ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Secţiunea 1
Aspecte preliminare
1. Avantajele procedurii arbitrale
În dreptul român, soluţionarea litigiilor născute din raporturi juridice care aparţin dreptului
comerţului internaţional este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi instanţelor de arbitraj.
Arbitrajul reprezintă modul obişnuit de soluţionare a litigiilor din comerţul internaţional, întrucât
procedura arbitrajului oferă părţilor avantaje incontestabile faţă de sistemul jurisdicţiei de stat; de
exemplu: 1
a) părţile au posibilităţi egale de informare asupra normelor procedurale în temeiul cărora se va
soluţiona litigiul dintre ele;2
b) dezbaterile sunt confidenţiale, pentru a nu fi afectată reputaţia părţilor litigante; nu numai că şedinţele
de judecată nu sunt publice, dar nici o persoană nu are acces la informaţiile privind activitatea de
soluţionare a litigiilor Curţii de Arbitraj;
c) procedura arbitrală este mai simplă şi mai rapidă decât procedura jurisdicţiei de stat (de exemplu, se
stabilesc termene în care litigiul trebuie soluţionat, iar prin convenţia de arbitraj părţile convin, de obicei,
că hotărârea are caracter definitiv);
d) cheltuielile de arbitrare sunt mai mici;
e) părţile pot alege pe arbitri, având în vedere competenţa lor profesională şi integritatea lor morală;
f) se creează mai multe facilităţi pentru folosirea limbilor străine;
g) executarea în străinătate a sentinţei arbitrale este mult simplificată, în comparaţie cu executarea
hotărârilor judecătoreşti, datorită convenţiilor internaţionale adoptate în această materie.

2. Reglementare
2.1. Reglementarea arbitrajului în dreptul român
În dreptul român există mai multe acte normative care cuprind norme aplicabile în materia
arbitrajului comercial internaţional şi anume:
a) Codul de procedură civilă, cartea a IV-a, cuprinde şapte titluri referitoare la convenţia arbitrală,
tribunalul arbitral, procedura arbitrală, desfiinţarea hotărârii arbitrale, executarea hotărârii arbitrale şi
arbitrajul instituţionalizat; de asemenea, cartea a VII-a cuprinde un titlu (al IV-lea) care reglementează
arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine;
b) Legea nr. 335 din 3 decembrie 2007 a Camerelor de comerţ din România;
De asemenea, în materia arbitrajului comercial internaţional, sunt aplicabile următoarele
regulamente şi reguli arbitrale:
a) Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare din 6 martie 2013;
b) Regulile de procedură aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României;
c) Regulile de procedură ale camerelor de comerţ judeţene.

2.2. Reglementarea arbitrajului prin convenţii internaţionale

1
A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu; O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; Br. Ştefănescu, I. Rucăreanu.
2
Fie că stabilesc împreună normele de procedură pe care trebuie să le urmeze arbitrii, precum în cazul arbitrajului ocazional,
fie că de comun acord se supun unor regulamente (ale instituţiilor de arbitraj) ale căror prevederi sunt bine cunoscute în lumea
afacerilor, părţile convenţiei de arbitraj au aceleaşi posibilităţi de a cunoaşte normele de procedură urmate de arbitrii. Astfel se
pot evita "riscurile unor eventuale decăderi sau nulităţi de ordin formal” (O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu).
1
 Datorită importanţei pe care o are arbitrajul pentru dezvoltarea comerţului internaţional
perfecţionarea reglementării acestuia este o preocupare permanentă a statelor comunităţii internaţionale,
care se reflectă atât în legislaţiile naţionale, cât şi în convenţiile bilaterale, regionale sau internaţionale
adoptate.
a) Convenţiile bilaterale au o contribuţie redusă la reglementarea arbitrajului ca urmare a
reglementării sale uniforme prin convenţii regionale şi internaţionale.3
b) Dintre convenţiile regionale, se cuvine amintită Convenţia interamericană de arbitraj comercial
internaţional, adoptată la 30 ianuarie 1975 de către a V-a Conferinţă de drept internaţional privat al
Organizaţiei Statelor Americane.
c) În materia arbitrajului comercial internaţional, s-au adoptat următoarele convenţii
internaţionale, prin care se stabilesc norme de drept uniform în materia arbitrajului internaţional şi care
primesc incidenţă în activitatea arbitrajului comercial internaţional din România: 4 Protocolul de la
Geneva din 1923, privind clauzele de arbitraj; Convenţia de la Geneva, din 1927, pentru executarea
sentinţelor arbitrale străine; Convenţia de la New York din 1958, privind recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine; Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, încheiată la
Geneva, la 21 aprilie 1961; Convenţia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii, între
state şi persoane ale altor state, adoptată la Washington la 18 martie 1965.

3. Clasificarea arbitrajului comercial internaţional5

Doctrina juridică a clasificat arbitrajul comercial internaţional folosind mai multe criterii:
structura organizatorică a arbitrajului, competenţa materială a arbitrajelor instituţionalizate, competenţa
teritorială a arbitrilor, caracterul (naţional sau internaţional) al raporturilor juridice care fac obiectul
litigiului, sediul arbitrajului, atribuţiile conferite arbitrilor.
3.1. În funcţie de structura organizatorică se face distincţie între arbitrajul ocazional (sau ad-
hoc) şi arbitrajul instituţionalizat.
3.1.1. Arbitrajul ocazional sau ad-hoc. Acest tip de arbitraj are caracter temporar întrucât se
constituie, la iniţiativa părţilor unei convenţii de arbitraj, pentru soluţionarea unui litigiu determinat şi
existenţa lui încetează odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuia dată
hotărârea.
Arbitrajul ocazional constituie dreptul comun în materie de arbitraj comercial internaţional, astfel
că, de câte ori nu se face nici o menţiune specială de către părţi în convenţia de arbitraj, înseamnă că este
vorba despre un arbitraj ocazional.
Reglementarea arbitrajului ad-hoc sau ocazional este dependentă de voinţa părţilor, care fixează
regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, determină locul de desfăşurare a arbitrajului (sediul) 6,
desemnează arbitrii sau stabilesc modalităţile în care aceştia vor fi nominalizaţi în caz de litigiu (art.4 din
Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961). Aşadar, structura şi
procedura acestor instanţe vor putea fi diferite, în principiu, de la un litigiu la altul. Spre exemplu, într-
un litigiu dat, părţile convin ca litigiul lor să fie soluţionat de un singur arbitru, iar în alt caz, preferă un
complet format din trei arbitri; de asemenea, pot decide ca sentinţa arbitrală să fie definitivă sau să fie
supusă căilor de atac sau numai unor anumite căi de atac.
Dacă părţile nu stabilesc prin convenţia de arbitraj reglementări suficiente pentru desfăşurarea
normală a procedurii arbitrale, se poate ajunge la imposibilitatea soluţionării diferendului dintre ele. De
aceea, este recomandabil ca cei interesaţi să facă trimitere la un regulament tip de arbitraj, agreat de ei,
pentru a se asigura astfel un mimimum de măsuri organizatorice necesare pentru această formă de
jurisdicţie nestatală, cu caracter particular. Asemenea regulamente, cu caracter facultativ, au fost
elaborate de comisiile economice regionale ale ONU: Comisia Economică a O.N.U. pentru Europa

3
Cu privire la convenţiile bilaterale, a se vedea D. A. Sitaru.
4
Pentru detalii, a se vedea Dicţionar diplomatic; Dicţionar de relaţii economice internaţionale.
5
A se vedea T. R. Popescu; O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
6
Arbitrajul ad-hoc care îşi are sediul în România poate fi supus unei legi străine dacă o convenţie internaţională autorizează
părţile convenţiei de arbitraj să exercite o astfel de opţiune, dar legea străină preferată de părţi trebuie să nu contravină
normelor imperative din dreptul român (M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu).
2
(C.E.E./O.N.U.), Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (C.E.S.A.P./O.N.U.) şi Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL). 7
În cazul în care dreptul procesual român este aplicabil raportului juridic încheiat (având calitatea
de lex causae), instituţia arbitrajului ad-hoc are o anumită dependenţă faţă de instanţele judecătoreşti,
care au următoarele atribuţii:
a) să desemneze arbitrul unic în caz de neînţelegere între părţi asuprea acestui aspect, să desemneze
arbitrul dacă o parte nu-şi îndeplineşte această obligaţie, să desemneze pe superarbitru când se ivesc
neînţelegeri între arbitri cu privire la desemnarea acestuia sau când aceştia nu sunt împuterniciţi de părţi
prin convenţia de arbitraj să-l aleagă (art. 561 Cod pr. civ.);
b) să soluţioneze cererile de recuzare privitoare la arbitri (art. 563 alin 2 Cod pr. civ.) ;
c) să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei arbitrale pe calea acţiunii în anulare (art. 608 Cod pr. civ.);
d) să încuviinţeze executarea silită a hotărârilor arbitrale, dacă acestea nu au fost executate benevol (art.
615 şi art 665 Cod pr. civ.).
3.1.2. Arbitrajul instituţionalizat (sau instituţional). Această formă de arbitraj se efectuează în
cadrul unei instituţii permanente de arbitraj sau care funcţionează în cadrul unor organizaţii cum ar fi
camerele de comerţ, asociaţiile corporative sau profesionale8.
Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, care este constituit prin voinţa părţilor litigante pentru
soluţionarea unui anumit litigiu ivit între ele şi durează în timp, de regulă, până la soluţionarea litigiului,
arbitrajul instituţionalizat are caracter de permanenţă şi continuitate, fiind organizat într-un cadru
determinat prin lege, pentru a soluţiona orice litigiu care intră în competenţa sa şi cu privire la care a fost
investit de părţi.9 El face parte din ordinea juridică naţională a statului pe teritoriul căruia îşi stabileşte
sediul principal.
În legătură cu caracterul instituţionalizat al arbitrajului, în doctrină se fac următoarele precizări:10
a) dacă legea care instituie arbitrajul fixează şi procedura de soluţionare a litigiilor, atunci există un
arbitraj instituţionalizat;
b) dacă legea instituie numai principiul potrivit căruia litigiile respective urmează a fi soluţionate pe
calea arbitrajului, atunci arbitrajul respectiv nu diferă esenţial de arbitrajul ocazional, pentru că într-o
astfel de situaţie tot părţile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau prin compromis fixează
modalităţile de arbitrare, precum în cazul arbitrajului ocazional.
Majoritatea litigiilor dintre participanţii la comerţul internaţional sunt soluţionate în cadrul
instituţiilor permanente de arbitraj datorită avantajelor oferite de acestea: 11 competenţa profesională a
arbitrilor (aceştia, fiind specializaţi în domeniul dreptului comerţului internaţional, cunosc uzanţele şi
particularităţile comerţului internaţional), procedura prestabilită, posibilitatea de a acoperi lacunele
convenţiei de arbitraj dacă este incompletă, formarea unei practici unitare datorită caracterului permanent
al instituţiei respective etc.
Arbitrajul instituţionalizat se caracterizează printr-o organizare superioară, având un regulament
propriu de organizare şi funcţionare şi structuri administrative permanente specifice acestei forme de
jurisdicţie şi anume: o autoritate competentă să nominalizeze arbitrii, o listă nominală a arbitrilor şi un
secretariat. Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei arbitrale determină aceste structuri
organizatorice permanente .
A. Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei arbitrale poate avea caracter
obligatoriu sau facultativ. În primul caz, se presupune că părţile acceptă integral prevederile
regulamentului, dar în practică li se permite acestora să convină completări ale dispoziţiilor procedurale,
cu condiţia ca aceste completări să fie compatibile cu regulamentul respectiv. Regulamentele de arbitraj
7
Convenţia de la Geneva din 1961, determină procedura care trebuie urmată în situaţia în care părţile au convenit să supună
litigiul unui arbitraj ad-hoc, dar nu au decis şi cu privire la organizarea arbitrajului (art. IV, pct. 3), dar soluţia oferită de
această convenţie este rareori utilizată în practică.
8
De exemplu, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României ( în mod
tradiţional denumită în doctrina şi practica arbitrală Curtea de Arbitraj Bucureşti - C.A.B.), se organizează şi funcţionează în
conformitate cu dispoziţiile unui Regulament, ca organism permanent de arbitraj, neguvernamental (spre deosebire de
instanţele judecătoreşti care au un caracter statal), fără personalitate juridică, independent în exercitarea atribuţiilor
jurisdicţionale ce îi revin potrivit competenţei sale.
9
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
10
Jean Robert, Arbitrage civil et commercial, Paris, 1967, citat după T.R. Popescu.
11
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
3
care au caracter facultativ permit părţilor să modifice procedura prevăzută de regulament în sensul voit
de ele.
În doctrină s-a exprimat opinia că deşi, în principiu, la arbitrajul instituţionalizat procedura este
prestabilită (instituţionalizată), ceea ce înseamnă un progres indiscutabil pe linie organizatorică, instanţa
arbitrală îşi păstrează caracterul temporar, din moment ce o astfel de instanţă se formează în vederea
soluţionării unui litigiu determinat şi există ca atare numai până la pronunţarea hotărârii în acel litigiu,
numai că ea se alcătuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor mecanisme stabile. 12 Se aducea ca
argument, în acest sens, dispoziţia din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, potrivit căreia sentinţa arbitrală se
pronunţă într-un anumit termen de la data constituirii Tribunalului arbitral.
Unii autori au susţinut că opinia prezentată mai sus nu este întemeiată, aducând următoarele
argumente:13
a) instituţia arbitrală nu este înfiinţată prin voinţa părţilor litigante, ci prin efectul unei dispoziţii
normative făcând parte din ordinea juridică naţională a statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul
principal;
b) regulamentul propriu al instituţiei de arbitraj stabileşte structuri organizatorice valabile pentru orice
litigiu cu care această instituţie ar fi sesizată;
c) procedura arbitrală stabilită prin regulament este susceptibilă de aplicare oricărui litigiu care intră în
competenţa materială şi teritorială a respectivei instituţii;
d) caracterul permanent sau temporar al unei instanţe jurisdicţionale trebuie apreciat prin referire la
instanţa însăşi ca instituţie, ca organ de jurisdicţie, iar nu prin referire la structurile create de aceasta (fie
că ele sunt complete de arbitri sau arbitri unici). Credem că acest din urmă punct de vedere este corect.
Considerăm că în cazul arbitrajului instituţionalizat are caracter permanent doar elementul administrativ,
structura administrativă înfiinţată pentru organizarea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului. Părţile
convenţiei de arbitraj sunt cele care desemnează, în acest cadru organizatoric, completul de arbitrii
pentru fiecare litigiu în parte, iar instanţa de arbitraj are caracter temporar, precum în cazul arbitrajului
ad-hoc. Caracterul permanent al structurilor administrative nu schimbă caracterul temporar al instanţei de
arbitraj, care este constituită doar pentru soluţionarea unui anumit litigiu.
B. Autoritatea competentă să desemneze arbitrii. Această autoritate poate fi un organ colectiv,
precum Colegiul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional sau o anumită persoană, cum ar fi
preşedintele Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional.
Autoritatea de desemnare nominalizează arbitrul când părţile refuză să-l nominalizeze ele însele
sau când trebuie să-l înlocuiască în cazurile prevăzute de regulament şi desemnează supraarbitrul, dacă
arbitrii desemnaţi de părţi nu se pun de acord cu privire la alegerea sa.
C. Lista de arbitri face parte din structura unei instituţii de arbitraj. Această listă cuprinde numele
persoanelor considerate competente să îndeplinească funcţia de arbitru. Ea se întocmeşte periodic (la
intervale de timp determinate de regulament), de către autoritatea competentă (alcătuirea ei este valabilă
până la o nouă întocmire a sa) şi este pusă la dispoziţia părţilor care urmează să-şi aleagă fiecare câte un
arbitru care să decidă asupra litigiului lor, iar aceştia vor desemna un supraarbitru cu care vor forma
completul de arbitraj. Mandatul arbitrului ales să soluţioneze un litigiu încetează la data pronunţării
sentinţei, chiar dacă între timp s-a întocmit o nouă listă de arbitri care nu mai cuprinde pe arbitrul
respectiv.
D. Secretariatul îndeplineşte atribuţii administrative, asigurând comunicarea actelor către părţi,
emiterea citaţiilor, consemnarea susţinerilor făcute de participanţi în cadrul şedinţelor de dezbateri,
comunicarea hotărârilor date de organul arbitral etc.
3.2. În funcţie de competenţa materială a arbitrajelor instituţionalizate, se face distincţie între
arbitraje cu competenţă generală şi arbitraje cu competenţă specială.
a) Din categoria arbitrajelor cu competenţă generală fac parte arbitraje cu sferă generală de
activitate jurisdicţională pentru litigiile izvorâte din raporturi de comerţ internaţional şi cooperare
internaţională, cum ar fi: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris,
Curtea de Arbitraj de la Londra, Asociaţia Americană de Arbitraj, Curtea permanentă de arbitraj de pe
12
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; V. Babiuc.
13
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
4
lângă Comisia germană pentru probleme de arbitraj, Institutul Olandez de Arbitraj, Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României etc.
b) Arbitrajele cu competenţă specială sunt specializate pentru soluţionarea litigiilor izvorâte din
comerţul cu anumite mărfuri; pentru litigii din domeniul comerţului cu textile există instituţii arbitrale
precum: Camera arbitrală de bumbac din Le Hâvre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din
Bremen; pentru litigii izvorâte din comerţul cu produse alimentare, sunt considerate reprezentative:
Asociaţia pentru comerţul cu cereale din Londra, Asociaţia distribuitorilor de produse alimentare din
New York.
3.3. În funcţie de competenţa teritorială, arbitrajele instituţionalizate sunt împărţite în: arbitraje
de tip bilateral, arbitraje de tip regional şi arbitraje cu vocaţie internaţională.
a) Arbitrajele de tip bilateral sunt create prin convenţii bilaterale şi sunt competente să soluţioneze
numai litigii de comerţ internaţional intervenite între participanţii la comerţul internaţional din cele două
state părţi la acele convenţii. De exemplu: Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului,
Comisia americano-canadiană de arbitraj comercial.
b) Arbitrajele de tip regional sunt constituite prin convenţii multilaterale încheiate între statele
dintr-o anumita zonă geografică şi sunt competente să soluţioneze litigii intervenite între subiecţi de
drept aparţinând statelor semnatare ale convenţiilor respective. Menţionăm cu titlu de exemplu: Comisia
scandinavă de arbitraj pentru piei, competentă pentru comercianţii din Danemarca, Finlanda, Norvegia şi
Suedia; Comisia interamericană de arbitraj comercial, competentă pentru litigiile dintre comercianţii din
Organizaţia Statelor Americane.14
c) Arbitrajele cu vocaţie universală sunt competente să soluţioneze litigii dintre participanţii la
comerţul internaţional din toate ţările lumii. De exemplu, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerţ Internaţională din Paris.
Pot avea vocaţie internaţională instanţele de arbitraj organizate ca instanţe naţionale, dacă au
competenţa să soluţioneze litigii de comerţ internaţional, atât în cazul în care unul dintre subiecţii de
drept este naţional şi altul străin, cât şi în cazul în care ambii sunt străini. De altfel, cele mai multe
instanţe de arbitraj sunt organizate ca instanţe naţionale; de exemplu: arbitrajele de pe lângă Camerele de
Comerţ din Bruxelles, Oslo, Bucureşti, Curtea de Arbitraj de la Londra etc.
3.4. Arbitrajul naţional şi arbitrajul internaţional. Mulţi autori fac distincţie între arbitrajul
naţional (intern) şi arbitrajul internaţional (străin). Criteriile acestei distincţii sunt însă diferite de la un
autor la altul.
a) Astfel, într-o opinie15 această distincţie trebuie să aibă la bază caracterul (naţional sau
internaţional) al raporturilor care fac obiectul litigiului: a1) arbitrajul naţional are competenţa să rezolve
litigii privind raporturi juridice stabilite între părţi care fac parte din ordinea juridică a unui singur stat,
care nu conţin elemente de extraneitate care să le dea caracter internaţional (domiciliul sau sediul
părţilor, locul încheierii contractului, locul executării contractului etc.); a2) arbitrajul internaţional are ca
obiect soluţionarea litigiilor izvorâte din raporturi de drept al comerţului internaţional.
b) Într-o altă opinie16 o primă distincţie trebuie făcută între arbitrajul naţional şi arbitrajul străin
(cu referire la instanţa arbitrală şi la hotărârea pe care o pronunţă), criteriul folosit fiind cel al locului
unde se află sediul organului de jurisdicţie (caracterul internaţional al litigiului se presupune). Dacă
sediul se găseşte în ţară, arbitrajul are caracter naţional (intern), în caz contrar este străin. Acest criteriu
teritorial este adoptat în dreptul comun românesc şi de unele convenţii internaţionale. Astfel, Convenţia
europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1927, condiţionează recunoaşterea sentinţei
arbitrale străine şi executarea ei de cerinţa ca sentinţa să fi fost dată "pe teritoriul uneia dintre părţile
contractante" (art. I). De asemenea, Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, New York, 1958, defineşte ca străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul unui alt stat decât acela
unde se cere recunoaşterea şi executarea ei (art. 1), dar această convenţie consacră şi un criteriu subsidiar
pentru calificarea ca străină a sentinţei arbitrale, considerând străine sentinţele arbitrale care nu sunt
considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea. Această definiţie
14
A se vedea, pentru detalii, I. Nestor, Arbitrajul comercial internaţional, în Drept şi tehnică comercială internaţională,
supliment la "Viaţa Economică".
15
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
16
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
5
negativă a avut în vedere că nu toate statele acceptă criteriul obiectiv al locului arbitrajului pentru a
stabili naţionalitatea unei sentinţe arbitrale, unele legislaţii identificând naţionalitatea procedurii arbitrale
şi a hotărârii pronunţate în funcţie de sistemul de drept care li se aplică (de exemplu, o lege naţională
consideră că sunt străine sentinţele arbitrale pronunţate în afara teritoriului statului respectiv, precum şi
cele pronunţate pe teritoriul acelui stat, dar în baza unui cod de procedură străin). Acest criteriu poate fi
folosit numai în cazul arbitrajului de drept strict, nu şi atunci când hotărârea se întemeiază pe echitate.
A doua distincţie, se susţine în această opinie, trebuie făcută între arbitrajul naţional şi cel
internaţional, folosind drept criteriu tot locul arbitrajului, având în vedere arbitrajul ca organ de
jurisdicţie. În acest caz, arbitrajul are caracter internaţional dacă îndeplineşte o serie de condiţii de natură
să-l autonomizeze faţă de sediul său (cum ar fi: compunerea plurinaţională a completului de arbitri, deci
acceptarea unor arbitri cu cetăţenie străină, posibilitatea de a supune procedura arbitrală unei legi străine
convenite de părţile litigante, vocaţia de a ţine dezbaterile în orice loc din lume etc.). În prezent, aceste
condiţii sunt întrunite îndeosebi de arbitrajul de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.17
3.5. În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor, se distinge între arbitrajul de drept strict şi
arbitrajul în echitate.
3.5.1. Arbitrajul de drept strict (sau de iure) se caracterizează prin faptul că arbitrii hotărăsc
asupra unui litigiu, aplicând normele de drept (procedurale şi de drept material) care sunt incidente în
cauză, fie ca urmare a alegerii de către părţi a dreptului aplicabil, prin clauza de electio iuris, fie ca
urmare a determinării de către arbitri a dreptului aplicabil.
Arbitrajul de drept strict constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia dreptului
comerţului internaţional. De aceea, de câte ori părţile nu fac nici o menţiune specială despre arbitraj,
acesta va fi un arbitraj ad-hoc (care, de asemenea, constituie dreptul comun în materie de arbitraj, aşa
cum am menţionat deja în partea referitoare la acest tip de arbitraj), iar puterile acordate arbitrilor sunt
acelea ale unui arbitraj de drept strict.18
3.5.2. Arbitrajul în echitate (ex aequo et bono) se realizează după imperativele echităţii,
adaptate la exigenţele vieţii comerciale internaţionale. Prin urmare, arbitrii nu sunt obligaţi, în principiu,
să respecte normele legale de procedură sau să aplice normele de drept material competent pentru fondul
procesului.
Independenţa arbitrilor, sub raportul dreptului procedural este limitată de două principii
fundamentale de drept: principiul dreptului la apărare19 şi cel al conformităţii cu ordinea publică de drept
internaţional privat, principii care sunt recunoscute de toate sistemele naţionale de drept. Convenţia
europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961, prevede că respectarea dreptului la
apărare este o condiţie pentru ca o sentinţă de arbitraj să fie recunoscută şi executată într-un stat
contractant (art. IX pct. 1 lit. b ). De asemenea, Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine, New York, 1958, prevede că recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor
putea fi refuzate dacă se constată că a fost încălcat dreptul la apărare al părţii împotriva căreia a fost
invocată sentinţa sau dacă sentinţa ar fi contrară ordinii publice a ţării în care se cere recunoaşterea şi
executarea acesteia (art. V pct.1 şi 2).
Independenţa arbitrilor este limitată şi sub aspectul dreptului material, întrucât arbitri nu pot
ignora normele de ordine publică şi vor soluţiona litigiul după normele legale imperative, după uzanţe,
17
Camera Internaţională de Comerţ cu sediul la Paris (C.C.I.), este o asociaţie de instituţii economice din diferite ţări,
înfiinţată în anul 1920, ca urmare a hotărârii adoptate la Conferinţa internaţională a comerţului (de la Atlantic City, 1919), în
scopul promovării comerţului dintre ţările respective. Are ca membrii persoane juridice (instituţii, asociaţii corporative,
comerciale, industriale, financiare etc.) şi persoane fizice cu preocupări în domeniul economic. Pe lângă C.C.I. funcţionează
două organizaţii independente: a) Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional; b) Juriul Internaţional al Practicilor Publicitare
şi 3 organizaţii internaţionale asociate (Consiliul Intraamerican al Comerţului şi Producţiei, Biroul Internaţional al
Containerelor şi Organizaţia Internaţională a Patronilor). Camera de Comerţ şi Industrie a României este afiliată la Camera
Internaţională de Comerţ, cu sediul la Paris (C.C.I.).
18
Poate să existe un arbitraj ad-hoc, care să fie în acelaşi timp în echitate; un arbitraj instituţionalizat (care este de regulă de
drept strict) poate fi şi arbitraj în echitate, iar arbitrajul în echitate poate fi circumstanţiat de părţi, care pot indica, de exemplu,
ca interpretarea clauzelor contractului să se facă în lumina principiilor fundamentale ale unui anumit sistem de drept pe care-l
precizează prin convenţia lor de arbitraj (T.R. Popescu).
19
Dreptul la apărare în sens material include în conţinutul său dreptul părţilor de a face cereri, de a recuza pe judecători, de a
lua cunoştinţă de actele din dosar, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a participa la dezbateri, de a pune
concluzii în legătură cu problemele dezbătute, de a exercita căile de atac etc. În sens formal, dreptul la apărare desemnează
posibilitatea părţilor de a-şi angaja un apărător (I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex).
6
după reguli susceptibile de a fi aplicate, în principiu, oricăror părţi s-ar afla în situaţii similare, echitatea
neputând să existe în afara dreptului.20
Echitatea nu înseamnă înlăturarea de plano a normelor de drept, ci permite interpretarea acestora
într-un mod care să excludă soluţiile legale formale şi rigide pe care le implică textul legii 21. În cazul în
care părţile optează pentru un arbitraj în echitate şi desemnează ca lex contractus un anumit sistem de
drept, arbitri vor ţine seama de normele imperative ale lex contractus şi vor statua în echitate asupra
problemelor care sunt reglementate prin normele supletive ale legii naţionale alese de părţi22.
Arbitrajul în echitate este necesar mai ales pentru contractele comerciale internaţionale care nu
cunosc reglementări proprii în legislaţiile naţionale şi nici norme uniforme formulate de convenţii
internaţionale.
În dreptul român este admisibil arbitrajul în echitate. Codul civil conţine dispoziţii care
autorizează explicit soluţii întemeiate pe echitate pronunţate de organele de jurisdicţie statală sau
arbitrală (art. 630 şi art. 1272 C. civ.), dispoziţii aplicabile atât în raporturile de drept intern cât şi în cele
de drept al comerţului internaţional. De asemenea, art. 601 alin. 2 C. pr. civ., validează stipulaţia
contractuală ex aequo et bono în cadrul jurisdicţiei arbitrale, dispunând că "pe baza acordului expres al
părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate."
Şi Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961, conţine
dispoziţii care consacră admisibilitatea arbitrajului în echitate aşa cum rezultă din interpretarea
dispoziţiilor art. VII pct. 2: "Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi
dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru". Practica arbitrală a statuat că această
reglementare se aplică nu numai mediatorilor amiabili, ci şi arbitrilor chemaţi să decidă în echitate, dacă
sunt întrunite cele două condiţii care rezultă din dispoziţiile de mai sus: voinţa părţilor în litigiu şi
admisibilitatea arbitrajului în echitate în legea care guvernează arbitrajul.

Secţiunea 2. Convenţia de arbitraj

1. Noţiune şi clasificare
1.1. Noţiune
Convenţia de arbitraj este o înţelegere a părţilor unui contract de comerţ internaţional de a supune
spre soluţionare arbitrajului un litigiu ivit deja între ele sau un litigiu viitor şi eventual, renunţând astfel
să se adreseze, în acest scop, jurisdicţiei de stat 23. Convenţia de arbitraj este un contract bilateral,
comutativ şi solemn (formal)24.
Convenţia de arbitraj este un act de dispoziţie pentru că părţile renunţă la garanţiile jurisdicţiei de
stat şi se obligă să execute sentinţa arbitrală ce se va pronunţa, executare care duce la diminuarea
patrimoniului lor25.
Încheierea convenţiei de arbitraj are ca efect excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti,
pentru litigiul care face obiectul ei şi recunoaşterea competenţei de a judeca organului arbitral. Prin
urmare, când una dintre părţi invocă, în instanţa judecătorească, existenţa convenţiei de arbitraj, aceasta
se va declara necompetentă dacă va constata că există convenţie de arbitraj (art. 554 C.pr. civ.) 26. La
20
Br. Ştefănescu, I. Rucăreanu.
21
Doctrina justifică nevoia interpretării normei juridice în conformitate cu cerinţele echităţii, în cazul arbitrajului în echitate,
prin faptul că interpretarea riguroasă a normei juridice poate duce uneori la soluţii injuste, chiar dacă sunt legale ("Norma
juridică poate conduce uneori, dacă este aplicată riguros, ca un silogism implacabil, unor circumstanţe de fapt atipice, pe care
desigur nu le-a prevăzut, la soluţii injuste. Asemenea consecinţe, exprimate de adagiul dura lex sed lex, sunt bineînţeles
incompatibile cu echitatea. Funcţia acesteia constă, cu alte cuvinte, în a modera aplicarea regulii de drept, prin luarea în
considerare a circumstanţelor individuale ale diferendului" (O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu) ; "între două interpretări ale legii,
judecătorii vor înclina adesea să aleagă, nu înţelesul ei care este în general cel mai exact, ci acel care se învederează a fi cel
mai echitabil în cazul specific" (J. Carbonnier, Droit civil, vol. 1, Ed. 8, Paris, P.U.F., citat după O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu,).
22
I. Deleanu, S. Deleanu.
23
A se vedea, T.R. Popescu; V. Babiuc; D. Florescu, L. N. Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Editura Universul.
24
Potrivit legii române, convenţia de arbitraj se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii (art. 548 C. pr. civ.).
25
În acelaşi sens, a se vedea V. Babiuc; I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti.
26
Totuşi, instanţa reţine spre soluţionare procesul în următoarele situaţii (art.554 C. pr. civ.): a) pârâtul şi-a formulat apărările
în fond fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală; b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;
c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
7
rândul său, instanţa de arbitraj are obligaţia să-şi verifice propria competenţă de a soluţiona litigiul. În
cazul în care tribunalul arbitral constată că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat,
îşi declină competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare,
prevăzută de art. 608 C. pr. civ.27.

1.2. Clasificare
a) Din punct de vedere al părţilor contractante, sunt două categorii de convenţii de arbitraj: unele
intervin între subiecţi de drept privat din state diferite (majoritatea), altele sunt încheiate de un stat cu o
persoană fizică sau juridică având o altă naţionalitate. Aceste din urmă convenţii de arbitraj au unele
particularităţi care decurg din calitatea statului de a fi titular de suveranitate.28
b) Din punct de vedere al momentului în care intervine acordul de voinţă al părţilor, referitor la
soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului, convenţia de arbitraj se poate prezenta sub două forme: clauza
compromisorie şi compromisul (art. 549 alin 1 C. pr. civ.; art. I pct. 2 lit. a din Convenţia de la Geneva,
1961).

2. Clauza compromisorie
Este o formă a convenţiei de arbitraj, ce reprezintă acordul de voinţă al părţilor unui contract
principal de a supune arbitrajului litigiile ce s-ar putea naşte între ele în legătură cu încheierea,
executarea sau încetarea acelui contract, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. În
practică, majoritatea convenţiilor de arbitraj îmbracă forma clauzei compromisorii.

2.1.Caracteristici generale ale clauzei compromisorii29

a) litigiul trebuie să fie viitor şi eventual, spre deosebire de compromis care are ca obiect un litigiu
existent deja;
b) întrucât părţile au în vedere litigii eventuale, în clauza compromisorie nu se va determina obiectul
litigiului (ca la compromis)30;
c) clauza compromisorie pentru a fi valabilă trebuie să arate numele arbitrilor sau să indice modul de a-i
individualiza, direct sau prin referire la regulamentul unei instituţii permanente de arbitraj; dacă nu se
indică numele arbitrilor şi nici modul de desemnare a acestora (în mod explicit sau implicit), actul
respectiv nu are valoare de clauză compromisorie (şi nici de compromis), ci eventual de act preparator;
d) clauza compromisorie înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în soluţionarea litigiului,
această prorogare de competenţă având ca temei voinţa părţilor contractante;
e) conferă puteri depline arbitrilor în soluţionarea litigiului cu care au fost investiţi, care se finalizează cu
pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare;
f) produce efecte obligatorii pentru părţi, inclusiv obligaţia de a executa sentinţa care se va pronunţa de
organul arbitral; în cazul în care una dintre părţi refuză să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin conform
convenţiei de arbitraj (de exemplu să-şi desemneze arbitrul), acest refuz echivalează cu o denunţare
unilaterală a contractului de arbitraj şi se procedează la numirea din oficiu a arbitrului31;
g) se poate prezenta fie sub forma unei clauze cuprinse într-un contract (denumit principal), fie sub
forma unui înscris separat de contract, încheiat concomitent cu contractul sau ulterior, dar înainte de
naşterea litigiului32.

2.2. Caracteristici ale clauzei compromisorii cuprinse într-un „contract principal”

27
În legătură cu condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale şi cu efectele acesteia, a se vedea V. Babiuc, 1994.
28
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
29
Ibidem.
30
Clauza compromisorie are, în mod uzual, următorul cuprins: "Orice litigii care s-ar ivi din executarea prezentului contract
sau în legătură cu acesta vor fi soluţionate pe cale de arbitraj de către . . . în conformitate cu regulamentul său."
31
Acest lucru este posibil când părţile au convenit să apeleze la un arbitraj instituţionalizat al cărui regulament de organizare
şi funcţionare prevede o astfel de posibilitate. În cazul arbitrajului ocazional, dacă o parte nu numeşte arbitrul, această numire
se va face de instanţa judecătorească, la cererea părţii interesate (art. 561 C. pr. civ.).
32
În cazul în care este încheiat ulterior ivirii litigiului, constituie un compromis dacă îndeplineşte condiţiile de existenţă ale
acestuia (să conţină voinţa părţilor de a supune diferendul lor arbitrajului, să determine obiectul diferendului şi să indice
numele arbitrilor).
8
 Clauza compromisorie cuprinsă într-un contract de comerţ internaţional, este în realitate un
"contract în contract" şi faptul că aceasta are o cauză diferită de a celorlalte clauze ale contractului
principal îi dă o fizionomie juridică proprie şi îi asigură autonomia. Totodată, sunt suficiente argumente
pentru a susţine caracterul accesoriu al clauzei compromisorii în raport cu contractul principal, nu numai
când este un accesoriu al acestuia din punct de vedere material, ci şi când este vorba de existenţa ei sub
forma unui contract distinct (negotium iuris).
A. Autonomia clauzei compromisorii are importante consecinţe pe plan juridic şi anume33:
a) motivele de nulitate care ar afecta clauzele contractului principal, nu afectează, în principiu şi
valabilitatea clauzei compromisorii, arbitri sesizaţi păstrându-şi competenţa de a statua şi în primul rând
de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe. Sunt însă anumite nulităţi comune clauzei
compromisorii şi contractului principal, precum cele ale viciilor de consimţământ sau lipsei de
capacitate, deoarece în ambele contracte părţile sunt aceleaşi;
b) rezoluţiunea sau rezilierea contractului principal nu afectează valabilitatea clauzei compromisorii;
c) datorită autonomiei sale în raport cu contractul principal, clauza compromisorie care întruneşte
condiţiile legale de validitate produce prin ea însăşi (ex proprio vigore), efectele fireşti ale unei convenţii
de arbitraj, adică nu mai este nevoie de un act juridic subsecvent care să cuprindă un nou acord de voinţă.
Unii autori susţin însă că, de regulă, clauza compromisorie are caracter de act preparator. 34
Datorită acestui caracter, părţile care au convenit o asemenea clauză nu se pot adresa arbitrajului în mod
direct, ci este necesar un nou acord între ele numit compromis, care, în realitate, este un nou contract în
care trebuie să se precizeze numele arbitrilor şi obiectul arbitrajului. Cu ocazia încheierii actului de
compromis, părţile pot să modifice, expres sau tacit, conţinutul clauzei compromisorii sau să renunţe la
clauza compromisorie. Totuşi o clauză compromisorie poate fi suficientă dacă ea conţine toate
elementele necesare pentru a se trece la arbitrarea litigiului.
Considerăm că o clauză compromisorie valabil încheiată este suficientă pentru a produce toate
efectele unei convenţii de arbitraj; numai în situaţia în care clauza de arbitraj nu conţine toate elementele
necesare pentru soluţionarea litigiului ivit între părţi, acestea pot să încheie, ulterior apariţiei litigiului,
un compromis de arbitraj, prin care să rezolve problemele suplimentare necesare desfăşurării procedurii
arbitrale;
d) legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de cea care guvernează contractul principal.
Legea contractului principal guvernează fondul cauzei, deci pretenţiile părţilor, iar legea convenţiei de
arbitraj guvernează, de regulă, numai procedura arbitrală.
Autonomia clauzei compromisorii dispare dacă părţile au solidarizat explicit clauza
compromisorie cu contractul principal.35
B. Clauza compromisorie are şi un caracter accesoriu faţă de contractul principal pentru că
durează atâta timp cât durează şi contractul principal, eventual până la lichidarea efectelor acestuia în
cazul în care clauza compromisorie se referă şi la acestea.
Ca un argument al caracterului accesoriu al clauzei compromisorii în raport cu contractul
principal este şi faptul că cedarea contractului principal implică şi cedarea clauzei compromisorii,
exceptând cazul în care clauza compromisorie a fost încheiată intuitu persoane (acest fapt poate fi privit
şi ca o consecinţă a caracterului accesoriu al clauzei compromisorii în raport cu contractul principal).

3. Compromisul
Este o convenţie prin care părţile unui contract de comerţ internaţional stabilesc ca litigiul apărut
deja între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului
şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor36.
Actul de compromis trebuie să îndeplinească următoarele condiţii37:

33
De exemplu, chiar dacă anumite prevederi ale contractului principal sunt contrare ordinii publice şi sunt lovite de nulitate
pentru acest motiv, clauza compromisorie rămâne valabilă.
34
T.R. Popescu; R. Motica, T. Medeanu.
35
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; T.R. Popescu.
36
Acest concept a fost definit şi de alţi autori, în termeni similari; a se vedea, în acest sens, T.R. Popescu; M. N. Costin, în M.
N. Costin, S. Deleanu.
37
T.R. Popescu; M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
9
a) Litigiul trebuie să fie actual, deci să fi apărut deja între părţile contractante (dacă litigiul este eventual,
acordul de voinţă al părţilor reprezintă o clauză compromisorie). Dacă se încheie un contract de
compromis, dar litigiul nu există, compromisul este lipsit de obiect şi actul de compromis este lovit de
nulitate, asemenea sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii. Dar părţile pot încheia un compromis valabil
în cazul în care deşi nu există un litigiu deja născut, există faptul litigios (adică acela care este susceptibil
de a da naştere, ulterior, la un litigiu, cum ar fi, de exemplu, neîndeplinirea în mod corespunzător a unei
obligaţii contractuale).
b) Actul de compromis trebuie să determine obiectul litigiului. Arbitri, asemenea judecătorilor, au
obligaţia să statueze în limitele obiectului litigiului, adică numai asupra cererii cu care au fost sesizaţi şi
nu ultra petita, plus petita sau minus petita 38. Potrivit art. 397 C. pr. civ. Instanţa nu poate acorda mai
mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Încălcarea acestei reguli constituie motiv
de desfiinţare a hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale (art 608 alin 1 lit. f).
Pentru cererile care constituie accesorii ale cererii principale, competenţa arbitrilor este aceeaşi ca
şi pentru cererea principală (accesorium sequitur principale).
În aceeaşi situaţie se află cererile incidente (cererile adiţionale, cererea reconvenţională, cererea
de intervenţie, cererea de chemare în garanţie).
Cererea reconvenţională poate fi menţionată în compromis alături de cererea principală, ca unul
din obiectele acestuia, întrucât compromisul poate avea mai multe obiecte. Compromisul este expresia
acordului de voinţă al părţilor. De aceea, dacă nu este prevăzută în actul de compromis, cererea
reconvenţională poate fi primită de către arbitri numai dacă are aspectul unei apărări faţă de cererea
principală, ca în situaţia în care tinde la o compensare legală sau judiciară.
b) Voinţa părţilor ca litigiul să fie soluţionat pe calea arbitrajului, să fie exprimată cu claritate pentru a
nu exista nici o îndoială că părţile au încheiat o convenţie de arbitraj şi nu un alt contract (tranzacţie,
expertiză etc.).
c) În actul de compromis trebuie să fie desemnaţi arbitrii prin arătarea numelui lor sau în alt mod care să
dea certitudine în privinţa identităţii persoanei desemnate (de exemplu, desemnarea ca arbitru a
decanului unei anumite facultăţi de drept, caz în care se înţelege că va fi arbitru cel care va avea această
calitate când trebuie să aibă loc arbitrajul).
Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis duce la nulitatea actului respectiv, dar părţile au
posibilitatea să acopere o asemenea nulitate desemnând ulterior arbitrii.
d) Părţile trebuie să fixeze termenul în cadrul căruia să aibă loc arbitrajul. Termenul se calculează după
regulile de drept comun, dar poate fi prorogat de părţi în mod expres sau tacit (de exemplu, este o
prorogare tacită prezentarea părţilor în faţa arbitrului după expirarea termenului stabilit pentru arbitraj).
Termenul poate fi suspendat pentru motive întemeiate, cum ar fi desfăşurarea procedurii penale
întemeiată pe aceleaşi elemente de fapt care sunt supuse arbitrajului şi, în general, de câte ori există o
problemă prejudicială.
Expirarea termenului stabilit de părţi pentru realizarea arbitrajului, nu influenţează situaţia de
drept pe care o aveau în momentul împlinirii termenului. De exemplu, dacă în actul de compromis s-a
consemnat o recunoaştere sau o mărturisire, ori obligaţii asumate de către părţi, acestea rămân dobândite
cauzei şi pot fi ulterior invocate de către o parte împotriva celei care le-a făcut. Dacă actul de compromis
este nul, rămân valabile toate acele prevederi ale lui care sunt independente de cauza care a provocat
nulitatea (care poate fi, de exemplu, omisiunea de desemnare a arbitrilor, omisiunea de expunere a
litigiului care constituie obiect al arbitrajului etc.).
Compromisul este un acord de voinţă şi, ca urmare, produce efectele unui contract (de exemplu,
opozabilitatea lui între părţi, dar nu şi faţă de terţi, posibilitatea de a fi atacat prin acţiunea în simulaţie
sau prin acţiunea pauliană, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru promovarea acestor
acţiuni).
Totodată, compromisul este şi un act judiciar şi produce efecte specifice unor asemenea acte:
întrerupe prescripţia acţiunii cu privire la care s-a încheiat; suspendă perimarea unei proceduri între
aceleaşi părţi, pentru aceeaşi cauză; înlătură competenţa jurisdicţiilor de drept comun care nu mai pot să
judece un litigiu cu privire la care a intervenit un compromis.
38
Pentru semnificaţia acestui adagiu latin, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, 2000.
10
 4. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj
Cele două laturi componente ale convenţiei de arbitraj, contractuală şi jurisdicţională,
influenţează şi determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj. Astfel, există mai multe soluţii pentru
determinarea acestei legi, care poate fi legea autonomiei, legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa, sau legea
indicată de normele conflictuale ale forului.

4.1. Legea autonomiei de voinţă (lex voluntatis)

În temeiul principiului autonomiei de voinţă, în contractele comerciale internaţionale părţile
contractante pot să aleagă legea aplicabilă contractul respectiv, tipul de jurisdicţie (de drept comun sau
arbitral) şi jurisdicţia statului căreia să-i supună litigiile generate de contractul lor.39
A. În ce priveşte legea care urmează să guverneze contractul (lex contractus), adică legea care
cârmuieşte formarea, efectele, executarea şi încetarea contractului, părţile o pot desemna inserând în
acest scop în contract aşa-numita clauză de electio iuris. Dar, înţelegerea privind legea aplicabilă (pactum
de lege utenda), poate fi cuprinsă nu numai în contractul principal, ci şi într-un contract distinct, încheiat
în acest scop chiar şi după începerea procesului, până la etapa abordării fondului40.
Face excepţie de la regula libertăţii părţilor de a alege legea aplicabilă contractului lor cazul în
care lex contractus a fost determinată în mod obligatoriu printr-o convenţie internaţională41.
Lex contractus guvernează şi condiţiile de formă ale contractului, dar acesta se consideră valabil
încheiat dacă s-au respectat condiţiile de formă stabilite de legea în vigoare la locul încheierii
contractului (locus regit actum). Alegerea de către părţi a sistemului de drept care să guverneze
contractul încheiat are ca scop evitarea unui conflict de legi.
După ce au stabilit lex contractus părţile pot să o schimbe, cu condiţia de a nu infirma validitatea
formei contractului sau de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de terţi (art. 2637 alin 4 C. civ.).
B. În ce priveşte alegerea de către părţile contractante a legii aplicabile convenţiei de arbitraj, în
convenţiile internaţionale referitoare la arbitraj, dar şi în majoritatea sistemelor naţionale de drept, este
consacrată legea autonomiei de voinţă a părţilor (lex voluntatis), considerându-se că prin acordul se
poate desemna legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, soluţie care este expresia recunoaşterii caracterului
preponderent contractual al arbitrajului42.
În dreptul român părţile au libertatea de a-şi alege legea aplicabilă convenţiei de arbitraj în
materie de comerţ internaţional. Astfel, potrivit art. art. 2637 C. civ., contractul este supus legii alese prin
consens de părţi; alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresă, ori să rezulte neîndoielnic
din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Legea contractului stabilită de părţi cuprinde numai normele
de drept material, nu şi normele de drept conflictual.
Legea aleasă de părţi nu se poate aplica dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
sau dacă a devenit competentă prin fraudă43.
Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei părţi a contractului (art.2637 alin 3 C.
civ.), putând, deci, să supună anumite clauze ale contractului unui anumit sistem de drept, altele unui alt
sistem de drept etc. Dacă dispoziţiile legilor alese de părţi pentru un contract nu se conciliază, legea
competentă să cârmuiască contractul va fi stabilită de instanţă ca şi când părţile nu şi-ar fi exprimat
opţiunea pentru vreun sistem de drept44.
În doctrină,45 s-a remarcat faptul că părţile nu-şi pot alege legea aplicabilă convenţiei de arbitraj
atunci când aceasta (convenţia de arbitraj) este guvernată de o convenţie internaţională care substituindu-
se voinţei părţilor stabileşte prin norme imperative instanţa arbitrală competentă, ale cărei reguli
procedurale se aplică în mod obligatoriu în activitatea sa jurisdicţională.
39
Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, lucrare colectivă, coordonatori: I. Dogaru, N. Popa, D. C. Dănişor, S.
Cercel, Editura C. H. Beck., Bucureşti.
40
I. Deleanu, S. Deleanu, 2000.
41
Pentru detalii a se vedea M. N. Costin, Dicţionar, vol. 2; I. Deleanu, S. Deleanu.
42
Domeniul de aplicare a principiului lex voluntatis cuprinde toate raporturile contractuale: societatea comercială, convenţia
de arbitraj etc.
43
I. Deleanu, S. Deleanu.
44
Ibidem.
45
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
11
 4.2. Legea aplicabilă în lipsa unei opţiuni a părţilor
4.1.1. Legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa.
Convenţiile internaţionale în materie de arbitraj au consacrat soluţia potrivit căreia atunci când
părţile unei convenţii de arbitraj nu au precizat care este legea aplicabilă acesteia, se aplică legea ţării
unde s-a pronunţat sentinţa46. Aşadar, această lege se aplică numai cu titlu subsidiar, adică atunci când
părţile nu au stabilit, prin acordul lor, legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.
Astfel, Convenţia de la New York, 1958, privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale nu vor fi refuzate decât dacă partea
contra căreia este invocată sentinţa face dovada (în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea
şi executarea sunt cerute) că acea convenţie de arbitraj în temeiul căreia s-a pronunţat sentinţa nu a fost
valabilă în virtutea legii căreia au subordonat-o părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest sens, în virtutea
legii ţării în care sentinţa a fost dată (art.5 alin.1 pct. a).
De asemenea, Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961,
prevede că atunci când instanţele judecătoreşti vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii
unei convenţii de arbitraj vor hotărî:
a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj;
b)în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde sentinţa trebuia să fie pronunţată(art.
5 alin.2 pct. a şi b).
Aceeaşi idee este consacrată, în convenţia menţionată mai sus şi în art. 9 alin.1 lit. a, care
precizează că recunoaşterea sau executarea unei sentinţe arbitrale poate fi refuzată numai dacă acea
sentinţă a fost anulată ( în statul în care sau după legea căruia sentinţa a fost dată) întrucât convenţia de
arbitraj ce a stat la baza sentinţei nu a fost valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa
indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată.

4.2.2. Legea indicată de normele conflictuale ale forului.

În cazul în care părţile convenţiei convenţiei de arbitraje nu şi-au exprimat opţiunea pentru o
anumită lege, iar în momentul în care o instanţă judecătorească trebuie să se pronunţe asupra existenţei
sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj, nu este posibil să se prevadă care va fi ţara unde se va
pronunţa sentinţa, existenţa şi valabilitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă în
virtutea normelor conflictuale ale ţării în care se află tribunalul sesizat (art. 6 alin. 2 pct. c din Convenţia
europeană asupra arbitrajului comercial internaţional).

5. Conţinutul convenţiei de arbitraj

Conţinutul convenţiei convenţiei de arbitraj este diferit în funcţie de natura arbitrajului ales de
părţi (arbitraj ad-hoc sau instituţionalizat).

5.1. Conţinutul convenţiei de arbitraj în cazul arbitrajului ocazional

Conţinutul acestei convenţii va fi incomparabil mai complex în cazul arbitrajului ocazional, decât
în cazul arbitrajului instituţionalizat.
Astfel, potrivit art. IV pct.1 lit. b din Convenţia de la Geneva, 1961, în cazul în care părţile unei
convenţii de arbitraj au prevăzut că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri ad-hoc, vor avea următoarele
posibilităţi de organizare a arbitrajului:
a) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de
litigiu;
b) de a stabili locul arbitrajului;
c) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii; în cazul în care părţile nu stabilesc
procedura pe care o vor urma arbitrii, vor decide arbitrii asupra acestui aspect.
Codul de procedură civilă român stabileşte, în art. 571 şi urm., regulile de procedură care
constituie dreptul comun în materie. Dar părţile convenţiei de arbitraj, stabilesc regulile de procedură pe
care le vor urma arbitrii, libertatea lor în această privinţă având ca limită ordinea publică procesuală
46
Pentru determinarea legii aplicabile convenţiei arbitrale în dreptul român, a se vedea O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu, vol. 1, V.
Babiuc.
12
stabilită de legiuitor prin norme cu caracter imperativ. Astfel, potrivit art. 544 C. pr. civ. „Sub rezerva
respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot
stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea
tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul,
normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi
locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea
litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluţionare a litigiului, repartizarea între părţi a
cheltuielilor arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului”.
Dacă părţile au hotărât să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc şi dacă într-un
termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pârât, una din părţi nu şi-a desemnat
arbitrul său, acesta va fi desemnat, dacă nu există altă înţelegere între părţi, la cererea celeilalte părţi, de
către preşedintele Camerei de Comerţ competente a ţării în care partea în culpă are, în momentul
introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul (art. IV pct. 2, din Convenţia de la
Geneva). În cazul arbitrajului ad-hoc, când convenţia de arbitraj nu conţine indicaţii în legătură cu
măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în
această privinţă, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi.
Arbitrii trebuie aleşi de părţi dintre personalităţi care să îndeplinească anumite condiţii:47
1) să fie independenţi faţă de părţile care i-au desemnat;
2) să aibă competenţă juridică pentru interpretarea clauzelor contractuale şi eventual a dispoziţiilor
regulamentului de arbitraj;
3) să fie specializaţi în raport cu problemele pe care le ridică litigiul respectiv (în domeniul financiar,
bancar, comercial, tehnic, industrial, maritim, agricol etc.);
4) să fie asigurate condiţii de imparţialitate prin existenţa neutralităţii obiective (naţionalitate, poziţie
politică, ideologică sau de altă natură), lipsa unor interese particulare în legătură cu litigiul, lipsa unor
legături cu părţile etc. Pentru desemnarea unui nou arbitru se vor avea în vedere regulile aplicate pentru
desemnarea arbitrului care a fost înlocuit.

5.2. Conţinutul convenţiei arbitrale în cazul arbitrajului instituţionalizat

Dacă părţile la o convenţie de arbitraj au prevăzut că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii
permanente de arbitraj, arbitrajul se va desfăşura conform Regulamentului instituţiei respective de
arbitraj (art. IV pct.1 lit. a din Convenţia de la Geneva, 1961), care se completează cu prevederile legii de
procedură civilă a statului unde se află sediul instituţiei de arbitraj48.
De regulă, chiar părţile convenţiei de arbitraj fac trimitere la regulamentul instituţiei permanente
de arbitraj în convenţia lor, folosind o astfel de formulă "Orice litigii care se vor naşte în legătură cu
acest contract vor fi soluţionate definitiv potrivit regulamentului . . . . ." (urmează determinarea instituţiei
permanente de arbitraj). Dar această redactare simplă a unei convenţii de arbitraj face necesară luarea
unor măsuri de precauţie de către părţi, cum ar fi următoarele:49
a) Determinarea structurii instanţei arbitrale (adică a numărului arbitrilor). În această privinţă, părţile pot
hotărî ca litigiul să fie soluţionat de un arbitru unic, desemnat de ele de comun acord sau de un tribunal
arbitral format din mai mulţi arbitrii; numărul acestora trebuie să fie impar ( trei sau mai mulţi, în funcţie
de complexitatea cauzei), pentru a se crea premisa ca sentinţa arbitrală sa fie dată cu majoritate de voturi,
dacă nu va exista unanimitate, situaţie în care fiecare parte va desemna un număr egal de arbitri, iar
aceştia vor alege supraarbitrul; pentru cazul în care între arbitrii numiţi de părţi ar exista divergenţe în
numirea celui de-al treilea, ar trebui stipulat în convenţia de arbitraj că părţile vor decide prin consens.
Tot astfel, pentru cazul în care fiecare din cei trei arbitri ar avea o opinie diferită faţă de a
celorlalţi cu privire la soluţionarea litigiului, ar trebui lăsată supraarbitrului puterea de a pronunţa soluţia
litigiului.

47
T. R. Popescu.
48
De exemplu, Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României se completează cu dispoziţiile de drept comun de procedură civilă română, în măsura în care acestea sunt
aplicabile, ţinând seama de natura litigiilor şi de competenţa Curţii de arbitraj.
49
T. R. Popescu; M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
13
b) Stabilirea unui termen limită pentru ca fiecare dintre părţi să-şi desemneze arbitrul, iar aceştia să
desemneze supraarbitrul, urmând ca în cazul depăşirii termenului respectiv aceste desemnări să fie făcute
de instituţia de arbitraj.
c) Precizarea puterilor arbitrilor. Arbitrii pot avea atribuţii diverse, precum: c1) încercarea de conciliere
prealabilă; c2) realizarea unui arbitraj în echitate; c3) puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-
l completa numai cu privire la o anumită chestiune; c4) de a statua în drept asupra interpretării şi
executării contractului; c5) de a adapta contractul la noile împrejurări, chiar în absenţa unei clauze de
hardship.
Părţile pot prevedea posibilitatea de extindere a puterilor arbitrilor, în funcţie de gradul de
complexitate al problemelor pe care le ridică executarea contractului şi posibilitatea adaptării procedurii
arbitrale la nevoile soluţionării corecte a litigiului.
d) Instituirea posibilităţii de a se recurge la o expertiză tehnică prealabilă. Această procedură poate fi
utilă pentru soluţionarea contestaţiilor tehnice şi pentru supravegherea executării unor lucrări care fac
obiectul contractelor de cooperare economică internaţională, de executare de lucrări publice etc.
e) Stabilirea locului unde se va ţine arbitrajul. Locul arbitrajului (adică ţara în care are loc acesta), are
importanţă atât din punct de vedere material (distanţa faţă de sediul părţilor, facilităţi de transport etc.),
cât şi din punct de vedere juridic (de exemplu, consecinţe asupra dreptului aplicabil procedurii sau
fondului litigiului). De asemenea, recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale poate să depindă şi de
legea ţării unde a fost pronunţată sentinţa arbitrală, pentru că dreptul procesual al forului influenţează
aceste aspecte.
Având în vedere şi faptul că regulamentele unor instituţii permanente de arbitraj pot prevedea
dreptul instituţiei respective (în lipsa unei opţiuni a părţilor) de a determina locul de înfăptuire a
arbitrajului şi de a stabili locul unde se va pronunţa sentinţa (o astfel de prevedere există în Regulamentul
Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris), este recomandabil ca părţile
convenţiei de arbitraj să stabilească locul arbitrajului.
Cu ocazia încheierii convenţiei de arbitraj, părţile trebuie să verifice dacă între ţările ai căror
resortisanţi sunt ele există convenţii privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale, pentru că, în
caz contrar, este oportun ca locul arbitrajului să fie stabilit în ţara pârâtului sau într-o ţară unde acesta are
bunuri susceptibile de urmărire.
g) Alegerea dreptului aplicabil contractului (electio iuris).
Părţile au facultatea de a alege ele însele dreptul aplicabil contractului (printr-o stipulaţie
contractuală numită pactum de lege utenda)50 sau pot conferi arbitrilor puterea de a determina legea
aplicabilă (aşa cum prevede art.7 din Convenţia de la Geneva, din 1961 şi Regulamentul Curţii de
Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris).
Legea aplicabilă fondului litigiului prezintă mare importanţă atât pentru soluţionarea litigiului, cât
şi pentru executarea contractului în ansamblul său, ori a unora dintre clauzele sale.
h) Determinarea limbii în care se va desfăşura procedura arbitrală. În cazul lipsei unei opţiuni a părţilor
în această privinţă, se prezumă că voinţa lor a fost ca procedura de arbitraj să se desfăşoare în limba în
care s-a redactat contractul. Dar este preferabil ca limba procedurii de arbitraj să fie aceea în care este
scris dreptul aplicabil, pentru a evita dificultăţile de interpretare a acestuia.
i) Angajamentul formal al părţilor de a executa sentinţa pronunţată de arbitri este binevenit, chiar dacă
această obligaţie este prevăzută în regulamentul instituţiei de arbitraj. Pentru a se evita eventualele
contestaţii, în momentul ivirii litigiului, cu privire la validitatea clauzei compromisorii, este necesar ca în
cuprinsul acestei clauze părţile să precizeze clar instituţia de arbitraj la al cărui regulament se referă şi
faptul că se conferă arbitrilor puterea de a statua asupra propriei lor competenţe.
j) Părţile au dreptul să fixeze termenul în care arbitrii au obligaţia să termine procedura arbitrală şi să
pronunţe sentinţa. Este important să prevadă şi posibilitatea prelungirii acestui termen, ori să confere
acest drept unui terţ (persoană fizică sau juridică).
50
Părţile nu pot alege legea aplicabilă contractului lor atunci când legea naţională, substituindu-se voinţei părţilor, stabileşte
prin norme imperative dreptul material aplicabil anumitor raporturi juridice. De exemplu, potrivit Acordului comercial şi de
plăţi încheiat cu Libanul la 6 decembrie 1980 şi ratificat prin Decretul nr. 67 din 27 martie 1981 (care a încetat să fie aplicabil
în temeiul Legii nr. 37 din 30 mai 1996) în raporturile comerciale româno-libaneze se aplica în mod obligatoriu dreptul
material francez.
14
 Secţiunea 3
Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional

În privinţa naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional, nu există unanimitate de opinie,

datorită dublului caracter - contractual şi jurisdicţional al arbitrajului, existând tendinţa de a se susţine că
acesta are fie natură contractuală, fie natură jurisdicţională, în funcţie de rolul care se atribuie celor două
elemente.
Cu privire la acest aspect, s-au conturat în doctrina juridică trei concepţii diferite: jurisdicţională,
contractuală şi mixtă (sau eclectică)51.
În funcţie de concepţia adoptată, se stabileşte regimul de drept internaţional privat al arbitrajului,
adică legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.

1. Concepţia jurisdicţională
Are la bază ideea că statul are rol decisiv în existenţa arbitrajului pentru că, în calitate de titular
de suveranitate, deţine monopolul legislativ şi jurisdicţional şi, prin urmare, are dreptul exclusiv şi
obligaţia de a distribui justiţia pe teritoriul său pentru orice fel de litigii şi pentru toate persoanele. Statul
poate da celor interesaţi dreptul să folosească procedura arbitrajului în anumite domenii strict delimitate.
Arbitrajul este considerat ca o formă de justiţie delegată, încredinţată, prin voinţa statului, unor
persoane care nu sunt angajaţi ai statului şi nu acţionează în numele său. Părţile convenţiei de arbitraj au
un rol indirect şi subsidiar în realizarea arbitrajului, în limitele impuse prin reglementările legale în
vigoare.
a) Ca argument în susţinerea acestei teze, a fost invocată similitudinea dintre arbitraj şi instanţele
judecătoreşti şi anume:
a1) atât în cazul instanţelor arbitrale, cât şi în cazul instanţelor judecătoreşti, cei chemaţi statuează asupra
temeiniciei şi legalităţii pretenţiilor reclamantului şi pârâtului, hotărârea pronunţată având caracter
obligatoriu pentru părţile din litigiu, dar hotărârea arbitrală nu este deplină pentru că nu poate fi pusă în
executare fără încheierea instanţei judecătoreşti de încuviinţare a executării;
a2) arbitrii, ca şi judecătorii, sunt independenţi şi imparţiali în soluţionarea litigiului; deşi sunt desemnaţi
de părţile litigante, arbitrii nu le reprezintă pe acestea;
a3) atât hotărârea judecătorească, cât şi sentinţa arbitrală beneficiază de autoritate de lucru judecat;
a4) ambele hotărâri sunt susceptibile de executare silită, dacă nu sunt executate voluntar, ceea ce nu ar fi
admisibil dacă arbitrajul nu ar avea natură jurisdicţională.
b) Un alt argument invocat se referă la interferenţa dintre cele două forme de jurisdicţie, arbitrală
şi judecătorească, care, uneori, se realizează în cadrul aceluiaşi litigiu şi care este posibilă tocmai pentru
că acestea sunt similare ca natură. Astfel:
b1) unele instanţe judecătoreşti au competenţa exclusivă de a soluţiona anumite căi de atac împotriva
sentinţei arbitrale, ceea ce presupune că ambele categorii de instanţe au caracter jurisdicţional;
b2) unele legislaţii naţionale dau judecătorului puterea de a interveni în cursul procedurii arbitrale pentru
a desemna un arbitru (când partea care trebuie să-l nominalizeze refuză acest lucru) şi pentru a rezolva o
cerere de recuzare referitoare la un arbitru;
b3) în sfârşit, faptul că instanţele judecătoreşti au obligaţia de a se desesiza în procesele în care părţile au
încheiat o convenţie de arbitraj, este un aspect specific litispendenţei, iar aceasta funcţionează numai în
raporturile dintre organe de jurisdicţie având natură asemănătoare, deci natura juridică a procedurii
arbitrale justifică intervenţia instanţei de judecată în desfăşurarea procesului arbitral.
Recunoscând că procedura arbitrală are natură judiciară, trebuie acceptată ideea că legea forului
(adică legislaţia naţională a ţării pe teritoriul căreia îşi are sediul arbitrajul), are prioritate, sau chiar
exclusivitate de aplicare în materie procedurală faţă de orice alte reglementări, chiar cu caracter
internaţional.

51
Pentru detalii, cu privire la aceste aspecte, a se vedea T. R. Popescu ; V. Babiuc

15
 2. Concepţia contractualistă
Are ca premisă ideea că arbitrajul comercial internaţional îşi are temeiul într-un contract, denumit
convenţie de arbitraj, motiv pentru care este privit ca un ansamblu de acte juridice de natură predominant
contractuală. Prin convenţia de arbitraj părţile unui contract îşi exercită dreptul de a organiza, în limitele
stabilite de lege, soluţionarea litigiilor ivite între ele de persoane care le inspiră încredere.
În fundamentarea tezei contractualiste, se aduc următoarele argumente:
a) puterea arbitrilor de a soluţiona un anumit litigiu decurge din voinţa părţilor litigante, nu din voinţa
legiuitorului (doar dreptul părţilor de a încheia convenţia de arbitraj decurge din voinţa legiuitorului);
b) excepţia de arbitraj, care obligă instanţele judecătoreşti să refuze continuarea procedurii contencioase
când constată existenţa unei convenţii de arbitraj, are la bază necesitatea de a nu încălca prevederile unui
contract (convenţia de arbitraj);
c) instanţa de judecată are puterea să desemneze arbitrul în locul părţii care refuză să-şi îndeplinească
această obligaţie, ca urmare a forţei obligatorii a contractului; judecătorul nu face altceva decât să asigure
eficienţa convenţiei arbitrale prin care părţile s-au angajat să desemneze arbitri;
d) identitatea motivelor de recuzare a arbitrilor şi judecătorilor este rezultatul preocupării legiuitorului de
a asigura imparţialitatea, independenţa şi moralitatea activităţii jurisdicţionale care este permisă de lege;
e) sentinţa arbitrală nu are putere de lucru judecat între părţi, ci este irevocabilă ca efect al voinţei
părţilor, care au căzut de acord să-i recunoască caracter definitiv şi obligatoriu;
f) puterea executorie a sentinţei arbitrale îşi are temeiul în voinţa părţilor litigante de a o duce la
îndeplinire şi nu decurge din natura ei jurisdicţională, din moment ce şi alte acte de natură pur
contractuală (de exemplu, contractul de împrumut constituit prin act autentic) pot să constituie titluri
executorii.
Susţinătorii teoriei naturii contractuale a arbitrajului consideră că arbitrajul este guvernat, în
principiu, de legea aplicabilă convenţiei arbitrale şi nu de legea forului.

3. Concepţia mixtă (sau eclectică)

Consideră că atât concepţia jurisdicţională cât şi cea contractuală oferă explicaţii unilaterale
asupra naturii juridice a arbitrajului, luând în considerare fie numai temeiul său juridic (care este de
natură contractuală), fie numai specificul jurisdicţional al activităţii instanţei arbitrale. În realitate,
arbitrajul este o instituţie juridică complexă şi trebuie caracterizată ţinându-se seama de ansamblul ei,
adică atât de latura sa contractuală, cât şi de cea jurisdicţională, atât de temeiul contractual al puterii
arbitrilor, cât şi de finalitatea jurisdicţională a activităţii lor. Cele două laturi ale arbitrajului nu pot fi
identice ca natură pentru că temeiul juridic al arbitrajului (care este, de regulă, de esenţă contractuală) nu
poate avea aceeaşi natură cu activitatea de soluţionare a litigiului (care este jurisdicţională).
Izvorul juridic al arbitrajului (compromisul sau clauza compromisorie) are, de regulă, o natură
contractuală (excepţie face situaţia în care arbitrajul este prevăzut ca obligatoriu prin dispoziţiile unei
convenţii internaţionale), pe când activitatea jurisdicţională a instanţei arbitrale şi sentinţa pronunţată au
caracter procesual. În esenţă, un contract (convenţia de arbitraj) generează efecte care sunt şi de ordin
procedural.52
Potrivit concepţiei mixte, împărtăşită de majoritatea autorilor, arbitrajul are o natură bivalentă,
atât contractuală, cât şi jurisdicţională.
Unele dintre componentele arbitrajului prezintă un pronunţat caracter contractual, (precum
condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale, oferta şi acceptarea ei, caracterul licit al arbitrajului),
altele au caracter jurisdicţional, (precum conţinutul cererii de arbitrare şi al întâmpinării, procedura de
desemnare a arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronunţarea hotărârii,
exercitarea şi soluţionarea căilor de atac împotriva ei, executarea sentinţei arbitrale).53
Această concepţie, la care ne raliem, consideră că, sub aspectul dreptului internaţional privat,
arbitrajul este supus, în principiu, legii aplicabile convenţiei de arbitraj (compromisului sau clauzei
compromisorii), dar suportă şi anumite incidenţe ale legii forului datorită naturii jurisdicţionale a
arbitrajului.

52
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
53
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu, vol. 1.
16
 Secţiunea 4
Sentinţa arbitrală

1.Reglementarea sentinţei arbitrale în dreptul român

Cartea a IV-a şi Cartea a VII-a, titlul IV din Codul de procedură civilă român reglementează
aspectele esenţiale ale hotărârii arbitrale, reglementări care se completează cu dispoziţiile de drept comun
referitoare la hotărârile judecătoreşti.
Aceste dispoziţii legale constituie sursă de inspiraţie pentru întocmirea regulamentelor
instituţiilor permanente de arbitraj (a se vedea, în acest sens, Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României) şi pentru
întocmirea, de către părţile convenţiei arbitrale, în cazul arbitrajului ocazional, a normelor de procedură
pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului.

2.Pronunţarea sentinţei arbitrale

Procedura arbitrală ia sfârşit prin pronunţarea unei sentinţe arbitrale. Sentinţa arbitrală reprezintă
finalitatea convenţiei de arbitraj, fiind, în realitate, o hotărâre a instanţei de arbitraj care se pronunţă
asupra litigiului cu care a fost învestită, hotărâre susceptibilă de executare, în cazul în care nu este
executată voluntar.
După ce tribunalul arbitral consideră că toate împrejurările cauzei sunt suficient lămurite, încheie
dezbaterile şi urmează deliberarea şi luarea hotărârii într-o şedinţă secretă, în modalitatea stabilită de
convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral (art. 602 alin 1 C. pr. civ.).
Pronunţarea hotărârii poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul
arbitrajului. Hotărârea se ia cu majoritate de voturi. Îndată după deliberare se întocmeşte minuta
hotărârii, care va cuprinde pe scurt conţinutul dispozitivului hotărârii şi în care se va arăta, când este
cazul, opinia minoritară; minuta hotărârii se semnează de toţi membrii tribunalului arbitral şi de
asistentul arbitral (art. 602 alin 2,3 şi 4 C. pr. civ.).

3. Cuprinsul hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă toate menţiunile necesare pentru
individualizarea şi pentru punerea sa în executare şi anume (art. 603 C. pr. civ.)54:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;
b) numele şi prenumele părţilor, domiciliul ori reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele şi
prenumele reprezentanţilor părţilor, precum şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest
aspect, întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, exceptând cazul în care hotărârea se ia cu majoritate de voturi, şi, dacă
este cazul, semnătura asistentului arbitral.
Arbitrul care a avut o altă părere va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea
considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această regulă se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care există opinie concurentă, adică arbitrul este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite.
Potrivit art. 604 C. pr. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre
părţi poate cere tribunalului arbitral, în termen de 10 zile de la primirea hotărârii, să lămurească
dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

54
Cuprinsul hotărârii arbitrale este acelaşi, sub aspectul elementelor esenţiale, cu cel al hotărârii judecătoreşti (a se vedea, în
acest sens, art. 425 C. pr. civ.).
17
 Dacă prin hotărârea dată într-o anumită cauză, instanţa de arbitraj a omis să se pronunţe asupra
unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părţi poate cere, în termen
de 10 zile de la primirea hotărârii, o hotărâre de completare, care se va da cu citarea părţilor.
Greşelile materiale din hotărârea arbitrală sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul
soluţiei, precum şi greşelile de calcul, pot fi îndreptate de arbitri printr-o încheiere de rectificare a
hotărârii, fie la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termen de 10 zile de la primirea hotărârii, fie
din oficiu; părţile sunt citate dacă tribunalul arbitral consideră că este necesar.
Atât încheierea de rectificare, cât şi hotărârea de lămurire sau de completare fac parte integrantă
din hotărârea arbitrală şi se pronunţă de acelaşi tribunal arbitral. Părţile nu pot fi obligate la plata
cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau rectificarea hotărârii arbitrale.
Hotărârea arbitrală trebuie comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării
ei. Potrivit art. 606 C. pr. civ. hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri
judecătoreşti definitive.
În termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data lămuririi, completării ori
îndreptării ei, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la tribunalul în circumscripţia căruia are loc
arbitrajul, ataşând şi dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale (art. 607 C. pr. civ.
Sentinţa arbitrală are o dublă natură: contractuală şi jurisdicţională: are caracter contractual pentru
că este o consecinţă directă a convenţiei arbitrale încheiată de părţi; are caracter jurisdicţional pentru că
are o forţă juridică care izvorăşte din lege, nu din contract; ea este executorie, asemenea hotărârii
judecătoreşti, tocmai datorită naturii ei jurisdicţionale.

4. Motivarea sentinţei arbitrale

În dreptul intern al unor ţări (de exemplu, Franţa), motivarea sentinţei arbitrale este impusă de
norme imperative, lipsa motivării fiind considerată contrară ordinii publice; în alte sisteme de drept
naţional (de pildă, în cel englez) nu se prevede obligativitatea motivării sentinţelor arbitrale.
Datorită acestui fapt, în materia dreptului comerţului internaţional au apărut situaţii în care
sentinţe arbitrale pronunţate în temeiul unui sistem de drept care nu impune obligaţia motivării sentinţei,
trebuiau recunoscute în ţări în care norme imperative impun motivarea sentinţelor.
În rezolvarea acestei probleme s-a avut în vedere, pe de o parte, faptul că invocarea excepţiei de
ordine publică pentru nemotivarea sentinţei în cazul în care este necesară recunoaşterea unei sentinţe
arbitrale străine, ar periclita securitatea juridică a comerţului internaţional; pe de altă parte, s-a avut în
vedere faptul că arbitrajul are şi un caracter contractual şi, ca urmare, în temeiul autonomiei de voinţă,
părţile pot renunţa la garanţiile prevăzute de sistemul de drept care impune obligativitatea motivării
sentinţei.
Astfel, practica juridică din multe ţări a ajuns la concluzia că lipsa de motivare a unei hotărâri,
chiar dacă este contrară ordinii publice interne, nu trebuie considerată ca fiind contrară ordinii publice
internaţionale a sistemului de drept al ţării unde se cere executarea.
În dreptul român, lipsa de motivare a hotărârii este considerată motiv de nelegalitate, deci de
casare a hotărârii (art. 488 C. pr. civ.).
Potrivit Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961, se prezumă că
părţile au înţeles ca sentinţa arbitrală să fie motivată, cu excepţia cazului în care (art. VIII):
a) părţile au declarat în mod expres că sentinţa nu trebuie să fie motivată sau
b) părţile s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentinţa şi
nici una dintre părţi nu cere în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost
dezbateri, înainte de redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată.

5. Desfiinţarea sentinţei arbitrale

5.1. Reglementarea din dreptul român
Art. 608 C. pr. civ. român prevede că sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în
anulare, pentru unul dintre următoarele motive:

18
a) litigiul nu era arbitrabil, adică nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului (de exemplu,
litigiul privind majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale)55;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii
nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului până la care litigiul trebuia să fie soluţionat, deşi
cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord să
renunţe la caducitate, pentru a continua judecata;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a
cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este
semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziţiile imperative ale legii;
i) după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în
acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi
evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Nu pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale excepţiile privind existenţa şi
validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi
desfăşurarea procedurii care nu au fost ridicate la primul termen de judecată la care partea a fost legal
citată, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. De asemenea, nu poate fi invocată neregularitatea actelor
de procedură care nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori, dacă a lipsit la acel
termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea neregularităţii
şi înainte de a se pune concluzii în fond şi nici neregularităţile care pot fi remediate prin hotărâre de
lămurire sau de completare ori prin încheiere de îndreptare a hotărârii arbitrale (art. 608 alin 2 C. pr.
civ.).
Părţile nu pot renunţa prin convenţia de arbitraj la dreptul de a introduce acţiune în anulare
împotriva hotărârii arbitrale, dar pot să renunţe la acest drept după pronunţarea hotărârii arbitrale (art.
609 C. pr. civ.).
Termenul pentru introducerea acţiunii în anulare este de o lună de la data comunicării hotărârii
arbitrale, iar dacă s-a formulat o cerere de lămurire sau de completare ori de îndreptare a hotărârii
arbitrale, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost
soluţionată cererea (art. 611 C. pr. civ.). Pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i), termenul este
de 3 luni de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Instanţa judecătorească sesizată cu o asemenea acţiune poate să suspende executarea hotărârii
arbitrale atacate în condiţiile prevăzute de art. 484C. pr. civ. pentru suspendarea executării hotărârilor
judecătoreşti (art. 612 C. pr. civ.).
Competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut
loc arbitrajul (art. 610 C. pr. civ.).
Potrivit art. 613 C. pr. civ., curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de
lege pentru judecata în primă instanţă. Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi:
a) în cazurile prevăzute de lege (art. 608 alin. 1 lit. a, b şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei
competente să o soluţioneze, potrivit legii;

55
În dreptul român sunt arbitrabile litigiile care privesc drepturile patrimoniale, cum sunt drepturile reale şi drepturile de
creanţă (cu excepţia litigiilor referitoare la convenţii lovite de nulitate, cum ar fi cele referitoare la înstrăinarea sau schimbarea
regimului juridic al bunurilor inalienabile). Deci nu pot face obiectul convenţiilor arbitrale (şi al tranzacţiilor, în general)
drepturile personale nepatrimoniale (drepturile care privesc existenţa şi integritatea persoanei, cele care privesc identificarea
persoanei, drepturile decurgând din creaţia intelectuală). Neregularitatea hotărârii arbitrale pronunţată într-un litigiu
nearbitrabil, poate constitui motiv numai al acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, nu şi al contestaţiei la executare. Cu privire
la consecinţele hotărârii arbitrale pronunţată într-un litigiu care nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului (desfiinţarea
hotărârii arbitrale, respingerea cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale în ţara de executare, respingerea cererii de
încuviinţare a executării, a se vedea C. M. Costin, „arbitrabilitatea litigiului”, în M. N. Costin, I. Leş, M. S. Minea, C. M.
Costin, S Spinei, Dicţionar de procedură civilă.
19
b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. 1, va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral,
dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de
judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî
în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă
caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra
fondului, iar, dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în
echitate, curtea de apel va soluţiona cauza în echitate.
Hotărârea curţii de apel este supusă recursului. Pentru că această hotărâre nu este supusă apelului,
motivele de recurs nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., ci instanţa de recurs va putea
să examineze cauza în mod complet, având în vedere toate motivele de casare prevăzute de lege (art. 488
C. pr. civ.).

5.2. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961

Potrivit art. IX din Convenţia de la Geneva, 1961, anularea unei sentinţe arbitrale se poate face
numai în statul în care sau după legea căruia, sentinţa a fost dată şi numai pentru unul din următoarele
motive:
a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate sau
convenţia de arbitraj nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau dacă nu a fost supusă
vreunei legi de către părţi, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată;
b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod corespunzător despre desemnarea arbitrului sau
despre procedura arbitrală sau i-a fost imposibil, dintr-un alt motiv, să-şi susţină cauza;
c) sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei
compromisorii sau conţine hotărâri care depăşesc termenii compromisului sau ai clauzei compromisorii
(excepţie face cazul în care dispoziţiile sentinţei care se referă la problemele supuse arbitrajului, nu pot fi
separate de cele care se referă la problemele nesupuse arbitrajului, situaţie în care primele vor putea să nu
fie anulate);
d) constituirea tribunalului arbitral nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa acesteia, cu
dispoziţiile Convenţiei de la Geneva, 1961.

6. Executarea hotărârii arbitrale

6.1. Aspecte preliminare
Hotărârea arbitrală este obligatorie, iar în cazul în care nu se aduce la îndeplinire de bună voie de
către partea împotriva căreia s-a pronunţat se poate executa silit, precum o hotărâre judecătorească.
Executarea benevolă a hotărârii arbitrale constituie regula în această materie şi este o consecinţă
a încrederii părţilor în arbitrajul realizat ca urmare a acordului lor de voinţă, a conştientizării
prejudiciului pe care-l aduce refuzul de a executa o hotărâre arbitrală şi a inutilităţii unui asemenea refuz.
Într-adevăr, pe de o parte, creditorul se poate adresa organizaţiei profesionale din care face parte
debitorul său, pentru a-i cere să ia măsuri "specifice" împotriva acestuia. Aceste măsuri sunt îndreptate
împotriva "persoanei comerciantului" şi constau în publicarea numelui debitorului rău platnic,
comunicarea lui celorlalte asociaţii profesionale şi afişarea lui în localul bursei de comerţ spre ştiinţa
oamenilor de afaceri, excomunicându-l astfel din viaţa comercială.56
Pe de altă parte, creditorul poate cere executarea silită a hotărârii arbitrale împotriva debitorului
său.

6.2. Executarea silită a hotărârii arbitrale sentinţei pronunţată de o instanţă de arbitraj

care îşi are sediul pe teritoriul României
a) Dacă hotărârea arbitrală pronunţată de o instanţă de arbitraj care îşi are sediul în România se
execută în străinătate, executarea se face potrivit legii din statul pe teritoriul căruia are loc executarea.
b) Dacă o astfel de sentinţă se execută în România, ea constituie titlu executoriu şi se execută
silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească (art. 615 C. pr. civ.).

56
T.R. Popescu.
20
 Hotărârile arbitrale pot fi puse în executare chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare (art. 635
C. pr. civ.). Dacă se desfiinţează titlul executoriu în urma soluţionării acţiunii în anulare, toate actele de
executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest
caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării (art. 642 C. pr. civ.).
Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanţa de executare
soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte
incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau
organe. Hotărârile pronunţate de instanţa de executare sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în
termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 650 C. pr. civ.)..

6.3. Executarea silită a hotărârilor arbitrale străine

Legea română recunoaşte trei efecte hotărârilor arbitrale străine:
a) acestea pot fi recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat (art. 1126 C. pr.
civ.)57;
b) pot fi recunoscute în România, pentru a fi puse în executare silită pe teritoriul României, dacă nu sunt
aduse la îndeplinire de bună voie de către cel obligat a le executa, pe baza unei proceduri prealabile de
încuviinţare a executării silite, reglementată de art.1102 şi urm. C. pr. civ.;
c) au forţă probantă în faţa instanţelor din România, cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată,
dacă au fost pronunţate de un tribunal arbitral competent (art. 1131 C. pr. civ.). Deci hotărârea străină
este considerată a fi un înscris autentic care are forţa probantă recunoscută de legea statului de origine58.
Legea română subordonează efectele hotărârilor străine condiţiei regularităţi internaţionale.
Procedura de verificare a regularităţii hotărârilor străine se limitează strict la acest control, întrucât
hotărârea străină se bucură de intangibilitate. În acest sens, (art. 1132 C. pr. civ.) dispune că „Tribunalul
arbitral nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul diferendului”.

6.3.1. Stabilirea naţionalităţii sentinţei arbitrale străine

Executarea silită a unei sentinţe arbitrale străine presupune recunoaşterea formală, prealabilă a
sentinţei respective, în ţara unde urmează a fi executată.
Pentru recunoaşterea sentinţei arbitrale străine este necesară stabilirea "naţionalităţii" acesteia,
pentru că în raport cu originea sentinţei se poate şti sub imperiul cărui sistem de drept se află procedura
de exequatur, deoarece o sentinţă străină poate dobândi eficacitate fie în baza unor convenţii
internaţionale, la care este parte atât ţara al cărei tribunal arbitral a pronunţat sentinţa, cât şi ţara de
executare a acesteia (de regulă, convenţiile internaţionale prevăd o procedură simplificată), fie în cadrul
procedurii de drept comun.
În privinţa calificării unei hotărâri ca fiind "internă" sau "străină", în doctrină s-au exprimat mai
multe opinii:59
a) autorii care susţin că arbitrajul are natură contractuală, consideră că naţionalitatea hotărârii arbitrale
este dată de legea aleasă de părţi pentru a guverna procedura arbitrală;
b) autorii care susţin teza naturii jurisdicţionale a arbitrajului, consideră că naţionalitatea hotărârii este
dată de sediul tribunalului arbitral.
A. Legea română a stabilit un dublu criteriu pentru calificarea unei hotărâri arbitrale ca fiind
străină şi anume: a) hotărârea să fie dată pe teritoriul altui stat; b) sentinţa respectivă să nu fie considerată
sentinţă naţională în România. Potrivit art. 1123 C. pr. civ., „Sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe

57
În prezent, dispoziţiile din Cartea a VII-a (denumită „Procesul civil internaţional”) din Codul de procedură civilă reprezintă
dreptul comun în materia regimului juridic al hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine. Conform art. 1064 C. pr. civ.,
dispoziţiile acestei cărţi „se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele
internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”; deci,
sistemul român de drept comun urmează a fi înlocuit sau completat, când este cazul, cu prevederile tratatelor internaţionale la
care România este parte, cu dreptul Uniunii Europene sau cu dispoziţiile legilor speciale.
58
Cu privire la puterea doveditoare a menţiunilor înscrisului autentic, a se vedea V. Ursa, înscris autentic, în Dicţionar de drept
civil.
59
T. R. Popescu; M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
21
arbitrale de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate
hotărâri naţionale în România”.
B. Convenţiile internaţionale consideră locul unde a fost pronunţată sentinţa arbitrală drept
criteriu pentru recunoaşterea efectelor extrateritoriale ale acestor sentinţe. Astfel:
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 1958, a
stabilit un dublu criteriu pentru ca o sentinţă să fie considerată străină şi anume: a) sentinţa să fie dată pe
teritoriul unui stat, altul decât cel în care se solicită recunoaşterea şi executarea; b) sentinţa respectivă să
nu fie considerată sentinţă naţională în statul în care se cere recunoaşterea şi executarea (art. I pct.1).
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961, supune domeniului ei
de aplicare sentinţele pronunţate în litigiile dintre părţi, care la momentul încheierii convenţiei de arbitraj
aveau sediul sau reşedinţa în state contractante diferite (art. I pct.1 lit. a).

22