Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Cablarea structurată

Cablurile de reţea reprezintă unul dintre cei trei cei mai importanţi factori în procesul de
networking şi, ca atare, sunt responsabile pentru transferul impulsului electric sau al celui de lumină de
la sursă la destinaţie, adică de la emiţător la receptor. Pentru ca orice reţea să funcţioneze fără
interferenţe, cablurile de reţea trebuie să fie de un anumit tip şi calitate. Nu orice cablu poate fi folosit
oriunde. Reţelele de calculatoare de astăzi funcţionează cu mare viteză de transmitere a impulsurilor
electrice şi permit un schimb rapid de informaţii şi date, dar sunt în acelaşi timp supuse diverselor
influenţe externe precum condiţiile meteorologice, radiaţiile electromagnetice, efectele fizice, etc. care
pot afecta într-o măsură destul de mare calitatea şi viteza de transmitere a semnalelor prin cabluri. Toate
tipurile de cabluri de reţea au anumite caracteristici structurale comune, adică toate trebuie să conţină: un
strat exterior, un strat interior, un strat de protecţie şi conductorul sau conductorii de cupru. Când vorbim
de cablurile optice, acestea se deosebesc în structura lor de cablurile cu conductoare din cupru, temă pe
care o vom aborda într-o secţiune ulterioară a textului. În funcţie de aceşti parametri şi de parametrii
specifici pentru anumite tipuri de cabluri (cum ar fi interferenţele de frecvenţă a perechilor, calitatea
stratului de protecţie, etc) depinde calitatea cablului, adică se defineşte scopul său în procesul de
transmitere a semnalului de reţea. În imagine avem exemple de secţiune transversală a cablului de reţea
cu unul sau mai multe fire de cupru.

Exemple de secţiune transversală a cablurilor de reţea

În general, cablurile pentru reţelele de calculatoare sunt împărţite în trei categorii:

1. Twisted pair cables (cabluri în perechi împletite),

2. Coaxial cables (cabluri coaxiale),
3. Fiber-optic cables (cabluri optice).
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Cablurile Twisted Pair (împletite) sunt utilizate în tehnologia Ethernet, cu care vă veţi întâlni cel
mai des în activitatea dvs. Acestea au o structură formată din patru perechi de fire de cupru răsucite, opt
fire în total, în care fiecare fir de cupru are un strat separat interior. Toţi conductorii sunt protejaţi de un
strat protector care previne sau reduce radiaţiile electromagnetice externe, în timp ce stratul exterior îi
protejează împotriva impacturilor fizice externe, daunelor, etc. Cablurile Twisted Pair sunt create pentru
viteze diferite. Fiecare cablu este catalogat ca aparţinând unei categorii în funcţie de standardul
internaţional Cat (n) - unde (n) este numărul categoriei de care aparţine acel cablu. Categoriile sunt: Cat1,
Cat2, Cat3 (pentru o reţea Ethernet cu viteza de până la 10 Mbit / s), Cat4 (pentru o reţea Token Ring cu
viteza de până la 16 Mbit / s), Cat5 (pentru o reţea Ethernet cu viteza de până la 100 Mbit / s), Cat5e
(pentru o reţea Ethernet cu viteza de la 100 până la 1000 Mbit / s), CAT6 (pentru o reţea Ethernet cu
viteza de la 1 Gbit / s) şi Cat7 (este în dezvoltare).

Astăzi, cea mai mare utilizare o au cablurile din categoriile Cat5e şi CAT6. Cablurile Twisted Pair
sunt folosite conform standardului până la 100 de metri distanţă. În cazul în care este vorba de o distanţă
mai mare, la fiecare 100 de metri trebuie să existe un dispozitiv de reţea care va mări semnalul (Hub,
Switch). Evident, această extindere nu este nelimitată şi numărul maxim de întăriri pentru standard este
de 5. Următoarea diviziune se face pe subcategorii - niveluri definite de protecţie care au şi cabluri UTP,
cabluri STP, iar în ultima vreme cabluri FTP cu subcategoriile acestora.

Cablurile de reţea UTP (Unshielded Twisted Pair) sunt flexibile (se îndoaie cu uşurinţă) şi au un
nivel mai scăzut de protecţie împotriva radiaţiilor electromagnetice. Conductoarele perechi constau dintr-
un număr de fire de cupru subţiri împletite între ele, cu scopul de a obţine o flexibilitate corespunzătoare
a întregului cablu. Se poate întâmpla ca atunci când se utilizează acest tip de cabluri să apară probleme cu
aşa-numita Crosstalk, şi anume, atunci când sunt detectate semnale diferitele în cablu din cauza
protecţiei mici împotriva radiaţiilor electromagnetice (similar cu situaţiile în care semnalele se
interferează în liniile telefonice fixe). Pentru conectarea la calculatoare şi la echipamente de reţea se
foloseşte tipul de conexiune standard RJ45 (Register Jack). Datorită flexibilităţii sale, este adecvată
utilizării în mediul de lucru al utilizatorilor. Lungimea acestui tip de cablu de reţea nu ar trebui să
depăşească 5-6 metri. Ele pot fi de diferite culori: alb, galben, albastru, roşu, etc.

Cablurile de reţea STP (Shielded Twisted Pair) sunt mai puţin flexibile decât cablurile UTP şi au un
nivel mai ridicat de protecţie împotriva radiaţiilor electromagnetice. Conductoarele perechi sunt formate
dintr-un conductor de cupru aparte şi o protecţie electromagnetică suplimentară în jurul fiecărei perechi
de fire. Sunt utilizate pentru stabilirea infrastructurii de reţea fixă, cum ar fi cablarea prin pereţii
clădirilor, tragerea de cabluri prin canale, pentru legarea permanentă la patch panel şi dispozitive de reţea
(Hub, Switch), pentru stabilirea de rute în mediul extern (săpate în pământ, prin aer, etc.). Au un strat
exterior mai puternic, rezistent la condiţiile externe (temperatură, umiditate, uzură, etc.). Pentru
conectarea la echipamentele de reţea şi la dispozitive se foloseşte un conector de tip standard RJ45.
Datorită flexibilităţii reduse nu pot fi folosite în locuri unde se pretează la îndoiri frecvente şi ruperi
pentru că conductoarele de cupru din cablu se pot întrerupe. Lungimea maximă a cablului este de 100 de
metri. Ele pot fi de mai multe culori, dar cel mai des sunt albe.

Cablurile de reţea FTP (Foil Screened Twisted Pair) sunt similare cu cablurile de reţea UTP doar
că au în plus un strat suplimentar de protecţie din aluminiu care protejează împotriva radiaţiilor
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

electromagnetice şi a nivelului ridicat de zgomot. Sunt frecvent utilizate în instalaţiile de producţie şi în

instalaţiile în care nivelul zgomotului crează interferenţă (interference). Există mai multe subgrupuri ale
acestor cabluri.

UTP Cablu

FTP Cablu

STP cablu

Exemple de cabluri twisted pair

Cablurile Coaxial (coaxiale) nu sunt utilizate în prezent pentru reţelele locale (LAN), cu excepţia
situaţiilor în care tipurile de reţea locale sunt vechi. În acelaşi timp, aceasta nu înseamnă că pentru alte
tipuri de reţea de calculatoare cablurile coaxiale nu pot fi folosite. Utilizarea tipică pentru acest tip de
cablu este internetul prin cablu.

Structura cablului coaxial constă dintr-un strat exterior, un strat de protecţie dintr-un număr mare
de fire de cupru împletite (aşa-numitele Sirmium), un strat interior (izolator), precum şi conductorul de
cupru împletit în cruce care face transferul de impulsuri electrice. Stratul exterior este conceput pentru a
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

proteja împotriva influenţelor fizice din exterior, cum ar fi temperatura, radiaţiile UV, umezeala,
abraziunea, accidentele sau deteriorarea fizică intenţionată, etc. Stratul protector este conceput pentru a
proteja împotriva radiaţiilor electromagnetice şi are în acelaşi timp, rolul de împământare cu care cablul
se protejează împotriva "Crosstalk"-ului şi a zgomotului de fond. Se utilizează şi cabluri coaxiale cu
dublă protecţie sau cu protecţie de patru ori mai mare în locurile unde radiaţiile electromagnetice sunt
foarte mari. Stratul interior separă (izolează) conductorul de cupru de Sirmium de protecţie şi cel mai
adesea este făcut din PVC sau din teflon. În imaginea de mai jos avem un exemplu de cablu coaxial în uz.

Exemplu de cablu coaxial

Această categorie de cabluri are un cost scăzut, este uşoară, flexibilă şi simplu de folosit. Există
două feluri de cabluri coaxiale: ThinNet (subţiri) şi ThickNet (groase). Cablurile coaxiale ThinNet au
fost concepute pentru distanţe de până la 185 de metri, în timp ce cablurile ThickNet pot depăşi prin
standard distanţele de 500 de metri. Cablurile coaxiale ThinNet pentru conectare la alte segmente din
reţea, utilizează un conector de tip BNC (British Navy Connector). Conectorul BNC are mai multe
variante: extinderea conectorului BNC, conector BNC T, Terminator BNC şi altele. Cea mai mare
problemă în utilizarea acestei tehnologii, nu doar a cablurilor, este că, atunci când are loc o întrerupere
oriunde în reţea, întreaga reţea cade! La capetele cablurilor coaxiale sunt instalate terminatoarele BNC
pentru a preveni coaliţia 100%, respectiv atunci când un semnal electric ajunge la capătul terminal al
cablului BNC, acesta îl anulează aşa încât semnalul electric nu se poate "respinge" de capătul cablului şi
înapoiază problemele cauzate în activitatea reţelei. Cablurile coaxiale ThickNet nu folosesc un conector
BNC ci unul de tip N (N-type), mai mare decât conectorii BNC.

Cablurile coaxiale sunt proiectate pentru viteze maxime de până la 10 Mb / s, iar acesta este şi
principalul motiv pentru care utilizarea lor a încetat în cazul reţelelor locale deoarece astăzi reţelele locale
funcţionează la viteze mult mai mari. Cea mai mare distanţă pe care cablul ThickNet o poate ajunge
conform standardulului este de 1500 de metri, cu condiţia să utilizeze 2 amplificatoare de semnale.

Fiber-optics (optice) sunt cablurile de dată recentă, care nu se bazează în activitatea lor pe
transmiterea de impulsuri electrice ci folosesc semnalele luminoase pentru a transmite informaţii. Graţie
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

acestui lucru, se poate ajunge la viteze de transmisie foarte mari pe distanţe lungi, aproape fără pierderi în
transmitere. Cablurile optice sunt, desigur, diferite structural de cablurile cu conductoare de cupru, dar şi
preţul lor final este mult mai mare decât al predecesorului. În prezent, tehnologia cablurilor optice
oferă o gamă largă de viteze de transmitere, iar dezvoltarea acestei tehnologii merge pe viteze mult mai
mari de 150 GB / s!

Cum funcţionează optica

Cea mai simplă explicaţie ar fi că un impuls electric de o anumită frecvenţă (număr de repetări pe
secundă) este transformat în semnale luminoase cu ajutorul surselor de curent electric luminos (laser,
LED-uri specifice, etc.). Impulsurile luminoase sunt produse prin arderea acestor surse de lumină cu
aceeaşi frecvenţă pe care o are şi impulsul electric. Semnalul luminos, trece apoi prin conductor.
Conductorul este făcut din materiale (sticlă, polietilenă, silicon, etc) cu o putere mare de reflexie şi, prin
urmare, reacţionează ca o oglindă în interiorul conductorului. Astfel, semnalul de lumină se reflectă de pe
suprafaţă, ceea ce îi determină un traseu curbiliniu pe distanţe mult mai mari fără pierderi semnificative
în intensitatea luminii! La celălalt capăt al conductorului se află un convertor cu fotocelule care
receptează semnalul luminos şi îl transformă înapoi în impulsuri electrice de aceeaşi frecvenţă,
care transmit mai departe informaţiile către un calculator sau un dispozitiv de reţea. În imagine avem
prezentat principiul funcţionării cablurilor optice şi a tehnologiilor optic.

Principiul de acţiune a tehnologiei optice

Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Cele mai mari avantaje ale cablurilor optice sunt viteza, dimensiunile mici, transferul unor cantităţi
mari de date, faptul că sunt insensibile la interferenţele electrice. Dar cel mai mare dezavantaj este preţul.

Cablurile optice au o gamă largă de viteze şi distanţe pe care le pot atinge. Distanţele pot fi de la
câteva sute de metri până la câteva sute de kilometri fără amplificarea semnalului care depinde în cea mai
mare măsură de sursa de lumină utilizată şi de structura fibrei optice. Din punct de vedere structural,
fibrele optice sunt compuse din două straturi concentrice de material (sticlă, siliciu, etc). Cel din interior
este numit miez şi cel de la exterior se numeşte înveliş. Stratul interior are un indice de refracţie mai
mare decât stratul exterior şi din această cauză poate să reflecte semnalul luminos sau semnalul luminos
este respins către centrul miezului. Căile pe care semnalele luminoase intră în conducta optică se numesc
moduri. În general, cablurile optice sunt împărţite în două clase: cablu optic Single-mode (SMF) şi cablu
optic Multi-mode (FMI). Aceste moduri sunt împărţite la rândul lor pe nivele şi în conformitate cu
acestea, modul cu cel mai scăzut nivel are calea cea mai scurtă, în timp ce modul cu cel mai înalt nivel
are cea mai lungă cale. În imagine avem exemple de secţiuni transversale de fibre optice şi căile de
propagare a semnalului luminos.

Exemple de secţiuni transversale de fibră optică

şi căile de propagare a semnalelor luminoase

Cablurile optice single-mode au fost proiectate pentru a transfera un singur semnal optic, cu viteză
mare şi pe o distanţă mare. Acest tip de cabluri optice conţin cel puţin o secţiune transversală de fibră
optică, care permite pierderi de date foarte mici şi o viteză de transfer mare. Echipamentul pentru cablul
de fibră optică single-mode este mult mai scump decât cel pentru cablul de fibră optică multi-mode din
cauza surselor de lumină laser utilizate, dar cablul single-mode este de obicei mai puţin costisitor decât
cablul multi-mode. Acesta este cel mai des utilizat pentru reţeaua de interconectare pe distanţe mari,
pentru conectarea reţelelor dintr-un oraş, ţară sau continent.

Cablurile optice multi-mode au fost concepute pentru transmiterea simultană a mai multor semnale
optice modulate diferit, dar spre deosebire de cablurile single-mode nu se pot întinde pe distanţe mai
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

mari, ci de maximum până la 2 kilometri. Sunt potrivite pentru networking-ul la nivel de clădiri, aşezări,
etc. În general, cu acest tip de cabluri optice se pot atinge viteze mai mici de transmitere a datelor, dar
care sunt în continuare la fel de sau mai rapide decât tehnologia care pentru a transfera informaţii
foloseşte impulsuri electrice prin conductori de cupru. Vitezele de transfer realizate prin acest tip de
cablu se întind între 10MB / s până la 10GB / s la distanţe de până la 600 de metri. Clasificarea a fost
făcută pe baza caracteristicilor conforme cu standardele internaţionale după cum urmează: standardele
OM1 şi OM2 sprijină viteze (în tehnologia Ethernet) de 10 MB / s până la 1 GB / s în timp ce standardul
OM3 este destinat pentru viteze de până la 10 GB / s. Utilizarea acestor cabluri şi a tehnologiei este mai
ieftină decât tehnologia single-mode deoarece în activitatea lor folosesc ca sursă de lumină în principal
LED-uri speciale, înzecit mai ieftine decât tehnologia laserelor. De fapt, unul dintre factorii care limitează
viteza de transmitere a semnalului, atunci când este vorba de tehnologia multi-mode, este faptul că
activitatea lor se bazează pe LED-uri. Acestea, prin natura activităţii lor, nu pot atinge viteza aceea de
aprindere şi de stingere. Pentru a atinge viteza de 10 Gb / s, ca sursă de lumină trebuie utilizate laserele.
În imaginea de mai jos avem exemple de cabluri optice single-mode şi multi-mode.

Exemplu de cabluri optice single-mode şi multi-mode

Cablările structurate

Cea mai simplă explicaţie ar fi aceea că reprezintă un set de reguli care definesc tipul şi metoda de
instalare a cablurilor de reţea. Dar, să începem cu începutul...

Când au apărut reţelele de calculatoare locale (LAN) nu existau nici un fel de norme pe baza
cărora să se efectueze instalarea de cabluri de reţea (cablare) în cadrul unei clădiri, obiect sau între
acestea. Cablurile de reţea au fost lăsate la latitudinea arbitrară şi la evaluarea unui individ care de obicei
era ghidat de ideea de a urma cea mai uşoară, mai simplă şi mai scurtă cale. Acest tip de cablare a fost
acceptat la început de toţi. Însă, aşa la întâmplare şi fără un plan de cabluri prevăzut, odată cu dezvoltarea
rapidă a reţelelor de calculatoare locale, creşterea numărului de calculatoare în reţelele locale a început să
reprezinte o problemă pentru administratorii de reţele locale dar şi pentru dezvoltarea acestor reţele. Mai
exact, având o reţea haotică şi neplanificată este foarte dificil să defineşti locul defecţiunilor şi să
le elimini în cel mai scurt timp posibil. Potrivit statisticilor, aproximativ 80% din căderile de reţele de
calculatoare locale au fost cauzate de defecţiuni în sistemul de cablare. Situaţia s-a înrăutăţit
prin introducerea utilizării de noi tehnologii de reţea, care funcţionează în moduri diferite şi cu cabluri
diferite, şi cu o viteză tot mai mare a traficului de reţea locală.

Soluţia a fost găsită la mijlocul şi spre sfârşitul anului 1995 sub forma standardelor internaţionale
care definesc acest domeniu. Atunci a apărut conceptul de cablare structurată sau cablarea generică.
Esenţa conceptului a fost să includă şi să standardizeze nu doar reţelele de calculator şi cele de telefonie
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

ci şi sistemele de transmisie a semnalelor audio-video şi sistemele de alarmă-comandă. Aceste concepte

sunt astăzi cunoscute sub numele de concepte de clădiri inteligente.

Avantajul real şi substanţial al cablării structurate îl reprezintă utilizarea unui sistem unic de cabluri
pentru toate instalaţiile prin care se transmite orice tip de informaţii pe o anumită frecvenţă. Acest sistem
include transmiterea semnalelor audio-video, a semnalelor de comandă (de control) şi a unui transfer
rapid de date. Conceptul de cablare structurată ar trebui să prevadă ca, după instalarea cablurilor,
întreaga reţea să se reconfigureze într-un mod diferit în funcţie de nevoile utilizatorilor, dar fără nici o
intervenţie asupra cablurilor pentru o perioadă lungă de timp, aproximativ de 20 de ani. Acest obiectiv a
fost realizat prin utilizarea unor dispozitive active speciale, a unor tehnologii speciale (Switch, centrale
telefonice, etc.). Unele dintre principalele avantaje de cablare structurată sunt: flexibilitatea sistemului,
administrarea simplă şi eficientă a reţelei, scalabilitatea (simplitatea extinderii reţelei în conformitate cu
necesităţile), independenţa faţă de tipul de dispozitivele active de calculator şi a reţelelor de telefonie,
conectarea echipamentului, care nu are conectori adecvaţi prin intermediul unui adaptor, reducerea
costurilor de întreţinere după instalarea sistemului (fără fonduri suplimentare de investiţii). Sistemele de
cablare structurată se realizează pe 3 niveluri:

 Cablarea orizontală,
 Cablare verticală,
 Campus cablare.

Cablarea orizontală sau cablarea etajată se referă la partea de sisteme de cabluri dintre separatorul
de etaj şi prizele de perete. Conceptul de cablare structurată este definit ca partea sistemului în care între
separatorul de etaj şi prizele de perete să fie folosite (de configurare / instalare) cablurile perechi din
cupru din categoria 5e sau 6 (Cat5e sau CAT6) sau cablurile optice multi-mode unde lungimea maximă a
cablurilor din cupru nu trebuie să depăşească 90 de metri. În cazul în care utilizaţi un sistem de cablu
optic numit FTTD (Fiber To The Desk) standardele internaţionale prevăd utilizarea a două tipuri de
cabluri optice multi-mode şi cabluri cu miez al căror diametru este de 50 sau 62 μm. Cablarea orizontală
include cel mai mare număr de cabluri în întregul sistem de cabluri, şi necesită, prin urmare, şi cel mai
mare consum de timp pentru instalare.

Cablarea verticală se referă la o parte din sistemul de cabluri care conectează separatoarele de etaj
cu separatorul clădirii (obiectului). Cel mai simplu de prezentat este ca o coloană a reţelei între etajele
clădirii care se conectează şi poartă numele de coloană a clădirii. Potrivit standardului, înainte de cablarea
verticală pentru transmisia datelor şi semnalelor video se folosesc cablurile optice multi-mode în timp
ce pentru transmiterea alarmei, controlului şi semnalelor vocale se utilizează perechi de conductori de
cupru din categoria Cat5e şi CAT6. Conform standardului lungimea cablurilor pentru cablarea verticală
nu trebuie să depăşească 500 de metri lungime.

Campus cablarea se referă la cablarea separatoarelor de etaj în clădiri şi campusuri. Această metodă
de cablare este foarte asemănătoare cu cablarea verticală căci pentru transmiterea datelor şi semnalelor
video se folosesc cabluri optice multi-mode, iar pentru transmiterea alarmei, pentru control şi pentru
semnalele vocale se utilizează perechi de conductori de cupru categoria Cat5e şi CAT6. Lungimea
cablurilor pentru cablarea campus nu trebuie să depăşească 1500 de metri.
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

În imagine avem un exemplu de utilizare a instalaţiilor de cablare structurată a obiectului:

Exemplu de cablare structurată

Trebuie remarcat faptul că există anumite reguli de aranjare a cablurilor. Căile pe care trec
cablurile sunt numite piste (traseuri). Traseurile cablurilor sunt determinate pe baza unui set de reguli, iar
unele dintre aceste reguli se referă la faptul că toate cablurile trebuie să aibă protecţie împotriva daunelor
fizice (dacă clădirea este în construcţie, atunci cablurile sunt prevăzute în interiorul pereţilor clădirii, în
cazul în care se face o instalare ulterioară de cabluri atunci toate cablurile trebuie să fie în conducte de
cablu), să se instaleze la o anumită distanţă de sursa de radiaţie electromagnetică (linii electrice), traseul
cablului să se facă în unghiuri drepte, etc.

Echipament de cablu şi conectare

Accesoriile (cablurile şi conectorii) reţelei de calculatoare includ o gamă largă de instrumente şi

echipamente care sunt utilizate în prezent. Fiecare tehnologie de reţea utilizează un altfel de tip de
conectoare şi de cabluri în activitatea lor. În general, echipamentul de conectare permite o operare uşoară
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

şi instalarea reţelei în diferite condiţii fizice şi conectarea diferitelor dispozitive în reţea. Toate
echipamentele de conectare pentru reţele de calculatoare este standardizată conform standardelor
internaţionale pentru fiecare tehnologie de reţea în parte. De exemplu: o reţea Ethernet foloseşte
conectori RJ45, reţeaua de telefonie foloseşte conectori RJ11, reţelele de cablu folosesc conectori BNC,
reţelele optice utilizează conectori FC, LC, FDDI, etc.

În tehnologia de reţea Ethernet se utilizează Conectori RJ45 cu norme de utilizare definite în mod clar.
Conectorul RJ45 este alcătuit din material plastic transparent şi conţine opt canale predefinite, pentru
fiecare conductor în parte. Este compus din două părţi. Pregătirea conectorului cu cablu se face cu
ajutorul unor cleşti speciali, destinaţi acestui tip de conector. Numele acestor cleşti este
de CRIMP cleşte sau cleşti pentru crimpare. Traducerea din limba engleză ar însemna, pentru a forma
legături. Un exemplu de conector RJ45 este afişat în figură:

Conector RJ45

Prin standardul (TIA/EIA-568-A/B) este definit modul, respectiv programul de conectare a conductorilor
cu conectorul RJ45. În mod specific, după cum am afirmat anterior, tehnologia Ethernet foloseşte perechi
de cabluri care sunt compuse din 4 perechi de conductori strict definite pe culori pentru fiecare conductor
în parte. Perechile de cabluri sunt alcătuite din:

 o primă pereche de conductori de culoare albastră,

 a doua pereche de conductori de culoare portocalie,
 a treia pereche de conductori de culoare verde,
 a patra pereche de conductori de culoare maro.

Fiecare pereche de conductori este compusă dintr-un conductor de o culoare plină şi dintr-un
conductor de culoare albă, care are o linie în culoarea perechii corespunzătoare. În imagine avem un
exemplu:
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Exemplu de culori al cablurilor perechi

Standardul defineşte două moduri de utilizare a conectorilor standard T568A şi standard T568B. Această
diviziune se face din cauza necesităţii de networking directă între două calculatoare (sau HUB) prin care,
la capătul unui cablu pereche este aplicat standardul T568B iar la celălalt capăt al cablului pereche
standardul aplicat este T568A. În modul acesta obţinem aşa-numitul cablu împletit (Cross-over cable).
Numai în acest mod două calculatoare (sau HUB) pot fi conectate în comunicare directă. Pentru toate
celelalte situaţii se foloseşte standardul T568B pentru ambele capete ale cablului pereche. În
imagine avem exemple de standard T568A şi standard T568B:

Diagrama
conectori RJ45 standard

Aşa cum am menţionat, pentru pregătirea cablurilor perechi şi a conectorilor RJ45 se folosesc cleştii
CRIMP. Procesul de crimpare poate fi văzut în detaliu în secţiunea multimedială din această lecţie. În
imagine avem un exemplu de cleşte Crimp:
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Exemplu de instrumente pentru

crimpare (cleşti Crimp)

Un alt instrument foarte important pentru fiecare administrator de reţea sau persoană care vrea să se
ocupe cu reţelele este cablul tester. Cablul tester este un dispozitiv care, trimiţând impulsuri electrice prin
conductori perechi, verifică dacă cablul de reţea este corect făcut sau dacă există vreo întrerupere în
cablu. Acest dispozitiv ajută instalaţiile de reţea ale infrastructurii şi în situaţiile în care este nevoie de
verificarea rapidă a cablurilor de reţea. Se compune din două părţi: prima parte trimite impulsurile
electrice conectate la un capăt al cablului de reţea şi a doua parte trimite feedback-ul şi este conectată la
celălalt capăt al reţelei de cablu. Starea conductorului se semnalizeată de către diode pe dispozitivul
însuşi.

Reţelele de cabluri utilizează aşa-numiţii conectori BNC şi N-type. Principala caracteristică a acestui tip
de conector este că poate fi găsit în variantele de 50 ohmi şi de 75 ohmi. Ele sunt folosite în diferite
domenii de electronică şi radio-dispozitive. Când sunt reţelele de calculatoare în cauză se foloseşte un
cablu coaxial de o valoare de 50 ohmi şi din cauza naturii operaţiunii de tehnologie prin cablu, există mai
multe tipuri de conectori BNC, de exemplu: conector T tip BNC , terminator conector BNC, conector
BNC, BNC de expansiune, etc. Conectorii BNC sunt folosiţi în lucru numai cu cabluri coaxiale
ThinNet, în timp ce conectori de tip N utilizează doar cabluri coaxiale ThickNet. În imagine avem un
exemplu de conector BNC şi unul de tip N .

Conector BNC
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Conector de tip N
Conectori
BNC şi tip N

Reţelele de calculatoare optice folosesc un tip special de conector în activitatea lor. Datorită
caracteristicilor tehnologiei optice, conectorii asociaţi trebuie să fie din producţie foarte precişi, fiabili şi
de calitate, căci oferă în acelaşi timp un contact direct între sticlă-sticlă (sau material plastic-plastic), fără
prezenţa aerului care ar spori şi mai mult pierderile în transmiterea de date. Există mai multe tipuri de
conectori, în funcţie de scopul, tipurile de cablu de fibră optică folosită, etc Cele mai mari diferenţe între
aceste tipuri de conectori, sunt dimensiunile şi metoda mecanică de conectare. Unele dintre cele mai
frecvent utilizate tipuri de conectori sunt: FC, LC, SC, FDDI, etc. Pentru lucrul cu acest tip de tehnologii
sunt utilizate instrumente de tip special. În imagine avem exemple de conectori de fibre optice:

FC conector

LC conector

SC conector
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

FDDI Conector

Tipuri de conectoare optice

Dispozitivele de reţea

Dispozitivele de reţea sunt o parte integrantă a fiecărei reţele, optimizând performanţele ei

şi permiţând utilizarea maximă a resurselor sale. Acestea sunt nişte dispozitive electronice, care ocupă
locul central şi fără de care nu se poate concepe lucrul în reţea. Există mai multe tipuri de dispozitive de
reţea a căror diviziune se bazează pe rolurile ocupate în reţea şi pe capacităţile lor tehnice.

Cele mai utilizate dispozitive de reţea sunt:

 Repeater,
 HUB,
 Bridge,
 Brouter,
 Gateway,
 Switch,
 Router.

A doua diviziune ar fi în dispozitive de reţea active şi pasive, adică dispozitive care pentru munca
lor, folosesc o sursă externă de energie electrică sau dispozitive care utilizează energia impulsurilor
electrice, şi anume energia electrică existentă. În următoarea descriere a caracteristicilor lor ne vom baza
pe utilizarea lor într-o tehnologie de reţea Ethernet.

Repeater

Într-o traducere liberă din engleză ar înseamna intensificator, amplificator. Adică scopul său
principal este acela de a amplifica semnalele electrice, cele fără fir sau semnalele optice. Se ştie că
semnalele îşi pierd din putere odată cu creşterea distanţei. Pentru a acoperi distanţe cât mai mari, trebuie
să existe un dispozitiv care va primi semnalul slăbit şi îl va amplifica din nou pentru a-l transmite mai
departe. Acesta aparţine dispozitivelor de reţea activă. În lucrul său nu face nici o prelucrare de date
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

ci doar directa amplificare a semnalelor. În tehnologia Ethernet se folosesc conectori RJ45 şi conectori
BNC pentru conectarea cablurilor de reţea. În conformitate cu standardele se pot folosi până la două
Repeater-e pentru amplificarea semnalelor. Deoarece pentru a amplifica semnalele este nevoie de o
anumită perioadă de timp, ceea ce pe distanţe mai mari ar cauza probleme în activitatea reţelei, distanţa
maximă a cablurilor de reţea UTP sau STIM este de 300 de metri. Se foloseşte în exclusivitate pe stratul
fizic al modelului OSI, dar despre aceasta, mai multe în ultima parte a cursului. Acest tip de dispozitiv de
reţea are, de asemenea, o mare utilizare în domeniul comunicăţiilor wireless şi a celor optice. În
imagine avem un exemplu de acest tip de dispozitiv de reţea:

Repeater/Repetor

HUB

HUB-ul este un dispozitiv de reţea activ în care sunt integrate mai multe dispozitive Repetor în
acelaşi timp. Îndeplineşte funcţia şi amplifică transmiterea semnalului. Cea mai importantă caracteristică
a dispozitivului HUB este că tot ce intră pe un port (din punct de vedere al traficului din reţea despre care
vom spune mai multe mai târziu), acesta transmite către toate celelalte porturi. De asemenea, este destul
de "inteligent" ca să poată identifica întreruperea cablului de reţea, ceea ce permite funcţionarea normală
a reţelei în astfel de situaţii. Numărul de porturi ale dispozitivului HUB poate fi diferit, dar de obicei
are între 8 şi 48 de porturi pentru conectarea dispozitivelor de reţea şi calculatoare. De asemenea, anumite
dispozitive HUB pot deţine şi un conector BNC pentru a conecta acele segmente de reţea care utilizează
cabluri coaxiale. În condiţiile actuale preţurile dispozitivelor de reţea HUB şi a celor Switch este
aproape identic aşa că e mult mai bine să se investească în Switch ca dispozitive de reţea centrală,
deoarece posedă o tehnologie mai avansată. Dispozitivele HUB sunt de obicei proiectate pentru o viteză
în traficul de reţea de până la 10 MB / s. În imagine avem exemple de dispozitiv HUB şi aspectul său:

16 Port HUB dispozitiv

Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Principiul de lucru si imaginea unui dispozitiv hub de reţea

Bridge

Bridge este un dispozitiv de reţea care permite reţelei să fie împărţită în mai multe segmente şi în
acelaşi timp să-şi optimizeze comunicarea, astfel încât comunicaţia locală din fiecare segment rămâne pe
el, în timp ce celelalte segmente ale reţelei nu afectează comunicarea în exces. Dacă ne închipuim un
dispozitiv Bridge cu 4 porturi, atunci am făcut practic 4 segmente LAN, dintre care fiecare are HUB-ul
său sau un Switch dispozitiv ce e un exemplu de şcoală în crearea unei reţele. În imagine avem un
exemplu de aplicare a dispozitivelor Bridge:

Optimizarea traficului de reţea, utilizând dispozitive de reţea Bridge

Vom explica principiul de lucru al dispozitivului Bridge folosind imaginea 20. Aşa cum este indicat
în figura 20, avem 4 segmente de reţea, adică segmentul A, segmentul B, segmentul C şi segmentul D. În
fiecare din aceste segmente se află calculatoare, de exemplu calculatorul A1, calculatorul A2 , ...,
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

calculatorul C1, calculatorul C3 , etc. Pentru că un pachet de reţea într-o tehnologie Ethernet conţine
întodeauna adresa MAC ca sursă şi destinaţie, un dispozitiv Bridge "aude" întreg traficul de pe fiecare
segment conectat la acesta şi pe această baza creează (Build) un tabel de adrese MAC care "aude".
După un timp (foarte scurt) dispozitivul Bridge învaţă care adrese MAC aparţin cărui segment al reţelei.
Prin urmare, atunci când, de exemplu, calculatorul A1 trimite ceva calculatorului A2, dispozitivul Bridge
aude. Când Bridge constată că ambele calculatoare aparţin aceluiaşi segment de reţea (aici segmentul A)
nu transmite pachetele de reţea mai departe pe alte segmente ale reţelei, iar comunicarea rămâne în
înteriorul segmentului A. Dacă în loc de Bridge este setat dispozitivul HUB, acesta ar transmite pachetele
tuturor, pentru că, aşa cum am spus mai devreme, atunci când prin anumite porturi ale dispozitivului Hub
a intrat ceva, el le transmite tuturor celelalte porturi. În consecinţă, procedura dispozitivului Bridge
localizează comunicaţia şi ceea ce este mai important, nu încarcă celelalte sectoare ale reţelei cu un trafic
inutil. În cazul în care calculatorul A1 trimite informaţii unui calculator C1 situat pe al doilea segment al
reţelei, dispozitivul Bridge va încărca traficul doar cu acele segmente ale reţelei între care se realizează
comunicarea, în acest caz segmentele A şi C.

Din punct de vedere al protocolului TCP / IP aceste segmente nu sunt sub-reţele separate (subnet),
ci Bridge separă segmentele de reţea care de fapt, logic, aparţin unui subnet căci pentru a crea aceste
subnet-uri se utilizează adrese IP. Segmentele reţelei, ca şi concept, pot fi orice, căci acestea nu sunt strict
definite atâta timp cât subnet-ul este un termen definit ca parte a unei reţele ce este separată de celelalte
dispozitive de reţea router. Toate acestea se datorează faptului că Bridge-ul lucrează cu adresele MAC în
timp ce pentru a crea subnet-urile se utilizează adresele IP ale calculatorelor şi ale altor dispozitive de
reţea, adică Bridge lucrează cu adrese fizice în timp ce adresele IP aparţin adreselor logice.

Dispozitivul de reţea Bridge este foarte util în cazul unor reţele mici, dar nu este scalabil ca router.
De exemplu, cu dispozitivul Bridge nu se poate crea o conexiune la internet, pentru că atunci internet
Bridge ar trebui să recunoască toate adresele MAC din lume, ceea ce este dificil chiar si în teorie. Un alt
motiv pentru imposibilitatea de a utiliza conexiunea la internet este că dispozitivul Bridge nu este
capabil să determine cel mai scurt drum de la sursă la destinaţie. După cum arată, el este foarte
asemănătoar cu dispozitivele de reţea HUB sau Switch.

Brouter

Brouter sau Bridge Router este un dispozitiv de reţea care funcţionează ca Bridge şi ca un router. El
routează pachetele de protocol cunoscute de reţea şi se comportă ca un router, în timp ce celelalte
pachete, pur şi simplu le transmite mai departe şi se comportă ca un dispozitiv Bridge. Avantajul acestui
tip de dispozitiv de reţea constă în faptul că funcţia de învăţare şi de filtrare a traficului poate fi utilizată
pentru a preveni potenţiale supraîncărcări ale reţelei. Are o aplicare largă, în special, în tehnologia
wireless ca şi Wireless B Router. În imagine avem un exemplu al aspectului dispozitivelor Brouter:
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Brouter

Gateway

Gateway sau Residential Gateway este un dispozitiv hardware al cărui principal rol este de a
traduce un protocol într-un alt protocol, adică de a realiza adaptarea unui semnal electric a unui protocol
într-un semnal electric al altui protocol. Însăşi definiţia de Gateway este cea a unui loc din reţea care
serveşte drept intrare într-o altă reţea. Acestea pot fi şi de tip software, atunci când sunt puse în aplicare
în dispozitivul router sau o combinaţie de dispozitive hardware-software. Spre deosebire de un router care
transmite pachetele pe calea cea mai scurtă cunoscută de el ca protocoale, dispozitivele
Gateway recunosc diferite protocoale pe baza cărora fac traducerea de la un protocol la altul. Cele mai
cunoscute Gateway sunt modemul PSTN, modemul ADSL, modemul de cablu, etc. Atunci când discutăm
despre versiunea de software Gateway, îl putem aplica prin calculatoare, servere sau dispozitive de
reţea, în cele mai des întâlnite cazuri când este vorba de afaceri sau de conexiuni de întreprinderi.
Deoarece calculatorul (sau serverul sau dispozitivul de reţea) este configurat să funcţioneze ca un
dispozitiv Gateway, se poate denumi Default Gateway. În imagine avem un exemplu de un dispozitiv
Gateway, atunci când face traducerea unui protocol în altul, de exemplu, din zona de protocol a reţelei
locale în protocolul unei alte reţele şi invers:
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Default Gateway

Switch - principiile funcţionării

Switch este un dispozitiv de reţea activ care conectează segmente de reţea. Când două calculatoare
comunică, Switch creează un circuit virtual între ele şi le permite o comunicare exclusivă - efectiv
celorlalte perechi de calculatoare le este permisă comunicarea simultană fără a încărca alte maşini. Ca
şi dispozitivul de reţea Bridge, Switch memorează toate adresele MAC din reţea, cu excepţia faptului
că în cazul lui Switch, pe un port este doar o adresă MAC în timp ce pe dispozitivul de reţea Bridge, pe
un port există potenţiale adrese MAC care ar trebui recunoscute. În imagine avem un exemplu de
o maşină virtuală de comunicare la Switch:
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Circuit virtual

În cazul în care calculatorul PC1 trimite pachete de reţea calculatorului PC2, ca în figura 23,
Switch va crea între ele un circuit virtual şi va "limita" comunicarea lor (dar în acelaşi timp, traficul care
este proiectat pentru toate segmentele de reţea va fi transmis către toate porturile Switch) pe acele două
calculatoare fără a încărca alte calculatoare sau segmente de reţea. În acelaşi timp, dacă calculatorul PC3
trimite pachete de reţea calculatorului PC4, Switch va crea pentru aceste două calculatoare un circuit
virutal nou şi astfel va permite optimizarea maximă a traficului de reţea, deoarece un trafic inutil nu se
transmite tuturor segmentelor de reţea.

Între majoritatea dispozitivelor de reţea de astăzi Switch ocupă un loc central. Acestea pot fi de
coordonare, îndrumare şi Unmanaged cu numarul de porturi între 4 şi 48. Ele permit conectarea la
anumite segmente de reţea cât şi la calculatoare individuale sau dispozitive de reţea. Switch-ul de
coordonare oferă administratorilor de reţea mai multe posibilităţi de setare, cât şi de utilizare a resurselor
de reţea, în sensul activării sau dezactivării anumitor protocoale, direcţionării pachetelor de reţea, etc.
Unmanaged Switch nu are caracteristici suplimentare de administrare ci funcţionează într-un mod deja
predefinit şi după posibilităţile date dispozitivului de construcţia sa. În imagine avem un exemplu de
networking a mai multor dispozitive de reţea Switch pe o reţea:

Dispozitiv de reţea Switch

De asemenea, Switch permite comunicarea de reţea Full Duplex, desigur, dacă este susţinută şi de
adaptorul de reţea al calculatorului, ceea ce permite comunicarea simultană în ambele sensuri între
calculator şi switch şi prin urmare, creşte viteza de transfer a datelor. Full Duplex este comunicarea care
permite ca, în acelaşi timp, două calculatoare să-şi trimită şi să primească date de la unul la altul. În
condiţii normale, dacă nu există Full Duplex, primul calculator trimite informaţii către alt calculator şi
după ce primul calculator finalizează trimiterea datelor, atunci cel de-al doilea calculator începe trimiterea
datelor către primul calculator. În situaţiile în care există o comunicare Full Duplex, atunci şi primul şi al
doilea calculator trimit date simultan, fără a aştepta ca unul dintre ele să finalizeze trimiterea de date. În
acest mod, se dublează debitul, adică 100 Mbp/s devine teoretic 200 Mbp/s. Pentru ca comunicarea Full
Duplex să fie posibilă, după cum am spus, trebuie ca şi Switch şi adaptorul de reţea să susţină
această comunicare. Pe adaptorul de reţea se poate ajusta manual tipul de comunicare, dar
producătorii acestui tip de hardware setează, de obicei, ca o opţiune implicită Auto Negotiation sau Auto
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Sense, ceea ce înseamnă că adaptorul detectează automat tipul de comunicare. În imagine avem un
exemplu de setare a adaptorului de reţea:

Proprietăţile adaptorului de reţea

Dacă se utilizează opţiunea Auto Negotiation (Auto Sense), atunci se poate ca Switch şi adaptorul
de reţea să cadă de acord cu privire la tipul şi viteza de comunicare dintre ele. Totuşi, această negociere
necesită o anumită perioadă de timp, iar dacă acestea sunt în mod explicit proprietăţi cunoscute ale
Switch-ului, atunci este recomandată o configurare manuală a adaptoarelor de reţea pentru a se evita
pierderile de timp. În practică, aceasta este o scurtare a timpului necesar sistemului de operare pentru a
începe o comunicare prin reţea. De exemplu, dacă avem un Switch de 100 Mbp/s care acceptă
comunicarea Full Duplex şi calculatoare ale căror adaptoare de reţea acceptă aceşti parametri, atunci
adaptoarele de reţea trebuie să fie configurate manual cu opţiunea 100 Mbp/s Full Duplex. Această
modalitate de setare a comunicării în reţea este foarte importantă mai ales atunci când în discuţie
sunt maşini care funcţionează cu un număr mare de sesiuni stabilite simultan. Vezi procesul de
configurare manuală a adaptorului de reţea din multimedia pentru această lecţie.

În acest mod, am aflat că Switch poate identifica parametrii fiecărui adaptor de reţea conectaţi la acesta şi
astfel se adaptează la comunicarea cu ei. Această caracteristică este foarte utilă atunci când în mediul de
reţea existent există adaptoare de reţea de diferite viteze de comunicare, de exemplu de 10 Mbp/s, de 100
Mbp/s, sau dacă echipamentul în discuţie este nou, de la 1000 Mbp/s. În acest mod se permite
continuarea lucrărilor la toate dispozitivele conectate fără a fi nevoie de noi investiţii în echipamente de
reţea, reducându-se astfel şi costurile infrastructurii de reţea.
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

După descrierea Switch-ului ca un dispozitiv de reţea, am vorbit despre dispozitivul de reţea Layer 2
Switch care reuneşte şi opţiunile descrise mai sus. Cu toate acestea, există un dispozitiv de reţea Layer 3
Switch care în plus faţă de Layer 2 Switch include şi o funcţie de rutare a traficului de reţea, adică un
dispozitiv care este şi Switch si Router în acelaşi timp. Funcţia de rutare va fi explicată în ultima parte a
cursului. Există Switch-uri cu diferiţi conectori de reţea, diferite viteze, număre de conexiuni,
caracteristici adică funcţii. Aspectul dispozitivului de reţea Switch este redat în figura următoare:

: Switch

Router - principii de funcţionare

Router-ul este un dispozitiv de reţea care conţine două adaptoare de reţea ce pot să aparţină unor
tehnologii diferite de reţea prin care se permite conectarea router-ului la diferite tipuri de reţele. Astăzi
există multe tipuri şi feluri de dispozitive de reţea router. În conformitate cu aceasta, unui calculator PC i
se poate atribui rolul de router, de exemplu un calculator PC cu Windows XP sau un sistem de operare
Windows Server sau i se pot aloca dispozitive de reţea, cum ar fi routere workgroup sau enterprise etc.
Desigur calculatorul PC, nu este proiectat să funcţioneze ca un router şi de aceea poate efectua doar
funcţiile de bază ale router-ului dedicat, dar cu funcţii suficiente pentru mediul de acasă sau de afaceri
mici, mediu în care investiţiile în routere dedicate nu este absolut necesar.

Definiţia router-ului este un dispozitiv care memorează adrese de reţea şi direcţionează datele din reţea
în reţea şi, în acelaşi timp caută cea mai bună cale posibilă momentan disponibilă. Dispozitivul router în
sine este esenţa protocolului TCPIP, pentru el au fost inventate şi mai târziu puse în aplicare alte
protocoale stack. Router-ul este un dispozitiv-cheie care a permis creşterea reţelelor de calculatoare până
la dimensiunile Internetului de astăzi. În imagine avem un exemplu al dispozitivului router şi rutare de
trafic:

Rutare de trafic
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

Să presupunem că un router R1 este Default Gateway pentru toate calculatoarele din Subnet-ul A.
Când calculatorul din Subnet-ul A ştie că adresa IP a calculatorului căruia îi trimite date nu este în
rețeauă sa ci este în Subnet-ul C, atunci calculatorul din Subnet-ul A trimite datele gateway-ului său după
care router-ul R1 calculează cea mai bună cale până la calculatorul căruia îi sunt destinate datele. Din
Figura 27 este evident că router-ului R3 îi sunt dedicate două căi. Una este de transmitere a datelor
direct în Subnet-ul C, a doua prin intermediul router-ului R1 şi R2 în Subnet-ul C. Prin utilizarea primei
căi trebuie să folosească două Hop-uri (Salturi), Hop din reţeaua locală (Subnet A) la router-ul R3
şi Hop de la router-ul R3 până la destinaţia locală a reţelei (Subnet-ul C). Dacă se utilizează a doua
cale, sunt foloste trei Hop-uri, ceea ce reprezintă evident o cale mai lungă. De obicei, după numărul
de Hop-uri se constată care este traseul cel mai bun, dar numărul de Hop-uri este ceva arbitrar. În cazul
unei definiri manuale a traseului, este mai bine să se definească un număr mai mic de hop-uri.

Informaţii referitoare la rute se pot introduce manual sau automat, astfel încât să i se permită router-
ului să decidă care este cea mai bună cale până la destinaţie. Desigur, pe măsură ce reţeaua creşte,
conceptul manual devine din ce în ce mai puţin acceptat până când se lasă în totalitate pe seama router-
ului să definească cel mai bun traseu, deoarece acesta efectuează în mod automat schimbul reciproc de
informaţii despre reţele. La început nici acest lucru nu a mai fost suficient şi când la începutul anilor '90 a
crescut rapid numărul de rute iar standardul nu a reuşit să îndeplinească toate cerinţele a fost introdus un
nou standard cu scopul de a evita adăugarea de noi rute în Backbone Router, aşa- numita introducere
a adăugării fără clase de adrese IP despre care vom vorbi în continuarea cursului.

Router-ul se îngrijeşte, de asemenea, de faptul ca un pachet trimis să nu rămână pentru totdeauna în

reţea. Teoretic, datorită numărului nelimitat de rute de pe reţea, pachetul poate să se învărtească pentru
totdeauna de la o rută la alta negăsind calea către destinaţie. Trebuie menţionat faptul că este un protocol
IP important din punct de vedere al domiciliului routerului. Router-ul reduce un număr, numit TTL
(time to live), care nu înseamnă durata de viaţă a pachetului de pe reţea, ci este un număr de Hop-uri pe
care pachetul le poate depăşi, până când este ucis sau în jargon - Discard. Valoarea maximă a
parametrului TTL este de 28- 1, care înseamnă 255. Parametrul este de 8-biţi, în timp ce în
Windows Default parametrul este de 128, adică atunci când Windows trimite pachete în reţea el defineşte
TTL de 128, ceea ce, practic înseamnă că pachetul poate trece prin 128 router-e minus unul, până când
este ucis. Minus unul, pentru că se calculează ca Hop şi reţeaua locală. Pentru a rezuma, fiecare router va
ucide orice pachet de pe reţeaua unde parametrul TTL a scăzut la valoarea zero.

Însuşi procesul de rutare a pachetelor în reţea este o problemă destul de complexă, care implică
nevoia unui nivel de logică când vine vorba de protocoale. Aşa că atunci când vorbim de furnizarea de
date în interiorul unui Subnet, adresa de nivel logic (adresa IP) nu este necesară, căci sunt suficiente
adresele MAC. Un Subnet are un număr limitat de calculatoare sau dispozitive de reţea, astfel încât, în
acest caz este vorba doar o rutare la nivel de adresă MAC, ceea ce crează dispozitivul de reţea Bridge,
dar nu are nici o legătură cu ceea ce face router-ul. Pe de altă parte, atunci când există segmente care sunt
separate de routere, apare o problemă care se rezolvă printr-un nivel suplimentar de adresare, un nivel
logic. La protocolul TCPIP, este vorba de nivelul adresei IP care se configurează manual. Fiecare
protocol rutabil stack trebuie să aibă un nivel logic de adresare, dacă vrem o comunicare între router-e,
dar nu şi pentru protocoalele rutabile, cum ar fi NetBEUI, deoarece se bazează numai pe adresa
Retele de calculatoare – Ion Stirbu - 2013

MAC. Despre o astfel de dirijare a pachetului vom vorbi mai târziu în timpul cursului. În imagine avem
un exemplu de router.

Router

Support de curs pentru colegi

Prof.ing. Ion Stirbu

Scoala Gimnaziala ~George Cosbuc~ Mediesu Aurit