Sunteți pe pagina 1din 71

Teoriile neuro-biologice moderne ale emoțiilor

Teoria creierului emoțional (Joseph LeDoux)


Emoția
 Emoția este o stare psihologică ce are patru componente: o experiență subiectivă
pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea
cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis
caracteristic.

 În literatura de specialitate din domeniul psihologiei și neurologiei, deși studiile despre


emoție au crescut exponențial în ultimii 20-30 de ani, este foarte puțin consens în
privința definiției și descrierii acestui fenomen. Este celebră afirmația făcută de Fehr și
Russell în 1983 – ”Toți cercetătorii știu ce este emoția până când sunt rugați să o
definească”.

 Un număr mare de cercetări s-au centrat pe descrierea circuitului sau mecanismului de


producere a emoției. La începutul secolului trecut, în cadrul uneia dintre primele teorii
ale emoției, William James și Carl Lange afirmau că la apariția stimulului, primul care
reacționează este corpul nostru. Astfel, noi întâi experimentăm schimbările fiziologice,
interpretăm aceste schimbări și abia apoi apare trăirea emoțională.

 De exemplu, dacă vedem o mașină care vine în viteză spre noi, mai întâi inima noastră
începe să bată foarte tare și abia apoi apare teama. Sursa emoţiilor este considerată a fi
una somatică, James afirmând că emoţia îşi are originea în modificările corporale şi nu
în cogniţie. Deși a fost intens combătut, modelul lui James-Lange se regăsește și este
utilizat cu succes în anumite tehnici corporale din gestalt-terapie.

Walter Cannon
 Teoria James-Lange a fost combătută de Walter Cannon în 1927, acesta afirmând că
de fapt emoția precede reacția organismului.

 Practic, la apariția unui stimul stresant, întâi apare starea emoțională (emoția) și abia
apoi se manifestă modificările comportamentale.

1
 De asemenea, în urma studiilor experimentale, Cannon ajunge la concluzia că centrul
emoțiilor este hipotalamusul. (Cannon, 1927)

Circuitul Papez
 Neurologul James Papez vorbește pentru prima dată în 1937 despre un circuit al
emoției, spunând că emoţiile nu sunt iniţiate într-un singur centru cerebral. Acest
circuit, cunoscut astăzi sub numele de circuitul Papez, cuprinde o serie de centri
sinaptici care sunt responsabili de trăirea emoţiei şi de efectele periferice: hipotalamus
- corpurile mamilari - nucleii talamici anteriori - girul cingular - hipotalamus.

 Cercetările ulterioare, desfășurate în special de fizicianul și neurologul american Paul


MacLean de la Yale Medical School, au dus la revizuirea circuitului Papez și definirea
sistemului limbic ca fiind ”creierul emoțional” al omului, acesta cuprinzând diferite
arii corticale şi subcorticale implicate în emoţie. Acesta produce efecte endocrine,
viscerale, motorii şi somatice, având de asemenea înfluență asupra sistemului
imunitar. În prezent nu există un consens în ceea ce priveşte situarea şi structura
anatomică şi funcţională a sistemului limbic, dar este general acceptat faptul că acesta
reprezintă „creierul emoţional”.

2
Joseph LeDoux
 Cel care a reorientat cercetarea în neurologia emoției şi a configurat rolul nucleului
amigdalian în producerea emoțiilor a fost Joseph LeDoux, acesta descriindu-l ca pe un
fel de ”santinelă emoţională” capabilă să blocheze cortexul. LeDoux a demonstrat că
putem avea reacţii emoţionale independent de neocortex, fără nicio participare
conştientă cognitivă.

 Joseph Le Doux este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători
contemporani în domeniul emoțiilor. Conform teoriei sale, sistemele cerebrale
cognitiv și emoțional sunt foarte slab conectate. Această separare între cogniţie şi
emoţie la nivel cortical are consecinţe extrem de importante. Astfel, uneori noi ne
exprimăm furia prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai rezonabil ar
fi mult mai în acord cu interesul nostru. Alteori avem tendinţa să raţionăm foarte mult
şi să luăm decizii fără a lua în considerație consecințele emoționale pe care deciziile
respective le vor avea asupra noastră. De asemenea, tulburările mentale tind să reflecte
emoțiile care nu pot fi controlate complet de voință (precum anxietatea, stresul și
depresia) sau cogniții disociate de stările emoționale (de exemplu în schizofrenie, când
persoana exprimă un gând negativ și trăiește o emoție pozitivă, sau invers).

Definiția emoției
 Le Doux este interesat în cercetările sale de modul în care creierul uman răspunde la
amenințări. El definește emoția ca o stare mentală care apare mai degrabă spontan
decât prin efort conștient și este însoțită adesea de schimbări fiziologice. Le Doux
afirmă că răspunsurile emoționale nu sunt întotdeauna indicatori siguri ai emoțiilor.
De exemplu, oamenii pot manifesta un răspuns emoțional de frică la apariția unui
stimul fără să fie conștienți de prezența stimulului respectiv și fără să trăiască emoția
de frică. De asemenea, autorul spune că sistemul cerebral care controlează
răspunsurile emoționale nu este același cu sistemul cerebral care controlează emoțiile.
(Le Doux, 2012)

 Joseph Le Doux, behaviorist convins, abordează fenomenul emoțiilor plecând de la


studii experimentale pe animale, fiind interesat de circuitele ce activează funcțiile ce
permit organismelor să supraviețuiască: cele implicate în apărare, menținerea energiei
și proviziilor nutriționale, balanța fluidelor, termoreglarea și reproducerea. Autorul
pleacă de la ideea că aceste circuite de supraviețuire și funcțiile lor adaptative se
regăsesc la toate ființele, inclusiv la mamifere și la oameni. (Le Doux, 2012)

Două căi de producere a emoției de frică


 LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoției de frică:

 a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale
automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri intestinale;

3
 b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce
emoții mediate de gândire.

 Autorul spune că avem nevoie de două circuite ale emoției deoarece primul ne ajută să
răspundem rapid la stimuli amenințători și astfel să supraviețuim în situații extreme, în
timp ce circuitul cortical produce o evaluare detaliată a semnificației emoționale a
situației.

 Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă
răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai
bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției.
(Le Doux, 1996)

4
Nucleul amigdalian
 Nucleul amigdalian are un rol determinant în procesul memoriei emoţionale, devenind
depozitul unor emoţii şi amintiri cu valență emoțională.

 LeDoux a demonstrat că, în timp ce hipocampusul răspunde de readucerea în


conştiinţă a amintirilor clare, precise despre oameni, locuri, evenimente, nucleul
amigdalian ne oferă memoria emoţională despre acelaşi aspect reamintit.

 Astfel, cu cât o amintire este mai încărcată emoţional, cu atât acea amintire este mai
dificil de șters, deoarece este înregistrată la nivelul nucleului amigdalian.

 În cadrul procesului memoriei, nucleul amigdalian are funcția de stocare a informaţiei,


în timp ce hipocampusul are funcția de a da valenţă emoţională amintirii respective.
(Le Doux, 2012)

5
Teoria procesual-experiențială a emoțiilor

Leslie Greenberg

Exercițiu :

Identificarea experienței personale cu diferite emoții

Pe perechi sau individual in cabinet

 Descrieți ultima dată când ați simțit următoarele emoții: furie, tristețe, frică, rușine,
durere.
 Încercați să-l faceți pe celălalt să înțeleagă situația, la ce anume ați reacționat, ce s-a
întâmplat în corpul vostru, ce ați simțit, ce ați făcut.

Individual, în scris

 Acum fiecare dintre voi, luaați în considerare fiecare emoție și răspundeți la


următoarele întrebări:
⌂ Cât timp a durat această emoție?

⌂ Cât de intensă a fost pe o scală de la 1 la 10?

⌂ De cât timp este nevoie pentru ca această emoție să apară? Cât de rapid apare fiecare dintre
emoții?

⌂ De cât timp este nevoie pentru ca emoția să dispară?

⌂ Cât de frecvent trăiți acesta emoție?

⌂ Această emoție îți este de ajutor sau este o problemă pentru tine? Descrieți pe scurt cum.

6
Emoțiile
 În funcționarea normală, emoțiile sunt resurse esențiale și adaptative care ajută
individul uman nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte mai eficient și să
ducă o viață mai satisfăcătoare.

 Capacitatea omului de a-și accesa, regla și utiliza propriile emoții este cunoscută sub
denumirea de inteligență emoțională (Greenberg, 2002).

 Deoarece emoțiile fac parte din viața interioară extrem de bogată a omului, iar omul
este constituit din trasături multiple și adesea contradictorii, în mod obișnuit acesta are
tendința de a trăi emoții multiple și contradictorii. Acestea rezultă în principiu din
interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate ale individului și situațiile de viață prin
care trece.

Reglarea emoțională
 Relația dintre sine și lumea în care trăiește individul uman este una dinamică, de
interdeterminare reciprocă, denumită de Leslie Greenberg dialectic constructivă. Ideea
de bază este că această relație se află într-un proces dinamic de modificare, în care atât
individul cât și mediul se schimbă în permanență. (Elliott & all., 2004)

 Tocmai datorită acestei complexități, sistemul emoțional uman poate deveni


disfuncțional, iar acest lucru se poate produce într-un număr mare de moduri diferite.
Incapacitatea sau chiar refuzul de a-și accesa propriile emoții sau aspecte ale propriei
experiențe emoționale poate duce la deprivarea individului de informații extrem de
valoroase și cu mare valoare adaptativă.

 O altă dificultate frecventă apare atunci când cel mai adaptativ răspuns emoțional este
ascuns în spatele altor răspunsuri emoționale, ca atunci când frica se ascunde în satele
furiei. În plus, persoanele care au probleme legate de reglarea emoțională pot fi
copleșite de emoții puternice și dureroase sau, din contră, pot fi anesteziate și se pot
distanța de propriile emoții.

Cum se schimbă oamenii


 Teoria proces-experiențială descrie de asemenea cum se schimbă oamenii, inclusiv
cum învață să-și acceseze și să-și utilizeze emoțiile pentru a se auto-ghida spre cele
mai potrivite acțiuni menite a face față situațiilor stresante și a-și regla emoțiile.

 Relațiile, inclusiv relația terapeutică, pot facilita învățarea emoțională, în primul rând
prin furnizarea unui context de siguranță și suport. Acest context stimulează clientul să
lucreze activ cu experiențele sale emoționale contradictorii, fapt ce-l ajută în final să
dezvolte noi experiențe și o mai bună acceptare de sine.
7
Definiția emoției
 Emoția este fundamentală în construcția sinelui și este un determinant cheie al auto-
organizării. La cel mai basic nivel de funcționare, emoțiile reprezintă o formă
adaptativă de procesare a informațiilor și de pregătire pentru acțiune, ele având rolul
de a orienta omul în mediul său și de a-i promova starea de bine. Emoțiile au de
asemenea rolul de a informa individul dacă o nevoie, valoare sau scop important poate
fi atins sau, din contă, poate fi alienat într-o situație dată. Emoțiile sunt totodată
implicate în stabilirea priorităților și sunt tendințe de a acționa în urma evaluării
situației, luând în calcul scopurile, nevoile și preocupările persoanei.

 Emoția este un fenomen cortical complet diferit de gândire. Are propriile baze
neurochimice și fiziologice și reprezintă un limbaj unic prin care creierul uman se
exprimă. Sistemul limbic este implicat fundamental în răspunsurile emoționale. Acesta
guvernează multe dintre procesele fiziologice ale organimului uman, influențând
automat sănătatea fizică.

Schemele emoționale
 O altă idee fundamentală în teoria proces-experiențială asupra emoțiilor este aceea că,
în urma evoluției, cortexul emoțional a căpătat capacitatea de învățare complexă a
răspunsurilor emoționale.

 Astfel, odată cu derularea unei experiențe de viață, se formează rețele neuronale care
produc răspunsuri emoționale similare la apariția semnelor învățate legate de
evemimente/ obiecte ce au produs anterior o anumită emoție. Aceste amintiri ale
experiențelor emoționale trăite se structurează în scheme emoționale.

 Pe baza acestora oamenii reacționează automat la indicii ale situațiilor despre care au
învățat că sunt periculoase, iar aceste reacții sunt rapide și nu implică gândirea. Spre
exemplu, persoana adultă care simte frică atunci când aude vocea tatălui său, autoritar
și dominant pe toată perioada copilăriei.

Memoria emoțională
 Schimbarea structurii schemei emoționale memorate în cadrul psihoterapiei se
realizează prin procesul de reconsolidare a memoriei. (Nadel & Bohbot 2001, citați de
Greenberg, 2010)

 Teoriile clasice ale memoriei sugerează ideea că, imediat după ce s-a produs învățarea,
există o perioadă de timp în care informația memorată este fragilă și labilă, iar după
trecerea unui anumit timp amintirea respectivă devine permanentă. Pe parcursul
perioadei de consolidare se poate perturba formarea amintirii; odată ce această
fereastră în timp s-a închis, amintirea poate fi modificată sau inhibată, dar nu poate fi
eliminată. O teorie și mai recentă asupra memoriei sugerează că de fiecare dată când o

8
amintire este regăsită, schema de bază a acesteia devine din nou labilă și fragilă, ea
necesitând o nouă perioadă de consolidare, numită reconsolidare. Această perioadă de
reconsolidare permite o nouă șansă de perturbare a amintirii. Posibilitatea perturbării
sau chiar distrugerii unei scheme emoționale învățate anterior prin blocarea
reconsolidării are implicații clinice extrem de importante.

Shema emoțională – definiție


 Ideea de schemă nu are sensul de reprezentare mentală statică de natură lingvistică a
unei emoții, ci de plan de acțiune dinamic, fiind vorba despre un proces.

 Acesta poate include și componente lingvistice, dar baza lui este formată din elemente
preverbale: senzații corporale, imagini vizuale și uneori chiar și mirosuri.

 Mai mult, ele nu sunt direct disponibile spre conștientizare și pot fi accesate doar
indirect, prin intermediul experiențelor care le-au produs.

 Pentru a le activa trebuie să activăm mai întâi experiențele specifice (ex.: o amintire),
care trebuie să fie explorate sau exprimate înainte de a reflecta asupra lor.

 Această secvențiere a pașilor de intervenție este crucială în psihoterapia experiențială


centrată pe emoții: activare, explorare și exprimare, reflecție. (Greenberg, 2002)

Organizarea schemelor emoționale

 Mai mult, schemele emoționale sunt implicate în procese complexe de auto-


organizare, iar aceste structuri ce rezultă din sinteza dinamică a mai multor scheme
emoționale nu sunt nici ele entități statice sau permanente, ci se construiesc și se re-
construiesc continuu, de la un moment la altul.

 Ele par a fi stabile doar datorită faptului că individul le reconstituie regulat, pornind de
la aceleași componente de bază în interacțiunea cu situația problematică.

 Acest proces complex și dinamic necesită o analiză atentă și individualizată din partea
terapeutului, bazată pe capacitatea empatică a acestuia și pe măiestria cu care ghidează
clientul în etapele activării, explorării și exprimării schemelor emoționale.

”Vocile” interioare
 Fiecare persoană are mai multe scheme emoționale care pot fi activate separat sau
simultan. Structurile de auto-organizare ce rezultă din combinarea schemelor
emoționale se manifestă sub forma unor ”voci” interioare. (Elliott & Greenberg, 1997)

 Aceste ”voci” au tendința de a ”vorbi” fie separat, fie în același timp, fie la unison fie
în contradictoriu. Este vital ca terapeutul să recunoască și să respecte această
multiplicitate de auto-organizare a ”vocilor”, deoarece acestea sunt o sursă importantă
de creștere și adaptare creativă (Elliott, 2004).

9
Procesele componente ale unei scheme emoționale
 Procesele componente ale unei scheme emoționale sunt prezentate de Robert Elliott,
acesta făcând distincție între cinci elemente de bază:

 elemente perceptual-situaționale,

 elemente de expresie corporală,

 elemente simbolic-conceptuale,

 elemente motivațional-comportamentale și

 procesele nucleare ale schemei emoționale.

Elliott și Greenberg definesc procesele componente ale schemei emoționale astfel (Elliott &
all., 2004):

 Elementele perceptual-situaționale – reprezintă mediul de viață trecut și prezent al


persoanei, inclusiv conștiința imediată asupra situației curente și amintirile episodice.

 Elementele de expresie corporală – reprezintă reacțiile corporale ce însoțesc emoțiile,


aici intrând atât senzațiile corporale imediate (ex.: senzație de nod la nivelul
intestinelor însoțită de senzație de impulsuri electrice la nivelul brațelor și picioarelor)
cât și expresia emoției (ex: expresie facială de teamă și râs nervos).

 Elementele simbolic-conceptuale – sunt reprezentări verbale sau vizuale ale


proceselor schemei emoționale produse în urma conștientizării elementelor perceptual-
situaționale și de expresie corporală. Acestea iau adesea forma unor afirmații verbale

10
(ex.: ”Simt că aș putea fi atacat în orice moment”), dar includ și metafore asociate cu
schema corporală (ex.: culoarea neagră, mirosul de fum de țigară).

 Elementele motivațional-comportamentale – sunt activate de procesele schemei


emoționale și apar sub forma unor dorințe, nevoi sau intenții asociate (ex: de a fi
protejat de atac) sau tendințe spre acțiune (acțiuni posibile; ex.: a scăpa de frică
încercând să o ignore).

 Procesele nucleare ale schemei emoționale – organizează toate componentele


schemei emoționale în jurul unei emoții particulare (ex.: teama legată de pierdere).
Acestea pot fi recunoscute doar după auto-reflectarea asupra celorlalte patru elemente.

Procesarea emoțională
 Procesarea emoțională optimă implică toate aceste elemente ale schemei emoționale.
Atunci când persoana neglijează una sau mai multe dintre elemente, trăirea emoției nu
este complet procesată. Spre exemplu, clientul poate avea tendința să-și proceseze
experiența emoțională într-o manieră intelectuală, simbolic-conceptuală, utilizând
etichete verbale fără referință la situația perceptuală, expresia corporală sau elementele
motivațional-comportamentale. Este mult mai dificil să procesăm experiențe dureroase
dacă una sau mai multe elemente ale schemei emoționale lipsesc.

 Acesta este motivul pentru care în abordarea psihoterapeutică centrată pe emoție


clientul este ajutat inițial să-și acceseze schemele emoționale în mediul sigur și
permisiv al procesului terapeutic. Aceste condiții facilitează o procesare mai completă
a schemelor emoționale, care la rândul său îi oferă clientului mai multe informații și,
dacă este necesar, îi permite să-și restructureze schemele emoționale care nu mai sunt
adaptative. (Greenberg, 2002)

Formele de răspuns emoțional


 Teoria proces-experiențială a emoțiilor face distincție între două categorii și patru
forme diferite de răspuns emoțional:

 funcțional (primar-adaptativ) și

 disfuncțional (maladaptativ, reacție secundară și răspuns instrumental).

Acestea stau la baza descrierii formelor adaptative și non-adaptative ale emoțiilor, sugerând
totodată și strategiile cele mai eficiente de accesare a emoțiilor și de sprijin al procesului de
schimbare în care se implică clientul în timpul travaliului terapeutic.

11
Răspunsul emoțional funcțional (primar-adaptativ)
 Acest răspuns apare în procesul de funcționare normală a schemei emoționale, atunci
când persoana procesează rapid o situație complexă și reușește să se pregătească
pentru o reacție eficientă. Spre exemplu, dacă cineva încearcă să ne atace copilul,
răspunsul emoțional adaptativ este furia, deoarece ne ajută să acționăm asertiv sau,
dacă este cazul, chiar agresiv, pentru a îndepărta amenințarea. De asemenea, teama
este o reacție adaptativă în situațiile de pericol, deoarece pregătește persoana să
acționeze cu scopul de a evita sau reduce pericolul, prin înghețarea și monitorizarea
acestuia sau prin fugă.

Răspunsul emoțional disfuncțional


Răspunsul emoțional disfuncțional poate lua trei forme:

 răspunsul maladaptativ,

 emoția reactivă secundară și

 răspunsul instrumental

Răspunsul emoțional maladaptativ

 Răspunsul emoțional maladaptativ reprezintă reacția directă la o situație actuală care


implică răspunsuri învățate din experiențe trecute, adesea traumatizante. Aceste
răspunsuri emoționale nu mai ajută persoana să facă față în mod constructiv situației
care le provoacă, ba mai mult interferează cu funcționarea eficientă. Spre exemplu, o
clientă cu tulburare borderline este posibil să fi învățat în copilărie că oferirea de
îngrijire poate fi urmată de abuz; ea va răspunde grijii și empatiei celor din jur prin
rejectarea unui potențial abuz.

12
Emoțiile reactive secundare

 Emoțiile reactive secundare rezultă din emoțiile adaptative primare, pe care însă le
acoperă. În aceste situații persoana acționează împotriva propriei emoții adaptative
primare inițiale, pe care o înlocuiește cu o emoție secundară. Această ”reacție la
reacție” acoperă sau transformă emoția originală și duce la acțiuni care nu sunt în
totalitate portivite cu situația curentă. Spre exemplu, clientul întâlnește o situație
periculoasă și începe să simtă frica (emoție funcțională) poate să considere că frica nu
este o emoție potrivită pentru un bărbat, fapt ce-l determină să devină furios pe pericol
(reacție focusată extern) sau furos pe el însuși pentru că îi este frică (reacție focusată
pe sine), chiar dacă atitudinea și comportamentul său furios pot fi de natură să
mărească pericolul.

Emoțiile instrumentale

 Emoțiile instrumentale apar atunci când persoana reacționează la situație prezentând


o emoție ce are scopul de a-i controla pe alții. Aceste răspunsuri pot apărea fie
conștient, deliberat, fie persoana poate acționa automat, din obișnuință, fără a fi
complet conștientă de intenția sa. În ambele cazuri, emoția prezentată este
independentă de răspunsul emoțional original al persoanei. Spre exemplu, o persoană
agresivă poate să prezinte o emoție de suprafață de tip furie cu scopul de a intimida
sau domina o altă persoană. El însă nu trăiește în mod real furia în situația curentă,
deoarece situația respectivă nu este de natură a-i ataca propria persoană sau familia.

Reglarea emoțională în situații curente de stres


 Cel de-al treilea aspect cheie al teoriei proces-experiențială a emoțiilor este reglarea
emoțională.

 Aceasta poate fi:

 adaptativă sau

 disfuncțională.

13
Reglarea emoțională adaptativă

 Reglarea emoțională adaptativă este abilitatea persoanei de a tolera, a fi conștient, a


pune în cuvinte și a utiliza adaptativ emoțiile pentru a-și regla starea de distres și
pentru a-și promova nevoile și scopurile. (Greenberg, 2002)

 De-a lungul timpului, un număr mare de studii au arătat impactul important al


experienățelor timpurii de atașament asupra capacității oamenilor de a-și regla
emoțiile, precum și asupra funcționării lor neurofiziologice. Un alt aspect important al
reglării emoționale adaptative implică capacitatea de control al propriei anxietăți și de
ajustare a niveului general de activare emoțională. (Elliott & all., 2004)

Nivel optim de activare emoțională

 Pentru fiecare sarcină sau situație particulară există un nivel optim de activare
emoțională.

 Să luăm ca exemplu o situație obișnuită de stres cotidian: vorbitul în public. Astfel,


dacă ne pregătim să ținem un discurs în public, un nivel moderat de activare
emoțională va da prezentării energie și va atrage audiența. În schimb, dacă activarea
este prea redusă persoana riscă să facă o prezentare plictisitoare, monotonă, care să nu
stârnească interesul publicului. Pe de altă parte, dacă nivelul activării emoționale este
prea ridicat, persoana poate să piardă firul prezentării, să treacă de la o idee la alta prea
rapid și să nu poată fi urmărit de audiență, sau poate chiar să se blocheze datorită
emoțiilor.

 De aceea, reglarea emoțională eficientă implică abilitatea noastră de a accesa,


amplifica, tolera și reduce nivelul activării noastre emoționale, cu scopul
adaptării eficiente la cerințele situației.

Capacitatea noastră de a ne regla adaptativ emoțiile


 Capacitatea noastră de a ne regla adaptativ emoțiile vine în mare parte din experiențele
timpurii de atașament cu părinți resonsabili.

 Astfel, când copilul este agitat și emoționat, părinții pot utiliza modalități eficiente
pentru a-l ajuta să se calmeze: încurajarea, suportul emoțional, schimbarea direcției de
focusare a atenției spre ceva mai atractiv sau sprijinul în a exprima în cuvinte ce
anume îl deranjează sau înfurie.

 Părinții responsabili își ajută copilul să-și acceseze emoțiile jucându-se cu el,
spunându-i sau citindu-i povești cu încărcătură emoțională pozitivă, furnizând
exemple autentice de exprimare emoțională și de acțiuni bazate pe emoții. Dacă
părinții sunt ”antrenori emoționali” buni, ei vor recunoaște emoțiile copilului lor, le

14
vor valida și vor empatiza cu el, ajutându-l să învețe moduri eficiente de exprimare
socială a emoțiilor cu finalitatea atingerii scopurilor. (Greenberg, 2002)

Reglarea emoțională disfuncțională


 Reglarea emoțională disfuncțională se produce atunci când persoana experiențiază
stări afective negative acute sau cronice relaționate cu dereglări în sistemele sale
emoționale. Atât depresia cât și anxietatea sunt, de cele mai multe ori, încercări ale
clientului de a regla stări emoționale negative. Incapacitatea de a-și regla propriile
emoții este o formă generală de disfuncție, iar dificultățile de reglare emoțională
includ atât probleme de activare emoțională prea redusă, cât și de activare emoțională
prea ridicată.

 Dacă individul este mult prea activat de sarcina pe care încearcă să o îndeplinească,
acesta va deveni dezorganizat sau ”paralizat” și nu va reuși să-și îndeplinească ceea ce
și-a propus. Dacă în schimb este subactivat, el va fi ineficient și încet și nu va putea
atinge performanța sa maximă. Acest client va fi incapabil să-și acceseze schemele
emoționale de care are nevoie pentru a-și ghida acțiunile, iar comportamentul său va fi
lipsit de direcție și scop.

Accesarea maladaptativă a emoțiilor


 Accesarea maladaptativă a emoțiilor apare atunci când persoana este copleșită de
emoții negative, stresante, sau nu mai poate ieși dintr-o stare emoțională în care a
intrat.

 Supra-activarea emoțională duce la stres, dezorganizare și incapacitate de a acționa. În


plus, individul trăiește adesea emoțiile puternice ca periculoase și traumatice, fapt ce
poate duce la încercarea acestuia de a evita total emoțiile. Rezultatul ulterior poate fi
evitarea emoțională, care este una dintre formele cele mai importante de dificultate
post-traumatică. Mai mult, oamenii rămân adesea blocați într-o stare emoțională
negativă de durată (emoție primară maladaptativă) și, deoarece aceasta nu-l ajută să
inițieze strategii eficiente de coping, devin dezorganizați și nu se pot degaja de schema
emoțională neprocesată și nesimbolizată care le domină experiența.

Supra-activarea emoțională
 Supra-activarea emoțională duce adesea la apariția problemei opuse, și anume
încercarea maladaptativă de a trăi emoția respectivă.

 Încercarea de a suprima sau evita emoțiile în întregime sau de a reduce foarte mult
nivelul de activare emoțională poate duce la dereglare emoțională sub forma efectului
de recul emoțional, sau la creșterea foarte mare în intensitate a emoțiilor.

15
 Mai mult, controlul excesiv al emoțiilor poate face oamenii să se comporte impulsiv
atunci când scapă de autocontrolul excesiv, fapt ce se manifestă prin comportamente
excesive.

Relația cu stilul de atașament


 Patternurile învățate de reglare emoțională sunt strâns relaționate cu stilul de
atașament al persoanei. Combinate cu temperamentul înăscut, experiențele timpurii ale
copilului cu părinții din perioadele de distres emoțional sunt critice în construirea
patternului de atașament al acestuia, pattern pe care îl va păstra și în viața adultă.

 Dacă copilul are un temperament slab, este sensibil și ușor de rănit, iar părinții l-au
suprastimulat și nu l-au controlat foarte mult, atunci acesta va dezvolta un pattern de
atașament anxios și tendința de a se supra-activa emoțional. În schimb, dacă copilul nu
este foarte sensibil, iar părinții lui l-au substimulat și l-au controlat excesiv, acesta va
dezvolta un stil de atașament caracterizat prin desconsiderare, va fi distant și sub-
activat emoțional.

 De asemenea, stilul de atașament timpuriu caracterizat prin neglijare sau abuz va fi


internalizat ca auto-abuziv și auto-neglijant, ducând la încercări ulterioare
disfuncționale de reglare emoțională. (Elliott, 2004)

Cum ajungem la o emoție primară


Evaluarea unei emoții pentru a vedea dacă este o emoție primară

Primul pas – să-l ajutăm pe client să evalueze dacă emoția curentă pe care el o simte este este
emoția primară sau un răspuns emoțional disfuncțional.

 De regulă emoția primară apare în terapie ca fiind una nouă, proaspătă, care apare într-
un moment de schimbare a circumstanțelor (interne sau externe). Este o emoție pe care
clientul a simțit-o la un moment anterior, o emoție vitală, care îl face pe client să se
simtă descoperit și vulnerabil. Nu este o emoție recurentă veche, pe care clientul o
trăiește de mult timp.

 Exemplu: furia pe care clientul o simte pentru că se profită de el sau tristețea


determinată de pierderea unei persoane dragi.

Pasul 2

 Odată ce clientul a identificat o emoție sau simte ceva, el și terapeutul trebuie să


răspundă la întrebarea:

 Este aceasta o emoție secundară care doar acoperă o altă emoție (primară)?

16
 Exemplu: furia acoperă durere, durerea acoperă furie, în spatele furiei se află
rușine sau teamă, în spatele disperării este tristețe etc.

 Este această emoție un răspuns la o altă emoție, fundamentală?

 Exemplu: clientul este anxios în legătură cu tristețea sa, îi este frică de furia sa,
îi este rușine de vulnerabilitatea sa, îi este frică de frica sa, este trist din cauza
rușinii sale etc.

 Modalitatea de lucru: explorarea empatică

Identificarea emoțiilor maladaptative

 Întrebați clientul ce simte ca răspuns la ceva important pentru el sau ce simte în


prezent, în timp ce vorbește.

 Încurajați-l să fie atent la senzațiile corporale asociate emoției.

 Ajutați-l să denumească emoția și apoi să își pună întrebarea: ”Este aceasta emoția
mea primară? O simt clar și fluid?” – dacă este așa, atunci clientul trăiește o emoție
primară.

 Încurajați-l să-și pună întrebarea: ”Este aceasta o emoție blocată, rea, tensionată?”,
dacă simte că vrea să scape de ea, dacă o simte ca fiind nepotrivită. Este emoția
respectivă încărcată de vină sau pasivitate neajutorată? – dacă este așa atunci avem de-
a face cu o emoție maladaptativă care blochează o emoție primară mai profundă, care
trebuie identificată printr-un proces de explorare avansată.

Studiudecaz
Episod depresiv major în urma unui eveniment de viață traumatizant:
Cazul Soniei
 Sonia este o tânără de 33 de ani, inginer de telecomunicații. Se prezintă la cabinet
deoarece manifestă ”toate semnele unei depresii” în urma iminentei separări de soțul
său.

 În urma interviului clinic semistructurat am constatat faptul că Sonia îndeplinește


criteriile DSM-IV-TR pentru episod depresiv major: are dispoziţie depresivă cea mai
mare parte a zilei, în fiecare zi, plânge continuu, prezintă o diminuare marcată a
interesului și plăcerii pentru toate activităţile, agitaţie psihomotorie, sentimente de
inutilitate și de culpă excesivă legată de decizia soțului de a divorța de ea, diminuarea
capacităţii de a se concentra, gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă
fără un plan anume, plus o tentativă de suicid (a incercat să se arunce de la balcon).

 În urma explorării empatice a reieșit faptul că Sonia se simte extrem de vinovată de


eșecul căsniciei sale. Ea povestește faptul că, deși este împreună cu soțul ei de 9 ani, și

17
sunt căsătoriți de 5 ani, ea a păstrat încă dinainte de căsătorie o relație emoțională
foarte puternică cu un alt bărbat. Această relație consta doar în nevoia ei de a vorbi la
telefon cu acest bărbat și de a-i împărtăși gânduri și emoții pe care ”nu le putea
discuta” cu soțul ei. Explică acest lucru prin faptul că soțul ei este o persoană extrem
de interiorizată, că nu era foarte interesat de nevoile ei, iar ea a găsit în această relație
extraconjugală împlinirea nevoii sale de a primi atenție, de a fi lăudată și apreciată.

 Tot în urma explorării empatice am aflat că Sonia a avut o copilărie marcată de


certurile interminabile și extrem de violente dintre părinți. Mama sa este o persoană
foarte autoritară, colerică, țipă și acuză pe cei din jur de orice, pattern de
comportament pe care l-a avut și față de ea. Sonia spune că ”mama m-a făcut toată
viața să mă simt vinovată”.

 Este evident faptul că răspunsul emoțional actual, acela de vinovăție, este activarea
unei scheme emoționale trecute din relația cu mama. De altfel, principala temere a
Soniei este legată de faptul că a dezamăgit-o pe mama, pentru că nu a fost în stare să
țină lângă ea un ”bărbat bun”, un ”soț ideal”, care îi asigura confort financiar.

Important
 Emoția primară este trăită de client ca fiind bună, potrivită, chiar dacă este o emoție
negativă. Nu-i crează o stare de confuzie sau de panică.

Exemple:

 Chiar dacă simte durere, clientul are sentimentul că este ceea ce trebuie să
simtă.

 Clientul poate spune ”Îmi este frică să fiu singur”, iar acest lucru nu-i crează
confuzie, ci trăiește emoția ca pe una normală.

Exercițiu pe perechi

Clientul descrie o experiență personală dificilă, prin explorare empatică, terapeutul


urmează pașii pentru a identifica emoția primară.

18
Identificarea unei emoții ca fiind secundară sau instrumentală
 Emoțiile secundare și cele instrumentale au o calitate diferită comparativ cu cele
primare.

 Emoțiile secundare:

 Sunt prea stridente, prea neechilibrate și prea tensionate.

 Îi dau clientului senzația că este rupt în bucăți, sfâșiat.

 Clientul trăiește o dezordine interioară și simte confuzie.

 Se recunosc foarte ușor deoarece fac persoana să se simtă rău.

 O emoție secundară nu lasă clientul să respire liber.

 Sunt emoții globale și difuze, pe care clientul le simte în raport cu diferite


situații și nu în raport cu sine, nu-i ating identitatea.

 Exemplu: clientul vine în terapie deoarece se simte supărat, inconfortabil, fără


speranță sau doar vag plictisit.

Identificarea emoțiilor secundare


 Emoțiile secundare semnalează că ceva este în neregulă, dar clientul nu știe încă ce
anume.

 Clientul doar se simte confuz, inexplicabil de furios, adesea se întreabă oare ce ce a


reacționat așa la situație.

 Aceste emoții negative și confuze trebuiesc explorate și înțelese.

 Pot fi parte a simptomelor de anxietate cum ar fi: clientul se simte agitat, tensionat,
neliniștie, receptiv, sau are un sentiment de groază.

 Acestea nu sunt emoțiile primare maladaptative de rușine, frică furie sau tristețe, care
pot fi parte a identității persoanei.

Studiudecaz
Criza de viață dureroasă cu pierderea înțelesului: Cazul lui Ovidiu
 Ovidiu este un tânăr de 28 de ani, foarte realizat atât pe plan profesional cât și pe plan
personal. S-a căsătorit în urmă cu 3 luni cu iubita din liceu, cu care este împreună,
discontinuu, de peste 10 ani.

 Se prezintă la cabinet cu un episod depresiv de intensitate medie, agitație, însoțită de


elemente de panică. Povestește (marker) că trăiește resentimente profunde legate de
faptul că și-a înșelat soția cu o colegă de servici, imediat după nuntă (eveniment de
viață provocator).

19
 Este prins în gânduri de vinovăție atât față de soție, căreia i-a înșelat așteptările dându-
i iluzia unui început de mariaj perfect, cât și față de iubită, pe care a atras-o într-o
relație fără viitor. Spune că simte cum a ieșit de bunăvoie din propria sa viață, care
parcă trece pe lângă el ca un tren, iar el stă pe peron și privește cum viața lui pleacă.
”Mă simt ca și cum viața mea este un tren, eu am coborât pe peron, iar trenul își
continuă drumul nestingherit”.

 Această idee îi provoacă o intensă stare de panică, tremură, simte că nu mai este el, că
tot ceea ce îl definea a fost încălcat.

 Prin explorare empatică am identificat ”credința prețuită”, aceea că el este un om care


nu poate minți și nu poate înșela. Am discutat despre această credință a lui
(specificarea credinței prețuite), Ovidiu a căutat originile acestei credințe (explorare
auto-reflectivă) – relația caldă și suportivă cu părinții lui, în special cu mama, care l-a
crescut și l-a educat în acest sens. S-a dovedit că principala temere era aceea că mama
lui nu va înțelege niciodată faptul că el și-a înșelat soția și îl va mustra că a încălcat o
regulă importantă de viață.

 Am explorat validitatea credinței că el nu minte și nu înșeală, atât la origini (”Nu am


vazut niciodată așa ceva în casa părinților mei, nu aveam de unde să învăț un astfel de
comportament”), cât și în prezent (actuala soție era o persoană extrem de nesigură pe
ea, care făcea crize foarte frecvente de furie și de plâns din motive neînsemnate, iar
acest comportament îl încărca emoțional și îi crea o permenentă stare de nesiguranță –
”Simțeam că s-a umplut paharul, că voi exploda”). Plus că, de-a lungul relației dintre
ei, cu patru ani în urmă, ea l-a părăsit pentru un alt bărbat o perioadă de câteva luni,
provocându-i un episod depresiv foarte intens.

 Ovidiu și-a modificat credința prețuită astfel: ”Am mințit-o și am înșelat-o pe soția
mea deoarece simțeam că nu mai pot să fac față crizelor ei emoționale și aveam nevoie
de un punct de sprijin extern. Am făcut acest lucru pentru că a fost bine pentru mine să
cunosc o femeie mai matură și mai echilibrată. Acum sunt pregătit să reconstruiesc
relația cu soția mea, deși sunt în același timp pregătit să accept faptul că s-ar putea nici
de această dată să nu meargă și paharul să se umple din nou la un moment dat”

 În finalul terapiei Ovidiu și-a definit planul de acțiune: s-a întors la soția lui și au
demarat un proiect de achiziție a unei locuințe, pe care o vor decora împreună și o vor
transforma în căminul pe care amândoi și-l doresc.

Identificarea emoțiilor instrumentale


 Clientul este încurajat să-și pună întrebarea care sunt cele mai frecvent exprimate
atitudini ale sale în relația cu alții.

 ”Simt constant că am greșit, mă simt furios sau încerc permanent să obțin scuze? Mă
plâng despre cât de nedrepte și dificile sunt lucrurile și încerc să obțin ajutor?”

20
 ”Am avantaje dacă exprim aceste emoții? Ele îmi oferă control, simpatie sau mă
eliberează de responsabilități?”

Studiudecaz
O adolescentă cu crize de furie: Cazul Alinei
 Alina este o adolescentă de 16 ani, elevă eminentă, olimpică, la unul dintre cele mai
titrate colegii din oraș. Părinții o aduc la cabinetul de psihoterapie deoarece manifestă
crize de furie foarte frecvente și extrem de violente, ajungând să țipe, să plângă și
chiar să se dea cu capul de pereți.

 În urma explorării empatice și a unor exerciții de psihodiagnostic experiențial a reieșit


faptul că Alina făcea aceste crize atunci când dorea să-și convingă părinții să ia o
decizie pe care ea și-o dorea. De exemplu, crizele de furie apăreau atunci când avea
discuții cu părinții legate de activitățile ei extrașcolare, extrem de multe și de
solicitante. Astfel, Alina participa la concursuri de ”debate” cu echipa liceului,
concursuri foarte frecvente, desfășurate în mai multe orașe din țară și ale căror costuri
depășeau posibilitățile familiei. Strategia pe care o găsise pentru a-și convinge părinții
să o lase să facă aceste deplasări și să-i dea banii necesari era să se înscrie la
concursuri fără știrea lor, iar apoi să-i anunțe cu puțin timp înainte că va pleca într-o
astfel de deplasare. Atunci când familia protesta, ea ”își provoca”o criză de furie,
pentru că știa foarte bine că această criză îi va speria foarte tare pe părinți, și aceștia
vor ceda și vor face cum vrea ea.

 Alina a povestit chiar că este foarte conștientă de faptul că face acest lucru deliberat și
că nu o interesează de faptul că părinții au dificultăți financiare, spunând că pur și
simplu trebuie să facă ceea ce spune ea, că ei oricum nu au nicio dorință și nu fac
decât lucruri fără valoare cu banii, precum și că acesta este prețul pe care părinții
trebuie să-l plătească pentru faptul că au un copil inteligent.

 Se poate vedea foarte clar faptul că furia este doar emoție de suprafață, fiind evidentă
intenția de manipulare din comportamentul adolescentei.

Secvențe în doi pași pentru accesarea emoției primare (Greenberg,


2011)
 Furia este adesea o emoție reactivă la, sau o apărare împotriva unei emoții primare
originală și intensă de tristețe, ranire (hurt) sau vulnerabilitate.

 Atunci când clientul a învățat că nu este în siguranță dacă își exprimă tristețea-
rănirea-vulnerabilitatea primară, o acoperă cu furie. În acest caz, terapeutul
trebuie întâi să identifice furia secundară, iar apoi să-l ajute pe client să-și
trăiască tristețea primară.

21
 O modalitate de a atinge tristețea primară este de a-l invita pe client să
examineze ce simte imediat după ce și-a exprimat furia.

 Tristețea acoperă furia primară.

 Dacă clientul decide că nu este ok să-și exprime furia, atunci o va acoperi cu


tristețe. Terapeutul trebuie să-l ajute să identifice furia primară și să găsească
modalități potrivite de a o exprima.

 O modalitate de a aborda furia primară este de a-l întreba despre experiențe


trecute, originale, în care a simțit furie.

Secvențe în trei pași pentru accesarea emoției primare (Greenberg, 2011)


 Pasul 1: identificarea emoției secundare de disperare sau lipsă de speranță

 Pasul 2: accesarea emoției primare maladaptative de frică sau rușine

 Pasul 3: acesarea unor emoții adaptative – exemplu: furia sănătoasă sau tristețea

 Exemplu: accesarea furiei în caz de viol sau tristeții în caz de pierdere – sunt
emoții adaptative ce pot fi utilizate pentru a înlocui emoțiile maladaptative de
frică sau rușine

Dificultate

 Secvența poate deveni neproductivă atunci când există un conflict în legătură cu


trăirea unei emoții primare adaptative nou accesate.

 Exemplu – o clientă cu viol în copilărie

 Emoție secundară: se prezintă la cabinet cu un sentiment de lipsă de speranță

 Emoția maladaptativă primară: rușine

 Emoția adaptativă primară: furie

 Dar clienta simte vină în legătură cu furia sa, deoarece o parte a furiei este îndreptată
împotriva părinților – în acest caz vina întrerupe exprimarea furiei adaptative primare.

 Se lucrează întâi pe rezolvarea problemelor interpersonale cu părinții – tehnica


scaunului gol cu părinții

 Apoi abordăm furia adaptativă primară – tehnica scaunului gol cu agresorul

Identificarea emoțiilor primare adaptative versus dezadaptative

22
Exercițiu

Identificarea ancorelor pentru emoții dezadaptative

Instructaj

⌂ Identificați o emoție pe care o regretați adesea că o aveți. Exemplu: vi se întâmplă des să vă


înfuriați și v-ați dori să nu reacționați așa? Vă simțiți trist, umilit, și regretați ceea ce faceți sau
ceea ce spuneți?

Completați următoarea fișă

▲Ce emoție simți și ai prefera să nu o simți?

▲ Ai recunoscut emoția singur sau ti-au spus alții despre ea?

▲ Ce s-a întâmplat înainte să simți această emoție? Descrieți cât mai detaliat posibil.

▲ Care sunt caracteristicile situației care te-au condus la această emoție? Dacă ai povesti ce
s-a întâmplat, care ar fi tema, care ar fi personajele, care ar fi derularea poveștii și
deznodământul. A fost cumva tema abandonului, dominării, desconsiderării, privării sau
dependenței? Cum poți descrie tema care pare să funcționeze ca o ancoră pentru această
emoție a ta?

▲ Care sunt originile acestei povești și temele lor din viața ta? De unde ai adus asta cu tine?
De ce anume îți amintește?

▲ Denumește această ancoră pentru tine. ” Am o reacție emoțională pe care o regret când se
întâmplă X”. Completează-l pe X cu una din următoarele emoții:

♣ Mă simt deprivat

♣ Mă simt tachinat

♣ Mă simt lăsat/dat la o parte

♣ Mă simt criticat

♣ Mă simt controlat

♣ Mă simt neimportant

♣ Mă simt în competiție

♣ Mă simt singur

▲ Fii conștient că această situație este o ancoră pentru emoția pe care o ai frecvent și regreți
că o ai ( furie, tristețe, frică, rușine etc.).

▲Data viitoare când trăiești această emoție puneți întrebarea ” Reacționez oare la o ancoră
sau la o situație de viață curentă?”

23
Tristețea adaptativă

 Identificați o situație în care ați trăit o pierdere. Aceasta poate fi pierderea unei
persoane, a unei relații sau o dezamăgire.

 Identificați-vă emoția. Găsiți un cuvânt sau o expresie care se potrivește cu emoția


voastră.

 O simți în corpul tău? Descrie în cuvinte cum se simte corpul tău.

 Dacă de obicei simți nevoia să-ți miști corpul într-un anumit fel atunci când ești trist/ă,
găsește o modalitate să exprimi acest lucru. Lasă-ți corpul să-ți exprime tristețea.

Tristețea dezadaptativă

 Tristețea dezadaptativă nu caută confortul și nu plânge după pierdere, ci se întoarce


către sine și duce la sentimente de nefericire și înfrângere.

 ”Depozitul” unei persoane de răni și pierderi de viață este sursa tristeții dezadaptative
care, deși aparține trecutului, îi ”colorează” prezentul.

 Astfel, un eveniment de viață prezent îl face pe client să trăiască un sentiment profund


de disperare, covârșitor, disproporționat față de situație.

 Exemplu: Suferința/boala unei persoane dragi și incapacitatea clientului de a-i


alina durerea îi crează un sentiment profund de neajutorare și disperare, care
nu-l ajută să rezolve situația curentă, ci mai degrabă îl blochează.

Exercițiu
 Pe o coală de hârtie, descrie trei episoade în care ai simțit același sentiment de blocare
în tristețe, un sentiment de rănire care nu trece.

 Identifică acea emoție în corpul tău. Cum este ea? Accept-o într-o manieră primitoare.

 Este o altă voce în mintea ta care te critică pentru că te simți trist? Ce spune această
voce despre tine, despre alții, despre viitor?

 Spune-ți aceste lucruri cu voce tare ție însuți, cum ar fi ”Mă simt singur” sau
”Nimănui nu-i pasă” sau ”Nu pot supraviețui”.

 Mai este și o altă voce, alternativă?

 Accesează o parte mai rezilientă a ta. Amintește-ți o situație în care te-ai simțit
conectat, cald sau iubitor. Simte această experiență alternativă.

Furia adaptativă

24
 Identifică o situație în care ai simțit că ești tratat nedrept, rău, sau drepturile tale au
fost Găsește un cuvânt sau o expresie care să se potrivească cu această emoție.

 Ce simți în corpul tău? Pune în cuvinte această senzație.

 Dacă te face să vrei să-ți miști corpul, atunci fă acest lucru. Găsește un mod de a te
exprima.

 Identifică obiectul furiei tale.

 În imaginația ta, strigă tare ”Sunt furios/ă pe...” sau ”Sunt nervos/ nervoasă pentru
că...” sau ”Urăsc să...” Găsește o formă de exprimare care ți se potrivește.

 Ce se întâmplă după ce îți exprimi furia în acest fel? Te simți mai puternic?

Furia dezadaptativă

 Furia este dezadaptativă atunci când nu mai protejează persoana de rănire sau violarea
drepturilor sale și devine destructivă.

 Exemplu: Reacțiile de furie la bunătate și intimitate vin din încălcări anterioare


ale granițelor și din credința că nimeni nu face nimic bun gratis.

 Furia destructivă vine adesea dintr-un istoric în care clientul a fost martor sau a suferit
violență.

 Principalele probleme apar la nivelul relațiilor interpersonale ale clientului, acesta


raportând că țipă la alții fără control, au izbucniri de furie necontrolabile din motive
minore, sunt iritați foarte ușor etc.

Exercițiu

 Identifică situațiile care te înfurie repetat și în care furia ta îi îndepărtează pe cei dragi.

 Descrie pe o coală de hârtie aceste situații și modul în care te fac ele să te simți.

 Asigură-te că emoția centrală pe care o simți este furie și că ea nu maschează tristețea.

 Identifică emoția în corpul tău. Identifică-ți gândurile.

 Acum pune în cuvinte vocea negativă din mintea ta relaționată cu această emoție. Ce
crezi despre tine, despre alții, despre viitor, atunci când te aflii în această stare? Scrie
aceste lucruri.

 În timp ce ești în aceeastă stare, încearcă să-ți spui aceste lucruri cu voce tare ție
însuți. Vezi dacă crezi în vocea negativă.

 Mai există și o altă voce care, chiar dacă e mai puțin dominantă, este și ea acolo? Îți
poate oferi o perspectivă diferită?

 Acum reflectează asupra opusului furiei: calități precum căldură, iubire, bunătate.

25
 Există acum o cale să dai drumul furiei?

 Imaginează-ți persoana pe care ești furios. Poți să te conectezi cu ceea ce apreciezi la


această persoană? Poți să simți iertare sau iubire?

 Încearcă să spui ”Te iert”. Lasă furia să plece. Lasă cortina resentimentelor să cadă și
să fie înlocuită de căldură și grijă.

Tristețea și furia
 Tristețea și furia adesea apar împreună.

 În doliu și în separarea copilului de mamă apare furia la separare urmată de tristețea


pierderii, sau invers.

 Clientul simte adesea furie față de persoana responsabilă pentru pierdere și tristețe sau
durere în legătură cu pierderea în sine.

 Terapia implică separarea celor două emoții de la rădăcină, astfel încât clientul să le
identifice separat. Va fi clarificată sursa fiecărei emoții și nevoia care stă la baza
fiecăreia.

Frica adaptativă

 Frica este de cele mai multe ori adaptativă.

 Omul este una dintre cele mai curioase și mai anxioase creaturi de pe Pământ. Frica
ne-a ajutat de-a lungul timpului în lupta pentru supraviețuire, prin faptul că ne
temperează curiozitatea.

 Exemplu: Imaginați-vă că mergeți pe o stradă întunecată, noaptea, singur, într-


o zonă necunoscută a orașului. Auziți zgomot de pași în urma voastră.
Traversați pe celălalt trotuar. Pașii vă urmează. Inima va începe să bată mai
tare, transpirați, grăbiți ritmul pașilor. Doriți să fugiți. Aceasta este frică
sănătoasă, adaptativă.

 Frica este o emoție neplăcută, dar ajută omul să supraviețuiască unui pericol iminent.
Ea este un răspuns trecător la o situație și dispare odată cu îndepărtarea pericolului.

26
Frica dezadaptativă

 Identifică o frică primară, una care apare în majoritatea relațiilor tale cu alte persoane.
Această frică poate de asemenea să apară ca răspuns la un anumit tip de situație.

 Descrie situația care duce la această frică.

 Identifică senzația din corpul tău.

 Este o emoție primară? Asigură-te că nu maschează o altă emoție.

 Auzi o voce negativă în mintea ta care însoțește această frică? Ce spune această voce?

 Ce crezi despre tine și despre alții atunci când ești în această stare? Scrie acest lucru.

 Cum te poți calma singur în această situație?

Anxietatea

 Anxietatea este un răspuns la ”amenințări” identificate mintal. Aceste amenințări se


referă la situații simbolice, psihologice sau sociale și nu la un pericol imediat, prezent,
identificabil fizic.

 Este un răspuns la nesiguranța care apare atunci când persoana se simte amenințată.

 Abilitatea clientului de a anticipa îl face să trăiască anxietate.

 ”Este și un dar și un blestem în același timp” (Greenberg, 2011)

Exercițiu
 Identifică o amenințare actuală din viața ta care reprezintă incertitudine sau pericol,
real sau imaginar.

 Identifică emoția.

 Găsește un cuvânt sau o expresie care descrie acea emoție.

 Ce simți în corpul tău?

 Exprimă în cuvinte această senzație coprorală.

 Dacă această emoție te face să vrei să-ți miști corpul, fă acest lucru. Găsește o
modalitate să exprimi. Lasă-ți corpul să-ți reflecteze emoția.

 Fii atent la respirația ta. Respiră și spune-ți în gând ”Mi-e frică” sau ”Sunt anxios”.
Identifică amenințarea.

 Acum găsește o modalitate de a te calma și de a face față amemnințării. Ce resurse


interne sau externe poți folosi ca suport?

27
Rușinea adaptativă

 Rușinea adaptativă ajută omul să nu se îndepărteze de grup. Lipsa ei duce la


obrăznicie, înfumurare, lipsa de considerație fașă de alții.

 Rușinea lovește adânc în inima individului, deoarece se referă la simțul valorii


personale.

 Îl face pe om să-și dorească să se ascundă, spre deosebire de vină, care produce scuze.

 Oamenii simt rușinea tunci când pierd controlul, când se simt expuși, ca și cum ar
apărea dezbrăcați în public, sau atunci când simt că alții îi consideră fără valoare sau
insignifianți.

Exercițiu
 Identifică o situație recentă în care ai suferit o pierdere subită a stimei de sine sau
amintește-ți o situație în care te-ai simțit jenat.

 Ai făcut vreodată cu mâna la cineva pe stradă și apoi ți-ai dat seama că persoana
respectivă făcea cu mâna la cineva din spatele tău? A fost jenant? De ce? Vezi dacă
poți regăsi acea emoție acum.

 Identifică emoția. Găsește un cuvânt sau o expresie care să o descrie.

 Ce simți în corpul tău? Pune în cuvinte această senzație.

 Dacă această emoție te face să vrei să te miști sau să acționezi într-un fel, fă acest
lucru.

 Vrei să-ți pleci ochii și să te uiți în jos? Lasă emoția să se exprime în corpul tău.

Rușinea dezadaptativă

 Gândește-te la o situație în care te-ai simțit fără valoare sau profund rușinat. Ce anume
s-a întâmplat care te-a făcut să te simți astfel?

 Identifică emoția în corpul tău.

 Acum pune cuvinte în vocea negativă din mintea ta relaționată cu această emoție. Ce
crezi despre time sau ce crez că gândesc alții despre tine? Scrie aceste lucruri.

 Identifică ceea ce ți s-a făcut și te-a determinat să te simți astfel.

 Găsește o parte din tine care poate lupta împotriva rușinii.

 Imaginează-te înapoi în situația respectivă, aducând cu tine pe cineva care să te apere.


Fă acea persoană să-ți dea ceea ce aveai nevoie în acea situație: suport, protecție sau
confort.

28
Fundamentele psihoterapiei experiențiale centrate pe emoție
Psihoterapia centrată pe emoții
 Psihoterapia centrată pe emoții, cunoscută inițial sub sintagma de psihoterapia
procesual-experiențială, este o formă modernă de psihoterapie experiențială care are ca
scop sprijinirea clienților pentru a-și dezvolta inteligența emoțională, pentru ca aceștia
să poată face față mai bine problemelor existențiale și a trăi într-o mai bună armonie
cu ei înșiși și cu alți oameni.

 Definiția este dată de autorii modelului psihoterapeutic, Leslie Greenberg și Robert


Elliott. (Greenberg, 2002)

Leslie Greenberg
Leslie S. Greenberg, psihologul canadian de origine sud-africană, este în prezent
profesor emerit de psihologie la York University în Toronto, Canada, și director al Clinicii de
Psihoterapie Centrată pe Emoții.

După ce și-a finalizat masteratul în inginerie în 1970, Greenberg a decis să-și schimbe
parcursul profesional și s-a format în psihoterapie centrată pe client cu Laura Rice. A urmat
apoi trei ani la Gestalt Institute of Toronto, pe care l-a absolvit în 1975.

În următorii 15 ani și-a dedicat activitatea profesională integrării psihoterapiei


gestaltiste și rogresiene în teoria emoțiilor. A urmat formări în abordări psihoterapeutice
sistemice mai directive, iar cunoștințele acumulate le-a integrat în dezvoltarea abordării
experiențiale centrate pe emoții în psihoterapia de cuplu, model care a stat la baza a ceea ce
numim astăzi psihoterapia proces-experiențială.

Robert Elliott
Robert Elliott este profesor de psihologie la Universitatea Strathclyde din Glasgow,
Scoția. Și-a finalizat doctoratul în psihologie clinică în anul 1978 la Universitatea din
California Los Angeles, a predat psihologie clinică între 1978 și 2006 la Universitatea din
Toledo, unde astăzi este profesor emerit.

A fost președintele Society for Psychotherapy Research în mandatul 2000-2001 și este


membru în Divizia de Psihoterapie și Psihologie Umanistă a Asociației Psihologilor
Americani (APA).

În anul 2008 Robert Elliott a câștigat premiul Carl Rogers pentru contribuții în
domeniul psihologiei umaniste, acordat de APA.

29
Psihoterapia centrată pe emoție
 Ideea de bază a acestei abordări psihoterapeutice este că emoțiile sunt adaptative, dar
pot deveni problematice datorită experiențelor traumatizante trecute sau datorită
faptului că oamenii sunt adesea învățați să le ignore sau să le alunge din gând.

 Emoțiile au rolul de a ne comunica ce anume este important într-o situație, și de aceea


funcționează ca un ghid spre a ne împlini nevoile sau dorințele, ajutându-ne să alegem
acțiunile cele mai potrivite.

 De-a lungul timpului, capacitatea de a fi conștienți de emoțiile noastre și antrenarea


noastră în a le mangeria și utiliza în scopul atingerii țelurilor de viață ne dă un
sentiment de consistență și ne unifică. Însă a învăța despre emoțiile noastre și a le
înțelege nu este suficient. În terapie, clientul experiențiază aceste emoții pe măsură ce
ele apar, în contextul de siguranță dat de ședința terapeutică. În acest spațiu sigur și
protejat, clientul poate descoperi modalități mult mai flexibile de management al
propriilor emoții.

Baze teoretice
 Psihoterapia centrată pe emoții este o formă de psihoterapie experiențialist-umanistă
validată empiric. Ea integrează idei din psihoterapia centrată pe client, gestaltterapie și
psihoterapia existențială, adaptate însă la gândirea psihologică contemporană. Modelul
terapeutic are la bază 35 de ani de cercetare de un înalt nivel științific.

 În psihoterapia centrată pe emoții, autorii modelului au integrat perspectiva umanistă


clasică asupra naturii umane, disfuncției și creșterii, cu teoriile contemporane asupra
emoției și perspectiva filosofică cunoscută sub denumirea de constructivism dialectic.
Dintre teoriile contemporane asupra emoției, cel mai mult i-au influențat pe cei doi
autori ideile promovate de Richard Lazarus în teoria cognitiv-motivațional-relațională
a emoției.

 Greenberg și Elliott clasifică abordarea lor ca fiind o psihoterapie ”neo-umanistă”.


(Elliott, 2004) În psihoterapia centrată pe emoții experiențierea joacă un loc central,
oamenii sunt mai mult decât suma părților lor, aceștia sunt capabili de auto-
determinare, au o tendință naturală spre creștere, iar terapeutul trebuie să fie autentic și
prezent în relația cu clientul său.

Stil particular de comunicare cu clientul


 Psihoterapia experiențială centrată pe emoție se bazează pe un stil particular de
comunicare cu clientul. Această atitudine poate fi descrisă astfel: terapeutul îmbină ”a
fi” cu ”a face” în relația cu clientul său. Aici apare prima notă ”neo-umanistă” ce
diferențiază abordarea de cea clasică a lui Carl Rogers, plecând însă de la ideea
acestuia. Mai exact, distincția dintre terapeutul rogersian și cel procesual-
experiențialist este cea dintre ”a urma” clientul și ”a conduce” clientul.

30
 Cu alte cuvinte, terapeutul urmează calea experienței interne a clientului așa cum
evoluează aceasta moment cu moment, dar nu face acest lucru verbalizând mecanic
trăirile lui, ci încearcă să rămână conectat empatic cu experiența emoțională interioară
imediată a acestuia, verificând doar faptul că înțelege prin verbalizare. Terapeutul lasă
clientului inițiativa în acest demers și încearcă să-l ajute să dea un sens situației în care
clientul se găsește și să-și rezolve problemele.

Terapeutul este și un lider activ al procesului terapeutic


 În acest timp însă terapeutul este și un lider activ al procesului terapeutic. Acest lucru
nu înseamnă în niciun caz că îl manipulează, îi dă sfaturi sau îl controlează în vreun
fel, ci devine pur și simplu un ghid experiențial care cunoaște foarte bine modul în
care se desfășoară procesele emoționale.

 De aceea, autorii modelulul psihoterapeutic spun că intervenția este de ”un proces de


ghidare”, terapeutul lucrând activ cu clientul său spre un scop precis.

 Mai exact, terapeutul își stabilește clar în minte că demersul său trebuie: să prezinte o
intenție imediată de răspuns (ex: să-i comunice că îl înțelege și să-i exploreze
emoțiile), să cuprindă discuții concrete (pentru a ajuta clientul să înțeleagă reacțiile
sale exagerate la situații de viață particulare) și un scop de ansamblu al tratamentului
(ex: să-l ajute pe pacient să-și atingă scopul de a depăși depresia/anxietatea etc.).

 Deși ”a urma” clientul și ”a conduce” în același timp sună ca o contradicție, terapeuții


procesual-experiențialiști văd această abordare ca pe o integrare fericită și creativă a
două aspecte vitale ale intervenției psihoterapeutice. ”A urma” fără ”a conduce” poate
face ca procesul de procesare să nu fie eficient și psihoterapia poate evolua ”în
cercuri”, devenind practic ineficientă și contraproductivă. Terapeutul practic încearcă
să integreze cele două abordări până la punctul în care distincția devine neobservabilă.
Elliott compară acest proces cu dansul, atunci când cei doi parteneri răspund unul
celuilalt și ajung să alterneze ”a urma” cu ”a conduce”. Situația optimă în psihoterapia
proces-experiențială este o colaborare activă între client și psihoterapeut, niciunul
nesimțindu-se condus sau urmat de celălalt.

 Atunci când apar neînțelegeri pe parcursul procesului psihoterapeutic, terapeutul


întotdeauna îi dă credibilitate clientului, acesta fiind considerat singurul expert al
propriei sale experiențe de viață. Intervențiile terapeutului nu sunt impuse din punctul
de vedere al unui specialist, ci mai degrabă sunt prezentate ca oportunități de
experiențiere, ca perspective de abordare a problemelor clientului.

Explorarea empatică
 În psihoterapia procesual-experiențială există un pattern tipic de răspuns al
psihoterapeutului pe parcursul ședinței terapeutic, denumit explorare empatică. Acesta

31
este așa de diferit de alte abordări, încât putem spune clar că intervenția este una de
orientare experiențială doar dacă ne uităm la intervențiile psihoterapeutului.

 În cadrul explorării empatice terapeutul reformulează emoțiile descrise de client pe


baza unor reflectări exploratorii, vorbind din punctul de vedere al clientului și cerând
întotdeauna confirmarea acestuia dacă a înțeles sau nu sensul exact al descrierilor
făcute. Sunt utilizate de asemenea și întrebări exploratorii de tipul: ”Ce simți în
interiorul tău acum?”, ”Ce senzații experiențiezi în acest moment?”, ”Unde este
localizată emoția în corpul tău?”

Markeri ai procesului terapeutic


 Autorii modelului psihoterapeutic vorbesc despre așa-zișii markeri ai procesului
terapeutic.

 Aceștia reprezintă comportamente ale clientului din timpul ședințelor de psihoterapie


care semnalizează faptul că respectivul client este pregătit să lucreze pe o problemă
particulară.

 Un exeemplu este markerul de ruptură auto-critică, atunci când o parte a sinelui


(criticul) are tendința de a critica altă parte a sinelui (aventurierul). La apariția
evidentă a unui astfel de marker se impune un anumit tip de sarcină terapetutică – în
cazul exemplului de mai sus rezolvarea conflictului dintre cele două părți prin tehnica
”dialogul celor două scaune”. (Elliott & all, 2004)

Principii
 Principalele principii care stau la baza intervenției psihoterapeutice centrate pe emoții
sunt sumarizare de Greenberg în două mari categorii:

 principii legate de relația terapeutică

 principii legate de sarcinile psihoterapeutice

Principii legate de relația terapeutică


 Facilitarea unei relații terapeutice sigure și productive prin:

 I.a. Conectarea empatică

 I.b Parteneriatul terapeutic

 I.c. Colaborarea în sarcinile terapeutice

I.a. Conectarea empatică

 Definită ca fiind capacitatea terapeutului de a fi prezent și de a urmări și identifica


experiențele imediate de evoluție ale clientului. Pentru a putea face acest lucru,
32
terapeutul trebuie să renunțe la propriile presupuneri și să pătrundă în experiența
clientului, să selecteze și să înțeleagă ceea ce pare a fi important sau central pentru
acesta.

 Termenul vine din psihoterapia centrată pe client dezvoltată de Carl Rogers. “A fi


empatic înseamnă a percepe cadrul intern de referinţă al altuia, cu acurateţe, cu toate
componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin <<ca şi cum>> ai fi
cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de <<ca şi cum>>“. Perceperea cadrului
intern de referinţă al altuia presupune ample procese cognitive, emoţionale,
motivaţionale, cât şi reacţii vegetative profunde. (Rogers, 1961)

I.b. Parteneriatul terapeutic (therapeutic bond)

 Terapeutul comunică empatie, grijă și prezență clientului său. Este vorba despre un
sentiment de parteneriat în terapie între pacient şi terapeut, în care amândoi sunt
implicaţi activ în responsabilităţile pe care le au. Pentru a putea face acest lucru,
terapeutul trebuie să se conecteze empatic cu clientul său, prin reflectare și verbalizare
corectă a trăirilor acestuia, să dezvolte și să exprime corect grija față de acesta prin
acceptare necondiționată și încredere, să-și exprime prezența autentică prin contact
emoțional cu clientul său, să fie congruent și implicat în proiectul terapeutic, intergu și
să manifeste transparență.

 Termenul vine din teoria alianței terapeutice dezvoltată de Bordin în 1979. Alianţa
este văzută ca fiind alcătuită din trei componente interrelaţionate: consensul clientului
şi terapeutului în privinţa scopurilor tratamentului (Goal), consensul clientului şi
terapeutului în privinţa a cum să ajungă la aceste scopuri (Task), dezvoltarea unei
relaţii între terapeut şi client (Bond). Această conceptualizare implică o structură
factorială caracterizată printr-un factor general al alianţei şi trei factori secundari,
fiecare corespunzându-i uneia dintre cele trei componente. Alianţa se referă la
calitatea şi puterea relaţiei de colaborare dintre pacient şi terapeut în cadrul terapiei.
Conceptul include: legătura afectivă pozitivă dintre pacient şi terapeut, care implică
încredere reciprocă, respect şi grijă; aspecte cognitive ale relaţiei terapeutice;
consensul privind terapia, scopurile terapiei; un sentiment de parteneriat în terapie
între pacient şi terapeut, în care amândoi sunt implicaţi activ în responsabilităţile pe
care le au.

I.c. Colaborarea în sarcinile terapeutice (task collaboration)

 Terapeutul facilitează stabilirea scopurilor terapiei și implicarea clientului în sarcinile


terapeutice.

 Pentru a putea face acest lucru, terapeutul trebuie să dezvolte de comun acord cu
clientul o înțelegere clară privind scopurile intervenției terapeutice, prin identificarea,
înțelegerea și sprijinirea scopurilor clientului.

33
 De asemenea, se dezvoltă o înțelegere legată de sarcinile terapeutice, prin învățare
experiențială și negociere. Pe tot parcursul intervenției, terapeutul trebuie să adopte un
ton colaborativ, non-expert.

Principii legate de sarcinile psihoterapeutice:


 Facilitarea lucrului terapeutic pe sarcini specifice prin:

 II.a. Procesarea experiențială

 II.b. Îndeplinirea sarcinilor terapeutice și focalizarea

 II.c. Dezvoltare personală

II.a. Procesarea experiențială

 Terapeutul ajută clientul să lucreze în maniere diferite la momente de timp diferite.

 Pentru a putea face acest lucru, terapeutul trebuie să încurajeze micro-procesele


clientului potrivite pentru sarcina terapeutică curentă. Aici intră micro-procese precum
exprimarea activă sau identificarea experiențială a emoțiilor.

II.b. Îndeplinirea sarcinilor teraputice și focalizarea

 Terapeutul facilitează îndeplinirea de către client a sarcinilor terapeutice cheie.

 Pentru a putea face acest lucru terapeutul trebuie să fie orientat pe sarcină (să ajute
clientul să identifice sarcini cheie și să le parcurgă corect), să păstreze permanent în
minte o reprezentare clară a modelului terapeutic (să știe pașii și finalul pentru fiecare
sarcină), să dea dovadă de persistență blândă (să ajute clientul să rămână în sarcină și
să revină după devieri), să manifeste flexibilitate (să negocieze cu clientul când să
continue o sarcină versus când să treacă la o altă sarcină mai importantă).

II.c. Dezvoltare personală

 Terapeutul facilitează creșterea responsabilității clientului și îl împuternicește pe


acesta.

 Pentru a putea face acest lucru terapeutul trebuie să selecteze empatic experiențele
clientului orientate spre creștere (posibilități, puncte tari, dorință de schimbare,
afirmațiile relaționate cu sinele, sentimentul de putere/ forță presonală etc.), să ofere
alternative (permițându-i clientului să aleagă pe ce probleme să lucreze și cum să le
abordeze), precum și să manifeste o atitudine de abilitare a clientului, încurajându-l să
se considere pe sine singurul expert în ceea ce privește propria persoană.

34
Sarcinile terapeutice și procesul de schimbare în psihoterapia experiențială
centrată pe emoții
 Unul dintre aspectele distinctive și originale ale psihoterapiei proces-experiențiale este
analiza sarcinilor terapeutice.

 Greenberg s-a inspirat din tradiția psihoterapeutică orientată pe proces a terapiei


centrate pe client și a gestaltterapiei, dar a adaptat metoda la rezultatele cercetărilor
cognitive privind rezolvarea de probleme și o aplică rezolvării de probleme centrate pe
emoții pe care o realizează clientul în cadrul psihoterapiei.

Model de analiză a unei sarcini terapeutice


 Un model de analiză a unei sarcini terapeutice este o hartă sau o mini-teorie despre
cum să aplicăm un anumit tip de activitate terapeutică.

 Aceste modele de tip procesual-experiențial cuprind patru componente:

 un marker,

 un model de rezolvare a sarcinii de către client,

 o intervenție generală a terapeutului și

 o rezolvare (resoluție).

Markerul
 Markerul este un semn extern și vizibil care ne indică experiențierea de către client a
unei stări interne de interes pentru a lucra terapeutic pe o problemă particulară.

 Markerul este de fapt acel semn care indică pe ce anume trebuie să se lucreze cu
clientul.

 Greenberg afimă că a lucra pe sarcina corectă este chiar mai important decât a selecta
cea mai eficientă tehnică de intervenție pentru a rezolva sarcina.

Modelul de rezolvare a sarcinii de către client


 Modelul de rezolvare a sarcinii de către client este o secvență ideală de pași sau
microprocese prin care trece clientul pentru a obține rezolvarea.

 Aceste modele au fost create pe baza rezultatelor pozitive obținute de clienți care au
rezolvat cu succes același tip de sarcină terapeutică.

 Modelul îi spune terapeutului ce tip de microprocese și ce tip pe experiențieri trebuie


să încurajeze la clientul său în diverse stadii ale sarcinii terapeutice curente.

35
Intervenția generală a terapeutului
 Intervenția generală a terapeutului poate fi utilizată pentru a ajuta clientul să avanseze
de-la lungul diverselor stadii până obține rezolvarea sarcinii terapeutice.

 Pentru fiecare sarcină există un model specific de intervenție generală a terapeutului.

Rezolvarea (rezoluția)
 Rezolvarea (rezoluția) este o descriere a cum arată o sarcină terapeutică îndeplinită cu
succes.

 Aceasta îi spune terapeutului când clientul a ajuns la final, pentru a nu crea confuzie
prin forțarea clientului să continuie o sarcină îndeplinită.

 De exemplu, rezoluția conflictului intern implică exprimarea de către client a unui


sentiment de integrare între cele două aspecte ale sinelui care erau în conflict, însoțit
de o creștere semnificativă a auto-acceptării și auto-înțelegerii.

Principalele sarcini terapeutice în psihoterapia experiențială centrată pe


emoții
 Sarcini bazate pe empatie – se bazează pe modelul tradițional al psihoterapiei
centrate pe client, facilitând procesele clientului de auto-explorare și auto-exprimare în
contextul securizant al empatiei terapeutului. Aceste sarcini sunt explorarea empatică
și afirmarea empatică

 Sarcini relaționale – centrate pe construirea și repararea relației client-terapeut.


Acestea sunt formarea alianței și dialogul din cadrul alianței.

 Sarcini de experiențiere – au scopul de a ajuta clientul să acceseze și să simbolizele


exp-eriențele interioare încărcate emoțional. Acestea sunt clarificarea unui spațiu,
focusarea experiențială și permiterea exprimării emoționale.

 Sarcini de reprocesare – pun accentul pe re-experimentarea experiențelor


problematice și dureroase. Aceste sarcini sunt repovestirea traumei și procesul
evocativ sistematic.

 Sarcini de punere în scenă – centrate pe promovarea exprimării active a clientului cu


scopul de a intensifica și accesa schemele emoționale fundamentale. Acestea sunt
dialogul celor două scaune, drematizarea cu ajutorul celor două scaune și tehnica
scaunului gol.

36
Fazele evoluției unei sarcini terapeutice sunt (după Elliott & all, 2004):
 Stadiul 0: Premarker – De regulă, înainte de a debuta o sarcină terapeutică, clientul
îi dă terapeutului un indiciu că este pregătit să se implice într-un anumit tip de sarcină
relevantă. În acest stadiu terapeutul doar explorează empatic posibilitatea de a implica
clientul în sarcina respectivă.

 Stadiul 1: Marker și inițierea sarcinii – Clientul exprimă comportamental o


dificultate particulară și indică faptul că este pregătit și dorește să lucreze în sarcina
respectivă. De regulă în acest stadiu alianța terapeutică trebuie să fie suficient de
puternică, iar terapetul trebuie să se asigure întâi că a înțeles corect markerul exprimat
de client și abia apoi să-i propună acestuia sarcina terapeutică.

 Stadiul 2: Evocarea dificultății – După ce terapeutul și clientul au căzut de acord


asupra sarcinii, se intră în faza evocativă. Acum clientul exprimă și explorează
dificultatea, începând cu o problemă particulară și cu emoțiile asociate acesteia.
Terapeutul îl sprijină și îl ghidează în acest proces, utilizând explorarea empatică și
răspunsuri cu rol de ghidare a procesului de explorare. Scopul este de a-l ajuta pe
client să-și exploreze dificultatea și să-i evoce și să-i intensifice experiențele
emoționale. Vorbind în termenii inteligenței emoționale, în acest stadiu clientul își
utilizează abilitatea de a-și regla emoțiile și de a le ține la un nivel optim de activare,
adică suficient de înalt pentru a-l ajuta să și le acceseze, dar nu atât de înalt încât să
devină copleșitoare.

 Stadiul 3: Explorarea și adâncirea – În această etapă se derulează un proces de


”explorare dialectică” menit să acceseze emoțiile primare și schemele emoționale,
împreună cu nevoile și valorile personale relaționate cu acestea. Acest proces se poate
produce atât între terapeut și client, cât și între două sau mai multe aspecte diferite ale
sinelui, în special între explicație și experiențiere, adică între procesele conceptuale și
cele emoționale. Cel mai important lucru pe care terapeutul îl face în acest stadiu este
să-l ajute pe client să continuie lucrul la sarcina terapeutică și să se întoarcă la ea ori
de câte ori are tendința să renunțe sau de la o ședință la alta. De asemenea, terapeutul îl
ajută pe client să diferențieze experiențele emoționale generale și să le particularizeze,
cu scopul accesării emoțiilor adaptative primare și a schemelor emoționale importante
care stau la baza emoțiilor secundare reactive și a amoțiilor maladaptative primare,
elemente cheie ale inteligenței emoționale.

 Stadiul 4: Rezoluția parțială – Procesul de explorare dialectică îl ajută pe client să


acceseze noi aspecte ale experiențierii, în special reacții la situații particulare sau
aspecte ale emoțiilor neluate anterior în calcul (ex: nevoi sau valori fundamentale). În
acest punct clientul experiențiază cel puțin o mică schimbare de perspectivă asupra
problemei sale. Această modificare a perspectivei reprezintă o rezoluție parțială a
sarcinii terapeutice. Terapeutul facilitează acest proces fiind foarte atent la posibile
schimbări de perspectivă, cu scopul de a nu le rata, iar apoi prin a-l ajuta pe client să le
exploreze și să le dezvolte. Abilitatea inteligenței emoționale utilizată în acest stadiu

37
este aceea de a ajunge la priorități bazate pe emoții, prin identificarea a ce anume este
important sau de valoare pentru persoană.

 Stadiul 5: Restructurarea și schimbarea schemei emoționale – Sunt clienți care nu


pot să progreseze dincolo de rezoluția parțială. Pentru cei care însă sunt pregătiți,
clientul își dezvoltă o viziune mai largă asupra sinelui și a celorlalți, evidențiată printr-
o creștere a capacității sale de a-și utiliza emoțiile pentru a-și rezolva problemele de
înțelegere. Astfel de schimbări majore pot implica acceptarea unor aspecte ale sinelul
ignorate anterior, sau o înțelegere mai bună a sinelui sau a celorlalți (insight
emoțional). În alte situații, clientul se poate simți mai puternic sau se poate vedea pe
sine sau pe alții într-o lumină mult mai pozitivă. În această fază terapeutul trebuie să-l
ajute pe client să rămână și să se adâncească în aceste schimbări de perspectivă. Acest
proces implică auto-reflecție prin explorare și simbolizare și aprecierea schimbării.

 Stadiul 6: Rezoluția completă – Pentru a atinge acest stadiu clientul trebuie să treacă
de la explorarea modificărilor pe care noua perspectivă le aduce asupra imaginii de
sine, la identificarea implicațiilor pe care aceasta le are asupra problemelor sale de
viață dinafara terapiei. Acest proces poate implica negocierea între nevoi și valori
opuse, sau poate lua forma unei decizii de a se dedica unui scop sau de a acționa într-o
manieră diferită, conformă cu noua viziune. În acest stadiu este implicată abilitatea
inteligenței emoționale de a-și traduce emoțiile în acțiuni adaptative cu scopul de a-și
îmbunătăți situațiile de viață.

38
Psihodiagnosticul clinic în tulburările anxioase

Semnele/și/simptomele/anxietății
Cele patru module ale anxietății

Instrumente pentru evaluarea globala a anxietatii sau a severitatii


simptomelor de anxietate
 Scala Hamilton de evaluare a anxietatii (Hamilton Anxiety Rating Scale: HAM-A)

 Interviul Structurat al Scalei Hamilton de Anxietate (Structured Interview Guide for


the Hamilton Anxiety Scale (SIGH-A)

 Inventarul Stare-Trasatura de Anxietate a lui Spielberg (The State-Trait Anxiety


Inventory Spielberger-STAI)

 Inventarul Beck de Anxietate (Beck Anxiety Inventory)

 Scala de autoevaluare a anxietatii a lui Zung (The Self-Rating Anxiety Scale Zung-
SAS)

 Scala de anxietate “Mintea inaintea Emotiilor” (Mind over Mood Anxiety Inventory –
MOM-A)

 Inventarul de anxietate a lui Burns (Burns Anxiety Inventory) - Scala de Anxietate


Covi (Covi Anxiety Scale-COVI)

 Scala de depresie, anxietate si stress (The Depression Anxiety Stress Scale-DASS)

39
Evaluarea Tulburarii Anxioase Generalizate
 Chestionarul Penn State de evaluare a ingrijorarii (Penn State Worry Questionnaire-
PSWQ)

 Chestionarul Tulburarii Anxioase Generalizate – IV (Generalized Anxiety


DisorderQuestionnaire-IV)

 Scala de Severitate a Tulburarii Anxioase Generalizate (Generalized Anxiety Disorder


Severity Scale –GADSS)

Evaluarea Tulburarii de Panica si a Atacului de Panica cu sau fara


Agorafobie
 Scala Sheehan de auto-evaluare a anxietatii (Sheehan Patient-Rated Anxiety Scale –
SPRAS)

 Scala de severitate a tulburarii de panica (Panic Disorder Severity Scale –PDSS)

 Scala de auto-evaluare a tulburarii de panica (Panic Disorder Self-report – PDSR)

 Inventarul de Mobilitate pentru Agorafobie (Mobility Inventory for Agoraphobia –


MI)

 Evaluarea Claustrofobiei

 Scala de claustrofobie a lui Ost (The Ost Claustrophobia Scale-CS)

 Chestionarul de claustrofobie (The Claustriphobia Questionnaire-CLQ)

 Evaluarea Fobiei Sociale

 Scala anxietatii sociale a lui Liebowitz (The Liebowitz Social Anxiety Scale-
LSAS)

 Inventarul de fobie sociala (The Connors Social Phobia Inventory-SPIN)

 Inventarul de anxietate si fobie sociala (The Social Phobia and Anxiety


Inventory-SPAI))

 Evaluarea structurii cognitive a tulburarilor anxioase

 Indexul senzitivitatii anxioase (The Anxiety Sensitivity Index – ASI-3)

 Scala scurta a fricii de evaluare negativa (The Brief Fear of Negative


Evaluation Scale - Brief-FNE)

 Scala Gandurilor si Credintelor Sociale (The Social Thoughts and Beliefs


Scale-STABS)

40
SCID I

 Interviul Clinic Structurat pentru Tulburările de pe Axa I a DSM-IV (SCID-I) este un


interviu semistructurat în vederea diagnosticării principalelor tulburări de pe Axa I a
DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994).

 Interviurile clinice structurate au fost elaborate cu scopul de a creşte fidelitatea


diagnostică prin standardizarea procesului de evaluare şi de a spori validitatea prin
facilitarea aplicării criteriilor de diagnostic din DSM-IV şi aprofundarea unor
simptome care altfel ar putea fi trecute cu vederea.

 În ciuda importanţei acestor scopuri, atât în context clinic cât şi de cercetare,


complexitatea şi lungimea majorităţii interviurilor structurate au limitat utilizarea lor
la studii de cercetare. Unul dintre obiectivele elaborării SCID a fost producerea unui
instrument eficient şi uşor de utilizat care să permită transpunerea avantajelor
interviului structurat în context clinic.

41
State-Trait Anxiety Inventory (Form Y)

 State-Trait Anxiety Inventory (Form Y) este versiunea revizuită și îmbunătățită a


inventarului STAI, Forma X, care este considerat de mulți a fi unul dintre cele mai
reușite, instrumente psihometrice pentru evaluarea anxietății.

 STAI, Forma Y are 40 de itemi, care scoreaza pe 2 scale:

 S-Anxiety(Anxietatea ca Stare) evalueaza conditia temporara de starea


anxioasa, caracterizata de trairi subiective de tensiune, neîncredere, nervozitate
si îngrijorare si prin activarea sau excitarea sistemului nervos central.

 T-Anxiety(Anxietatea ca Trasatura) masoara anxietatea ca si trasatura


generala, care denota diferente individuale relative stabile in predispozitia catre
anxietate si se refera la tendinta generala de a resimti anxietatea in situatii
amenintatoare din mediul inconjurator..

42
State-Trait Anger Expression Inventory

 State-Trait Anger Expression Inventory este versiunea revizuita si îmbunatatita a


celebrului STAXI, care este considerat de multi a fi unul dintre cele mai reusite, daca
nu cel mai reusit, instrument psihometric pentru evaluarea furiei, cel mai de succes
instrument folosit în anger management la nivel mondial.

 STAXI-2 are 57 de itemi, care scoreaza pe 6 scale structurale si 5 subscale, toate


acestea organizate pe trei domenii separate de psihodiagnostic.

 STAXI este un instrument de 57 de itemi care se adreseaza adolescentilor si


adultilor, completarea lui necesitând în general între 12-15 minute. Inventarul poate fi
administrat individual sau în grup, creion-hârtie sau on-line. STAXI-2 a fost generat
pentru a oferi specialistului un instrument usor de administrat si obiectiv în
cuantificare, în ceea ce priveste:

 (a) starile situationale de furie,

 (b) trasatura de personalitate care predispune la resimtirea si exteriorizarea furiei,

43
 (c) trairea interna a furiei,

 (d) exprimarea ei externa

 (e) controlul furiei.

Metode de psihodiagnostic utilizate în evaluarea psihologică a traumei


 Având în vedere faptul că, de foarte multe ori, persoanele care au trăit un eveniment
traumatizant nu doresc să vorbească despre el decât după ce s-a stabilit alianța
terapeutică, iar simptomele traumei pot lua forme multiple, diagnosticul clinic pe baza
unor instrumente standardizate poate fi extrem de util cu acest tip de clienți.

 O forma rapidă de identificare a posibilelor evenimente traumatizante este


reprezentată de metodele de screening. Acestea iau de regulă forma de interviu sau de
chestionar de tip self-report, cel mai adesea cu un număr relativ mic de itemi.

Două tipuri de evaluare a traumei


 Evaluarea expunerii la evenimentul traumatizant – pentru care autorii prezintă o
listă a celor mai utilizate instumente: Potential Stressful Events Interview (PSEI;
Falsetti, Resnick, Kilpatrick, & Freedy, 1994; Kilpatrick, Resnick, & Freedy, 1991),
Stressful Life Events Screening Questionnaire (SLESQ; Goodman, Corcoran, Turner,
Yuan, & Green (1998), și Traumatic Events Scale (TES; Elliott, 1992).

 Evaluarea simptomelor / consecințelor de tip posttraumatic – pentru care există


secțiuni care se adresează expunerii la traumă în două instrumente foarte utilizate
pentru a măsura simptomele relaționate cu trauma: Posttraumatic Stress Diagnostic
Scale (PDS; Foa, 1995) și Detailed Assessment of Posttraumatic Stress (DAPS;
Briere, 2001).

Evaluarea expunerii la traumă


În ceea ce privește evaluarea expunerii la traumă, trebuie să luăm în considerație faptul că
majoritatea clienților care prezintă o simptomatologie complexă au traversat de-a lungul vieții
un număr semnificativ de experiențe traumatizante, adesea începând de la abuz în perioada
copilăriei.

Datorită faptului că atât evenimentele traumatizante din copilărie cât și cele din viața adultă
pot produce dificultăți psihologice, simptomatologia curentă a acestor clienți poate reprezenta
(Briere, 2004):

 Efectele unei experiențe traumatizante relativ recente, din viața adultă,

44
 Efectele cronice ale unui abuz din copilărie,

 Efectul aditiv al abuzului din copilărie și al experienței traumatizante recente, din viața
adultă (flashback-uri atât ale experiențelor de victimizare din copilărie, cât și din viața
adultă),

 Interacțiunea exacerbată a abuzului din copilărie și a experiențelor traumatizante din


viața adultă – aici intrând răspunsurile simptomatice extrem de severe, de regresie,
disociere, sau chiar episoade psihotice.

Ca o regulă generală, cu cât numărul de experiențe traumatizante din viața unei persoane este
mai mare, cu atât tabloul simptomatologic post-traumatic este mai complex.

Evaluarea simptomelor
 În ceea ce privește evaluarea simptomelor / consecințelor de tip posttraumatic se
utilizează inventarele clinice multiaxiale, cele mai cunoscute fiind:

 Inventarul Clinic Multiaxial Millon III

 Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota, ediția a 2-a (MMPI-2).

Model experiențial de conceptualizare clinică în tulburările


anxioase
Conceptualizarea clinică experiențială a tulburărilor anxioase
 Ideea de bază în conceptualizarea clinică experiențială a tulburărilor anxioase este
aceea că majoritatea acestor tulburări sunt legate de experiențe dureroase și
periculoase ale sinelui.

 Mai mult, în toate tulburările anxioase se poate constata un sentiment cronic de ”auto-
periclitare”.

 Diferitele tulburări anxioase reprezintă variații în conținutul experiențelor de sine


amenințătoare și, mai important, prezintă variații în procesele experiențiale utilizate
pentru a îndepărta pericolul. (Wolfe & Sigel, 1998)

45
O secvență tipică de dezvoltare a unei tulburări anxioase cuprinde trei faze (după Wolfe
& Sigel, 1998):

 Conștientizarea senzorială

 Conștientizarea reflexivă

 Comportamentul de evitare

Schema generală secvenței de dezvoltare a tulburării anxioase

46
Faza 1: Conștientizarea senzorială
 Prima fază a dezvoltării tulburării anxioase începe cu impactul unei experiențe
traumatice trecute asupra capacității individului de experimentare autentică a sinelui.
Majoritatea acestor traume apar în context interpersonal și lasă individul cu un
profund sentiment de neputință, prins în capcană, în imposibilitatea de a preveni
evenimentul periculos, care este perceput a fi sortit să se întâmple. Aceste experiențe
de ”auto-periclitare” tind să fie limitate, la nivel psihologic, la temeri asociate cu
separația, rejecția, pierderea unui părinte sau a unei persoane dragi, experiențe intens
umilitoare sau deziluzii legate de asemenea de părinți sau de persoane foarte apropiate,
sau experiențe de ”pierdere de sine”.

 Ideea de traumă este însă un termen relativ, el referindu-se la cantitatea de durere pe


care cineva o poate experienția comparată cu capacitatea persoanei de a îndura
durerea. Mai exact, același eveniment poate fi procesat diferit de persoane cu
capacitati diferite de a le face față.

 Mai mult, trauma face dificilă pentru individ trăirea experiențelor de sine prezente.
Astfel, de fiecare dată când individul se află într-o situație asemănătoare cu contextul
de ”auto-periclitare”, acesta va trăi anxietate. Anxietatea servește ca un semnal de
alarmă că o experiențiere ulterioară a sinelui poate fi periculoasă. Dar individul
interpretează anxietatea ca un semnal vis-a-vis de faptul că un eveniment catastrofic
ulterior urmează să se producă. Această interpretare catastrofică, deși este incorectă,
are alte implicații importante. Obiectul fricii, situația sau senzațiile, se relaționează cu
trauma inițială. De asemenea, interpretările catastrofice indică faptul că atenția
individului s-a deplasat de la experiența directă a sinelui și/sau lumii la experiența
reflexivă a sinelui amenințat.

Faza 2: Conștientizare reflexivă


 A doua fază a dezvoltării tulburării anxioase implică alunecarea atenției individului
de la conștientizarea senzorială la conștientizarea reflexivă. În conștientizarea
reflexivă anxietatea pacientului va experiementa inevitabil emoții disfuncționale și
evaluări negative ale anxietății inițiale. Rezultatul este o intensificare rapidă a stării de
anxietate.

 Această alunecare automată a atenției de la conștientizarea senzorială la


conștientizarea reflexivă, denumită și ”atenție centrată pe sine” este caracteristică
tuturor tulburărilor anxioase: anxietatea anticipatorie a persoanei cu fobie de vorbit în
public, îngrijorarea permanentă a pacientului cu anxietate generalizată, teama de
teamă sau de a nu pierde controlul a pacientului cu fobie etc.

47
Faza 3: Comportamentul de evitare
 În cea de-a treia fază a dezvoltării tulburării anxioase apare comportamentul de
evitare.

 Pacientul va asocia variatele contexte în care experiențiază anxietate sau panică cu


recurența anxietății sau panicii.

 Într-un efort consecvent de a-și controla anxietatea, acesta va începe să evite


contextele care i-au provocat experiențele anterioare de ”auto-periclitare”.

 Evitarea crește însă dificultatea de re-intrare în situațiile de care se teme.

Tulburările anxioase
 În categoria tulburărilor anxioase, Manualul de diagnosticul şi statistica al
tulburărilor mintale (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorder) - DSM-IV-
TR publicat de Asociaţia Psihiatrică Americană descrie 12 tulburări: panica fără
agorafobie, panica cu agorafobie, agorafobia fără istoric de panică, fobia specifică,
fobia socială, tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut,
anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă datorată unei condiţii medicale generale,
tulburarea anxioasă indusă de o substanţă şi tulburarea anxioasă fără altă specificaţie.
Deși atacurile de panică și agorafobia nu sunt categorii nozologice distincte, ci survin
în contextul majorității celorlalte tulburări, autorii manualului au decis să prezinte
separat seturile de criterii pentru atac de panică și pentru agorafobie din motive
didactice. (DSM-IV-TR, 2000)

Tulburarea de panică
 Elementul esenţial al panicii îl constituie prezenţa de atacuri de panică inopinate,
recurente, urmate de cel puţin o lună de preocupare ersistentă în legătură cu faptul de a
nu avea un alt atac de panică, teamă în legătură cu posibilele implicaţii sau consecinţe
ale atacurilor de panică ori o modificare semnificativă de comportament în raport cu
atacurile. (DSM-IV-TR, 2000)

Atacul de panică
 Conform DSM-IV-TR, caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o
perioadă distinctă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 dintre
cele 13 simptome somatice sau cognitive.

 Simptomele pot fi somatice sau de natură cognitivă şi includ palpitaţiile, transpiraţia,


tremorul sau trepidaţia, senzaţia de scurtare a respiraţiei sau de strangulare, senzaţia de
sufocare, durere sau disconfort precordial, greaţă sau detresă abdominală, ameţeală sau
vertij, derealizare sau depersonalizare, frica de a nu-şi pierde controlul sau de „a nu
înebuni", frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură. Atacul debutează
48
brusc şi escaladează rapid până la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau
mai puţin) şi este adesea acompaniat de sentimentul de pericol sau de moarte iminentă
şi de dorinţa de a scăpa. (DSM-IV-TR, 2000)

Conceptualizarea clinică a atacului de panică din perspectiva EFT


 Greenberg și Elliott privesc anxietatea ca pe o încercare a clientului de a regla stări
emoționale negative.

 În conceptualizarea atacului de panică în cadrul psihoterapiei experiențiale centrate pe


emoție putem utiliza schema emoției reactive secundare, care implică faptul că
persoana acționează împotriva propriei emoții adaptative primare inițiale, pe care o
înlocuiește cu o emoție secundară.

 De foarte multe ori, în spatele tulburării de panică se află emoții renegate ale
clientului. De exemplu, un client a cărui mamă a decedat de curând va decide că nu
are dreptul să exprime emoții ”nepotrivite” cu situația de doliu. Una dintre aceste
”emoții nepotrivite” poate fi frica de propria moarte. El poate decide că este nepotrivit
pentru un fiu să simtă frica de propria moarte (emoție funcțională) atunci când își
amintește de moartea mamei, fapt ce-l determină să devină furios pe pericolul morții
unei ființe dragi (reacție focusată extern).

Studiu/de/caz
Atacuri de panică în PTSD: cazul lui Andrei
 Andrei este un tânăr de 24 de ani care s-a prezentat la cabinetul de psihoterapie
acuzând atacuri de panică asociate cu momentele în care prietena lui fumează.
Povestește că a discutat cu prietena și că a obținut promisiunea acesteia de a nu mai
fuma în preajma lui, sperând astfel că atacurile de panică vor dispărea. Ultimul atac a
apărut însă doar la vederea pachetului de țigări din buzunarul prietenei.

 În urma interviului clinic semistructurat am constatat faptul că Andrei îndeplinește


criteriile DSM-IV-TR pentru tulburarea de stres posttraumatic.

 În ceea ce privește atacurile de panică am constatat următoarele: a avut mai multe


atacuri de panică inopinante pe parcursul ultimei luni, însoțite de o preocupare
persistentă în legătură cu faptul că acestea se pot repeta oricând, teamă legată de
implicațiile atacurilor de panică asupra sănătății sale mentale și modificări
semnificative de comportament în legătură cu atacurile de panică.

 Andrei manifestase atacuri de panică și cu doi ani înainte de a se prezenta la cabinetul


meu, în urma decesului mamei sale. El descrie că a avut aceste atacuri cu o frecvență
de 3-4 pe zi, apoi s-au rărit la 1-2 pe zi, în special seara, pe o perioadă de 4 luni după
decesul mamei. Atacurile se manifestau prin rememorarea dureroasă a evenimentului,
tremur și crize intense de plâns. După această perioadă atacurile au dispărut complet

49
timp de 1 an și 8 luni. Ele au revenit în urmă cu o lună, fiind activate de mirosul de
fum de țigară. De remarcat faptul că atacurile de panică au apărut în preajma
”aniversării” evenimentului traumatizant, respectiv moartea mamei.

 Mai exact, în urmă cu o lună Andrei află că prietena lui este fumătoare ocazional. Din
acest moment, de fiecare dată când simte mirosul de fum de țigară ce vine de la ea,
Andrei dezvoltă un atac de panică. Dacă mirosul de fum de țigară vine de la altă
persoană, de exemplu coleg de birou, acesta nu are niciun efect asupra lui.

 ”Sunt terifiat de ideea că prietenei mele i s-ar putea întâmpla ceva asemănător cu ceea
ce i s-a întâmălat mamei mele. N-aș suporta să mai pierd pe cineva foarte drag în
modul acela inuman.” - Explică Andrei.

 În urma explorării am aflat că Andrei a trăit decesul mamei sale ca pe un film în


mișcare lentă. Familia a aflat cu doi ani înainte diagnosticul de cancer, iar părinții au
decis să nu-i implice pe cei doi băieți (Andrei și fratele lui cu un an mai mic) în
îngrijirea acesteia. Mai mult, părinții se comportau cât mai natural cu putință când cei
doi fii veneau acasă în vizită, evitând discuțiile legate de sănătate și centrându-se pe
problemele cotidiene. În ultimele două luni de viață, atunci când boala mamei a intrat
în faza terminală, aceasta s-a închis foarte mult în sine, a devenit depresivă și nu mai
comunica cu cei doi băieți, rezumându-se la a le spune lucruri generale.

 Andrei a vorbit ultima dată cu mama sa in ziua de 8 martie, când a sunat-o să-i spuna
”la mulți ani”. A trăit dureros acel apel telefonic, nu și-a găsit cuvintele, iar ultimul
lucru pe care i l-a spus mama a fost ”Să ai grijă de tine!”. Andrei povestește că a închis
telefonul pentru că era incapabil să mai spună ceva și l-a cuprins o tristețe profundă.

 Tot în urma explorării a reieșit faptul că Andrei asociază mirosul de fum de țigară cu
mirosul medicamentelor citostatice ale mamei, miros care era foarte persistent în
camera în care aceasta și-a petrecut ultimele luni de viață. Mai mult, în ultima fază de
evoluție, cancerul mamei s-a localizat la plămâni, provocând moartea prin asfixiere,
episod extrem de impresionant la care Andrei a asistat neputincios. Mi-a spus că, în
acele momente, durerea și neputința erau însoțite de ”dorința nefirească” ca
evenimentele să evolueze mai repede și chinul mamei să se sfârșească. Apoi a trăit
foarte intens sentimentul de vină că s-a simțit ușurat.

 Pe parcursul celor trei zile de priveghi a simțit revoltă față de moarte și un foarte
profund sentiment de frică față de propria moarte. Această emoție primară era
însoțită de cea de vină că îi este teamă de propria moarte (emoție secundară) când ar
trebui să simtă doar durere pentru moartea mamei.

50
Schema emoției reactive secundare într-un caz de PTSD cu atacuri de
panică

Tulburarea de stres posttraumatic


 Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia de simptome
caracteristice în urma expunerii la un stresor traumatic extrem, care implică
experiențierea personală directă a unui eveniment comportând moartea efectivă sau
ameninţarea cu moartea, ori o vătămare serioasă sau o ameninţare a integrităţii
corporale proprii; faptul de a fi martor la un eveniment care implică moartea,
vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altei persoane; a afla despre moartea
violentă sau inopinată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea
ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un alt asociat apropiat (criteriul
Al). Răspunsul persoanei la eveniment trebuie să comporte frica intensă, neputinţa sau
oroarea (sau, la copii, răspunsul trebuie să implice comportamentul agitat sau
dezorganizat) (criteriul A2). Simptomele caracteristice rezultând din expunerea la o
traumă extremă includ reexperientarea persistentă a evenimentului traumatic (criteriul
B), evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paralizia reactivităţii generale
(criteriul C) şi simptome persistente de excitaţie crescută (criteriul D). Tabloul
simptomatologie complet trebuie să fie prezent timp de cel puţin o lună (criteriul E),
iar perturbarea trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare (criteriul
F). (DSM-IV-TR, 2000)

Evenimentul traumatic poate fi re-experiențiat în diverse moduri


 Frecvent, persoana are amintiri intrusive şi recurente ale evenimentului (criteriul Bl)
ori vise detresante recurente în cursul cărora evenimentul este rejucat sau altfel
reprezentat (criteriul B2). În cazuri rare, persoana experiențiază stări disociative care
durează de la câteva secunde până la câteva ore sau chiar zile în timpul cărora
componentele evenimentului sunt retrăite, iar persoana se comportă ca şi cum ar
experienţa evenimentul în acel moment (criteriul B3). Aceste episoade, denumite
adesea „flash-back-uri”sunt de regulă scurte, dar pot fi asociate cu detresă prelungită şi
excitaţie crescută. O detresă psihologică intensă (criteriul B4) sau o reactivitate
fiziologică intensă (criteriul B5) survin adesea, când persoana este expusă la
evenimente declanșante care seamănă cu, sau simbolizează un aspect al evenimentului
traumatic (de ex., aniversările evenimentului traumatic). (DSM-IV-TR, 2000)

51
Evitarea
 Stimulii asociaţi cu trauma sunt evitaţi în mod persistent. Persoana face de regulă
eforturi deliberate pentru a evita gândurile, sentimentele sau conversaţiile despre
evenimentul traumatic (criteriul CI) şi pentru a evita activităţile, situaţiile sau
persoanele care deşteaptă amintiri despre acesta (criteriul C2).

 Evitarea amintirilor poate include amnezia pentru un aspect important al


evenimentului traumatic (criteriul C3).

 Diminuarea reactivităţii la lumea externă, denumită „paralizie psihică” sau „anestezie


emoţională” începe de regulă curând după evenimentul traumatic. Individul se poate
plânge de scăderea considerabilă a interesului sau participării la activităţi plăcute
anterior (criteriul C4), de faptul că se simte detaşat sau înstrăinat de alţi oameni
(criteriul C5) ori că are o capacitate considerabil redusă de a simţi emoţiile (în special
pe cele asociate cu intimitatea, tandreţea şi sexualitatea) (criteriul C6).

 De asemenea, individul poate avea sentimentul de viitor îngustat (nu se aşteaptă să-şi
facă o carieră, să se căsătorească, să aibă copii ori o durată normală de viaţă) (criteriul
C7). (DSM-IV-TR, 2000)

Conceptualizarea clinică în tulburarea de stres posttraumatic


 În psihoterapia experiențială centrată pe emoții, lucrul cu un client care a trecut printr-
un eveniment traumatic pleacă de la înțelegerea măsurii în care evenimentul respectiv
a transformat într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului.

 De regulă, un eveniment traumatizant împarte lumea clientului în trei ”momente”


fenomenologice: înainte de eveniment, în timpul evenimentului și după eveniment.

 În experiența clientului, fiecare dintre aceste momente este în același timp o ”lume”,
constând într-o imagine particulară a sinelui, a altor persoane și a lumii în ansamblul
ei.

 Descrierea acestor ”momente-lumi” se bazează pe cercetările fenomenologice ale lui


Fischer și Wertz.

”Lumea pre-victimizare

 Înainte de traumă clientul experiențiază lumea ca fiind sigură. Această lume este
”lumea pre-victimizare”.

 Ea conține posibilitatea traumei, dar doar la nivel abstract.

 Persoana se simte întreagă, puternică și imună la rău, sau măcar protejată adecvat de
comunitatea din care face parte, alcătuită din persoane serviabile și măsuri de
precauție de rutină.
52
 În această lume clientul duce o viață obișnuită și progresează spre ducerea la
îndeplinire a proiectelor de viață.

”Lumea victimizării”
 În momentul traumei apare ”lumea victimizării”.

 Sentimentul anterior de siguranță se pierde și, supus terorii, clientul descoperă că a


devenit dintr-odată victima unei persoane răuvoitoare sau a unei forțe externe ce nu
poate fi controlată (ex.: cutremur, foc etc.).

 Această persoană sau eveniment amenință de regulă clientul cu sfârșitul existenței.


Amenințarea lasă clientul neajutorat, rănit de teroare și vulnerabil.

 Există și situația în care trauma constă în asistarea neputincioasă ca martor oripilat în


timp ce o altă persoană este amenințată, rănită sau chiar ucisă. În ambele cazuri
clientul se simte izolat de comunitatea de persoane serviabile și de ajutor (rude,
prieteni, vecini etc.).

 În timpul acestor momente, de regulă timpul pare să se deruleze foarte încet sau chiar
să se oprească, în timp ce clientul încearcă să preîntâmpine moartea.

 Acest moment va fi văzut de client mai târziu ca fiind central în viața sa, împărțindu-i
firul vieții în două: înainte și după.

”Lumea post-victimizare”
 După traumă clientul întră în ”lumea post-victimizare”, el trăind într-o așteptare
continuă a unei viitoare victimizări.

 Clientul experințiază această posibilitate printr-o gamă largă de dificultăți: corpul său
este mai anxios și mai ușor de înfiorat, simțurile sunt fin acordate la orice pericol
iminent, somnul este persturbat și presărat cu vise terifiante de victimizare recurentă,
viitorul este văzut ca prea scurt sau limitat.

 Speranțele clientului de a obține fericire sau succes sunt puse în așteptare, iar acesta
este blocat într-o existență pasivă cu sinele rănit, așteptând fie ceva să se schimbe de la
sine, fie să fie supus victimizării (traumei) finale.

 Pentru a scăpa de intruziunea permanentă a ”lumii victimizării” în existența sa post-


victimizare, clientul încearcă să evite gândurile, emoțiile și amintirile relaționate cu
trauma, adesea retrăgându-se din activitățile de rutină sau utilizând diverse substanțe
(droguri, alcool, medicamente etc.) pentru a-și alina durerea. Din păcate însă,
realitatea experienței traumatice se reafirmă încontinuu, lăsând clientul rănit și confuz.

53
Intervenția experiențială în tulburarea de stres posttraumatic
Intervenția experiențială în tulburarea de stres posttraumatic

 Începe cu înțelegerea experienței unice a clientului cu aceste trei ”momente-lume”.

 Clientul și terapeutul se angajează într-un proces de explorare a percepțiilor și


credințelor clientului care au o mare încărcătură emoțională, cunoscute sub numele de
”scheme emoționale”.

 Acestea sunt organizate de regulă în jurul emoției de frică sau de anxietate, iar
identificarea lor îl ajută pe terapeut să înțeleagă empatic experiențele traumatizante ale
clientului.

Explorarea empatică
 În psihoterapia proces-experiențială există un pattern tipic de răspuns al
psihoterapeutului pe parcursul ședinței terapeutic, denumit explorare empatică. Acesta
este așa de diferit de alte abordări, încât putem spune clar că intervenția este una de
orientare experiențială doar dacă ne uităm la intervențiile psihoterapeutului.

 În cadrul explorării empatice terapeutul reformulează emoțiile descrise de client pe


baza unor reflectări exploratorii, vorbind din punctul de vedere al clientului și cerând
întotdeauna confirmarea acestuia dacă a înțeles sau nu sensul exact al descrierilor
făcute. Sunt utilizate de asemenea și întrebări exploratorii de tipul: ”Ce simți în
interiorul tău acum?”, ”Ce senzații experiențiezi în acest moment?”, ”Unde este
localizată emoția în corpul tău?”

Din perspectiva psihoterapiei proces-experiențiale, tulburarea de stres posttraumatic implică


mai multe seturi de scheme concurente:

 Schemele emoționale ordinare – sunt caracteristice pentru ”lumea pre-victimizare” și


crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat lor.

 Schemele emoționale ”frică – vulnerabilitate” sunt activate în timpul traumei și și


reprezintă curat ”lumea victimizării” a evenimentului traumatizant propriu-zis.
Acestea se centrează în jurul emoției de frică, al percepțiilor asociate (periculozitate) și
al tendințelor de acțiune (fugă, evitare).

Provocarea ”credințelor prețuite”


 Când o persoană este victimizată, el/ea experiențiază o profundă provocare a unui set
cheie de scheme emoționale, cunoscute și sub numele de ”credințe prețuite”.

Există patru scheme emoționale relaționate cu trauma (după Elliot & all., 1989):

 Lumea nesigură: înainte de victimizare majoritatea oamenilor își asumă o schemă


emoțională de bază a unei ”lumi sigure”, lume în care mediul lor fizic și social este

54
văzut ca benign în esența lui. După victimizare, această schemă emoțională este
înlocuită cu cea în care lumea este văzută ca fiind fundamental nesigură, periculoasă și
impredictibilă.

 Celălalt răuvoitor: traumele care implică crime sau abuz sexual sunt fundamental
interpersonale, comparativ cu cele care implică accidente sau dezastre. Violența
interpersonală activează schema emoțională a ”celuilalt” ca puternic, răuvoitor,
prădător. După victimizare, această schemă este proiectată pe număr mare de alte
persoane, chiar dacă acestea au fost privite anterior ca fiind de ajutor.

 ”Celălalt” care nu este de ajutor: victimizarea de asemenea deteriorează credința


clientului că ceilalți oameni formează o comunitate pe care se poate baza și care oferă
protecție, asistență și grijă. Persoanele ”de ajutor” (familie, prieteni, autorități legale,
profesioniști din sănătatea mintală) nu au fost capabili să prevină victimizarea atunci
când aceasta s-a produs, motiv pentru care sunt văzuți acum ca fiind absenți,
indiferenți și ineficienți.

 Sinele vulnerabil: schemele emoționale de ”credințe prețuite” despre putere personală,


auto-eficiență, bunătate sau lipsa vulnerabilității au fost provocate de traumă. De
obicei, persoana se luptă să nu renunțe la aceste credințe despre sine, dar în același
timp adoptă o organizare a sinelui alternativă, în care sinele este experiențiat ca slab,
neputincios, fragmentat, vulnerabil, și uneori ca unul care merită o victimizare
ulterioară.

Din perspectiva proces-experiențială, dificultățile de stres posttraumatic împlică un set de


scheme emoționale aflate în competiție

 De exemplu, în ”lumea pre-victimizare”, adică înaintea producerii evenimentului


traumatic, un set important de scheme emoționale este acela de ”securitate calmă”.
Acesta crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat
acestei scheme emoționale, ducând la experiența universală de protest al înțelesului
(clientul este în protest emoțional față de un eveniment de viață, fapt ce intră în
contradicție cu credințele sale fundamentale; cu cât discrepanța este mai mare, cu atât
emoția trăită este mai puternică).

 Cel de-al doilea set de scheme emoționale este de ”vulnerabilitate înfricoșătoare”.


Acesta este activat în timpul traumei și reprezintă cu acuratețe ”lumea victimizării”
pentru evenimentul traumatizant propriu-zis. Aceste scheme emoționale sunt implicite
în emoțiile de frică, rușine și furie, împreună cu interpretările asociate acestora (ex.
pericol) și tendințele spre acțiune (ex. fugă, evitare).

 Schemele emoționale relaționate cu trauma diferă de la o persoană la alta, precum și în


funcție de experiența de victimizare. Uneori acestea sunt extrem de implicite și pot fi
accesate doar indirect, în cadrul ședințelor terapeutice, prin metode de expresie activă
de tipul tehnicii scaunului gol sau prin metode de re-experiențiere de tipul repovestirii
traumei.

55
 De asemenea, traumele recente interacționează într-o manieră ideosincratică cu traume
din viața anterioară a persoanei.

Principiile generale ale schimbării în psihoterapia proces-experiențială a traumei:


1. Furnizarea prezenței empatice – psihoterapeutul se raportează la client ca o
persoană grijulie, căreia îi pasă de el și care este dispus să-l ajute. Această prezență îi
oferă clientul o experiență emoțională corectivă la imaginile negative ale ”celorlalți”
ca fiind nepăsători, lipsiți de afectivitate sau răuvoitori. De regulă aceasta este prima
sarcină a terapiei și este nevoie de mai multe ședințe până când clientul care a trecut
printr-un eveniment traumatizant să dezvolte încrederea că terapeutul îl înțelege și că
acestuia îi pasă de problema lui.
2. Sprijinirea re-întăririi sinelui

 Psihoterapeuții procesual-experiențialiști pleacă de la premiza că indivizii umani au o


tendință fundamentală de a se adapta și de a face față situațiilor, inclusiv rănilor fizice
și emoționale.

 Pentru a depăși dificultățile relaționate cu trauma, clientul trebuie să recâștige


încrederea în capacitatea sa de a face alegeri cu sens și de a se reîntoarce la proiectele
de viață importante compromise de evenimentul traumatizant.

 În acest sens, clientul este ajutat să-și clarifice natura proiectului de viață întrerupt și
sunt sprijinite tendințele acestuia de creștere.

 Adițional, clientul este sprijinit să-și exprime emoțiile, în principal furia, care îl poate
ajuta să-și dezvolte capacitatea de auto-protecție asertivă în fața unui potențial pericol.

3. Încurajarea restabilirii lumii ca parțial de încredere

 lumea post-victimizare” nu poate deveni niciodată la fel de sigură ca ”lumea pre-


victimizare”, dar un anumit nivel de siguranță trebuie restabilit pentru ca persoana să
se poată întoarce la o viață tolerabilă și să-și continue proiectele de viață importante.

 Siguranța și încrederea sunt stabilite în contextul relației terapeutice, dar este extrem
de important pentru client ca acesta să poată face față mediului său și să descopere că
poate să fie mai puțin vigilent atunci când circumstanțele nu sunt amenințătoare.

 Însă, fără îndoială, clientul este acela care decide când și de unde să înceapă să-și
recapete încrederea în lumea sa.

4. Sprijin în reprocesarea traumei

 În acest scop, terapeutul încurajează și facilitează exprimarea emoțională controlată a


clientului în cadrul ședințelor de psihoterapie.

 Cea mai utilizată metodă este de a-l încuraja pe client să povestească, să re-
experiențieze și să re-proceseze evenimentul traumatizant.

56
 Această metodă permite clientului să proceseze răspunsul afectiv original într-o stuație
cu un nivel mult diminuat de amenințare, în care nivelul de excitare emoțională poate
fi modulat cu atenție.

 Astfel, terapeutul îl ajută pe client să restaureze balanța emoțională și să-și moduleze


emoțiile.

 Odată ce această abilitate este restaurată, clientul nu se va mai simți constrâns sau
dominat de propriile emoții.

Repovestirea experiențelor traumatizante


 Metoda repovestirii traumei se utilizează în psihoterapia experiențială centrată pe
emoții pentru tratamentul dificultăților de stres posttraumatic.

 Deși este o experiență dureroasă, oamenii care au fost victimele unor evenimente
traumatizante resimt foarte puternic nevoia de a descrie evenimentele respective.

 Repovestirea îl ajută pe client să-și acceseze și să reproceseze reacțiile emoționale în


timpul ședinței terapeutice, cu scopul final de a facilita o reglare emoțională
îmbunătățită.

 Datorită faptului că procesarea emoțională este scurt-circuitată în perioadele de


excitație emoțională ridicată, situația amenințătoare rămâne nediferențiată, vie și
izbitoare, frapantă.

 Acest fapt îl poate face pe client să trăiască stări de hiperalertă și vigilență, cu scopul
de a se proteja de un viitor pericol.

 Aspecte particulare ale situației, uneori doar cu o asemănare măruntă cu cele din
adevăratul eveniment traumatizant, pot scoate la iveală emoții similare cu cele trăite în
situația traumatizantă.

Scop
 Unul dintre scopurile punerii clientului să povestească situația traumetizantă este de a-
l ajuta pe acesta să identifice și să clarifice aspectele relevante ale respectivei situații.

 Această examinare atentă îl ajută pe client să-și limiteze patternul reacțiilor emoționale
maladaptative.

 Pe măsură ce clientul povestește, aspectele importante ale situației devin mai clare,
incusiv acele aspecte care au rămas neprocesate în momentul producerii
evennimentului.

 Adesea clientul trebuie să repovestească evenimentul traumatizant de mai multe ori pe


parcursul terapiei, deoarece povestea se va schimba în timp, atât pentru că alianța

57
terapeutică devine mai solidă și clientul are mai multă încredere în terapeut, cât și
pentru că, pe parcurs, sunt accesate amintiri adiționale, pe măsură ce înțelesul
evenimentelor începe să se clarifice.

Markeri ai procesului terapeutic


 Autorii modelului psihoterapeutic vorbesc despre așa-zișii markeri ai procesului
terapeutic. Aceștia reprezintă comportamente ale clientului din timpul ședințelor de
psihoterapie care semnalizează faptul că respectivul client este pregătit să lucreze pe o
problemă particulară.

 Un exemplu este markerul de ruptură auto-critică, atunci când o parte a sinelui


(criticul) are tendința de a critica altă parte a sinelui (aventurierul).

 La apariția evidentă a unui astfel de marker se impune un anumit tip de sarcină


terapetutică – în cazul exemplului de mai sus rezolvarea conflictului dintre cele două
părți prin tehnica ”dialogul celor două scaune”. (Elliott & all, 2004)

Etapele sarcinii terapeutice de repovestire a evenimentelor traumatizante


(Elliott & all., 2004)

 Marker – clientul se referă la o experiență traumatizantă care ar putea fi povestită (ex.:


eveniment traumatizant, situație de viață perturbată, vis terifiant etc.) sau vorbește
despre o reacție intensă. Terapeutul identifică și reflectă (verbalizează) markerul către
client, apoi îi propune sarcina terapeutică, explicându-i scopul repovestirii.

 Elaborarea – Clientul începe să povestească detaliat și concret trauma și descrie ceea


ce s-a întâmplat dintr-un punct de vedere extern și faptic. Terapeutul pune întrebări în
legătură cu situația, ce a dus la ea, centrându-se tot pe fapte, apoi încurajează clientul
să re-intre în situație în imaginar.

 Adâncirea – clientul re-experiențiază momente importante sau aspecte ale traumei, în


timp ce-și menține sentimentul de siguranță. Terapeutul îi furnizează reflectări
evocative, ascultă și îi reflectă amărăciunea, îl asistă pe client în experiențierea
imediată, îl ajută să mențină o distanță de lucru sigură și oprește sarcina dacă este
necesar.

 Ieșirea la iveală a unor noi înțelesuri – clientul își amintește și diferențiază


înțelesurile traumei, atât pe cele personale, idiosincratice, precum și pe cele care reies
acum, din punct de vedere intern. Terapeutul ascultă, reflectă și oferă suport pentru
noile înțelesuri, în special cele care duc la o scădere a sentimentului de vinovăție.

 Puncte de vedere alternative – Clientul reflectează asupra punctelor de vedere


alternative și diferențiate ale traumei, le evaluează și integrează într-o poveste
coerentă aspectele neconectate anterior sau inconsistente legate de experiența sa.

58
Terapeutul ajută clientul să reflecteze asupra și să exploreze punctele de vedere
alternative.

 Reintegrarea – Clientul exprimă un punct de vedere asupra sinelui, asupra celorlalți și


asupra lumii, lărgit și mai integrat, în timp ce ia în considerație noi moduri de acțiune,
menținându-și în același timp siguranța personală. Terapeutul reflectă și subliniază
povestirea integrată, facilitând explorarea noilor modalități de acțiune.

59
60
Studiu/de/caz
Psihoterapia centrată pe emoție într-un caz de doliu complicat (Cucu-
Ciuhan, 2015)
 The clinical case is a 25 years old man experiencing posttraumatic stress disorder and
panic attacks with prolonged suffering after the loss of his mother. In this article we
will call him Mathew, which is not his real name.

 He first came to therapy describing panic attacks associated with the moments when
his girlfriend was smoking. He spoke with his girlfriend about his problems, which he
presented as concerns about her health and a sign of his love for her. The girl, who
was only an occasional smoker, agreed not to smoke anymore in his presence. But
Mathew developed a panic attack a few days after, when he saw a pack of cigarettes in
her pocket.

1. Facilitation of a safe and productive therapeutic relationship by emphatic attunement,


therapeutic bond and task collaboration

 Persons with anxiety have a chronic feeling of self-endangerment, the majority of the
anxiety disorders being related with painful and dangerous experiences of the self.
This is particularly true with the prolonged grief patients. Their experiences often

61
occur in interpersonal situation, leaving the individual with a deep sense of helpless,
trapped, and impossible to prevent the dangerous event, which is perceived as meant
to happen. With these patients constructing a safe and trusted therapeutic relationship
is very important, so the first sessions we emphasized the emphatic attunement, by
being present, entering into the client’s experience, and resonate with his experience.
We also focused on building the therapeutic bond by communicating empathy, caring
and presence to the patient.

 On the task collaboration, we took into account the fact that patients with panic
disorder have an intense need of developing a sense of control over their symptoms
before working on the repair of their deficiencies in the experimenting of self. We
used the cognitive behavior technique of symptoms tracking, Mathew having the task
to register his panic attacks over one week. He received a table with five columns: day
and hour of the attack, what he was doing/where he was, corporal symptoms and
behavior, thoughts, and emotions. We transformed the technique in an experiential
manner: for every panic attack he should use a new paper sheet and never read the old
ones. He was instructed to fill the table during the panic attack and to describe as
accurate and as in detail as he can his symptoms. This paradox technique was intended
to help him focus in the present, on the “here and now”, and it proved to be very
efficient. Mathew reported that the symptoms were decreasing in intensity and in two
weeks his panic attacks were increasingly rare.

2. Process-experiential formulation of the case by empathic exploration and


identification of the maladaptive emotion scheme
Each emotion scheme comprises five types of elements (adapted after Elliott et al., 2004):

 Perceptual-situational elements – represent the person’s past or current environments and


include immediate awareness of the current situation and episodic elements. Mathew’s
perception of the cigarette smoke from his girlfriend reminds him of the smell of cytostatic
medicines in his mother room and the trauma of his mother death, activating fear of death.

 Bodily-expressive elements represent the emotion scheme processes through the body.
When he has a panic attack, Mathew experiences trembling, chest pain and intense crises of
crying, reliving the moments of his mother death.

 Symbolic-conceptual elements – are verbal or visual representations of the emotion scheme


processes produced through reflective self-awareness of the perceptual-situational and
bodily-expressive elements. Mathew’s obsessed thought was: “My girlfriend could die in the
same terrifying way like my mother!”

 Motivational-behavioral elements – are the elements activated by the emotional scheme and
represent it in forms of needs, desires, and wishes. Mathew felt the need to protect his
girlfriend and to get rid of the fear by trying to convince her to quit smoking.

 The emotion scheme nuclear processes – organizes all the different components around a
particular emotion – Mathew’s fear of death.

62
 In the minutes when his mother death was imminent, Mathew tried very hard to understand
what his mother could feel, and even sit in an armchair trying to pretend that he was dying
too. He entered a suggestive state of mind and experienced an intense fear for his own
death. But he quickly decided that the fear for his own death was not a “suitable” feeling for
that moment, and he felt intense guilt and then anger on himself.

 According to the process-experiential theory of emotion, this is a secondary reactive


emotion response. The primary adaptive emotion, fear of death, is hidden by two secondary
reactive emotions, guilt and anger. He became angry of the danger of death by cancer
(externally focused reaction) and also angry with him for being afraid of death (self-focused
reaction). These feelings transformed the original emotion and leaded to actions that are not
entirely appropriate to the current situation – Mathew’s persistence on convincing the
girlfriend to quit smoking.

3. Reprocessing of problematic experiences by retelling of the traumatic and difficult


experiences and meaning creation
We used the retelling of the traumatic event strategy repeatedly, helping Mathew to understand
his painful experiences and his emotions related to the trauma.

One of the dysfunctional emotions related to the trauma was Mathew’s feeling of guilt.

First, he understood that his profound feeling of guilt was generated by the fact that, when he was
trying to empathize with his mother, in her last minutes, and simulated that he is also dying, he
activated the fear for his own death. He was feeling guilty that he was thinking of his own death
during his mother last minutes of life, instead of offering her emotional comfort.

Second, Mathew was feeling guilty because he couldn’t stand the smell of her mother wounds
when he was by her bed during the last days of her life. He recalls that the smell was so intense,
that he only could spend a few minutes at a time, and then he needed to take a break and go to
another room before he could return by her side. It was the same smell that he was associating
with the cigarettes smell. This was the main perceptual-situational element of his dysfunctional
emotion scheme and the “anchor” or a “sensory cue” that activated the panic attacks.

During the therapy, we reprocessed this feeling of guilt by generalization, and Mathew understood
that his self-preservation instinct is stronger that his need to love and compassionate others.

 The other dysfunctional emotion was Mathew’s anger.

 First, Mathew was angry with himself for being afraid of his own death, instead of being
present by his mother side on her last minutes of death. This is a self-focused reaction to
trauma. In the therapy, we reprocessed his reaction as a sign of intense love and empathy
with the mother. He was so much present by her side that he wanted to feel what she was
feeling.

 Second, Mathew was angry of the danger of death by cancer. This is an externally focused
reaction to trauma. In therapy, he understood that this intense emotion is making him to
control his girlfriend behavior. By generalization, he understood that there a large number of
other possible causes of death, and that not every person that smoke will die from cancer.

63
4. Reprocessing unfinished interpersonal issues with the mother by empty chair work

 Mathew was angry of his mother, because she did not take care of her health in time. The
mother died from skin cancer, and Mathew was accusing her for ignoring one melanoma that
was changing size and color over the time, and also for loving too much to stay in the sun.

 We used the empty chair technique to clarify this unfinished business and to solve the
interpersonal issue.

5. Restructuring and changing of the primary emotion scheme

During this phase of therapy Mathew developed new meanings of the trauma from his internal
point of view, and evaluated alternative views of the trauma by integrating previously unconnected
or inconsistent aspects of the experience into a more sensible story.

6. Self-empowerment (full resolution)

At the end of the therapy, Mathew expressed a more integrated view of self and others and
considered new ways of acting, while still maintaining personal safety.

Reprocesarea experiențelor problematice în psihoterapia


centrată pe emoții
Trei sarcini terapeutice
 În scopul reprocesării experiențelor problematice, psihoterapia centrată pe emoții
propune trei sarcini terapeutice:

 expunerea sistematică evocativă,

 repovestirea traumei și

 crearea înțelesului.

 Toate aceste trei sarcini terapeutice se adresează experiențelor dificile sau


problematice specifice ale clientului, aici intrând atât evenimente traumatizante,
dureroase, cât și evenimente de viață importante, dificile sau încurcate.

 De regulă, expunerea sistematică evocativă și repovestirea traumei, fiind sarcini


evocative ce implică activarea emoțională, se utilizează atunci când clientul este
relativ distanțat de emoțiile sale. În schimb, crearea înțelesului se utilizează pentru a
ajuta clientul să integreze emoții puternice dureroase.

64
Expunerea sistematică evocativă pentru reacții problematice
 Modelul expunerii sistematice evocative a fost dezvoltat de psihoterapeuta Laura Rice,
cea care i-a deschis lui Greenberg calea spre profesia de psihoterapeut, formându-l în
terapia centrată pe client.

 Metoda se folosește în special atunci când clientul este confuzionat de o reacție


personală particulară, denumită de autoare ”reacție problematică”. Expunerea
sistematică evocativă implică întoarcerea cu mare grijă la evenimentele de viață
problematice, cu scopul de a le clarifica și de a ajuta clientul să le înțeleagă mai bine.
De asemenea, se urmărește stabilirea unei legături între o situație stimul și răspunsul
emoțional și comportamental al clientului. În felul acesta se obține accesul la schemele
emoționale de bază, care pot fi examinate. (Rice & Saperia, 1984)

Sprijinirea clientului să aducă scenele problematice în ședința terapeutică


 Primul pas în expunerea sistematică evocativă este sprijinirea clientului să aducă
scenele problematice în ședința terapeutică, utilizând limbajul expresiv și viu colorat.

 Pentru a face asta, terapeutul utilizează reflecțiile evocative, prin întărirea experienței
interioare a clientului și evocându-i emoțiile. Clientul este însoțit de terapeut încet și
deliberat prin situația problematică, fiind încurajat să o descrie ca și cum ar vedea un
film cu ea. Prin descrierea scenelor în detaliu terapeutul îl ajută pe client să-și acceseze
amintirile episodice, permițându-i să-și retrăiască emoțiile în același timp.

Scopul este de a ”picta” un tablou verbal al scenei, care să fie viu pentru ambii participanți.
Clientul va retrăi în cadrul protejat și sigur al ședinței terapeutice scena problematică și reacția
sa la aceasta.

 Inițial terapeutul nu se centrează pe experiența emoțională internă a clientului, ci pe


reprezentarea concretă și în detaliu a situației. Clientul este rugat să descrie scena și să
identifice momentul exact în care a apărut reacția sa problematică. Pe măsură ce
reconstruiește scena cu clientul său, terapeutul va avea însă ca scop secundar
înțelegerea empatică a experienței emoționale a clientului.

 Rice și Saperia (1984) au dezvoltat un model în care au definit stadiile prin care trece
clientul pentru a rezolva reacțiile problematice (Rice & Saperia, 1984)

65
1. Marker

Clientul descrie o reacție personală confuză și neașteptată.

Terapeutul identifică și reflectă (verbalizează) markerul către client, apoi îi propune


sarcina terapeutică.

2. Experiența re-evocată

 Clientul pătrunde în scenă, își amintește și re-experiențiază momentul când a apărut


reacția sa neașteptată.

 Terapeutul încurajează clientul să pătrundă și să re-experiențieze situația.

3. Urmărirea percepției clientului asupra situației externe și a reacției interne a


acestuia

 Clientul își amintește aspectele izbitoare, frapante ale situației stimul și își explorează
propriile reacții afective interne la situația respectivă, precum și propriul construct
subiectiv al înțelesului la situație.

 Terapeutul îl ajută pe client să exploreze percepția asupra situației externe, reacția sa


internă și conexiunea dintre ele. De asemenea îl ajută să-și comute atențea între
situația externă și reacția internă, în funcție de necesitate.

4. Rezoluția parțială (puntea de înțeles)

Clientul descoperă legătura dintre experiența problematică și propriul său construct


asupra situației stimul.

Terapeutul ascultă și verbațizează eventuala punte de legătură, măsoară sentimentul


continuu al clientului de nedumerire, utilizează ipoteza empatică pentru a-i oferi
clientului o posibilă punte de legătură, identifică stilul caracteristic al clientului.

5. Recunoașterea și re-examinarea schemelor sinelui

 Clientul recunoaște un exemplu de aspect problematic mai larg al propriului mod de


funcționare și explorează scheme alternative ale sinelui și consecințele lor.

 Terapeutul ascultă și încurajează lărgirea perspectivei, ajută clientul să exploreze


sensuri mai largi și implicațiile care reies din acestea, ajută clientul să exploreze
scheme alternative ale sinelui.

66
6. Considerarea unei noi opinii (rezoluție completă)

 Clientul capătă o nouă viziune asupra aspectelor importante ale propriei funcționări,
iar sinele dezirabil se schimbă și se simte suficient de puternic pentru a implementa
schimbările.

 Terapeutul ascultă și explorează noile înțelesuri și implicațiile acestora pentru


schimbare.

Repovestirea experiențelor traumatizante sau dificile


 Alți psihoterapeuți experiențialiști au observat ulterior că metoda expunerii sistematice
evocative, dezvoltată inițial de Rice pentru a rezolva și clarifica reacțiile problematice,
poate fi adaptată pentru a lucra cu trauma sau reacțiile emoționale intense la alte
situații dificile, în care clientul nu este confuzionat de propria sa reacție. Această
sarcină terapeutică este cunoscută sub denumirea de repovestirea traumei. (Elliott,
2004)

 Metoda repovestirii traumei se utilizează în psihoterapia experiențială centrată pe


emoții pentru tratamentul dificultăților de stres posttraumatic. Deși este o experiență
dureroasă, oamenii care au fost victimele unor evenimente traumatizante resimt foarte
puternic nevoia de a descrie evenimentele respective. Repovestirea îl ajută pe client
să-și acceseze și să reproceseze reacțiile emoționale în timpul ședinței terapeutice, cu
scopul final de a facilita o reglare emoțională îmbunătățită.

 Datorită faptului că procesarea emoțională este scurt-circuitată în perioadele de


excitație emoțională ridicată, situația amenințătoare rămâne nediferențiată, vie și
izbitoare, frapantă. Acest fapt îl poate face pe client să trăiască stări de hiperalertă și
vigilență, cu scopul de a se proteja de un viitor pericol. Aspecte particulare ale
situației, uneori doar cu o asemănare măruntă cu cele din adevăratul eveniment
traumatizant, pot scoate la iveală emoții similare cu cele trăite în situația
traumatizantă.

 Unul dintre scopurile punerii clientului să povestească situația traumetizantă este de a-


l ajuta pe acesta să identifice și să clarifice aspectele relevante ale respectivei situații.
Această examinare atentă îl ajută pe client să-și limiteze patternul reacțiilor emoționale
maladaptative. Pe măsură ce clientul povestește, aspectele importante ale situației
devin mai clare, incusiv acele aspecte care au rămas neprocesate în momentul
producerii evennimentului.

 Adesea clientul trebuie să repovestească evenimentul traumatizant de mai multe ori pe


parcursul terapiei, deoarece povestea se va schimba în timp, atât pentru că alianța
terapeutică devine mai solidă și clientul are mai multă încredere în terapeut, cât și

67
pentru că, pe parcurs, sunt accesate amintiri adiționale, pe măsură ce înțelesul
evenimentelor începe să se clarifice.

 Elliott, Watson, Goldman și Greenberg descriu etapele sarcinii terapeutice de


repovestire a evenimentelor traumatizante (Elliott & all., 2004)

1. Marker

Clientul se referă la o experiență traumatizantă care ar putea fi povestită (ex.:


eveniment traumatizant, situație de viață perturbată, vis terifiant etc.) sau vorbește
despre o reacție intensă.

Terapeutul identifică și reflectă (verbalizează) markerul către client, apoi îi propune


sarcina terapeutică, explicându-i scopul repovestirii.

2. Elaborarea

 Clientul începe să povestească detaliat și concret trauma și descrie ceea ce s-a


întâmplat dintr-un punct de vedere extern și faptic.

 Terapeutul pune întrebări în legătură cu situația, ce a dus la ea, centrându-se tot pe


fapte, apoi încurajează clientul să re-intre în situație în imaginar.

3. Adâncirea

 Clientul re-experiențiază momente importante sau aspecte ale traumei, în timp ce-și
menține sentimentul de siguranță.

 Terapeutul îi furnizează reflectări evocative, ascultă și îi reflectă amărăciunea, îl asistă


pe client în experiențierea imediată, îl ajută să mențină o distanță de lucru sigură și
oprește sarcina dacă este necesar.

4. Ieșirea la iveală a unor noi înțelesuri

Clientul își amintește și diferențiază înțelesurile traumei, atât pe cele personale,


idiosincratice, precum și pe cele care reies acum, din punct de vedere intern.

Terapeutul ascultă, reflectă și oferă suport pentru noile înțelesuri, în special cele care
duc la o scădere a sentimentului de vinovăție.

68
5. Puncte de vedere alternative

 Clientul reflectează asupra punctelor de vedere alternative și diferențiate ale traumei,


le evaluează și integrează într-o poveste coerentă aspectele neconectate anterior sau
inconsistente legate de experiența sa.

 Terapeutul ajută clientul să reflecteze asupra și să exploreze punctele de vedere


alternative.

6. Reintegrarea

 Clientul exprimă un punct de vedere asupra sinelul, asupra celorlalți și asupra lumii,
lărgit și mai integrat, în timp ce ia în considerație noi moduri de acțiune, menținându-
și în același timp siguranța personală.

 Terapeutul reflectă și subliniază povestirea integrată, facilitând explorarea noilor


modalități de acțiune.

Crearea înțelesului
 Munca terapeutică de creare a înțelesului este un instrument foarte important pentru
cliențiii care fac față unor crize de viață dureroase, inclusiv traume trecute sau
prezente și pierderi curente. Pe parcursul acestei sarcini terapeutice, clientul își pune
întrebarea existențială legată de sensul a ceea ce i s-a întâmplat.

 Traumele pot acționa adesea ca situații de limitare, în care clientul se confruntă direct
cu probleme existențiale majore, probleme ce pot include decesul unei persoane dragi,
conștientizarea dureroasă a unor probleme legate de neputință și responsabilitate,
precum și izolarea existențială sub forma abandonului de către alte persoane care i-ar
putea fi de ajutor. Cel mai critic însă este atunci când persoana suferă de pierderea
înțelesului, care acționează amenințător asupra credințelor centrale despre sine, despre
alții și despre lume, credințe pe care le adoptase anterior fără a le chestiona, acele
”credințe prețuite” ale clientului. (Elliott & all., 2004)

 Aceste ”credințe prețuite” se apropie destul de mult de conceptul de ”credințe


iraționale” din psihoterapia cognitiv-comportamentală, dar se diferențiază de acestea
prin faptul că includ ipoteze implicite, anterior luate ca garantate, cum că lumea din
jurul nostru este sensibilă la nevoile naostre, sau că noi suntem invulnerabili sau
valoroși, sau că alții vor fi întotdeauna lângă noi să ne furnizeze suport și protecție.
Datărită faptului că aceste credințe sunt familiale clientului și i-au furnizat protecție
de-a lungul timpului, validându-se în timp ca un fundament util al vieții sale, clientul a

69
investit emoțional în ele, transformându-le în scheme emoționale. În felul acesta, ele
sunt trăite și exprimate corporal, simbolizate lingvistic, religios, legal și chiar politic,
fiind legate de nevoile sale fundamentale. (Elliott & all., 2004)

 Rezolvarea acestor crize ale înțelesului apare atunci când clientul face schimbări la
nivelul credințelor sale prețuite, care de regulă sunt modificate pentru a putea integra
evenimentul de viață discrepant. Pe măsură ce clientul parcurge acest proces, aceste
schimbări sunt însoțite de o schimbare a emoției fundamentale, din una negativă în
una pozitivă.

 Elliott, Watson, Goldman și Greenberg descriu etapele sarcinii terapeutice de creare a


înțelesului (Elliott & all., 2004)

1. Marker
Clientul descrie o experiență discrepantă cu o credință prețuită, într-o stare de excitație
emoțională.

Terapeutul ascultă și reflectă (verbalizează) markerul către client.

2. Specificarea credinței prețuite

Clientul clarifică și simbolizează natura credinței prețuite și reacțiile sale emoționale la


evenimentul de viață provocator.

Terapeutul specifică și clarifică natura credinței prețuite utilizând explorarea empatică,


metafore și ipoteze empatice.

3. Explorarea auto-reflexivă

Clientul reflectează asupra reacției, caută originile credinței prețuite și dezvoltă


ipoteze.

Terapeutul facilitează auto-reflectarea asupra originilor și înțelesurilor credinței


prețuite utilizând întrebări exploratorii și înțelegerea empatică.

4. Explorarea și evaluarea validității credinței prețuite (rezoluție parțială)

 Clientul evaluează și judecă validitatea credinței prețuite în relație cu experiența


prezentă și își exprimă dorința de a modifica credința prețuită.

 Terapeutul explorează credința prețuită în două momente de timp, respectiv la originea


sa (atunci) și în momentul actual (acum) și facilitează explorarea continuității
validității acesteia în viața curentă a clientului.

70
5. Revizia

Clientul modifică sau elimină credința prețuită.

Terapeutul ascultă și reflectează asupra noilor alternative ale credinței prețuite.

6. Planul de acțiune (rezoluția completă)

Clientul descrie natura și orice schimbare necesară pentru a dezvolta planuri pentru
viitor.

Terapeutul facilitează explorarea consecințelor potențiale și a acțiunilor bazate pe


credința prețuită revizuită.

71

S-ar putea să vă placă și