Beian N.

Liana

Doctorat Filologie: An 1

Secţia Engleză

Conducător Doctorat: Prof. Univ. Doctor Michaela Mudure

Psihoza vrăjitoriei reflectată în oglinda

Evului Mediu

Noţiunea de „Ev Mediu” desemnează perioada de timp cuprinsă cu

aproximaţie între anul 500 dh până în anul 1500 dh. În ceea ce priveşte Europa, Evul
Mediu reprezintă perioada cuprinsă între dizolvarea Imperiului Roman de Apus şi se
termină după anumite păreri cu existenţa mai multor evenimente istorice precum:
căderea Constantinopolului în 1453, descoperirea Americii în 1492 sau Revoluţiile
din Ţările de Jos (1566-1609) şi Anglia (1642-1649).
Termenul „vrăjitorie” scapă delimitării temporale şi spaţiale, deoarece se naşte
din negura unui trecut obscur şi îndepărtat. Acesta a fascinat şi înspăimântat generaţii
întregi de oameni însetaţi de nevoia de ocultism, habotnici prin definiţie sau doar
căutători ai unor explicaţii raţionale în fenomene nefireşti dincolo de puterea de
comprehensiune a fiinţei umane. Ea s-a născut ca sfidare a autorităţii şi regulilor de
orice fel, ea a reprezentat răspunsul omului aflat în căutarea libertăţii şi a exprimării
propriei identităţi.

„Nici unui timp nu i-a lipsit magia. De la inceputurile lumii, ea a insoţit paşii omului pe toate
continentele. in umbra religiilor, uneori chiar in interiorul lor, cel mai adesea intr-o indirjita
concurenţă, magia poartă un crimpei de sacru, de transcendent, un crimpei din ceea ce
depăşeşte fiinţa păminteană, pentru a-i vorbi despre supranatural şi pentru a-i oferi
certitudinea, speranţa sau iluzia că poate acţiona eficient asupra lumii invizibile. Vehicul al
unei căutări eminamente umane a securităţii, magia se integrează cu uşurinţă in anumite
sisteme sociale sau politice cărora le poate constitui chiar osatura sau, dimpotrivă, cu ale
căror autorităţi, neliniştite de influenţa ei asupra supuşilor, poate intra brutal in conflict”.
(Muchembled, Robert 1997:4).
 Vrăjitoria dintr-o anumita perspectivă, ne vorbeşte în Epoca Medievală, despre
accentele primitive ale individului, despre o lipsă de rafinare a percepţiilor şi a
mentalităţiilor în relaţie cu fenomenele din jur. Această stare rudimentară de existenţă
şi emancipare a individului uman, pusă în relaţie cu un fenomen nou, în lumina unei
psihoze a fricii şi a suspiciunii duse pe înalte culmi, este caracteristica stării de fapt a
entităţii umane din acea perioadă. Datorită deschiderii şi transformărilor majore
petrecute pe parcursul Evului Mediu european, îşi face apariţia o anumita receptare a
fenomenului numit vrăjitorie, care a lovit ca un fulger constanta şi firescul lucrurilor
din acea perioadă, dovedindu-şi viclenia şi elasticitatea prin modul în care s-a infiltrat
în cultura europeană. Ea a reprezentat proiecţia în oglindă a interiorului dual al
entităţii umane bazat pe antinomia raţional-iraţional. A fost reflectarea şi manifestarea
curiozităţii şi a audacităţii omului de a tranversa dincolo de barierele acceptabilului,
de a sparge tiparele existenţiale create până în acel moment.
Vrăjitoria a reprezentat din punct de vedere religios, în Evul Mediu european,
spiritualitatea întinată de forțe considerate supranaturale și malefice. Teama de
această forță negativă avea darul de a-i mări puterea de acțiune în conștiința
oamenilor care manifestau o reacție tipic omenească de condamnare a ceea ce era
peste puterile lor de înțelegere. Astfel că practica vrăjitoriei a devenit proscrisa
societății Evului Mediu, refuzândui-se respectul pe care orice forță superioară și de
temut îl câștigă de cele mai multe ori. Prin respect a nu se înțelege cel obținut sub
imperiul fricii, ci acela derivat din conștientizarea libertății de existență și manifestare
a noului, a diferitului. O parte din vina asupra felului în care vrăjitoria era percepută,
rezidă în lipsa cunoașterii reale și aprofundate de către omul de rând a fenomenului
sau a neputinței acestuia de cunoaștere datorită circumstanțelor politice și sociale din
perioada respectivă.
Societatea Evului Mediu, nefiind una întemeiată pe principiile democratice ale
libertăţii de exprimare şi ale toleranţei, a favorizat apariţia a tot ceea ce era interzis,
obscur şi neîngăduit de către normele acelei perioade. Vrăjitoria a speculat latura
fiinţei umane care era atrasă de pericolul misterului, a tot cea ce venea de pe un alt
tărâm şi fiind dornică astfel de a încălca regulile. Vrăjitoria, sub toate aspectele ei, a
râvnit puterea în raport cu ceilalţi, a avut chiar o sete în a o dobândi, exersând
calitatea principală aflată la baza progresului şi longevităţii rasei umane: apetenţa
pentru nou. Dacă ar fi fost permisă sau tolerată, ea probabil că nu ar fi avut ambiţia
puterii, setea de a deţine şi a promova controlul absolut. Ea a fost încurajată şi extinsă
prin însăşi interzicerea acesteia, astfel făcându-se pentru unii membri ai societăţii
atractivă şi uneori irezistibilă.
Biserica, prin influenţa puternică deţinută în societate, a adoptat o poziţie
despotică şi fără drept de apel în ceea ce priveşte vrăjitoria, neavând expertiza
necesară pentra a aborda şi înţelege fenomenul. O relaţie echilibrată, plină de acalmie
dintre cele două, ar fi destabilizat poziţia de superioritate a bisericii, apărând în ochii
credincioşilor ca şi un conflict de interese. Astfel că lipsa de maleabilitate şi înţelegere
dovedită de către Biserică, în ceea ce privea noul, opusul, potrivnicul, a sporit şi mai
mult falia, abisul dintre cele două elemente.
Individul post modern a denaturat, pe de o parte din semnificaţia şi simbolistica
pe care termenul „vrăjitorie” l-a avut odată, iar pe de altă parte a încorporat
fenomenul în existenţa cotidiană prin încercarea de a explica paradoxalul,
supranaturalul petrecut în contingent. Era postmodernă dintr-o anumită perspectivă
reprezintă timpul denaturării, a demistificării, a decontruirii unor fenomene, elemente
considerate foarte importante în trecut. Societatea postmodernă minimalizează,
descompune elemente care au făurit trecutul, care au stat la baza existenţei trecutului.
În opinia mea aşa stau lucrurile şi în cazul magiei, fie albă sau neagră. Lumea
postmodernă e aceea a promovării a tot ceea ce e facil, a tendinţei încurajării non-
valorilor în locul valorilor, reprezintă triumful media sub toate aspectele: televiziune,
ziar, radio. Acest mod de a construi şi a privi societatea reprezintă, la un nivel
colateral, indirect, un prejudiciu adus trecutului, a elementelor care, prin semnificaţia
lor istorică, fie pozitivă sau negativă conţin în substanţa lor ideea de valoare.
Prejudiciul poate fi unul direct în ceaa ce priveşte termenul magie, prin acţiunea
concertată a media de a minimaliza, a devaloriza şi submina valoarea unor elemente
care au avut un impact putenic în istorie. Dintr-o altă perspectivă, societatea
postmodernă se dovedeşte neputincioasă şi precaută în faţa manifestării răului, a
fenomenelor paranormale prin justificările şi raţionamentele pe care le caută şi le
găseşte în manifestarea fenomenelor magice.
Oamenii Evului Mediu european aveau anumite concepţii şi perspective asupra
ideii de „Magie”:

„ Pentru a înţelege cum concepeau europenii Evului Mediu magia, să privim

Etimologiile lui Isidor din Sevilla. Scrisă în secolul al şaptelea, această operă a
influenţat puternic întregul Ev Mediu, iar scriitorii generaţiilor ulterioare repetă sau
adaptează adesea concepţia de magie a lui Isidor. El vorbeşte despre magie ca despre
un artificiu oferit oamenilor, în numeroase locuri şi epoci, de către „îngerii cei răi”
sau demoni. El spune că magi ( magicienii) sunt în general recunoscuţi ca malefici
(răufăcători) pentru că ei comit crime oribile; perturbă spiritele, ucid oameni prin
intermediul farmecelor şi-i înşală prin iluzii. Totuşi Isidor se ocupă în special de
întocmirea listei diferitelor magii dintre care majoritatea sunt variante de divinaţii sau
de ghicire a norocului: geomanţia este o formă de divinaţie care utilizează pământul,
hidomanţia- apa, aeromanţia- aerul, piromanţia- focul, incantaţia- formulele verbale;
haruspiciul implică respectarea orelor, augurii şi auspiciile cercetează zborul, cântecul
păsărilor şi alte semne de acest gen, necromanţia reînvie şi chestionează morţii,
astrologia judecă după poziţia stelelor şi aşa mai departe. Consemnând în catalogul
său aceste diverse feluri de magie, Isidor afirmă că ele provin toate din asocierea
nocivă a oamenilor cu îngerii cei răi şi că, în consecinţă, toţi creştinii ar trebui să le
evite”(Muchembled, Robert 1997:15).

Această predispoziţe şi apetenţă pentru necunoscut a găsit solul perfect pentru a

înflori în perioada Evului Mediu european, o perioadă caracterizată prin nevoia
omului de a se reconfigura şi reinventa din diferite unghiuri pe sine însuşi ca entitate
socială, politică, religioasă şi culturală. Prefacerile de ordin religios s-au tradus în
viaţa reală prin nevoia de stabilitate, prin dorinţa de a stăpâni viaţa prin cursul ei.
Istoria Evului Mediu european este caracterizată prin mari instabilităţi, tensiuni şi
prefaceri din perspective multiple. Toate acestea au avut în centrul existenţei lor
individul. Esenţa fiinţei sale este foarte frumos şi concis subliniată în următoarele
rânduri :

„Le Goff reliefează unele trăsături caracteristice ale psihologiei oamenilor Evului
Mediu, câteva constante ale „obsesiei” lor, menţionând mai cu seamă: conştiinţa
imanenţei păcatului, particularităţile, ciudăţeniile în perceperea vizibilului şi
invizibilului în unitatea şi îmbinarea lor, credinţa în lumea cealaltă, credinţa în
miracole şi în judecata lui Dumnezeu, specificitatea memoriei lor condiţionate de
circumstanţele unei culturi predominant orale, mentalitatea
ahtiată după simboluri („omul medieval este un perpetuu <descifrator>”), magia şi
numerologia simbolică ce va persista până târziu în secolul al XHI-lea, formele şi
culorile, credinţa în vise, viziuni şi premoniţii şi, într-un sfârşit, conştiinţa ierarhiei,
 autorităţii şi puterii, mergând mână în mână cu nesupunerea şi înclinaţia spre
rebeliune............”(Gurjewitsch J.Aaron, 2004:8).

In opinia mea aceasta stare de fapt îl făcea pe individul de rând parte componentă a
societăţii, mult mai naiv, uşor de manipulat şi susceptibil în relaţia acestuia cu forţele
oculte, supranaturale. Omul evului mediu, la fel cum se reflectă în descrierea
zugrăvită mai sus, se simţea atras şi fascinat de tot ceea ce nu putea controla, dovedi
prin mijloace fizice, accentuând astfel mediocritatea percepţiei personale asupra
fenomenelor exterioare. Această slăbiciune este legată şi de conexiunea precară
dintre reprezentanţii Bisericii şi credincioşi, această slabă legătură creând înstrăinarea
între cele două părţi, manifestându-se în toată amploarea ei pe parcursul dominaţiei
lui Carol cel Mare:

„.........Om al rugăciunii şi al jertfei, mai mult decât al predicaţiei şi mărturiei, preotul

carolingian se înrudeşte cu levitul. În ochii credincioşilor el apare ca şi un specialist al
sacrului, care se deosebeşte de cei din jur prin cunoaşterea ritului şi a formulelor
potrivite. Însăşi evoluţia sacramentului preoţiei traduce cu fidelitate această tendinţă
de a-i separa de popor pe slujitorii cultului...........”(Vauchez, Andre 1994:11).

Vulnerabilitatea şi manipularea în anumite aspecte ale vieţii se realiza prin lipsa unei
educaţii solide oferite maselor, oamenilor de rând, igiena precară, nivelul de trai
scăzut şi din aceasta tot ceea ce decurgea ca şi consecinţă negativă. Individul
reprezenta o victimă aflată la mâna istoriei, un pion fragil aflat pe tabla de şah a
diferitelor tulburări istorice, politice şi economice specifice acestei perioade istorice.
Autoritatea statală nu punea accentul, amprenta pe om ca şi individ, ca şi reprezentant,
membru important în alcătuirea unei societăţi, omul era mai degrabă o entitate
oarecare, unul dintr-o mulţime. Acest fapt i-a periclitat adesea individului de rând
gândirea raţională, deoarece ea se contopea cu gândirea colectivă, fie că ea avea
consecinţe negative sau pozitive. Această uniformizare a mentalităţilor la nivelul
populaţiei de rând, era alimentată de lipsa importanţei acordată persoanei ca şi
individualitate şi a făcut ca susceptibilitatea să reprezinte marca socială a acelei
perioade. Tot ceea ce sfida normalul sau firescul provoca suspiciunea oamenilor. Un
astfel de fenomen l-a reprezentat şi vrăjitoria care a produs multe victime în multe ţări
europene, creând adevărate drame în rândul populaţiei.
Evul mediu a reprezentat pământul fertil, locul şi timpul propice dezvoltării unui
fenomen amplu, numit vrăjitorie. Dezvoltarea vrăjitoriei în Evul Mediu este legată de
o dinamica dezechilibrată a organizării păturilor sociale, de anumite metamorfoze
politice şi economice profunde. În acea perioadă exista o falie uriaşă între mediile
sociale, în sensul unei lipse a păturii de mijloc. Brutalitatea unei asemenea rupturi a
reprezentat substratul perfect pentru manifestarea violentă a unui fenomen cum era
vrăjitoria. Aceasta, prin definiţie, reprezenta un dezechilibru de forţe, o manipulare
agresivă a realităţii aşa cum societatea de atunci era într-o stare amorfă,
dezechilibrată, slab conturată din mai multe perspective, lipsindu-i o bună organizare
şi coerenţă existenţială. Anarhiei spirituale şi fizice a societăţii i s-a adăugat un
element emblematic, caracteristic disfuncţionalului, numit vrăjitorie.

„A reduce magia şi vrăjitoria la o dimensiune pur religioasă ar însemna să le ignorăm

adevărata importanţă şi măsura exactă a consecinţelor. Nici una, nici cealaltă n-ar
putea fi explicate fără referire la dinamica Europei acelui timp, ele fiind mai strâns
legate decât ar părea la prima vedere de evoluţiile globale atât în plan politic, în
sensul larg al cuvântului, ţinând deci de naşterea statului modern sub diversele lui
 forme, cât şi în planul progresului ştinţei şi al cunoştiinţelor ........”. (Muchembled,
Robert 1997:7).

Fenomenul numit vrăjitorie a reprodus şi reflectat, prin structura şi principiile

sale, caracteristicile epocii în care a proliferat şi s-a dezvoltat. Vrăjitoria, în esenţa sa,
a presupus ideea de exacerbare a unor forţe, în special negative, în scopul atingerii
unui rezultat, în scopul adecvării lor la nevoile şi interesele celui care performa actul
numit vrăjitorie. Astfel, aceasta şi-a câştigat reputaţia de duşman periculos şi malefic
care lucra cu forţe imposibil de cuprins şi înţeles de fiinţa umană neavizată,
acordându-i-se de către conştiinţa colectivă puteri nelimitate:

„ Unul dintre scopurile cele mai frecvente ale vrăjitoriei era să facă rău duşmanilor,
rănindu-i fizic sau omorându-i. Aceste scopuri se îndeplinesc uneori prin poţiuni
magice, cum s-a întâmplat unei femei din Appenzel care şi-a ucis vecina cu un măr
otrăvit. Diferenţa, în asemenea cazuri, între otrava magică şi otrava obişnuită se
stabileşte greu, dar elementul magic este adesea evident. Un preot din dioceza
Soisson a fost judecat în 1460 pentru a fi oferit duşmanilor săi o poţiune obţinută din
resturile unui broscoi botezat şi hrănit cu ostie sfinţită. Pentru a-şi atinge scopurile
vrăjitorii folosesc adesea imagini magice. Niccole Consigli din Florenţa, de exemplu,
a încercat să rănească pe vecinul clientului său, înfingând ace într-o păpuşă de ceară,
sufocând-o în tămâie şi smirnă şi apoi îngropând-o, după inscripţionarea unei alte
imagini, în locul pe unde avea săp treacă victima. Ritualurile de acest gen erau
considerate în general farmece. Ele se aplicau reprezentărilor, lumânărilor sau unui alt
obiect, după ceea ce i se voiau să i se întâmple victimei, şi erau însoţite de descântece
care explicau semnificaţia ritualului..........” (Muchembled, Robert, 1997:24).

Psihoza acelor vremuri îi făcea şi pe cei nevinovaţi să devină bănuiţi sau chiar
suspecţi de vrăjitorie. Delirul şi nebunia creată în jurul ideii de vrăjitorie a căpătat
proporţii uriașe în Evul Mediu, dând naştere la adevărate vânători de vrăjitoare în
întreaga Europă. Această demenţă a persecuţiei, provenită parţial din naivitatea
populară, parţial din doctrina religioasă proferată de anumite interese din vârful
piramidei sociale, a demonstrat că poate deveni un cocktail exploziv în circumstanţele
adecvate. Aceste vânători de vrăjitoare a reprezentat momentul propice defulării
invidiilor şi a urii oamenilor, unul împotriva celuilalt. Vânătoarea a reprezentat
pretextul pentru anumite vendete personale. Istoria înregistrează faptele ticăloase,
ingrate a mai multor personalităţi istorice. Arhiepiscopul de Trier care în perioada
1587-1593 a ars 600 de vrăjitoare pe rug, printre acestea numărându-se şi consilierul
prinţial Dietrich Flade, iar prinţ-primatul de Wurzburg, Filip Adolf, a ucis aproape
1000 de vrăjitoare printre care s-au numărat preoţi, copii, avocaţi, chiar şi un nepot
de-al său. Persecutarea a devenit o armă de manifestare a puterii personale, a fost o
consecinţă a fricii poporului care, prin natura substanţei sale, ceea ce nu înţelegea prin
mijloace raţionale, logice condamna, cât şi o consecinţă a fricii Bisericii de a nu-şi
pierde autoritatea şi, odată cu aceasta, eventualele privilegii:

„Trebuie să semnalăm din capul locului că, în epocă, vânătoarea de vrăjitoare nu

apărea deloc ca o aberaţie. Condamnaţii erau supuşi unor procese penale perfect
legale, instruite în cazul unei legislaţii oficiale. Judecătorii făceau trimitere la tratatele
de „demonologie”, veritabilă „ştiinţă a diavolului”, creaţie a oamenilor Bisericii dar şi
a laicilor, începând din secolul al cinsprezecelea. Cele mai mari spirite nu ezită să
participe la elaborarea ei. Şi printre ele Jean Bodin, celebrul umanist francez din
secolul al cinsprezecelea, autor al unei lucrări, Demonomanie des sorciers, foarte des
consultată de magistraţii însărcinaţi să aprindă focul purificator în inima cetăţii lui
 Dumnezeu pe pământ: aceştia-i căutau, într-adevăr, pe membrii unei veritabile secte
satanice, obligaţi fiind să o extermine dacă nu voiau să-l vadă pe Satan cucerind
lumea............”(Muchembled, Robert, 1997: 6).

Entitatea numită „Biserică” în Evul Mediu a devenit o intituţie puternică şi

autoritară capabilă, prin mijloace insidioase, uneori nedemne de prestigiul pe care
aceasta îl avea, să manipuleze masele în slujba proprie. Biserica manipula conştiinţele
maselor, voinţa acestora, având o influenţă majoră asupra poporului, deoarece
reprezenta întruchiparea crezului religios atât de vital într-o perioadă cu multe
prefaceri complexe cum era cea a Evului Mediu. Biserica a profitat de naivitatea
populară, fiind elocvent descrisă în următorul pasaj:

„În Europa Medievală, magia este aproape universal luată în serios. Un ţăran poate
crede că vecinul lui i-a vrăjit vaca şi a făcut-o să-şi piardă laptele; un meşter de la
oraş poate crede că a fost atras prin farmece de amanta lui într-o aventură amoroasă.
Preotul locului, autorităţile municipale, episcopul, teologii şi oamenii de ştiinţă afirmă
cu toţii că o asemenea magie este posibilă, cel puţin în principiu. Simpla admitere a
acestei posibilităţi deschide poarta unor lumi ale imaginarului şi ale neliniştii”.
(Muchembled, Robert 1997: 14).

Din punct de vedere psihologic tortura s-a dovedit a fi un mijloc desăvârșit de

a înfrange vointa inculpatului si de a obține un spectacol ieftin. Frica prin implicațiile
sale genereaza instinctul de auto-conservare al omului, determinându-l să adopte
măsuri pe care acesta în împrejurări firești nu le-ar fi adoptat. Durerea elementul
machiavelic și dezarmant pe care torționarii îl foloseau, a reprezentat elementul
ancestral prin care se făcea legătura dintre o absurdă mărturisire și amenințarea
viscerală a terorii. Confesiunea izvorâtă din disperare „Mărturisesc tot ce vreți. Voi
admite că am mâncat copii. Voi relata toate răutățile pe care vreți să le auziți de la
mine” evidențiază chintesența succesului torturii. Penibilul făcea legea în astfel de
manifestări ale anduranței fizice și psihice.

„La sfirşitul Evului Mediu, tribunalele laice au inceput să utilizeze, asemenea

tribunalelor ecleziastice, procedura „inchizitorială", ceea ce insemna că judecătorul
nu era obligat să aştepte apariţia unui acuzator categoric, ci putea lua el insuşi
iniţiativa de a-şi căuta denunţătorii. Această formă de procedură judiciară
fusese stabilită in tribunalele ecleziastice şi in citeva tribunale civile mult inainte
de secolul al XV-lea, ea fiind adoptată mai apoi de numeroase tribunale municipale.
Utilizarea torturii pentru obţinerea confesiunilor a fost stabilită in acelaşi timp
cu procedura inchizitorială. Este adevărat că se impuseseră restricţii care să impiedice
abuzurile; exista obligaţia reconfirmării ulterioare a confesiunilor obţinute
sub tortură, iar tortura nu putea fi aplicată decit o singură dată. in numeroase cazuri
totuşi, aceste restricţii nu se respectau, iar tortura se dovedea un mijloc eficace
pentru a-i convinge pe oameni să mărturisească crime pe care nu le comisesera
şi la care nici nu se gindiseră. Cind o femeie pe nume Antonia a fost adusă, in
1477, in faţa inchizitorului, la Villars-Chabod, in Savoia, ea a rămas in inchisoare
mai mult de o lună, refuzind să mărturisească ceea ce inchizitorul aştepta să audă
de la ea; tortura i-a infrint rezistenţa şi, in cele din urmă, a mărturisit că un demon
pe nume Robinet o introdusese in „sinagogă", ii făcuse „un semn", marcindu-i
degetul, şi-i oferise o pungă plină cu aur şi argint. Cind demonul strigase:
„Meclet! Meclet!", focul se stinsese şi se dezlănţuiseră orgiile sexuale „ca la
animale". Cind se intorsese acasă, işi dăduse seama că punga era goală. Se poate
susţine că ea n-ar fi mărturisit nimic din toate acestea dacă n-ar fi fost torturată.
 In dioceza Lausanne, un bărbat judecat in 1448 a atras atenţia judecătorilor că
daca ar fi fost torturat ar fi spus: „Mărturisesc tot ce vreţi. Voi admite că am
mincat copii şi voi relata toate răutăţile pe care doriţi să le auziţi de la mine."
Dar dacă aproape toţi credeau in posibilitatea existenţei vrăjitoriei in societatea
medievală, nu toţi erau convinşi că o nouă sectă de vrăjitori ameninţa creştinătatea.”
(Muchembled, Robert 1997:42).

Vrăjitoria a însemnat în Europa Evului Mediu medieval rebeliunea asupra

preceptelor Bisericii, supapa de evacuare a frustrărilor, tensiunilor, nemulţumirilor
născute într-o anumită parte a populaţiei care dorea o altă orânduire ideii de credinţă,
religie. Pentru individul implicat în proces, luat ca şi caz particular, era manifestarea
concepţiei proprii, individuale de reconfigurare a sorţii, a existenţei, de a păcăli
societatea şi regulile acesteia în scopul obţinerii rezultatului dorit. Încorsetarea,
constrângerile au manifestat în individ dintotdeauna dorinţa de a rupe zăgazurile
prizonieratului, fie că acesta este receptat la propriu sau la figurat. Aceasta dorinţă de
a juca după alte reguli decât cele acceptate de societate, s-a născut din dezechilibrul,
lipsa de stabilitate şi inconsecvenţă care a caracterizat perioada Evului Mediu.
Practica numită vrăjitorie este şi a fost întemeiată pe eterna dualitate bine-rău. Ea nu
ar fi existat fără acest antagonism care i-a dat forţă şi substanţă de-a lungul timpului.
Vrăjitoria conţine în fiinţa sa yingul şi yangul primordial care stau la baza existenţei
universului. Vraja, indiferent de mijloacele prin care ia fiinţă, reprezintă misterul
începuturilor, este gândul fulgerător capabil să spintece văzduhul, atingându-şi în cele
din urmă destinaţia finală, menirea pentru care el a fost făurit. Fermecătoria se
bazează pe neînţeles, pe tenebros, pe haosul care poate să stea la temelia acestei vieţi.
Nu există şi nu a existat nici o explicaţie logică, raţională asupra felului în care vraja
funcţionează, astfel încât omul rămâne neputincios în faţa fenomenului. Ceea ce
deţine omul, ca şi dovadă a existenţei vrăjii, sunt descântecele, obiectele folosite în
descântece, adică partea palpabilă, materială care este implicată în procesul de
vrăjitorie. Ceea ce nu deţine omul este comprehensiunea şi tangibilitatea ocultului
care stă la baza acestei acţiuni. Sevele vrăjitoriei se trag din tenebrele necunoscutului,
a neantului care se contopesc cu necuprinsul, nesfârşitul acestei lumi. Omul are o
existenţă limitată şi temporară în acest univers, iar acestuia îi este cu neputinţă să
înţeleagă, să cunoască necuprinsul, nesfârşitul lumii în care trăieşte. Vrăjitoria se
aseamănă foarte mult cu fiinţa umană, cu personalitatea acesteia, cea care a creat-o în
cele din urmă. Ea este plină de secrete, plină de ambiţii, tensionată, cu intenţii pozitive
sau negative, ipocrită sau sinceră, la fel cum este fiinţa umană în evoluţia sa cotidiană,
în circuitul sinusoidal al trăirilor de zi cu zi.
Vrăjitoria conţine în ea păcatul primar al neascultării şi a nesupunerii în faţa
Divinităţii, păcatul comis de Lucifer care a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, adică
atotputernic. Ceea ce a moştenit el nu a fost atotputernicia, ci expulzarea din acel
echilibru perfect şi etern, numit Rai. La fel i s-a întâmplat şi vrăjitoriei care a râvnit
independenţa, superioritatea absolută, fiind astfel expulzată din firescul acestei lumi.
Ea presupune manevrarea unor forţe superioare, de cele mai multe ori malefice,
inaccesibile bunului simţ uman, raţiunii fireşti de a fi a omului, pretinzând o poziţie de
temut atât de caracteristică unei forţe cu veleităţi de invincibilitate. Ea lucrează cu
tatăl pământ, mama lună şi copiii întuneric şi miezul nopţii, împreună formând figura
geometrică perfectă, întregul desăvârşit al vârtejului de forţe pe care aceasta îl
presupune. Vrăjitoria în Evul Mediu a amestecat transcendentalul, supranaturalul,
inefabilul cu terestrul, realul şi contingentul. Nu putem şti care dintre cele două părţi
au avut o pondere mai mare în concepţia colectivă, dar ştim cu siguranţă că dansul
reverenţios dintre cele două au sporit farmecul şi misterul vrăjitoriei.
În perioada Evului Mediu European, oamenii aveau nevoie să creadă şi în altceva
decât în Biserică, care, prin metodele abordate în relaţia cu mirenii, s-a dovedit în
unele momente o adevărată dezamăgire. Oamenii doreau confirmarea aşteptărilor lor,
a ideilor şi concepţiilor lor despre viaţă în întreg aspectul ei, astfel încât s-au lăsat
atraşi şi ademeniţi de mirajul numit vrăjitorie. Deşi aşa-zişii vrăjitori au fost
condamnaţi şi aspru pedepsiţi, este în opinia mea o certitudine, faptul că oamenii îi
priveau cu frică, dar şi cu multă curiozitate pentru audacitatea de a fi altfel, de a sfida
legile şi orânduirea. Impactul psihologic pe care vrăjitoria l-a avut asupra oamenilor a
fost uriaş. Aceştia erau temători în esenţa lor, datorită traiului turbulent existent în
Evul Mediu dar în acelaşi timp deschişi noului, datorită prefacerilor multilaterale care
aveau loc în acea perioadă. Pe de o parte, vrăjitorul era perceput ca şi un Iuda a
timpurilor Cristice, pe de altă parte, era văzut ca promotorul neconvenţionalului, cel
care a rupt zăgazurile necunoscutului, urcând astfel o nouă treaptă a scării istorice.
Vrăjitoria era un joc periculos, a cărui periculozitate era uneori exacerbată de
către colectiv, a îmbogăţit imaginarul oamenilor prin multitudinea de poveşti, prin
senzaţionalul şi noutatea oferite de acestea. Într-o lume în care banalul, cotidianul
erau uneori un dat de neschimbat, vrăjitoria a oferit oamenilor un plus de culoare
existenţei lor. A fost fenomenul care a însufleţit spirite, iar pe alocuri a şocat şi
îngrozit spirite scoţând individul din cercul anost al existenţei sale. Cât timp va exista
fiinţa umană, o entitate complexă, atâta timp va dăinui şi termul de vrăjitorie, cu toate
consecinţele care decurg din aceasta. Omul va căuta întotdeauna să fie asemenea
Divinităţii, fie prin starea de sublim care decurge din aceasta, fie prin puterea
extraordinară care derivă din ideea de Divinitate. Individul care exercită o astfel de
practică, vrea să se simtă asemenea unui Demiurg, a unui Zeu atotputernic, care poate
să înfăptuiască orice, oricând, simţindu-şi astfel lumea la picioare.
Bibliografie incompleta:

Muchembled, Robert (1997). Magia şi Vrăjitoria din Evul Mediu până astăzi,
Bucureşti, Humanitas, 334 p.

Gurjewitsch J. Aaron,(2004) Individul în Evul Mediu European, Bucureşti, Polirom,

Pag. 8, 137 pagini)

Vauchez, Andre (1994) Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, secolele VIII-XII,

Editura Meridiane, 191 p.