Cărăușu Ștefana

Master I

Întuneric la amiază – Arthur Koestler

Recenzie

Romanul lui Arthur Koesler Întuneric la amiază poate fi considerat pe bună dreptate un reper
pentru întelegerea istoriei comunismului din închisori, dar și din viața personală a celor ce
urmau a fi arestați. Autorul redă o parte din aceste lucruri printr-un roman fascinant, din
punctul meu de vedere, și nu printr-o lucrare științifică, ceea ce face ca impactul cititorului cu
lumea din Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin să fie mult mai puternic.
Koesler arată cum personajul principal, Rubașov, care era unul din oamenii importanți în
partid, ajunge să facă parte din lanțul lung de epurări adeverindu-se presimțirile sale care se
manifestau prin cosmaruri legate de momentul în care va fi trezit din somn de cei care vor
intra în locuința lui și îl vor aresta. Cartea ne arată trăirile interioare și gândurile acestui
personaj, ca de exemplu: teama că nu va gasi maneca de la halat în dimineața în care vor veni
sa-l aresteze, teama că nu poate sti cu exactitatecare va fi soarta lui, etc. Asadar cititorul ia
contact direct cu starea interioară și personală a lui Rubașov care este expus unui scenariu
foarte bine gandit de partid, fără grabă, pentru a chinui constiinta pesonajului. Cu alte
cuvinte, arestarea nu are loc imediat după săvârșirea faptelor, mai mult decât atât, el mai
fusese arestat, dar eliberat, iar acest timp în care autoritățile nu au actionat, deși Rubașov stia
că va veni dimineata în care va fi dus la închisoare a daunat mai mult minții lui, creeându-si
diverse ipoteze imaginare cu privire la arestarea sa. După părerea mea, tortura a început în
mod paradoxal din momentul în care Rubașov se afla încă ,,liber”, prin presiunea psihologică
pe care el înșuși și-o făcea.
Odată ajuns în închisoare acesta observă că nu i se acordă atenție, tuturor colegilor li se oferă
porția de mancare, lui însă nu, nu este chemat la interogatoriu, nu i se oferă explicații,
lasându-l pe el să își închipuie ce va urma. De abia în următoarele zile este dus în fața
directorului închisorii care fusese un vechi camarad de al sau, ei poarta o discuție amicală în
care lui Rubașov i se cere să recunoască ca a desfasurat activități împotriva partidului, și încă
alte fapte care pentru el erau neadevărate. Refuzul lui Rubașov a fost categoric, însă din
păcate pentru el tot categoric fusese și chinul la care urma a fi supus, pentru că autorul ne
arată că odată ajunși în închisoare detinutii sunt prinși în propria lor strategie de a arăta ca
sunt nevinovați. Așadar, pentru a lua o decizie corectă, lui Rubașov i se oferă timp de gândire
de două săptămâni, timp în care a fost tratat destul de bine, a primit hrană, tigări, s-a putut
plimba în curtea închisorii alături de alți colegi. Nici în acest moment el nu își poate da seama
dacă va scăpa sau nu, daca va fi împușcat sau nu. Își dă seama de faptele pe care le-a facut și
pentru care era vinovat, înclusiv arestarea secretarei lui, Arlova, și din conversația pe care o
are prin codul Morse cu colegul sau de celulă, a cărui identitate nu o cunoaște, dar observă ca
nu este simpatizat de către acesta.
După cele două săptămâni, Rubașov este chemat din nou în biroul conducerii închisorii unde
este chemat la primul interogatoriu, întrucât a refuzat să recunoască acuzațiile care i se
aduceau. Fostul sau camarad care conducea închisoarea nu s-a mai prezentat în fața lui
Rubașov, iar astfel cazul a fost preluat de un alt cadru al închisorii, care avea un temperament
mai dur. Au urmat multe ore în care a fost chestionat, privat de somn, santajat, expus la o
lumină foarte purternică de neon îndreptată doar spre el, cu fluctuații de intensitate în funcție
de răspunsurile pe care le oferea. Tortura a avut și un aspect sentimental, într-o celula
apropiata cu a sa se afla un vechi prieten de al lui Rubașov, iar în momentul în care acesta a
fost dus la locul execuției a trecut prin fața celulei lui Rubașov, astfel încât acesta l-a putut
observa, ceea ce se dorea, detinutii au comunicat intre ei prin codul Morse si prin lovituri
alternante în usile celuleor l-au putut saluta pentru ultima data pe cel care era dus la execuție.
Acest lucru a contat suficient de mult în desfășurarea interogatoriilor pentru că Rubașov ceda
treptat, deși acesta era lăsat să creadă că poate scăpa, spre exemplu acesta trăieste o bucurie
imensă când il poate convinge pe cel care îl interoga că nu săvârșise o acuzație din lunga lista
de acuzații ce i se aduceau. Era bineinteles un succes nesemnificativ pentru ca Rubasov a
ajuns să recunoască inclusiv unele fapte pe care nu le făcuse, dar care fusese nevoit să le
recunoscă data fiind situatia fizică in care se afla: lipsa somnului, starile de greată și lesin,
lumina puternică a neonului care nu îl lăsa să gandească limpede.
În cele din urmă Rubasov a fost executat, desi până în ultimul moment s-a gandit la o
alternativă, partidul a orchestrat procesul lui suficient de bine încât protagonistul să treacă
prin toate aceste stări: speranțe, temeri, false bucurii.