Sunteți pe pagina 1din 5

Andriescu Cătălin

Grupa: 1
An: 3
Specializarea: BFKT

4. Specificați indicațiile terapeutice la un pacient cu leziune medulară la nivel C3- C4


secundară unui traumatism prin cădere de la înălțime, aflat în faza de autonomie
ventilatorie parțială
Traumatismele vertebro-medulare (TVM) sunt traumatismele coloanei vertebrale
care se soldează cu lezarea măduvei spinării. Leziunea medulară reprezintă rezultatul unei
agresiuni asupra măduvei spinării, care compromite total sau parțial funcțiile acesteia
(motorie, senzitivă, vegetativă, reflexă).
Traumatismele coloanei vertebrale produc leziuni grave, atât prin complexitatea lor cât și prin
complicațiile neurologice asociate ce apar la aproximativ 40 % din leziunile cervicale și 15-20
% din leziunile toraco-lombare. Cele mai frecvente cauze ale traumatismelor coloanei sunt :
- 45 % accidente rutiere
- 20 % accidente de muncă
- 15,9 % accidente sportive
- 15 % traumatisme directe prin arme de foc
Mecanismul de producere al leziunilor traumatice cervicale poate fi: flexie, extensie, rotație,
compresie verticală, forfecare sau combinații ale acestora. În funcție de segmentul afectat,
persoana traumatizată poate prezenta ulterior paraplegie, tetraplegie, absența senzațiilor in
regiunea afectată, tulburări sfincteriene, tulburări vegetative.
Manifestări clinice:
- In cazul traumatismelor la nivelul vertebrelor C1-C2 se produc luxatii si fracturi,care
de cele mai multe ori sunt incompatibile cu viata in cazul afectarii bulare.Daca bulbul
nu este afectat, apare o tetraplegie cu anestezie de la C2 in jos si tulburari respiratorii.
- Fracturile la nivel C3-C5 determina de asemenea tulburari respiratorii prin afectarea
nervului frenic. Apar paralizii la nivelul deltoidului si la nivelul muschilor supraspinos
si infraspinos.
- Fracturile la C5-C6 conduc la paralizii ale bicepsilor
- Leziunile la C7 produc pareza tricepsului,a extensorlior mainii si a muschilor
pronatori ai antebratului.
Leziuni meduare la nivel C3-C4
Leziunile părții superioare a măduvei cervicale (C1-C3), conduc la paralizia diafragmului și
a altor mușchi respiratori, care poate fi fatală pacientului până când situația sa este
recunoscută și i se administrează O2 pe mască.
Când leziunea este la nivelul C4, pacientul ajunge de obicei la spital cu diafragmul parțial
funcțional. Cele mai multe leziuni se extind în timp și la segmentul supraiacent, astfel că se
impune ventilarea artificială. În majoritatea cazurilor, după o vreme nivelul neurologic
coboară, astfel pacientul reușind să respire singur.
Pacienții cu leziuni complete la nivelul C4 nu au control asupra musculaturii brațelor,
trunchiului sau membrelor inferioare. Cei mai importanți mușchi care rămân inervați sunt:
trapezul, în porțiunea sa superioară, și sternocleidomastoidianul care sunt inervați de nervul
accesor. Leziunea se caracterizează și prin pierderea completă a sensibilității, abolirea
controlului vasomotor și a controlului vezical.
Terapia respiratorie este vitală. Tratamentul trebuie să fie administrat cel puțin la fiecare 2
ore, dacă nu din oră în oră, pentru primele 24-48 h. Este recomandabil să se continue drenajul
postural zilnic pentru mai multe luni de la faza acută, ca o măsură profilactică
Mușchii respiratori se împart în trei grupe; diafragmul, mușchii intercostali (respiratori
accesori), și mușchii abdominali. Acești mușchi acționează asupra cutiei toracice, ca inițiatori
ai mișcării sau facilitând acțiunea celorlati.
Diafragmul este cel mai important mușchi al inspirației. Când diafragmul se contractă,
tendonul central este împins în jos și spre anterior, împingând astfel viscerele abdominale. El
extinde astfel cutia toracică, folosind viscerele abdominale ca punct de sprijin. Eficiența
diafragmului depinde de echilibrul existent între cele două jumătăți ale cutiei toracice
(dreaptă-stângă) și de elasticitatea abdomenului.
Pacienții cu leziuni medulare deasupra lui C5 pot avea o paralizie a diafragmului, totală sau
parțială. Funcția diafragmului poate fi evaluată prin inspecția sau palparea abdomenului
superior in timpul inspirației. Când funcția diafragmului este alterată, presiunea negativă
intratoracică din timpul inspirației ridică diafragmul, iară bdomenul se deprimă. Dacă
tegumentele supraiacente sunt asenzitive, este dificil pentru pacient să conștientizeze acțiunea
diafragmului, antrenarea respirației diafragmatice va fi dificilă.
Obiective:
-reeducarea respirației
-tonifierea musculaturii implicată în actul respirator
-reeducarea tusei
-controlul și coordonarea respirației
-îmbunătățirea calității vieții
Un obiectiv primordial în patologia medulară cervicală îl reprezintă reeducarea respirației
diafragmatice. Această tehnică se reduce la antrenarea așa-zisei respirații abdominale.
Deoarcere diafragmul nu poate fi controlat voluntar,mișcările lui vor fi ajutate prin jocul
presiunii intraabdominale,care poate fi dirijată prin contractarea și relaxarea peretelui
abdominal,determinând o scădere a presiunii intraabdominale si facilitează coborârea
diafragmului.
Invers,contracția cu sucțiune a peretelui abdominal va crește presiunea,astfel încât diafragmul
va fi împins în sus,facilitând expirația.Pentru realizarea acesteia se folosește metoda
contrapresiunii prin aplicarea de saculeti cu nisip sau presiunea exercitată de mâinile
kinetoterapeutului.
Posturarea si drenajul postural
Frecventa repoziționare pentru a împiedica menținerea prelungită a presiunii pe suprafața
corpului este de asemenea benefică pentru îngrijirea respiratorie. Drenajul postural, folosind
gravitația pentru eliberearea secrețiilor din căile respiratorii periferice, poate fi folosit dacă
condiția pacientului este stabilă și dacă există condiții pentru menținerea tracțiunii, dacă
aceasta este aplicată, în timpul întoarcerii. Suporturile căptușite pentru cap pot fi folosite
pentru a menține aliniamentul coloanei cervicale în timpul întoarcerii de pe o parte pe alta.
Tusea asistată:
Pacientul cu paralizie parțială sau completă a mușchilor abdominali este incapabil să tușească
eficient. Terapeutul poate să înlocuiască funcția mușchilor abdominali creând o presiune
crescută dedesubtul diafragmului.
Acest lucru se realizează prin diferite metode:
-un antebraț este plasat transversal peste partea superioară a abdomenului pacientului cu mână
în jurul părții opuse a pieptului acestuia. Cealaltă mână este plasată pe hemitoracele aflat de
partea terapeutului. când pacientul încearcă să tușească, terapeutul împinge simultan spre
interior și în sus cu antebrațul, stabilizând și împingând cu cealata mână
-mâinile sunt răsfirate anterior în jurul părții inferioare a cutiei toracice și abdomenului superior,
și cu coatele extinse, terapeutul împinge în sus și spre interior comprimând cutia toracică cu
ambele mâini în momentul în care pacientul încearcă să tușească
Controlul si coordonarea respirației
Una dintre cele mai eficiente și utilizate metode pentru îndeplinirea acestui obiectiv o
reprezintă reeducarea ritmului respirator în concordanță cu ritmul cardiac:
-se inspiră pe 3-4 bătăi cardiace,se expiră pe alte 3-4 bătăi
-treptat se crește numărul la 5-6 bătăi cardiace
Bibliografie:
https://www.prostemcell.ro/recuperare-dupa-tvm/terapia-respiratorie.html

Suport de curs: Fizioterapia în afecțiunile respiratorii, Ș.L Dr. Alina Totorean

Suport de curs: Traumatismele cranio-cerebrale si vertebro-medulare, Asist. Medical Negotei Elena