Master: Devianță Socială și Criminalitate

Materie: Sociologia Pedepsei

Anul: 2

Pentru a se vedea dacă acuzatul se converteşte pentru a scăpa de pedeapsă i se cerea să îşi
denunţe complicii, să-şi condamne credinţa pe care tocmai o abjurase. În cazul în care ereticul
reuşea să îi convingă pe anchetatori era condamnat la închisoare pe viaţă, în caz contrar era
ars pe rug. Exista însă o categorie de eretici care nu mai puteau primi iertarea în ultimul
moment, aceştia erau„recăzuţii”. Ei primeau decât Sfânta Împărtăşanie înainte de a fi arşi.
Pentru a li se uşura chinurileerau sugrumaţi, iar apoi aruncaţi pe rug, pentru a se evita arderea
lor de vii.
Inchizitorii încercau să folosească pedeapsa arderii pe rug cât mai rar deoarece
succesulcercetărilor depindeau, în mare parte de, dezvăluirile pe care le făceau ereticii,
trădându-se unii pe alţii. Putem spune că arderea pe rug a fost mai degrabă o excepţie, decât o
regulă.
Ereticul avea o zi la dispoziţie pentru a renunţa la credinţa sa, în caz contrar urmând să fie ars
pe rug.
La execuţie participa toată lumea, folosindu-se puterea exemplului. De aceea execuţiile de
acest fel erau foarte rare pentru ca oamenii de rând să nu se obişnuiască cu ele, iar atunci când
aveau loc inspirau groază.
Construcţia rugului pe care urma să fie ars condamnatul se realiza pe baza unor reguli stricte.
Astfel în jurul unui stâlp de lemn, având o înălţime de 3 metri, se aşezau straturi alternative
de paie, surcele şi buşteni. Se forma un careu, iar pe una din laturi se lăsa un loc liber prin
care treceacondamnatul, îmbrăcat cu o cămaşa lungă de in înmuiată în soluţie de pucioasă.
Acesta era însoţit de un preot, care îi cerea mărturisirea păcatelor.
Victima era legată cu ajutorul unei funii şi a unui lanţ de stâlp. Era îndreptat către apus cu
picioare sprijinite pe primul rând de surcele. Pentru ca celui condamnat să i se ierte greşelile,
se făcea o slujbă. Apoi, se astupa cu surcele culoarul de trecere şi se dădea foc rugului din mai
multe părţi, simultan. Moartea fie survenea din cauza sufocării cu fum, fie prin arderea de viu
a condamnatului, dacă rugul era prevăzut cu orificii pentru ventilaţie. Uneori pentru a i se
uşura chinurile victimei se străpungea inima acestuia cu un harpon mânuit de la distanţă.
 PEDEPSELE
ȊN ANTICHITATE ŞI ȚǍRILE ROMÂNE

BALAȘCĂ CLAUDIA NICOLETA

Pedepsele de-a lungul timpului

Ȋn contextul evoluției omului ca și individ în funcție de zona locuitǎ, obiceiurile locului,

clima și mediul de trai, precum și diversificarea religioasǎ, regionalǎ, culturalǎ, etnicǎ si
nationalǎ, remarcǎm apariția comunitǎților sociale diversificate “creatoare si posesoare
fiecare dintre ele” de proprii “legi” de asigurare, aparare și impunere a ordinii publice
sociale și siguranței cetǎțenilor din acea comunitate.
În epoca primitivǎ, probabil cǎ administrarea pedepselor era condusǎ de instinctele
tribale, teoretic justificate de evoluția omului primordial, care acționa instinctual, necerebral,
un produs al simțamintelor și emoțiilor victimei și/sau rudelor sale afectate ȋntr-o cauzalitate
directǎ de supraviețuire, caracteristicǎ luptelor pentru supraviețuire individualǎ
sau de mic trib.
Evoluția pedepsei ȋn istoria civilizației confirmatǎ de cercetǎri ale mǎrturiilor antice,
a cunoscut diverse evoluții funcție de zona și cultura localǎ. Astfel, evreii, egiptenii, chinezii,
asirienii, grecii, romanii și multe alte culturi din acele vremuri au inclus tortura ca și pedeapsa
ȋn sistemele lor de justiție. Romanii aveau rǎstignirea, evreii aveau lapidarea (lovirea cu
pietre) și egiptenii aveau expunerea la soarele arzǎtor din deșert, toate ducȃnd ȋn final la
moarte.
Ȋn antichitate, grecii și romanii utilizau tortura la interogatorii. Pȃnǎ ȋn al doilea
secol dupǎ Hristos, tortura a fost folositǎ numai pe sclavi. Dar dupǎ aceastǎ perioadǎ a fost
extinsǎ la toți membrii claselor sociale de jos. Ȋn acele vremuri, mǎrturia unui sclav era
admisǎ numai dacǎ era obținutǎ prin torturǎ. Ȋn marea lor aroganțǎ, autoritațile de atunci
considerau cǎ sclavii nu ar fi spus adevǎrul de bunǎvoie. Ȋn dreptul asirian regǎsim pedepse
precum înecarea, arderea, fiind totuși admisǎ răscumpărarea sclavilor.
Rǎstignirea a intrat ȋn conștiinta generalǎ ca fiind cea mai veche metodǎ de torturǎ,
consideratǎ metoda de execuție. Nu era des utilizatǎ, ci doar ȋn situații deosebite, prezentate ca
exemple. Ȋn Evul Mediu precum și ȋn Epoca Modernǎ Timpurie, instanțele europene utilizau
tortura ȋn funcție de fapta savȃrșitǎ dar si de statutul social al fǎptuitorului.
Aceasta era consideratǎ un mijloc legitim de obținere a unei mǎrturisiri, pentru obținerea
numelui complicelui sau de alte informații despre o crima, era o pedeapsa ingaduitǎ de lege,
dar doar dacǎ existau deja jumatate din dovezile impotriva acuzatului. În era Inchizitiei a
început în 1252 și a luat sfârșit in 1816, cand o bula papala a interzis-o. Tortura era
indeplinita, de regula in mare secret, in temnite subterane. Prin contrast,
execuțiile chinuitoare erau, de obicei, publice. Dar in toata perioada moderna timpurie,
torturarea vrajitoarelor a devenit un lucru obișnuit.
De-a lungul istoriei, pedeapsa cu moartea s-a concretizat în:
- Arderea pe rug – în cazul celor condamnaţi de Inchiziţie în Evul Mediu.
- Decapitarea/Ghilotinarea – rămasă simbol al Revoluţiei Franceze, dar nu
numai.
- Scaunul electric – pedeapsă întâlnită în SUA de azi.
 - Tragerea pe roată şi tragerea în teapă – pedepse folosite în Ţările Române, în
Evul Mediu, dar şi în alte părţi.
În timpurile biblice, uciderea unui membru al societății putea fi pedepsită cu aceeași
monedă de catre rudele victimei, în spiritul legii talionului. Cutumele și legile pământului s-au
dovedit, însș, nu odata, mult mai complexe decat par la prima vedere. În aceeași ordine de
idei, cei lezați puteau solicita despagubiri materiale pe masura pierderii lor de la autorul
crimei, aceasta constituind o practică des intâlnită pe parcursul istoriei trecute.
Odată cu instituirea unor autorități puternice și cubapariția primelor sisteme de legi scrise,
sunt interzise plățile compensatorii, iar crimele intră sub jurisdicția necruțătoare a legii.
Exemplu: Normele lui Hammurabi (1792-1750 i.H), regele babilonian creator al unuia dintre
primele coduri de legi cunoscute:
- Daca un om ii scoate ochiul unui om liber, i se va scoate si lui ochiul.
- Daca el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe si lui oasele.
- Daca un fiu isi loveste parintele, i se va taia mana.
- Daca o femeie a cauzat moartea sotului ei pentru un alt om, acea femeie va fi trasa
in teapa.
- Daca un hot este descoperit in timp ce fura, va fi omorat.
- Daca un barbat foloseste violenta asupra sotiei altui barbat pentru a se culca cu ea,
el va fi omorat, iar femeia considerata fară vina.
Egipt, (1650 – 1085 î.Hr.), instanțele dispun si aplică pedeapsa cu moartea pentru
conspiraţii impotriva orânduirii statale, crime, viol, adulter feminin, furtul de animale,
judecătorilor corupţi aplicandu-li-se pedeapsa capitală - executata prin sinucidere impusă.
Evreii nomazi, în atenuarea pedepselor capitale regasim aparitia unor noţiuni
juridice in timpul judecatii precum premeditarea, pedepsirea tentativei, circumstanţele
atenuante, legitimă apărare.
Grecia, constatam ca procedura tribunalelor este diferită dacă cei doi împricinaţi
sunt amândoi cetăţeni şi dacă sunt, unul sau celălalt, sau amândoi, meteci sau sclavi; tot astfel
şi pedeapsa este diferită în funcţie de starea sociala:
■ pedepsele pecuniare :
- amenda
- despăgubirile
- confiscarea parţială sau totală a bunurilor
■ pedepsele aflictive: exilul temporar sau definitiv, pierderea
drepturilor cetăţeneşti, detenţia, flagelarea pe o roată şi însemnarea cu fierul roşu, legarea
unor cătuşe de gât şi de picioare, chinuri rezervate sclavilor, şi în sfârşit moartea.
■ pedepsele infamante: au un caracter arhaic şi religios, cum ar fi interdicţia de a purta
podoabe şi de a intra în temple care le loveşte pe femeile adultere, blestemul pronunţat în
contumacie împotriva persoanelor vinovate de sacrilegiu, înscrierea dezonorantă pe o stelă
şi, în sfârşit, refuzul de a permite înmormântarea.
China, extrem de violentǎ ȋn reprimarea infracționalitǎții ȋncǎ din antichitate și
pȃnǎ ȋn timpurile noastre regǎsim pedeapsa capitalǎ. În China anticǎ regǎsim practicarea
sugrumǎrii, decapitarea bețivilor, despicarea trupului ȋn douǎ, ruperea trupului ȋn douǎ,
fierberea pedepsiților ȋn cazane cu apǎ sau ulei, bǎtaia cu biciul sau nuiaua/bastonul. De
asemenea, regăsim pedeaspsa asupra membirlor de familie a condamnatului.
China a practicat o metoda de torturǎ si executare care avea si menirea de a educa
populatia. Procesul se tinea in public, iar victima, de regula un criminal, era legata de un stalp
de lemn si torturata pana la moarte.
Spania, regăsim toate modalitatile de tortura caracteristice timpurilor si epocilor popoarelor
contemporane, dar nominalizez o foarte mediatizata executie; tortura publica, metoda fiind
“taurul încins”.
Imperiul Roman, sclavia era cel mai ȋntalnit sistem de pedepsire ȋn masa. Cei mai mulți
indivizi deveneau sclavi în urma capturării lor în timpul războaielor sau prin răpire.
Sclavia ca practică socială și economică s-a dezvoltat în antichitatea greco-romană.
PEDEPSELE ȊN ȚǍRILE ROMÂNE
Organele speciale de poliție care au activat în trecut în Capitală au avut la îndemâna
măsuri punitive atroce împotriva răufăcătorilor. Cum legislația în acele vremuri era
rudimentară, pedepsele erau de puţine ori incluse într-un nomenclator.
Astfel că până în 1863, când Alexandru Ioan Cuza introduce coduL Civil şi Penal,
pedepsele erau girate, şi date după o rapidă judecată, chiar de domnitori.
Listele cu pedepse includeau şi mai multe atrocităţi: uciderea şi arderea cadavrului în caz
de sodomie, decapitarea pentru perceptorii de taxe ilegale, proxeneți și cei care erau împotriva
domnitorului, munca în mină pentru furtul pentru prima oară a unui animal, bătaia pentru
otrăvirea unui câine ciobănesc, turnarea de plumb topit în gură, dezbrăcarea în public,
pierderea zestrei în cazul soţiilor adultere.
O altă practică, folosită la sfârşitul anilor 1700, era spânzurarea răufăcăturilor pe stradă,
în puncte intens circulate
 Pentru a-i face să mărturisească pe inculpați, ori pentru pedepsirea celor închişi, se mai
folosea biciul, frânghia udă, ciomagul, vâna de bou, gârbaciul, focul sau fierul înroşit.
O sumă de informatii utile ni le furnizează însemnările de călătorie ale străinilor care au
trecut de-a lungul timpului vizitând locurile și așezările românești, precum și pravilele,
legiuirile și documentele oficiale privind situația închisorilor.
Ideea unui regim penitenciar așa cum a apărut în epoca modernă, nu a fost cunoscută în
vechime, pedepsele constituindu-se în plata unor fapte reale sau imaginate de cei ce le puteau
aplica, iar inchisoarea ca loc de pedeapsa era destinata numai suferințelor celor osândiți.
Ceea ce a fost scris cu privire la starea mai mult decat dureroasă a regimului inchisorilor din
cea mai mare parte a tarilor din Europa, se poate scrie și despre temnițele de la noi. Mulți din
cați au fost aruncați în întunecimea acestor lăcașuri nu au mai văzut lumina zilei.
Totusi, având în vedere morala creștina a acestui popor care s-a nascut cu mila față de cei
căzuti în necaz, aceștia nu au fost uitati aproape niciodată, astfel ca prin contribuții și prin
ajutoare s-a incercat ameliorarea suferințelor și lipsurilor celor întemnitati. Cutia milelor este
exemplul cel mai elocvent cu privire la dorința oamenilor de a indrepta lipsurile provenite din
săracia acestor așezăminte.
Cu toate că nu se poate vorbi despre organizarea inchisorilor romane pana în a doua
jumatate a secolului al XVIII-lea, originea închisorilor la noi este foarte veche.
Incarcerarea și utilizarea unor deținuti la munca, în mine (ocne), o gasim chiar și pe
vremea când Dacia a intrat în stăpânirea romanilor. Romanii obișnuiau să întrebuințeze
deținuții la diferitele munci, intre care extragerea aurului si a altor metale, precum si a sării.
Din diferite inscripții, reiese că în Dacia existau o mulțime de saline și mine, astfel că din
zona Hunedoarei s-a extras fier, iar salinele de la Ocnele Mari de pe Mureș păstrează urme de
galerii din acele timpuri.
Tratamentul celor inchiși nu putea sa difere prea mult față de tratamentul aplicat sclavilor.
Până în secolul al XIV-lea, gropnițele și salinele iși vor continua activitatea, reducând la
suferințe de neinchipuit pe toți acei anonimi despre care nu avem alte date. La 1380, este
pomenită pentru prima dată ca fiind existenta ocna aparținand ocolasilor de Trotus, unde
avusese loc o rascoală a talharilor care a dus la surparea acesteia, îngopând sub daramaturi pe
tâlhari și pe cei ce-i pazeau. Este clar că exploatarea sării din ocne folosindu-se talharii, este
tot atat de veche precum existența ocnelor însăși.
Având în vedere că în vechime pedepsele erau foarte severe, adesea pentru fapte minore
aplicându-se pedeapsa cu moartea.
O altă dispoziție prevede că numai băieții să moștenească moșia din care se trage numele
familiei, pe când fetele să vină numai la împărțirea celorlalte moșii. Condica
lui Ipsilanti reprezintă un progres, deoarece este o lege civilă și nu numai bisericească și
penală, așa cum erau pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Tot Ipsilanti a înființat la
București trei tribunale ca drept de apel la divanul domnesc.
Un fapt deosebit de pozitiv este acela că în secolul al XIV-lea găsim menționat un
așezământ de binefacere, primul de acest fel. astfel ni se afirma că Radu Basarab din
sentimente față de cei nevinovați din noua sa reședință, a înființat la Mateul de Jos un ospiciu,
înzestrându-l cu o moșie și scutind populația de orice fel de impozit.
Domnitorii, în dorinta lor de a stăpâni pe răufăcatorii de orice fel, spre bunul mers al
treburilor, nu erau stăpâniți de nici o mila. In 1421, Guillebert De Lannoy, ambasador al
regelui francez Carol al VI-lea și al regelui englez Enrich al V-lea, relatează că în vizita ce a
facut-o lui Alexandru cel Bun la Cetatea Alba i s-au sustras 100-120 galbeni și alte lucruri.
Alexandru Vodă a adus noăa hoți cu ștreangul de gât, punându-i la dispoziția acestuia
să-i omoare dar având în vedere că și-a recuperat bunurile, i-a lăsat în viață.

Ca pedepse în trecut, enumerăm: arderea și tragerea în țeapă pentru tâlhari și ucigași, iar
pentru ceilalți, spânzurătoarea sau decapitarea. astfel, pedeapsa la muncă în ocna apare
față de acestea ca foarte blândă. Până la alcătuirea pravilelor lui Vasile
Lupu în 1642 în Moldova și ale lui Matei Basarab în 1652 în Muntenia nu se pot face multe
precizări cu privire la pedepse și la aplicarea lor progresivă.
Unele mănăstiri au servit la noi și că loc de închisoare, de cele mai multe ori pentru
condamnații politici, pentru femei și copii. Cea mai veche mănăstire care a servit în acest scop
a fost mănăstirea Snagovului, ridicată de Vlad Țepeș în secolul al XV-lea.
Odată cu ea avem primele informații relativ la pedepsele aplicate celor închiși, aici, sub
pretextul că trebuie să se închine, boierii erau duși într-o camera unde, în timp ce erau
îngenuncheați, se deschidea o trapă din pardoseală, iar ei cădeau într-o groapă cu cuțite
tăioase, găsindu-și sfârșitul.
În clădirile dinspre sud ale acestei mănăstiri, Vlad Țepeș înălțase un fel de camera de
tortură, din care deținutul, după ce suferea caznele impuse cu fier și foc, era aruncat cu
ajutorul unei baliste în lac. În istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a
fost Legea tarii, care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul
Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea, ea marchează modernizarea
gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat.
În perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost:
Pravilniceasca condică, Codul Climach, Legiunea Caragea si Criminaliceasca condica.
Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale :
1.”Codul penal de la 1865” - (“Codul Cuza”): realizeaza unificarea legislativă penală şi
marchează debutul dezvoltarii dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din
1859.
2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”): acest cod a avut un
caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918. Se introduc pentru
prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă măsurile educative (pentru minori),
pedepsele complementare şi accesorii, si foarte surprinzator este faptul că nu se prevedea
pedeapsa cu moartea.
Codul penal de la 1937 era structurat în trei părţi care cuprindea:
a) dispoziţii generale;
b) dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
c) dispoziţii privind contravenţiile.
Asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte
şi pentru contravenţii. A fost considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta
rămânând în vigoare până în 1969.
Codul lui Carol al II-lea nu cupindea dipoziţii din care să rezulte definiţia pedepsei şi
nici referitoare la scopul ei, dar cuprindea niste reglementări foarte clare cu privire la
pedepsele speciale şi gradele acestora.
Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969:
Prima lucrare de sinteza în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în 1912 în
colaborare cu V. Dongorez personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă
Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1929; la un an de zile de la intrarea
în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce
pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în
anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990.
In această perioadă s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal
de la 12 ani, iar în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia
“infracţiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut
până în 1956.
In anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al
Republicii Populare România - dreptul penal român transformându-se într-un instrument al
politicii comuniste, rămânând în plan secund instrumentul de apărare a societăţii împotriva
criminalităţii.
3.“Codul penal de la 1969”, adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment
important în evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi cu toate că a fost
elaborat sub influenţa ideologiei marxiste, el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a
sancţiunilor de drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor. A fost modificat
succesiv printr-o serie de legi speciale.
Pedeapsa cu moartea a existat pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri şi a
fost abolită la începutul anului 1990. În perioada comunistă, aproape 400 de oameni au sfârşit
prin a fi executaţi pentru diferite infracţiuni comise.
Pedeapsa cu moartea a fost folosită pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri.
Domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, a rămas cunoscut în istorie pentru că utiliza
pedeapsa cu moartea, trăgând în ţeapă pe cei ce nu îi respectau ordinele sau făceau tot felul de
fărădelegi. Horea şi Cloşca, doi dintre conducătorii răscoalei ţăranilor din anul 1784, au fost
condamnaţi la moarte, fiind traşi pe roată.
În anul 1864, la scurt timp după unirea Principatelor Române, a fost scoasă din Codul
Penal pedeapsa cu moartea. Atunci s-a stabilit ca pe timp de pace nimeni să nu fie condamnat
la moarte, indiferent de infracţiunea pe care o comitea. România a fost una dintre primele
state din Europa ce a abolit pedeapsa cu moartea. În timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial, pedeapsa cu moartea a fost folosită destul de des, oamenii fiind executaţi după ce
erau condamnaţi pentru fapte de trădarea, spionaj sau jaf. În vremea respectivă, numărul
persoanelor condamnate la moarte a crescut foarte mult.
Comuniştii au continuat să folosească foarte des pedeapsa cu moartea. Aceştia chiar s-au
răzbunat pe rivalii politici şi pe liderii legionari, mulţi dintre ei sfârşind în faţa plutonului de
execuţie. După retragere trupelor sovietice din România, Gheorghe Gheorghiu – Dej a folosit
chiar excesiv pedeapsa capitală, ajungându-se chiar la condamnarea la moarte a unor persoane
acuzate de infracţiuni economice.
Chiar dacă nu există o statistică clară, între 1944 şi 1968 se presupune că au fost executate
peste 250 de oameni. În perioada în care Nicolae Ceauşescu a fost preşedintele României,
pedeapsa cu moartea era folosită mai mult pentru a intimida poporul. Cazurile Râmaru şi
Bachus au fost extrem de mediatizate în ziarele vremii, scopul fiind acela de a scădea numărul
infracţiunilor comise pe teritoriul României. „Mii de oameni au fost ucişi de către
reprezentanţi ai statului după ce comuniştii au preluat puterea în România la mijlocul anilor
1940 până spre sfârșitul anului 1950, în vreme ce mai puţin de 400 au fost executaţi legal
până la căderea regimului. Deşi marginală comparativ cu alte fenomene represive din aceeaşi
perioadă, precum execuţiile extrajudiciare sau morţii în închisori, în special din punct de
vedere cantitativ, suntem de părere că prevederile legale şi modalitatea în care acestea au fost
utilizate ilustrează cu succes procesul de politizare a însăşi pedepsei cu moartea.
Comuniştii nu foloseau pedeapsa capitală în mod uniform. Mulţi dintre cei condamnaţi la
moarte, sfârşeau în faţa plutonului de execuţie din cauza presiunilor politice. În timpul
regimului Ceauşescu au fost executate 104 persoane. Până şi liderul comunist şi soţia sa,
Elena, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în decembrie 1989. Aceştia au fost şi ultimele
persoane ce s-au ales cu pedeapsa capitală, în România.
După 1990, pedeapsa cu moartea a fost abolită fiind înlocuită cu închisoarea pe viaţă.
De-a lungul timpului au mai existat iniţiative de reintroducere a pedepsei capitale, însă fără
vreun rezultat. „Pedeapsa capitală a fost abolită în România la 7 ianuarie 1990, la câteva zile
după căderea regimului comunist. România a semnat la 15 martie 1990 şi a ratificat la 27
februarie 1991 Al doilea protocol opţional al Convenţiei internaţionale a Naţiunilor Unite
asupra drepturilor civile şi politice şi de asemenea a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţia
europeană asupra drepturilor omului în mai 1994, ambele, documente privitoare la abolirea
pedepsei cu moartea“, a mai menţionat Radu Stancu.
Tendința societǎții la reeducarea infractorilor prin pedeapsa penalǎ este adaptatǎ la
necesitatea îndreptarii cetațeanului prin analiza structurii lui comportamentale și sociale,
tinzând a se ajunge la schimbarea și transformarea trebuințelor individuale în motive, scopuri,
comportamente și intenții acceptabile de cǎtre societate.
Principiul suprem al reformǎrii sociale constǎ în acțiunea în limitele legii, prin facultatea
imperativǎ de a decide modul de rezolvare a conflictelor sociale, iar în cazul încǎlcǎrii ordinii
de drept, acceptarea și impunerea constrângerii individuale prin pedeapsǎ ș i limitele acesteia,
forma și gradele acesteia fiind indicate de lege.
Principiile care stau la baza constrângerii juridice penale sunt constituite într-o structurǎ
complexǎ de pedepse ce recomandǎ un anumit comportament al indivizilor, exercitând astfel
un rol preventiv, iar prin aplicarea sancțiuniilor concrete se pedepsește penal infractorul,
determinându-se forțat oarecum, reeducarea acestuia.
Pedeapsa reprezintǎ conceptul de drept instituit cu mijloace necesare de cǎtre stat,
reprezentantul societǎții, pentru a constrânge, a obliga individul sǎ se conformeze legilor , sǎ
sufere, în mod forțat, farǎ voia acestuia, anumite privațiuni și restricții.
Masura de constrângere care derivǎ din pedeapsa penalǎ, determinǎ oarecum ș i limitarea
drepturilor și libertaților, pentru persoana care a sǎvârșit infracțiuni, limitarea constând în
privarea de libertate, plata unei amenzi sau alte restricții ori interdicții legale.
Oricare dintre aceste forme de aplicare concretǎ a pedepsei penale sunt astfel concepute și
instituite încât sǎ producǎ o suferințǎ pentru autorul infracțiunii și sǎ -l determine sǎ-și
corecteze comportamentul prin exemplaritatea sa, prevenind savârșirea de noi infracțiuni, atât
de către condamnat, cât și de orice altǎ persoană, prin forța exemplului.

BIBLIOGRAFIE
www.crimetime.ro – “Tortura, justiție medievalǎ care ȋnca nu e istorie”
Codul lui Hammurabi – Editura Proema, 2001
www.istorie-edu.ro – Istorie Universala – Grecia
www.istorie-edu.ro – Istorie Universala – ROMA
www.b365.realitatea.net - “I-au turnat plumb topit în gură”.
Pedepse aplicate în trecut, în Capitală - 03 Dec 2011 / Catalin Doscas
www.penitenciarulcraiova.ro - Activitatea penitenciarǎ ȋn țara noastrǎ de la ȋnceputuri
și pȃnǎ ȋn secolul al XVI-lea
Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României comentat şi adnotat 2002
Dicționarul Explicativ al Limbii Romȃne – D.E.X.