Sunteți pe pagina 1din 10

„Alexandru Lăpușneanu” este o nuvelă istorică, de factură romantică,

publicată de Costache Negruzzi în perioada paṣoptistă, adică în prima


jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta apare în primul număr al revistei
„Dacia literară” ṣi are la bază, conform cerinţelor paṣoptiṣtilor, istoria
poporului român, mai exact, creionarea perioadei celei de-a doua domnii pe
tronul Moldovei a lui Alexandru Lăpuṣneanu (secolul al XVI-lea).

Semnificatia titlului

Titlul, format dintr-un substantiv propriu, anticipă caracterul istoric al scrierii


lui Negruzzi. Astfel, titlul reprezintă numele unui domnitor al Moldovei,
reperabil în cronici şi documente istorice, devenit personaj principal şi eponim
al nuvelei. De asemenea, titlul evidenţiază încă de la început faptul că
Lăpuşneanu este personajul care influenţează destinele celorlalte personaje.

Tema- de natura istorica

Pentru ca apare in perioada pasoptista, tema nuvelei este istoria,


prezentându-se a doua domnie a lui Lăpuşneanu în Moldova şi
acţiunile întreprinse de acesta împotriva boierilor care l-au
trădat în prima sa domnie. Observăm viziunea romantică a autorului în
alegerea temei, sursele de inspiraţie fiind „Letopiseţele Ţării Moldovei”, scrise
de Grigore Ureche şi Miron Costin. Deşi preia fapte istorice şi chiar replici din
operele cronicarilor – precum scena ucideii lui Moţoc din cronica lui Costin
sau scena uciderii boierilor şi replica „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” din
cea a lui Ureche – Negruzzi se distanţează pe alocuri de realitatea istorică,
conferind textului originalitate.

Rezumat pe scurt:

Primul capitol surprinde întoarcerea lui Alexandru Lăpuṣneanu pe tronul


Moldovei cu intenţia de a redobândi puterea pierdută din cauza trădării
boierilor. Deşi este întâmpinat de patru boieri – Moţoc, Veveriţă, Spancioc ṣi
Stroici – care îi transmit faptul că poporul nu îl vrea, Lăpuşneanu nu renunţă
la demersul său. El le promite boierilor răzbunare, rostind replica devenită
motto: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.

Cel de-al doilea capitol debutează cu instalarea la tron a lui Alexandru


Lăpuṣneanu, urmată de persecutarea boierilor. Îndurerată, soţia unui boier
decapitat de Lăpuṣneanu o acuză pe doamna Ruxanda, nevasta domnitorului,
de faptul că nu ia măsuri împotriva acţiunilor soţului său, avertismentul fiind
motto-ul capitolului: „Ai să dai samă, Doamnă!”. Doamna Ruxanda îl roagă pe
Lăpuṣneanu să pună capăt ṣirului de crime, iar el îi promite soţiei un „leac
pentru frică”.

În cel de-al treilea capitol, deşi le spune boierilor că îi pare rău pentru crimele
comise, Lăpuşneanu îi invită la un ospăţ de împăcare la palat şi îi ucide
mişeleşte. De asemenea, se răzbună şi pe Moţoc, aruncându-l mulţimii
revoltate, motto-ul „Capul lui Moţoc vrem…” ilustrând faptul că Moţoc
devenise ţap ispăşitor pentru nedreptăţile comise. Ulterior,
Lăpuṣneanu ordonă decapitarea celor patruzeci ṣi ṣapte de boieri uciṣi,
formând din capetele acestora o piramidă. Chemată pentru a fi „lecuită de
frică”, doamna Ruxanda leṣină la vederea piramidei.

În ultimul capitol, cel de-al patrulea, întâmplările au loc după patru ani de la
măcelul boierilor. Bolnav fiind, într-un moment în care îṣi pierde luciditatea,
domnitorul cere să fie călugărit. Revenindu-ṣi în fire, îi ameninţă pe cei
prezenţi, replica devenind motto-ul ultimului capitol: „De mă voi scula, pre
mulţi am să popesc ṣi eu…”. Speriată, doamna Ruxanda este convinsă de
boierii Spancioc şi Stroici că otrăvirea domnitorului este singura soluţie.
Astfel, domnitorul, chinuit de dureri, moare otrăvit, fapt care marchează
sfârşitul nuvelei.

Perspectiva narativa

Deşi întâmplările sunt relatate la persoana a III-a de către un narator


ominiscient, iar perspectiva narativă este auctorială, putem observa faptul că
naratorul devine subiectiv în raport cu protagonistul. Astfel, sunt subliniate în
mod direct trăsăturile morale ale lui Lăpuşneanu, naratorul exprimându-şi
opinia în legătură cu faptele crude ale acestuia: „a-şi dezvălui urâtul caracter”,
„tiran”, „nenorocitul domn”.

Exemplu de demonstrare a faptului că Alexandru Lăpușneanu este


o nuvelă istorică

Fiind o nuvelă, în „Alexandru Lăpuşneanu” intriga generează conflicte


puternice. Aceasta este reprezentată de momentul în care domnitorul decide
să îşi recupereze tronul şi rosteṣte replica devenită motto al acestui prim
capitol: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. De asemenea, el promite
boierilor că vor fi pedepsiţi pentru cutezanţa lor. Astfel, se prefigurează
conflictul central al nuvelei – de natură politică – dintre domn şi boieri.

Caracterul istoric al nuvelei este pus în lumină la nivelul textului nu doar prin
evenimente sau personaje, ci şi prin crearea unei atmosfere specifice secolului
al XVI-lea. Astfel, limbajul conţine o serie de arhaisme care plasează acţiunea
în trecutul îndepărtat: „vornicul”, „spătarul”, „spahii”.

De asemenea, culoarea epocii este recreată şi prin descrierea vestimentaţiei lui


Lăpuşneanu, aceasta fiind specifică domnitorilor din vremea respectivă: „era
îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste
dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească.”. Mai mult,
descrierea mesei domneşti evidenţiază fastul întâlnit „În Moldova, pe vremea
aceea […]” şi contribuie la reconstituirea ambianţei: „Pânza mesii şi şerveţelele
erau de filaliu ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi
păharele erau de argint.”

Trasaturi romantice in nuvela:

Un procedeu specific romantismului, care evidenţiază trăsăturile negative ale


domnitorului, este antiteza. Aceasta conturează o poziţia dintre însuşirile
protagonistului şi cele ale doamnei Ruxanda, soţia sa. Astfel, spre deosebire de
doamna Ruxanda care dă dovadă de altruism şi bunătate, cerându-i soţului
său încetarea crimelor, Lăpuşneanu este fals şi nemilos, el promiţându-i soţiei
înspăimântate un „leac pentru frică”. Domnitorul ordonă decapitarea celor
patruzeci şi şapte de boieri ucişi, formând din capetele acestora o piramidă, la
vederea căreia doamna Ruxanda leşină. Sarcastic, Lăpuşneanu batjocoreşte
sensibilitatea soţiei: „Femeia, tot femeie, zice Lăpuşneanu zâmbind”.

Prin urmare, putem spune că Lăpuşneanu este un personaj complex, situaţiile


ieşite din comun în care acţionează dovedindu-i excepţionalitatea. Cruzimea
dusă la extrem şi tirania oglindesc figura unui personaj diabolic, de sorginte
romantică, acesta ilustrând crezul artistic paşoptist îmbrăţişat de autor.

Relația incipit-final
În structura unei opere epice, incipitul şi finalul au un rol foarte important,
dat fiind faptul că sunt elementele compoziţionale care asigură relaţia dintre
lumea cititorului şi lumea imaginară. Incipitul este o formulă de început
al unui roman (al unei nuvele) care se ţine minte şi are consecinţe în
desfăşurarea ulterioară a operei. Se poate realiza în mai multe moduri –
prin descrierea mediului (oraş, stradă, casă), fixarea timpului şi a locului
acţiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfăşurare. Finalul
reprezintă formula de încheiere a unei opere literare, care ilustrează
viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu
coincide întotdeauna cu deznodământul şi foloseşte diverse strategii: descriere
care reia datele din incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea
ficţiunii; prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate în operă.
Finalul poate fi deschis - opera poate continua - sau închis – totul este lămurit
– Alexandru Lăpușneanu (de Costache Negruzzi).

Tema nuvelei Alexandru Lăpușneanu de Costache Negruzzi este istorică;


autorul evocă un episod din istoria Moldovei – ultimii ani de domnie ai
personajului eponim. Incipitul nuvelei susţine intenţiile autorului de a ilustra
o anumită perioadă istorică, prin menţionarea unor fapte şi persoane reale –
Despot – Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, întoarcerea lui Lăpuşneanu cu ajutor
străin pentru a redobândi tronul Moldovei.

Incipitul nuvelei se construieşte ex abrupto, introducându-l pe cititor


în atmosfera de epocă. Autorul comprimă, într-o frază, informaţiile referitoare
la circumstanţele în care Alexandru Lăpuşneanu se întoarce în ţară pentru a-şi
relua tronul. Cronologia din incipit nu este lineară, evocând
evenimentul cel mai apropiat - „Iacov Eraclid, poreclit Despotul”, este ucis de
Tomşa, care ajunge domn al Moldovei – şi continuând cu evenimente
anterioare - Lăpuşneanu fusese învins de două ori de „oştile Despotului”, dar
obţine ajutor turcesc şi se întoarce „să izgonească pre răpitorul Tomşa”,
pentru a-şi recăpăta tronul. În incipit se creează premisele conflictului
exterior al nuvelei– dintre domnitor şi boieri – , prin precizarea
circumstanţelor în care Lăpuşneanu pierde tronul Moldovei – „pre care nu l-ar
fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. Aşadar, trădarea boierilor, unul
dintre factorii principali declanşatori ai conflictului care susţine acţiunea
acestei opere epice, este un element prin care se creează tensiunea relatării
încă din incipit.

Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi,


fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată
printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul
personajului principal. Deznodământul acţiunii, prezentând moartea
domnitorului, nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează
artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura
dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării):
„Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpușneanu, care lăsă o pată de sânge în
istoria Moldovei.”

Intervenţia naratorului în finalul nuvelei subliniază caracterul moralizator


al acestei opere, care ilustrează prăbuşirea unui domnitor tiranic şi
autoritar. În raport cu incipitul , finalul propune o imagine antitetică
a personajului principal. Domnitorul care, în incipit, îşi afirma voinţa
neclintită de a-şi relua tronul şi de a-şi impune autoritatea, devine, în
finalul nuvelei, neputincios şi supus duşmanilor săi. Prezentat din
perspectiva naratorului omniscient şi obiectiv, Lăpuşneanu se construieşte ca
un personaj complex, văzut în ipostaze multiple: puternic şi hotărât -
„Lăpușneanu mergea alături cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe armăsari
turceşti şi înarmaţi din cap până în picioare” – în incipit –, neputincios şi slab
în final: „Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei”.

Un loc important în cadrul nuvelei îl ocupă relaţia dintre Lăpuṣneanu ṣi


soţia sa, doamna Ruxanda, cei doi formând un cuplu neobiṣnuit, specific
romantismului.

Alexandru Lăpușneanu este personajul principal, complex prin


problematica pe care o propune şi romantic prin ilustrarea tipologiei
conducătorului nemilos care acţionează în situaţii excepţionale. Soţia
acestuia, doamna Ruxanda, este un personaj secundar, o femeie de
rang nobil – descendentă a lui Ştefan cel Mare – care dovedeṣte milostenie,
blândeţe, ṣi care prin intervenţiile sale de-a lungul acţiunii pune în lumină,
prin contrast, trăsăturile negative ale soţului ei.

Recomandând ca surse de inspiraţie trecutul, istoria naţională, folclorul,


paşoptismul orientează literatura înspre romantism. Prin urmare, viziunea lui
Negruzzi nu poate fi decât romantică, iar nuvela sa oglindeşte concepţiile
autorului prin temă, construcţia personajelor, limbaj. Conform cerinţelor
paşoptiste, tema nuvelei este istoria, prezentându-se, într-un amestec original
de realitate şi ficţiune, a doua domnie a lui Lăpușneanu în Moldova şi acţiunile
întreprinse de acesta împotriva boierilor care l-au trădat în prima sa domnie.

Observăm viziunea romantică a autorului în alegerea temei, sursele de


inspiraţie fiind „Letopiseţele Ţării Moldovei”, scrise de Grigore Ureche şi
Miron Costin. Cele două personaje, Lăpuṣneanu ṣi soţia sa, îṣi au
corespondenţi în realitate, mai exact în istoria poporului roman, fapt care
le asigură credibilitatea. Numele protagonistului ne este dezvăluit încă de la
început, prin intermediul titlului. Acesta din urmă este format dintr-un
substantiv propriu care anticipă caracterul istoric al scrierii prin faptul că se
referă la un domnitor al Moldovei, reperabil în cronici şi documente istorice.

În cel de-al doilea capitol este conturată relaţia domnitorului cu soţia


sa, fiind astfel evidenţiate trăsăturile acestora. Capitolul debutează cu
instalarea la tron a lui Alexandru Lăpuṣneanu, urmată de persecutarea
boierilor. Îndurerată, soţia unui boier decapitat de Lăpuṣneanu o acuză pe
doamna Ruxanda, nevasta domnitorului, de faptul că nu ia măsuri împotriva
acţiunilor soţului său, avertismentul fiind motto-ul capitolului: „Ai să dai
samă, Doamnă!”. Un procedeu specific romantismului, care evidenţiază
trăsăturile celor două personaje, este antiteza. Aceasta conturează opoziţia
dintre însuşirile protagonistului şi cele ale doamnei Ruxanda, soţia
sa. Astfel, spre deosebire de doamna Ruxanda, care dă dovadă de
altruism şi bunătate, cerându-i soţului său încetarea
crimelor, Lăpușneanu este fals şi nemilos, el promiţându-i soţiei
înspăimântate un „leac pentru frică”.

Relaţia dintre cei doi, dar ṣi trăsăturile acestora sunt reliefate ṣi prin
intermediul apelativelor: doamna Ruxanda îi spune „bunul meu domn”, fapt
care sugerează iubirea ṣi respectul acesteia faţă de soţ, pe când Lăpuṣneanul,
enervat de cutezanţa soţiei i se adresează jignitor, numind-o „muiere
nesocotită”.

Cel de-al treilea capitol evidenţiază ṣi mai mult axa angelic-demonic pe care
este construit cuplul doamna Ruxanda-Lăpuṣneanu. Deşi le spune
boierilor că îi pare rău pentru crimele comise, Lăpușneanu îi invită la un ospăţ
de împăcare la palat şi îi ucide mişeleşte. Dând dovadă de cruzime, tiranie,
domnitorul ordonă decapitarea celor patruzeci şi şapte de boieri ucişi,
formând din capetele acestora o piramidă, la vederea căreia doamna Ruxanda
leşină. Sarcastic, Lăpușneanu batjocoreşte sensibilitatea soţiei:
„Femeia, tot femeie, zice Lăpușneanu zâmbind”.

În ultimul capitol, cel de-al patrulea, întâmplările au loc după patru ani
de la măcelul boierilor, iar raportul dintre cei doi soţi se modifică.
Bolnav fiind, Lăpușneanu tot nu îşi schimbă atitudinea duşmănoasă
faţă de cei din jur. Revenindu-şi în fire, acesta află că a fost călugărit şi
ameninţă cu moartea chiar şi pe propriul său copil: „De mă voi scula, pre mulţi
am să popesc şi eu”. Speriată, doamna Ruxanda este convinsă de boierii
Spancioc şi Stroici că otrăvirea domnitorului este singura soluţie. Astfel,
domnitorul, chinuit de dureri, moare otrăvit, fapt care marchează finalul
nuvelei.

Consider că, privită din perspectiva deznodământului, relaţia dintre cei doi
soţi este diferită, raportând-o la cea iniţială. Spun acest lucru deoarece, deṣi
Lăpuṣneanu este la fel de agresiv ṣi dur ca la început, boala îi diminuează
puterea pe care o avea înainte. Prin urmare, doamna Ruxanda nu mai este
soţia supusă, dominată de un soţ autoritar ṣi crud, ci o femeie capabilă de a lua
o decizie importantă ṣi definitivă. Astfel, profitând de slăbiciunea fizică a
soţului, doamna Ruxanda se înarmează cu putere ṣi decide să-ṣi ucidă soţul
pentru a pune capăt nelegiuirilor acestuia.
Concluzionând, putem spune că cele două personaje sunt construite
în antiteză, relaţia acestora fiind specifică personajelor de sorginte
romantică. Având ca punct de plecare istoria naţională, nuvela impresionează
prin autenticitate şi credibilitatea personajelor.

Caracterizarea personajului Alexandru Lapusneanu

Personajele unei creații literare sunt reale numai în cadrul operei în care
trăiesc. Ele sunt prezentate ca persoane pe care cititorul le
interpreteazăca fiind înzestrate cu calități morale și emoționale și care se
exprimă prin ceea ce spun (dialog) sau realizează (acțiune). Motivația
determină temperamentul, dorințele și natura morală a discursului și
acțiunilor unui personaj.

În cartea sa, Aspecte ale romanului, Forster clasifică personajele în plate


și rotunde. Personajele plate, numite și personaje tip sau bidimensionale,
sunt construite în jurul unei singure idei sau calități care rămâne
neschimbată de la început până la sfârșit. Personajele rotunde trec
printr-o schimbare radicală sau printr-o criză. Acestea din urmă
rămân întipărite în memoria cititorului, surprind într-un mod convingător și
sunt singurele care pot aborda roluri tragice și stârni emoții sau alte
sentimente decât umorul și satisfacția (Forster). Autorul își cunoaște foarte
bine personajele și le poate controla și manipula prin două mijloace (Forster):
folosind mai multe tipuri de personaje și variind punctul de vedere.

Prin nuvela de factură istorică Alexandru Lăpușneanu, C. Negruzzi își


propune să ilustreze direcția romantică în literatură, susținută de pașoptiști.
Mai mult, Negruzzi reușește în nuvela sa să servească principiilor enunțate de
Kogălniceanu în Dacia literară în ceea ce privește arhitectura echilibrată a
compoziției, stăpânirea artei narative și construcția unitară a personajelor
reprezentative.

Personaj real, confirmat și autentificat prin cronicile istorice,


Alexandru Lăpușneanu a fost descris ca un personaj excepțional pus să
acționeze în situații excepționale. Cu toate acestea, autorul filtrează istoria și o
subordonează scopului artistic de a crea personaje vii într-o atmosferă de viață
umană (Popovici). Autorul își face simțită prezența în fiecare cuvântare a
personajului fictiv căruia i s-a conferit credibilitate istorică. De asemenea,
Negruzzi are meritul de a fi parcurs procesul de creare a personajelor de la
definirea globală a acestora prin epoca istorică la definirea particulară,
individuală și, mai apoi, individualizată, fapt observat și în numele propriu al
eroului articulat cu articol hotărât enclitic (Popovici).
Eroul are, de asemenea, prin intermediul cuvintelor sale memorabile, o
funcție arhitectonică în nuvelă stabilind, prin aparițiile sale, patru structuri
echilibrate, în care acțiunea înaintează larg și sigur către puncte-cheie bine
individualizate (Popovici).

Introducerea eroului în scenă se realizează încă din primul paragraf care


abundă de date istorice și face notă discordantă cu fluxul epic al nuvelei,
având rolul de a sugera și anticipa conflictul operei. O dată cu apariția lui
Alexandru Lăpușneanu („Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan,
amândoi călari pe armăsari turcești și înarmați din cap până în picioare”)
părăsim registrul cronicii și intrăm în nuvelă. În același timp, încă din primele
rânduri se prefigurează un caracter puternic, cu o voință
impunătoare și dominantă. În replicile pe care le schimbă cu vornicul
Bogdan aflăm miezul intrigii nuvelei: conflictul lui Lăpușneanu cu Tomșa și cu
boierii.

Autorul intervine discret în definirea personajului central prin mențiuni


referitoare la discursul acestuia („zise după puțină tăcere”, „zise acesta
silindu-se a zâmbi”) sau prin notații ale fizionomiei pe care vorbele
interlocutorilor săi le stârnesc („a cărui ochi scântieră ca un fulger”, „râdea;
mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau”) care sugerează
mânie reținută, gânduri diabolice, respectiv trădează o viață sufletească
intensă.

Personajul Alexandru Lăpușneanu prinde contur și se definește treptat pe


măsură ce acesta interacționează cu alte personaje din operă. Un prim episod
edificator este întâlnirea din cort cu cei patru boieri, foști fideli ai
domnitorului, dintre care se evidențiază Moțoc. Dialogul dintre Alexandru
Lăpușneanu și Moțoc are forță și emană tensiune și tragism, iar relația
dintre cei doi este una dintre călău („sabia mea nu se va mânji în sângele
tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor”) și victimă („Moțoc îi sărută mâna,
asemenea câinelui care, în loc să mușce, linge mâna care-l bate”) (Popovici).
Fostul domnitor, care își revendică funcția și statutul în fața poporului său, își
cunoaște interlocutorul, căruia îi recunoaște viclenia și lașitatea, și este capabil
să intuiască planurile boierilor și să disimuleze discursul împăciuitor al lui
Moțoc, având el însuși un plan de revenire și pedepsire a celor care l-au
îndepărtat de la conducere.

Un alt personaj în raport cu care se definește Alexandru


Lăpușneanu este soția acestuia, domnița Ruxanda. Aceasta este
introdusă în narațiune printr-o scurtă divagație în care cititorului i se explică
istoricul familial și firea firavă a Ruxandei, iar prima apariția are loc printr-
o „ușă lăturalnică”. Ruxanda este descrisă ca un suflet complex, marcată de
spaima morții și neputința dragostei față de Alexandru Lăpușneanu („pre care
cinstindu-l și supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi
aflat în el cât de puțină simțire omenească”). Deși are un rol decorativ
(Popovici), Ruxanda dă voce conștiinței și sentimentelor de
compasiune ale lui Alexandru Lăpușneanu, pe care acesta și le reprimă
decisiv.

Scena memorabilă din biserică completează, în mod indirect, portretul lui


Alexandru Lăpușneanu din punct de vedere fizic prin descrierea
amănunțită a veșmintelor de sărbătoare pe care le poartă („era îmbrăcat cu
toată pompa domnească”) și a reacțiilor care trădează nerăbdarea față de
îndeplinirea planului său și sadismul acestuia („Spun că în minutul acela el era
foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit”). Alexandru Lăpușneanu
este propriul regizor al planului său diabolic, pe care îl pune în practică cu
cinism și cruzime.

Motivația acțiunilor sale nu este legată de iubirea și datoria pe care un


domnitor le are față de poporul său, ci, mai degrabă, de ura pe care acesta o
simte față de boierii care l-au trădat („n-am făcut bine că m-am mântuit de răii
aceștii și am scăpat țara de o așa râie?”). Eroul nuvelei stăpânește și
psihologia maselor („Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sânge
rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”) și, pentru a
le atrage simpatia, îl elimină pe Moțoc, țapul ispășitor și cauza aparentă a
tuturor suferințelor poporului. Sub pretextul îndeplinirii voinței poporului și
dirijând viclean reacțiile acestuia, Alexandru Lăpușneanu își duce la bun
sfârșit planul său de răzbunare și eliminare a celor care l-au trădat. Cruzimea
domnitorului atinge paroxismul în scena finală din capitolul trei, în care
piramida din capetele boierilor morți provoacă spaima Ruxandei. Alexandru
Lăpușneanu manifestă înțelegere față de sensibilitatea feminină („Femeia tot
femeie, zise Lăpușneanu zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”). Spre
deosebire de Ruxanda, domnitorul suportă scenele tari și poate face față
voințelor dârze pe care le poată sfărâma și înfrânge (Popovici).

Moartea boierilor trădători nu aduce vindecarea de furia maladivă a lui


Alexandru Lăpușneanu. Dimpotrivă, actele de violență și cruzime gratuite
continuă, acesta negăsindu-și liniștea din cauza celor doi boieri mai tineri,
Spancioc și Stroici. Răpus de boală și aflat în pragul morții, eroul se confruntă
cu divinitatea, reprezentată de mitropolitul Teofan. Căința și regretul pentru
păcatele înfăptuite sunt înlocuite de o atitudine autoritară și de orgoliu („M-ați
popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu!”). Alexandru
Lăpușneanu își găsește sfârșitul, în același mod violent, chiar din mâinile
gingașei și firavei Ruxanda care, având binecuvântarea mitropolitului, pune
mai presus dragostea sa de mamă. Epitetele („nenorocitul domn” ) și
comparațiile („mugind ca un taur”) îl descriu pe domnitor în ultimele sale
clipe sub apăsarea durerilor fizice și a zbuciumului și neîmplinirii sufletești
(„îmi arde sufletul!„). Finalul este simbolic, domnitorul având parte de aceeași
moarte violentă pe care el însuși a aplicat-o boierilor („învață a muri, tu care
știai numai a omorî”).

Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu se realizează mai ales


prin procedeul spunerii, prin care autorul intervine cu scopul de a descrie
și motiva acțiunile eroului. În același timp, autorul creează un personaj cu
un suflet complex, un personaj rotund, care trece printr-o criză
provocată de trădarea boierilor și pierderea domniei. Stăpânit de furie,
sadism și mânie, înțelege ce se petrece în mintea personajelor care
gravitează în jurul său și, mâhnit de trădare și neloialitate, este incapabil de
iertare, milă și iubire. Construit pe baza antitezelor și în relație cu
alte personaje, Alexandru Lăpușneanu este un personaj romantic,
inspirat din realitatea istorică, pus să acționeze în anumite situații epice
pentru a demonstra crezul autorului: personajele reale sunt asemenea vieții,
iar peste dramele individuale, istoria își urmează singură cursul (Leonte).