Disputarea cognitivă

Disputarea logică - vizează consistenţa logică sau clarificarea semantică a gândirii clientului.
Este asta logic?
Este adevărat?
De ce nu?
De ce este asta aşa?
Se poate ca tu să suprageneralizezi?
Ce înţelegi prin .....?
Dacă un prieten ar avea această idee ai accepta- o?
De ce este asta o afirmaţie neadevărată?
În ce sens?
este asta o dovadă bună?
Explică-mi de ce crezi...?
Ce comportament ai ca dovadă?
De ce trebuie aceasta să fie ca atare?
Unde este scris?
Poţi vedea inconsistenţa gândurilor tale?
Ce ar însemna asta despre tine ca persoană?
Este o continuare logică?
Ce este greşit la a fi....?
Cum ai fi distrus dacaă ...?
De ce trebuie?
Hai să presupunem că se întâmplă cel mai rău lucru. De ce trebuie să nu le faci?
Pentru că ceva este mai dezirabil nu înseamnă că în mod logic lumea trebuie să ofere
ceea crede că este dezirabil.
Ar condamna clientul un prieten care nu-şi atinge scopurile?

Dispută empirică - cogniţiile sunt evaluate dacă sunt consistente cu realitatea. În cazul LFT,
clientul se plânge că nu ar putea suporta apariţia unui eveniment când ele deja a suportat-o de
atâtea ori până atunci. Catastrofarea poate fi disputată prin punctarea faptului că un
eveniment nu are 100% consecinţe negative. Blamarea - se arată că facem şi lucruri pozitive
şi că suntem importanţi pentru anumite persoane.
Unde este dovada?
Unde este evidenţa?
 Ce s-ar întâmpla dacă?
Poţi suporta?
Hai să fim oameni de ştiinţă. Ce arată datele?
De ce trebuie să facă ea asta? Trebuie?
Este adevărat, realist fiind cel mai rău ce se poate întâmpla?
Şi ce dacă se întâmplă?
Cum ar fi asta teribil?
Cum un dezavantaj e groaznic?
Întreabă-te, încă este posibil să găseşti fericirea?
Ce lucruri bune se pot întâmpla dacă....?
Poţi fi fericite chiar dacă nu obţii ceea ce doreşti?
care este probabilitatea unor consecinţa negative?
Cum lumea ta ar fi distrusă dacă ..?
Disputarea pragmatică - evaluarea valorii hedonice a sistemului său de credinţe,
evaluarea lor după criteriul funcţionării.
Cât timp gândeşti asta cum te vei simţi?
Unde te vor duce comenzile tale?
Merită să rişti?
Merită?
Când gândeşti asta cum te simţi?
Te motivează acest gând să munceşti?
Unde te duce acest lucru?
Ce se întâmplă în momentul în care gândeşti aşa?
De ce crezi într-o credinţă care îţi creează atâtea probleme?
Disputa didactică - se folosesc analogii, parabole, se face o mică predare.
Umorul - "Nu am ştiut la test şi asta e groaznic". "Ai dreptate. Nu este numai
groaznic, dar nu văd cum vei supravieţui. Asta este cea mai proastă ştire pe care am auzit-o
vreodată. E aşa de nesuportat că nici nu pot vorbi despre ea. Hai să vorbim despre cu totul
altceva!".
Modelarea vicariantă - se arată clientului că alţii în situaţia sa nu sunt devastaţi şi că
viaţa merge mai departe în ciuda aversităţilor.
Disputarea imaginară - două tipuri
Imageria REB negativă - Terapeutul cere clientului să se imagineze din nou în situaţia
problematică şi să încerce emoţiile pe care le simt de obicei în această situaţie, aşteaptă până
când clientul trăieşte aceste emoţii apoi îi cere să se focalizeze asupra gândurilor care sunt
relaţionate cu aceste consecinţe emoţionale, instruieşte pacientul să schimbe emoţiile
perturbante în emoţii negative constructive, I se cere clientului că odată atins acest punct să
deschidă ochii. Este întrebat apoi cum a reuşit să facă asta. Răspunsul clientului este că a
realizat schimbarea la nivel cognitiv.
Imageria REB pozitivă - clientul este rugat să se imagineze în situaţia problematică
dar având comportamente şi emoţii diferite. Odată ce clientul afirmă că-şi imaginează acest
lucru terapeutul întreabă "Ce îţi spui ţie ca să reuşeşti să faci asta?" .
O altă tehnică imaginativă este relaxarea clientului (tehnici de relaxare, hipnoză ) şi
apoi parcurgerea modelului ABC în stare de relaxare. Tot în stare de relaxare clientul poate
exagera evenimentul negativ amuzându-se de acest lucru.
Disputarea comportamentală - disputarea convingerilor iraţionale se face cerând
clientului manifestarea unor comportamente opuse lor. De exemplu, dacă pacientul crede că
nu poate suporta respingerea este rugat să o caute, sau dacă crede că valoarea lui este dată de
ceea ce face este rugat să se comporte rău. Acest lucru se poate face ca temă de casă sau în
cadrul şedinţei prin joc de rol. Un joc de rol ar fi acela că pacientul este pus să joace rolul
"vocii raţiunii" în timp ce terapeutul are rolul convingerilor iraţionale ale clientului.

"Trebuie" - implică o cerinţă de perfecţiune personală şi se manifestă intoleranţa faţă de

tendinţa umană de a greşi. Primul lucru în disputarea acestei cogniţii este să învăţăm clientul
că a greşi este specific speciei umane. Ellis numeşte aceste cogniţii masturbator profunzi
( profound musturbators). Cultura impune anumite standarde pentru comportamentul nostru
dar această cogniţie ridică standardele la trebuie. Este important să arătăm clientului motivele
pentru care ar fi mai bine să renunţe la această cogniţie, ea nu numai că provoacă tulburarea
emoţională, dar şi face comportamentul mai puţin eficient.
De exemplu: " Nu există trebuie în univers. Să presupunem că îmi voi spune trebuie
să fiu raţional, trebuie să fiu raţional, trebuie să fiu raţional. Asta ar fi iraţional. Cum crezi că
m-aş simţi?"; cerinţa absolută şi iraţională de schimbarea vremii; aşteptările absolutiste faţă
de celălalt.
Nevoi - poate fi considerată o subclasă a cogniţiilor trebuie. Ajutăm clientul să
discrimineze între ceea ce ar prefera să aibă şi ceea ce trebuie să aibă pentru a trăi şi a fi
fericit. Există relativ puţine lucruri de care avem absolută nevoie pentru a supravieţui:
mâncare, apă, aer, adăpost.
 Catastrofarea - se atacă noţiunea de groaznic. Ellis ajută prima dată clientul să
înţeleagă că groaznic are mai multe sensuri: în totalitate rău, cel mai rău lucru ce se poate
întâmpla, echivalentul de a fi torturat încet până la moarte. În esenţă groaznic ar însemna rău
101%, ca atare evenimentul cu care se confruntă subiectul este floare la ureche. Evaluarea
evenimentului pe o scală de la 1 la 100 unde 100 înseamnă evenimentul cel mai rău posibil
care se poate imagina. Listarea evenimentelor negative despre care au auzit sau le-au vizionat
în filme şi se întreabă clientul (copii ) care este locul în această listă a evenimentului cu care
se confruntă el. Când A nu poate fi schimbat se caută acceptarea lui şi se realizează
focalizarea clientului pe abilităţi. Se analizează care sunt consecinţele catastrofării.
Valoarea umană - logic sau ştiinţific nu există nici o modalitate de a dovedi că un
individ este mai valoros decât altul. Ellis vorbeşte despre acceptare de sine. Credinţele
despre propria valoare sunt cel mai greu de schimbat. Acceptarea de sine poate fi dificil de
comunicat copiilor care sunt înconjuraţi de adulţi ce îi evaluează global ( băiat bun ). Este şi
mai dificil să convingi adolescenţii că nu au nevoie de adularea prietenilor săi. Valoarea
proprie nu depinde de suportul sau admiraţia celorlalţi nici chiar a zeităţilor. Cogniţiile valorii
umane sunt suprageneralizări, se face diferenţa între persoană şi comportament. Se oferă ca şi
exemplu un coş de fructe, pentru faptul că unele fructe sunt bune şi altele rele putem eticheta
coşul ca fiind bun sau rău în totalitate?
Cogniţiile propriei valori deseori este însoţită de competiţia cu alţii, sentimentul de
confort apare doar atunci când sunt mai bun decât alţii. De exemplu: “să spunem că ai 1,59 m
şi întâlneşti pe cineva de 1,60 m, te face acest lucru mai mic decât erai?”
LFT - anxietate de disconfort, "nu pot suporta să fac ceea ce nu-mi place ". Disputa se
face cognitiv şi experienţial. La nivel cognitiv i se cere clientului să dovedească că nu pot să
suporte ceva, sigur această dovadă nu există. Se poate apela la disputa teroristului care ia
ostatic o persoană dragă şi cere clientului să se confrunte cu evenimentul pe care nu-l poate
suporta. Cum ar reacţiona? Comportamental se cere clientului să facă activitatea pe care nu o
poate suporta pentru a verifica acest lucru.