Sunteți pe pagina 1din 23

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

Programul de Master ,,Terapii și compensare în tulburările de comunicare”

PROIECT DE CERCETARE
ȘTIINȚIFICĂ

,,Consilierea persoanelor cu CES și a


familiilor”

Candidat:
GHIORGHE (BULC) OANA-ANDREEA

2017

0
CUPRINS:

Introducere……………………………………………………………………………. 2

DOCUMENTARE TEORETICĂ

I.1. Psihopedagogia specială – parte integrantă în sistemul științelor educației…. 3

I.2. CES………………………………………………………………………………. 4

I.3. Consilierea părinților copiilor cu CES…………………………………………. 5

I.3.1. Intervenția timpurie……………………………………………………………. 7

CERCETARE PSIHOPEDAGOGICĂ

II.1. Ipoteză………....................................................................................................... 11

II.2. Obiectivele cercetării........................................................................................... 11

II.3.Instrumente și metode de cercetare ................................................................... 11

III.4. Variabilele cercetării.......................................................................................... 13

III.5. Coordonatele majore ale cercetării.................................................................. 14

III.6. Activități specifice cercetării............................................................................. 14

III.7. Rezultate estimate............................................................................................. 20

III.8. Limite și perspective ale cercetării................................................................... 20

III.9. Concluzii și recomandări ................................................................................. 21

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................... 22

1
INTRODUCERE

Oare, care sunt problemele pe care le întâmpină o familie în care se naște un copil
cu nevoi speciale? Ce simt membrii familiei? Cine îi poate ajuta să înțeleagă problemele
cu care aceștia se confruntă?

Pornind de la aceste simple întrebări, am declanșat un întreg proces de documentare


în vederea dobândirii unor competențe în domeniul psihopedagogiei speciale.

Frecvența copiilor cu cerințe educative speciale ce sunt cuprinși în instituțiile de


învațământ de masă din România, a crescut considerabil în ultimile decenii. Acest fapt,
îndreaptă cadrele didactice către diverse instituții de învățământ superior ce le formează
competențele necesare pentru a realiza o educație incluzivă de calitate.

Indiferent de momentul în care familia află de problemele propriului copil, la


naștere sau la o vârstă ulterioară de dezvoltare, dificultățile pe care le întâmpină în această
perioadă necesită consiliere sau chiar psihoterapie.

Consilierea constituie prima etapă care ar trebui realizată încă din maternități ca un
instrument de informare, de normalizare, de educare și sprijin pentru familiile copiilor cu
nevoi speciale. Nu există familie sau caz care să nu necesite o astfel de intervenție.
Ulterior, pot fi îndrumați, în funcție de necesități către psihoterapie de familie.

O altă etapă este aceea a consilierii din cadrul unităților de învățământ. În funcție de
specificul acestor unități, fie că este vorba de o școală normală în care se regăsesc copii cu
nevoi speciale sau școli speciale, consilierul are un rol extrem de important.

În fiecare unitate de învățământ ar trebui să existe astfel de specialiști, care să ofere


sprijin, să medieze, să ghideze, specialiști pregătiți să înțeleagă atât problemele de natură
psihologică cât și pe cele de natură educațională specifice fiecărei etape de dezvoltare,
capabili să implice familia și pe cei responsabili de buna dezvoltare a copilului.

Prezentul proiect este alcătuit din două părți: în prima parte se regăsesc noțiuni
teoretice privind tema aleasă; a doua parte este constituită dintr-o ipotetică cercetare, în
care se propun modalităti de abordare a consilierii persoanelor cu cerințe educative
speciale, precum și a familiilor acestora.

2
I.1. Psihopedagogia specială – parte integrantă în sistemul științelor educației

Psihopedagogia specială este o șiință interdisciplinară, aflată la intersecția mai


multor științe. Ea poate fi privită ca o disciplină de sinteză, deoarece problemele de care se
ocupă sunt abordate interdisciplinar : psihologic,pedagogic,medical și social.

Psihopedagogia specială ar fi, după unii autori, denumirea "îmblânzită" a


vechiului termen de "defectologie".

"Psihopedagogia specială sau defectologia este o știință ce se ocupă de persoanele


deficiente, de studiul particularităților psihice, de instrucția și educația lor, de evoluția și
dezvoltarea lor psihică, de modalitățile, corectiv-recuperative, pentru valorificarea
potențialului uman existent și formarea personalitatii acestora, în vederea integrării socio-
profesionale cât mai adecvată". (E. Verza, 1998)

Aceasă știință împrumută din alte discipline termeni, concepte a caror semnificație
este utilizată, într-o manieră interdisciplinară distinctă, în funcție de varietatea formelor de
deficiență.

Câmpul de acțiune al psihopedagogiei speciale se situează între studierea stării de


normalitate și a stării patologice parcurgând un traseu complex care include prevenirea,
depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea școlară și profesională,
integrarea socio-profesională și monitorizarea evoluției ulterioare a persoanei cu
dizabilități sau aflate în dificultate. Toate etapele enumerate pot fi incluse într-o formulă
specifică acestui domeniu, care justifică în mare parte caracterul pragmatic și acțional al
psihopedagogiei speciale: asistența psihopedagogică și socială.

Obiectivul central al acestui domeniu de cercetare-acțiune este axat pe intervenția


în scop terapeutic, recuperator și instructiv-educativ asupra persoanelor cu diferite tipuri
de deficiențe sau aflate în incapacitate de acțiune, pentru a favoriza la maximum
(re)inserția lor socio-profesională.

Obiectivul fundamental al serviciilor psihopedagogice și sociale este centrat pe


menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților individuale necesare pentru rezolvarea
unor probleme sau situații dificile pe care persoana nu le poate soluționa de una singură și
asigurarea unui suport pentru persoanele care nu au posibilitatea să își dezvolte propriile
capacități și competențe necesare desfășurării unor activități utile care să favorizeze
integrarea lor socială.
3
Prin extensie, psihopedagogia specială este știința cunoașterii și normalizării
persoanelor cu nevoi speciale.

I.2. CES

CES - Cerinte/nevoi educative speciale - este o sintagmă, care se referă la cerintele


în plan educativ ale unor categorii de persoane, cerințe consecutive unor disfuncții sau
deficiențe de natură intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică sau ca urmare a unor
condiții psihoafective, socioeconomice sau de altă natură. Aceste cerințe plasează persoana
într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur, stare care nu-i permite o existență sau o
valorificare în condiții normale a potențialului intelectual și aptitudinal de care acesta
dispune și induce un sentiment de inferioritate ce accentuează condiția sa de persoană cu
cerințe speciale. În consecință, activitățile educative școlare și cele extrașcolare reclamă
noi modalități de proiectare și desfășurare a lor în relație directă cu posibilitățile reale ale
copiilor, astfel încât să poată veni în întâmpinarea cerințelor pe care aceștia le resimt în
raport cu actul educațional (acest proces presupune, pe lângă continuitate, sistematizare,
coerență, rigoare și accesibilizare a conținuturilor, un anumit grad de înțelegere,
constientizare, participare, interiorizare și evoluție în planul cunoașterii din partea
copiilor).

Altfel spus, cerințele educative speciale solicită abordarea actului educațional de pe


poziția capacității copilului deficient sau aflat în dificultatea de a întelege și valorifica
conținutul învățării, și nu de pe poziția profesorului sau educatorului care desfășoară
activitatea instructiv-educativă în condițiile unei clase/grupe omogene de copii.

Sintagma cerințe educaționale speciale este utilizată foarte des în domeniul


psihopedagogiei speciale, unde semnifică necesitatea unor abordări diferențiate și
specializate ale educației copiilor cu dizabilități/deficiențe mintale, intelectuale, ale celor
cu afecțiuni neuropsihice, neurofiziologice, senzoriale, fizice, somatice.

Normalizarea este un termen care se referă, în principal, la asigurarea unor condiții


de viață, corespunzătoare pentru persoanele cu cerințe speciale, acceptarea acestora în
cadrul societății sau comunității din care fac parte, fiindu-le asigurate aceleași drepturi,
responsabilități și posibilități de acces la serviciile comunitare ca și celorlalți membri ai
societății, în scopul dezvoltării și valorificării optime a potențialului de care aceste
persoane dispun. Altfel spus, normalizarea se referă la sprijinul oferit persoanelor cu

4
cerințe speciale de către componentele sistemului social pentru a permite acestora un mod
de viață similar sau apropiat cu al celorlalți membri ai societății. Semnele practice ale
normalizării sunt programele și acțiunile bazate pe incluziune și integrare.

Cerințe educative speciale (CES) este un concept introdus în terminologia


UNESCO în anii 1990.

I.3.Consilierea părinților copiilor cu CES

În sens larg, consilierea este acțiunea de ajutor în viața şi dezvoltarea omului,


alături de psihoterapie şi educație. Toate aceste trei forme de sprijin îl ajută pe individ să
învețe cum să îşi modifice sentimentele, atitudinile, gândurile şi comportamentele pentru a
avea o viață psihică echilibrată şi, prin urmare o existență mai bună.

Consilierea presupune o relație de ajutor, asociindu-se cu actul de îndrumare, de


ghidare. Cel cu care lucrează consilierul se numește client, respectiv familia poate
reprezenta clientul consilierului. Prin urmare, între consilier și client se stabilește un raport
de colaborare, alianță și încredere reciprocă. Clientul nu este o persoană pasivă asupra
căruia se exercită influențe, ci dimpotrivă, el este cel care decide pentru sine în baza
informațiilor, a conversațiilor, a demersurilor inițiate împreună cu consilierul. Clientul are
un rol activ și în același timp e autor al propriilor sale decizii. Clientul trebuie să aibă o
anumită capacitate de discernământ, un anumit fond aperceptiv și să se situeze în limitele
largi ale normalității ca să poata lua decizii în favoarea remedierii, ameliorării, schimbării
pozitive a situației.

Consilierea părinţilor vizează relaţia cu copilul, însă este orientată şi spre găsirea
unor resurse interioare pentru depăşirea obstacolelor care intervin în educarea copilului.
Obstacolele pot fi de natură emoţională sau relaţională, se pot referi la situaţii dificile în
relaţia cu partenerul sau la dificultăţile determinate de situaţia de a fi părinte singur, caz în
care se pot căuta persoane din afara familiei care ar putea prelua o parte din
responsabilităţile părintelui.

Consilierea părinților copiilor cu CES este una dintre formele cele mai recomandate
și cu rezultate dintre cele mai bune în ajutorul pe care îl putem oferi atât copiilor, în mod
indirect prin intermediul părinților, cât și direct familiilor care trebuie să depășească
nenumărate obstacole, motivul fiind aflarea copilului la intersecţia dintre „individualitate”
şi „a fi împreună”. Conform teoriei lui Bowen, noi avem mai puţină autonomie emoţională

5
în vieţile noastre decât credem. Suntem mai reactivi şi mai dependenţi unii de alţii decât
ne-ar plăcea să credem. Făcând un pas mai departe, către psihoterapie, forme de terapie
familială, cum ar fi: terapia sistemică de familie, terapia de familie strategică, terapia de
familie structurală, experenţială, psihanalitică, cognitiv comportamentală, focalizată pe
soluţie, integratoare, sunt tot atâtea forme care pot fi aplicate cu succes în sprijinul
familiilor copiilor cu CES.

Ca bariere ce trebuiesc depăşite în această formă de consiliere avem de-a face cu :

- rezistenţa parentală la schimbare,

- adversitatea familială,

- dificultățile procesului de consiliere în sine, cu toate etapele sale.

Gheorghe Tomșa afirma că în esență, consilierea este văzută ca un serviciu adus


oamenilor aflați într-o stare de stres sau într-un anumit grad de confuzie, care doresc să
discute și să rezolve aceste probleme într-un anumit mediu.

Considerând toate problemele întâmpinate de părinții copiilor cu nevoi speciale, din


momentul confruntării cu un diagnostic până la dificultățile de ordin educațional, social,
relațional, ca fiind probleme care acționează ca factori stresanți asupra familiei, propun o
consiliere care să se bazeze în principal pe managementul stresului. Acest program de
management al stresului se poate realiza atât pe grupuri cât și în cadrul unei familii,
adaptând problematica generală la problemele punctuale pe care le întâmpină fiecare caz în
parte.

Ce este stresul psihic? Voi face referire în cele ce urmează doar la categoria
stresorilor de ordin psihic, deoarece sunt cei care primează în situația părinților copiilor cu
nevoi speciale.

Stresorii psihici decurg fie din stresorii fizici fie din cei sociali, fie sunt autoinduşi.
Prin natura lor repetitivă sunt consideraţi ca fiind cei mai dăunători. În această categorie se
includ atât trăiri emotive acute sau cronice, cu amprentă negativă cât şi cele pozitive ca :
dragostea, fericirea, etc. Este neesenţial daca emoţia este pozitivă sau negativă, caracterul
de stresor decurgând din măsura în care solicită răspunsuri adaptative intense din partea
organismului. Nivelul intensităţii stresului psihic nu depinde întotdeauna de intensitatea
stresorului ci de maniera subiectivă în care acesta este perceput şi trăit. Studiile atestă

6
totuşi efectele negative mai ales ale sentimentului de frustrare, a anxietăţii şi a depresiei,
fapt frecvent întâlnit în situația părinților ce au copii cu nevoi speciale. Pe lângă acești
factori stresori anumite trăsături de personalitate prin natura lor determină o toleranţă
scăzută la stresorii psihosociali.

Inserarea individului în mediul social are loc mai ales prin domeniul familial,
profesional şi microgrupul său social. Constituind universul individului, domeniile
enumerate reprezintă surse majore de suport social dar totodată şi surse posibile de stres
psihosocial. Familia în dezvoltarea ei, parcurge mai multe stadii, care fiecare în parte aduce
cu sine schimbări de roluri, de reguli, de afecţiune primită sau dată, de experienţe. Dacă
familia nu reuşeşte să se protejeze şi să-i integreze noile elemente, ele se transformă în
factori de stres.

Familia care se repliază cu succes la stres are următoarele caracteristici:

- comunicare efectivă

- toleranţă faţă de individualitatea fiecărui membru

- flexibilitate în roluri şi reguli

- relaţii democratice cu dreptul la decizie.

I.3.1. Intervenția timpurie

Intervenţia timpurie se referă la un ansamblu de acţiuni terapeutice făcute asupra


ariilor de dezvoltare deficitare ale copilului cu retard psihic şi/sau motor, la o vârstă cât mai
fragedă (imediat după naştere sau aflarea diagnosticului), cu scopul de a maximiza
resursele copilului şi de a reduce cât mai mult din dizabilitatea pe care o are. De asemenea,
intervenţia timpurie are în centru şi îmbunatăţirea abilitaţilor din cadrul activităţilor
cotidiene, precum somnul, joaca, educaţia, participarea socială.

Intervenția timpurie este cunoscută ca o mişcare socială, un domeniu de


specializare profesională şi ştiinţifică, o condiţie obligatorie pentru sporirea eficienţei
procesului de recuperare şi inserţie socială a copiilor cu CES, datorate unor deficienţe care
pot duce la diferite handicapuri.

7
O componentă foarte importantă a intervenției timpurii are în centru familia, la a o
învăța cum să aibă cât mai bine grijă de copil și cum să se adapteze mediului social în care
trăiește.

Modele de intervenţie timpurie:

Echipa de intervenţie timpurie acţionează asupra familiilor cu copii deficienţi, asigurând:

a) o acţiune de consiliere şi de informare;

b) consiliere privind diagnosticul şi consecinţele acestuia asupra copilului, ţinând seama


de evoluţia previzibilă a defectului şi deficienţei şi de punerea în lucru a mijloacelor de
compensare (pentru nevăzători, ambliopi, surzi etc.);

c) informarea părinţilor asupra potenţialităţilor reale ale copilului şi asupra mijloacelor


susceptibile să-i favorizeze dezvoltarea;

d) informarea asupra diferitelor tipuri de servicii care pot asigura cel mai bine educarea şi
dezvoltarea copilului cu nevoi speciale, datorate unor deficienţe.

Ţinând seama de aceste elemente, precum şi de situaţia familială, membrii echipei,


de comun acord cu părinţii, definesc proiectul educativ care va asigura convergenţa
modalităţilor de intervenţie timpurie şi suportul ştiinţifico-metodologic al acestora.

Proiectul psihopedagogic presupune o evaluare predictivă şi una formativă a


acţiunilor educative şi corectiv compensatorii. În general, echipa urmăreşte:

a) estimarea a ceea ce este posibil, realizabil – în raport cu natura, gradul şi dinamica


previzibilă a deficienţei – încercând să se răspundă trebuinţelor specifice fiecărui copil,
precum şi intereselor şi dorinţelor părinţilor;

b) determinarea domeniilor de intervenţie şi specificarea tipului de abordare educativă şi


corectiv-compensatorie, fixându-se priorităţile;

c) realizarea unui bilanţ al eficienţei măsurilor educative, elaborându se fişe de observaţie,


pe baza unui psihodiagnostic dinamic;

d) evaluarea trebuie să vizeze dezvoltarea copilului sub unghi psihomotor, cognitiv, afectiv
şi psihosocial.

8
Obiectivele care se fixează trebuie să fie întotdeauna clare, realizabile şi limitate,
fixându-se perioada de timp necesară pentru a fi atinse. Pornind de la această exigenţă,
prima distincţie majoră în planurile de intervenţie este cea operată între strategiile
proactive şi strategiile reactive.

Strategiile proactive sunt cele care urmăresc să reducă – cu timpul – frecvenţa


şi/sau intensitatea comportamentelor indezirabile ale copilului cu CES. În categoria acestor
strategii intră: manipulările „ecologice”, programele educative şi corectiv-compensatorii şi
„tratamentul” comportamental direct.

Utilizarea strategiilor reactive –se relaţionează cu primele strategii şi permit să se


obţină apariţia, apoi consolidarea şi generalizarea şi în alte contexte a comportamentului-
ţintă urmărit prin programele individualizate, în diferite perioade de timp ale procesului
educativ şi corectiv compensator.

Realizarea acestor programe necesită o strânsă conlucrare între echipa de


profesionişti, în rândul căreia există şi un psihopedagog – ca profesor itinerant – şi părinţii
copiilor cu CES. Deci, şi în sistemul legislativ românesc referitor la copiii cu CES trebuie
prevăzută intervenţia timpurie, prin munca în echipă interdisciplinară, inclusiv prin aportul
profesionist al psihopedagogului itinerant, care conlucrează în chip adecvat fiecărui caz cu
părinţii copiilor cu CES.

Intervenţia în familie permite:

a) să se reinstaureze relaţii pozitive părinţi-copil deficient şi între părinţi, eliminându se


reacţiile tipice care pot apare: depresia, furia, culpabilitatea, anxietatea, respingerea
copilului sau supraprotejarea sa – cea ce împiedică formarea abilităţilor de autonomie ale
copilului cu CES;

b) să se demonstreze părinţilor că nu sunt singuri în demersurile lor educative cu copilul


cu CES;

c) să se înveţe familia să trăiască echilibrat cu copilul cu CES;

d) să-şi însuşească părinţii unele abilităţi şi tehnici speciale de educaţie a copilului cu CES,
conlucrând adecvat cu profesioniştii;

9
e) să se ajute părinţii să găsească instituţiile cu potenţial educativ şi corectiv compensator
care sunt cele mai potrivite copilului cu CES.

Proiectele „ecologice” de educaţie a copiilor cu CES. Proiectele „ecologice” de educaţie a


copiilor cu CES cuprind mai multe etape:

a) analiza situaţiei persoanei în contextul domiciliului său;

b) evaluarea globală a capacităţilor reale ale copilului cu CES, a forţelor sale psihice, a
şanselor;

c) elaborarea unui proiect de integrare – pe baza realizării unui psihodiagnostic formativ,


dinamic şi a formulării unui prognostic, în raport cu natura, gradul şi complexitatea
deficienţei copilului – prin conlucrarea cu părinţii, alte persoane din anturajul copilului şi
cu personalul serviciilor/instituţiilor care acceptă să colaboreze în acest sens; d)
planificarea şi coordonarea acţiunilor diverşilor parametri implicaţi în proiectul ecologic de
educaţie integrată a copiilor cu CES;

e) evaluarea periodică, regulată a demersurilor angajate şi a acţiunilor realizate în cadrul


strategiilor proactive şi a strategiilor reactive.

În cadrul reabilitării, intervenţia timpurie reprezintă o trăsătură comună în toate


ţările comunitare, ea fiind recunoscută ca fiind metoda cea mai eficientă preventivă şi
terapeutică în favoarea copiilor cu cerinţe speciale. Intervenţia precoce reprezintă o
prioritate în cadrul tuturor programelor.

10
CERCETARE PSIHOPEDAGOGICĂ

II.1. Ipoteze

1) Se prezumă că prin intermediul ședințelor de consiliere, se vor îmbunătăți relațiile dintre


membrii familiilor în componența cărora se află copii cu CES.

2) Se presupune că prin inițierea unor programe specializate, bazate pe tehnici de


intervenție educativ-compensator-terapeutice (ECT), se vor ameliora deficiențele de ordin
psiho-social ale copiilor cu cerințe educative speciale.

II.2. Obiectivele cercetării

1.a) Identificarea dificultăților întâmpinate de părinții copiilor cu CES;

b) Implementarea unui program de management al stresului pentru părinții


copiilor cu cerințe educative speciale;

c) Înregistrarea și compararea rezultatelor obținute.

2.a) Identificarea deficiențelor copilului cu CES și stabilirea potențialului său


inițial;

b) Stabilirea evoluției pe plan psiho-social a copiilor cu cerințe educative


speciale, în urma intervenției specializate de tip ECT.

II.3. Metode și instrumente de cercetare

Metoda observației

Observația este o metodă descriptivă de culegere a datelor cercetării. Are un


caracter constatativ ce urmărește înregistrarea sistematică și organizată a unor fapte sau
fenomene, în condiții obișnuite de existență și manifestare, cu scopul de a le surprinde cât
mai exact și de a le descoperi trăsăturile esențiale.

Ca metodă de cunoaştere şi cercetare psihopedagogică, observaţia constă în


urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări
comportamentale ale subiecților aşa cum se prezintă ele în mod natural. Între observarea
spontană, ocazională, pasivă şi observaţia ştiinţifică există diferenţe privind scopul, modul
de organizare, prelucrare şi interpretarea datelor obţinute.

Observația:

- are ca scop culegerea unor date cu privire la comportamentul deficienților, la


caracteristicile și evoluția lor psihică, la formarea deprinderilor de activitate, la formarea
aptitudinilor intelectuale, la acumularea de cunoștințe, de experiențe și la posibilitatea de
recuperare pentru o inserție socio – profesională;

- avntajul acestei metode este că permite studiul subiectului în condițiile sale de mediu;

11
- cadrul de desfășurare al observației, ca și acopul urmărit trebuie să fie bine fixate de către
cercetător;

- rezultatele observației trebuie consemnate minuțios în protocoale de observație;

- cercetătorul poate face apel la mijloace auxiliare: reportofoane, camere de luat vederi;

- este foarte important ca subiectul să nu știe că este observat pentru a nu încerca să se


pună într-o lumină favorabilă în fața cercetătorului;

- este obligatoriu să se noteze imediat datele observației pentru a nu fi uitate sau deformate;

- copiii trebuie- observați nu doar în clasă, ci și în pauze și în timpul lor liber.

Experimentul pedagogic este o metodă principală de investigație directă. Îl mai


putem numi “observație provocată”, însă dispune de o rigoare și precizie mai mare decât
observația, presupunând producerea sau schimbarea deliberată a unor fenomene
educaționale în vederea studierii lor aprofundate și a identificării, observării, cuantificării,
evaluării factorilor care le influențează sau le determină.

În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe tipuri sau forme de


experiment: experiment de laborator, experiment natural şi experiment psihopedagogic, o
variantă a celui natural.

O formă particulară a experimentului natural, utilizată în condiţiile procesului


educativ, este experimentul psihopedagogic. El poate fi de două feluri: constatativ şi
formativ. Cel constatativ vizează măsurarea şi consemnarea unei situaţii, fenomen etc.,
existente la un anumit moment dat. De exemplu, se poate urmări în ce măsură volumul
limbajului sau structura sa gramaticală depind de vârsta subiecţilor, de experienţa lor
cognitivă, de condiţiile culturale din familie.

Experimentul formativ presupune intervenţia unor specialiști în vederea


determinării anumitor schimbări prin introducerea unor „factori de progres”.

Utilizat de obicei de către specialiști, experimentul psihopedagogic furnizează date


de ordin cantitativ şi calitativ, cu grad sporit de precizie și rigurozitate, fiind concludente,
uşor de prelucrat şi interpretat.

Anamneza:

- este deosebit de importantă pentru stabilirea momentului producerii deficienţei şi


a cauzelor acesteia, pentru studiul evoluţiei subiectului şi al episoadelor mai importante din
viaţa sa;

- în realizarea acestei forme vor avea loc discuţii cu părinţii, cu rudele, cu cei din
anturajul subiectului şi, evident, acolo unde este cazul, se iau în considerare propriile sale
relatări;

12
- pe baza anamnezei se pot marca traseele mai importante în dezvoltarea şi regresul
subiectului, caracteristicile favorabile sau mai puţin favorabile de mediu;

- de remarcat că în multe studii se apelează la metode diferite sau la o combinare a


acestora pentru a putea cuprinde complexitatea unor fenomene psihice; pe baza acestora se
poate efectua analiza de caz, ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor
probe şi prin observarea comportamentului în diverse ipostaze;

- în cadrul analizei de caz se iau în consideraţie toate datele personale ale


subiectului, începând de la cele familiale şi de etiologie, ajungând la evidenţierea
principalelor caracteristici psihice şi terminând cu creionarea profilului psihologic în care
să se stabilească diagnosticul şi prognosticul evoluţiei probabile pe scurtă şi lungă durată.

Testele

- au o mare răspândire şi se împart în: verbale și neverbale;

- pentru unele categorii de deficienţi, cum sunt surdomuţii, cei cu deficit sever de
intelect, testele neverbale, bazate pe simboluri imagistice sau pe ansamblări de obiecte,
sunt singurele edificatoare;

- testele verbale operează cu cuvinte şi cifre, ceea ce presupune o oarecare


capacitate de a utiliza simboluri verbale;

- sunt de preferat probele etalonate sau standardizate;

- unele teste se pot aplica colectiv, iar altele individual, fiind adaptate la nivelul
vârstei;

- în general, testele vizează o însuşire, o funcţie sau un proces psihic şi nu


ansamblul psihismului uman;

- nu toate testele ce se aplică la persoanele normale pot fi utilizate şi la deficienţi,


deoarece unele depăşesc atât nivelul de înţelegere, cât şi capacitatea de a elabora
răspunsuri apropiate de cerinţele probei (ex.: testele proiective sau cele cu un înalt grad de
complexitate nu se recomandă în tulburările de dezvoltare ale intelectului);

- mulţi specialişti au elaborat sau adaptat teste specifice condiţiei handicapului;

- pentru a evita erorile este indicat ca rezultatele obţinute să fie corelate cu cele
obţinute prin alte mijloace sau procedee.

III.4. Variabilele cercetării

1. Variabilă independentă:

- valorificarea mijloacelor specifice actualei cercetări..

2. Variabile dependente:

13
-nivelul de dezvoltare a capacităților psiho-sociale ale familiilor;

- calitatea capacităţilor de comunicare a copiilor cu CES.

III.5. Coordonatele majore ale cercetării

 Locul de desfășurare a cercetării:

Cercetarea se va desfășura la:

-Centrul Terapeutic “Marea Neagră”, Str. Andrei Mureșanu nr.8, Constanța. Sau/ și

-Centrul De Psihologie și Intervenție Timpurie Psihomax, Str. Dosoftei Nr. 10A

Constanța.

 Eșantionul de subiecți:

-Lotul de subiecți este alcătuit din 20 de copii, cu vârste cuprinse între 5-6 ani, ce prezintă
simtomatologie din spectul autist și tulburări de atenție și întâmpină dificultăți de adaptare
la mediul școlar, în instituțiile de învățământ de masă.

 Durata cercetării: 1 an

Proiectul actual reprezintă o cercetare ipotetică, așadar, intenționez să desfășor activitatea


de cercetare în anul școlar 2018-2019.

III.6. Activități specifice cercetării

Program de management al stresului pentru părinții copiilor cu cerințe speciale

Programul are ca fundament construirea unor strategii sănătoase de abordare a


situaţiilor stresante precum şi maniere noi de a se raporta la ceea ce anterior era
considerant stresant pentru copil şi familie. În mod frecvent aceste strategii vor fi însoţite
de aplicaţii practice.

Pentru a putea înţelege şi analiza corect situaţiile reale şi dificile care influenţează
educaţia şi viaţa de familie vor fi necesare o serie de conversaţii desfăşurate pe parcursul
mai multor şedinţe.

Intervenţia propriu-zisă va viza restructurarea cognitivă şi comportamentală astfel


încât atât copii cât și părinții să înveţe să facă faţă cu succes provocărilor dificile care apar
zi de zi sub forma unor factori stresanţi.

Obiectivele specifice pe care le propun pentru acest program sunt următoarele:

► să conştientizeze comportamentul problemă identificând şi situaţiile stresante în


care se manifestă cu preponderenţă (denumim comportament problemă orice manifestare
ieşită din standardele de normalitate, atât ale copiilor cât și ale lor înșiși, de genul

14
atitudinilor negative sau opoziţioniste, a retragerii sau izolării, a unor manifestări
psihosomatice, care ar putea fi efectul unor factori stresori);

► să înveţe să se relaxeze prin tehnici diverse (sugestii, metafore, povestiri) atât în


timpul şedinţelor cât şi în afara lor;

►să dezvolte tehnici de exprimare emoţională eficientă acest fapt ducând la


diminuarea efectelor stresului;

► să analizeze mai multe variante sau opţiuni de comportament într-o sitaţie dată şi
să le aplice în practică;

► să identifice soluţii la probleme, mai sănătoase decât cele utilizate anterior şi al


căror rezultat a dus la un comportament nedorit;

► să reprezinte grafic o dificultate/problemă pe care o au împreună cu soluţia pe


care o întrevăd;

►să-şi îmbunătăţească imaginea de sine şi stima de sine prin exerciţii specifice în


cadrul şedinţelor de consiliere;

►să înveţe să-şi evalueze corect capacităţile intelectuale şi umane;

► să-şi dezvolte şi să exerseze capacităţile de comunicare;

► să înveţe să evalueze corect consecinţele unor acţiuni adecvate şi inadecvate şi


să le compare analizând imagini puse la dispoziţie de consilier;

►să exemplifice cu situaţii concrete trăite sau auzite reacţii valide la factori
stresanţi;

►să înveţe să-şi asume responsabilităţi specifice vârstei şi statutului său;

►să exerseze comportamente dezirabile în situaţii stresante (jocuri de rol în timpul


şedinţelor);

►să exerseze cum să reacţioneze la sentimentele negative (furie, frustrare,


resentimente,) pe care le resimt şi să le manifeste în mod adecvat;

►să înveţe să ofere feed-back rapid şi eficient la interacţiunile pe care le resimt


apăsătoare sau stresante;

►să evalueze la sfârşitul programului modificările apărute pe toate planurile vieţii


sale ca urmare a efortului individual şi familial de depăşire a factorilor stresanţi;

► să conştientizeze planurile personale pe care trebuie să continue să lucreze şi


după încetarea programului;

Consiliul de familie reprezintă adunarea întregii familii în fiecare zi sau cel mult la
două zile pentru a discuta provocările apărute în decursul zilei cât şi progresele sau

15
modificările apărute în comportamentul problematic. Recomandăm astfel de întâlniri şi
pentru creşterea sentimentului de coeziune familială dar şi pentru îmbunătăţirea
capacităţilor de comunicare la nivelul familiei.

Relaţia cu familia este necesar să fie una de încredere şi susţinere reciprocă, de


sinceritate în exprimarea nevoilor sau a opiniilor personale. Întâlnirile cu familia vor fi
stabilite de comun acord la solicitarea consilierului sau a familiei.

La începutul programului se vor oferi postere cu câteva dintre principiile generale


care trebuie respectate pentru controlul stresului şi familia va fi încurajată să le
îmbogăţească cu contribuţii personale (principii suplimentare, desene, colaje, etc.). Pentru
fiecare membru al familiei va exista câte o faţă reprezentativă, semne de exclamare roşii şi
flori zâmbitoare. Consilierul recomandă afişarea posterului într-un loc vizibil din casă. Ori
de câte ori un membru al familiei constată încălcarea unui principiu va afişa un semn de
exclamare în dreptul acestuia şi îl va elimina atunci când cel în cauză se corectează. Dacă
principiile sunt respectate se vor afişa semnele zâmbitoare.

Principiile generale de control al stresului pentru întreaga familie:

1.Dezvoltă-ţi abilităţile de relaxare!

Controlul stresului presupune capacitatea de a lăsa deoparte solicitările şi factorii


stresanţi de zi cu zi cel puţin temporar. Foarte mulţi indivizi îşi pierd abilitatea de a se
relaxa şi reuşesc doar să pună o distanţă emoţională faţă de factorii stresanţi fapt care se
tansformă în timp într-un stres în sine.

Un exerciţiu uşor este să respiri adanc de 10 ori şi să te concentrezi asupra modului


în care respiri!

Relaxarea te va cuprinde imediat iar creierul tău se va oxigena mai bine. Practică
acest exerciţiu cât mai frecvent posibil!

2.Fii atent la starea ta de sănătate – mănâncă sănătos, dormi suficient!

Stresul rezultă dintr-o combinaţie de factori fizici şi mentali. Dacă corpul nu are
resursele necesare să facă faţă solicitărilor atunci managementul stresului va fi un lucru
greu de realizat. Dacă ai multe de făcut şi prea puţin timp, să foloseşti timpul destinat
somnului pentru a continua activitatile zilnice este contraindicat. Lipsa unui program
corespunzător de somn te va face să nu ai dispoziţia necesară pentru şcoală sau muncă şi te
va face foarte nervos. Consideră odihna o investiţie în energia ta şi în pofta ta de lucru, nu
o pierdere de timp.

3.Învaţă să-ţi organizezi timpul eficient!

Atribuind timp în mod raţional activităţilor importante poţi găsi momente din zi pe
care să le foloseşti în favoarea ta, pentru a te juca mai mult, sau pentru a te întâlni cu
prietenii!

16
De foarte multe ori cauza stresului este lipsa timpului. Deşi poate părea un pic
ciudat, soluţia nu este să munceşti fără întrerupere, ci din contră, să faci pauze mici şi dese.
Aceste pauze îţi vor face activitatea (cititul, scrisul, rezolvarea de probleme, învăţatul) mai
puţin obositoare şi stresantă.

4.Fă mişcare în aer liber în mod regulat!

Exerciţiile stimulează eliberarea de endorfine în corp, acestea fiind antidotul natural


împotriva stresului. În acelaşi timp diminuează nivelul de cortisol şi al altor hormoni ai
stresului şi ne provoacă o stare de bine.

După cum spuneam, pauzele sunt binevenite mereu. Foloseşte-ţi timpul liber
mergând pe jos, pe bicicletă, făcând gimnastică, etc.!

5.Dansează!

Dansul are acelaşi efect benefic asupra întregului corp ca şi sportul. Mai mult,
muzica va contribui la buna ta dispoziţie şi îşi va aduce aportul de energie.

6.Fii iar copil!

Pentru a te deconecta, poţi apela la jocuri online, cărţi de poveşti, desene animate,
creioane colorate, acuarele, etc. Această strategie funcţionează de fiecare dată. Îţi va lua
stresul cu mâna şi te vei simţi mult mai creativ indiferent de vârstă!

7. Păstrează imaginea de ansamblu în minte!

Este indicat să îţi aminteşti mereu care e scopul final al acţiunilor tale şi să te
concentrezi asupra obiectivelor mari şi pe termen lung. Vei şti astfel exact cum stai şi cât
drum mai ai de parcurs până la atingerea obiectivelor.

8. Imaginează-ţi!

Imaginează-ţi cum lucrurile vor ieşi aşa cum iţi doreşti! Imaginează-ţi sfârşitul unui
an şcolar de success, o familie fericită, o diplomă, etc.! Te va ajuta să te programezi
pozitiv. Nu fi negativ încă de la început! Vizualizează, deoarece gândurile pot deveni fapte,
nu-i aşa?

9.Ordonează-ţi priorităţile şi responsabilităţile!

Învaţă să spui “nu” acelor activităţi pe care le îndeplineşti pentru a face pe plac
altora sau pentru a îndeplini sarcini dificile dar puţin necesare, doar pentru a demonstra
ceva. Selecţia sarcinilor şi responsabilităţilor te va ajuta să reduci stresul unor solocitări
excesive.

10. Identifica si elimina sursele de stres din viata ta!

17
Tot ceea ce realizezi că reprezintă o sursă de stres pentru tine, nu ezita să o elimini
în timp cât mai scurt! Dacă acest lucru nu este posibil nu ezita să ceri ajutorul părinţilor sau
a consilierului şcolar!

Teste propuse pentru examinarea psihologică și psihopedagogică a copiilor

Testul (Scara) PORTAGE

“Scara Portage reprezintă un instrument care oferă specialistilor indicii de


normalitate a dezvoltării pe cele cinci coordonate ale comportamentului psihomotor:
socializare, limbaj, cognitiv, motor și autoservire.

Acest test este de fapt un ghid care cuprinde inventarul abilităţilor de care trebuie
să dispună copilul între 0 - 6 ani, precum şi sugestii educaţional-terapeutice pentru
învăţarea acestora.

Scara Portage este structurată pe 6 secţiuni (arii de dezvoltare), şi anume:


stimularea sugarului, socializare, limbaj, cognitiv, motor şi autoservire.

Unele abilităţi se întâlnesc simultan în mai multe arii. De exemplu, abilităţile de


limbaj necesită abilităţi cognitive şi motorii, sau abilităţile de socializare presupun
abilităţi de limbaj.

Ghidul este realizat în intenţia de a fi utilizat ca instrument pentru întocmirea


planurilor de intervenţie educaţionale personalizate şi nu ca instrument de evaluare a
vârstei mintale .” (E.Vrăsmaș,2003,p. 29)

Prin testul Portage putem evalua psihomotricitatea copiilor mici și poate fi de


ajutor în două mari direcții :

 are avantajul că prin întrebari ne poate crea o idee asupra aptitudinilor și


stadiului la care ar trebui să se afle copilul la o anumită vârstă și unde
anume este copilul în mod real în momentul evaluării;

 o a doua direcție este evaluarea efectivă a copilului la o anumită vârstă,


ceea ce ne poate da o imagine destul de exactă asupra zonelor pe care
copilul nu le acoperă și unde acesta are nevoie de ajutor.

Utilitatea principală a testului o reprezintă faptul că, având evaluarea pe


secțiuni, se poate structura programul de lucru al copilului cu accent pe direcțiile în
care scorul este mai mic.

Testul SON- R 2 ½ ani-7ani

SON-R este un instrument de evaluare a aptitudinilor cognitive adresat copiilor cu


vârste cuprinse între 2 ani și jumătate și 7 ani. Avantajul său incontestabil este că face
posibilă o evaluare largă a funcționării mentale, fără să fie dependent de abilitățile de
limbaj ale copilului evaluat.

18
SON-R poate fi considerat varianta non-verbală a celebrului WISC (Wechsler
Intelligence Scale for Children), însă a cărui administrare durează mai puțin spre deosebire
de WISC.

Pentru că nu implică utilizarea limbajului – este permisă aplicarea lui în cazul


copiilor cu probleme sau cu handicap de limbaj, de vorbire sau de comunicare, de exemplu
copii care suferă de o tulburare de limbaj, vorbire sau auz, copii surzi, copii autiști, copii cu
probleme de dezvoltare socială sau copii imigranți, care au o altă limbă maternă decât
limba specialistului care realizează administrarea testului.

Scorurile obținute de copil la cele 6 subteste diferite sunt combinate pentru a forma
un scor al inteligenței care reprezintă abilitatea copilului, în comparație cu grupul său de
vârstă.

Tabelele cu norme separate permit ca scorurile totale să fie calculate și separat


pentru sarcinile de performanță și pentru sarcinile care presupun în principal raționament
abstract. Itemii din cadrul subtestelor SON-R 2½-7 sunt aranjați în ordinea crescătoare a
dificultății.

SON-R este compus din 6 subteste: 1. Mozaicuri, 2. Categorii, 3. Puzzle-uri, 4.


Analogii, 5. Situații, 6. Pattern-uri.

Cutia 1 era destinată activității Mozaic, și avea înăuntru ceea ce părea să fie broșura
cu stimulii. Prin intermediul pătrățelelor viu-colorate în galben și roșu acești stimuli urmau
să fie reprezentați în cele două chenare-cadru, prin intermediul pătrățelelor viu-colorate în
galben și roșu.

Jumătate din cutia 2 avea înăuntru o serie de carduri mici pentru activitatea
Categorii ce implica de asemenea utilizarea broșurii verzi. În cadrul acesteia erau
prezentate imagini successive aparținând unei anumite categorii, urmând probabil ca restul
imaginilor să fie alese din cadrul cutiei.

Cealaltă jumătate a cutiei 2 conținea carduri similare, însă acestea aveau pe ele doar
jumătăți de imagine, care bănuiesc că trebuiau așezate corect pe imaginile incomplete din
broșura indigo. Pentru că imaginile înfățișează obiecte și activități cotidiene, sarcina poartă
numele de Situații.

Cutia 3 includea 14 plicuri din plastic transparent care conțineau fiecare piesele
destinate construirii celor 14 Puzzle-uri. Primele conțineau și modelul după care fiecare
puzzle trebuie construit.

Cutia 4 era singura care se deschidea fără să aibă capacul detașabil și care era
compartimentată. Înăuntru, am găsit în jur de 20 de forme geometrice roșii și albastre,
triunghiuri, pătrate și cercuri, mari și mici. Acestei cutii îi corespundeau broșura albastră și
un fel de cărticică-cutie în care trebuie așezate formele după principiul analogiei, tocmai de
aceea activitatea este denumită: Analogii.

19
Răsfoiesc apoi un caiet intitulat Patternuri, care conține 16 pagini. Fiecare dintre
aceste pagini este împărțită în patru părți egale, iar în primul cadran este desenată o formă
care urmează să fie reprodusă, urmând punctele ajutătoare, în celelalte trei cadrane.

III.7. Rezultate estimate

Estimez că în urma aplicării programului de management al stresului pentru părinții


copiilor cu CES se vor înregistra progrese după cum urmează:

• relațiile dintre membrii familiilor se vor îmbunătăți vizibil în sensul că aceștia vor
învăța să aprecieze importanța calității vieții;

• învingerea temerilor, frustrărilor;

• manifestarea adecvată a unor sentimente;

• importanța susținerii copiilor în ceea ce privește integrarea în instituțiile de


învățământ de masă, precum și a integrării sociale și profesionale.

Deasemenea, estimez că ulterior parcurgerii activităților din Planul de Intervenție


timpurie (acesta va fi conceput împreună cu un specialist în domeniu, în concordanță cu
rezultatele aplicării testelor inițiale), copii cu cerințe educative speciale vor înregistra
progrese în ceea ce privește:

• verbalizarea și gestionarea unor emoții și sentimente;

• autonomia;

• dezvoltarea cognitivă în vederea integrării în instituțiile școlare normale;

• dezvoltarea relațiilor sociale;

III.8. Limite și perspective ale cercetării

Necesitatea crescândă de cadre specializate în domeniul Psihologiei Speciale a


actualei societăți, pe fondul creșterii continue a numărului de persoane cu cerințe educative
speciale (ce trebuie consiliate în vederea integrării sociale și profesionale) este un
argument în ceea ce privește perspectiva actualului proiect.

Ca limite ale cercetării putem enumera

- rezistenţa parentală la schimbare,

-adversitatea familială,

-dificultățile procesului de consiliere în sine, cu toate etapele sale.

20
III.9. Concluzii și recomandări

În ultimele decenii se acordă o importanţă din ce în ce mai mare incluziunii copiilor


cu dizabilităţi în şcolile de masă. Fiind un fenomen complex, constituie o provocare pentru
instituţiile implicate şi pentru societatea în ansamblu şi are drept consecinţă nevoia de
schimbare atât a mentalităţilor cât şi a politicilor educaţionale.

Este recunoscut faptul că, în ultimii ani, s-au făcut progrese simţitoare în ceea ce
priveşte incluziunea elevilor cu dizabilităţi în şcolile de masă, atât din punct de vedere
legislativ, cât şi prin angajarea mai multor instituţii şi introducerea unor noi profesii.

Prezentul proiect dorește să consolideze convingerile unor specialiști din domeniu


privind extinderea serviciilor de consiliere și psihoterapie a copiilor cu CES și a familiilor
acestora în școlile normale, precum și necesitatea pregătirii, formării și perfecționării
cadrelor didactice.

“Educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției


şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane,
pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei
comunități” (MEN & UNICEF, 1999).

21
BIBLIOGRAFIE

 Gherguț, Alois, Evaluare și intervenție psihoeducațională .Terapii


educaționale,compensatorii, Iași, Ed. Polirom, 2011

 Oprisan, Emilia, Studiu asupra implicațiilor stresului psihic în dezvoltarea copiilor,


București, Editura Universitară, 2011

 Radu I.T. Evaluarea în procesul didactic. E.D.P., Bucureşti Educaţional, Bucureşti,


2008

 Tomșa, Gheorghe, Consilierea și orientarea în școală, București, Editura Credis,


2003

 Verza , E, Tratat de psihopedagogie specială, București, Ed Universității din


București, 2011

 Vrăsmaş, Ecaterina (coord.). Set de instrumente, probe şi teste pentru evaluarea


educaţională a copiilor cu dizabilităţi,RENINCO – UNICEF, 2003.

 Vrăsmaș, Traian, Daunt, Patrick, Mușu, Ionel, Integrarea în comunitate a copiilor


cu cerințe educative speciale, Unicef, România, 1996

*** MEN, UNICEF, Ghid managerial, Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli,

Bucuresti, 1999

22