Sunteți pe pagina 1din 5

Referat

la Criminalistică al studentului a.III gr.31, ULIM GROSU A.


Tema: „Noţiunea şi conţinutul tehnicii criminalistice”

Procesul de constituire şi dezvoltare al ştiinţei criminalistica a fost determinat de


necesitatea aplicării în urmărirea penală a realizărilor antropologiei, chimiei, fizicii, biologiei şi
altor ştiinţe ale naturii, care au format nucleul unuia din compartimetele ştiinţei în cauză -
tehnica criminalistică. Iniţial această noţiune a fost întitulată “tehnica penală” sau “poliţie
tehnică”, “poliţie ştiinţifică” (astăzi într-un rănd de ţări – “ştiinţe legale”).
Dacă de la începutul anilor '20 şi până la jumătatea anilor '30 ai sec. al XX-lea noţiunea
„tehnica criminalistică” cuprindea modurile de aplicare a datelor ştiinţelor tehnice şi naturale în
investigarea infracţiunior, apoi perioada ulterioară, până la jumătatea anilor '60, tehnica
criminalistică era definită ca totalitate de mijloace şi procedee de descoperire, fixare şi examinare
a probelor materiale. Aceasta se observă şi din evoluţia viziunilor savanţilor criminalişti asupra
acestei probleme.
Astfel, unul din pionerii crimialisticii ruseşti S.Tregubov menţiona încă în a.1915 că “tehnica
penală... are ca obiect studierea celor mai adecvate moduri, procedee de aplicare a metodelor
ştiinţelor naturii şi cunoştinţelor tehnice în cercetarea infracţiunilor.
Pornind de la această definiţie, dar şi de la determinările altor criminalisti din Europa
Apuseană (R.Reiss, A.Niceforo, E.Goddefroy), devine limpede că termenul “tehnica penală”
cuprindea pe atunci (în unele ţări şi astăzi) tot conţinutul ştiinţei criminalistica. Cu timpul,
această noţiune în spaţiul fostei URSS tot mai frecvent se folosea pentru a marca doar unul din
compartimentele criminalisticii, de rând cu tactica penală, iar din a.1929 şi cu metodica cercetării
anumitor genuri de infracţiuni.
Însă, odată cu publicarea în a.1938 de către cunoscutul savant rus B.Şaver a unei lucrări
fundamentale [1, p.77], în care criminalistica a fost structurată la fel ca şi alte ştiinţe juridice
ramurale în partea generală şi partea specială, această noţiune a dispărut din vocabularul ştiinţific
pentru o perioadă de mai mult de 20 de ani. Doar la sfârşitul anilor '50 ai secolului trecut, când
un alt reputat criminalist S.Mitricev a argumentat ideea de a reveni la sistemul trinomic al
criminalisticii, conceptul de “tehnică criminalistică” a început să se folosească pe larg ca
categorie ştiinţifică. Astăzi nimeni nu pune la îndoială justeţea utilizării acestei noţiuni, care
întitulează una din părţile constituente ale ştiinţei în cauză.
O primă definiţie a tehnicii criminalistice formulată în perioada de după cel de al II-lea
Război Mondial de către profesorul A.Winberg ca “totalitate de procedee şi mijloace tehnico-
ştiinţifice aplicate la cercetarea infracţiunilor în scopul descoperirii, fixării, ridicării şi examinării
diferitelor probe judiciare” [2, p.4], cu toate că reflecta mai deplin gradul sporit de dezvoltare al

1
criminalisticii, n-a răspuns la principala întrebare - dacă toate mijloacele tehnice utilizate în
aceste scopuri sunt cuprinse de compartimentul tehnicii criminalistice.
N.A.Selivanov, în definiţia sa ulterioară la tehnica criminalistică, a catalogat practic toate
metodele şi mijloacele folosite în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor. Cu
toate acestea, meritul acestei determinări constă în faptul că metodele şi mijloacele tehnico-
criminalistice sunt privite daja ca sistem ştiinţfic argumentat. Este evident că tehnica nu poate şi
nici nu trebuie să se dezvolte fără suport ştiinţific, care fundamentează şi orientează aplicarea
practică a tehnicii. O părere similară în acest sens se observă şi la criminalistul german Кlaus
Poli, care specifică că tehnica criminalsitică (în terminologia anglo-saxonă – ştiinţe legale)
prezintă un sistem de cunoştinţe şi metode preluate din domeniile tehnice şi cele ale naturii în
volumul şi în partea în care acestea pot fi folosite în activitatea de descoperire şi prevenire a
infracţiunilor [3, p.15].
Deci, tehnica criminalistică ca parte a ştiinţei criminalistica prezintă, întâi de toate, un sistem
de teze ştiinţifice, elemente teoretice, întrucât ştiinţa nu este altceva decât cunoştinţe teoretice, şi
mai pe urmă rezultatul aplicării acestor cunoştinţe în formă de metode şi mijloace tehnice.
Luând în consideraţie aceste raţionamente, în a.1970 profesorul R.Belkin a propus
următoarea definiţie a tehnicii criminalistice: ”Tehnica criminalistică prezintă un sistem de teze
ştiinţifice, mijloace tehnice (în sensul larg al cuvântului), procedee şi metodici destinate
colectării, examinării şi utilizării probelor şi altor măsuri privind descoperirea şi prevenirea
infracţiunilor”. Ideia introducerii în definiţie a sintagmei definitorii “teze ştiinţifice”, care
constituie bază teoretică de elaborare a mijloacelor tehnice şi procedeelor de lucru cu probele,
este pe deplin justificată, de aceea propunerea în cauză a fost acceptată de majoritatea savanţilor-
criminalişti.
În aşa mod s-a creat nucleul noţiunii în cauză care, cu unele precizări este actualmente
unanim acceptată în spaţiul ex-sovietic. Mijloacele şi procedeele tehnicii criminalistice, elaborate
în baza tezelor ştiinifice după conţinut prezintă realizări ale ştinţelor naturii, tehnicii utilizate de
criminalistică în lupta cu criminalitatea. Dincolo de aceasta, metodele şi mijloacele tehnice ale
criminalisticii se elaborează şi se perfecţionează în baza generalizării practicii de urmărire penală
şi judiciară.
Însă conceptul de “tehnica criminalistică” trebuie privit nu numai ca compartiment al ştiinţei
criminalistica.
Este unanim acceptat, că al doilea sens al acestei sintagme semnifică arsenalul de mijloace
tehnico-criminalistice aflate în dotarea organelor de drept, real existente şi aplicate în lupta cu
criminalitatea. Se are în vedere diversele aparate, utilage, dispositive, instrumente, materiale,
complete de mijloace tehnico-ştiinţifice.

2
Criteriile de clasificare a acestor mijloace sunt diverse.
Prezintă interes gruparea acestora după sursa de provenienţă, şi anume: 1) elaborate special
în scopul rezolvării sarcinilor criminalistice (spre exemplu, pensula magnetică, capturatorul de
glonţi, fotorobotul ş.a.); 2) preluate din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii şi adaptate necesităţilor
justiţiei (diverse detectoare de metale, microscoape ş.a.); 3) preluate din tehnica generală şi
folosite fără nici o modificare (fotoaparate, camere de luat vederi, audioaparate, calculatoare).
Clasificarea metodelor şi mijloacelor după destinaţia lor făcută de alţi criminalişti, inclusiv
savanţii romăni (E.Stancu, I.Mircea ş.a.) este pusă şi la baza structurii acestui compartiment şi
anume: 1) metode şi mijloace destinaste descoperirii, fixării şi ridicării probelor; 2) mijloace şi
metode de expertizare a materialelor de probă.
Această grupare, în opinia noastră reflectă necesităţile practice şi este justificată din punct
de vedere metodic. Totuşi, s-au făcut încercări de a detaliza aceste clasificări, luându-se în
considerare şi sarcinile ce urmează a fi soluţionate în cadrul înregistrări criminalistice, dar şi
organizării ştiinţifice a muncii lucrătorilor operativi, a experţilor, a ofiţerilor de urmărire penală ,
a procurorilor.
În particular, P.Silkin, de rând cu metodele şi mijloacele “criminalisticii de teren” şi a
examinărilor de laborator a urmelor, în calitate de subgrupă de sine stătătoare, menţionează
mijloacele şi metodele înregistrării penale, în special a evidenţelor criminalistice [4, p.122].
Credem, că această precizare este importantă dacă am pune în balanţă tendinţele actuale
de dezvoltare a acestei direcţii de muncă tehnico-criminalistică. Însuşirea mijloacelor de
automatizare şi a tehnicii de calcul condiţionează elaborarea noilor şi perfecţionarea actualelor
mijloace tradiţionale, crearea unor tehnologii specifice în acest sens. Totuşi, propunerea lui
P.Silkin de a accepta ca grupă de sine stătătoare de mijloace ce ţin de organizarea ştiinţifică a
muncii suscită îndoieli sub aspectul referinţei lor la mijloacele tehnico-criminalistice.
Prin urmare, luănd în consideraţie cele menţionate, în dependenţă de funcţiile îndeplinite
cu ajutorul mijloacelor şi metodelor tehnice, acestea pot fi divizate în următoarele grupe: -
metode şi mijloace tehnice de depistare a urmelor şi obiectelor criminalistice; - de fixare şi
ridicare a acestora; - de cercetare minuţioasă a lor în cadrul expertizelor de laborator; - de
prevenire a infracţiunilor.
De notat, însă că aceste clasificări poartă mai curând un caracter metodico-ştiinţific, decât
practic utilitar, întrucât chiar şi sistemul tehnicii criminalistice, la care ne vom referi siccint, este
tradiţional creat nu după natura acestor mijloace şi nici după scopurile aplicării lor ci după
domeniile de cunoaştere utilizate pentru atingerea acestor scopuri.

3
Pe lăngă aceasta, doar o mică parte din tehnicile aplicate în urmărirea penală sunt elaborate
de însăşi ştiinţa criminalistică. Acest lucru este firesc, întrucât criminalistica nu este o ştiinţă
tehnică, ea nu are obiectiv prioritar de a elabora tehnici.
În legătură cu aceasta apare însă o întrebare - în ce măsură şi în ce situaţie putem aprecia,
spre exemplu, fotoaparatul, lupa, microscopul sau calculatorul ca mijloc tehnico-criminalistic? V.
Volănski consideră pe bună dreptate, că numai din momentul în care aceste tehnici sunt adaptate
metodic, adică criminalistica trebuie să elaboreze în acest sens reguli şi procedee de utilizare,
programe speciale pentru calculatoare potrivit sarcinilor ce se cer a fi rezolvate [5, p.29].
O astfel de interpretare este justificată nu numai din punctul de vedere al unităţii surselor de
provenienţă a tehnicii criminalistice, dar şi de unitatea scopurilor, a cadrului juridic de aplicare.
Scopul principal, în acest sens, este descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, iar baza legislativă o
reprezintă Legea procesual penală. Atât pentru lege, dar şi pentru practică nu contează ce fel de
tehnică foloseşte ofiţerul de urmărire penală, procurorul, specialistul-criminalist, sau expertul,
dacă acestea sunt sau nu elaborate de ştiinţa criminalistică ori sunt preluate din alte domenii.
Principalul constă în aceea ca aceste mijloace să corespundă principiilor generale de
admisibilitate în procedura penală, adică legalităţii şi exigenţelor etice ce exclud ofensa, tratarea
inumană sau degradantă a persoanelor. Pentru a asigura aceste condiţii, aplicarea tehnicii
criminalistice se va sprijini şi pe reguli tactice elaborate în mod special de către criminalistică în
scopul garantării temeiniciei acestora, adică validarea ştiinţifică şi recomandarea lor spre
aplicare de către organe competente.
Rezumând cele spuse se poate afirma că:
1. Noţiunea de tehnică criminalistică are o dublă semnificaţie: pe de o parte – drept
compartiment teoretic al disciplinei criminalistica, iar pe de altă parte – un ansamblu de metode
şi mijloace tehnice propriu- zise. Conţinutul ei cuprinde: a) un sistem de cunoştinţe teoretice; b)
un sistem de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice; c) reguli şi recomandaţii metodice privind
utilizarea acestora în procesul de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
2. În plan ştiinţific toate ramurile tehnicii criminalistice sunt strâns legate între ele, la fel şi cu
celelalte compartimente de criminalistică - teoria generală, tactica şi metodica criminalistică.
Este unică şi natura tuturor patru compartimente ale criminalisticii - o ştiinţă sintetică, integrală
ce contopeşte cunoştinţe pluridisciplinare.
Deci, tehnica criminalistică poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe teoretice cu
carater sintetic, principii de elaborare şi recomandaţii de aplicare a metodelor şi
mijloacelor tehnico-criminalistice în scopul stabilirii adevărului în procesele judiciare.
Tezele ştiinţifice cuprinse în noţiunea de “tehnică criminalistică” se sprijină pe un rănd de
teorii criminalistice particulare (spre exemplu, teoria mecanismului de formare a urmelor, a

4
modului de comitere a infracţiunii ş.a.) care, în bună parte, sunt incluse în sistemul acestui
compartiment, care include un rănd de elemente tradiţionale: ▪teze generale privind tehnica
criminalistică; ▪ cercetarea criminalistică a urmelor materiale; ▪ cercetarea criminalistică a
armelor şi urmelor folosirii lor; ▪ gabitoscopia criminalistică; ▪ cercetarea criminalistică a
documentelor; ▪ înregistrarea criminalistică.
Tezele generale servesc bază ştinţifică pentru tehnica criminalistică şi cuprind problemele
scientologice ale acestui compartiment (istoria apariţiei şi dezvoltrii tehnicii criminalistice,
obiectul, sistemul, sursele, sarcinile şi locul tehnicii criminalistice în sistemul ştiinţei
criminalistica), precum şi unele mijloace tehnice frecvent utilizate în urmărirea penală, metodica
aplicării lor (fotografia criminalistică şi audio-videoînregistrarea, tehnica de calcul). Tot aici
tebuie incluse şi problematica generală a mijloacelor tehnico-criminalistie (noţiunea, sistemul,
principiile, bazele ştiinţifice şi juridice de aplicare în activitatea practică).
Ca oricare alt sistem, structura tehnicii criminalistice se află în evoluţie permanentă.
Necesităţile practice impun complementarea ei cu alte elemente netradiţionale, recent
consolidate, precum odorologia criminalistică, determinarea persoanei după voce şi vorbire
(fonoscopia), stabilirea comportamentului simulat (poligrafologia criminalistică), substanţiologia
criminalistică, ş.a.
Realizările ştiinţelor naturii au determinat apariţia unor noi direcţii de cercetare în interiorul
elementelor tradiţionale, spre exemplu – stabilirea autorului spiritual al înscrisurilor în
documentologie, cercetarea microurmelor, microparticulelor, microcantităţilor de substanţe în
traseologie etc.
În concluzie, tehnica criminalistică, prezentând parte componentă a ştiinţei criminalistica
contribuie eficient la soluţionarea sarcinilor ce stau în faţa acestei ştiinţe cu ajutorul diverselor
metode, procedee şi mijloace tehnice.

B I B LI O GRAF IA
1. Шавер Б. Предмет и метод советской криминалистики. В: Социалистическая
законность, №6, 1938.
2. Винберг А. Предмет, задачи и система советской криминалистики.В:
Криминалистика. M.: Госюриздат, 1959.
3. Поль Клаус. Естественнонаучная криминалистика. M.,1985.
4. Криминалистика: Учебник для вузов МВД СССР / под ред. Р.С.Белкина,
И.М.Лузгина, В.П.Лаврова: в 2-х томах. М., 1987, т.1.
5. Волынский В. Криминалистическая техника: наука, техника, общество, человек. M.: Юнити -Дана,
2000.

S-ar putea să vă placă și