Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Conform unor surse, la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, organizată în 1896, a
avut loc și un turneu de fotbal, sport aflat încă în stagii incipiente, o echipă a orașului
Atena fiind învinsă de una din orașul Smyrna (Izmir). Apoi, reprezentanta Imperiului
Otoman a trecut cu 15-0 de o echipă din Danemarca.[1] Nu au existat însă dovezi clare ale
acestor evenimente, iar competiția nu a fost oficială.
Abia în 1900 fotbalul a intrat oficial în programul Jocurilor Olimpice, dar la edițiile
din 1900 și 1904 în concurs au fost înscrise echipe de club, și nu naționale, și deși
Comitetul Internațional Olimpic consideră oficiale aceste competiții, ele nu sunt
recunoscute de FIFA.
Primul turneu considerat oficial de toate părțile este cel de la Londra - 1908, la care au
participat șase echipe. Numărul acestora a crescut la 11 la ediția din 1912. Competițiile au
fost dezechilibrate, fiind marcate multe goluri, iar cele două ediții au adus recorduri
valabile pentru 90 de ani privind golgheterul turneelor. Sophus Nielsen în 1908 și
Gottfried Fuchs în 1912 au marcat fiecare câte zece goluri.
Amploarea globală pe care fotbalul a luat-o a dus în 1930 la organizarea primei ediții a
Campionatului Mondial, însă sportul a fost exclus din programul Jocurilor Olimpice din
1932, de la Los Angeles, mai ales din cauza popularității scăzute în Statele Unite ale Americii.
A revenit la ediția următoare, Berlin - 1936, la cererea organizatorilor.
Deoarece la Jocurile Olimpice nu aveau drept de participare fotbaliștii
profesioniști, iar țările dezvoltate trecuseră la profesionism, turneul olimpic a
fost dominat mai multe zeci de ani de echipele din Europa de Est, în care
fotbalul era încă la nivel de amatori. Astfel, între 1948 și 1980, 23 din 27 de
medalii acordate au revenit țărilor din estul Europei, doar Suedia (aur în 1948 și
bronz în 1952), Danemarca (argint în 1960) și Japonia (bronz în 1968)
întrerupând această dominație.
•
Din dorința unei schimbări, CIO a permis din 1984 prezența jucătorilor profesioniști, dar FIFA
a intervenit pentru a nu face din Olimpiadă un concurent pentru Campionatul Mondial și a
modificat această regulă, astfel că doar țările din Africa, Asia, Oceania și America de Nord și
Centrală puteau alinia cea mai bună echipă. În schimb, țările din Europa și America de Sud
aveau dreptul de a trimite jucători care nu evoluaseră la Campionatul Mondial. Astfel,
majoritatea țărilor a trimis echipe de tineret la Olimpiadă. Din 1992, regulamentul a fost din
nou schimbat, fiind instalată o limită maximă de vârstă de 23 de ani.
Stadioane
• Din cauza numărului mare de stadioane necesare pentru organizarea unui turneu
olimpic de fotbal, CIO a permis utilizarea unor stadioane aflate în alte orașe decât
gazda Jocurilor Olimpice. Aceste stadioane au fost chiar și la peste 3.000 de kilometri
de orașul gazdă, precum cazul Olimpiadei din 1984, de la Los Angeles, când unele
meciuri au avut loc pe coasta de est a Statelor Unite.
Turneul masculin
Europa – 4
Ca și la Campionatul Mondial, calificările Asia – 4 (inclusiv țara gazdă China)
pentru competiția olimpică au loc pe fiecare Africa – 3
continent în parte. Confederațiile America de Sud – 2
continentale organizează turnee speciale de America de Nord – 2
calificare Under-23, mai puțin Europa, unde Oceania – 1
echipele calificate sunt decise dintre
finalistele turneului continental
Under-21. Pentru Jocurile Olimpice din 2008,
locurile au alocate astfel:
Legile jocului
Legea 1: Terenul de joc
Legea 2: Mingea
Legea 3: Numărul jucătorilor
Legea 4: Echipamentul jucătorilor
Legea 5: Arbitrul
Legea 6: Arbitrii asistenți
Legea 7: Durata partidei
Legea 8: Lovitura de începere și de reluare a jocului
Legea 9: Mingea în joc și afară din joc
Legea 10: Înscrierea unui gol
Legea 11: Ofsaid-ul
Legea 12: Faultul și comportamentul nesportiv
Legea 13: Loviturile libere (directă și indirectă)
Legea 14: Penalti-ul
Legea 15: Aruncarea de la margine
Legea 16: Degajarea
Legea 17: Cornerul
MINGEA DE FOTBAL
Un anumit număr de jucatori pot fi schimbați în timpul unui joc. Numărul maxim
de înlocuiri, în meciurile internaționale și la nivel de ligi naționale, este de 3. La
alte niveluri acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o
schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp
pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.
Faultul și comportamentul nesportiv
Cartonașul galben Cartonașul roșu
Un meci obișnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte
45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este, de obicei, de 15 minute.
Prelungirile
Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se
pierde cu schimbările, cu asistența medicală oferită jucătorilor accidentați, cu
avertizarea și eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel
de evenimente, arbitrul hotărăște prelungirea reprizei;[20] durata cu care se
prelungește rămâne la atitudinea arbitrului și doar el stabilește când fluieră
încheierea reprizei. Nu există alți oficiali care să cronometreze meciul, deși
arbitrii asistenți pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe "central". În
meciurile la care există și arbitru de rezervă, acesta este înștiințat de arbitru cu
câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor și spectatorilor numărul
de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.
Reprizele de prelungiri și loviturile de
departajare
#Penalti
În unele competiții, dacă meciul se încheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de
prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă și după terminarea acestora scorul
rămâne egal, se execută lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se
stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în
considerare la rezultatul final.