Războiul din Afganistan

Războiul Afgano-Sovietic a durat nouă ani (27 decembrie 1979 – 15 februarie 1989).
Forțele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afghanistan, de orientare
marxistă, susținut de către forțele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamiști
Mujahedini. Rebelii au fost susținuți de mai multe țări, printre care și Statele Unite ale
Americii, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane, în contextul politic
internațional al Războiului Rece
Revolutia Saur
La 27 aprilie 1978 în Afganistan a început Revoluţia din aprilie (Saur), în rezultatul căreia
la putere a venit Partidului Democrat Popular din Afganistan, care a declarat țara
Republică Democrată.
Încercările autorităţilor să întreprindă noi reforme care ar duce la dezvoltarea
Afganistanului, s-a întâlnit cu rezistenţa opoziţie islamice. În 1978, înainte de întroducerea
trupelor sovietice, sa început războiul civil din Afganistan.
Decizia privind întroducerea trupelor sovietice
În martie 1979, în timpul revoltei din oraşul Gherat, a urmat prima cerere a conducerii
afgane de intervenţie militară sovietică directă,dar cererea a fost respinsă.
Revolta gherilelor de mujahedini, a forțat întărirea trupelor sovietice la frontiera sovieto-
Dezvoltarea ulterioară a situaţiei din Afganistan –– revolta înarmată a opoziţie islamice,
revolte în armată, lupta în interiorul partidului şi în special evenimentele din septembrie
1979, a servit un motiv serios de îngrijorare a conducerii sovietice. Cu prudenţă erau
monitorizate activităţile conducătorului Afghan, Amin. În timpul conducerii țării de către
Amin, teroarea era aplicată nu numai împotriva islamiştilor, dar, și împotriva membrilor
PPDA
Mai mult decât atât, au existat rapoarte privind relațiile lui Amin în anii 1960 cu Agenția
centrală de informații ale SUA.
În cele din urmă, s a decis să se pregătească răsturnarea lui Amin și să-l înlocuiască cu
un lider mai loial URSS. În postul dat se propunea Babrak Karmal, a cărui candidatură a
fost susţinută KGB.
La începutul lunii decembrie 1979 la Bagram a fost trimis, așa-numitul "batalion
musulman" - un detașament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara
anului 1979 din soldaţii sovietici de origine din Asia Centrală pentru protecția
Președintelui
În același timp, Karmal și cîţiva dintre susținătorii lui au fost aduşi în secret în Afganistan
și se aflau în Bagram, printre soldații sovietici. La 16 decembrie 1979 a fost întreprinsă o
tentativă de asasinare a lui Amin, dar el a rămas în viață, şi Karmal urgent a revenit în
URSS
Asaltul Palatului lui Amin
În seara zilei de 27 decembrie forțele speciale sovietice au luat cu asalt, ce a durat 40 de
minute, palatul lui Amin. În timpul asaltul Amin a fost ucis.
În noaptea spre 28 decembrie Karmal a venit de la Kabul la Bagram, iar la radiou a fost
transmis mesajul său pentru poporul afgan, în care a declarat "a doua fază a revoluţiei".

Gherilele islamiste situate în regiunea muntoasă a Afganistanului au hărţuit în mod

repetat armata afgană până la momentul în care Hafizullah Amin (care a preluat puterea
statului, după ce a ordonat asasinarea lui Taraki, în octombrie 1979) a apelat la ajutorul
sovietic în privinţa finanţărilor tot mai consistente. În cele din urmă, sovieticii decid
invadarea Afganistanului pentru a menţine la putere regimul comunist, dar sunt
nemulţumiţi de conducerea lui Amin, în condiţiile în care acesta nu reprezenta credibilitate
şi capacitate de a realiza scopul şi obiectivul politic dorit de sovietici.

Prin urmare, în noaptea de 24 decembrie 1979, trupele sovietice au ocupat ţara într-un
număr foarte mare, avându-l deci ca ţintă primordială pe Amin. Sovieticii au reuşit, în cele
din urmă, lichidarea preşedintelui Hafizullah Amin, pentru ca mai apoi să instaleze un nou
guvern marionetă condus de către un comunist afgan, Babrak Karmal.

Guvernul Karmal, având în spatele său un suport militar de cca. 110 000 de trupe
sovietice, a sporit tensiunile asupra forţelor de rezistenţă islamice. Operaţiunile sovietice
de contraofensivă s-au desfăşurat prin intermediul atacurilor aeriene şi pe scară largă la
sol. Invazia sovietică din Afganistan a implicat un nou conflict în tărâmul totemic
internaţional al Războiului Rece. În aceste condiţii, SUA, Marea Britanie, Pakistan, Arabia
Saudită, China şi alte ţări, au furnizat echipament militar insurgenţilor afgani cunoscuţi
sub noua denumire de “Mujahedini” (războinici sfinţi). Aceste trupe de rezistenţă au
continuat să ţină piept atât sovieticilor, cât şi regimului comunist condus de Karmal.

Printre armele cu potenţial furnizate de SUA mujahedinilor au fost lansatoarele de

rachete portabile, arme folosite contra atacurilor aeriene cu elicoptere sovietice. Invazia
sovietică, alături de mişcările revoluţionare iraniene, au provocat un răspuns vertiginos şi
dur din partea întregii lumi islamice, care a fost direcţionat rezistenţei împotriva
comuniăţilor.

În aceste condiţii, Republica Islamică Iran şi multe alte naţiuni şi grupuri musulmane au
venit în ajutorul mujahedinilor din Afganistan . Acest ajutor consistă în voluntari islamişti
trimişi de către milionarul saudit Osama bin-Laden. Bin-Laden, alături de alţi voluntari
arabi , ajunge să fie considerat un “arab-afgan”. Aceştia vor juca, mai târziu, un rol crucial
atât în războiul Islamic de gherilă din Algeria, Egipt, Bosnia, Tadjikistan, Cecenia, cât şi
în atacuri asupra unor ţinte americane şi occidentale.
Pentru ruşi, războiul din Afganistan a luat sfârşit, dar nu şi pentru afgani, care vor continua
războiul civil. Din acest moment, conflictul afgan intră în faza a doua, în care grupurile
rebele, care nu au format un real front de coeziune împotriva comuniştilor, vor continua
războiul împotriva guvernului marxist de la Kabul. La începutul războiului, strategia
sovietică prevedea şi o încercare de a convinge populaţia să susţină guvernul comunist
de la Kabul şi să refuze să mai ajute luptătorii din mişcarea de rezistenţă, împrăştiaţi cum
erau peste tot prin provincii. Această strategie s-a dovedit însă curând a fi total inadecvată
realităţii din teren, nu în ultimul rând din cauza măsurilor tiranice practicate de regimul
local. Sovieticii au trecut apoi la distrugerea proviziilor care puteau ajunge la insurgenţi,
ceea ce a echivalat cu gonirea civililor de pe pământurile lor şi cu distrugerea efectivă a
mijloacelor lor de trai, în semn de avertisment pentru a-i determina să nu mai ajute
mişcarea de rezistenţă. Această politică a presupus inclusiv interzicerea practicării rutelor
de aprovizionare care le aduceau insurgenţilor provizii prin Pakistan, esenţiale pentru
supravieţuirea mujahedinilor. Armata a 40-a sovietică a regizat numeroase astfel de
operaţii de mare amploare împotriva unor regiuni cunoscute pentru ajutorul substanţial
pe care-l acordau insurgenţilor, tăind în acelaşi timp, ori de câte ori a avut ocazia, liniile
de aprovizionare către aceştia. Însă, în ciuda tuturor acestor manevre, tactica „picătură
cu picătură” folosită de luptătorii de gherilă, care organizau mereu noi şi noi ambuscade
sau raiduri, trăgeau focuri de armă din umbră sau minau terenurile, a reuşit să provoace,
treptat, pierderi semnificative în rândurile invadatorilor. Războiul sovieto-afgan s-a
deosebit net de toate celelalte conflicte din timpul Războiului Rece. Deşi a fost vorba de
un conflict limitat în timp, a durat mai mult decât majoritatea celorlalte — puţin peste nouă
ani — şi nu a avut natura decisivă, de exemplu, a

războaielor arabo-israeliene sau a Războiului din Insulele Falkland, din 1982. Acestui
conflict sovietic tulbure i-a lipsit atât amploarea războiului coreean (1950-1953) sau a
celui vietnamez (1965-1973), cât şi un rezultat clar, la care ajunseseră în cele din urmă
conflictele din vecinătate.

împotriva ocupaţiei sovietice; demonstraţii masive au loc în Kabul; sovieticii înăbuşă

răscoale în Shindand şi în provincia Farah. martie Ofensivă sovietică în provincia Paktia;
o a doua operaţie de curăţare în provincia Kunar. aprilie

Consecinţele Războiului Civil

Radicalizarea mişcărilor de rezistenţă islamică din întreaga lume.
Expansiunea reţelei teroriste a lui Osama bin-Laden şi războiul orientat împotriva SUA.
Retragerea militară a sovieticilor din spaţiul afgan, urmat de criza politică care a cauzat,
în cele din urmă, disoluţia Uniunii Sovietice şi prăbusirea comunismului.
Instabilitate generalizată în teritoriul afgan, odată cu continuarea războiului. De
asemenea, putem considera că talibanii ar fi putut susţine rebelii islamişti din Tadjikistan
şi alte regiuni ale fostei Uniuni Sovietice. (Republicile din Asia Centrală)
În decursul războiului civil din Afganistan, aproximativ 2 milioane de afgani au pierit şi
multe alte milioane, chiar şi în prezent, trăiesc fără adăpost sau ca refugiaţi în ţările
vecine.
În anul 1988, prin glisarea războiului şi modificările politicii interne ale Uniunii Sovietice,
Moscova este determinată să ia parte la Acordurile de la Geneva (1988), fapt care va
conduce, ulterior, la retragerea defintivă a efectivelor sovietice din teritoriul
Afganistanului, în februarie 1989. În tot acest timp, aproape 5 milioane de afgani au fugit
în ţările vecine (Pakistan şi Iran), trăind acolo în calitate de refugiaţi.

Pierderile din Afganistan

La 07 iunie 1988, în discursul său la Adunarea Generală a ONU, președintele
Afganistanului, Najibullah a declarat că "de la începutul ostilităților în 1978 pînă
la 07.06.1988, din țară au fost uciși 243,9 mii de oameni, alți 77 mii de oameni au fost
răniți.
Numărul exact de morți în războiul din Afganistan nu este cunoscut. Ahmad Shah
Massoud, în scrisoarea sa către ambasadorul sovietic în Afganistan, Yuri Voronțov, din
2 septembrie 1989, a scris că sprijinul PPDA de către Uniunea Sovietică a dus la moartea
a mai mult de 1,5 milioane de afgani iar 5 milioane de oameni au devenit refugiați.
Pierderile sovietice
După război, în URSS s-au publicat cifrele de soldaţi sovietici morți: 14000 de
oameni. Aceste date au apărut pentru prima dată in 1989. Ulterior, cifra finală a crescut
ușor, din cauza decesului persoanelor rănite și bolnave, după demobilizarea din forțele
armate. La 1 ianuarie 1999 se considerau decedate până la 15000 de persoane.
Pierderile sanitare - aproape 54 mii răniți și traumați, 416 mii bolnavi...
Potrivit statisticilor oficiale, în timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luați
prizonieri 417 de cetățeni sovietici. În acordurile de la Geneva, soarta soldaţilor sovietici,
deţinuţi, în nici un fel nu a fost stabilită, astfel încât aceștea au rămas în captivitate şi
după retragerea contingentului limitat.
Statul timp îndelungat nu s-a implicat în clarificarea soartei acestor soldați și eliberarea
lor din captivitate, lăsînd aceste cazuri la mila organizațiilor pentru drepturile omului și
persoanelor fizice. Pînă în 1992, s-a reusit eliberarea a catorva din prizonieri.
.
Războiul din Afganistan, pe care sovieticii îl purtau încă din 1979 , s-a dovedit a fi unul
dintre cele mai costisitoare şi a durat mai mult decăt ultimile trei guvernări dinaintea lui
Gorbaciov. În mod surprinzător el susţinea schimbări progresive care erau necesare
pentru ieşirea din impas, în Afganistan, sub dictatura brutală marxistă care a preluat
puterea la începutul anilor `70. În menţinerea tratatului sovieto-afgan, liderii afgani au
cerut ajutor Uniunii Sovietice.
Vorbind de regimul tiranic din Afganistan, Gorbaciov a insistat să-i fie permis să decidă
ce elememte să ia, ce guvern să aibă, si ce program de dezvoltare să implementeze.
Astfel se justifica prezenţa armatei în Afganistan: „ Armata roşie rezista puterilor
imperialiste care stăteau în calea fericirii guvernului comunist“ . Deşi Afganistanul a fost
o monarhie din 1953, în anii `70 ei au beneficiat de sprijinul URSS pentru construirea unui
partid marxist unit.