Sunteți pe pagina 1din 21

CAPITOLUL II

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT

Comportamentul reprezintă atât modalitatea prin care o persoană se evidenţiază în lume, cât
şi reflectarea relaţiei sale cu aceasta. Deci, atunci când există un dezechilibru în această relaţie (om –
lume), comportamentul persoanei, îndeosebi al copilului, are un sens regresiv,
dezadaptativ,derapant, potrivnic intereselor lui de autoreglare şi autodeterminare în procesul
devenirii sale.

Comportamentul este diferit în funcţie de: vârstă, factori temperamentali, factori


constituţionali, factori sociali şi oscilează între anumite limite considerate normale pentru vârsta
respectivă.

Tulburările de comportament reprezintă apariţia unor manifestări de conduită care depăşesc


limita normalului la vârsta respectivă, şi care exprimă atitudinea structurată a copilului faţă de
muncă, faţă de alte persoane, faţă de autoritatea educativă, faţă de lucruri şi chiar faţă de propria
persoană. (Mitrofan I. et al., 2003)

Tulburările de comportament pot apărea sub forme de sine stătătoare sau în contextul mai
multor tulburări psihice, având şi anumite particularităţi în funcţie de acestea. Ele se pot manifesta:

- numai ca un simptom în cadrul unei boli psihice de ordin psihotic sau al unei boli
neuropsihice cu substrat lezional organic (encefalopatie, epilepsie, tumori etc.);

- pot avea un caracter reactiv nevrotic – sub forma unor reacţii de protest, a demisiei sau a
altor modalităţi de manifestare comportamentală care traduc prezenţa unor forme de apărare
nevrotice;

- sub forma unor deprinderi negative de comportament, pe fondul unor condiţii negative
insuficiente, care, dacă durează mai multă vreme, pot duce la psihopatie;

- sub forma unui sindrom în cadrul anomaliilor de personalitate; în acest caz, copilul şochează
prin tendinţa de organizare dizarmonică a personalităţii. Aceste forme sunt foarte rezistente la
tratament, constituind de obicei sursa psihopatiei adultului. (Mitrofan I. et al., 2003, p.105)
Numai 1/3 din totalul tulburărilor de comportament se transformă în psihopatie. În primii 15-
16 ani de viaţă nu se pune diagnosticul de „psihopatie”, ci numai de „tulburare de comportament.”

Evoluţia tulburărilor de comportament (frecvenţa, severitatea şi durata comportamentului


agresiv şi antisocial) depinde foarte mult de momentul în care apar primele simptome. Copiii pot
urma traiectorii diferite, spre tulburări de conduită, delincvenţă sau criminalitate. Unii îşi încep
„cariera” timpuriu, de obicei în familie, iar alţii mai târziu, când încep să-şi facă prieteni în grupuri
delincvente.

Copiii ale căror prime simptome apar timpuriu manifestă de regulă patternuri
comportamentale disfuncţionale încă din anii de grădiniţă. În primii ani de şcoală apar dificultăţi
evidente de interacţionare cu învăţătorul şi cu colegii, copiii având permanent tendinţa de a se
angaja în acte antisociale. (ibidem)

Există patru ipostaze care duc la tulburări de comportament – de aici patru categorii de
tulburări de comportament (Ghiran, 1991):

- Tulburări de comportament de tip criză bio-psiho-socială. Această categorie de tulburări


comportamentale sunt numai expresia trecerii prin starea de criză. Ele sunt raportate la anumite
etape critice de vârstă.

- Tulburări de comportament de tip carenţial care sunt determinate de carenţe afective sau
materiale. Carenţele, indiferent de natura lor, duc la insuficienţe care nu le satisfac copiilor în cauză
nici măcar trebuinţele elementare. Aceste insuficienţe determină tulburări de comportament.

- Tulburări de comportament de tip sociopatic. În acest caz, comportamentul deviant îşi are
originea într-un eveniment extrafamilial cu influenţe asupra individului.

- Tulburările de comportament ce pot apărea ca simple simptome în cadrul unor tulburări


psihice mult mai complexe.

2.1. Clasificarea fenomenologică a tulburărilor de comportament

Raportat la fenomenologi clinică de manifestare, tulburările de comportament se împart în


două categorii (Ghiran, 1991):
- Tulburări de comportament neepisodice. Aceste tulburări nu au un caracter de boală, ci se
înlănţuiesc, trecând una din alta, aproape fără a le sesiza începutul, pur şi simplu un rău conducând
la alt rău.

- Tulburări de comportament episodice. Sunt caracterizate printr-o evoluţie sinusoidală,


perioadele de echilibru alternând cu perioade de dezechilibru, comportamentul modificându-se.

2.1.1. Tulburări de comportament neepisodice

În această categorie intră şase tipuri de comportamente deviante: neascultarea, agresiunea,


minciuna, furtul, fuga şi vagabondajul. (Ghiran, 1991)

2.1.1.1. Neascultarea. Cea mai simplă definiţie a neascultării este refuzul autorităţii, în primul
rând familiale, care apoi se generalizează la nivelul altor forme de autoritate, în special sociale, acest
refuz al autorităţii generând conflicte permanente.

Un rol important în apariţia neascultării îl are climatul familial, ea fiind mai frecventă la copiii
educaţi într-un climat de nedreptate şi lipsă de respect. Apare mai ales în familiile în care nu există
un echilibru între dragoste şi pedeapsă, în familiile deosebit de restrictive, în cele cu libertate
excesivă şi în familiile în care există disensiuni în educaţia copilului.(Mitrofan I. et al., 2003)

2.1.1.2. Agresiunea este tendinţa spre comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive
şi de atacare. Se poate vorbi de două tipuri de agresiune:

a) agresiunea care vine dintr-un sentiment de ură şi este asociată cu acesta, sentiment care
ascunde o anumită stare de conflictualitate ce generează tensiuni psihice;

b) agresiunea ce izvorăşte din tendinţa pulsională a individului, de această dată având de a


face cu un copil cu structură dizarmonică, înclinat spre rău, care chiar simte bucurie atunci când face
rău. (ibidem, p.109)

2.1.1.3. Minciuna este o abatere comportamentală simplă, dar care poate semnifica formarea
particularităţilor negative ale personalităţii. Minciuna poate fi intenţională, un delict (copilul minte
pentru a se răzbuna, pentru a denigra sau pentru a defavoriza pe cineva) sau poate fi expresia
tendinţei de apărare. (ibidem)

Minciuna evoluează diferit în funcţie de vârstă. Astfel, în perioada antepreşcolară minciuna nu


denotă un caracter negativ, ci o formă de adaptare la condiţiile noi ivite şi imitarea persoanelor din
jur, cu timpul, prin repetare, devine obişnuinţă şi se poate transforma într-o caracteristică negativă a
personalităţii. (Verza E., 1998)
Se poate admite că până în jurul vârstei de 7 – 8 ani, copilul alterează în mod spontan
adevărul, acest lucru părându-i-se firesc şi cu totul inofensiv, dar că totuşi el consideră ca o datorie a
sa faţă de adulţi să nu mintă şi recunoaşte că minciuna e o faptă rea. (Piaget, 2006, p.189)

În timp ce copiii mai mici consideră minciunile cu atât mai necinstite, cu cât nu pot fi crezute,
cei mari, dimpotrivă, cred că minciuna este gravă în măsura în care înşelarea reuşeşte. (ibidem)

Minciuna este asociată, de obicei, şi cu alte tulburări de comportament, mai ales cu furtul.
(Verza E., 1998)

2.1.1.4. Furtul este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprinderi
la copii. Ei încep de la mici furtişaguri, de obicei în familie, şi se extinde apoi în mediul extrafamilial
de la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. (Răşcanu, 1994)

Copiii sub 5 – 6 ani nu au noţiunea valorii morale a actului. Putem spune despre un copil că
fură abia atunci când suntem siguri că acesta deosebeşte lucrurile care îi aparţin lui de ale altora şi
are fixate norme etice elementare.

Acest comportament poate fi generat de o multitudine de cauze; poate fi un comportament


învăţat, poate fi din dorinţa de a se impune celor din jur, de a-şi asigura prestigiul sau pur şi simplu
din dorinţa de posesiune. (Mitrofan I. et al., 2003)

Astfel, îndeosebi în contextul tranziţiei sociale din ţara noastră, se pot distinge mai multe
categorii de furturi în funcţie de conţinutul, motivaţia şi circumstanţele în care a fost săvârşit (Albu,
2002, p.36):

- furtul din necesitate (alimente, cărţi, aparate tehnice de birotică etc.);

- furtul ca act de imitaţie;

- furtul din antrenare sau îndemn;

- furtul de performanţă, având ca mobil tendinţa de autoafirmare;

- furtul ca act de răzbunare pe o anumită persoană;

- furtul de compensaţie, legat de o anumită persoană, ca reacţie la provocarea afectivă.

Studiile din domeniul psihologiei delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că la baza majorităţii
furturilor se află un sentiment de frustrare, cu pronunţate note de anxietate. Furtul efectuat în
bandă îmbracă forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism, mai ales la tineri. (Verza E.,
1998)

În general, fetele fură singure, iar băieţii în grup. Furtul nu este o manifestare izolată, ci face
parte din cadrul delincvenţei juvenile, asociat frecvent cu fuga, prostituţia la fete, consumul de
droguri, uneori cu omuciderea şi piromania. (Răşcanu, 1994)

2.1.1.5. Fuga reprezintă o conduită de tip evazionist, având o motivaţie precisă şi derulându-se
într-un interval de timp variabil. Fuga poate fi de două feluri: fuga de la şcoală şi/sau de acasă şi fuga
cu caracter impulsiv.

a) Fuga de la şcoală. Atunci când copilul nu regăseşte în mediul şcolar un context de satisfacţii
(întâlnire cu colegii, valorizare personală) apare o gravă alterare a raporturilor sale sociale. Fuga de
la şcoală poate interveni în situaţii tipice – evaluare, conflict cu profesorul sau colegii etc.- caz în care
se prezintă ca o strategie defensivă a elevului; dacă această conduită se generalizează, fuga de la
şcoală devine punctul de pornire pentru absenteism - fenomen cu o altă semnificaţie în cadrul
devianţei şcolare. (Neamţu, 2003)

Există trei categorii de cauze ce pot determina fuga copilului de la şcoală.

O parte dintre ele ţin de copil; el nu face faţă cerinţelor (de obicei copiii cu intelect de limită
şcolarizaţi în şcoala de masă), are un defect ce ţine de sănătatea somatică şi este ironizat de colegi
sau nivelul pretenţiilor faţă de realizările lui şcolare este mult prea ridicat, depăşind mult capacităţile
sale intelectuale şi/sau de efort.

A doua categorie de cauze ţin de şcoală: lipsa unei atitudini pedagogice diferenţiate faţă de
copiii cu diverse suferinţe (psihice sau senzoriale), atitudinea agresivă a colegilor (certuri, bătăi) sau
chiar a dascălilor.

A treia categorie de cauze ţin de familie: devalorizarea importanţei şcolii de către părinţi,
transformarea şcolii într-o sursă de anxietate (copilul fiind pedepsit pentru cel mai mic insucces),
grija excesivă a părinţilor pentru copii etc. (Mitrofan I. et al., 2003)

b) Fuga de acasă este un alt tip de reacţie evazionistă – ce angajează în primul rând familia, ca
factor etiolologic – conducând spre absenteism masiv şi spre abandon şcolar.(Neamţu, 2003)

Fuga de acasă poate fi ca urmare a unei stări conflictuale cu familia, a unei situaţii familiale
deosebite generate de disocierea căminului, lipsuri materiale, tendinţe revendicative, hebefreniile
„de orgoliu” la pubertate. Fuga mai poate fi o expresie a dorinţei de aventură, de evadare pentru a
vedea lucruri şi locuri noi, pentru a întâlni şi a trăi o experienţă imaginară indusă de lecturile
copilăriei. (Răşcanu, 1994)

c) Fuga cu caracter impulsiv este un comportament repetitiv şi vine pe neaşteptate, copilul


simţind un impuls şi o chemare puternică de a se duce undeva. Elementul distinctiv îl constituie
îngustarea stării de conştiinţă în momentul în care începe fuga, situaţie care are o durată şi o
intensitate variabilă.

Această formă apare îndeosebi la epileptici, idioţi, imbecili, psihopaţi, impulsivi şi isterici,
copilul rămânând cu amnezia ulterioară. (Mitrofan I. et al.,2003)

2.1.1.6. Vagabondajul. Fuga sub toate formele ei poate continua cu vagabondajul.


Vagabondajul se constituie ca o deteriorare comportamentală gravă, cu o evoluţie spectaculară ce
este dublată deseori de forme aberante, cum ar fi prostituţia şi perversiunile sexuale. (Verza E.,
1998)

Vagabondajul este o atitudine deliberată faţă de mediul familial şi faţă de muncă, caracterizată
prin lipsa domiciliului (nu simte nevoia), neacceptarea privaţiunilor, săvârşirea de acte antisociale.

La şcolarul mic, vagabondajul poate apărea ca o reacţie faţă de atitudinea sau pedeapsa
nejustă, poate fi o atitudine deliberată cauzată de anumite stări de panică, frică, anxietate pe fondul
unor insuccese şcolare (evitarea pedepsei). (Mitrofan I. et al.,2003)

La adolescent vagabondajul este o reacţie organizată, care apare din lipsa de ataşament
familial sau faţă de o constrângere rău suportată. Adolescentul alege „nomadismul” pentru a-şi
realiza libertatea şi să se socializeze prin intrarea într-o bandă. (Răşcanu, 1994)

2.1.2. Tulburări de comportament episodice

Aceste tulburări se caracterizează printr-o întrerupere bruscă a modului de viaţă, după


perioade de echilibru urmând cele de dezechilibru, şi se împart în două subcategorii (Ghiran, 1991):

- tulburări caracterizate printr-o stare de inhibiţie a comportamentului general;

- tulburări caracterizate printr-o stare de dezinhibiţie a comportamentului general.

2.1.2.1. Tulburări caracterizate printr-o stare de inhibiţie a comportamentului general.

Din această subcategorie fac parte: mutismul, narcolepsia, catalepsia (catatonia) şi cataplexia.
Mutismul apare datorită sistării vorbirii din orgoliu. El poate fi unul electiv (copilul nu
comunică cu cineva anume) sau de tip isteric (după o criză, copilul nu mai comunică o perioadă
lungă). Mecanismul de producere are la bază anxietatea. (Mitrofan I. et al., 2003, p.110)

Narcolepsia este procesul de intrare în inhibiţie, brusc, în situaţiile cele mai nepotrivite, copilul
simţind nevoia subită şi imperioasă de a dormi în timpul zilei, somnul putându-se instala chiar şi
atunci când merge pe stradă. (ibidem)

Catalepsia (catatonia) se manifestă printr-o stare de rigiditate şi creştere a tonusului postural,


această hipertonie face imposibil mersul, faţa copilului devine imobilă, complet lipsită de
expresivitate.

Catalepsia se poate asocia fie cu o stare de negativism (copilul execută invers comenzile), fie
cu o stare de flexibilitate ceroasă, fie, uneori, cu o sugestibilitate foarte mare. (Mitrofan I. et al.,
2003, p.111)

Cataplexia este tot o stare de inhibiţie ce apare brusc, caracterizată prin suspendarea totală a
tonusului muscular şi a mişcărilor voluntare, cu cădere. Copilul are senzaţia că pică în gol, îşi
păstrează starea de veghe, dar nu are nici un fel de control asupra muşchilor, fapt ce generează o
stare marcată de anxietate. (ibidem)

2.1.2.2. Tulburări caracterizate printr-o stare de dezinhibiţie a comportamentului general şi în


care prevalează patologic procesul de creştere a excitabilităţii. Se împart în disconfortul episodic şi
reacţiile episodice.

1.Disconfortul episodic poate avea caracter critic primar şi secundar.

a) Disconfortul episodic primar poate apărea sub două forme: epileptic şi instinctiv.

Cel epileptic are următoarele caracteristici:

- atât începutul cât şi sfârşitul crizei sunt extrem de bruşte;

- copilul pierde contactul cu realitatea;

- comportamentul ulterior este haotic;

- descărcarea faţă de lumea înconjurătoare este neselectivă (pe obiecte, pe persoana


apropiată);

- starea afectivă este nediferenţiată, intenţia difuză;


- conştiinţa este îngustată şi apar amnezii ulterioare;

- finalizarea acţiunii nu determină satsfacţie.

Cel instinctiv se caracterizează prin:

- debutul şi sfârşitul crizei sunt tot bruşte;

- starea afectivă este nediferenţiată;

- spre deosebire de epilepsie, copilul îşi satisface nevoile primare, obiectul pe care se descarcă
fiind cel căutat. (ibidem, p.112)

b) Disconfortul episodic secundar are de asemenea două forme: impulsivă şi acting-out.

Forma impulsivă se caracterizează prin:

- aspect critic, durată scurtă;

- începutul şi sfârşitul crizei bruşte;

- distanţa de la impuls la răspuns;

- neîngustarea câmpului conştiinţei, copilul în cauză acţionând, deşi îşi dă seama că nu face
bine (acţiunea este antisocială).

Forma acting-out caracterizează copiii care, în ciuda unui comportament supus, îşi modifică
comportamentul, devin agresivi, încep să consume alcool, în general fiind şi ei şocaţi de ceea ce fac.
Actul în sine este o acţiune obişnuită ce apare la un om neobişnuit, acţiunea constituind o surpriză
pentru toată lumea, inclusiv pentru autor.

2. Reacţiile episodice sunt de fapt tulburări de comportament ce apar ca simptome în


contextul altor tulburări psihice (nevroze, psihopatii, insuficienţe psihice, psihoze). (Mitrofan I. et al.,
2003)

2.2. Încadrarea din punct de vedere medical a tulburărilor de comportament

Manualul Statistic de Diagnostic al Asociaţiei Americane de Psihiatrie (DSM) include în


capitolul „Deficitul de atenţie şi tulburările comportamentului disruptiv” următoarele tulburări:

- Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie;


- Tulburarea de conduită;

- Tulburarea de opoziţie;

- Tulburarea comportamentului disruptiv.

Manualul european de diagnostic ICD-10 conţine capitolul „Tulburări emoţionale şi de


comportament cu debut în copilărie şi adolescenţă”în care sunt incluse:

- Tulburarea hiperkinetică (F 90);

- Tulburarea de conduită (F91), din care face parte şi Tulburarea de opoziţie (F 91.3);

- Tulburări mixte de conduită şi emoţionale (F 92);

- Tulburări emoţionale cu debut în copilărie (F 93), în care sunt incluse şi Tulburările anxioase.
(Dobrescu, 2005a)

Tulburările de comportament la copil şi Tulburarea de opoziţie reprezintă categorii distincte


faţă de comportamentul antisocial diferenţiindu-se prin caracteristicile lor temporale, calitative şi
cantitative – şi prin independenţa lor faţă de statusul legal al copilului. Aceste categorii oferă însă
oportunităţi pentru cercetare, studiu şi pentru observarea factorilor predictivi precoce ai
delincvenţei juvenile. În lucrările de specialitate au fost atestate importante aspecte de continuitate
între Tulburarea opoziţional – sfidătoare la copil, Tulburarea de conduită şi Tulburarea de
personalitate antisocială. (ibidem, p.194)

În continuare vor fi prezentate, pe scurt, câteva dintre caracteristicile acestor tulburări de


comportament, precum şi criteriile de diagnosticare a lor conform atât Manualului de Diagnostic
DSM-IV cât şi celui ICD-10.

2.2.1. Tulburarea hiperchinetică cu deficit de atenţie (ADHD)

Numărul studiilor de cercetare care au ca obiectiv etiopatogenia, tratamentul şi prognosticul


acestei tulburări a crescut în mod impresionant în ultimii ani, datorită, pe de o

parte, incidenţei tot mai ridicate a acestei manifestări, iar pe de altă parte, datorită faptului,
confirmat de studii longitudinale, că poate evolua uneori spre tulburarea antisocială.

Denumirea acestui comportament diferă în DSM (Attention deficit/ hyperactivity disorder –


ADHD) şi în ICD – 10 (Hyperkinetic disorders),deşi criteriile utlizate în stabilirea diagnosticului sunt
asemănătoare; sunt relatate: inatenţia, hiperactivitatea, impulsivitatea şi caracterul pervaziv al
manifestării. (Dobrescu, Eparu, 2007)

2.2.1.1. Caracteristici generale

„Tulburarea hiperchinetică/ deficit de atenţie este un sindrom care reprezintă o paradigmă


pentru o adevărată tulburare bio-psiho-socială”. (McCracken, 2000, apud Dobrescu, 2005b)

Ea este caracterizată printr-un debut precoce, înainte de vârsta de 7 ani, şi printr-o


combinaţie între hiperactivitate, comportament dezordonat şi lipsă de atenţie, incapacitate de
utilizare corectă a deprinderilor, nelinişte, impulsivitate şi un mare grad de distractibilitate. Aceste
particularităţi sunt pervazive şi persistente în timp. (Dobrescu, Eparu, 2007)

Copiii care suferă de această tulburare sunt neastâmpăraţi, turbulenţi, se frământă şi se


răsucesc pe scaun, manipulează obiectele din jur sau hainele cu care sunt îmbrăcaţi. Îşi părăsesc
locul, mereu doresc ceva atunci când trebuie să stea într-un anumit loc, persistă cu dificultate în
efectuarea unor sarcini, sunt uşor distraşi de stimuli irelevanţi, îşi schimbă frecvent activitatea. Cele
mai frecvente anomalii nu sunt cantitative, ci privesc contolul activităţii. (Mircea T. et al., 2006)

Aceşti copii sunt impulsivi, acţionează fără să reflecteze asupra situaţiei, se angajează
imprudent în comportamente uneori periculoase, vorbesc fără să fie întrebaţi în timpul orelor de
şcoală, nu au răbdare să-şi aştepte rândul, întrerup adulţii când vorbesc. Impulsivitatea este o
trăsătură comună a ADHD şi a tulburării de conduită şi impune efectuarea unei distincţii între cele
două entităţi. (ibidem)

Cea mai recentă versiune a DSM – IV, TR, împarte această tulburare în trei subtipuri. Acestea
sunt definite în funcţie de severitatea celor trei simptome: inatenţia, hiperactivitatea şi
impulsivitatea. Cele trei subtipuri sunt (Dobrescu, 2005b):

1. tipul predominant inatent;

2. tipul predominant hiperactiv/ impulsiv;

3. tipul combinat.

Ca în cazul multor tulburări descrise în DSM, şi aici există o categorie suplimentară, „fără altă
specificaţie”, pentru cazurile atipice care prezintă majoritatea, dar nu toate simptomele. DSM-IV –TR
recomandă ca această categorie să fie folosită doar atunci când debutul are loc după vârsta de 7 ani
sau când simptomele de inatenţie sunt însoţite de tipare comportamentale hipoactive (de exemplu,
inerţie şi reverie). (Wilmshurst, 2007)
2.2.1.2. Criteriile de diagnostic pentru ADHD

1) DSM-IV-TR enumeră 9 posibile simptome drept criterii de diagnostic pentru ADHD-tipul


predominant inatent. Punerea acestui diagnostic necesită prezenţa a cel puţin 6 dintre ele
(Wilmshurst, 2007, pp. 81-82):

- nu acordă atenţia cuvenită detaliilor;

- are dificultăţi în menţinerea atenţiei mai mult timp;

- pare că nu ascultă atunci când i se vorbeşte direct;

- este incapabil să-şi termine treburile (activităţile şcolare, teme pentru acasă, treburi casnice);

- are dificultăţi de organizare;

- evită să se angajeze în sarcini care necesită un efort mental susţinut (cum ar fi efectuarea
temelor în clasă sau acasă);

- pierde lucrurile necesare (de exemplu, creioane, caiete, foi cu exerciţii);

- este uşor de distras;

- este uituc.

Conform DSM-IV-TR, comportamentul copilului trebuie nu doar să manifeste 6 din cele 9


simptome, ci să îndeplinească 4 condiţii suplimentare de diagnostic, şi anume (Dobrescu, 2005a): - să
fie persistente cel puţin 6 luni;

- să cauzeze o incapacitate semnificativă (în ceea ce priveşte relaţiile,


performanţele);

- să se manifeste în două sau mai multe situaţii (de exemplu, la şcoală şi acasă);

- să fie prezente înainte de vârsta de 7 ani.

2) Conform DSM-IV-TR, pentru diagnosticul de ADHD – de tip hiperactiv/ impulsiv trebuie să fie
prezente cel puţin 6 dintre cele 9 simptome posibile. Dintre aceste simptome 6 sunt referitoare la
hiperactivitate, iar 3 la impulsivitate. Simptomele de hiperactivitate sunt (Wilmshurst, 2007, p.83):

- agitaţie sau nelinişte;

- dificultăţi în a rămâne aşezat;


- motricitate excesivă;

- dificultăţi în a se angaja în activităţi distractive în linişte;

- în continuă mişcare;

- logoree permanentă.

Simptomele pentru impulsivitate sunt următoarele (Wilmshurst, 2007, p.83)

- „trăieşte” răspunsurile, comentează;

- nerăbdător, are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;

- îi întrerupe sau îi deranjează pe ceilalţi.

3) Conform DSM-IV-TR, copiii care îndeplinesc criteriile atât pentru ADHD de tip inatent, cât şi
de tip hiperactiv/ impulsiv, suferă de ADHD – tipul combinat. (ibidem)

În ICD-10 sunt descrise următoarele forme ale acestei tulburări (Dobrescu, 2005a):

- forma predominant cu disturbarea activităţii şi atenţiei;

- tulburarea de conduită cu hiperchinezie;

- alte tulburări hiperchinetice;

- tulburarea hiperchinetică, nespecificată.

Există unele diferenţe între DSM-IV şi ICD-10 care nu fac obiectul lucrării de faţă.

2.2.1.3. Trăsături frecvent asociate

1) Opoziţionismul, agresivitatea şi comportamentul antisocial sunt deseori suficient de


marcate pentru a se pune diagnosticul de „tulburare de conduită”.

2) Sunt deseori dispraxici, având o imaturitate neurodevelopmentală cu semne neurologice


„uşoare”;

3) Au dificultăţi în relaţionarea socială. Aceşti copii sunt deseori dezinhibaţi în relaţiile cu


adulţii, sau extrem de familiari cu cei pe care nu îi cunosc. Deseori sunt rejectaţi de grupul de colegi
din cauză că nu respectă regulile jocului sau doresc să fie lideri cu orice preţ.

4) Deseori prezintă intelect liminar.


5) Asociază adesea tulburări specifice de dezvoltare.

6) Au deseori un istoric de întârziere developmentală în achiziţia limbajului. (Mircea T. et al.,


2006)

De multe ori, copiii cu ADHD de tip inatent sunt greşit înţeleşi, neatenţia fiind percepută ca
lipsă de motivaţie. Rezultatele lor şcolare slabe se explică prin problemele de menţinere a atenţiei,
capacitatea organizatorică redusă şi uşurinţa cu care se lasă distraşi.

Copiii cu ADHD de tip hiperactiv/ impulsiv sunt expuşi riscului din punct de vedere social. De
multe ori, problemele se datorează comportamentelor lor intruzive, tendinţei de a-şi pierde
controlul.

Cel puţin jumătate dintre copiii diagnosticaţi cu ADHD continuă să îndeplinească criteriile de
diagnostic şi în adolescenţă. Incapacitatea dozării efortului intelectual, lipsa capacităţii
organizatorice şi gradul scăzut de perseverenţă duc la probleme şcolare grave în această perioadă.
(Wilmshurst, 2007)

Alte probleme sociale şi emoţionale specifice populaţiei de adolescenţi cu ADHD sunt


reprezentate de riscul sporit de accidente de circulaţie cauzate de conducerea imprudentă a maşinii
şi adoptarea mai frecventă a unor comportamente de risc, cum ar fi consumul de droguri. (Barkley,
1998 apud Wilmshurst, 2007)

Dacă copilul este neliniştit, impulsiv şi are probleme de concentrare nu înseamnă neapărat că
suferă de ADHD, deoarece aceste manifestări pot apărea şi în cadrul altor tulburări. De exemplu:
aspecte comportamentale tranzitorii specifice vârstei, care pot apărea la copiii activi; tulburări
psihice şi probleme de învăţare; suprasolicitare şcolară; subsolicitare şcolară; manifestări de
hiperactivitate induse de medicamente; manifestări comportamentale de tip opozant; nelinişte şi
probleme de concentrare la copiii cu anxietate; nelinişte şi probleme de concentrare la copiii cu
dispoziţie depresivă şi tulburări emoţionale; manifestări de hiperactivitate în cadrul tulburărilor
psihiatrice grave. (Döphner, Schürmann, Frölich, 2006)

2.2.2. Tulburarea de conduită

Conform definiţie date de DSM-IV, tulburarea de conduită reprezintă un pattern persistent şi


repetitiv de comportamente în care drepturile fundamentale ale altora, ori normele sau regulile
sociale majore corespunzătoare societăţii sunt violate. (Mircea T. et al., 2006)
Multe dintre manifestările comportamentale ale copiilor sunt similare comportamentelor
adulţilor diagnosticaţi cu personalitate antisocială, dar diagnosticele sunt separate datorită
convingerii psihiatrilor în potenţialul de schimbare al tinerilor. (ibidem, p.189)

2.2.2.1. Criteriile de diagnostic

Criteriile de diagnostic ale DSM-IV pentru tulburarea de conduită cuprin 15 itemi grupaţi în
patru categorii (ibidem, p.190):

- agresivitatea faţă de oameni şi animale;

- distrugerea proprietăţii;

- fraudă sau furt;

- violări serioase ale regulilor.

Se specifică tipul pe baza vârstei de debut:

- Tipul cu debut în copilărie – înainte de vârsta de 10 ani.

- Tipul cu debut în adolescenţă – absenţa oricărui criteriu caracteristic tulburării de conduită


înainte de etatea de 10 ani.

Se specifică severitatea tulburării:

- uşoară – cauzează un prejudiciu minor altora;

- moderată – numărul problemelor de conduită şi efectul asupra altora – intermediar;

- severă – probleme de conduită în exces faţă de cele cerute pentru punerea diagnosticului,
iar problemele de conduită crează un prejudiciu serios altora.

Pentru tipul „cu debut în copilărie”, prognosticul este nefavorabil. Diagnosticul se pune atunci
când comportamentul este „simptomatic” şi nu constituie o simplă reacţie la un context social.
(Mircea T. et al., 2006)

Aceste patternuri persistente de comportament trebuie să se manifeste timp de cel puţin 12


luni (trei sau mai multe criterii) şi cel puţin un criteriu a fost prezent în ultimele 6 luni. Cele patru
categorii de criterii de diagnostic se prezintă astfel (Dobrescu, 2005a, p.210):

◦ Agresivitatea faţă de oameni şi animale:


1. terorizează, ameninţă şi intimidează pe ceilalţi;

2. iniţiază frecvent lupte fizice;

3. a folosit o armă care poate cauza o afecţiune serioasă altei persoane (băţ, piatră, cuţit, sticlă
spartă, armă de foc);

4. a fost nemilos, crud cu alte persoane;

5. a fost crud şi nemilos cu animalele;

6. a furat în timp ce se confrunta cu victima (jaf armat, extorsiune);

7. a violat sau a forţat pe cineva la un act sexual.

◦ Distrugerea proprietăţii:

8. a dat foc cu intenţie şi a cauzat o afectare serioasă a proprietăţii altei persoane;

9. a distrus cu intenţie proprietatea altor persoane, a spart casa, maşina unei persoane.

◦ Fraudă sau furt:

10. a intrat prin efracţie în casa, dependinţele sau autoturismul cuiva;

11. minte pentru obţinerea unor bunuri sau favoruri sau pentru a evita obligaţiile;

12. a furat lucruri de valoare fără a se confrunta cu victima (a furat din magazine, dar fără a
sparge sau a falsifica).

◦ Încălcări grave ale normelor sociale:

13. adesea stă afară noaptea, încă de la 13 ani, fără acordul părinţilor şi în ciuda interzicerii
repetate;

14. a fugit de acasă noaptea de cel puţin două ori;

15. deseori chiuleşte de la şcoală încă de la 13 ani.

Criteriile suplimentare de diagnostic sunt:

- tulburarea de conduită afectează semnificativ funcţionarea şcolară şi familială;

- este exclus cel care a depăşit 18 ani. (ibidem)


ICD-10 defineşte tulburare de conduită ca fiind „o tulburare ce implică un pattern de
comportament repetitiv şi persistent de încălcare a drepturilor celorlalţi, a regulilor şi normelor
sociale de cel puţin 6 luni”. (Dobrescu, 2005a, p.211)

În funcţie de calitatea simptomelor, există mai multe subcategorii de diagnostic (de la 1 la 23),
care se grupează în următoarele categorii:

- Tulburarea de conduită datorată unui context familial (F 91.0);

- Tulburarea de conduită nesocializată (F 91.1);

- Tulburarea de conduită socializată (F 91.2);

- Tulburarea opoziţional – sfidătoare (F 91.3);

- Alte tulburări de conduită;

- Tulburări de conduită nespecificate.

2.2.2.2. Carateristicile tulburărilor de conduită

◦ Tulburarea de conduită nesocializată. În cadrul acestei tulburări există o anomalie


semnificativă a relaţiilor cu alţi copii, respingerea de către alţi copii, lipsa de prieteni apropiaţi sau de
relaţii empatice, durabile sau reciproce cu alţi copii de aceiaşi vârstă. Relaţiile cu adulţii sunt marcate
de dezacorduri, ostilitate şi resentimente; pot fi însă şi relaţii bune cu adulţii, care însă nu exclud
diagnosticul.

Această categorie de diagnostic include tulburarea de conduită de tip agresiv – solitar şi


tulburarea agresivă nesocializată. (Mircea T. et al., 2006, pp.190 – 191)

◦ Tulburarea de conduită socializată. Se deosebeşte de precedenta prin prezenţa prieteniilor


adecvate şi durabile cu alţi copii. Grupul de prieteni din care face parte poate, sau nu, să fie implicat
în acte de delincvenţă (condiţia nu e obligatorie pentru punerea diagnosticului; acesta este susţinut
de faptul că minorul are un grup de prieteni, căruia îi este loial şi care implică prietenii durabile).

Această categorie include tulburările de conduită de tip grup, delincvenţa de grup, delincvenţa
în contextul apartenenţei la o bandă de infractori, furturi în compania altora, absenteism şcolar
nemotivat. (Mircea T. et al., 2006)

◦ Tullburarea opoziţional – sfidătoare. (Deoarece în DSM-IV această tulburare este


diagnosticată separat de Tulburarea de conduită va fi tratată în mod separat). Este definită prin
prezenţa unui comportament sfidător, de nesupunere, provocator şi prin absenţa unor acte disociale
şi agresive severe care încalcă legea sau drepturile celorlalţi.

Acest tip de tulburare este observabil mai ales la copiii de 9-10 ani. (ibidem)

2.2.2.3. Simptomele tulburărilor de conduită şi ordonarea lor pe etape de vârstă

Simptomele tulburărilor de conduită se regăsesc în subcapitolul dedicat criteriilor de


diagnostic. Este interesant de urmărit manifestarea lor pe perioade distincte de vîrstă (Graham, 1991
apud Mircea T. et al., 2006, pp.196-197)

- Perioada preşcolară – cel mai frecvent apare comportamentul agresiv faţă de alţi copii, atât
acasă, cât şi la grădiniţă, iar acasă poate apărea comportament disruptiv-deliberat, distrugerea
mobilei etc.

- Copilăria mijlocie – este caracteristic comportamentul agresiv faţă de alţi copii sau faţă de
părinţi, atacuri verbale, cruzime faţă de animale; furtul (până la 5-6 ani conceptul proprietăţii este
slab dezvoltat, aşa că însuşirea lucrurilor altor copii la această vârstă nu se poate numi furt) – pe la 7-
8 ani, copii pot fi implicaţi în furturi din magazine, singuri sau în grup; comportamentul disruptiv ce
poate apare la şcoală prin obrăznicie, aruncatul lucrurilor şi iritarea profesorilor şi colegilor; chiulul
(foarte frecvent).

- Adolescenţa – acestei etape îi sunt caracteristice următoarele manifestări: agresivitate


fizică; spargeri de locuinţe şi furt; vandalism; chiul de la şcoală; consum de droguri; prostituţie;
promiscuitate sexuală.

2.2.3. Tulburarea opoziţionismului provocator

Acestă tulburare este descrisă în DSM-IV ca o entitate distinctă, în vreme ce ICD-10 o include în
cadrul Tulburărilor de conduită.

Principala trăsătură a acestei tulburări este un pattern comportamental persistent, ostil,


sfidător, nesupus şi negativ, îndreptat împotriva figurii ce reprezintă autoritatea. (Wilmshurst, 2007)

Acest comportament trebuie să se manifeste cel puţin timp de 6 luni şi pentru un diagnostic
pozitiv trebuie să fie prezente frcvent cel puţin 4 dintre următoarele 8 simptome:

- îşi pierde cumpătul;

- se ceartă cu adulţii;
- este sfidător/ refuză să se conformeze cererilor;

- îi blamează pe alţii pentru propriile greşeli sau probleme;

- este susceptibil şi uşor iritabil;

- este furios şi plin de resentimente;

- este ranchiunos şi răzbunător. (Wilmshurst, 2007, p.174)

Aceste comportamente trebuie să fie mai frecvente şi mai pronunţate decât ar fi de aşteptat
de la un copil de la acestă vârstă şi din acest stadiu de dezvoltare, frecvenţa şi intensitatea
manifestărilor afectând semnificativ relaţiile din cadrul familiei, relaţiile sociale, activităţile de la
locul de muncă. (ibidem, p.175)

Aceşti copii sunt adesea încăpăţânaţi, neascultători, înclinaţi să contrazică şi certăreţi în


relaţiile cu cei din jur. Uneori sunt pasiv-agresivi, ignorând sistematic rugăminţile repetate de a face
un anumit lucru; nu acceptă compromisuri; refuză să cedeze fie chiar şi numai puţin; resping cu
încăpăţânare negocierea.

Aceste comportamente specifice opoziţionismului provocator se manifestă mai întâi acasă şi,
de multe ori, se transferă şi la adulţi deoarece răbdarea lor este împinsă la extrem, creându-se astfel
un cerc vicios care întreţine în permanenţă o tensiune ce alimentează alte comportamente
sfidătoare din partea copilului. (ibidem)

2.3. Alte clasificări ale devierilor de comportament

Clasificările uzuale ale devierilor de comportament se întemeiază pe diferite criterii: factori


cauzali, frecvenţa pe grupe de vârstă, desfăşurarea pe faze, semnificaţie socială, semnificaţie de
ordin medical sau medico-legal etc., de unde numărul mare al acestora. (Albu, 2002)

D. Ozunu (1995) face o clasificare a devierilor de comportament după mai multe criterii: - după
criterii simptomatologice (comportament instabil; comportament impulsiv; comportament agresiv;
comportament pervers/ aberant; comportament reactiv.)

- clasificare rezultată în urma îmbinării criteriului etiologic cu cel psihopedagogic:

◦ devieri de comportament care ţin de constituţia psihopatoidă. Copiii sunt recunoscuţi după:
inafectivitate sau hiperactivitate, autism, amoralitate, labilitate morală accentuată, impulsuri de a
schingiui animalele, de a chinui fraţii mai mici sau pe alţi copii, linguşire, minciună, exaltare, atitudini
obscene, perversiuni sexuale, tendinţe de a se constitui în bande etc. Manifestările sunt de origine
organică şi sunt greu de tratat.

◦ devieri de comportament ce ţin de modificarile structurii neuropsihice dobândite prin


suferinţe encefalice pre- sau postnatale, proprii unei categorii restrânse numeric şi parţial educabile.
Caracteristice sunt manifestări precum: nelinişte motorie, dispersie şi labilitate
psihică,hiperexcitabilitate, negativism, manifestări isteroide, refuz al sarcinilor de lucru, tendinţe de
chiul, vagabondaj, minciună.

◦ devieri de comportament ce decurg din schimbările negative survenite în condiţiile de mediu


fizic şi social. Manifestările de această sorginte se structurează în: precaracteriale, caracteriale şi
caracteropatii (ordine în care şi redresarea se face din ce în ce mai greu). Factorii cauzali îi regăsim în
carenţele mediului familial, în influenţa negativă a prietenilor, în dezacordul dintre educaţia şcolară
şi cea familială etc.

◦ devieri de comportament ce ţin de schimbările patologice produse în ambii termeni (individ-


mediu), ce determină manifestări greu recuperabile. În acest caz factorii endogeni şi cei exogeni îşi
conjugă (amplificându-şi reciproc) efectele distructive.

- după criteriul sferei psihicului predominant afectată, devierile de comportament


localizându-se după cum urmează:

◦ în sfera relaţională – copii cu indisponibilitate de comunicare (egoişti, capricioşi, lipsiţi de


tact, evitaţi şi respinşi ca atare de colectiv). Aceste manifestări sunt caracteristice copiilor unici sau
celor neglijaţi afectiv în familie;

◦ în sfera afectivităţii – copii cu reacţii afective extreme, susceptibili, irascibili, pasivi, inerţi; de
obicei sunt incriminate puternice traume psihice trăite anterior;

◦ în sfera dezvoltării intelectuale – copii cu ostilitate faţă de învăţătură, cu interes scăzut


pentru cunoaştere şi fără dorinţa de a învăţa. Retardarea intelectuală şi ritmul lent de evoluţie fac să
apară manifestări tipice precum: desele conflicte cu părinţii, cu profesorii, chiulul, absenteismul şi
vagabondajul, minciuna, furtul, consumul de alcool şi de droguri;

◦ în sfera voliţională – ca urmare, de regulă, a tutelării excesive sau a lipsei de control asupra
copilului. Ele produc manifestări ca: încăpăţânare, capricii, lipsă de voinţă, indisciplină, dezordine
etc.
D. Ozunu (1995) a realizat şi o „scală” a evoluţiei tulburărilor de comportament. Astfel, el a
descris trei stadii conforme cu trei grade de fixare diferite:

◦ tulburări de comportament uşoare (de gradul I), tipice fiindu-le actele de indisciplină
ocazionale în şcoală sau în familie. În acest stadiu manifestările nu sunt permanentizate în conduită
şi, dacă sunt depistaţi la timp şi se intervine prin măsuri educative corespunzătoare, aceşti copii pot
fi integral recuperaţi;

◦ tulburări de comportament mijlocii (de gradul al II-lea). Deoarece în acest stadiu


manifestătile deviante se încadrează în comportament, ele se corectează mult mai greu, necesitând
colaborarea mai multor persoane;

◦ tulburări comportamentale grave (de gradul al III-lea). În această categorie sunt incluşi copiii
şi adolescenţii delincvenţi, vicioşi, caracteropaţi, turbulenţi, deviaţi moral. Relaţiile interpersonale
sunt puternic conflictuale, astfel încât aceştia nu pot să trăiască şi să activeze într-un colectiv şcolar
obişnuit şi sunt cuprinşi pentru reeducare în instituţii specializate.

Ion Străchinaru (1969) propune o clasificare a conduitelor deviante după simptomul prevalent.
Astfel, se pot distinge:

◦ conduite de evaziune sau demisie, care exprimă de cele mai multe ori un dezacord, un
conflict cu mediul, la care copilul răspunde prin retragerea în el însuşi;

◦ conduite de dominare, agresive sau revendicative, care se desfăşoară de regulă pe fundalul


egocentrismului, principalele forme de manifestare fiind mânia şi agresivitatea;

◦ conduite perverse. Gama acestora se întinde de la forme mai puţin periculoase (plânsul
artificial) la altele grave (denunţuri, violuri).

După opinia multor psihologi, paleta tulburărilor de comportament este largă, cuprinzând atât
modificări comportamentale mai puţin grave sub raport juridic, dar supărătoare, de tipul: minciună,
violenţe verbale, copiat la ore, fumatul ostentativ etc. şi abateri grave de la normele morale şi de la
legislaţia penală, cum sunt: furtul repetat, prostituţia, vagabondajul, actele de spargere sau de
tâlhărie, consumul curent de alcool sau de droguri etc. Profesorii, de exemplu, se confruntă, de
obicei, cu tulburări de conduită uşoare, neinfracţionale, dar în ultimul timp sunt tot mai frecvente
abateri de conduită mult mai grave, care cer mult timp şi efort pentru a fi eradicate. (Albu, 2002)