DECIZIA Nr.

772
din 15 decembrie 2016

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.192 alin.(2) teza

întâi din Codul penal

Publicată în Monitorul Oficial nr.315 din 03.05.2017

Valer Dorneanu — președinte

Marian Enache — judecător
Petre Lăzăroiu — judecător
Mircea Ștefan Minea — judecător
Daniel Marius Morar — judecător
Livia-Doina Stanciu — judecător
Simona-Maya Teodoroiu — judecător
Varga Attila — judecător
Oana Cristina Puică — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.192 alin.(2) teza întâi
din Codul penal, excepție ridicată de Raveca Tomuș în Dosarul nr.4.072/221/2015 al Judecătoriei Deva
— Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1.584D/2015.
2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal, întrucât sintagma „unei anumite activități” nu este neclară și
imprevizibilă. În acest sens arată că incriminarea criticată vizează domeniul circulației pe drumurile
publice, iar obținerea permisului de conducere presupune cunoașterea legislației în materie, astfel că
nu se poate vorbi de lipsa de claritate și previzibilitate a sintagmei menționate.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
4. Prin Încheierea din 28 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr.4.072/221/2015, Judecătoria
Deva — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Raveca Tomuș cu
ocazia soluționării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârșirea unei
infracțiuni de ucidere din culpă, prevăzută și pedepsită de art.178 alin.1 și 2 din Codul penal din 1969,
respectiv de art.192 alin.(1) și (2) din Codul penal.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că
dispozițiile art.192 alin. (2) teza întâi din Codul penal încalcă principiul legalității pedepsei consacrat de
art.23 alin.(12) din Constituție și de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, precum și prevederile art.8 alin.(4) teza I — privind forma de redactare a actelor
normative — și ale art.36 alin.(1) — referitor la stilul actelor normative — din Legea nr.24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010). Astfel, arată că textul de lege criticat incriminează — ca
variantă agravată a uciderii din culpă — fapta săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori
a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activități. Consideră că dispozițiile art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal sunt lipsite de claritate,
previzibilitate și accesibilitate, întrucât utilizează sintagma „unei anumite activități”, sintagmă al cărei
conținut nu poate fi determinat cu exactitate pentru a stabili acțiunile sau inacțiunile prohibite de lege.
În aceste condiții, destinatarul normei penale nu poate să își dea seama dacă acțiunea sau inacțiunea
sa intră sub incidența normei respective. Susține că legiuitorul și-a respectat numai din punct de vedere
formal competența constituțională de a legifera, prevăzută de art.73 alin.(3) lit.h) din Legea
fundamentală, având în vedere faptul că norma de incriminare nu stabilește cu claritate și precizie latura
obiectivă a infracțiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate și de accesibilitate a textului de lege
criticat. Arată că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la
art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât Curtea de
la Strasbourg a statuat că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului.
Pe cale de consecință, cerințele de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate — referitoare la
calitatea legii — sunt respectate numai în ipoteza în care destinatarul normei penale își poate da seama
din conținutul acesteia care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În fine,
afirmă că: „Literatura juridică de specialitate și jurisprudența națională recentă au consacrat teza potrivit
căreia nu este admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor
acte normative cu forță juridică diferită. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma
de trimitere care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică”.
6. Judecătoria Deva — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal este neîntemeiată. Astfel, referitor la susținerea autoarei
excepției — potrivit căreia legiuitorul s-a limitat la folosirea sintagmei „unei anumite activități”, sintagmă
cu caracter general, fără a enumera activitățile vizate de către norma de incriminare —, arată că în sfera
sintagmei criticate intră și activitatea de conducere a unui autovehicul, acest aspect fiind prezentat în
mod constant în literatura de specialitate ca exemplu clasic al comiterii faptei de ucidere din culpă.
7. Potrivit art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele
de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată
că, potrivit art.73 alin. (3) lit.h) din Constituție, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se
stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului competența de a reglementa conținutul infracțiunilor
și tratamentul sancționator aplicabil acestora. Faptul că nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor
de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități
constituie un element agravant al infracțiunii de ucidere din culpă nu este de natură a transforma textul
de lege criticat într-unul lipsit de previzibilitate. Conținutul infracțiunii este stabilit printr-un text de lege
clar, accesibil și previzibil, chiar dacă acesta face trimitere la respectarea unor reguli din afara sferei
ilicitului penal. Norma de incriminare se referă la regulile de exercitare a unei profesii sau meserii ori de
efectuare a anumitor activități, reguli pe care cei care desfășoară activitățile respective au obligația de
a le cunoaște și de a le respecta. Persoana care, fără a avea profesia sau meseria în cauză, se
manifestă totuși într-un sector de activitate specific și care, din lipsă de prevedere sau din ușurință,
ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată a infracțiunii, având în vedere neîndeplinirea
obligației de a cunoaște și de a respecta regulile specifice desfășurării activității în cauză, aspect de
natură să aducă un plus de gravitate faptei de ucidere din culpă.
9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art.192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt
constituționale. Astfel, arată că textul de lege criticat reglementează acea agravantă a uciderii din culpă
care privește caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Sfera culpei profesionale
cuprinde orice activitate în care se angajează o persoană care fie a cunoscut dispozițiile de lege ori
măsurile de prevedere specifice — în cazul de față, legislația privind circulația pe drumurile publice —,
dar a acționat fără să țină seama de ele, fie nu le-a cunoscut, deși trebuia și avea posibilitatea să le
cunoască. Consideră că textul de lege criticat are în vedere acele domenii de activitate profesională —
circulația rutieră, navală, pe căile ferate, sectorul medical, minier etc. — în care sunt instituite reguli
specifice pentru protecția vieții persoanelor. Soluția legislativă criticată se referă atât la aceste reguli
speciale, cât și la cele de drept comun. Față de cele de mai sus apreciază că, în speță, nu este încălcat
principiul legalității pedepsei, consacrat constituțional prin art.23 alin.(12), instanța de judecată fiind
aceea care, în baza probelor administrate, va hotărî asupra învinuirii aduse inculpatului. În plus, orice
persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești
de condamnare, în conformitate cu art.23 alin.(11) din Legea fundamentală. Descrierea faptelor ce
constituie forma agravantă a infracțiunii de ucidere din culpă este suficient de clară, astfel încât să
permită oricărei persoane — care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate — să își
corecteze conduita. De altfel, în materia art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, în ceea ce privește cerințele de claritate și previzibilitate a legii, Curtea
Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat, în mod constant, în sensul că — având în vedere
principiul conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală — conținutul acestora nu poate
prezenta o precizie absolută [Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis împotriva
Greciei, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva
României, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, Hotărârea
din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, și Hotărârea din 17
septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr.2)]. În special, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului reiterează că art.7 din Convenție impune ca o faptă penală să fie în mod clar
prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa și să nu fie interpretată extensiv în
defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea
progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz. Totodată,
Curtea de la Strasbourg a remarcat că, drept consecință logică a principiului conform căruia legile
trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă,
folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea
acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură
să examineze și să interpreteze legislația națională, o astfel de interpretare nefiind în sine incompatibilă
cu art.7 din Convenție (Hotărârea din 22 martie 2001, pronunțată în Cauza Streletz, Kessler și Krenz
împotriva Germaniei, paragraful 50, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, citată anterior, paragraful 108).
10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la
prevederile Constituției, precum și Legea nr.47/1992, reține următoarele:
11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art.146 lit.d)
din Constituție, precum și ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 și 29 din Legea nr.47/1992, să soluționeze
excepția de neconstituționalitate.
12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.192 alin.(2) teza întâi din
Codul penal, având următorul cuprins: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale
ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”
13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea
prevederilor constituționale ale art.23 alin.(12) referitor la legalitatea pedepsei, a dispozițiilor art.7 privind
legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, precum și a prevederilor art.8 alin.(4) teza întâi — referitor la forma de redactare a actelor
normative — și ale art.36 alin.(1) — privind stilul actelor normative — din Legea nr.24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că uciderea din culpă prevăzută
de art.192 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală din art.178
din Codul penal din 1969. Uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziția
psihică a făptuitorului, în sensul că, în loc de intenție, fapta este comisă din culpă — fie culpă simplă,
fie culpă cu prevedere. Asemenea fapte sunt destul de frecvente și prezintă un pericol social evident —
chiar dacă la un nivel mai redus decât în cazul omorului intenționat —, punând în pericol viața persoanei
ca urmare a neatenției sau ușurinței în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea.
15. Curtea reține că modalitatea agravată reglementată de art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal
este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Art.178 alin.2 din Codul penal din 1969 prevedea
aceeași pedeapsă pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor
de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități,
conținutul normelor de incriminare din cele două legi penale succesive fiind, practic, identic. Potrivit
dispozițiilor art.192 alin. (2) teza a doua din Codul penal, atunci când încălcarea dispozițiilor legale ori a
măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de
infracțiuni. Această soluție a fost adoptată de practica judiciară și în condițiile reglementării anterioare,
chiar dacă nu era prevăzută în mod expres de art.178 din Codul penal din 1969.
16. Curtea constată că existența formei agravate a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de
art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal necesită îndeplinirea următoarelor cerințe cumulative: fapta
să fie comisă cu ocazia exercitării unei profesii sau meserii ori a efectuării unei anumite activități; să
existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere pentru exercițiul respectivei profesii sau meserii ori
pentru efectuarea respectivei activități; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziții legale sau
măsuri de prevedere. Prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudență
pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții
legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenție în exercitarea,
respectiv efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând chiar în pierderea vieții uneia sau
a mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenție față de viața celor
din jur, legiuitorul — preocupat să ocrotească viața persoanei — obligă pe destinatarii textului de lege
criticat să manifeste atenție, chibzuință în relațiile sociale ori de câte ori efectuează activități care ar
putea provoca moartea unei persoane. Sintagma „unei anumite activități” se referă, așadar, la acele
activități pentru a căror desfășurare există dispoziții legale sau măsuri de prevedere tocmai în
considerarea faptului că orice neatenție în efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând
chiar în pierderea vieții uneia sau a mai multor persoane. În literatura juridică de specialitate se arată
că, în practică, uciderea din culpă în modalitatea agravată reglementată de art. 192 alin.(2) teza întâi
din Codul penal este mai des întâlnită în domeniul circulației pe drumurile publice, în cel medical și în
cel al construcțiilor.
17. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză penală privind
trimiterea în judecată a autoarei excepției pentru săvârșirea unei infracțiuni de ucidere din culpă,
prevăzută și pedepsită de art.178 alin.1 și 2 din Codul penal din 1969, respectiv de art.192 alin.(1) și (2)
din Codul penal, Curtea va analiza critica de neconstituționalitate prin raportare la infracțiunea de
ucidere din culpă săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la circulația pe
drumurile publice, nerespectare care a avut drept consecință un accident de circulație soldat cu moartea
unei persoane.
18. Curtea reține că activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere beneficiază de un amplu cadru legal, guvernat,
pe de o parte, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice
(republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.670 din 3 august 2006) și, pe de altă parte, de
capitolul II — „Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice” — din titlul VII — „Infracțiuni
contra siguranței publice” — al părții speciale a Codului penal. Astfel, Ordonanța de urgență a
Guvernului nr.195/2002 reglementează circulația pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor și a
celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor
fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații.
Potrivit art.1 alin.(2) din ordonanța de urgență menționată, dispozițiile acesteia „au ca scop asigurarea
desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității
corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția
drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a
mediului”.
19. În ceea ce privește persoanele care efectuează activitatea de conducere pe drumurile publice a
unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, Curtea a
reținut, în jurisprudența sa, că acestea desfășoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuse
unor forme de școlarizare, așa încât este vorba de persoane avizate și diligente, care, pe durata deținerii
permisului de conducere, au obligația de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia
nr.154 din 24 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.338 alin.(1)
din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.450 din 16 iunie 2016, paragraful
18).
20. Revenind la dispozițiile de lege criticate, faptul că legiuitorul nu enumeră activitățile vizate prin
norma de incriminare a uciderii din culpă în modalitatea agravată reglementată de art.192 alin.(2) teza
întâi din Codul penal, ci folosește sintagma „unei anumite activități” — fără a indica expres activitatea
de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii
permisului de conducere — nu aduce nicio atingere principiului legalității pedepsei consacrat de art.23
alin.(12) din Constituție și de art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale. Dispozițiile art.192 alin.(2) teza întâi din Codul penal îndeplinesc cerințele de claritate,
accesibilitate și previzibilitate a legii, alcătuirea unei liste exhaustive a activităților cu risc permis nefiind
necesară interpretării și aplicării textului de lege criticat.
21. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în jurisprudența sa, că art.7
paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care
consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) — pe lângă
interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care,
anterior, nu constituiau infracțiuni —, instituie și cerința ca legea penală să nu fie interpretată și aplicată
extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Așadar, legea penală trebuie să
definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când
un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu
ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care
sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în
temeiul acestora. Astfel, Curtea de la Strasbourg a reținut că noțiunea de „drept” folosită la art.7
corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale,
cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității
[Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29,
Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145,
Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea
din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din
24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și
34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140,
Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele
107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr.2),
paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva
Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].
22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate
depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl
acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune
ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea
evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o
anumită faptă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful
35, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109).
23. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că
formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de
reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel,
numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare
și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept,
există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de
elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși
certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie
să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește
tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a
dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine
înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art.7 paragraful 1 din Convenție nu poate
fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării
judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în
mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva
Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37,
Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).
24. În fine, autoarea excepției invocă și existența unei contradicții între dispozițiile art.192 alin.(2)
teza întâi din Codul penal și prevederile art.8 alin.(4) teza I — privind forma de redactare a actelor
normative — și ale art.36 alin.(1) — referitor la stilul actelor normative — din Legea nr.24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010). O asemenea critică nu poate fi nici ea reținută, întrucât
examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din
Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai
multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne (Decizia
nr.495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.63 din 19 ianuarie
2005, Decizia nr.1.433 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.12
din 6 ianuarie 2011, Decizia nr.463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.431 din 21 iunie 2011).
25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) și al art.147 alin.(4) din Constituție, precum
și al art.1—3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Raveca Tomuș în Dosarul
nr.4.072/221/2015 al Judecătoriei Deva — Secția penală și constată că dispozițiile art.192 alin.(2) teza
întâi din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Deva — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2016.