Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om
politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist(NSDAP),cancelar al Germaniei din
1933,iar din 1934 conducator absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul
mișcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire și de declanșare a celui de al Doilea Război
Mondial, precum și de punere în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a
evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și de lichidare a adversarilor politici din Germania. În
anul 1938 americanii l-au declarat omul anului.

Tinerețea
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austriei. Tatăl său, Alois
Schicklgruber, era vameș și lucra la frontiera dintre Germania și Austria, aproape de Braunau. Potrivit unui
zvon, Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit evreu Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea
mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest fapt nu a putut fi confirmat. Nu au fost găsite documente care să
ateste existența lui Frankenberger, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă. După toate
probabilitățile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist al Poloniei din timpul celui de Al Doilea
Război Mondial Hans Frank. Alois și-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al bunicii, Hüttler, cât și
după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind variante ale aceluiași nume de familie,
oscilațiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost întărită de
împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hiedler, fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut
testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soție a lui Alois a fost Klara Pölzl, o verișoară a
lui Alois. Din aceasta căsătorie au rezultat șase copii, dintre care au murit patru și au supraviețuit numai Adolf și
Paula (n. în 1893). Din cauza zvonurilor că ar fi avut origine evreiască, precum și din cauza existenței câtorva
relații incestuoase printre rudele apropiate ale lui (vezi și prezumtiva relație amoroasă dintre el și nepoata sa,
Geli Raubal), Hitler a căutat să ascundă multe amănunte despre originea sa și rudele sale, dintre care câteva au
fost internate în Austria în ospiciu (v. Kershaw și alți autori specializați în biografia lui Hitler).

Micul Adolf Hitler (1890)

În școala primară, Adolf Hitler a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz, nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor
lui, a fost „elev inteligent, dar fără nicio dorință de muncă”. Nu îi plăceau științele naturale și matematica, era
înclinat mai mult către arte. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiții să devină un pictor, ca marii lui idoli. După
moartea părinților, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a eșuat de câteva ori la examenele pentru admiterea la
Academia de Arte Frumoase. Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el
însuși, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în
memoria mamei sale. Timp de șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura
sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele.

La Viena a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit
cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste
care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul
Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband),
o grupare politică naționalist-șovină, și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare
virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat
în mai 1914 în Germania, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

În primul război mondial

După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria fusese considerat
drept inapt pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de handicap fizic).

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul bavarez Reserve, în calitate de
furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia
de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie.
A primit Crucea de Fier clasa a doua în 1914 și Crucea de Fier clasa întâi în 1918 - onoare ieșită din comun
pentru un militar cu gradul de caporal. Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de
conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier (în traducere verbatim „subofițer”). Potrivit lui
Weber, prima cruce de fier i-a fost conferită lui Hitler de Hugo Gutmann, ceea ce unii critici au pus pe seama
împrejurării că Hitler ar fi avut contacte strânse cu unii ofițeri.

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut
contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În 1916, Hitler a fost rănit în zona inghinală sau în
coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme, dar s-a întors pe front în martie 1917. A primit Insigna plăgilor
mai târziu în același an. Istoricul scriitor german Sebastian Haffner, referindu-se la experiența lui Hitler în linia
întâi, sugerează că viitorul dictator a avut cel puțin cunoștințe militare rudimentare.

La 15 octombrie 1918, Hitler a fost internat într-un spital de campanie, temporar orbit de un atac cu iperită (gaz
muștar). Psihologul englez David Lewis și Bernhard Horstmann sugerează ca orbirea ar fi putut fi fost rezultatul
unei tulburări de conversie. Hitler a afirmat că în acea perioadă, el s-ar fi convins că scopul vieții sale era
salvarea Germaniei. Unii cercetători, îndeosebi Lucy Dawidowicz, susțin că intenția de a extermina evreii din
Europa era pe deplin formată în mintea lui Hitler în acele momente, deși el, probabil încă nu ar fi avut un plan
privind modalitatea implementării unei atari idei. Potrivit majorității comunității științifice, decizia privind
aplicarea soluției finale a fost luată în 1941, iar unii experți presupun că a survenit în 1942.
Adolf Hitler (jos) alături de combatanți în timpul Primului Război Mondial (1915)

Ideologia național-socialismului

Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al
XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în
baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german
era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a
subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască
drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război impuse
prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democrație (Republica de la
Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă
redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul
șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război
Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse
Germaniei, ca reparații de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar
foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să
obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.
Ascensiunea la putere

Adolf Hitler în 1933

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În
aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei.
Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în
toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost
închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în
cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și
din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat).
Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba
prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase
milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932)
a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932,
după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-democrat, l-a
încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele
Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate
politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și
Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von
Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de
președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (reichstag) și cele
regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de
împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și
transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul
mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a
celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de
voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.
Antisemitismul
Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de
evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar
nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea
„Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”.

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un
antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a
fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce ale Germaniei
postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și
1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente
împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime
politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz,
Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă
de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost
adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană
putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte
dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate
măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht)
au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși
în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la
Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în
chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.
Prăbușirea celui de-al Treilea Reich
Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler. Cu toate
victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut
marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe
un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger”
(Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o
campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în
luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor,
noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era
posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În
1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit,
lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

Atentatul contra lui Hitler, 20 iulie 1944, asumat de Colonelul von

Stauffenberg
Rezistenţa germană nu renunţase la planul de a-l înlătura pe Hitler, cu toate că în toamna anului 1943
Gestapoul decimase pe civilii implicaţi, printr-un val de arestări. Conspiratorii din iulie 1944 au aparţinut
aparatului conducător al Germaniei, cea mai mare parte fiind ofiţeri cu grade înalte. Numai doi aveau sub 40 de
ani, restul depăşind 60 de ani. Deşi în majoritatea lor erau creştini, au acceptat să recurgă la violenţă, fără nici o
ezitare.Colonelul conte von Stauffenberg şi-a asumat misiunea să pună bomba aproape de picioarele lui Hitler,
la şedinţa din înaltul comandament ce a avut loc pe 20 iulie la Rastenburg, în Prusia Orientală. Explozia a avut
loc la ora 12,42, iar peste 2 minute contele Stauffenberg a reuşit să iasă din comandament, să ia maşina până la
avion şi să plece la Berlin, unde o parte dintre conspiratori trebuia să acţioneze pentru a pune mâna pe toate
frâiele statului. Ghinionul a fost că Hitler a scăpat, fiind rănit doar la mână şi imediat s-a trecut la arestarea şi
executarea complotiştilor. Patru dintre ei au fost executaţi în primele 24 de ore, iar restul de 8 şi-au găsit
sfârşitul până în aprilie 1945, ultimul dintre ei fiind amiralul Canaris, şeful serviciului secret al Armatei, învinuit
că în serviciul lui erau adăpostiţi conspiratorii. După aceea, Hitler va mai rezista un an şi se sinucide.Imediat
după atentat, Himmler va fi numit comandantul tuturor forţelor interioare iar Guderian, comandant şef al
Statului Major. Salutul hitlerist a înlocuit salutul militar în armată şi Goebbels a primit depline puteri pentru
punerea în aplicare a măsurilor privitoare la războiul total al Germaniei.

Moartea lui Hitler

În baza unor cercetări intense a peste 300 de ore de film, specialiștii au ajuns la concluzia că Hitler suferea cel
târziu din 1943 de boala Parkinson. Până în acel moment dictatorul își folosea ambele mâini pentru a gesticula
și a-și susține discursurile, însă din acel an Hitler era mai rezervat în gesticulația cu mâna stângă. Unele
secvențe de peliculă, scăpate cenzurii, îl înfățișează pe Hitler cu mâna stângă tremurând ca la bolnavii de
maladia Parkinson. Deși au fost făcute cercetări minuțioase, nu s-au descoperit nici în scrierile apropiaților, însă
nici în scrierile sale atestarea îmbolnăvirii de această maladie. Recent s-a aflat că unul dintre medicii acelei
perioade îi administra o substanță misterioasă[necesită citare] care, potrivit valetului său, îi dădea subit o
vigoare neobișnuită încă înainte de a-i fi fost scos acul seringii din venă. Cercetările au dovedit că lui Hitler îi
erau administrate amfetamine de către misteriosul doctor Morell, astfel încât în scurt timp a devenit
dependent.[necesită citare] Boala Parkinson nu afecteaza funcțiile cognitive sau gândirea (a nu se confunda cu
boala Alzheimer). Amfetaminele se înrudesc funcțional cu levo-dopa, utilizată în tratarea bolii Parkinson. Când
forțele aliate au început ofensiva împotriva Berlinului, Hitler s-a adăpostit într-unul dintre buncărele speciale
împreună cu un grup demnitari și alți oameni de încredere. Unii cercetători presupun că Hitler ar fi suferit și un
atac cerebral.