Sunteți pe pagina 1din 12

Rolul kinetoterapiei in reabilitarea

pacientilor cu infarct miocardic

Argument
Boala coronariană,, poate fi asociată cu excesul de
alimentație, cu ritmul accelerat al vieții cotidiene, cu
lipsa de exercițiu fizic, cu tensiunile personale
asociate celor sociale, cu zgomotul, cu toate sursele
de poluare începând cu autopoluarea (fumatul).
Manifestarea clinică cea mai dramatică a bolii
coronariene este infarctul miocardic, datorat
întreruperii bruște a fluxului sangvin într-o arteră
coronară strâmtată prin ateroscleroză.
Dacă se ia în considerare caracterul invalidant al
bolii și numărul mare de zile de incapacitate de
muncă, înțelegem de ce afecțiunea capătă o
semnificație deosebită nu numai din punct de vedere
medical dar și social.
Prețul pe care omenirea îl plătește acestui pericol
este foarte mare, incluzând pe lângă suferință, teama
de invaliditate, scăderea capacității de muncă, uneori
capacitate temporară sau definitivă și pensionarea,
mortalitatea la o vârstă precoce.
Substratul acestei suferințe este ateroscleroza
coronariană. Dacă totuși până în prezent nu s-a ajuns
la un consens în ceea ce privesc cauzele generatoare
ale bolii se cunosc cel puțin principalii agenți
determinanți și favorizanți, așa-ziși factori de risc
aterosclerotic.
Medicii și cadrele medii pot și trebuie să fie
inițiatorii măsurilor de profilaxie a aterosclerozei și
consecințele sale. Dar prima linie de apărare este
bolnavul însuși, familia sa și mai ales marele public.
Măsurile preventive care trebuie să se adreseze
persoanelor clinic sănătoase și copiilor lor, cu
deosebire generațiilor tinere, sunt inoperante fără
înțelegere și sprijin din partea publicului.
Unul dintre motivele pentru care mi-am ales această
afecțiune INFARCTUL MIOCARDIC, ca temă de
studiu, este și importanța pe care noi, cadrele medii,
trebuie să o acordăm, mai întâi de orice, perioadei de
prespitalizare când șansa bolnavilor este în mâinile
noastre. Ajutorul acordat în aceste prime ore este
foarte important din punct de vedere tehnic și moral.
Boala constiuie o preocupare, nu numai a medicilor
din variate specialități (interniști, experimentari și
epidemiologi, fiziologi și biochimiști) cât și pentru
cadrele medii sanitare datorită ajutorului pe care îl
acordăm în faza de prespitalizare.
CAPITOLUL I
ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA INIMII
1.1. ANATOMIA INIMII
Aparatul cardiovascular este format din inima și
sistemul de vase prin care circulă sângele și limfa.
Sistemul circulator sanguin este format din inimă,
artere, capilare și vene. El transportă prin atere sânge
încărcat cu oxigen și substanțe necesare
metabolismului celular, care ajunse în rețeaua
capilară din țesuturi, străbat peretele acestora,
integrându-se lichidului interstițial, de unde sunt
încorporate în celule. În același timp, dioxidul de
carbon și produșii rezultați din metabolism trec din
celule în lichidul interstițial și de aici în capilare, de
unde, prin vene sunt transportați la inimă și trimiși
mai departe spre organele de excreție.
În cadrul sistemului circulator sangvin se deosebesc,
din punct de vedere anatomofuncțional, două
circuite ale sângelui, strâns legate între ele și
denumite marea circulație (circulația sistemică) și
mica circulație (circulația pulmonară).
INIMA
Inima este organul central al aparatului
cardiovascular și se aseamănă din punct de vedere
structural cu vasele sanguine fiind alcătuită, ca și
acestea, din trei straturi concentrice, dar și prin
marea dezvoltare a stratului său mijlociu, respectiv a
miocardului, ea devine un mușchi cavitar, cu
activitate ritmică și rol de pompă aspiratoare –
respingătoare pentru circulația sanguină.
Așezare
Inima este așezată în cavitatea toracică, în etajul
inferior sau cardiac al mediastinului anterior. În
această regiune este adăpostită într-un sac fibroseros,
denumit pericard, fixat în partea inferioară de
mușchiul diafragm. Față de planul mediosagital al
corpului, care trece prin linia de mijloc a sternului,
2/3 din inimă se află la stânga acestui plan și 1/3 la
dreapta. Vârful inimii se proiectează în spațiul al V-
lea intercostal stâng, puțin înăuntrul liniei
medioclaviculare, proiectată pe coloana vertebrală,
ea corespunzând vertebrelor T4-T8.
Morfologie generală
Inima este formată din două atrii – unul drept și unul
stâng – fiecare prezentând câte o prelungire numită
auricul și din două ventricule – drept și stâng. Atriile
sunt separate între ele prin septul interatrial, iar
ventriculele, prin septul interventricular. Atriile
comunică prin orificiile atrioventriculare cu
ventriculul de aceeași parte, fapt pentru care inima a
fost subîmpărțită în inima dreaptă și inima stângă.
Inima dreaptă este formată din atriul și ventriculul
drept , este inima venoasă deoarece prin atriu
primește sângele venos din circulația mare și prin
ventricul îl trimite în circulația pulmonară.
Inima stângă este formată din atriul și ventriculul
stâng, este inima arterială, care prin atriu, primește
sângele arterial din circulația pulmonară și prin
ventricul îl trimite în marea circulație.
Capacitatea totală a inimii este în medie de 500-600
cm3, iar greutatea de aproximativ 300g.

Morfopatologia
Infarctul miocardic este definit morfopatologic ca şi
moartea celulelor cardiace datorită
ischemiei prelungite.
Moartea celulară este împarţită morfopatologic ca şi

necroză de coagulare
sau a benzilor contractile, care de
obicei evoluează către oncosis, dar poate apărea şi
printr-un
grad mai mic prin apoptoză. Pentru a diferenţia

aceste entităţi este necesară analiza minuţioasă a

secţiunilor morfopatologice de către specialişti în


domeniu.

Moartea celulară nu apare imediat după inceputul


ischemiei miocardice, însă este o perioadă finită în
care

apare (de exemplu mai puţin de 20 minute la unele


modele
animale).
Necroza miocardică poate fi identificată

microscopic şi macroscopic la examinarea


postmortem,
doar după câteva ore. Necroza completă a celulelor

miocardice durează cel puţin 2


-4 ore, fiind dependent
de prezenţa circulaţiei colaterale în zona ischemică,

ocluzia arterială coronariană persistentă sau


intermitentă,
sensibilitatea miocitelor
la ischemie, precondiţionarea

şi/sau nevoia miocardică individuală de oxigen şi

nutrienţi. În funcţie de mărime, infarctul miocardic

poate fi împărţit: microscopic

(necroză focală),
mic (<10% din miocardul ventriculului stâng),
mediu (10-30% din miocardul VS), sau mare
(>30% din miocardulVS); deasemenea poate fi
împărţit şi după localizare.

Identificarea morfopatologică a necrozei miocardice

este realizată fără informaţii privind modificările


morfologice
ale patului vascular coronarian sau a anamnezei
pacientului. Infarctul miocardic poate fi definit
morfopatologic ca acut, în vindecare sau vindecat.
Infarctul miocardic acut

se caracterizează prin prezenţa leucocitozei cu

polimorfonucleare. Dacă intervalul de timp de la

inceputul infarctului şi deces este


suficient de
scurt (<6ore), leucocitoza poate fi minimă sau
absentă. Prezenţa

de mononucleare şi fibroblaşti şi absenţa


polimorfonuclearelor

caracterizează infarctul în vindecare.


Infarctul vindecat
se vizualizează ca cicatrice, fără infiltrare celulară.
Întregul proces care conduce la vindecarea
infarctului
durează de obicei cel puţin 5
-
6 săptămâni. Reperfuzia

poate împiedica apariţia de zonă necrotică micro

si macroscopică, prin producţia de miocite cu


benzi
contractile şi cantitatea mare de eritrocite
extravazate.Infarctul miocardic poate fi clasificat din
punct de
vedere temporal în funcţie de trăsăturile sale clinice
şi
alte caracteristici, precum şi în conformitate cu
constatările

morfopatologice, astfel: în evoluţie (<6 ore), acut(6


ore
-7 zile), în vindecare (7-
28 zile) şi vindecat (>29zile). Trebuie subliniat
faptul că stabilirea vârstei infarctului
prin metode clinice sau electrocardiografice nu se
corelează cu examenul morfopatologic. De
exemplu,ECG
-ul poate
arăta modificări evolutive de segment
ST-
T şi biomarkerii cardiaci pot fi în continuare crescuţi
(indicând un infarct recent), iar examenul
morfopatologic
să arate un infarct în faza de vindecare. Un subgrup
de pacienţi care reprezintă o provocare
diagnostică sunt aceia care suferă
moarte subi

cardiac
cu sau fără modificări ECG compatibile cu ischemia