Suport de Curs Cu Aplicații Vârlan

Mariana Vârlan, Limba română – curs aplicativ
UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
CONVERSIE PROFESIONALĂ: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
SUPORT DE CURS
DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ
TITULAR CURS: Lect. dr. MARIANA VÂRLAN
Semestrul I
2017-2018
CUPRINS: ore (curs) și ore (seminar) / săptămână
CAPITOLUL I: NOŢIUNI DE FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
Generalităţi
 Sunetele tip: vocalele, semivocalele, consoanele, literele, alfabetul limbii române
 Diftongi, triftongi, vocale în hiat
Anexe:
Sistemul fonologic al limbii române:
Sistemul vocalic
Tabloul consoanelor românești
 Transpunerea în scris a elementelor sistemului fonetic al limbii române

 Alternanţele fonetice
 Accentul
 APLICAȚII
CAPITOLUL AL II-LEA: NOŢIUNI DE ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE
 Principiile ortografiei şi ortoepiei româneşti

Câteva norme (reguli) ortografice şi ortoepice ale limbii române
 Despărţirea cuvintelor în silabe

 APLICAȚII
CAPITOLUL AL III-LEA: NOȚIUNI DE PUNCTUAȚIE
 Semnele de punctuaţie şi de ortografie

 Scrierea cu litere majuscule şi cu litere minuscule
 APLICAȚII
CAPITOLUL AL IV-LEA: NOȚIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE
 Structura vocabularului
 Structura funcţional-ierarhică a vocabularului
 Structura semantică a vocabularului
Cuvântul – sensul – contextul
 Structura etimologică a vocabularului

 Mijloace de îmbogăţire a vocabularului
 Alte probleme de vocabular
 APLICAȚII
Competenţe specifice disciplinei:

 Formarea capacității de a analiza aspectele fonetice, ortografice și lexicale ale comunicării
orale și scrise
 Formarea capacității de a transmite elevilor deprinderi de vorbire și scriere corecte
 Formarea deprinderilor de percepție a abaterilor de la normele ortoepice ale limbii
 Redactarea unor teme şi lucrări fără greşeli de punctuaţie sau de ortografie
Obiective specifice disciplinei:

 Prezentarea relaţiilor şi influenţelor reciproce dintre toate compartimentele limbii;
 Însuşirea terminologiei de specialitate sau a metalimbajului lingvistic în toate domeniile limbii,
conform normelor actuale;
 Însușirea cunoștințelor necesare analizei fonetice, lexico-semantice și stilistice a unui text
 Folosirea adecvată, în diverse situații de comunicare, a unităților morfologice și lexicale;
 Respectarea normelor literare morfosintactice și lexico-semantice, precum și a normelor
ortografice, ortoepice și de punctuație
FONETICĂ și FONOLOGIE
FONETICA este o ramură a lingvisticii care studiază sunetele vorbirii. Fonos provine din
limba greacă și înseamnă sunet și se folosește în multe compuse: polifonie, simfonie etc. Sunetul este
un element al vorbirii produs prin modularea curentului de aer expirat prin articulare.
FONOLOGIA – studiază sunetele limbii din punctul de vedere al valorii funcţionale, numite,
în limbajul de specialitate, foneme.
Fonemul – este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţia de a constitui cuvinte sau de a
diferenţia cuvintele între ele (sare - mare – tare – zare; mare de mere; mei față de tei față de zei față
de bei etc.), precum şi de a deosebi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt (dau – dai). Este un
termen general, o abstracţiune.
În scris noi nu notăm sunetele, ci fonemele – numite de unii autori şi “sunete-tip” sau “sunete
relevante”. Sunetele, aşa cum se învaţă ele în şcoală, sunt în majoritatea lor aceleaşi cu fonemele. În
şcoală, sunetele-tip sunt numite sunete pur şi simplu, variaţiile de pronunţare ale acestora nefiind luate
în considerare decât pentru a corecta dicţia sau pentru a înlătura anumite particularităţi regionale, ceea
ce este perfect justificat din punct de vedere practic.
Sunetul este un element material concret, fonemul este un termen general, abstract, care
reprezintă toate sunetele din aceeaşi clasă.
SUNETELE TIP ― VOCALE a, ă, î(â), e, i, o, u
― SEMIVOCALE e, i, o, u
― CONSOANE b, c, d, t, g, h etc.
Sistemul fonetic al limbii române e alcătuit din vocale, semivocale şi consoane. Vocalele
sunt acele sunete care se pronunţă fără să fie însoţite de alte sunete, pot alcătui singure silabe şi se pot
prelungi oricât ca durată a pronunţării (aerul ce curge prin diverse canale ale aparatului vorbirii nu
întâlneşte nicio piedică).
În funcţie de locul de articulare a limbii, de gradul de deschidere a cavităţii bucale şi de

participarea buzelor, vocalele limbii române pot fi clasificate ca în tabelul următor:
Participarea buzelor Vocale nelabiale sau nerotunjite Vocale rotunjite
Locul de articulare Anterioare Mediale Posterioare
(centrale)
Gradul de
închise i î u
deschideremijlocii e ă o
deschise a
a cavităţii bucale
Din cele şapte vocale ale limbii române (a, e, i, o, u, ă, î) numai trei (a, ă, î) sunt întotdeauna
plenisone, putând să formeze singure silabe; de ex.: a-ţă, ca-să, dâ-ră etc.
Celelalte patru (e, i, o, u) pot forma singure silabe (e-gal, i-dol, o-raş, u-şă, cir-cu-la-ți-e)
sau se pot grupa cu alte vocale în diftongi (sea-mă, iar-bă, moa-ră, ca-dou) sau în triftongi (pri-veau,
su-iau, a-ri-pioa-ră) şi se numesc semivocale.
Diftongul este un grup de două sunete alăturate (vocală şi semivocală) care se pronunţă în
aceeaşi silabă. Diftongii pot fi ascendenţi, când semivocala precedă vocala (iar-nă, poar-tă, ier-buri,
pie-tre, iuți) sau descendenţi, când semivocala urmează după vocală (dau, trei, nou, viu).
Triftongul este un grup de trei sunete alăturate (o vocală şi două semivocale), rostite în
cadrul aceleiaşi silabe (fu-ioa-re, le-oai-că, leoar-că, miei, pleoa-pă).
Structura triftongului SVS (semivocală – vocală - semivocală): iau, iei, le-au, oai
SSV (semivocală – semivocală – vocală): ioa, eoa, uea
Hiatul este întâlnirea a două vocale plenisone pronunţate succesiv în silabe diferite, acestea
făcând parte fie din acelaşi cuvânt (a-ur, vo-in-ță, co-a-u-tor), fie din cuvinte diferite (de exemplu, pe
acolo), acesta din urmă fiind numit hiat sintactic.
Nu avem hiat în exemplele: ro-iul, le-oai-că, cim-poa-ie, deoarece silabele care urmează
vocalelor plenisone (o, e, a) încep cu câte o semivocală (iul, oai, ie).
În limba română contemporană se manifestă o tendinţă puternică de evitare a hiatului (întrucât
el implică un oarecare efort de rostire), ceea ce duce la pronunţări incorecte sau neliterare şi la greşeli
de scriere.
Exemple: alcol în loc de alcool

cuvincios cuviincios
lecţile lecţiile
respectos respectuos
ştinţă ştiinţă
zologie zoologie
Evitarea hiatului în limba română se realizează prin următoarele fenomene fonetice:

sinereza (transformarea vocalei mai slabe în semivocală) – geografie, hieroglifă;
epenteza (intercalarea unui sunet între elementele hiatului) – academiie, aier, aieroport, familiie, ziiar;
contracţia (reducerea hiatului la o singură vocală) – coperativă, findcă, preten;
eliziunea (eliminarea vocalei finale a cuvântului când iniţiala celui următor este tot vocală) – n-a venit,
c-o floare;
afereza (eliminarea vocalei iniţiale a cuvântului când urmează după altul terminat în vocală) – ca-n
basme, la-ntoarcere.
În româna actuală, alături de evitarea hiatului, mai apar şi alte tendinţe fonetice de tipul:
 dispariţia lui u final, precedat de i1: domicil, salar, servici etc.
 extinderea, în anumite contexte, a consoanelor palatalizate: deranjem, grije, sufere, uşe.
 sonorizarea lui s intervocalic şi în situaţiile în care nu e etimologic: chintezenţă, premiză,
seziune.
 sonorizarea prin asimilare: admosferă, căznicie, fregvent, egzemă, plezni.
 simplificarea grupurilor de consoane: esplica, frustare, oprobiu, propietar şi altele.
Toate aceste cuvinte sunt neliterare.
1
Aceste cuvinte sunt neliterare, deoarece tendința înregistrată ar trebui să se aplice și pentru alte cuvinte cu
aceeași structură: ofici în loc de oficiu, ospici în loc de ospiciu etc.
Consoanele sunt acele sunete care se pronunţă numai însoţite de o vocală şi nu pot forma
singure silabă.
Limba română are 22 de consoane. Consoanele pot fi grupate în funcţie de reprezentarea lor
grafică (litere) în două feluri:
1. consoane reprezentate în scris printr-o singură literă: b, d, f, h, j, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, z;
2. consoane reprezentate în scris printr-o literă diferită sau printr-un grup de litere:
[k]: cană, kaliu, quasar [g']: gheară, ghiaur
Identificarea sunetelor într-un cuvânt presupune luarea în considerare a faptului că fiecare
silabă trebuie să aibă o vocală plenisonă.
Ex.: geam = g+ a + m (trei sunete) gem = g + e + m (trei sunete) gheară = g’ + a + r + ă
(patru sunete) ghem = g’ + e + m (trei sunete) - Gheorghe = g ' + o + r + g’ + e (cinci sunete)
TRANSPUNEREA ÎN SCRIS A ELEMENTELOR SISTEMULUI FONETIC AL LIMBII ROMÂNE
Litera - este semnul convenţional care reprezintă în scris sunetul. Totalitatea literelor (inclusiv
a semnelor diacritice) folosite pentru scrierea sunetelor unei limbi, aşezate într-o anumită ordine,
formează alfabetul acelei limbi. Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere. În general, în limba
română, corespondenţa între sunet şi literă există: ex. masă – 4 sunete, 4 litere. Uneori, această
corespondenţă nu se respectă.
1) O literă (litera “x” – care se citeşte ics]) notează două sunete:

a) [ks], în cuvinte ca: fix, pix, explicaţie
b) [gz], în cuvinte ca: examen, exerciţiu, exaltat
Se scrie însă: fix, sfinx, complex, ortodox la singular şi ficşi, sfincşi, complecşi, ortodocşi la plural,
masculin (intervine aici fenomenul alternanţelor fonetice, vezi infra).
2) Grupurile de două litere (ce, ci, ge, gi) notează:

a) un sunet – [č], [ğ] – când după ele urmează o vocală sau se află la sfârşitul cuvântului, fără a
constitui singure silabă: ceartă – [čar-tă], 6 litere, 5 sunete
cioc – [čok], 4 litere, 3 sunete
geam – [ğam], 4 litere, 3 sunete
magiun – [ma-ğun], 6 litere, 5 sunete
faci – [fač], 4 litere, 3 sunete
magi – [mağ], 4 liter, 3 sunete
În această situaţie e şi i nu au valoare fonetică, ele sunt doar semne grafice auxiliare (litere
ajutătoare).
b) două sunete – [če], [či], [ğe], [ği] – când după ele urmează o consoană sau formează ele însele
silabă: ceva – [če-va], 4 litere, 4 sunete;
cineva – [či-ne-va], 6 litere, 6 sunete;
ger – [ğer], 3 litere, 3 sunete;
agitat – [a-ği-tat], 6 litere, 6 sunete.
3) Grupurile de trei litere (che, chi, ghe, ghi) notează:

a) un sunet [k’], [g’], când după ele urmează o vocală sau se află la sfârşitul cuvântului, fără a
forma singure silabă: cheamă – [k’a-mă], 6 litere, 4 sunete;
chiuvetă – [k’u-ve-tă], 8 litere, 6 sunete;
gheară – [g’a-ră], 6 litere, 4 sunete;
ghiozdan – [g’oz-dan], 8 litere, 6 sunete;
unghi – [ung’], 5 litere, 3 sunete.
b) două sunete [k’e], [k’i], [g’e], [g’i] , când după ele urmează o consoană sau formează ele
însele silabă: chef – [k’ef], 4 litere, 3 sunete;
chin – [k’in], 4 litere, 3 sunete;
gherghef – [g’er-g’ef], 8 litere, 6 sunete;
ghirlandă – [g’ir-lan-dă], 9 litere, 8 sunete;
veghe – [ve-g’e], 5 litere, 4 sunete.
4) O literă poate nota sunete diferite:

a) literele e, i, o, u pot transcrie în unele cuvinte vocalele e, i, o, u (bec, copil, nor, dur), iar în
altele semivocalele e, i, o, u (seară, rai, metrou, doar)
b) litera e transcrie - un [i] semivocalic în: ea [ia], aceea [ačeia], atenuează [atenuiază]
- diftongul ie [ie] în: pronumele personale el, ele, ei şi la formele de prezent sau de
imperfect ale verbului a fi - este [ieste], eram [ieram]
- este literă ajutătoare în grupurile ce, ge, che, ghe: ceară, geană, cheamă, gheată
c) litera i transcrie - vocala [i] în: simplu
- semivocala [i] în: iubire, pâine, mei
- este literă ajutătoare în grupurile ci, gi, chi, ghi: cioc, gioarsă, chior, unghi
- i final este silabic - când apare la forma de infinitiv prezent a verbelor (a auzi, a privi) şi la
perfect simplu, persoana a III-a, sg. (el ochi)
- când urmează după grupurile consoană + l, r (acri, afli)
- în neologisme (taxi, bebi, kiwi, kaki)
- i scurt nesilabic apare după: o consoană (speri, pomi); două consoane (surzi); trei consoane
(lincşi)
d) litera o transcrie – vocala [o]: cor
- semivocala [o]: coasă, moară
- semivocala [u]: oală [uală], oameni [uameni]
e) litera u transcrie – vocala [u]: sună, liceu
- semivocala [u]: ou, rouă
- sunetul v după litera q: Quintilian, sequoia [sekvoia]
f) litera c transcrie consoana [k] în car, coc, dar consoana [č] în cer
g) litera g transcrie - [g] în gumă, rog, grad
- [ğ] în gem, giuvaier
- [g’] în ghemotoc, ghiocel
h) litera w transcrie – [u] semivocalic (în cuvinte englezeşti): Washington, Waterloo
- consoana [v]: westfalian, kilowatt, Weber
5) Un sunet poate fi transcris prin litere diferite:

a) sunetul [î] – litera â (gând, rând, român)
litera î (încă, în, urî, hotărî, reînvia, neîndemânatic, bineînţeles, într-însul)
b) sunetul [i] – litera i în majoritatea cuvintelor
litera y în cuvinte ca: yankeu, yard, hobby
c) sunetul [k] – poate fi transcris prin literele: c în cuvinte precum: capac, covor, cuc
k în cuvinte precum: kaliu, kripton
q în cuvinte precum: quasar, Qatar
d) sunetul [k’] – poate fi transcris prin literele: ch + e, i: cheie, chin
k + e, i: kenyan, kilometru
qu + e, i: Quebec, Quito
e) sunetul [v] – poate fi transcris prin literele: v: viitor, cavitate, mov
w: watt, Wagner, Weber, kiwi
f) sunetul [ks] – poate fi transcris prin literele: cs: cocs, micsandră, ticsit, îmbâcsit, rucsac
x: pix, mixer, xerox
g) sunetul [gz] – poate fi transcris prin literele: gz: zigzag, Bogza
x: examen, exact, examinator
ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Definiţie: reprezintă intensitatea (apăsarea) cu care se rosteşte o silabă într-un cuvânt, un

cuvânt într-o propoziţie sau o propoziţie într-o frază. În accepţiunea grafică, desemnează semnul grafic
pus deasupra sau dedesubtul unei litere vocalice silabice, pronunţate accentuat.
ex.: má-mă, cra-va-tă
Regulile accentului fonetic (de intensitate) sunt următoarele:
- poartă accent orice cuvânt care are două sau mai multe silabe. Cuvintele monosilabice sunt
neaccentuate.
- dintre sunetele silabei numai vocalele pot fi accentuate.
- dacă silaba accentuată conţine un diftong sau un triftong, atunci accentul cade pe vocala
silabică, nu pe cele asilabice.
După locul lui în cuvânt, accentul de intensitate este de trei feluri:

1. accent fix (pe aceeaşi silabă în toate cuvintele): pe ultima silabă (ca în franceză, turcă), pe
penultima silabă (ca în polonă), pe prima silabă (ca în maghiară, slovacă).
2. accent liber, adică pe oricare dintre silabele unui cuvânt, ca în limba română, unde el poate să
stea pe oricare dintre cele şase silabe socotite de la sfârşit: cásă, chélneriţă, dóctoriţă,
dumínică, regízor, véveriţelor, şáptesprezecelea.
3. accent mobil: apéndice/apendíce; cándid/candíd etc. Accentul mobil apare şi la dubletele
accentuale libere, diferenţiate în două tipuri:
a) perechi în care diferenţa de accent este dată de diferenţa de sens: ácele/acéle;
cúrele/curéle; lámele/laméle; tórturi/tortúri; véselă/vesélă; móbilă/mobílă/mobilá
(triplet accentual) etc. Acestea se numesc omografe.
b) perechi în care diferenţa de accent este independentă de sens (dubletele având astfel
acelaşi înţeles), fiind folosite în vorbirea obişnuită de către vorbitori diferiţi în funcţie
de preferinţă sau de diferenţieri socioculturale şi regionale: bólnav/bolnáv,
dúşman/duşmán, jílav/jiláv, míjloc/mijlóc, Ştéfan/Ştefán etc. Primele cuvinte ale
acestor dublete sunt considerate neliterare.
Accentul de intensitate stă de obicei pe una dintre ultimele trei silabe ale cuvântului:
a) pe silaba finală (oxiton): a-şá, e-chi-vóc, par-te-nér
b) pe silaba penultimă (paroxiton): bí- ne, cio-câr-lí-e, dár-nic
c) pe silaba antepenultimă (proparoxiton): gí- nere, hár-ni-că
Şi în flexiunea cuvintelor putem vorbi de un accent mobil:

sg. sóră – pl. suróri
sg. rádio – pl. radióuri
fáce (prezent) – făceám (imperfect) – făcúsem (mai mult ca perfect)
În cuvintele lungi sau compuse poate apărea, în afară de accentul principal, şi unul secundar:
Ex. cóntracandidát, póstoperatóriu, rádiojurnál etc.
Accentul logic este specific cuvintelor dintr-o propoziţie sau propoziţiilor dintr-o frază şi
aduce informaţii suplimentare în comunicarea respectivă.
ex. Maria a completat rebusul corect.
Dacă accentuăm logic cuvântul Maria, scoatem în evidență faptul că ea și nu o altă persoană a
făcut această acțiune.
Dacă accentuăm logic cuvântul a completat, avem în vedere numai acest tip de acțiune și nu o
alta, de tipul a desenat, a verificat etc.
ALTERNANŢELE FONETICE
Definiţie: substituiri regulate de sunete (foneme) în rădăcina sau tema unor cuvinte în flexiune
sau derivare.
STRUCTURA CUVÂNTULUI
RĂDĂCINA → partea din cuvânt care rămâne neschimbată în timpul flexiunii şi derivării: fac-e, mas-
ă, ofer
TEMA → componenta complexă care se organizează în jurul rădăcinii: desfac-e, căsuț-ă
FLECTIV → componenta care suferă modificări în flexiunea cuvintelor: căsuț-ei, căsuț-ele, căsuț-elor
Clasificare:
1. alternanţe vocalice → ă/e: măr/mere; văd/vede;
→ a/e: fată/fete, vară/veri;
→ a/ă: masă/măsuţă, fac/făcut, barcă/bărcuță;
→ o/u: soră/surori, noră/nurori;
→ o/oa: om/oameni, pot/poate, frumos/frumoasă;
→ e/ea: plec/pleacă, seri/seară, negru/neagră;
→ ia/ie: iarnă/ierni, piatră/pietre, iadă/ied;
→ î/i: cuvânt/cuvinte, mormânt/morminte.
2. alternanţe consonantice → t/ţ: castravete/castraveţi, pot/poţi, brunet/bruneţi;
→ d/z: dud/duzi, crud/cruzi, văd/văzui;
→ s/ş: bărbos/bărboşi, curios/curioşi;
→ z/j: grumaz/grumaji, obraz/obraji;
→ x/cş: sfinx/sfincşi, ortodox/ortodocşi;
→ sc/şt: casc/caşti, muscă/muşte, prietenesc/prieteneşti.
Există foarte multe cuvinte care prezintă câte două tipuri de alternanțe → băiat/băieţi,
bancă/bănci, carte/cărţi, văd/vezi, pleacă/pleci, tânăr/tineri, toţi/tuturor, treaz/treji, viteaz/viteji etc.
Obs. În limba română actuală se manifestă tendinţa de dispariţie a alternanţelor
vocalice, dovadă fiind neologismele care nu mai apar cu alternanţe: ader-aderă, evoc-evocă, filolog-
filologă. În schimb, alternanţele consonantice se păstrează chiar şi în cazul unor neologisme:
bodyguard/bodyguarzi, racket/rackeţi etc.
Aplicații :
1) Care sunt cele 8 litere corespunzătoare vocalelor româneşti?
R:
2) a) Precizează numărul diftongilor din versurile: Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:/

Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde…(Ion Pillat)
R:
b) Subliniați cu o linie diftongii și cu două linii triftongii din textul următor:
„Toate steteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimei
lui și cu ochii buzduganul ce sclipea prin nori și prin aer ca un vultur de oțel, ca o stea năzdrăvană.
Când era-nspre seara zilei a treia, buzduganul căzând, se izbi de o poartă de aramă și făcu un
vuiet puternic și lung. Poarta era sfărâmată și voinicul intră. Luna răsărise dintre munți și se oglindea
într-un lac mare și limpede, ca seninul cerului.”
(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)
3) De ce în exemplele următoare: bo-ia, bo-iul, cim-poa-ie, plo-ua, tră-iau, nu avem hiat?
R:
4) Arătaţi câte vocale există în cuvintele:

a) imuabil: d) greblă: g) lăcrămioare:
b) viloaie: e) duminică: h) alee:
c) învăţătoare: f) roiau: i) poezie:
5) În următoarele enunţuri, încercuiţi, acolo unde este cazul, greşelile de orice natură ar fi ele; rescrieţi
apoi, în formă corectă, cuvintele și structurile în care aţi descoperit greşeli, păstrând ordinea din text:
Mariea ieste ielevă în clasa a cincia. De cînd a început şcoala ia îşi face temele de fiecare
dată, avînd timp şi pentru treburile gospodăreşti. Este în totdeauna cuminte şi respectoasă cu părinţii
să-i, dar şi cu duamnele profesoare. Tatăl ei este alcolic şi lucrează la atelierul de pelărie din sat. Are
un salar mic, iar banii pe care îi opţine de la servici nu le va ajunge decât pentru plata datorilor.
Mama Mariei, datorită numeroaselor probleme pe care trebuiau să le rezolve, era mereu nervoasă şi
apsentă. De acea Mariea învăţa foarte bine şi nădăşduia ca atunci când se va face mare săi ajute pe
părinţii săi să ducă o vieaţă mai bună.
PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ŞI ORTOEPIEI ROMÂNEŞTI
Ortografia este „sistemul de scriere care reproduce vorbirea umană în conformitate cu anumite
reguli de funcționare a acesteia, stabilite în mod explicit prin gramatici și dicționare.”
Ortoepia (orthos - drept; epein – a pronunța, a vorbi) stabilește regulile de pronunțare corectă.
Semnele grafice stabilite convențional, numite litere alcătuiesc alfabetul unei limbi. Pentru
fiecare sunet-tip se creează câte o literă, caracterizată, obligatoriu și unitar, prin trei calități: figura
- desenul literei, numele – denumirea literei, puterea – valoarea literei.
1. Principiul fonetic/fonologic: este principiul fundamental al scrierii şi pronunţării în limba română.

În general, limba română se scrie aşa cum se pronunţă (bineînţeles că scrierea trebuie să reproducă
pronunţarea literară şi nu pe cea regională). De fapt, ortografia (orthos-drept; graphia-scriere) nu
e fonetică, ci fonologică, pentru că ne raportăm la foneme, adică la formele unice, abstracte ale
limbii şi nu la variantele care apar de la un grai la altul, de la un grup la altul, de la un individ la
altul şi chiar la acelaşi individ în momente diferite.
Ex: şase x şiase (regional); bine x bini, biñe, ghiñi (regional)
ceapă x şeapă (regional); frunte x frunce (regional)
Unele neologisme se scriu în limba noastră aşa cum se pronunţă: aisberg, angro, lider, meci,
gol, miting, şezlong, vizavi nu cum se scriu în limba de origine (engl. iceberg, lieder, match, goal,
meeting; fr. en gros, chaise-longue, vis-à-vis).
2. Principiul etimologic sau tradiţional-istoric: impune, în anumite cazuri, abaterea de la principiul

fonologic şi scrierea unor cuvinte conform cu tradiţia istorică (român, sunt, subţire) sau cu forma
originală din limba de provenienţă (bleu, weekend, dancing, diesel, design, intermezzo). El
prevede, de asemenea, scrierea unor nume de persoane aşa cum şi le-au scris purtătorii lor:
Alecsandri, Hasdeu, Kogălniceanu, Philippide, Rosetti, Russo, Tonitza. Tot în virtutea tradiţiei, se
scrie este, el, ea, deşi se pronunţă (în varianta acceptată de ortoepie) ieste, iel, ia, sau se scrie oală,
oameni, oaie, deşi se pronunţă [uală, uameni, uaie].
3. Principiul morfologic: ne ajută să stabilim forma corectă a unor cuvinte în care apar sunete
apropiate ca pronunţie. În interiorul cuvintelor, se scrie ea sau ia, în funcţie de cum alternează cu e
sau ie: seacă-seci, treacă-treci, viclean-vicleni, piaţă-pieţe, biată-biete.
După principiul morfologic ştim că femininele terminate în “a” sau “ă” la N. sg., fac, de
obicei, pluralul în “e”sau “i”. De aceea pronunţăm şi scriem avalanşă, faşă, păpuşă, mătuşă,
coajă, grijă, plajă, vrajă etc. şi nu avalanşe, faşe, păpuşe, mătuşe, coaje, grije, plaje [cum se
pronunţă în unele dialecte], deoarece s-ar anula opoziţia între singular şi plural.
Substantivele şi adjectivele care au un “i” în rădăcină primesc un al doilea “i” ca marcă de
masculin plural şi un al treilea “i” ca articol hotărât.
Ex: copil-copii-copiii
fiu-fii-fiii
propriu-proprii-propriii
pustiu-pustii-pustiii etc.
Dar: acru – acri – acrii

aspru – aspri – asprii
codru – codri – codrii
membru – membri – membrii

socru – socri – socrii
Conform aceluiaşi principiu, deosebim în scris formele flexionare ale pronumelor/adjectivelor

demonstrative: aceea/aceeaşi (fem. sg.) şi aceia/aceiaşi (masc. pl.)
Modelul de conjugare al verbelor a crea și a agrea se realizează după paradigma verbului a lucra.
4. Principiul sintactic: stabileşte modalităţile diferite de scriere a două cuvinte cu înţelesuri diferite,
dar cu complex sonor identic.
Ex: odată – adverb („cândva, odinioară”);
o dată – numeral (articol nehotărât + substantiv);
defel – adverb (deloc);
de fel – prepoziţie + substantiv;
nicicând / nici când; demult / de mult; devreme / de vreme; careva / care va; bineînţeles / bine
înţeles; înscris / în scris; întruna / într-una etc.
5. Principiul simbolic: statuează scrierea diferită a aceluiaşi cuvânt în funcţie de accepţia care i se dă:
cu iniţială mică, dacă este folosit cu înţelesul obişnuit, de termen comun (occident, est, reformă,
facultate, capitală), şi cu iniţială majusculă dacă are o semnificaţie simbolică, de nume propriu
(Occidentul, Estul, Reforma, Facultatea de Litere, Congresul s-a ţinut în Capitală (Bucureşti)) etc.
Câteva norme (reguli) ortografice şi ortoepice ale limbii române2

 Se scrie şi se pronunţă a şi nu ea:
- după literele ş, j în rădăcina cuvântului: şa, aşază, deşartă, înşală, jale, jar
- la substantivele cu rădăcina terminată în ş, j când sunt articulate: păpuşa, plaja, uşa, vraja
 Se scrie şi se pronunţă ea şi nu a:
- după ş, j în cuvintele formate cu sufixele -eală, -ean, -eaţă: greşeală, oblojeală, orășean,
clujean, ieșean, roşeaţă
- în: seamă, seară, searbăd, ţeapă, ţeapăn
 Se scrie şi se pronunţă ă şi nu e:
- după literele ş, j la nominativul, acuzativul şi vocativul singular al substantivelor şi
adjectivelor de declinarea I: coajă, grijă, naşă, uşă
- când este sufix al verbelor de conjugarea I, la indicativ prezent, pers. I pl. sau a III-a sg. şi pl.
(când nu se conjugă cu sufixul -ez) şi la perfect simplu, pers. a III-a sg.: angajăm, înfăţişăm,
angajă, înfăţişă
 Se scrie şi se pronunţă e şi nu ie:
- în poziţie iniţială la neologisme: ecran, elev, epocă, eră, erbicid, erbivor
- în poziţie finală: alee, epopee, poem, poet, poezie
 Se scrie şi se pronunţă uu şi nu u: în ambiguu, asiduu, continuu, perpetuu
 Se scrie şi se pronunţă ue şi nu uie: în duel, duet, menuet, perpetuez
 Se scrie şi se pronunţă s şi nu z:
- înainte de l, m, n: basma, casnic, căsnicie, desluşi, smântână, trăsni
- în neologismele terminate în -asm, -asmă, -ismă şi în derivatele lor: fantasmă, marasm,
pleonasm, prismă, prismatic, sarcasm
- în cuvintele formate cu sufixul -ism: clasicism, realism, romatism, simbolism
- în: chintesenţă, disertaţie (dar a dizerta), Desdemona, premisă, sesiune
2
Pentru a vedea şi alte reguli de scriere şi de pronunţare literară, consultaţi DOOM2, pp. XLIV-LIII.
 Se scrie şi se pronunţă z şi nu s:
- înainte de l, m, n: cazma, caznă, gleznă, izlaz, izmă, zloată, zmeu, zmeură
- înainte de b, d, g, v: azvârle, brazdă, zbor, zgomot
- în cuvinte derivate cu prefixul dez-: dezlega, dezminţi, deznoda, dezrobi
- în împrumuturi pronunţate ca atare în limba literară actuală: chermeză
Excepţie: în neologisme ca aisberg, jurisdicţie, glasvand
Observaţie: înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, răs-: deszăpezi, deszăvorî,
răszice
 Se scrie şi se pronunţă nn şi nu n
- în derivatele formate cu prefixul în-, când cuvintele de bază încep cu n: înnoda, înnoi, înnopta,
înnora
- Se scrie însă: înainte, înalt, îneca, înota
 Se scrie şi se pronunţă m înainte de p şi b: ambulanţă, bomboană, decembrie, embargo,
împodobi, împreună, limbă, timp. Excepţii: avanpost, avanpremieră, Canberra, Istanbul.
Lista ortogramelor omofone care pun anumite probleme în limba română
a-i = prepoziția„a” + pronumele –(i)î (L-am căutat pentru a-i da mașina înapoi.)
ai = interjecție (-Ai! M-am lovit...”, Te faci că nu mă bagi în seamă, ai?, -Ai/Hai mai repede!)
a-l = prepoziția a + pronumele (î)l (Am venit pentru a-l vedea.)
al =articol (Al meu, al tău, al său al nostru...)
a-și =prepoziția a + pronumele –(î)și (pentru a-și aduna puterile, trebuie să se odihnească.)
ași = pluralul substantivului „as” (Am căștigat jocul cu patru ași.)
a-ți = propoziția a + pronumele –(î)ți (Pentru a-ți putea reveni, este necesar să ieși la o
plimbare prin parc.)
ați = verbul „a avea” (Ați fost la munte săptămâna trecută?, Dacă ați fi învățat, ați fi știut să
rezolvați exercițiile!)
ba-i = conjuncție + pronumele (i)î (Ba-i place, ba nu-i place.)
bai = interjecție (-Nu-i bai, vom parcurge distanța mâine seară!)
ba-s = conjuncție + verbul a fi (Ba-s cuminți, ba sar calul.)
bas = substantiv (Opereta a avut în această seară un bas excepțional.)
c-a1(tempo rapid) = conjuncția „că” + verbul „a avea” (Credeam c-a venit de aseară.)
c-a2(tempo rapid) = conjuncția că + articolul a (Poate c-a lor este mai ieftină.)
ca1 = conjuncție (Vorbește ca să nu adoarmă.)
ca2 = prepoziție (Strălucește ca soarele.)
c-ai1(tempo rapid) = conjuncția că + verbul a avea (Bine c-ai terminat treaba devreme.)
c-ai2(tempo rapid) = conjuncția că + articolul ai (Știu c-ai tăi vor veni la noi deseară.)
cai = substantivul cal la plural (Bunicul și-a cumpărat doi cai albi.)
c-al (tempo rapid) = conjuncția că + articolul al (Cred c-al vostru va veni mâine.)
cal = substantiv (Cu un cal ajungi destul de rapid acolo!)
c-ale (tempo rapid) = conjuncția că + articolul ale (Poate c-ale tale te vor ajuta mai mult ca pe
mine.)
cale = substantiv (E cale lungă până acolo; Mama și-a luat un buchet de cale.)
c-am (tempo rapid) = conjuncția că + verbul a avea (Îmi cer scuze c-am întârziat.)
cam = adverb (Ai sosit cam devreme la programare.)
c-ar (tempo rapid) = conjuncția că + verbul a avea (Nu cred c-ar pleca tocmai azi.)
car = substantiv (Am vazut un car cu fân trecând pe uliță.)
c-are (tempo rapid) conjuncția că + verbul a avea (Mi-a spus c-are treabă diseară.)
care1 = pronume relativ (Omul care știe carte ajunge foarte departe.)
care2 = substantivul car la plural (Am vazut în sat două care trase de boi.)
că-i1(tempo rapid) = conjuncția că + pronumele (i)î (Bine că-i spui și lui asta.)
că-i2 = conjuncția că + verbul a fi (El spune că-i bine așa.)
căi = substantivul cale la numărul plural (S-au modernizat multe căi ferate.)
ce-a (tempo rapid) = pronumele ce + verbul a avea (El ce-a făcut ?)
cea = articol demonstrativ-adjectival (Ecaterina cea Mare)
ce-ai(tempo rapid) = pronumele ce + verbul a avea (Tu ce-ai mai făcut ?)
ceai = substantiv (Bei ceai sau cafea ?)
ce-i1(tempo rapid) = pronumele ce + pronumele (i)î (Tu ce-i dai lui ?)
ce-i2 = pronumele ce + verbul a fi (Ce-i acolo ?)
cei = articol (Au venit la ei fiii lui cei mari.)
ce-l (tempo rapid) = pronumele ce + pronumele (i)î (Ce-l interesează pe el treaba asta?)
cel = articol (Ștefan cel Mare, Ioan cel Nou)
de-a1 = prepoziția de + prepoziția a (Doarme de-a binelea.)
de-a2 = prepoziția de + articolul a (Ea este o verișoară de-a mea.)
dea = verbul a da (Nu vrea să le dea cartea înapoi.)
de-al = prepoziția de + articolul al (Am vorbit cu un var de-al meu.)
de-a-l (tempo rapid) = prepoziția de + prepoziția a + pronumele (i)î (Dorința de-a-l privi o
sfâșia.)
deal = substantiv „colină” (Casa bunicilor era pe un deal.)
du-ne = verbul a duce + pronumele –ne (Du-ne repede și pe noi la magazin!)
dune = substantivul dună la plural (Erau multe dune de nisip în Sahara)
i-a = pronumele i- + verbul a avea (I-a donat casa bunicilor surorii sale.)
ia1 = verbul a lua (El ia un bilet la loto.)
ia2 = interjecție (-Ia, mă duc până la magazin !)
i-ar = pronumele i- + verbul a avea (Dacă i-ar spune și lui ce dorește să facă.)
iar1 = conjuncție (Unul citește, iar altul scrie.)
iar2 = adverb (Iar/din nou ninge?)
i-au = pronumele i- + verbul a avea ( Lui i-au furat florile zilele trecute.)
iau = verbul a lua (Maine dimineață iau ceva pentru tine.)
într-una1 = prepoziția întru + numeralul una (Împletește sforile acestea într-una singură.)
într-una2 = prepoziția întru + pronumele una (Într-una din zile va veni pe la noi.)
întruna = adverb (Ploua întruna de patru zile consecutiv.)
l-a = pronumele l- + verbul a avea (Pe el l-a văzut mama în curte.)
la = prepoziție (Mergem la mare sau la munte.)
l-ai = pronumele l- + verbul a avea (Nu l-ai auzit pe Mihai cântând ?)
lai (popular) = adjectiv (În turmă bunicul avea și un berbec lai/negru, negru amestecat cu alb.)
lai (popular) = verb (< lavo, are –a se spăla-utilizare regională în zona sudică a țării: Mă duc să
mă lai.)
l-aș = pronumele l- + verbul a avea (Nu l-aș supăra în aceste momente.)
laș = adjectiv (Matei este un om laș.)
l-ați = pronumele l- + verbul a avea (L-ați mai chemat pe la voi.)
lați = adjectivul lat la plural (Are umerii destul de lați.)
m-ai = pronumele mă/m- + verbul a avea (Pe mine tu m-ai ajutat.)
mai1= adverb (Mai vino pe la noi.)
mai2 = substantiv (Întâlnirea se va desfășura în luna mai.)
mi-a = pronumele mi-/îmi + verbul a avea (Mi-a răspuns imediat la ceea ce i-am răspuns.)
mia = substantiv (A cumpărat pentru sărbători o mia și un miel.)
mi-au = pronumele mi-/îmi + verbul a avea (Au venit la mine și mi-au spus ce au pățit.)
miau = interjecție (Pisica miaună: miau!)
mi-i1 = pronumele (î)mi + pronumele –i (Banii pentru produse mi-i dă mâine.)
mi-i2 (popular) = pronumele mi + verbul a fi (Nu mi-i prea bine acolo.)
mii = numeral (M-a costat mobila trei mii de euro.)
m-oi (popular) = pronumele m(ă) + verbul a vrea/a voi (M-oi/mă voi gândi la tine.)
moi = pluralul adjectivului moale (Preferă stofele moi.)
m-or (popular) = pronumele m(ă) + verbul a voi/a vrea (M-or crede pe cuvânt?)
mor = verbul a muri (Fără apă florile mor.)
n-a (tempo rapid) = adverbul nu + verbul a avea (El n-a vrut să vină la mine.)
na = interjecție (-Na/poftim un creion.)
n-ai (tempo rapid) = adverbul nu + verbul a avea (Știu că n-ai putut veni să mă anunți.)
nai = (Lui Matei îi place să cânte la nai.)
n-aș (tempo rapid) = adverbul nu + verbul a avea (N-aș putea să fac ceea ce faci tu.)
naș = substantiv (Are un naș foarte cumsecade.)
n-ați (tempo rapid) = adverbul nu + verbul a avea (Voi n-ați avut ce face până acum?)
na-ți = interjecția na + pronumele (î)ți (-Na-ți și ție un covrig!)
ne-a = pronumele ne- + verbul a avea (Pe noi nu ne-a informat nimeni despre această
problemă.)
nea1 = substantiv (Casele erau acoperite de nea.)
nea2 (popular) = substantiv (L-am văzut aseară pe nea Ion.)
nea3 = interjecție (-Nea, Joiana, nea!)
ne-am = pronumele ne- + verbul a avea (Noi ne-am dus împreună la munte.)
neam = substantiv (De neam sunt aromân.)
nu-l = adverbul nu + pronumele (î)i (Nu-l deranjează pe tata!)
nul = adjectiv (Rezultatul meciului de fotbal a fost nul.)
n-oi (popular) = adverbul nu + verbul a vrea/a voi (Doar n-oi aștepta doctorul toată ziua!)
noi = pronume (Pe noi nu ne-a invitat nimeni la petrecere.)
n-or (popular) = adverbul nu + verbul a vrea (Ei de ce n-or fi ajuns până la ora asta?)
nor = substantiv (Pe cer nu se afla niciun nor.)
s-a = pronumele s(e) + verbul a avea (Mihai s-a bucurat la vederea ei.)
sa = adjectiv posesiv (Am văzut iei în parc pe fiica sa.)
s-ar = pronumele s(e) + verbul a avea (S-ar putea să ne cunoaștem.)
sar = verbul a sări (Ei sar gardul după cireșe la noi.)
s-au = pronumele s(e) + verbul a avea (Copiii s-au supărat foarte tare pe bunica lor.)
sau = conjuncție (Vrei mere sau vrei prune?)
să-i = conjuncția să + pronumele (î)i (-Să-i spui lui Ion să vină la masă!)
săi1 (ai săi) = pronume posesiv (Ai săi ne-au ajutat mereu.)
săi2 = adjectiv pronominal posesiv (Copiii săi au venit la masă aseară.)
săi(popular) = verb (a sări-utilizări regionale) (-Săi, Marine, că se bat doi în grădină!)
ți-i (popular) = pronumele ți- + verbul a fi (-Nu ți-i bine?)
ți-i = pronumele ți- + pronumele –(î)i (Banii ți-i dăm mâine.)
ții = verbul a ține (Mai ții minte ce bine arăta Gigel?)
v-a = pronumele v- + verbul a avea (V-a învățat tot ce știa.)
va = verbul a vrea/ a voi (Ea va veni maine în oraș.)
v-ar = pronumele v(ă) + verbul a avea (V-ar plăcea să ne putem vedea mâine?)
var = substantiv (Am dat cu var pe pomii din curte.)

vi-i1 = pronumele vi- + pronumele –(e)i (Cartofii vi-i vând mai ieftin.)
vi-i2 (popular) = pronumele vi- + verbul a fi (Vouă nu vi-i/vă este un pic de rușine?)
vii1 = pluralul substantivului vie (Dealurile pline cu vii sunt foarte frumoase.)
vii2 = pluralul adjectivului viu/vie (La fermă se vând puii vii. Jenica preferă culorile vii/tari.)
vii3 = verbul a veni (Vii și tu cu mine?)
v-oi(popular) = pronume v- + verbul a vrea (V-oi anunța eu dacă va fi cazul.)
voi1 = verbul a vrea/a voi (Eu voi merge la Bucurește de diseară.)
voi2 = pronume (Mergem și noi cu voi.)
v-om (popular) = pronumele v(ă) + verbul a vrea (V-om spune noi, la momentul oportun.)
vom = verbul a voi/a vrea (Vom rezolva toate problemele.)
v-or (popular) = pronumele v(ă) + verbul a vrea (V-or da ei o mână de ajutor?)
vor = verbul a vrea (Ei/toți vor un răspuns la întrebarea ta!)
zi-le = verbul a zice + pronumele –le (Zi-le și lor de ce ai venit aici!)
zile = pluralul substantivului zi/ziuă (Săptămâna are șapte zile.)
DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE
Silaba este un segment fonic alcătuit din unul sau mai multe sunete pronunţate printr-un
singur efort expirator. În cuprinsul unei silabe se află obligatoriu o vocală plenisonă. O silabă poate
cuprinde minimum un sunet (a-pa-rat) şi maximum şapte sunete (strâmbi, sfincși). În fluxul vorbirii
silaba poate fi alcătuită şi din rostirea împreună a două cuvinte (s-au certat) sau a unui cuvânt cu
partea iniţială din alt cuvânt (mi-amintesc).
Despărţirea cuvintelor în silabe are în vedere reguli bazate pe pronunţare (reguli fonetice),
dar şi reguli bazate pe luarea în considerare a elementelor componente din cuvântul analizabil (reguli
morfologice).
Reguli bazate pe pronunţare:
Reguli ale vocalelor:
1. Când există două vocale alăturate (în hiat), despărţirea se face între ele: vi-e
2. Când o vocală este urmată de un diftong sau triftong, despărţirea se face înaintea diftongului
sau a triftongului:
exemple: ro – iau, plo – ua; cre – ioa –ne, tră – iai.
OBS. I final este silabic numai după consoană urmată de l, r şi la infinitivul verbelor de conjugarea a
IV-a: co – dri, as – pri (dar: şerbi, melci, mergi – cu „i” șoptit)
(a) fu – gi, (a) pri – be – gi (dar: pri – begi, tu fugi - cu „i” șoptit)
Reguli ale consoanelor:

1) O consoană aşezată între două vocale trece în silaba următoare.
ma - mă pa – ra – le – le
a) Se aplică aceeaşi regulă în cazul consoanei x [ks] sau [gz]: e – xa – men, a – xă.
b) Dacă înaintea consoanei se află un diftong sau un triftong se utilizeză aceeaşi regulă:
floa – re, roa – tă, cre – ioa – ne, zme – oai – că.
c) Şi în cazul grupurilor de litere che, chi, ghe, ghi se aplică tot această regulă:
ve – ghe, u – re - che
2) Când două consoane sunt aşezate între două vocale, despărţirea se face între cele două consoane.
car - te, cas - tel, ar - tă
Excepţie: Dacă grupul de două consoane începe cu b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua consoană este l sau
r, despărţirea se face înaintea grupului de consoane.
exemple: tablou ta - blou
tablă ta - blă
patrie pa - tri - e
cadran ca - dran
3) Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două vocale, despărţirea se face după
prima consoană.
exemplu: control con - trol
construcţie con - struc - ţi - e
complet com - plet

Excepţie: Dacă între cele două vocale se află unul dintre grupurile de trei consoane: lpt, mpt, mpţ, nct,
ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face între a doua şi a treia consoană.
exemple: func – ţi – o – nar; somp – tu – os; sfinc – şii; arc - tic; re-demp-ţi-u-ne, jert – fă; sand –
vici; punc – tu – al; sculp – tor; ast - ma-tic.
Reguli morfologice:
1) Cuvintele compuse şi cuvintele derivate se despart în silabe ţinând cont de părţile componente.
După DOOM2 se acceptă şi despărţirea după pronunţare.
sublinia → sub – li – ni – a dar şi su-bli-ni-a
dezorganiza → dez – or – ga – ni – za dar şi de-zor-ga-ni-za
savantlâc → sa-vant –lâc dar şi sa-van-tlâc
Alte exemple: alt-un-de-va / al-tun-de-va; in-e-gal / i-ne-gal; port-a-vi-on / por-ta-vi-on.

Cuvintele care au în componenţa lor silabe omofone cu cuvinte independente sau se încheie
cu silabele „-nu” sau „-cu” se despart în silabe la sfârşitul rândului, având grijă ca aceste silabe să
nu rămână singure.
exemplu: curcubeu → curcu – beu
Nu se despart la sfârşitul rândului:

a. cuvintele compuse şi grupurile ortografice scrise cu cratimă:
exemplu: ce-ai spus? s-au dus gândindu-se bun-gust
b. cuvintele compuse din abrevieri literale: TAROM, ONU, ASIROM
c. abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.
d. notaţiile abreviate de tipul: 25 km., cap. 7
e. numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de formantul specific: al
XXI-lea, al 7-lea
f. silabele iniţiale sau finale constituite dintr-o singură vocală
g. abrevierile literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii: F.C. Argeş, A.
Maria, S.C. Muntenia
Se recomandă evitarea despărţirii grupurilor ortografice scrise cu cratimă: dintr-un, într-însul, într-o,
i-a, mi-a, s-a etc.
Aplicaţii:
1) Arătaţi care este forma corectă (utilizată astăzi în limba română) din următoarele perechi:
aisberg/iceberg egzemă/eczemă micsandră/mixandră
areopag/aeropag erbivor/ierbivor ostatec/ostatic
aşază/aşează făraş/foraş prooroc/proroc
bleumaren/bleumarin glazvand/glasvand paliativ/paleativ
binoclu/benoclu genuflexiune/genoflexiune repercusiune/repercursiune
cincelea/cincilea hilar/ilar seringă/siringă
cromozom/cromozon ieram/eram stachetă/ştachetă
contigent/contingent inopinat/inopinant state de plată/ştate de plată
desktop/destop jambon/janbon strangula/ştrangula
dezinterie/dizenterie kebab/chebap stres/ştres
dragile/dragele losesem/luasem ultimile ştiri/ultimele ştiri
estompa/extompa misadă/mesadă vaselină/vasilină
2) Alegeţi forma corectă, tăind-o/tăindu-le pe cea/cele incorectă/incorecte:

iederă – ederă epopeea – epopea – epopeia aed - aied
ierarhie – erarhie scânteea – scântea – scânteia aloe - aloie
iezuit - ezuit grafiea – grafia – grafiia poet - poiet
ierbivor – erbivor ideia – idea – ideea siluetă - siluietă
ienicer – enicer creez – creiez – crez aer - aier
iepocă – epocă agreez – agreiez feieric - feeric
ieră – eră creem – creăm alee - aleie
escară – excară agrează – agreează continuu - continu

estaz – extaz ataşază – ataşează asiduu - asidu
escapadă – excapadă înşeală – înşală perpetuu - perpetu
escortă – excortă greşeală – greşală ubicu – ubicuu
copta - coopta corean - coreean canoie - canoe

proroc - prooroc vasluian – vasluean ploaie - ploae
copera – coopera oltian – oltean voie – voe
3) Despărţiţi în silabe următoarele cuvinte:

acuarelă=................................................, aerisi=...................................., alcool=................................,
alineat=......................................., altceva=........................................, ambiguu=...................................,
anorganic=.........................................................=..........................................................., apropriat=
.............................................., arctic=..............................., audienţă=...........................................,
august=................................, binoclu=........................................=.......................................,
bojdeucă=........................................., cais=........................, caisă=....................................,
camping=.................................., catapeteasmă=........................................................................,
chintesenţă=....................................................=.......................................,
chioşcuri=.........................................., coafa=......................................., coafor=...................................,
copiii=........................................, cuantă=............................................, cuarţ=.......................,
cuaternar=.........................................., delincvent=.........................................................,
despre=.....................................=....................................,dezaproba=......................................................
=............................................................,dezumaniza=..............................................=..............................
.........................,diagnostic=..................................................,diftong=..........................................=.........
.................., dinapoi=...........................................=.............................................
SEMNELE DE PUNCTUAŢIE ŞI DE ORTOGRAFIE
SEMNELE DE PUNCTUAŢIE
. PUNCTUL → marchează finalul unor propoziţii sau fraze independente ca înţeles sau al
cuvintelor şi grupurilor de cuvinte echivalente cu propoziţii independente şi după care vorbirea nu mai
continuă: „Era liniște împărătească”.
→ marchează finalul unei fraze preponderent enunţiative: „Ca să nu mai rămâie
repetent și anul acesta, mam-mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe
să-l ducă-n București.”
? SEMNUL ÎNTREBĂRII
→ marchează finalul unei propoziţii independente interogative: „Ce-i de făcut?”
→ marchează finalul unei fraze preponderent interogative: „Oare să se însoare, ori să
nu se însoare?”
[?] → marchează o stare de mirare, nedumerire neexprimată prin cuvinte:
- „Ce-ai făcut, netrebnicule?”
- [?]
(?) → marchează rezerva sau îndoiala faţă de o afirmaţie anterioară:
- N-am înțeles ce-ai spus data trecută.
- Am spus eu ceva!?
- (?)
! SEMNUL EXCLAMĂRII
→ marchează finalul unei propoziţii independente exclamative sau imperative: „Ce ochi
frumoși avea Margareta în sara aceea!”; Vino!
→ marchează finalul unei fraze preponderent exclamative sau imperative: „Vai de mine! Nu-i
bună asta!”
→ marchează un substantiv (pr. personal) în cazul vocativ:
„Doamne! Doamne! ce să facem?”
→ marchează o interjecţie (sau o sintagmă interjecţie + ….): A! a plecat de la lecții!
[!] → marchează o replică fără cuvinte dată prin mimică şi gesturi:
- Nu vrea și pace!
- [!]
!!! → marchează creşterea în intensitate a stării emotive:
„Patria mă cheamă!...Nu mai pot sta un moment!!....Plec!!!”
?! → marchează caracterul interogativ şi exclamativ al unei replici:
- E miezul nopții, la ora asta se vine acasă?!
: DOUĂ PUNCTE
→ marchează sfârşitul unei propoziţii independente sau al unei fraze, anunţând vorbirea
directă: Mama l-a întrebat: De unde vii?
→ marchează o enumerare, un citat, o concluzie, o explicaţie, o cauză, o opoziţie:
„Lutul meleagurilor noastre din nord a dat culturii românești și universale trei coloși:
Eminescu, Creangă, Caragiale.” „Ai ucis: ți-a venit ceasul pedepsei.”
→ se foloseşte şi în interiorul propoziţiei sau frazei, anunţând aceleaşi situaţii
… PUNCTELE DE SUSPENSIE
→ marchează finalul unei propoziţii independente sau al unei fraze, sugerând o întrerupere a
şirului comunicării sau o invitaţie la meditaţie asupra textului
→ marchează întreruperea fluxului firesc al comunicării din motive stilistice
→ marchează absenţa unei replici într-un dialog
→ la sfârşitul unor titluri de poezii, care sunt constituite din o parte a primului vers
[…] → marchează omiterea unui fragment din text
……. → marchează omiterea unei părţi ample din text
– LINIA DE DIALOG → marchează fiecare replică dintr-un dialog
– LINIA DE PAUZĂ
→ marchează omiterea predicatului sau a verbului copulativ din text
→ delimitează cuvintele şi construcţiile intercalate sau apoziţiile explicative
–……– → marchează o digresiune, o explicaţie, o propoziţie incidentă
(…) PARANTEZELE → marchează o completare, o explicaţie, o digresiune

[…] → marchează indicaţiile scenice, de regie în piesele de teatru
- LINIUŢA DE UNIRE (CRATIMA)

→ marchează unele repetiţii de cuvinte, când acestea formează o unitate (se poate
înlocui cu o virgulă): „Gânduri-gânduri….treceau prin cugetul lui Dănilă”;
→ marchează numeralele neprecise: 2-3 creioane, 4-5 copii
→ marchează limitele unui interval în spaţiu sau în timp: Șoseaua București-Ploiești,
orele 14-16, perioada 1 ianuarie-10 ianuarie; 2-25 km
; PUNCTUL ŞI VIRGULA
→ marchează pauza dintre propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ
independente în cadrul unei fraze: „Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sânge rece; să
omori o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”
→ corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază care
urmează este o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor afirmate anterior: „O luptă-i
viața; deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor. ”
„…” SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)

→ marchează începutul şi sfârşitul unui citat;
→ marchează un titlu (de operă, ziar, concurs, societate etc.) folosit în interiorul propoziţiei
→ marchează un cuvânt sau o sintagmă folosite într-o altă accepţie decât cea obişnuită
«...» → când în cadrul unui citat intervine un alt citat
/ BARA OBLICĂ ghem/g'em; personal/impersonal
, VIRGULA ÎN PROPOZIŢIE
→ izolează un substantiv (pronume personal) în cazul vocativ

→ izolează o interjecţie fără funcţie sintactică3

→ izolează un cuvânt (o sintagmă) incident(ă)
→ izolează o apoziţie simplă sau dezvoltată
→ izolează o construcţie:
- gerunzială
- participială
- infinitivală
- cu supinul
→ desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel, aflate în raport de coordonare:
- prin juxtapunere …,…
- adversativ …, dar … totdeauna
- concluziv …, deci …
- copulativ …, şi …, şi … - când se repetă conjuncţia
(şi narativ)
- disjunctiv …, ori …, ori …
→ desparte un complement circumstanţial de ….. de verbul regent
- când e antepus acestuia (totdeauna)
- când e postpus (numai unele complemente circumstanţiale)
→ desparte complementul direct sau indirect de verbul regent numai când stă înaintea
regentului (când stă după regent nu se pune virgulă)
→ se pune virgulă după adverbele de afirmaţie şi de negaţie, când acestea sunt echivalente ale
unei propoziţii şi sunt urmate de explicaţii
→ marchează modificări de topică mai neobişnuite
, VIRGULA ÎN FRAZĂ
→ izolează o propoziţie incidentă ,…,…,

→ izolează o propoziţie subordonată ………intercalată în regenta ei ,…,…,
→ desparte o propoziţie subordonată atributivă, apozitivă de regenta ei ,….,
→ desparte o propoziţie subordonată circumstanţială de …… de regenta ei
- când e antepusă regentei ….,
- când e postpusă regentei (doar, …… unele)
→ desparte două propoziţii de acelaşi fel aflate în raport de coordonare
- prin juxtapunere …,…
- adversativ …, dar …. totdeauna
- concluziv …, deci …
- copulativ …, şi…, şi… - când se repetă conjuncţia coordonatoare

- disjunctiv …, ori …, ori… - când cele două coordonate sunt la distanţă în
frază
→ desparte orice propoziţie subordonată (cu excepţia subiectivei sau predicativei) care e
dislocată în raport cu topica obişnuită
,….., ,…..
……,
SEMNELE DE ORTOGRAFIE
3
Când interjecţiile sunt urmate de un vocativ cu care formează în rostire o unitate nu se pune niciun semn.
- CRATIMA
→ marchează căderea unei vocale şi rostirea într-o silabă a două cuvinte pentru evitarea hiatului
mă-am (dus) → m-am (dus)
dă-l, las-o
→ redă rostirea în tempo rapid a unor cuvinte cu sinereză (transformarea vocalei mai slabe în
semivocală) facultativă: de-abia
Cu sinereză obligatorie: de-a dreptul, le-a dat, mi-o dă, le-a spus
→ marchează eliziunea (eliminarea vocalei finale a cuvântului când iniţiala celui următor este tot
vocală) obligatorie: dintr-un, într-un, într-adevăr sau
Eliziunea facultativă: c-a văzut, n-aveam, c-o floare, n-a venit
→ marchează rostirea împreună a două-trei sau mai multe cuvinte (sau a unui cuvânt cu o parte a altui
cuvânt), mai ales în limba veche sau populară
ce-ai (făcut) cheamă-i ducă-se-pe-pustii lasă-mă-să-te-las
→ leagă elementele formelor verbale inverse

văzutu-l-ai înălţându-se jelui-m-aș face-li-se-va întreba-se-vor
→ leagă unele adjective pronominale posesive de substantive indicând grade de rudenie sau formele
de dativ neaccentuat de prepoziţii
tată-său, mamă-ta deasupra-mi
→ leagă elementele componente ale unor locuţiuni

aduceri-aminte târâş-grăpiş calea-valea
→ marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică
Ne-mer-ni-cu-le!
→ servește la atașarea anumitor prefixe și sufixe: ex-ministru, poe-esc
→leagă articolul sau desinența de cuvinte greu flexionabile: x-ul, x-uri, show-ul, show-uri, pH-ul,
RATB-ul, bleu-ul, Bruxelles-ul
→ se păstrează în abrevieri: d-ta, P-ța, lt.-mj., N-V
→ poate lega unele interjecții identice, repetate accidental: ham-ham, bla-bla-bla, pis-pis-pis
→ se folosește pentru despărțirea la capăt de rând: i-nel, e-și-chi-er, ma-chi-aj
→ leagă formanții –lea, -a la numeralele ordinale și –ime la numeralele fracționare de numeralele

cardinale scrise cu cifre: al XIX-lea, a 11-a, 16-imi
’ APOSTROFUL → marchează căderea accidentală a unor sunete

mam’mare domnu’Trandafir Da’ce-ai cu mine? Înșir’te, mărgărite
→ marchează absenţa accidentală a primei sau a primelor două cifre: ’918, ’95
→ se regăseşte în anumite împrumuturi: five o’clock, D’Artagnan, Mc Donald’s
. PUNCTUL → marchează o abreviere

T.V.R. subst.
/ BARA → marchează un tip de abreviere special

km/h Dosar nr. …./15 mai 1997
PAUZA ALBĂ (GRAFICĂ) sau BLANCUL→ de loc, o dată, de la mare, Anul Nou, Evul Mediu
NOTĂ
- Cratima şi punctul sunt semne de punctuaţie
- Explicaţiile folosirii semnelor de punctuaţie sunt de natură sintactică
- Explicaţiile folosirii semnelor de ortografie sunt de natură fonetică, ortoepică sau
morfologică.
SCRIEREA CU LITERE MAJUSCULE ŞI CU LITERE MINUSCULE
I. Se scriu cu iniţială majusculă:

1. Primul cuvânt al oricărui text şi primul cuvânt care urmează după un semn de punctuaţie care
marchează sfârşitul unei comunicări (punct, semnul întrebării, semnul exclamării, puncte de suspensie
sau două puncte, după care începe vorbirea directă marcată prin ghilimele sau prin linie de dialog):
„Vin imediat. Te rog să mă aştepţi. Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg … Mi-l aducea
dobitoaca pe braţe…”
2. Toate numele proprii simple sau compuse cu termeni sudaţi (cu excepţia cuvintelor ajutătoare;
articole, prepoziţii, conjuncţii, dacă nu se află pe primul loc):
a) de persoane (prenume, nume de familie, pseudonime şi porecle, nume de personaje literare umane):
Gheorghe, Popescu, Vidra, Gerilă, Ion Torcălău, Păcală, Făt-Frumos, Albă ca Zăpada, Ştefan cel
Mare. În unele nume de familie străine se scriu cu literă mare şi articolul sau particulele din
componenţa lor: Jean de La Fontaine, Vincent Van Gogh, Eugene O’Neill.
b) de personaje mitologice şi religioase: Dumnezeu, Alah, Zeus, Jupiter, Buda, Iehova, Moise, Iisus
Hristos, Cel de Sus, Venus, Zeus, Ra.
c) de animale: Grivei, Joiana, Murgu, Azor, Puiu.
d) de aştri şi de constelaţii: Uranus, Luna, Soarele, Pâmântul, Balanţa, Capricorn, Ursa-Mare.
e) de epoci istorice şi evenimente istorice majore religioase, culturale etc.: Antichitatea, Evul Mediu,
Renaşterea, Reforma, Al X-lea Congres Internaţional al Lingviştilor, Unirea Principatelor, Primul
Război Mondial, Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă.
f) de organe şi organizaţii de stat, politice, naţionale şi internaţionale, de întreprinderi, instituţii, firme,
clădiri publice şi monumente: Parlamentul, Rompress, Ministerul Învăţământului, Elvila, Editura
Didactică şi Pedagogică, Institutul de Lingvistică, Flanco, Arcul de Triumf, Casa Academiei.
g) geografice şi teritorial-administrative: Bucureşti, Olt, Bucegi, Cotroceni, Franţa, Ţara Oaşului,
America de Nord, Timişul de Sus, Curtea de Argeş, Polul Sud, Europa de Est, Bucureşti-Nord (gară),
Trei Brazi (cabană), Orientul Mijlociu.
h) de sărbători calendaristice, religioase, naţionale şi internaţionale: Crăciun, Paşte, Anul Nou, 1
Decembrie, Ramadan, Schimbarea la Faţă, Duminica Tomei.
i) de publicaţii periodice, de opere literare, ştiinţifice, artistice: Adevărul, Dilema, Moromeţii, Getica,
Pastorala, Academia Caţavencu.
j) de mărci ale produselor industriale: Arctic, Sony, Colgate, Palmolive, Nippon.
k) punctele cardinale care sunt folosite ca toponime propriu-zise: "Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a
pus…", importat din Vest.
l) de rase, specii, varietăţi etc. de animale sau de plante: Bazna, York, Golden, Aurora, Marele Alb,
Napoleon.
m) unele simboluri şi abrevieri pentru cuvinte comune ca: simbolurile elementelor chimice (C –
carbon, Cl - clor); simbolurile punctelor cardinale (S – sud, E - est); simbolurile unor unităţi de
măsură (HP – cal putere, MW - megawatt); abrevieri cu caracter internaţional (N.B. – nota bene, O.K –
în regulă); abrevieri ale numelor de personalităţi, de ţări, de întreprinderi (I.L. Caragiale, Şt. O. Iosif,
SUA, CEC, ONU, Plafar); formule de politeţe abreviate (D-ei, D-lui).
n) numele ordinelor de stat româneşti sau străine: Ordinul Mihai Viteazul, Legiunea de Onoare.
o) obiecte desemnate ocazional prin numele creatorului lor: un Grigorescu, un Stradivarius.
p) toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa
Voastră, Înălţimea Voastră, Sfinţia Sa, Majestăţile Lor Imperiale.
II. Se scriu cu iniţială majusculă numai la primul termen (dacă ceilalţi termeni nu sunt substantive
proprii încorporate, ca în Columna lui Traian):
a) titlurile publicaţiilor periodice, ale operelor literare, artistice şi ştiinţifice: Convorbiri literare,
Amintiri din copilărie, O scrisoare pierdută, Jurnalul naţional, Aspirina săracului;
b) denumirile documentelor oficiale, naţionale şi internaţionale: Legea învăţământului, Regulamentul
organic;
c) denumirile mărcilor de produse industriale: Flori de câmp (săpun), Macul roşu (pudră), Izvorul
minunilor (apă minerală);
d) numele ştiinţifice latineşti ale speciilor de animale şi plante: Bacterium aceti, Mustela nivalis,
Sequoia gigantea.
III. Se scriu cu iniţială minusculă:
1) numele comune provenite din nume proprii: ford, mercedes, ohm, havana, olandă, un mecena, o
odisee, un harpagon, un don juan, un păcală, un mitică, un hercule;
2) numele punctelor cardinale (sunt excluse situaţiile prezentate mai sus): est, sud, apus, occident,
miazăzi;
3) denumirile funcţiilor de stat, politice şi militare, titlurile şi gradele ştiinţifice şi didactice, precum şi
domeniile la care se referă funcţiile: senator, primar, prefect, rege, voievod, general, doctor,
conferenţiar, ministru de externe;
4) termeni generici pentru organe şi organizaţii de stat şi politice, instituţii, întreprinderi, firme, când
nu denumesc entitatea dată: membrii guvernului, vine de la facultate, merge la firmă;
5) denumirile epocilor istorice şi geologice care nu au semnificaţia unor evenimente: paleoliticul,
mezozoic, capitalismul, feudalismul;
6) numele de popoare: român, francez, englez, american, croat, bulgar;
7) numele raselor, speciilor, varietăţilor de animale sau de plante, exprimate prin substantive comune
sau adjective: ionatan, creţesc, buldog, caniş, astrahan, ţigaie, merinos;
8) pronumele de politeţe: dumneavoastră, dumnealui, dumneata;
9) fiinţe mitice multiple: elf, iele, muză, nimfă, sirenă, trol;
10) substantivele cu sens generic care nu fac parte din numele propriu al entităţilor geografice şi
administrativ-teritoriale care le urmează: băile Govora, bulevardul Mircea cel Bătrân, calea
Floreasca, pasul Bran, piaţa 1 Mai;
Precizare: pentru toate situaţiile scrierii cu literă mică sau mare, vezi DOOM2, pp. LIII – LXI.
Aplicații:
1. Explicaţi utilizarea semnelor de punctuaţie din textele următoare:
„- Ia lasă, măi Ştefane, că vom ieşi, dacă va vrea Domnul, deasupra nevoilor! Noi vom munci,
iar copiii or învăţa. Aşa, zăcând aici, uitaţi de lume, nici nu se deşteaptă, nici nu se dedau
lucrului...”
(I. Creangă)
„-Ionel[!]Ionel[!!]Ionel[!!!] Du-te dincolo, mamă, spargi urechile dumnealui!”
(I. L. Caragiale)
„Dl. Goe este foarte impacient şi, cu ton de comandă, zice încruntat:
- Mam-mare, de ce nu mai vine?” (I. L. Caragiale)
2. Explicaţi folosirea virgulei, argumentând consecinţele fiecărei interpretări:
„Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte!”
„Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte!”
3. Arătaţi cu ce valori este folosită cratima în fraza: „Roagă-l să-ţi aducă şi ultimul proces-verbal,
dar spune-i să se grăbească, fiindcă o să pleci în două-trei minute”.
NOȚIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE
Vocabularul (lexicul) cuprinde totalitatea cuvintelor care există şi care au existat cândva într-
o limbă. Ramura lingvisticii care studiază vocabularul se numeşte lexicologie.
Cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliş sonor
susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării.
Cuvântul este constituit nu numai din aşa-zisa „formă tip” (pe care o găsim inserată în
dicţionare), ci din toate formele lui gramaticale sau flexionare.
Lexicologia – este ştiinţa cuvântului. Ea studiază vocabularul unei limbi în două moduri fundamentale:
sincronic, static, descriptiv sau la un moment dat şi diacronic, istoric sau evolutiv. Alături de
lexicologie mai există şi alte ştiinţe care sunt preocupate de cercetarea cuvântului şi anume: etimologia
(studiază originea şi evoluţia cuvintelor), lexicografia (stabileşte principiile şi metodele de întocmire a
dicţionarelor), semantica (care se ocupă cu sensurile cuvintelor şi schimbările acestora în etape
succesive ale existenţei lor), frazeologia (se ocupă cu studiul locuţiunilor, expresiilor şi sintagmelor),
onomastica (studiază originea, formarea şi evoluţia numelor proprii).
STRUCTURA VOCABULARULUI
I. Structura funcţional-ierarhică a vocabularului (stabilită după criteriul frecvenţei şi al

valorii de întrebuinţare a cuvintelor)
A. VOCABULARUL FUNDAMENTAL
B. MASA VOCABULARULUI
A. VOCABULARUL FUNDAMENTAL - VF
Caracteristici ale cuvintelor din VF
- sunt cuvinte cunoscute şi înţelese de toţi vorbitorii
- sunt absolut necesare pentru vorbirea şi înţelegerea limbii
- sunt cuvinte de bază de la care se pot forma cuvinte noi
- majoritatea cuvintelor sunt de origine latină
- cuvintele au vechime şi stabilitate mare
- au corp fonetic redus
- sunt polisemantice
- au mare putere de derivare şi compunere
- au o mare capacitate de a forma unităţi frazeologice (locuţiuni şi expresii)
- împreună cu structura gramaticală, condiţionează specificul şi stabilitatea limbii
Vocabularul fundamental se mai numește vocabular de bază

fond principal lexical
fond principal de cuvinte
Acesta cuprinde:
SUBSTANTIVELE → care denumesc - obiecte de strictă necesitate
- părţile corpului omenesc
- gradele de rudenie
- păsări, animale
- arbori, fructe (plante)
- alimente şi băuturi
- zilele săptămânii, anotimpuri
- elementele universului
- formele de relief
ADJECTIVELE → care exprimă principalele - forme
- mărimi
- culori
- însuşiri
NUMERALELE → de la unu până la zece

PRONUMELE → personale, reflexive, posesive, demonstrative, negative, relativ-interogative
VERBELE → auxiliare; cele care exprimă - principalele acţiuni umane
- existenţa
- starea
ADVERBELE PRIMARE
PREPOZIŢIILE
CONJUNCŢIILE
Vocabularul fundamental al limbii române cuprinde circa 2000 de cuvinte, dintre care
aproximativ 66 % sunt de origine latină şi numai 34 % de diverse alte origini. O caracteristică
importantă a vocabularului fundamental este relativa lui stabilitate.
B. MASA VOCABULARULUI - MV (sau restul vocabularului)

- imensa majoritate a cuvintelor
- partea cea mai mobilă a vocabularului
- cuvintele aparţin celor mai diferite domenii
- utilizarea cuvintelor limitată la o anumită clasă, grup social sau profesional
ARHAISMELE → cuvinte, expresii, construcţii vechi ieşite din uz (ceaslov, logofăt, spătar, buzdugan,
fireturi, hrisov, ienicer); sunt de mai multe feluri:
 arhaisme fonetice: hitlean, împle, îmbla, rumpe, samă
 arhaisme lexicale: caimacam, opaiţ, polcovnic, sâneaţă, vornic
 arhaisme semantice: mândru „înţelept”, limbă „popor”, a tăbărî „a aşeza tabăra”, prost
„simplu”, carte „scrisoare”.
 arhaisme morfologice: aripe, greşale, inime, palaturi
 arhaisme sintactice: „nepot de soră lui Pândilă”, „preot deşteptării noastre”, Gazeta de
Transilvania
REGIONALISMELE → cuvinte şi forme specifice anumitor regiuni (curechi, hârtoape, popuşoi,

lubeniţă); sunt de mai multe feluri:
 regionalisme fonetice: bage, frunce, deşte, şinşi
 regionalisme lexicale: barabule, perje, sămădău, curechi
 regionalisme semantice: urât „obosit”, purcei „sarmale”, bogat „numeros”
 regionalisme morfologice: o fost, o făcut, s-o dus, am plătitără
 regionalisme sintactice: „A mai peţit-o şi alţii”, „Nu mi-a sosit încă oamenii.”
NEOLOGISMELE → cuvinte împrumutate din alte limbi sau create recent prin mijloace proprii ale
limbii române (colocviu, virtute, celibatar, insolent, stres, handicap, mass-media, a tasta,
supermarket, site)
- de origine latină savantă,
- împrumutate - direct din limbile moderne
- prin intermediul lb. romanice
JARGONUL → cuvinte din limbi de circulaţie folosite corect sau eronat de grupuri de vorbitori, cu
scopul de a epata, din snobism etc. (madam, bonjur, monşer, inubliabil, O.K., job, business). Aceste
neologisme „de prisos” au fost numite şi barbarisme.
ARGOUL → cuvinte existente în limbă sau născocite, utilizate de grupuri de vorbitori, de obicei de la
periferia societăţii, cu scopul de a comunica fără a fi înţeleşi de ceilalţi (biştari, gagică, copoi, mişto,
naşpa, haleală, tiribau, bostan).
LIMBAJUL TEHNIC ŞI ŞTIINŢIFIC

→ cuvinte utilizate în diferite domenii tehnice şi ştiinţifice, caracterizate prin monosemantism
(laser, polinom, computer, hepatită, algoritm, parataxă, atom)
→ majoritatea termenilor au caracter internaţional
TERMENII POPULARI → cuvinte specifice limbii vorbite, populare, cunoscute în majoritatea

regiunilor ţării: iznoavă – lucru nou, noutate; născocire, iscodire; ghiduşie, minciună, snoavă; în loc.
adv. de iznoavă = din nou, de la capăt, încă o dată; a înghiorţăi, jalbă, leit, lele, mahmur, nevastă,
popă, sudoare, zăbavă.
I. STRUCTURA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI
Cuvântul poate avea un sens fundamental sau de bază (îl doare braţul drept) şi sensuri
secundare (un braț de lemn, braţele Dunării, braţele balanţei etc.).
Sensul propriu al unui cuvânt (regina Angliei) poate deveni sens figurat în cazul metaforei
(„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopţii moartă").
a. Cuvintele cu un singur înţeles se numesc monosemantice (dativ, infarct, laser etc.), iar cele
cu mai multe înţelesuri sunt polisemantice.
Polisemantice sunt cuvintele cu mai multe sensuri înrudite pe baza unui component semantic
comun care trimite la sensul iniţial.
Ex.: Capra paşte iarbă; Copiii sar capra; Capra de tăiat lemne s-a stricat; Vizitiul stă pe capra
trăsurii.
a lua la dans, a lua parte, a lua masa, a lua în căsătorie, a lua la trei păzeşte, a lua taurul de
coarne etc.
b. Omonimia înseamnă identitatea deplină în planul expresiei (adică al formei sonore) şi
diferenţa totală în planul conţinutului semantic. Ex.: bancă, lac, leu, liliac etc.
Omonimele pot fi totale când au aceeaşi paradigmă. Paradigma este totalitatea formelor
flexionare ale unui cuvânt: lac (lacul, lacului, lacurile, lacurilor). Omonimele parţiale au paradigme
diferite: bandă bande, bandei, bandelor, însă: benzi, benzilor.
Obs. Uneori sunt tratate alături de omonimie, omofonia şi omografia.
Pot fi: omofone (se pronunţă identic, dar se scriu diferit): ca să/casă; întruna/într-una; cele/ce
le
omografe (se scriu la fel, dar se pronunţă diferit): bárem/barém; gámele/gaméle;
Nota bene! Aceste cuvinte nu trebuie să fie considerate omonime.
c. Antonimele sunt perechi de cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi al căror sens
este diametral opus: acum - atunci, bun - rău, adevăr- minciună, a face - a desface, sătul - nesătul, a
împleti - a despleti, a opri - a da drumul etc.
Antonimele pot fi: heterolexe (cu radicali diferiţi): întuneric – lumină; umed – uscat; viaţă – moarte;
homolexe (cu acelaşi radical): egal – inegal; moral – imoral; prefaţă – postfaţă;
nădejde – deznădejde;
Relaţia de antonimie se poate repera la fiecare membru al familiei lexicale: bătrân –
tânăr; bătrâneţe – tinereţe; a întineri – a îmbătrâni; întinerit – îmbătrânit.
d. Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens. Sinonimele
totale, puţine la număr, corespund semantic în toată sfera lor de sensuri: cupru - aramă, curechi -
varză, ucigaş - criminal, apus - vest - occident etc.
Sinonimele parţiale sunt foarte numeroase şi apar mai ales la cuvintele vechi şi
polisemantice: bun – preţios - valoros, ciudat – bizar – straniu – excentric – extravagant etc.
Sinonimele aproximative le întâlnim îndeosebi în stilul scriitorilor, sporind expresivitatea
textului literar. Ex: „cuibar rotind de ape” (vârtejul unei ape), luna, pentru Eminescu, este vatră de
jăratic etc.
e. Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice din punct de vedere
formal, însă deosebite în ceea ce priveşte sensul lor: adagiu - adagio, atlas - atlaz, eminent - iminent,
flagrant- fragrant, familiar- familial, literar - literal, ordinar - ordinal, originar - original, a revela - a
releva, a învesti - a investi etc.
Paronimele aparţin cel mai adesea aceleiaşi părţi de vorbire, dar pot fi şi părţi de vorbire
diferite: anuar - anual, oral - orar etc.
Pe lângă paronimele care diferă prin sufixe (glacial - glaciar, numeral - numerar etc.) există
altele diferenţiate prin prefixe (a absorbi - a adsorbi, a prescrie - a proscrie etc.). Alte perechi de
paronime: antonimie - antinomie, a apropia - a apropria, cauzal - cazual, comunicare - comunicaţie,
consort - consorţiu, corvetă - covertă, a elucida - a eluda, tranzacţie - tranziţie etc.
Perifrază = a spune acelaşi lucru cu alte cuvinte (relaţia invariantă-variantă).
A nu se confunda cu (parafrază) a parafraza = a adapta o maximă la o situaţie nouă:
Dumnezeu să te ferească de judecata măgărească / Dumnezeu să te ferească de omul care a citit o
singură carte în viaţă.
Atracţia paronimică este fenomenul prin care un paronim mai frecvent în limbă şi, implicit,
mai familiar îl atrage pe cel care este mult mai puţin cunoscut, substituindu-se acestuia în procesul
comunicării verbale. Ex.: geantă latină, în loc de gintă latină, renumeraţie, în loc de remuneraţie,
lăcrămaţie, în loc de reclamaţie, s-a stricat saşiul, în loc de s-a stricat şasiul etc.
II. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI
După criteriul etimologic, al originii cuvintelor, vocabularul românesc cuprinde:

A. Fondul moştenit reprezentat de - substratul traco-dac (abur, brad, buză, moş, Argeş, Criş)
- cuvinte latineşti (bun, fiu, pâine, soare)
B. Fondul de împrumuturi reprezentat de:
- cuvinte vechi împrumutate direct (oral) sau pe cale cultă din limbile slavă (apostol, boală, bogat,
drag, a iubi, milă, muncă, nevastă, prieten, sută, Târgovişte, vesel), maghiară (belşug, gând, nătărău,
oraş, vamă, viclean), turcă (baclava, bacșiș, chef, ciorbă, ortoman) şi greacă (agonisi, caligrafie,
chivernisi, politicos, simandicos).
- neologisme împrumutate indirect (pe cale cultă) din latina scrisă: adagiu, biblie, a elibera, fabulă,
insulă, literă, a omite, pictor, premiu, tezaur, din limbile franceză (bacalaureat, constituţie, critic
literar, parfum), italiană (allegretto, bambina, contabil, duet, gir, pizza, speze, valută), germană
(balonzaid, bliţ, boiler, gater, rucsac), rusă (administraţie, batalion, cavalerie), engleză (baschet,
meci, start, suporter) şi engleza americană (computer, mass-media, soft, weekend, western, whiski).
Neologismele sunt cuvinte intrate în limba română prin împrumuturi, pe cale scrisă,
începând cu veacul al XVI -lea, din latina cultă (scrisă), din greacă, germană, masiv din franceză, din
italiană şi din engleză. Aceste neologisme au contribuit la modernizarea limbii române, la întărirea
caracterului ei romanic.
Un singur morfem neologic conferă întregului cuvânt valoarea de neologism: nefavorabil, a
menţine, a supraveghea.
În multe cazuri, cuvintele împrumutate au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al
limbii române. Ex.: fr. chauffeur - rom. şofer, fr. bureau - rom. birou; engl. leader- rom. lider.
Îmbogăţirea vocabularului se face pe două căi: una internă, prin derivare, compunere şi
schimbarea valorii gramaticale, şi alta externă, prin împrumuturi lexicale.
Pleonasmul este o greşeală de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau
construcţii cu acelaşi înţeles, cel de-al doilea cuvânt fiind cuprins, în cele mai multe cazuri, în înţelesul
celui dintâi: a rezuma pe scurt, a avansa înainte, alocuţiune scurtă, a colabora împreună, firesc şi
natural, a revedea din nou etc.
Sunt şi situaţii în care repetarea aceluiaşi cuvânt cu funcţie sintactică diferită urmăreşte
obţinerea unei valori expresive deosebite (rol stilistic). O astfel de construcţie pozitivă e considerată
tautologia. Ex: Vara ca vara, dar iarna-i grea; La munte când plouă, plouă; Există oameni şi oameni;
Moşia, moşie, foncţia, foncţie etc.
MIJLOACE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI
CUVÂNT DE BAZĂ → cuvânt de la care se pot forma cuvinte noi, înrudite.
CUVÂNT DERIVAT → cuvânt format cu sufixe sau cu prefixe de la un cuvânt de bază.
FAMILIA LEXICALĂ → grupul de cuvinte înrudite cu acelaşi cuvânt de bază sau totalitatea cuvintelor
formate prin derivare, prin compunere şi prin shimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de
bază.
Ex. frate:
 Derivate: frăţior, frăţişor, frăţică, frăţâne, frăţie, frăţietate, frăţesc, frăţeşte, înfrăţi, înfrăţire,
înfrăţit, înfrăţitor, reînfrăţi, reînfrăţire, reînfrăţit.
 Compuse: frate de cruce, trei-fraţi-pătaţi.
În familia de cuvinte nu intră împrumuturile neologice şi nici combinaţiile frazeologice,

chiar dacă au acelaşi etimon.
Astfel, în familia cuvântului mână intră mânuță, a înmâna, înmânare, îndemână, mănușă
etc., dar nu neologismele manşon, manşetă, manufactură şi nici combinaţiile frazeologice mână în
mână, nu-i dă mâna, a-l avea la mână (cuvânt de origine latină - manus).
STRUCTURA CUVÂNTULUI
RĂDĂCINA → partea din cuvânt care rămâne neschimbată în timpul flexiunii şi derivării.
DESINENŢA → sunetul sau sunetele de la sfârşitul cuvântului care indică:

- genul, numărul şi cazul - la substantiv
- la adjectiv
- persoana, numărul - la verb
SUFIXUL → sunetul sau sunetele ataşate după rădăcina cuvântului:

- pentru a forma un cuvânt nou, înrudit
- pentru a modifica forma (modul, timpul – la verb)
PREFIXUL → sunetul sau sunetele ataşate înaintea rădăcinii cuvântului pentru a

forma un cuvânt nou, înrudit.
MIJLOACE INTERNE: → DERIVAREA

1. PROGRESIVĂ – cu prefixe (străvechi, neatent, desface);
- cu sufixe (muncitor, copilaş, softist);
- cu prefixe şi sufixe (derivate parasintetice): îmbogăţi;
înflori, înfrunzit;
2. REGRESIVĂ – postsubstantivală: cireş < cireaşă, vișin < vișină

- postadjectivală: desăvârşi < desăvârşit
- postverbală: ceartă < certa, botez < boteza
3. PRIN SUBSTITUŢIE DE AFIXE –
- de prefixe: dezgropa format de la îngropa
- de sufixe: editură format de la editor
Derivarea cu prefixe:
Prefixele pot fi: substantivale: antebraţ, hipertensiune, superputere, supraom, ultrademagog,
consătean;
adjectivale: anormal, incapabil, antisocial, postliceal, extrafin, supraaglomerat, extraconjugal,
antebelic;
verbale: a desface, a înflori, a răzgândi, a reciti, a prestabili.
Nu trebuie confundate prefixele cu prefixoidele (false prefixe), acestea din urmă păstrându-şi
din limba de origine, greaca veche şi latina, înţelesul noţional.
Cuvintele cu prefixoide s-au format prin compunere şi au circulaţie internaţională: acvanaut, aerosol,
agronomie, alogen, antropofag, apicultura, autocar, biosferă, caligrafie, cosmodrom, cronometru,
democraţie, ecologie, fotogen, geologie, heliograf. hemogramă, hidroliză, hipodrom, izomer,
macrocosmos, microscop, monogramă, ortodox, policrom, pseudonim. psihologie etc.
Derivarea cu sufixe:
substantivale diminutivale: copilaş, băieţel, căluţ, frăţior, fetiță;
augmentative: băieţoi, puştan, băiețandru;
colective: ţărănime, tufiş, brădet, cânepişte;
de agent: muncitor, cizmar, reclamagiu, cărăuș;
abstracte: răutate, prietenie, îndrăzneală, străduinţă, realism;
nume de instrumente: tocător, ascuţitoare;
care exprimă originea: oltean, albanez;
moţionale: româncă, mireasă, lupoaică, răţoi, curcan;
adjectivale: săltăreţ, tineresc, portocaliu, stâncos, arabil, săptămânal, tomnatic;
verbale: a fulgui, a brăzda, a înflori, a româniza, a nominaliza, a măcăni
adverbiale: vulturește, furiș, târâș, realmente.
Mecanismul de formare a unui nou cuvânt: ţară (cuvânt de bază) + -an (sufix) = ţăran, ţăran
+ -că (sufix) = ţărancă, ţărancă + -uţă (sufix) = ţărăncuţă
Structura cuvântului:
ţărăncuţelor = ţăr (rădăcină) + an (sufix) + că (sufix) + uţ (sufix) + e (desinenţă de plural) +
lor (articol hotărât enclitic)
Derivarea parasintetică înseamnă formarea unui nou cuvânt prin adăugarea, în acelaşi timp,
de prefix şi sufix la cuvântul de bază, cuvântul nou-format fiind o altă parte de vorbire decât cuvântul
de la care s-a plecat. Ex.: dulce - a îndulci, val - a învălui etc. Pot fi şi etape succesive: nod - a
deznoda - deznodământ; moş - strămoş - strămoşesc.
Derivarea regresivă înseamnă formarea de noi cuvinte prin suprimarea unor afixe (reversul
derivării propriu-zise, progresive): măslină - măslin; a gusta - gust.
Prin derivare regresivă s-au format numeroase substantive postverbale: auz, blestem, cuget,
miros, omor, tremur, bârfă, rugă, ură, accept, dejun, deranj, speculă etc.
→ COMPUNEREA
1. PRIN ALĂTURARE (PARATAXĂ) – cu blanc (fără cratimă): Alba Iulia, Radu de
la Afumați, Gara de Nord, Marea Neagră, douăzeci și unu, ceea ce, ca să, până la
– cu cratimă: bloc-turn, Târgu-Mureș, instructiv-educativ,
albastru-verzui, floarea-soarelui
2. PRIN CONTOPIRE (SUDARE) – Câmpulung, niciodată, cumsecade, fiindcă
3. PRIN ABREVIERE: ASIROM, C.A.R., F.C. ARGEŞ, Tarom, Romarta

4. COMPUNEREA PARASINTETICĂ: formarea unui nou cuvânt prin compunere şi
derivare cu sufix, în acelaşi timp. Ex.: antonpannesc, camilpetrescian, newyorkez
5. COMPUNERE TEMATICĂ CU SUFIXOIDE ŞI PREFIXOIDE: bibliofil,
calofil, erbicid
Compunerea este procedeul intern de formare a unor noi cuvinte, din două sau mai multe
cuvinte (de obicei unităţi lexicale distincte), cuvântul nou format având un alt înţeles decât înţelesurile
pe care le au cuvintele alcătuitoare, luate izolat. Unităţile lexicale formate prin compunere nu trebuie
confundate cu locuţiunile.
Părţi de vorbire
Formate prin compunere Constituite ca locuţiuni
substantive: untdelemn, rea-voinţă, câine- aducere-aminte, băgare de seamă, părere de
lup, vorbă-lungă, pierde-vară, bunăstare rău, ţinere de minte
→ adjective: bine-cunoscut, răuvoitor, social- de prisos, în doi peri, fel de fel de, fără minte
democrat
pronume: oricare, fiecare, cineva cine ştie cine, cine ştie ce
numerale: doisprezece, de zece ori
verbe: a binevoi, a televiza, a întruchipa a o lua la sănătoasa, a-şi aduce aminte, a băga
de seamă
adverbe: devreme, niciodată, astfel de-a valma, de jur împrejur, din când în când
prepoziţii: pe la, de pe lângă în spatele, în loc de, în afara, la un loc cu,
pentru ca să
conjuncţii: ca să, ci şi cu toate că, pentru ca să, din pricină că, pe
măsură ce
interjecţii: tic-tac Mă rog!
SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE (CONVERSIUNEA)
1. PRIN SUBSTANTIVARE: frumosul, eul, rănitul, oful
2. PRIN ADJECTIVARE: casa mea, oameni iubiţi
3. PRIN ADVERBIALIZARE: vorbesc deschis
4. ALTE FORME (adverbe și locuțiuni adverbiale devenite prepoziții și
locuțiuni prepoziționale): privesc deasupra casei, stătea în fața ușii
Schimbarea valorii gramaticale este un procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului, care

constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta.
Ex.: Vecinul meu este bolnav. (adjectiv) → Bolnavul s-a vindecat. (substantiv).
Privesc un peisaj frumos. (adjectiv) → Frumosul place oricui. (substantiv)
Iarba verde e cosită. (adjectiv) → Iarba este de un verde crud. (substantiv)
Mihai învaţă bine. (adverb) → Îţi vreau numai binele. (substantiv).
Nu se laudă numai pe sine. (pron. reflexiv) → Ce şi-o fi zis în sinea lui? (subst.)
Are de citit şi de scris (supine verbale) → Cititul şi scrisul se învaţă în primele clase,
(substantive).
A sosit vara. (substantiv) → Vara se seceră grâul. (adverb).
A învăța un cântec este o plăcere. (verb) → Învăţarea unei poezii ia mult timp. (substantiv).
Un alt procedeu de îmbogăţire a vocabularului este calcul lingvistic şi înseamnă formarea

unui nou cuvânt românesc din materialul limbii române reproducând aşa-zisa „formă internă” a unui
cuvânt străin.
Ex.: fr. prendre la parole - rom. a lua cuvântul

fr.: tour d’ivoire - rom. turn de fildeş
germ.: Jahreszeit- rom. anotimp
germ.: Vergißmeinnicht - rom. nu-mă-uita;
fr.: mentenir- rom. a menţine
fr.: triangle- rom. triunghi
Prin calc şi împrumut se pot obţine dublete sinonimice.
Ex.: fr. cohabiter- a conlocui, a coabita
fr. consacrer- a consfinţi, a consacra
Aplicații:
1) Să se indice câte un singur sinonim neologic pentru următoarele adjective din fondul vechi al
limbii: adânc = .............................., amănunţit = ..............................., asemănător =
…………..................., beţiv = ............................., binevoitor = ............................., caraghios =
................................., ceresc= ............................., cinstit= .........................., ciudat =
........................................., coroiat = ..................................., credincios = ...........................,
deştept = .................................., duşmănos = ............................, făţarnic = ................................,
înfiorător = ......................................, îngâmfat = ......................................, lacom =
................................ , limbut = ..............................., mâncăcios = ................................., molipsitor
= ……..........................., nesigur = ......................., nevinovat = ………......................., obraznic =
..............................................., prielnic = ......................................., răutăcios =
………............................, răzbunător = .................................., singur = .............................,
2) Formaţi prin prefixare antonimele cuvintelor date:

acceptabil = ............................, adaptat = ............................, adevărat = ............................, a
articula = ............................, capabil = ............................,, cert = ............................,, coerent=
............................,, complet = ............................,, continuu = ............................,, copt =
............................,, corect = ............................,, cult = ............................,, cunoscut =
............................,, decent = ............................,, democratic = ............................,, dependent =
............................,, divizibil = ............................,, expresiv = ............................,, favorabil =
............................,, interes = ............................,, înfrunzit = ............................,, (a) lega =
............................,, (a) lipi = ............................,, lizibil = ............................,, matur =
............................,, mobil = ............................,, a mobiliza = ............................,, moral =
............................
3) Precizaţi care este paronimul utilizat corect în următoarele contexte:
a) Bilanţul anual/anuar a fost întocmit de contabilul firmei pe baza unei documentări riguroase.
b) Preluase datele din anualul/anuarul statistic.
c) Copiii s-au aliniat/alineat în curtea şcolii, aşteptând cu nerăbdare începerea orei de
gimnastică.
d) Aliniatul/alineatul este un rând dintr-un text a cărui scriere începe mai dinăuntru pentru a
arăta trecerea la altă idee.
e) Operele de calitate/caritate ne înfrumuseţează sufletul şi aduc bucurie celor necăjiţi şi
asupriţi.
f) Calitatea/caritatea de a fi om este rar întâlnită în zilele noastre.
g) Sărbătorile de iarnă sunt un prilej fericit pentru reuniunile familiare/familiale.
h) Mi-a vorbit pe un ton familiar/familial.
i) Timp de un an F.V. a gerat/girat cu multă responsabilitate această companie.
j) Pentru a nu-ţi crea probleme financiare am girat/gerat eu în locul tău.

k) O expresie idiomatică nu trebuie tradusă literal/literar într-o altă limbă.
l) Numeroase noţiuni de teorie literară/literală sunt explicate în diferite cărţi şi dicţionare de
terminologie literară/literală.
m) Este ori/or albă, ori/or neagră.
n) Am crezut că s-au împăcat; ori/or astăzi tot supăraţi i-am găsit.
o) În cazul acestui proces martorul a fost refuzat/recuzat.
p) I-am refuzat/recuzat încă o dată cererea în căsătorie.
q) Dumnezeu s-a revelat/relevat oamenilor prin iubire.
r) Abilităţile acestui om au fost relevate/revelate încă de la începutul carierei sale.
s) El este originar/original din Constanţa.
t) O traducere trebuie să fie cât mai conformă cu originalul/originarul.
4) Arătaţi modul de formare a următoarelor cuvinte: ardeleneşte, auriu, băieţandru, binecredincios,

bunăvoinţă, Câmpulung, ciocoime, ciuboţica-cucului, croitor, dărnicie, eul, fărădelege, făţărnicie, a
ferici, florăreasă, îmbuna, înflorit, lasă-mă-să-te-las, moldoveancă, moralmente, nemulţumit,
nereînscris, oful, Radu de la Afumaţi, rea-voinţă, redactor-şef, româncuţă, scriitoricesc, sponsoragiu,
sticlozitate, strămoş, sud-vest, ştiinţă, tânărul, ţărăncuţă, şaptesprezecele, stropitoare, vasluian,
vişin, voiniceşte.
5) Folosiţi în propoziţii sau fraze cuvintele date, cu valorile indicate între paranteze:
bine (adverb, substantiv), deasupra (adverb, prepoziţie), deschis (adjectiv, adverb, verb la participiu),
frumos (adjectiv, adverb, substantiv), iarnă (adverb, substantiv), lin (adjectin, adverb, substantiv),
şapte (numeral, substantiv).
6) Identificaţi construcţiile pleonastice din exemplele următoare şi corectaţi-le:

a. Mi-am dedicat ultimii ani scrierii autobiografiei propriei vieţi.
b. Războiul din Iugoslavia a făcut numeroase victime umane.
c. Cel mai principal dintre obiectivele actuale este oprirea inflaţiei.
d. La Bruxelles s-a desfăşurat “summit-ul” la vârf al şefilor de stat şi de guvern.
e. Comisia formată şi-a adus aportul la rezolvarea acestui conflict de muncă.
f. El a făcut o demenţă senilă de bătrâneţe.
g. Produsele româneşti se exportă în afara graniţelor ţării, în numeroase ţări.
h. Poetul Mihai Eminescu este arhicunoscut de toată lumea.
i. Copilul se bucura că maşinuţa era teleghidată la distanţă.
j. Microorganismele foarte mici pot fi foarte dăunătoare.
k. S-a utilizat un fungicid puternic care a distrus toate ciupercile parazite.
l. Colaborând împreună cu colegul său, a ajuns să realizeze un produs mai superior.
m. Când voiam să ies afară, el m-a reţinut pe loc.
n. Prefer mai bine să-ţi vorbesc despre jurnalul meu zilnic.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Avram, Mioara, 1987, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti: Editura Academiei.
 Avram, Mioara, 1990, Ortografie pentru toți. 30 de dificultăți, București: Editura Academiei
Române.
 Bârlea, Petre Gheorghe, 2009, Limba română contemporană, București: „Editura Grai și
suflet – Cultura Națională”.
 Coteanu Ion (coordonator), 1985, Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia.
Morfologia, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
 Coteanu, Ion, 1990, Gramatică, stilistică, compoziţie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
 DOOM2 – Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.), 2005, Dicționarul ortografic, ortoepic și
morfologic al limbii române, București: Univers Enciclopedic.
 Guţu-Romalo, Valeria, 2000, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti:
Humanitas Educaţional.
 Groza, Liviu, 2004, Elemente de lexicologie, București: Humanitas Educațional.
 Hristea, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din
nou îmbogăţită, Bucureşti: Albatros.
 Hristea, Theodor, 1995, Ortografia și ortoepia neologismelor românești (cu specială referire
la împrumuturile recente), în Limbă și Literatură, vol. II.
 Hristea, Theodor, 1998, Limba română. Teste rezolvate, texte de analizat și un glosar de
neologisme, București : Petrion.
 Pană Dindelegan, Gabriela, 2001, Admiterea în facultate. Teste de limba română, București:
Humanitas Educațional.
 Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), 2002, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale,
Bucureşti: Editura Universităţii.
 Popa, Ion, Popa Marilena, 1997, Limba română. Fonetică și vocabular, București: Editura
Niculescu.
 Sala, Marius (coordonator), 2001, Enciclopedia limbii române, Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic.
 Sala, Marius (coordonator), 2006, Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor, Bucureşti:
Editura Academiei.
 Toma, Ion, 1996, Limba română contemporană, Bucureşti: Niculescu.
 Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti: Editura Universităţii.
 Vârlan, Mariana, 2015, Limba română contemporană. Ghid teoretic și aplicativ, București:
Editura Universitară.
CUPRINS: ore de curs, ore de seminar / săptămână
NOȚIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE

 Părțile de vorbire flexibile: definire, clasificare, categorii gramaticale, funcții
sintactice; aspecte stilistice și normative
Articolul
Substantivul
Adjectivul
Pronumele
Numeralul
Verbul
 Părțile de vorbire neflexibile: definire, clasificare, ortografie, aspecte stilistice
Adverbul
Prepoziția
Conjuncția
Interjecția
NOȚIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

Generalități: sintaxa propoziției (unități și relații sintactice, topica și punctuația); sintaxa
frazei (raporturi sintactice, tipuri de subordonate, elemente de relație, topica și punctuația);
folosirea corectă a acordului gramatical, anacolutul
Părţile de propoziţie
Subiectul
Predicatul
Atributul
Complementul
Obiectivele disciplinei:
 Prezentarea relaţiilor şi influenţelor reciproce dintre toate compartimentele limbii;
 Însuşirea terminologiei de specialitate sau a metalimbajului lingvistic în toate domeniile limbii,
conform normelor actuale;
 Cunoaşterea noilor criterii de clasificare şi definire a claselor lexico-gramaticale;
 Folosirea adecvată, în diverse situații de comunicare, a unităților morfologice, sintactice și
lexicale;
 Respectarea normelor literare morfosintactice și lexico-semantice, precum și a normelor
ortografice, ortoepice și de punctuație
 Stabilirea şi înţelegerea dificultăţilor, controverselor şi a noilor interpretări ale elementelor
morfosintactice
Competenţe specifice disciplinei:

 Să evidenţieze dificultăţile de interpretare a faptelor morfologice și sintactice;
 Să dezvolte competenţele de interpretare şi argumentare a conceptelor şi particularităţilor
morfosintactice specifice diferitelor clase lexico-gramaticale;
 Să folosească adecvat algoritmul de analiză morfosintactică pe diferite texte literare şi nonliterare;
 Să utilizeze corect în redactarea unui text propriu cunoştinţele de fonologie, fonetică, ortografie,
ortoepie, lexic și morfosintaxă însuşite la curs şi seminar
NOȚIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE
Morfologia este acea parte a gramaticii care studiază cuvântul ca unitate gramaticală,
analizându-l sub aspectul formei, al modificărilor flexionare şi al valorilor gramaticale exprimate de
aceste forme. Morfologia se ocupă de clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire, de flexiune şi de rolul
lor în propoziţie.
Părţile de vorbire sau clasele lexico-gramaticale se clasifică în:
- flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele şi verbul
- neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.
CÂTEVA CONCEPTE MORFOLOGICE:

Categoriile gramaticale
• Sunt semnificații sau valori gramaticale care sunt specifice unor clase de cuvinte și în funcție
de care acestea își schimbă forma în cursul flexiunii.
• Substantivele, adjectivele și pronumele prezintă categorii gramaticale comune: genul, numărul
și cazul, dar și unele diferențiate (determinarea prin articol apare numai la substantiv,
gradarea doar la adjectiv, persoana apare la pronume);
• Verbul are drept categorii specifice modul și timpul iar în comun cu celelalte persoana și
numărul.
• Din categoria părților de vorbire neflexibile numai adverbul prezintă categoria gradelor de
intensitate (comună cu a adjectivului), însă aceasta nu-i modifică structura.
ARTICOLUL
Clasă închisă de forme, articolul a fost interpretat diferit de la un autor la altul: fie drept cuvânt
ajutător pentru exprimarea cazurilor, fie ca afix flexionar, mobil sau fix, devenit marcă/expresie a
categoriei gramaticale a determinării.
Articolul arată, de obicei, măsura în care obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor.
Informaţiile pe care le dau articolele pot fi descrise în felul următor:
• lipsa oricărui articol = informaţie zero cu privire la gradul de cunoaştere;
• articolul nehotărât/ nedefinit= un grad redus de individualizare (obiectul este prezentat ca
necunoscut sau nou în enunț);
• articolul hotărât /definit = un grad înalt de individualizare (obiectul este prezentat drept cunoscut).
Formele articolului hotărât (enclitic):

singular plural
m. n. f. m. n. f.
N. Ac. -l, -le, -a -l, -le -a -i -le -le
G. D. -lui, -i -lui -i -lor -lor -lor
Articolul hotărât proclitic lui este și marcă specifică a cazurilor G - D (lui tata, lui tanti, lui
Mihai, lui Carmen, lui Dinamo, zilele lui august etc.)
Formele articolului nehotărât (proclitic)

singular plural
m. şi n. f. m., n. şi f.
N. Ac. un o nişte
G. D. unui unei unor
Situaţii în care articolul hotărât apare obligatoriu pe lângă nume:

1. când un substantiv este urmat de un determinant (demonstrativ, de un numeral ordinal, de
anumite numerale colective etc.): tânărul acesta, casa aceea, clasa a doua, premiul al treilea,
tustrei elevii, amândouă cărţile, cartea de pe masă;
2. când substantivul este însoţit de tot (cu toate formele sale): toată lumea, toţi copiii, toate
florile, oraşele toate;
3. când substantivele se caracterizează prin unicitate: răsare soarele, apune luna, pământul e
rotund etc.;
4. când un nume propriu este însoţit de un determinant ce exprimă calitatea lui: colegul Popescu,
doctorul Ionescu, poetul Eminescu;
5. când un nume propriu este urmat de un supranume (poreclă): Vlad Călugărul, Mircea
Ciobanul;
6. când un substantiv fără a fi precedat de un determinant este urmat de un genitiv: cartea
colegului;
7. când substantivele sunt foarte cunoscute vorbitorului (locutorului): închide uşa, vorbesc cu
mama, scriu cu stiloul, mă doare capul etc.;
8. când substantivul este însoţit de prepoziţia compusă de-a: de-a şcoala, de-a baba oarba, de-a
rostogolul.
Situaţii în care articolul hotărât este interzis:
1. când substantivul este precedat de un determinant demonstrativ, cantitativ, nehotărât, relativ etc.:
acest băiat, această floare, trei studenţi, orice fată;
2. când substantivul este precedat de prepoziţie: pe masă, sub scaun, la tablă;
3. când substantivul exprimă o stare calitativă a subiectului în ocurenţă cu verbe: a ajuns medic, s-a
întors profesor în satul său;
4. în cazul unor nume care exprimă grade de rudenie în forme fixe cu adjectiv posesiv enclitic: soru-
mea, taică-su, frate-său;
5. când substantivul apare în construcţii de tipul: e soare, e frig, e linişte, mi-e foame;
6. când substantivul exprimă ideea de partitiv: bea lapte, mănâncă îngheţată;
7. în structuri fixate prin uz (proverbe şi zicători): corb la corb nu-şi scoate ochii, ban la ban trage,
ai carte ai parte.
Prepoziția cu are un comportament dual, cu substantiv nearticulat: grădină cu flori, casă cu
etaj, acționează cu onestitate, se spală cu apă și cu săpun, strop cu strop, adună ban cu ban;
dar și cu substantiv articulat:
• dacă substantivul indică un instrument: prăşesc cu sapa, car apă cu găleata, scriu cu stiloul,
lucrează cu acul;
• dacă substantivul indică o cantitate: plouă cu găleata, lucrează cu ziua;
• dacă substantivul indică asocierea: se luptă cu boala, se înţelege cu soţia / cu copiii / cu
vecinii;
• dacă prepoziția cu este selectată de unele adjective sau adverbe: copie conformă cu originalul,
potrivit cu vârsta, proporțional cu câștigul;
Dacă substantivul este determinat poate apărea atât articulat, cât şi nearticulat: a plecat cu
prietenul său / a plecat cu un prieten / a plecat cu acel prieten.
Articolul hotărât enclitic se ataşează la substantiv: direct (cartea, cărţile), prin înlocuirea
desinenţei (casa, masa), prin transformarea vocalei în semivocală (floarea) prin vocala de legătură –
desinența -u (lup, lupul).
Articolul hotărât de genitiv-dativ pentru substantivele feminine (la singular) se adaugă la
forma de plural, când substantivul se termină în vocală precedată de consoană: iarnă – iernii, casă –
casei, carte - cărţii.
Substantivele feminine terminate în vocale în hiat primesc articolul hotărât pentru genitiv-
dativ la singular: pălărie – pălăriei, sanie – saniei, sau la forma de plural dacă au plural: alee – aleii,
idee - ideii şi la singular, dacă n-au plural: logoree – logoreei, acnee - acneei.
Articol posesiv (genitival)
Singular Plural
masculin feminin masculin feminin
N - Ac. al a ai ale
G-D - - alor alor
Articolul posesiv apare în construcţia genitivului (acest vecin al fratelui meu), în structura
pronumelui posesiv (al meu) şi a numeralului ordinal (al doilea).
Articolul demonstrativ (adjectival)

Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N - Ac. cel cei cea cele
G-D celui celor celei celor
Articolul adjectival apare în grupuri de mai multe cuvinte, repetând informaţia de gen, de
număr şi de caz a substantivului individualizat: rochia mea cea nouă (subst. + articol sudat + adj.
posesiv + articol adjectival + adjectiv).
Poate intra, ca formant obligatoriu, în structura fixă a unor nume proprii vechi: Ştefan cel
Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos, Cina cea de Taină și în structura gradului superlativ
relativ: cele mai frumoase, cel mai bine.
Poate avea statut facultativ sau obligatoriu în structura numeralelor cardinale și ordinale: Cei
doi se ajută mereu. Doi se ajută mereu. Cel de-al doilea a câștigat. Al doilea a câștigat. Celui de-al
treilea i-am împărtășit părerea mea.
Articolul demonstrativ substantivizează un adjectiv propriu-zis sau participial (cel harnic,
cele întâmplate).
Însoţind toate celelalte părţi de vorbire, atât articolul hotărât, cât şi articolul nehotărât le
substantivizează (un doi, doiul; un leneş, leneşul; un of; un „dar”; un du-te-vino, suferindul).
Elemente omonime cu articolul hotărât şi cu cel nehotărât:
a. un / o – art. nehot., un / o – numeral, un /o – adj. pron. nehot.
A sunat un om la uşă. Omul te căuta pe tine. (un / -l – articol nehotărât / articol hotărât);
Un om săpa, alt om punea seminţele în pământ, alt om punea apă. (un…alt…alt – adjective
pronominale nehotărâte);
Un copil citea, doi copii scriau, trei copii priveau pe geam. (un , doi, trei - numerale)
Aceeaşi situaţie apare şi în cazul formei „o”.

b. nişte – art. nehot. Am cumpărat un peşte / nişte peşti.
nişte – adjectiv pronominal nehotărât cu valoare partitivă (exprimă o apreciere cantitativă
neprecizată). Am cumpărat peşte / nişte peşte. Am cumpărat nişte zahăr. Am băut nişte cafea.
c. pronumele de politețe dânsul, pronumele nehotărâte și negative au partea finală omonimă cu art.
definit: flexiunea de gen, număr şi caz a pronumelor este realizată prin unităţi de expresie identice cu
cele ale articolului (dânsul, dânsa, dânsului, dânsei, dânsele, dânşii, unul, unii, unele, altele, vreuna,
niciunul, niciunii etc.).
d. formele omonime cu articolul participă la organizarea gramaticală a numeralului ordinal,
contribuind la distincţia de gen (al treilea, a treia, a doua, primul, întâia), însă numeralele nu sunt
articulate: a de la final nu trebuie considerat articol.
e. în componenţa unor prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, elementele omonime cu articolul au rolul
de a diferenţia prepoziţia de adverbul corespunzător: înaintea / înainte, în faţa / în faţă etc.
f. unele nume proprii: Maria, Elena, Craiova, România etc.
SUBSTANTIVUL
1. Definiție:
 Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă, care reprezintă aproximativ 50%
din totalitatea cuvintelor limbii române.
 Este și partea de vorbire flexibilă care, din punct de vedere semantic, poate denumi:
fiinţe (om), lucruri (masă), fenomene (ploaie), acţiuni (plecare), stări (criză), însuşiri
(bunătate), relaţii (rudenie) sau indivizi unici (Maria, Alexandru, Dumnezeu,
Bucureşti).
Se distinge prin următoarele trăsături:
• morfologic – prezintă gen fix şi flexiune în raport cu numărul, cu cazul şi cu categoria
determinării (realizată prin articolul hotărât și cel nehotărât);
• sintactic – formează, împreună cu verbul, nucleul unui enunţ şi îndeplinește anumite funcții
sintactice;
• semantic – substantivul comun, care este considerat prototipic (desemnează un referent
concret și are o flexiune regulată în raport cu numărul și cu cazul) se opune substantivelor
neprototipice: proprii (Ana, Alexandru, Iași), masive (aur, carne, nisip), abstracte (frică,
umilință), colective (grup, pădure, stol), personale (copil, tată, doctor), relaționale (frate,
prieten, vecin), postverbale (citire, citit, luptător), postadjectivale (atenție, bunătate,
curiozitate, gelozie).
2. Clasificare:
 comune/proprii: casă, floare, femeie / Mihai, Ioana, Crăciun, Teatrul Național
 simple/compuse/locuțiuni: unghi, viață / coate-goale, Târgu Jiu, untdelemn, insecticid,
biografie, ONG / băgare de seamă, părere de rău
 concrete/abstracte: copil, biserică, perete, scaun / atitudine, bucurie, ceață, gând, idee,
voință
 animate/inanimate: individ, animal / bloc, calculator, mașină, pateu
 regulate/neregulate: copil, elev, dulap / om, ou, piele, popă, seminar, soră, tată, vlădică
 variabile/invariabile: fată, băiat, tablou / ochi, învățătoare, kiwi, nume, paria
 autohtone/moștenite/împrumutate/create pe teren românesc
3. Flexiunea substantivului
Categoriile gramaticale ale substantivului sunt: genul, numărul, cazul şi determinarea. Dintre
acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea sunt categorii flexionare. Genul constituie o
trăsătură inerentă şi fixă pentru această parte de vorbire.
3.1. Genul substantivului

În limba română, categoria gramaticală a genului grupează substantivele în trei subclase:
masculine, feminine şi neutre, selectate în funcție de anumite contexte adjectivale (adjective
propriu-zise, participiale, pronominale).
Ex. acest frumos om / aceşti frumoşi oameni (masc. sg. şi pl.)
această frumoasă casă / aceste frumoase case (fem. sg. şi pl.)
acest frumos tablou / aceste frumoase tablouri (neutru sg. șin pl.)
Clasificarea în funcție de categoria genului stabilește și alte clase de subst:
a. Substantive heteronime (substantive cu radicale diferite pentru a denumi fiinţe care se
deosebesc după gen): bărbat - femeie, berbec - oaie, găină - cocoş etc.
b. Substantive epicene (substantive cu o unică formă, de masculin sau feminin, pentru a
denumi ambele genuri): elefant, pupăză, ministru, mecanic, calfă etc.
c. Substantive mobile (substantive feminine formate de la masculin şi masculine formate de
la feminin cu ajutorul sufixului moţional): elev - elevă, ţăran - ţărancă, lup - lupoaică, pictor -
pictoriţă, broască - broscoi, curcă - curcan etc. Procedeul de formare a substantivelor mobile se
numeşte moţiune.
Substantivele defective admit numai unul dintre genuri
 cinste, onoare, sete, miere, frică, foame, mass-media, tămâie – feminin
 lapți, câlți, tăieței/tăiței, zori, ochelari – masculin
 auz, văz, confort, curaj, contrasens, lapte, somn, unt, plen, aplauze - neutru
 Sunt, în general, de genul masculin:
- numele lunilor anului (ianuarie, martie etc.);
- numele notelor muzicale (do, re, mi etc.);
- numele cifrelor (unu, doi, zece etc.);
- numele sunetelor şi ale literelor (a, b, c, d), care au şi variante de genul neutru (a-uri, c-uri cf.
DOOM2).
 Sunt, în general, de genul feminin:
- numele zilelor săptămânii (luni, marţi etc.);
- numele părţilor zilei (dimineaţă, seară);
- numele anotimpurilor (iarnă, vară).
 Sunt, în general, de genul neutru:
- numele punctelor cardinale: sud, est, nord, vest
- numele unor jocuri sportive: baschet, handbal, hochei, fotbal, golf, volei
3.2. Numărul substantivului: sg și pl.

Substantive defective de numărul singular (pluralia tantum): câlţi, bale, icre, tăiţei, moaşte,
zori etc. sau de numărul plural (singularia tantum): aur, mazăre, lene, chimie, curaj etc.
Substantive cu o singură formă pentru ambele numere: arici, tei, învăţătoare, nume,
pronume etc.
Substantive cu forme multiple la singular: colind - colindă, bob - boabă, bulgăr- bulgăre etc.
Substantive cu forme multiple de plural: bob - bobi, boabe, boburi, corn - coarne, cornuri -
corni etc.
Obs: Multe nume de materie pot avea plural când desemnează sorturi, porţii sau obiecte din
materia respectivă: aramă are pl. arămuri pentru "obiecte de aramă", carne are pl. cărnuri "feluri",
grâu (semănătură, lan) are la pl. grâne / grâie, rachiu are pl. rachiuri pentru "sorturi sau porţii de
rachiu" etc.
3.3. Cazurile substantivului se identifică în raport cu funcţia sintactică îndeplinită.

NOMINATIV: subiect (Elevul învaţă); nume predicativ (El este elev); apoziţie (Mihai, elevul
din clasa a V-a, joacă şah); element predicativ suplimentar (în curând te voi vedea elev, îl consider cel
mai bun elev).
GENITIV: este cerut de prepoziţiile: asupra, contra, împotriva, înaintea, deasupra,
dedesubtul, dinaintea etc. şi de locuţiunile prepoziţionale: în faţa, în spatele, în jurul, în preajma, în
vederea, în ciuda, în pofida, din partea, din cauza, din pricina, de-a lungul, de-a latul, în cursul
atribut subst. genitival (Acoperişul casei este gri),
atr. subst. prepozițional (Călătoria în jurul lacului durează o zi.);
complement indirect (Au luptat contra inamicului);
nume predicativ (Noi suntem împotriva fumatului),
apoziție (Cartea lui Mihai, a colegului meu, este interesantă.)
complement circumstanţial de loc (S-a oprit în fata blocului);
A intrat înaintea profesorului. (de timp)
Sportivul înoată contra curentului. (de mod)
N-a venit din cauza bolii. (de cauză)
DATIV: Prepoziţiile dativului: datorită, graţie, mulţumită, conform, contrar, potrivit, aidoma,
asemenea. Atipic, dativul este subordonat şi unui regent nominal (dativ adnominal – în gramatica
tradițională) – acordarea de medalii sportivilor, trimiterea de ajutoare sinistraţilor, nepot de soră
mamei mele, domn Moldovei etc., realizând funcţia sintactică de atribut substantival în dativ.
complement indirect (Am dat prietenului o carte; El este un coleg scump inimii noastre; Bravo
fruntaşilor!).
atribut substantival prepoziţional: Reuşita graţie perseverenţei este demnă de laudă.
apoziţie: I-am scris Mihaelei, prietenei mele.
nume predicativ: Răspunsul lui n-a fost conform aşteptărilor.
Compl. circumstanţiale:
A procedat conform instrucţiunilor. (de mod)
Stai locului! Aşterne-te drumului. Ducă-se pustiului. Vestea îl ţintuise locului. (de loc)
Contrar așteptărilor, el a plecat de acasă. (concesiv)
ACUZATIV: Acuzativul este cerut de prepoziţiile:

către, cu, fără, de, despre, din, dintre, dintru, în, între, întru, la, lângă, pe, peste, prin, printre,
printru, spre, sub, a, de, de către
şi de locuţiunile prepoziţionale: în caz de, afară de, în loc de, departe de, față de, de dinainte de etc.
Funcţii sintactice:
complement direct – pe cine? ce? (cu prepoziția pe sau fără această prepoziție): Îl văd pe Ion. Citesc
cartea. (când există posibilitatea substituției substantivului cu o formă neaccentuată de pronume
personal)
atribut substantival prepoziţional: care? Ce fel de? Zidul de piatră s-a dărâmat.
nume predicativ: ce se spune despre? Cei mai mulţi sunt fără inteligenţă, dar cu bun-simţ. Paharul este
de sticlă.
element predicativ suplimentar: A luat-o de nevastă.

apoziție: care? Grădina îngrijită de Maria, de sora mea cea mare, este foarte frumoasă.
complement de agent: de către cine? Rolul lui Hamlet a fost bine interpretat de actorul nostru.
complementul indirect: la cine? la ce? de la cine? de ce? pentru cine? pentru ce? despre cine? despre
ce? cu cine? cu ce? etc.Vorbește cu prietenii săi. Mă gândesc la Ion. Se abuzează de vorbe mari.
Contez pe mama mea. Mă bazez pe colega mea. (când nu există posibilitatea substituției substantivului
cu o formă neaccentuată de pronume personal)
circumstanţiale:
A stat la Paris toată vara. (de timp)
Merge la serviciu în fiecare zi. (de loc)
Vorbește fără teama de a nu greși. (de mod)
N-a venit de ruşine. (de cauză)
A alergat toată ziua după cumpărături. (de scop)
În caz de pericol, trageţi mânerul! (condiţional)
Cu tot efortul, n-a reuşit nimic. (concesiv)
A muncit până la epuizare. (consecutiv)
VOCATIV – cazul adresării, al chemării. Substantivul în vocativ poate apărea singur în co-
municare, însoțit sau nu (uneori, se folosesc desinențele de la nominativ) de desinențe specifice:
Ioane! Fetelor! Maria! Mario! Mărie!- constituind o propoziţie neanalizabilă. Poate fi însoţit de o
interjecţie: Măi frate! sau de alţi determinanţi cu funcţie atributiva: Codrule cu râuri line!; însoţit de
un nume propriu: Domnule Popescu!, substantivul propriu fiind în nominativ.
4. Declinarea substantivelor compuse. Substantivele compuse rămân invariabile, dacă sunt
alcătuite dintr-un verb şi un substantiv (gură-cască, târâie-brâu) sau dintr-un substantiv şi un adjectiv
(vorbă-lungă, maţe-fripte). Sunt variabile, modificându-se numai primul element care se desparte prin
cratimă (floarea-soarelui, al florii-soarelui), numai ultimul element (bunăstarea, al bunăstării) sau
amândouă elementele (bună-cuviinţă, al bunei-cuviinţe). În cazul numelor proprii compuse se declină
numai al doilea element, când e în acelaşi caz cu primul (Târgu-Jiu, al Târgu-Jiului), numai primul
element, când al doilea este un substantiv în genitiv sau legat prin prepoziţia de (Vatra Dornei, al
Vetrei Dornei, Vălenii de Munte, al Vălenilor de Munte) sau ambele elemente când substantivul e
compus din substantiv şi adjectiv (Valea Lungă, al Văii Lungi).
5. Locuţiunile substantivale sunt grupări de cuvinte cu sens unitar, echivalente semantic şi
sintactic cu substantivele: aducere-aminte, (ne)băgare de seamă, părere de rău, ţinere de minte (ele
provin adesea din locuţiuni verbale); punct de vedere (opinie, părere), bătaie de joc (batjocură), bătaie
de cap (supărare), dare de seamă (raport).
Locuțiunile substantivale se comporta ca un substantiv, având forme pentru singular și plural,
putând fi articulate sau nearticulate.
Cuvintele din care este alcatuită o locuțiune substantivală nu se pot analiza separat.
ADJECTIVUL
Adjectivul - clasă deschisă, subordonată substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i

extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice.
Flexiunea adjectivului cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz, iar uneori şi de
gradele de comparație/intensitate.
În asocierea [substantiv + adjectiv], genul, numărul şi cazul sunt marcate dublu: casă
frumoasă, case frumoase. Determinarea este exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului hotărât
la primul component: frumoasa fată şi fata frumoasă. Prin antepunere, adj. preia formal articolul, însă
nu individualizează calitatea, ci obiectul. (subst. este articulat hotărât, şi nu adjectivul). Foarte rar
articolul apare atât la subst., cât și la adj.: biata mama, săraca bunica. Adjectivul se acordă în gen,
număr şi caz cu substantivul pe care-l însoţeşte.
Clasificare:
a. După origine: moștenite (frumos, bun, mare, mic, lung, înalt, alb, roșu, verde), împrumutate
(bogat, sărac, vesel, drag, viclean, fudul, zevzec, kaki, bleumarin) și create pe teren
românesc (maroniu, auriu, prietenesc, galben-verzui)
b. După structură: simple, compuse (alb-imaculată, instructiv-educativă), locuțiuni
c. După comportamentul morfologic: adjectivele propriu-zise și adj. pronominale
d. După informația semantică: calificative și categoriale
e. După flexiune: variabile și invariabile
1. adjectivele variabile:
- cu patru forme flexionare: bun, bună, buni, bune; frumos, alb, greu, scump, arbitrar
- cu trei forme flexionare: drag, nou, nouă, noi; muncitor, muncitoare, muncitori;
adânc, adâncă, adânci; larg, largă, largi; roșu, roșie, roșii, românesc, pustiu, propriu, auriu,
straniu
- cu două forme flexionare: verde-verzi, veche-vechi, dulce-dulci, tenace - tenaci,
rapace - rapaci;
2. adjective invariabile:
- monosilabice și bisilabice (neologisme): bleu, gri, maro, roz, mov, șic, bordo,
pane;
- terminate în ce (neologisme): motrice, vivace, eficace, perspicace;
- cuvinte vechi: coşcogeamite, ditamai, otova, sadea, ferice, gata, asemenea, așa.
În limba actuală numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite ca

adjective invariabile: muzică latino, program tele, coafură afro, studentă simpa.
Gradele de comparaţie ale adjectivului

Gradele de comparație/de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci
gramaticale analitice, totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace expresive – sintactice, fonetice
sau lexicale – mai mult sau mai puţin gramaticalizate.
Intensitatea unei însuşiri poate fi evaluată şi prin alte mijloace, exprimând aprecieri de gradare
intermediare: aproape frumos, uşor cărunt, cam alb, destul de bun etc.
a) pozitiv: Copacul cel înalt este în faţa casei (cel-articol demonstrativ)
b) comparativ:
- de inferioritate: Nucul e mai puţin înalt decât/ ca plopul (mai puţin - adverb; decât, ca - prepoziţii).
- de egalitate: Mihai e la fel de/ tot aşa de/ tot atât de/ deopotrivă de/ înalt ca și Dumitru (adverbe şi locuţiuni
adverbiale: la fel de, tot aşa de etc.).
- de superioritate: Plopul e mai înalt decât/ca nucul.
Gruparea locuţională mai mult sau mai puţin („oarecum”), asociată cu un adjectiv, are rol de
aproximare a însuşirii: era mai mult sau mai puţin atentă. Tot cu mai mult, dar şi cu mai curând, mai
degrabă se exprimă comparaţia între două însuşiri, de obicei opuse: mai mult moartă decât vie, mai
mult tânăr decât bătrân.
c) superlativul:
relativ: de superioritate:. Acesta era cel mai tânăr dintre ei și cel mai frumos băiat din grup. A ales
cea mai bună soluţie dintre toate. Era cea mai caldă ploaie de la munte
şi de inferioritate: Caietul acesta era cel mai puțin curat din clasă.
absolut: Plopul este un copac foarte înalt (foarte - adverb).
Superlativul absolut se mai exprimă şi prin mijloace afective:

- adverbe şi locuţiuni adverbiale cu valoare expresivă: extraordinar/
extrem/grozav/ din cale afară de frumos
- adjective, substantive, adverbe şi locuţiuni care exprimă noţiuni dezagreabile:
supărată foc, urât de mama focului, deştept nevoie mare, sărac lipit pământului, putred de bogat,
o groază de bani, atâta amar de vreme etc.
- repetiţia adjectivului sau a substantivului: o pădure frumoasă, frumoasă; frumoasa
frumoaselor etc., substantivizarea adjectivului: o mândrețe de fată
- lungirea vocalelor sau a consoanelor: buunnă treabă!; O apă rrrece!
Nu au grade de comparaţie:
- adjective (neologisme) împrumutate din latină, limbă în care exprimă comparativul sau superlativul:
anterior, exterior, inferior, superior, posterior, ulterior, major, minor, maxim, minim, optim, proxim,
ultim, extrem, suprem etc.
- adjective care se referă la însuşiri imposibil de comparat: mort, viu, general, principal, secundar,
egal, oral, oval, pătrat, complet, unic, strămoşesc, întreg, veşnic etc.
- adjective care exprimă deja gradul absolut al însuşirii: colosal, complet, desăvârşit,
extraordinar, genial, uriaş, preafrumoasă, străvechi, arhiplin, supraaglomerat, ultrasensibil,
extrafin, rarisim, simplisim
Topica adjectivului
În funcţie de poziţia faţă de substantiv, unele adjective calificative pot actualiza sensuri
diferite: diferit: diferite opere „mai multe opere” / opere diferite „neasemănătoare”
mândru: o mândră fată „o fată frumoasă” / o fată mândră „orgolioasă”
nou: o nouă veste „o altă veste” / o veste nouă „recentă”
plin: a venit în plin sezon „în sezon de vârf” / a avut un sezon plin „încărcat”
sărac/sărman: o săracă/sărmană femeie „biată femeie” / o femeie săracă/sărmană „fără
avere”
Cu cât substantivele regente sunt mai variate semantic, cu atât semnificaţia adjectivului este
mai bogată.
Ex. bun poate însemna: „delicios, gustos, nealterat” (carne bună, mâncare bună, lapte bun), „apropiat,
devotat, credincios” (prieten bun), „cumsecade, amabil” (om bun), „natural, adevărat” (tată bun),
„oportun” (ocazie bună), „favorabil” (timp bun, vânt bun), „competent, bine pregătit” (cercetător bun)
etc., în funcţie de substantivul căruia i se asociază.
Locuţiuni adjectivale - sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar care funcţionează global ca un
adjectiv, exprimând calitatea sau apartenenţa la o categorie a obiectelor denumite de substantiv.
Componenţa locuţiunilor adjectivale este foarte variată: de vază, cu stare, în doi peri, fel de
fel, nu ştiu cum, în floarea vârstei, cu scaun la cap etc. Nu se acordă cu substantivul determinat.
Funcții sintactice: nume predicativ: Fata era isteaţă.
atribut adjectival: Fata frumoasă și harnică este foarte apreciată.
element predicativ suplimentar: Noaptea se lăsa murdară şi grea. L-am găsit vesel.
- apoziție: Este bună, adică foarte milostivă.
- complement indirect (Din galbenă, substanţa s-a făcut roşie, la soare.)
- compl. circ de mod comparativ (este mai mult mort decât viu.)
- circumstanţial de relaţie (De fudulă, n-o întrece nimeni.)
- circumstanţial opoziţional (În loc de roşii, merele erau maronii.)
- circumstanţial cumulativ (Pe lângă leneşă, fata mai era şi mincinoasă.)
- circumstanțial de timp (Îl cunoșteam de mică.).
- circumstanțial de cauză (Plângea de supărată. De rea nimeni n-o iubește.)
PRONUMELE
1. Definiție: partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv, dând și diverse
informații gramaticale, semantice, stilistice cu privire la acesta.
Unele pronume pot funcţiona ca termeni cu referinţă generică ("Ce e rău şi ce e bine / Tu te-
ntreabă şi socoate", „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, A-ți iubi aproapele este o poruncă dată de
Dumnezeu.).
Altele pot avea trăsături semantice specifice: nimeni evocă o mulţime vidă; cine face referire
la persoane, asta-aceasta indică faptul că obiectul evocat este perceput de vorbitor în apropierea sa
spaţială sau temporală.
2. Clasificare: în funcție de categoria persoanei, pronumele au fost clasificate în:
a. pronume personale: pronumele personale propriu-zise, pronume de politeţe, pronume de
întărire, pron. reflexive, pronume posesive;
b. pronume nepersonale: demonstrative, nehotărâte, negative, relative, interogative.
 Dintre acestea, trei subclase nu pot deveni adjective pronominale:
personale, de politețe și reflexive.
Celelalte au capacitatea de a se combina, în calitate de adjectiv pronominal, cu un substantiv:

Mama însăși a venit la școală. Copilul meu este inginer. Această carte nu este pentru tine. Fiecare
copil a primit câte o minge. Niciun elev nu este atent. Am cumpărat ce carte mi-a trebuit. Care elev nu
e atent la mine?
3. Categorii gramaticale: Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu genul,
numărul şi cazul, însă spre deosebire de acesta, pronumele prezintă flexiune în raport cu categoria
gramaticală a persoanei (în cazul câtorva clase).
Categoria gramaticală a genului este marcată numai la pers. a III-a.
În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale: El citeşte.
Acesta/fiecare/unul/altul citeşte. Cine citeşte? Cine citeşte reuşeşte.
Raportate la numărul formelor cazuale (N, Ac, G, D, V), unele pronume au paradigme
defective:
- pron. personale de pers. I şi a II-a nu au forme de genitiv, cele de pers. I şi a III-a nu au forme de
vocativ,
- cele reflexive nu au forme de nominativ, genitiv, vocativ
- pron. personale propriu-zise şi cele reflexive prezintă două serii de forme la dativ şi acuzativ: forme
accentuate şi forme neaccentuate.
La nominativ, pronumele subiect poate lipsi: citesc o scrisoare / citeşti o scrisoare (subiect
inclus = eu, tu); citeşte o scrisoare (subiect subînţeles = el, ea).
I. Pronumele personal propriu-zis – La persoana a III-a apar şi două pronume speciale: însul,
dânsul. Însul era mult mai frecvent în stadii anterioare ale limbii noastre, astăzi fiind folosit rar,
precedat de prepoziţiile întru, printru, dintru. Însul marchează opoziţiile de gen şi număr: însul/însa,
înşii/însele, iar dânsul are paradigmă completă, marcând opoziţiile de gen, număr şi caz: dânsul-dânsa,
dânșii-dânsele, dânsului-dânsei, dânșilor-dânselor. – pron. cu grad redus de politețe.
Persoana şi numărul pronumelui subiect impun persoana şi numărului verbului: eu citesc, ei şi

ele citesc, noi şi voi citim, ei şi ea merg la teatru, tu şi ei mergeţi…., eu cu voi mergem…..etc.
Formele neaccentuate se distribuie în următoarele poziţii sintactice:

a. în relaţie cu un verb, în poziţia sintactică de complement indirect – formele neaccentuate
de dativ (îi spun), respectiv în poziţia sintactică de complement direct – formele
neaccentuate de acuzativ (îl cunosc);
b. în relaţie cu un substantiv, formele neaccentuate de dativ posesiv ocupă poziţia de atribut
pronominal, grupate fie cu substantivul (cartea-ţi, fața-i, viața-mi), fie cu adjectivul
(frumoasa-ţi carte, lungu-i păr);
c. în relaţie cu un substantiv şi cu un verb simultan, ca dative posesive (ţi-am văzut cartea
adică am văzut cartea ta), unde ţi are funcţie sintactică de atribut pronominal;
d. rar, formele neaccentuate de dativ apar în relaţie cu o clasă de prepoziţii cu regim de
genitiv (deasupra-ţi, în juru-i, contra-mi), având ca funcţii sintactice complementul, mai
rar atributul - S-au adunat în juru-i. ( pron pers. pers a IIIa, nr. sg, f./m. neacc, D, c.c. de
loc). Toți au votat împotrivă-i / împotrivă-ți. p. pers., D, CI
***Aceste pron. pers. nu preiau cazul prepoziției sau locuțiunii prepoziționale în genitiv.
Formele neaccentuate intră în câteva structuri sintactice speciale

1. Formele neaccentuate de dativ şi acuzativ participă la dubla exprimare a complementului
direct şi a complementului indirect:
L-am văzut pe Ion. Am văzut-o pe Ana. / Pe Ion l-am căutat. Pe Ana am rugat-o să vină.
I-am dat lui Mihai o carte. I-am dat Ioanei un cadou. / Lui Mihai i-am cumpărat o carte. Ioanei i-am
dat un cadou.
Forma neacc. de acuzativ feminin o poate dubla o propoziţie completivă directă: Că e bolnavă
o ştiu.
2. Formele neacc. pot fi asintactice (nu intră în relaţie sintactică cu ceilalţi constituenţi ai
enunţului); au doar rol stilistic.
Dativ etic: formele neacc. de pers. I şi a II-a apar facultativ şi indică participarea afectivă a
vorbitorului la relatare (Mi-l ia odată Făt-Frumos şi mi ţi-l vâră pe zmeu în noroi până la glezne. O să
mi-l omoare. Ți-ai găsit!) Au rol de persuadare a ascultătorului.
Dativul cu valoare neutră: formele neacc. de persoana a III-a intră ca formanți obligatorii în
structura unor îmbinări, de tipul (Dă-i cu bere, dă-i cu vin…; Şi dă-i şi luptă; Îi dă cu gura; Ce să-i
faci? Asta e viaţa!)
Acuzativul cu valoare neutră: formele de persoana a III-a feminin, sg. şi pl. intră ca formanți
în structura unor îmbinări (A luat-o la sănătoasa, A băgat-o pe mânecă, N-o mai duce mult., A luat-o
razna., O ţine într-un plâns., O dă în ninsoare., Nu le are cu muzica.)
Funcţiile sintactice ale pronumelui personal propriu-zis

subiect (El este cuminte. Ai lor au plecat la Cluj.)
nume predicativ (Singura mea speranţă este el. Cadoul este de la noi. Noi suntem contra lor/aidoma
lor. De ce sunt cu toții contra-ți)
apoziţie (Vinovatul, adică tu, va plăti despăgubiri)
atribut pronominal genitival (Cartea lui e foarte interesantă.)
atribut pronominal în dativ (cumnată mie, trimiterea de ilustrate lor, reușita datorită ție)
atribut pronominal prepoziţional (Cartea de la voi mi s-a părut scumpă. Plecarea din cauza lui ne-a
deranjat.)
complement direct (Mă sperie gândul că într-o zi te-aş putea pierde.)
compl. indirect (Nu-i voi spune rezultatul.)
compl. indirect (Mă gândesc la tine.)
compl. de agent (Emisiunea a fost întreruptă de ei.)
circumstanţial de diferite tipuri:
CCL: Vino lângă mine., S-a așezat în față-mi.
CCT: A ajuns înaintea lui., Odată cu el a plecat și ea.
CCM: Scrie ca mine. Dan e mai înalt decât tine.
CCZ: Din pricina ei m-am întristat și eu.
CCS: În favoarea lor se face recapitularea.
Ccondițional: În locul ei, eu nu te-aș fi trădat.
Cconcesiv: În pofida lor, ei tot au venit.
Caz Forme Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a

Nr. Sg. Pl. Sg. Pl. Sg. Pl.
Gen m=f m=f m=f m=f m f m f
N eu noi tu voi el ea ei ele
G - - - -
D accentuate mie nouă ţie vouă lui ei lor lor
(nonclitice)
neaccentuate (clitice) (î)mi ne (î)ţi v(ă) (î)i (î)i le le
ni vi li li
Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei ele
(nonclitice)
neaccentuate (clitice) m(ă) ne te v(ă) (î)l o (î)i le
V - - tu! voi! - - - -
II. Pronumele de politeţe

Dintre limbile romanice, limba română are cel mai complex sistem al pronumelor de politeţe.
Flexiunea pronumelui de politeţe
Pers. a II-a: N-Ac – dumneata (d-ta), dumneavoastră (dvs., dv, d-voastră)
G-D – dumitale (d-tale), dumneavoastră
Pers. a III-a: N-Ac, G-D – dumnealui (d-lui), dumneaei (d-ei), dumnealor (d-lor)
(N = Ac) dumneasa cu forma de G = D, dumisale. (mai rar întâlnită)
Locuțiuni pron. de politețe: Domnia Ta, Domnia Voastră, Domnia Lui, Domnia Lor, Domnia Sa/Ei.
Alături de acestea, apar unele onorifice, realizate ca îmbinări locuţionale, specializate pentru diverse
situaţii de comunicare (Preasfinţia Voastră, Maiestatea Voastră, Excelența Sa, Maiestatea Sa, Alteţa
Sa, Magnificenţa Sa, Eminența Sa etc.).
Regional, se folosesc și forme precum mata, matale, mătălică, tălică, mătăluță.
III. Pronumele reflexiv: însoţeşte un verb cu care se acordă în persoană. Are forme numai
pentru acuzativ şi dativ, identice cu formele neaccentuate ale pronumelui personal la persoana
I şi a II-a singular şi plural. Are forme proprii numai la persoana a III-a. El se laudă pe sine.
Eu mă întreb ce s-a întâmplat. (reflexiv) / El mă întreabă ce s-a întâmplat. (personal);
Eu mi-am reparat mașina. (reflexiv posesiv) / El mi-a reparat mașina. (personal posesiv)
Eu mă trezesc. reflexiv – El mă trezește. personal
Eu îmi spun. reflexiv – El îmi spune. personal
Eterogenitatea reflexivului – se manifestă sub diverse situaţii:

1. Reflexivul posesiv - marchează identitatea referenţială dintre subiect şi atributul pronominal:
Dan şi-a cumpărat cartea (sa) din librării.
Ion îşi vede de sănătate (sa).
Îşi vede de treabă (sa).
Îşi cunoaşte interesul (său).
Nu-şi cunoaşte valoarea (sa).
2. Reflexivul inerent – apare fără funcţie sintactică în structura unor verbe la diateza reflexivă:
Îmi imaginez totul. Mi se cuvine totul.
Își aduce aminte de copilărie. Așa se întâmplă mereu.
Vă luați rămas bun. O să ne luăm rămas bun.
Îți închipui ce va face. Se pare că va ploua.
Ne dăm seama de greșeli. Mă odihnesc.
Își bat joc de viața lor. Se gândește.
Amintiți-vă de noi. Te bucuri mult.
Se înnoptează. S-a luminat de ziuă.

*** aceste pronume reflexive nu se pot dubla prin formele accentuate: *îmi imaginez mie; *vă luați
vouă rămas bun; *mă odihnesc pe mine etc.
3. Reflexivul pasiv – în structurile cu reflexiv pasiv acesta este formant (nu are funcție sintactică),
având rolul de a marca opoziţia de diateză - pasivă / activă:
În articol se arată (adică, este arătată) diferenţa dintre dativ şi dativ posesiv. D. pasiv-reflexivă
În articol autorul arată diferenţa dintre dativ şi dativ posesiv. D. activă
S-a anunţat (a fost anunțată) începerea competiţiei. D. pasiv-reflexivă
El a anunțat începerea competiției. D. activă
Podul se construiește (este construit) repede. D. pasiv-reflexivă
El construiește podul. D. activă
Reflexivul poate apărea în diverse poziţii sintactice:
Nu se cunoaşte pe sine. (complement direct)
Nu are încredere în sine. (complement indirect)
Sieşi îşi atribuie toată vina. (complement indirect)
Ea îşi respectă prietenii. (atribut pronominal)
S-a anunţat începerea competiţiei. (fără funcţie sintactică)

Se pare că vor câştiga şi anul acesta. (fără funcţie sintactică)
Se luminează cerul spre răsărit. (fără funcţie sintactică)
Pronumele reflexiv are funcţie sintactică de complement direct / compl. indirect atunci când
răspunde la următoarele teste sintactice: poate participa la fenomenul dublării prin forme neaccentuate
şi poate fi substituit cu un pronume personal, formă neaccentuată:
El se cunoaşte pe sine foarte bine, pe mine însă nu mă cunoaşte.
El îşi spune sieşi să fie atent; şi mie îmi spune acelaşi lucru.
*Când pronumele reflexiv are funcție sintactică verbele apar la diateza activă pronominală. Mă spăl pe
mine. Mă întreb pe mine.
*Când pronumele reflexiv nu are funcție sintactică verbele apar la diateza reflexivă.
Sg Pl
Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a
D mie ție îşi, -şi-, sie, sieşi ne vă îşi, -şi-

îmi, -mi îţi, -ţi-
Ac. mine,mă, tine, te se, pe sine ne vă se, -s-
-m-
IV. Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire

Este pronumele care precizează prin insistenţă obiectul al cărui nume îl înlocuieşte. Formele de
întărire cunosc un uz pronominal şi un uz adjectival, cel din urmă fiind specific limbii actuale.
a. E uimit de sine însuşi.
b. Tu însăţi îţi vei da seama că ai greşit.
c. Mamei înseşi i-a spus.
Uzul pronominal, frecvent în limba veche, este astăzi accidental, marginal şi se limitează la
poziţia sintactică subiect.
d. Am fi putut fabrica înşine dovada.
e. A fost un împătimit drumeţ, cum însuşi se caracteriza.
Formele de întărire se apropie de adjectivele pronominale prin acordul în gen, număr şi caz cu numele
determinat: băiatul însuşi / băiatului însuşi, fata însăşi / fetei înseşi.
În majoritatea situaţiilor, când forma de întărire apare în prezenţa unui nume, îl analizăm ca
adjectiv pronominal de întărire cu funcţie sintactică de atribut adjectival: Ea însăşi ţi-a spus. Stima de
tine însuţi contează foarte mult în perceperea celorlalţi. „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-
ngrozitoare.” Voi înşivă aţi văzut acest lucru. etc.
Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
Pers. I N - Ac. însumi însămi înşine însene
G-D însumi însemi
Pers. a II-a N-Ac. însuţi însăţi înşivă însevă
G-D însuți înseți
Pers. a III-a N-Ac. însuşi însăşi înşişi înseşi
G-D însuşi înseşi însele
V. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv –
Este un pronume care are dublă valoare pronominală, întrucât înlocuieşte atât numele
obiectului posedat, cât şi numele posesorului. Ex. Rochia mamei este udă încă; a mea s-a uscat.
Între pronumele şi adjectivele pronominale posesive există următoarea deosebire formală:
pronumele este totdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, ai, ale, alor, în timp ce adjectivul se
foloseşte în unele situaţii fără acest articol, iar în altele cu el: cartea mea, dar o carte a mea.
În cadrul relaţiei de posesie, obiect posedat – posesor, adj. posesiv - posesorul este al doilea
termen (stiloul meu, copilul nostru).
Rareori, posesorul apare înaintea obiectului posedat: în construcţii învechite, poetice (Pe-al
nostru steag e scris Unire; Ale tale doruri toate numai eu ştiu să le-ascult);
Structuri cu posesivul:
Posesivul românesc cunoaşte trei realizări distincte:
a. Cartea mea este nouă.

b. Cartea aceasta a mea este nouă. / O carte a mea este nouă. / Trei cărţi ale mele sunt noi. / Ale
mele cărţi sunt noi.
c. A mea este nouă.
Ca trăsătură tipic adjectivală, posesivul a păstrat acordul în gen, număr şi caz cu nominalul
determinat (fratele meu, sora mea, fraţii mei, surorile mele, surorii mele etc.). Acordând prioritate
acestei trăsături, posesivul va fi interpretat în aceste situații ca adjectiv posesiv.
La persoana a III-a singular, paralel cu formele posesive (său, sa, săi, sale) se folosesc şi
formele pronumelui personal în genitiv (al său = al lui, al ei; a sa = a lui, a ei; ai săi = ai lui, ai ei;
ale sale = ale lui, ale ei); de asemenea, la persoana a III-a plural, unde paradigma posesivului este
defectivă, se folosesc formele de genitiv ale pronumelui personal (al, a, ai, ale lor).
Funcții sintactice ale posesivului
Adjectivul posesiv este considerat întotdeauna atribut adjectival, determinând nominalul
regent (Ideea aceasta a ta ne-a surprins pe toţi.), iar pronumele posesiv este considerat substitut al
subst., ocupând poziţii sintactice tipice substantivului.
genul persoana
1 2 3
Un singur posesor
a) un singur obiect m., n al meu al tău al său
posedat
f. a mea/mele a ta/tale a sa/sale
b) mai multe obiecte m. ai mei ai tăi ai săi
posedate
f., n ale mele ale tale ale sale
Mai mulţi posesori
a) un singur obiect m., n al nostru al vostru -
posedat
f. a noastră/noastre a voastră/voastre -
b) mai multe obiecte m. ai noştri ai voştri -
posedate
f., n ale noastre ale voastre -
VI. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV Pronumele

demonstrativ are următoarele subspecii: de apropiere; de depărtare; de identitate; de
diferenţiere. Se declină și nu au cazul vocativ.
a. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere

Pronume singular plural
Substantiv) +
adjectiv
m., n f m f., n
N, Ac. acesta / ăsta aceasta / asta aceştia / ăştia acestea / astea
G, D acestuia / ăstuia acesteia / ăsteia acestora / ăstora
Adjectiv + singular plural

substantiv
m., n f m f., n
N, Ac. acest / ăst această / astă aceşti / ăşti aceste/ aste
G, D acestui / ăstui acestei / ăstei acestor / ăstor
Adjectivul postpus impune şi articularea substantivului (capitolul acesta), spre deosebire de
adjectivul antepus, care nu are nici particula finală -a şi nu presupune nici articularea substantivului
(acest capitol). Pronumele demonstrativ acesta cunoaşte variante populare întrebuinţate mai ales la
nominativ şi acuzativ; dintre acestea, forma de feminin asta e foarte frecventă, pătrunzând chiar în
limba literară vorbită (însă fără referire la persoane). Când ăsta, asta se referă la persoane dobândeşte
conotaţii peiorative.
b. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare

Are aceeaşi flexiune ca şi demonstrativul de apropiere cu două serii de forme literare şi
colocviale, populare sau dialectale.
Pronume singular plural
Substantiv) +
adjectiv
m., n f m f., n
N, Ac. acela / ăla aceea / aia aceia / ăia acelea / alea
G, D aceluia / ăluia aceleia / ăleia acelora / ălora
Adjectiv + singular plural

substantiv
m., n f m f., n
N, Ac. acel acea acei acele
G, D acelui acelei acelor
c. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare acela + şi invariabil. În ipostaza de
adjectiv pronominal, demonstrativul de identitate apare doar antepus nominalului determinat, având
forme omonime cu pronumele corespunzător.
caz masculin feminin
singular plural singular plural
N = Ac acelaşi aceiaşi aceeaşi aceleaşi
G=D aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi aceloraşi
d. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare aferezat (a)cel(a) şi adjectivul
pronominal nehotărât alt. Flexionează după gen, număr şi caz. În ipostaza de adjectiv pronominal,
poate apărea atât în faţa nominalului determinat, cât şi după acesta, cu forme omonime cu ale
pronumelui corespunzător.
caz masculin feminin
singular plural singular plural

N = Ac celălalt ceilalţi cealaltă celelalte
G=D celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte
VII. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT: unul, altul,

vreunul, cutare, fiecare, oricare, cineva, ceva, câtva, tot, altcineva, altcareva, altceva, alde,
niscaiva, fiece, cutare, atât, tot, mult, puţin.
Funcţiile sintactice ale pronumelui nehotărât:
subiect (Oricine ar fi interesat de o aşa ofertă.), nume predicativ (Vinovatul ar putea fi oricare dintre
ei. Ideile sunt multe.), atribut pronominal (Părerea fiecăruia contează.), complement direct (Căutaţi
pe cineva?), complement indirect (Pot spune asta oricui., Te gândeşti la cineva anume?), apoziție (Un
elev, oricare, să vină la mine. Altcineva, oricine, să vină la tablă.) etc.
 Uneori, pron. nehotărâte pot deveni substantive: Acest cineva e chiar decanul facultății. Nu e un
oarecare, ci e un mare doctor.
 În postpunere, oarecare devine adj. calificativ cu sensul „obișnuit”: E o studentă oarecare.
 ceva, mult, puțin pot deveni adverbe în anumite contexte verbale (având funcția de circumstanțial
de mod cantitativ): A cumpărat mult.
VIII. PRONUMELE NEGATIV: nimeni, nimic, niciunul (niciuna, niciunii, niciunele).
Adjective pronominale negative: niciun, nicio. Nimeni se declină: nimănui, Niciunul se declină:
niciunuia, niciuneia, niciunora.
Pronumele nimeni şi nimic se substantivizează (un nimeni, un nimic / nimicul, nimicuri).
Nimic intră şi în componenţa unor locuţiuni: adverbiale (pe nimic) sau adjectivale (de nimic).
Niciunele este folosit cu valoare neutră cu semnificaţia de "lucruri, cunoştinţe": N-are de niciunele. Nu
ştie de niciunele.
IX. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV apare în propoziţii
principale independente (Cine a întârziat?; Care e mai harnic? Ce ai aflat? Etc.)
Singular Plural
N-Ac. cine, cât (câtă), ce, care câţi (câte), care
al câtelea, a câta
G-D cui, căruia, căreia câtor, cărora
Adjective pronominale interogative: cât, ce, care.
X. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV apar numai în propoziţii

subordonate neinterogative. Au aceleaşi forme cu ale pronumelui interogativ (cine, ce, care, cât) la
care se adaugă formele de şi relativul compus ceea ce. Pronumele şi adjectivele relative şi
interogative au funcţii sintactice în propoziţiile din care fac parte. Forma contopită a pronumelui de
genul feminin ceea ce se foloseşte când are sens neutru (Nu înţeleg1/ ceea ce trebuie2/ să faci3/),
dar separat când recunoaştem elemente analizabile în cel ce, cea ce, cei ce, cele ce (pronume
demonstrativ cel şi pronume relativ ce etc): Cel1/ce învaţă2/ are succes.
Pronumele relativ intră în structura unor locuţiuni şi expresii: locuţiuni adverbiale

(din ce în ce, cât de cât, cine ştie când, cine ştie unde, cine şfie cum), expresii şi locuţiuni
pronominale (cine ştie cine, cine ştie ce, te miri cine, te miri ce, care mai de care, care pe care,
câte şi mai câte).
Ceea ce individualizează relativele în cadrul sistemului pronominal este comportamentul lor
sintactic:
 pe de o parte, se înscriu în structura propoziţiei subordonate pe care o introduc în
frază, îndeplinind o funcţie sintactică în cadrul acesteia;
 pe de altă parte, marchează un raport de subordonare în cadrul frazei (introducând
diverse tipuri de subordonate):
ex. - Îi voi da răspunsul pe care îl aşteaptă. Relativul pe care introduce în frază o propoziţie
atributivă, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct.
Când pronumele relativ introduce în frază o propoziţie atributivă, se realizează un tip special
de acord, acordul încrucişat:
 pronumele relativ se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie (băiatul în vorbele
căruia cred, fata în vorbele căreia cred, băieţii în cuvântul cărora cred, fetele în cuvântul
cărora cred);
 lexemul posesiv al (când apare) se acordă cu nominalul din propoziţia subordonată (atributivă)
pe care o introduce relativul (băiatul în ale cărui vorbe cred, fata în ale cărei vorbe cred /
băieţii în al căror cuvânt cred, fetele în a căror vorbă cred etc.)
Pronumele relative apar cu statut special în construcţiile relative infinitivale, formate dintr-un
verb (a fi, a avea) + relativ (pron. relativ – cine, ce, cât; adv. relativ – unde, cum) + verb la infinitiv
(fără a): N-are ce face., N-am ce spune., N-am cui mă plânge., N-am cât cere de la el. Nu-i unde
dormi.
Numeralul
Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor şi exprimă un număr precis, fără referire
la obiecte, numărul obiectelor, dar şi ordinea obiectelor, acţiunilor etc.
1. Numeralul cardinal – exprimă un număr întreg sau numărul obiectelor dintr-o anumită situație de
comunicare. Este clasa cel mai bine reprezentată, de la care se formează, prin diverse procedee, toate
celelalte tipuri de numerale.
Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (doi copii), fie ca substantive (Din toţi
studenţii lipsesc trei. Doi plus doi fac patru. Am ajuns la etajul 2. Călătoresc cu mașina 85.)
- Când are valoare de adjectiv, numeralul se acordă în gen şi caz cu substantivul determinat. (Au ieşit din
sală două studente.)
- Când are valoare de substantiv, numeralul preia de la acesta anumite informaţii gramaticale. (În clasă
sunt cincisprezece copii. Dintre aceștia numai patru au răspuns.)
După structură, numeralele cardinale se clasifică în: simple (zero, unu, cinci, zece, sută, mie,
milion etc.) şi compuse (douăzeci, o sută unu, unsprezece…nouăsprezece, douăzeci şi cinci, patruzeci de
mii etc.)
După origine numeralele sunt: moştenite din latină (numeralele simple de la unu la zece, mie),
împrumutate (sută, milion, miliard, trilion, zero etc.) şi create pe teren românesc (unsprezece, treizeci).
Flexiunea numeralului cardinal:
Numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus în
semnificaţia lexicală a acestuia: un(u), una / o – totdeauna sunt la singular, iar celelalte apar toate la
plural.
Numai două numerale cardinale au forme diferite pentru gen: (masculin) - un(u) / doi și
(feminin) o, una / două fie când apar separat, fie când apar în componenţa numeralelor compuse
(doisprezece copii / treizeci şi doi de copii – douăsprezece ore / treizeci şi două de ore).
Excepţie: unsprezece elevi / eleve.
Numeralele sută, mie (feminin), milion, miliard, zero (neutre), folosite singure se comportă
flexionar ca substantivele: au gen fix, au forme distincte de număr (sută-sute, mie-mii, milion-milioane,
zero-zerouri).
Cazul este prezent, în mod strict, la numeralul unu după cum este folosit adjectival sau ca
substantiv:
un copil / un tablou (masculin, neutru) / o fată (feminin) – au valoare adjectivală (N, Ac.);
unu / una – au valoare de substantiv (N, Ac.);
unui copil, unuia / unei fete, uneia (G, D)
Numeralul unu se deosebeşte de pronumele omonim prin aceea că nu are plural şi prin scrierea,
de obicei, fără -l (apare prezent cu -l în îmbinări ca: unul şi unul, de unul singur, toţi până la unul).
Numeralele cu valoare substantivală formează genitivul şi dativul cu lui: În toamna lui '99 (=
anului 1999), radicalul lui 100, Numeralul următor lui cinci este şase.
De la doi înainte opoziţiile de caz (G, D) se realizează prin prepoziţiile a şi la, aşezate înaintea
numeralului. Când aceste numerale sunt precedate de articolele demonstrative sau de determinanţi, aceştia
marchează informaţiile de caz: Rezultatul celor cinci elevi a fost mulțumitor., Am dat bomboane celor
cinci. Ideea acestor doi este bună.
Comportamentul sintactic al numeralului cardinal
• Când are valoare de adjectiv, atunci îndeplineşte funcţia de atribut adjectival: Zece studenţi au
venit.
• Când are valoare de substantiv, numeralul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: subiect
(Douăzeci sunt prezenţi la serbare), complement direct (Adoră filmele, ieri a văzut două.), c.
indirect (Le-am trimis celor patru. Se teme de trei dintre concurenți.), c. de agent (Lucrarea a fost
concepută de trei.), c. circumstanţial (M-am aşezat lângă cei doi. Lucrează cât cinci. A venit
după cei doi.), apoziție (Lucrează la postul Antena 3. Locuiesc în sectorul 2.) atribut
substantival: Doi din trei nu pricep nimic., Am corectat tezele a trei dintre elevi.
Valori de întrebuinţare a numeralului cardinal: pot exprima ordinea (etajul 6, regimentul 33), pot
reprezenta numai simboluri (În '89 a avut loc Revoluţia. Călătoresc cu 85 până la Universitate. Pe 20 se
ia vacanţă. Unsprezecele nostru s-a calificat. Agentul 007. etc.); pot exprima aproximaţia (5-6 persoane,
câteva sute, vreo zece, circa 400, mii şi mii de oameni etc.)
Se pot substantiviza (zecele, miile, sutele cincisprezecele), pot deveni baze pentru anumite
derivate (pătrar, şeptar, optzecist, douămiist, pașoptist), pot intra în alcătuirea unor compuse
substantivale comune (trei-fraţi-pătaţi) sau proprii (piaţa Doi Brazi, piaţa 1 Mai).
Intră în componenţa unor locuţiuni adjectivale ("…cu gospodari tot unul şi unul", lână sută la
sută, discuţie în doi peri), adverbiale (a vorbi în doi peri, a o spune scurt pe doi), verbale (a lua la trei
păzeşte, a tăia firu-n patru, a vorbi între patru ochi, a ţine de şase etc.)
• Exprimarea orei: ora 1/11/21 - ora unu, unsprezece, douăzeci și unu
ora 2/12/22 – ora două, douăsprezece, douăzeci și două
• Exprimarea datei: pentru prima zi a lunii se folosește numeralul ordinal masculin: întâi aprilie,
mai, decembrie; pentru celelalte zile ale lunii se folosește numeralul cardinal la forma de
masculin: șapte, douăzeci și unu iunie. Pentru zilele de 2/12/22 ale lunilor se pot folosi atât
formele de masculin, cât și cele de feminin.
2. Numeralul ordinal – exprimă ordinea, situarea într-o anumită poziţie. Poate avea statut adjectival (Mi-a
plăcut cum a interpretat al treilea concurent.) sau substantival (S-au înscris cinci persoane, dar numai a
doua a câştigat.). Poate deveni adverb prin conversiune (Întâi citesc şi apoi scriu.)
Structura numeralului ordinal:

al + numeral cardinal + -le- + particula deictică -a (al doilea);
a + numeral cardinal + -a (a doua)
Flexiunea numeralului ordinal
Numeralul ordinal prezintă forme distincte de gen, datorate celor doi formanţi (al cincilea –
masculin, neutru / a cincea - feminin), forma fiind impusă de acordul cu substantivul: al doilea copil, a
doua fată. Nu marchează flexionar numărul şi cazul. Aceste informaţii sunt exprimate prin formele
articolului demonstrativ legate de numeralul ordinal prin prepoziţia de: cel de al patrulea, cea de a patra /
cel de-al patrulea, cea de-a patra.
Cel îşi schimbă forma după gen, număr şi caz, în timp ce numeralul ordinal variază doar ca gen:
cel de-al treilea, cea de-a treia (N, Ac.), celui de-al treilea, celei de-a treia (G, D) etc.
Numeralul ordinal întâi aşezat înaintea substantivului regent flexionează după gen, număr, caz şi
determinare: întâiul, întâii, întâilor, întâiului etc. În exemple, precum clasa întâi / întâia, numeralul este
în variaţie liberă (conform DOOM2).
Funcţii sintactice: subiect (Al doilea s-a însurat.), complement direct (Alege-l pe al doilea.),
complement indirect (Toate informaţiile i s-au dat primului. Se teme de al doilea.), compl. de agent (A
fost ajutat de al doilea.), circumstanţial: Coborâm la a treia. (staţie), În primul an recolta a fost bogată,
în al doilea mai puţin., A procedat asemenea primului., nume predicativ (El este al doilea pe listă.),
element predicativ suplimentar (Te ştiu primul de când te-am cunoscut.).
3. Numeralul colectiv: indică un ansamblu de obiecte, conţinând ideea de însoţire, de grupare. În limba
literară, numeralul colectiv are forme specifice numai pentru gruparea de două elemente: numeralele
simple amândoi (amândouă, amânduror(a)), moştenit din latină, şi ambii (ambele, ambilor, ambelor),
neologism latino-romanic.
Au valoare substantivală (Amândoi au venit.) şi adjectivală (Amândoi copiii au venit.)
Pentru grupurile de obiecte care conţin de la trei elemente în sus se foloseşte, în limba literară, o
locuţiune formată din toţi / toate + numeral cardinal (toţi patru / toate patru etc.). Cu aceeaşi valoare se
foloseşte şi câteşitrei, câteşipatru etc. În registrul popular, cu valoare colectivă, se foloseşte formaţia tus-
(provenit din toţi): tuscinci, tustrele, tusşapte etc.
Au forme distincte de gen: amândoi-amândouă, ambii-ambele, tustrei-tustrele, toţi trei-toate
trele, câteşitrei-câteşitrele. Nu au forme distincte de număr.
Cazul este marcat flexionar în cazul numeralelor: ambii şi amândoi.
Trimit amândurora invitaţii. Trimit amânduror elevilor invitaţii. La celelalte se folosesc prepoziţiile "a":
jucăriile a tuscinci copiii, şi "la": s-au dat cărţi la câteşipatru copiii, le-am dat la toate patru etc.
Numeralul colectiv, cu valoare adjectivală, cere totdeauna un substantiv articulat definit (hotărât).
Numeralul colectiv, cu valoare substantivală, poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca şi pronumele
sau substantivul pe care îl substituie.
4. Numeralul multiplicativ: arată în ce măsură se multiplică o cantitate sau o calitate. Ca structură sunt
numerale derivate: îndoit, întreit, împătrit, înzecit, însutit, înmiit etc. Primele numerale din serie au
sinonime neologice: dublu, triplu, cvadruplu etc.
Au valoare adjectivală: efort înzecit, câştiguri însutite, putere îndoită etc. şi adverbială (când
determină un verb): câştigă întreit, a muncit dublu etc.
Numeralul multiplicativ se acordă cu substantivul regent în gen, număr şi caz (efort însutit,
eforturi însutite, efortului însutit, eforturilor însutite).
5. Numeralul fracţionar: exprimă o parte, o fracţiune dintr-un întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte.
Este livresc, folosindu-se în aspectele specializate ale limbii (muzică, matematică, sport).
Structura: numeral cardinal + derivat substantival cu sufixul -ime (de la un numeral cardinal)
Exemple: o doime, trei optimi, şapte sutimi, o cincime, zecimi, sutimi, şaisprezecimi etc.
O altă structură specializată pentru partiţia la 100 şi la 1000 este alcătuită dintr-un numeral
cardinal + prepoziţia la + sută, mie: douăzeci la sută, cincizeci la mie (20%, 50‰). Este folosită mai mult
în domeniul statistic. Ca echivalent al formei la sută se foloseşte substantivul neutru procent: zece
procente, cinci procente, un procent etc.
În uzul curent, pentru doime şi pătrime se folosesc substantivele jumătate şi sfert.
douăsprezece şi jumătate, ora zece şi un sfert, ora zece şi zece etc.
6. Numeralul distributiv: exprimă repartizarea, gruparea, distribuirea obiectelor (persoanelor etc.) în
grupuri egale.
Este alcătuit din adverbul câte + un numeral cardinal: câte patru, câte cinci, doi câte doi
Genul este marcat numai la primele numerale cardinale din serie: câte unul / câte una, câte doi / câte
două, câte doisprezece / câte douăsprezece. Cazul este exprimat flexionar: câte unui(a) / câte unei(a), dar
şi analitic: Repartiţia a câte doi copii pentru fiecare învăţător cade în sarcina mea. Le-au dat la câte doi
copii o carte.
Poate avea valoare substantivală: Au primit toţi câte două., Au primit toţi câte o treime., sau
adjectivală: Au primit toţi câte două cărţi şi câte trei caiete.
7. Numeralul adverbial: arată de câte ori se repetă o acţiune sau în ce proporţie numerică se află o calitate
(cantitate) a unui obiect.
Structuri cu numeral ordinal:
a) o + dată ("o singură dată, doar o dată") / de + numeral cardinal de la doi în sus + ori (de cinci
ori, de o sută de ori etc.);
b) numeral ordinal întâia (prima) + oară / dată // a doua etc. + oară (a doua oară, a zecea
oară, a suta oară etc.);
c) prepoziţia în + numeral ordinal + rând (numeralul se acordă în gen cu substantivul): în
primul, al doilea, al zecelea rând etc.
Numeralul adverbial apare, de obicei, în contexte specifice adverbului, îndeplinind funcţia de

circumstanţial: Am transcris formula de două ori. El este de două ori mai bun. Cartea a fost citită de trei
ori. (circumstanţial de mod cantitativ)., Prima oară s-a adresat în franceză. (circumstanţial de timp). Rar,
poate îndeplini funcţia de atribut adverbial: Cititul de două ori nu strică. Explicarea pentru prima dată a
lecţiei este mai dificilă.
Numerale adverbiale aproximative: de două, trei ori pe lună; vreo, circa, aproximativ cinci ori; divorţat
a treia ori a patra oară; M-a supărat de sute (şi mii) de ori. Ţi-am spus de n ori să nu mai vii.
Aspecte ale utilizării numeralului adverbial o dată:
Odată „cândva, odinioară, imediat, în sfârşit”- adverb: a fost odată, o să-ţi spun eu odată, taci odată,
odată terminată treaba;
O dată „o singură dată”- numeral adverbial: o dată pentru totdeauna, o dată în viaţă, te mai rog o dată, o
dată la două luni etc.
Întră în alcătuirea locuţiunilor: odată ce, odată cu, dintr-o dată sau a unor compuse sudate: deodată,
totodată „în acelaşi timp”.
VERBUL
Definiţie: Verbul este clasa lexico-gramaticală care exprimă acţiuni propriu-zise, stări, existența
sau devenirea, considerate ca procese, distingându-se de celelalte părţi de vorbire prin trăsături proprii.
Având un inventar extrem de bogat şi deschis, verbul este cel care distribuie funcţiile sintactice,
caracterizându-se prin aceea că poate forma predicatul unei propoziţii, adică centrul ei.
Sub aspect morfologic, verbul este o parte de vorbire flexibilă, care prezintă o flexiune specifică
numită conjugare. Forma verbului se schimbă în funcţie de categoriile de mod, timp, persoană, număr şi
diateză.
Clasificare:
- după criteriul structurii: verbe simple (a mânca, a citi, a vorbi), compuse (a binecuvânta, a
binevoi), locuțiuni (a o lua la sănătoasa, a o lua razna, a se duce de-a berbeleacul, a o face lată, a trage
pe sfoară etc.), expresii verbale impersonale (e bine, e rău, e cu putință, e clar)
- după criteriul sintactic: predicative și nepredicative, personale și impersonale,
tranzitive și intranzitive
a. Verbele predicative - au sens de sine stătător şi pot forma singure predicatul propoziţiei. Când
apar la moduri nepredicative (infinitiv, gerunziu, supin, participiu) verbele îşi păstrează caracterul
predicativ şi personal, numai modul fiind nepredicativ şi nepersonal.
Verbele nepredicative – au un sens abstractizat şi nu pot forma singure predicatul. Ele se împart
în două categorii: verbe auxiliare şi verbe copulative.
1. Verbele auxiliare – sunt instrumente morfologice care ajută la formarea unor timpuri, moduri și a
diatezei pasive. Auxiliarele sunt în număr de trei: a fi, a avea, a vrea.
A fi – ca auxiliar apare în structura viitorului anterior (voi fi plecat), a conjunctivului perfect (să fi plecat),
a condiţional-optativului perfect (aş fi plecat), a prezumtivului perfect (o fi plecat/va fi plecat) şi a
infinitivului perfect (a fi plecat). De asemenea, intră în structura diatezei pasive (este citită).
A avea – apare în formele de perfect compus (am plecat), de viitor (am să plec) şi de condiţional- optativ,
prezent şi perfect (aş pleca, aş fi plecat).
A vrea – intră în alcăt. viitorului propriu-zis (voi pleca) şi a prezumtivului (voi fi ştiind, voi fi ştiut).
2. Verbele copulative - nu pot forma singure predicatul, ci doar împreună cu un nume predicativ: a
deveni, a fi, a ajunge, a se face, a ieşi, a însemna, a părea, a rămâne etc. Dacă a deveni este
întotdeauna copulativ, celelalte pot fi atât copulative, cât şi predicative.
Ex.: Elevul este harnic (copulativ); El este acasă (predicativ); În ţara noastră sunt multe
talente (predicativ); Pe şosea a fost un accident (predicativ); Mâine va fi un an de la căsătorie
(predicativ); O prelegere este de 50 de minute (predicativ); Cât este o casă? (predicativ); Cât vor
fi examenele, nimeni nu leneveşte (predicativ); Pentru aceasta ar fi să plătească o avere
(predicativ). Ce e când ți se zbate ochiul stâng? (predicativ)
El a ajuns inginer (copulativ)/ El a ajuns acasă (predicativ)

El a ieşit doctor (copulativ)/ El a ieşit din magazin (predicativ)
Tudor se face strungar (copulativ)/ Se făcea că-l vede în zare (predicativ)
Ion a rămas repetent (copulativ)/ Rămâne să ne mai gândim (predicativ)
Colegul pare obosit (copulativ)/ Se pare că va întârzia (predicativ)
b. Verbele personale sunt cele care se combină cu un subiect în nominativ, acordându-se cu acesta în
număr şi persoană: a adormi, a învăţa, a mânca, a cotcodăci, a mieuna, a apune, a germina, a izvorî.
Sunt personale şi verbele din construcţia: Cine se scoală de dimineaţă, adoarme devreme.
Verbele impersonale nu primesc poziţia de subiect sau, dacă o primesc, realizează subiectul ca
propoziţie conjuncţională subiectivă sau ca echivalent sintactic al acesteia (infinitiv, supin, rar, gerunziu).
Sunt impersonale verbe ca:
a) Ninge, Plouă, Tună, Mă plouă, Îmi merge bine, Îmi pasă de ceva, Îmi arde de plimbare;
b) Trebuie să plec. Îmi ajunge că eşti lângă mine. Se cuvine să faci asta. Este uşor să vorbeşti / a
vorbi / de vorbit. Se aude că tună / tunând.
c) Îmi place cartea/munca/viața/vacanța. Mi-e dor/frică/foame/lene.
Mă doare capul/ spatele.
E iarnă/dimineață/marți.
☺Există în limba română verbe impersonale inerente (unde trăsătura impersonal este prezentă în
oricare apariţie a verbului) – plouă, se înserează, se luminează, îmi pasă de, se cuvine să etc. şi verbe
care, prin natura lor inerentă, nu sunt impersonale, dobândind această trăsătură contextual (sunt verbe cu
impersonalitate dobândită) – se vine târziu, se merge mult, se ştie că, se crede că, mi-a fost dat să, este
ştiut că etc.
☺Verbele impersonale au ca reflex morfologic trăsătura de verbe unipersonale, apărând cu
formă unică de persoana a treia, sg și/sau pl.

c. Verbe - tranzitive (pot primi în context complement direct): a citi, a căuta, a cere, a zice,
a întreba etc.
intranzitive (nu pot avea complement direct): a merge, a zâmbi, a dormi, a alerga etc.
Verbe - regulate (au toate modurile şi timpurile cu temele care respectă regulile conjugării): a căuta, a
merge, a cere, a coborî etc.
neregulate (temele nu respectă regulile conjugării, cunoscând mari schimbări): a fi, a avea, a vrea, a
bea, a da, a lua, a mânca, a usca.
defective (nu au toate modurile, timpurile sau persoanele): a desfide, a discerne, a deferi, a
delăsa, a eluda, a rage, a deceda, a repurta etc.
Categoria diatezei
Diateza este o categorie gramaticală specifică verbului care arată raportul dintre acţiune şi
subiectul gramatical. Se distinge prin particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice ale structurii
nemarcate (active).
În gramatica tradiţională distingem trei diateze principale: activă, pasivă şi reflexivă.
Diateza activă – arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical. Formal, ea se caracterizează prin
lipsa oricărei mărci. (nu se formează cu ajutorul a ceva anume).
Ex. Maria vine târziu. Ea procedează corect. El învaţă alfabetul. etc.
Diateza activă pronominală – apare numai la verbele reflexive propriu-zise, în care pronumele reflexiv
are funcţia de complement direct sau indirect:
Ion îl apără pe Gheorghe – d. activă; Ion se apără pe sine. Ei se ajută chiar dacă se mai ceartă. Maria își
pregătește un ceai după ce se spală și se îmbracă – d. activă pronominală
Diateza pasivă – arată că subiectul gramatical suferă acţiunea, al cărei autor, când este exprimat, este un
complement de agent.
Structura: a fi + vb. la participiu (a fost peţită des, geamul a fost deschis de vânt, elevii vor fi
citit romanul, cărţile vor fi fost citite de toţi elevii etc.)
Verbul a fi este purtătorul categoriilor gramaticale, iar participiul este purtătorul semnificaţiei, al
sensului (este variabil numai în gen şi număr). Conjugarea (I, II, III, IV) aparține verbului de conjugat.
Pasivul se realizează şi în varianta reflexiv-pasivă.
Ex. Echipa bucureşteană construieşte podul. (d. activă)
Podul se construieşte (adică este construit) de către echipa bucureşteană. (d. pasivă cu varianta
reflexiv-pasivă)
La diateza pasivă complementul de agent este autorul real al acţiunii.
Forme pasive pot avea numai verbele tranzitive; câteva verbe active tranzitive nu au diateza
pasivă: a avea, a vrea, a putea etc.
Diateza reflexivă - acţiunea este făcută de subiectul gramatical şi suportată tot de acesta. Este specifică
verbelor construite cu un pronume reflexiv obligatoriu de acuzativ sau de dativ (pronumele reflexiv nu
poate fi înlocuit cu un pronume personal sau substantiv în acelaşi caz): a se căi, a se întâmpla, a se
cuveni, a se gândi, a se preta, a se sinucide, a se abţine, a se mira, a se strădui, a se mândri, a-şi
bate joc, a-şi însuşi, a-și imagina, a-și închipui, a-și aduce aminte, a-și da seama, a-și lua rămas
bun etc. Nu sunt posibile construcţiile: El mă străduieşte, El mă sinucide.
Aceeași diateză apare și în cazul verbelor reflexiv impersonale: Se mănâncă mult. Se vine târziu. Se
trăieşte bine. Se procedează corect.
Categoria modului și a timpului
Este specifică verbului. Se materializează în formele pe care le iau verbele pentru a arăta cum
consideră vorbitorul acţiunea din punctul de vedere al posibilităţii de îndeplinire a ei în realitate, sau în
funcţie de raportul realitate-posibilitate. Astfel, indicativul este singurul mod care exprimă o acţiune reală;
celelalte moduri exprimă o acţiune posibilă, concepută în diferite tonalităţi: posibilitatea (conjunctivul),
condiţia și dorința (condiţional-optativul), porunca sau îndemnul (imperativul), nesiguranţa, presupunerea
(prezumtivul).
Clasificarea modurilor:
•din punct de vedere morfologic (al flexiunii după persoană): moduri personale şi moduri
nepersonale;
• din punct de vedere sintactic (după posibilitatea de a forma un predicat): moduri predicative şi
moduri nepredicative.
Modurile personale au flexiune completă pentru cele trei persoane (la sg. şi pl.) şi coincid cu cele
predicative. Acestea sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, prezumtivul şi imperativul.
Modurile nepersonale - nu au flexiune de număr şi persoană şi sunt nepredicative. Cer întotdeauna
prezenţa unui suport verbal la mod personal. Acestea sunt infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.
Modurile personale
1. Modul indicativ - este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune prezentată de
vorbitor ca reală. Are cele mai multe timpuri (şapte): prezent (citesc), imperfect (citeam), perfect compus
(am citit), perfect simplu (citii), mai-mult-ca-perfect (citisem), viitor anterior (voi fi citit) și viitor propriu-
zis:
- voi, vei, va, vom, veţi, vor + forma de infinitiv lucra, putea, râde, veni, hotărî;
- oi, ăi, o, om, oţi, or + forma de infinitiv (folosit popular şi regional);
- am să lucrez, ai să lucrezi, are să lucreze, avem să lucrăm, aveţi să lucraţi, au să lucreze;
- o să lucrez, o să lucrezi, o să lucreze, o să lucrăm, o să lucraţi, o să lucreze (numit impropriu „viitor
popular”, acest tip este întâlnit foarte frecvent în stilul colocvial al limbii române actuale).
Din punct de vedere formal, indicativul este un mod lipsit de o marcă specifică.
2. Modul conjunctiv (numit şi subjonctiv) - exprimă, în general, o acţiune realizabilă, posibilă.

Este prin excelență (și prin origine) modul subordonării față de un alt verb: vrea să plece. Are ca marcă
specifică conjuncţia „să” şi numai două timpuri: prezent şi perfect.
În anumite situaţii conjunctivul prezent poate apărea fără să: Fie ce-o fi!, Ferească Dumnezeu!,
În propoziţii dependente, în absenţa altui element subordonator, să are funcţia de conector
propoziţional: Mă bucur să aud că eşti bine. Când apar alţi conectori să rămâne doar formant al
conjunctivului: Se întreba dacă să plece sau nu.
2.1. Conjunctivul prezent: este alcătuit din elementul mobil, invariabil, să şi forma verbului identică cu
prezentul indicativului, dar cu o singură excepţie (persoana a III-a, sg. şi pl).
De regulă, verbele care au la indicativ prezent desinenţa -ă, prezintă la conjunctiv prezent desinenţa -e (el
cântă – el să cânte; el joacă – el să joace), pe când cele cu desinenţa -e la indicativ prezent primesc la
conjunctiv prezent desinenţa -ă (el plânge – el să plângă; el citeşte – el să citească).
Verbe precum a atribui, a contribui, a sui etc. prezintă omonimia 3 ind. prezent = 3 sg. şi pl. conj.
prezent (el atribuie – el să atribuie, ei să atribuie).
La verbele de conjugarea I (în -a) şi a IV-a (în -i sau -î) apar alternanţe fonetice: lucrează / să
lucreze, citeşte / să citească, urăşte / să urască etc.
O trăsătură specifică flexiunii acestui timp este omonimia dintre persoanele 3 sg şi 3 pl. la toate tipurile de
verbe.
2. 2. Conjunctivul perfect: este alcătuit din trei componente: afixul mobil să + vb. a fi invariabil +
participiul verbului de conjugat (să fi cântat, să fi tăcut, să fi zis, să fi citit). Este o formă invariabilă ca
persoană şi număr. Omonimia se rezolvă prin prezenţa pronumelui personal sau prin context: eu să fi
scris, el să fi scris, „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor….” etc.
În limba română actuală conjunctivul concurează infinitivul, aflându-se cu acesta din urmă într-o
relaţie de sinonimie: Începe a povesti. Începe să povestească.; E interesant a călători. E interesant să
călătoreşti.
3. Modul condiţional-optativ – este modul personal şi predicativ care exprimă, la timpul prezent, o
acţiune realizabilă, posibilă, iar la timpul perfect una ireală. Întruneşte două valori: de condiţie şi de
dorinţă. Valoarea condiţională apare în subordonate, iar cea optativă, în special, în propoziţii principale.
Ex. Dacă aş avea bani, aş cumpăra tabloul. (val. condiţională); Aş cere un sfat. (val. optativă). Are două
timpuri: prezent şi perfect.
3. 1. Condiţionalul-optativ prezent - are următoarea structură:
auxiliarul „a avea” (cu forme specializate: aş, ai, ar, am, aţi, ar) + forma de infinitiv a verbului de
conjugat; formele auxiliarului sunt purtătoare ale informaţiilor de persoană şi număr şi prezintă omonimie
între persoanele 3 sg. şi 3 pl (el ar citi / ei ar citi).
3. 2. Condiţionalul-optativ perfect – este alcătuit din trei componente:
auxiliarul „a avea” (cu forme specializate: aş, ai, ar, am, aţi, ar) + vb. a fi invariabil + participiul
invariabil al verbului de conjugat: aş fi cântat.
4. Modul prezumtiv – este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune posibilă, dar presupusă,
bănuită asupra căreia planează incertitudinea. Structurile prezumtivului se bazează pe tipare de viitor
combinate cu gerunziul sau cu participiul.
4.1. Prezumtivul prezent – cuprinde două forme: voi (oi) fi ştiind, oi şti.
A. 1. sg. (v)oi fi ştiind 1. pl. vom (om) fi ştiind
2. sg. vei (ăi, ei, -i, îi) fi ştiind 2. pl. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi ştiind
3. sg. va (o, a) fi ştiind 3. pl. vor (or) fi ştiind
B. 1. sg. oi şti 1. pl. om şti
2. sg. ăi (ei, -i, îi) şti 2. pl. oţi (ăţi, eţi, îţi) şti
3. sg. o (a) şti 3. pl. or şti
4. 2. Prezumtivul perfect – corespunde viitorului anterior: (v)oi fi ştiut……….

Valoarea de prezumtiv decurge numai din context, prin sensul de îndoială, prezumţie.
Ex. Când îi vei scrie, el va fi sosit din vacanţă. (viitor anterior);
Nu ştiu dacă va (o) fi sosit din vacanţă. (prezumtiv);
Acum o dormi, că nu văd lumină. (prezumtiv);
Mîine o dormi și el mai bine. (viitor)
5. Modul imperativ – redă o acţiune posibilă, voită de vorbitor şi care se realizează în nuanţele de ordin,
îndemn, sfat, rugăminte. Acest mod se foloseşte numai în propoziţii principale. Are numai o persoană (a
II-a sg. şi pl.). De asemenea, prezintă o marcă specifică – intonaţia (!) şi două forme: afirmativă şi
negativă.
5. 1. Imperativul afirmativ – are, de regulă, forme omonime (parţial sau total) cu forme ale prezentului
indicativ.
Ex. lucraţi, hotărâţi, povestiţi (voi)! (imperativ) = voi lucraţi, hotărâţi, povestiţi (indicativ prezent);
joacă, lucrează, doboară, porneşte, dă, ia (tu)! = el, ea joacă, lucrează, doboară, porneşte, dă, ia
Verbe ca a adormi, a creşte, a fierbe, a plânge prezintă două forme de imperativ: adormi! –
adoarme-l!; creşti! – creşte-l!, plângi! – plânge-l! etc.
Câteva verbe au forme speciale pentru imperativ afirmativ: vino!, fă!, du!, zi!, revino!, refă!, adu!,
fii! etc.; Te duci la mare. – Du-te la mare!; Fii bun!, Fiţi cuminţi! etc.
5. 2. Imperativul negativ:
Persoana a II-a plural se conformează regulii formării imperativului afirmativ: nu intraţi, nu
avansaţi, nu coborâţi, nu veniţi, nu începeţi, nu ştergeţi (voi)! = voi nu intraţi, nu avansaţi etc.
Pers. a II-a singular are forme omonime cu infinitivul verbelor: nu intra!, nu avansa!, nu coborî!, nu
veni!, nu începe!, nu şterge! etc. sau Nu te duce acolo!, Nu face aşa ceva!, Nu zice asta! Nu fi supărat!
Unele verbe nu pot fi folosite la imperativ: a putea, a vrea, a trebui (vb. modale), plouă, ninge,
burniţează etc. (vb. meteorologice), a (-i) conveni, a (-i) displăcea, a (-i) păsa, a (-i) plăcea etc.
Imperativul este mijlocul special de exprimare a semnificaţiei „obligatoriu” / „interzis”.
Imperativul apare în diverse forme ale discursului adresat: dialog, vorbire directă etc. Prin formele de
imperativ, vorbitorul porunceşte (Ieşi afară!), permite sau interzice alocutorului să efectueze o anumită
acţiune (Fumează, dacă vrei!, Nu fuma aici!), ori îl sfătuieşte (Ascultă şi versiunea lui!), îl îndeamnă (Du-
te, s-a făcut târziu!).
MODURILE NEPREDICATIVE ȘI NEPERSONALE
1. Infinitivul – se îndepărtează de verb prin pierderea flexiunii de număr şi de persoană şi a

funcţiei predicative.
• Este o plăcere a citi această carte.
Structura infinitivului:
a. un infinitiv prezent: a (de origine prepoziţională: lat. ad) + radical + sufix (variabil după conjugare): a
cânta, a tăcea, a zice, a iubi, a hotărî.
b. un infinitiv perfect, caracterizat prin trăsăturile cu structura:
 infinitivul prezent al verbului a fi + participiul verbului de conjugat: a fi plecat, a fi vegheat, a fi
cerut, a fi venit, a fi hotărât. Este o formă rară, livrescă.
Pe lângă infinitivul cu forma „scurtă”, întâlnit curent în limbă, mai apare cu totul limitat şi
infinitivul „lung”, care reprezintă forma arhaică şi etimologică a infinitivului, deosebită de forma actuală
prin întinderea sufixului de infinitiv (-are, -ere, -ire, -âre): Închinare-aş şi n-am cui!, Dar-ar sănătatea
peste tine! Fir-ar să fie de treabă!
☺Nu confundaţi acest tip de infinitiv cu cel substantivizat.
Infinitivul poate apărea fără prepoziția a:
• în structura unor forme verbale compuse (viitorul I, condiţionalul-optativ prezent);

• când este precedat de verbul modal a putea: poate veni, poate cânta etc;
• în construcţiile infinitivale relative (care sunt alcătuite dintr-un pronume relativ sau adverb relativ
urmat de un infinitiv): are ce citi, are cine citi, are unde / când / cum citi, am ce face, nu-i unde
dormi, n-are cu cine vorbi etc.
În raport cu un regent verbal, verbul la infinitiv ocupă poziţia de:

- subiect (A ierta e uşor, a uita e greu.), complement direct (Ştie a recita poezia), compl. indirect (Ne
gândim a interveni.), nume predicativ (Dorinţa lui este de a câştiga.), atribut verbal (Dorinţa de a reuşi l-
a menţinut în viaţă.), circumstanţial de timp (Înainte de a trece strada, m-am oprit la culoarea roşie a
semaforului.), circ. de scop (Ne-am pregătit pentru a face faţă evenimentelor.)
-☺ verbul la infinitiv poate avea funcţie de predicat doar în propoziţii principale imperative („de
recomandare”): A nu se rupe florile! A nu se fuma! A se păstra liniştea! A nu se uita ajutorul primit!
Aceste recomandări sunt valabile pentru orice destinatar şi pentru orice moment al enunţării.
Acest tip de infinitiv este preferat pentru valoarea generală şi abstractă, dată de caracterul nepersonal al
infinitivului.
În paradigma infinitivului apar şi opoziţii de diateză:

• dorinţa de a ajuta pe ceilalţi (d. activă) – dorinţa de a fi ajutat de alţii (d. pasivă);
• un literat dornic de a citi tot ce se publică (d. activă) – un literat dornic de a fi citit de
contemporani (d. pasivă);
• un profesor dornic de a se adopta punctul lui de vedere (reflexiv-pasiv);
• dorinţa de a se trăi mai bine (reflexiv-impersonal).
Formele de infinitiv sunt concurate de conjunctiv (E plăcut a călători / să călătoreşti. Pot cânta /
să cânt. etc), de supin (termină a lucra / de lucrat, am a învăţa / de învăţat), de substantivele postverbale
abstracte (dorinţa de a rezolva exerciţiul / de rezolvare a exerciţiului).
2. Participiul – este o formă nepersonală şi nepredicativă a verbului a cărei caracteristică este

comportamentul intermediar între adjectiv şi verb. Structura participiului: radical + sufixul participiului
La unele verbe radicalul este acelaşi indiferent de forma flexionară (cânt-at, cânt-ai, cânt-ăm,
cânt-ând etc.). La alte verbe, radicalul de participiu apare numai la perfectul simplu şi la mai-mult-ca-
perfect (mer-sei, mer-s, cop-t, cop-sei, văz-ut, văz-ui).
Sufixul este diferit în funcţie de clasa de conjugare:
• at (pentru toate verbele în -a): cânt-at, lucr-at, desen-at;
• ut (pentru majoritatea verbelor în -ea şi pentru unele cu infinitivul în -e): av-ut, plăc-ut, văz-ut,
trec-ut, făc-ut, băt-ut, umpl-ut;
• s (pentru unele verbe în -e): ar-s, mer-s, răma-s, şter-s;
• t (pentru o serie restrânsă de verbe în -e): cop-t, fier-t, frân-t, frip-t, rup-t, spar-t, sup-t;
• it (pentru toate verbele în -i): cit-it, su-it, iub-it şi ât (pentru toate verbele în -î): hotăr-ât.
Tipare de construcţie care includ participiul

1. ca formant invariabil, participiul intră în componenţa unor forme verbale compuse: perfect compus
(am citit), viitor anterior (voi fi citit), conjunctiv perfect (să fi citit), condiţional-optativ perfect (aş fi
citit), prezumtiv perfect (oi fi cântat), infinitiv perfect (a fi citit).
2. forma participiului apare în componenţa diatezei pasive, în vecinătatea singurului operator al pasivului
a fi. Copilul este ajutat de părinţi. Copiii sunt ajutaţi de părinţi etc.
În construcţii impersonale apare şi un participiu invariabil (Mi-a fost dat să trăiesc/ a trăi /de trăit
şi asta. Este cunoscut de toţi că ai trişat la concurs.)
3. participiul apare în construcţii verbale impersonale: merită făcut acest efort, trebuie înotat până la
capăt, se cuvine spus că…(unde verbele la participiu au funcţia sintactică de subiect);
Ambiguităţile formelor de participiu se rezolvă în context:

Maria este învăţată. (erudită, inteligentă – arată însuşirea); Maria este învăţată de părinţi bunele maniere.
(verbul apare la diateza pasivă).
Mărul este copt, nu este crud (d. activă) – Prăjitura este coaptă cu atenţie la cuptor. (d. pasivă)
El este inteligent, dar este răsfăţat. (d. activă) – El este răsfăţat de colegi. (d. pasivă)
3. Supinul – este o formă nepersonală şi nepredicativă, care se caracterizează prin omonimia cu participiul
şi prin apariţia obligatorie în contextul unei prepoziţii.
Supinele substantivizate (mersul pe jos, cântatul cocoşilor, cititul cărţii, răsăritul soarelui,
aşteptatul în ploaie etc.) nu ţin de morfologia verbului şi deci, nu vor fi discutate în acest capitol.
Supinul de tip verbal apare în următoarele construcţii:
• ca subordonat al unor verbe personale şi intranzitive cu regim obligatoriu prepoziţional: S-a
apucat de citit., Se gândeşte numai la mâncat., S-a lăsat de fumat., Trăieşte din cerşit. S-a pus pe
făcut scandal. S-a apucat de învăţat limbi străine etc.; (cu funcție de compl. indirect)
• ca subordonat al unor verbe personale şi tranzitive: are de învăţat, termină de făcut lecţiile,
sfârşeşte de recitat poezia, are de bârfit pe alţii, dă de băut ţuică şi vin (cu funcție de
complement direct)
• ca subordonat unui verb impersonal: rămâne de văzut, dacă nu ţi-a fost de cumpărat; e permis de
spus, e uşor de refuzat, e interesant de studiat, e greu de aflat, e sănătos de mers pe jos etc; (cu
funcție de subiect)
• Viaţa este/ajunge/devine de nesuportat. Suferinţa este de nedescris. Maşina este de spălat rufe.
(cu funcție de nume predicativ)
• ☺în construcţii eliptice, unde se suprimă verbul modal „de necesitate” este, supinul devine
predicativ, putând apărea accidental în enunţuri imperative: De învăţat de la pagina 5 la pagina
20!; De reţinut următoarele! În aceste construcţii cei doi participanţi la comunicare (emiţătorul şi
destinatarul) sunt deduşi situaţional.
• Există construcţii în care supinul se comportă adverbial, exprimând valori superlative: negrăit de
dulce, nespus de frumoasă, nebănuit de vânjoasă, în condiţii nesperat de avantajoase etc.
• Supinul apare, de asemenea într-un tipar diferit de cele anterioare, cel de tematizare forte
(scoaterea şi aşezarea într-o poziţie tematică pentru a fi distinse de cealaltă parte din enunţ): De
mâncat, am mâncat deja., De mers, am să merg şi eu odată.; De ştiut, ştia foarte bine că n-are
nici o şansă. – cu funcție sintactică de circumstanțial de relație.
4. Gerunziul –Se realizează ca formă unică, construită cu sufixul –ând (cântând, lucrând, hotărând,
făcând, rupând, putând, vânzând, căzând, pierzând, creând, agreând etc.), care are şi varianta –ind
(apropiind, ştiind, fiind, scriind, citind, iubind, acoperind, venind etc.).
În combinaţie cu formele pronominale (personale şi reflexive), sufixul se amplifică cu –u-
(dându-mi, aşteptându-l, întorcându-se, amintindu-şi etc.). Face excepţie combinaţia cu pronumele –o
(văzând-o, aşteptând-o).
Forma negativă se realizează cu prefixul ne-: neştiind, nefăcând, iar între prefix şi verb se poate intercala
adverbul mai: nemaifiind, nemaivăzând etc.
Tipare de construcţie ale gerunziului:
• intră în componenţa prezumtivului prezent ca formant morfologic fără autonomie (va / o fi
plecând);
• când este dependent de un verb şi are acelaşi subiect cu acesta, apare obligatoriu după el – are
funcţie de circumstanţial: merge şchiopătând (de mod), se distrează dansând (de mod)
• construcţia gerunzială mai poate îndeplini ca funcţii sintactice: circumstanţial de timp (Povestind,
plângea de emoţie.), de cauză (Vânzând casa, a rămas fără locuinţă.), condiţional (Ascultându-l,
te vei convinge de adevăr.), circumstanţial concesiv (Chiar străduindu-se, tot nu va reuşi mare
lucru.);
• subiect (Se aude tunând, Se aude plouând.), compl. direct (Aud plouând. Aud vorbindu-se despre
asta.), atribut verbal (Haina-i măturând pământul / Şi-o târăşte-abia, abia., Cu faţa şiroind de
apă, cu hainele fluturând, fratele meu răcnea ca un apucat.).
Gerunziul acordat în gen, număr şi caz cu substantivul determinat are valoare adjectivală
şi funcţia sintactică de atribut adjectival: coşuri fumegânde, lebădă murindă etc.
Poate apărea la diateza activă (văzând), pasivă (fiind văzut) şi reflexivă (văzându-se, spunându-
şi). În construcţia activă, categoriile gramaticale ale verbului (persoană, număr) nu sunt marcate
morfologic. Acestea sunt redate la diateza pasivă prin forma participiului (fiind căutat, fiind căutată, fiind
căutaţi, fiind căutate), iar la diateza reflexivă prin pronume (pregătindu-mă, pregătindu-te, ducându-mă,
văitându-ne, amintindu-ţi etc.).
Numărul claselor de conjugare a verbelor este 4 (I = -a, II = -ea, III = -e, IV = -i, -î)
Forme duble ale conjugării: a îndesa, îndesând (Ciobanul îndeasă în traistă lucrurile
sale): a îndesi, îndesind (Rândurile se îndesesc la casa de bilete); a înflori (Liliacul înfloreşte
primăvara); a înflora (Mama înflorează cămaşa).
Datorită tendinţei de trecere de la o conjugare la alta, nu trebuie confundate verbele de
conjugarea a II-a cu verbele de conjugarea a III-a: conjugarea a ll-a (a părea, a apărea, a scădea, a
plăcea, a tăcea, a zăcea etc); conjugarea a III-a (a bate, a ţine, a face etc.).
Se constată o continuă fluctuaţie şi concurenţă între formele cu sufix şi cele fără sufix la
timpul prezent. DOOM2 indică variaţie liberă pentru inventează / inventă, înjgheabă / înjghebează,
înveşmântează / înveşmântă, învolburează / învolbură, şchioapătă / şchiopătează, dar recomandă
numai forma sufixată pentru decernează, împreunează, îngemănează, proferează şi numai forma
nesufixată pentru dezagregă, ignoră, îndrumă, înfiripă, perturbă, secretă.
DOOM2 reţine forme variante pentru verbele: a biciui, a cheltui, a chinui, a ciocăni, a
clănţăni, a cotrobăi, a croncăni, a destăinui, a drăcui, a huidui etc.; recomandă o singură formă cea
fără sufix pentru verbele a bombăni, a dăinui, a dezvălui, a închipui, a îngădui, a stărui, iar pentru
verbele a scormoni, a zdrăngăni, a cicăli, a prăvăli recomandă numai forma sufixată.
ADVERBUL
Adverbul poate determina un verb, o locuţiune verbală sau un adjectiv: Ozana cea frumos
curgătoare, un pronume: Aceasta de aici, un substantiv: Plecarea acasă, un alt adverb: Vorbeşte
destul de bine, o interjecţie cu valoare verbală: Hai mai repede!
Adverbe - simple: aşa, altfel, aici, bine etc.

- compuse: mâine-seară, ieri-noapte etc.
Locuţiuni adverbiale: pe urmă, în veci, într-adevăr, de unul singur, cu de-a sila, cu

totul, cu binişorul, din nou, de-a pururi, de-a fir a păr, pe întrecute, pe înserate, zi de zi, cât de
cât, din ce în ce, din când în când, aşa şi aşa, calea-valea, harcea-parcea, talmeş-balmeş, a
treia oară, de multe ori, de repetate ori, cine ştie cum, cine ştie când, cine ştie unde, te miri
unde, de când lumea etc.
Clasificarea adverbelor şi locuţiunilor adverbiale, după înţeles:
a) de loc: acolo, pretutindeni, peste tot, de jur împrejur etc.;

b) de timp: acum, curând, astăzi, din când în când;
c) de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta;
d) de scop: înadins, de aceea, pentru asta (De aceea am venit, să-ţi dau astea - de
aceea - locuţiune adverbială de scop, complement circumstanţial de scop; De aceea am
întârziat pentru că am pierdut trenul - de aceea - locuţiune adverbială de cauză, complement
circumstanţial de cauză);
e) de mod - propriu-zise: aievea, adesea, altfel, anevoie, aşa, bine, degeaba, degrabă,
împreună, razna, ruseşte, cruciş, cu dinadinsul, cu binişorul, de-a valma, de-a rostogolul, pe
rupte, talmeş-balmeş etc.
- de cantitate: atât, cam, cât, destul, foarte, mai, mult, prea, puţin, cât de cât etc.
- de comparaţie: ca, cât, cum, precum, decât, asemenea etc.
- care arată durata/ frecvenţa: mereu, necontenit, încă, tot, mai, iar, iarăşi, din
nou, adesea, rareori etc.
- de afirmaţie: da, desigur, fireşte, negreşit, cu siguranţă, într-adevăr, de bună
seamă etc.
- de negaţie: ba, nu, nici, nicidecum, deloc, defel etc.
- de probabilitate: parcă, poate, pesemne etc.
- de precizare: chiar, tocmai, taman etc.
- de restricţie: barem, batâr, măcar, încaltea, cel puţin etc.
- de exclusivitate: doar, numai;
- de aproximaţie: aproape, cât pe ce, gata-gata, mai-mai etc.
- explicative: adică, anume, bunăoară etc.
- concesive: totuşi, cu toate astea.
Nu au funcţie sintactică adverbele: chiar, doar, numai, doar, nici, nu, măcar, şi.
Adverbele modale: desigur, fireşte, bineînţeles, evident, cu siguranţă, fără îndoială, poate,
parcă, probabil, eventual pot apărea ca:
- elemente regente cu funcţia sintactică de predicat, când sunt urmate de o propoziţie

subiectivă introdusă prin conjuncţia că (Probabil / desigur / bineînţeles că va pleca. Poate că
va reuşi.). Primesc denumirea de adverbe predicative.
- nume predicative în construcţii impersonale: E evident că nu putem ajunge la timp. E posibil

să fi plecat. E interzis să conduceţi automobilul fără permis. E rău să duci o viaţă dezordonată.
PREPOZIŢIA
Leagă atributele de părţile de vorbire determinate - substantiv (haină din piele),
pronume (acela de acolo), numeral (douăzeci de bănci) sau complementele de părţile de
vorbire determinate - verb (El cântă la vioară), adverb (Se făcea o duminică minunat de
frumoasă), adjectiv (un concurent sigur de victorie), o interjecţie (vai de noi).
Prepoziţii - simple: a, cu, la, lângă, pe etc.
- compuse: de la, de pe lângă, până pe la etc.

Prepoziţiile simple pot fi moştenite (de, în, cu, la, asupra, către, după, fără, pentru,
peste, sub etc.), formate prin conversiune (graţie, mulţumită, datorită, potrivit, exceptând,
privind, conform, contrar, drept, împrejurul etc.) sau prin compunere, cu elemente sudate
(deasupra, despre, înspre etc.).
Locuţiunile prepoziţionale: în faţa, din pricina, din cauza, în privinţa, faţă de, în loc
de, la un loc cu, în afara, în sensul, împreună cu, în afară de, potrivit cu, referitor la, conform
cu, începând cu, cu tot cu, şi cu etc.
Prepoziţiile care cer dativul: datorită, graţie, mulţumită, contrar, conform, potrivit,
aidoma, asemenea. Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra, contra,
înaintea, de-a lungul, din partea, din cauza etc.
Prepoziţia a apare în construirea genitivului numeralului cardinal (Isprăvile a patru

tineri), a infinitivului (a citi), în exprimarea distribuţiei (A cumpărat cinci creioane a cinci lei
fiecare) sau în anumite construcţii (Nu miroase a bine; Nu arată a intelectual).
CONJUNCŢIA
Leagă două propoziţii (coordonate sau subordonate), două părţi de propoziţie
(coordonate între ele) sau o parte de propoziţie şi o propoziţie (Am chemat pe colegul meu şi
pe cine am mai găsit).
Conjuncţii - simple: dar, sau, şi, nici etc.
compuse: ca şi, cum că, ca ... să etc.
Locuţiuni conjuncţionale: măcar că, în afară că, chiar dacă, pentru că, pe lângă că,
până să, fără să, din cauză că, în caz că, în loc să, cu toate că, cât timp, ori de câte ori, de
vreme ce, odată ce, după ce, numai ce, cu cât, de cum, de unde, până unde, ca şi când, ca şi
cum etc.
Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, după funcţia lor:
a) coordonatoare: copulative: şi, nici, precum şi, cât şi, nu numai... ci şi;
disjunctive: fie, ori, sau; adversative: ci, dar, iar, însă, or, şi, numai că, numai cât; concluzive:
aşadar, vasăzică, deci, prin urmare, în concluzie.
b) subordonatoare: că, să, ca să, dacă, până unde, câtă vreme, îndată ce, pe măsură
ce, deoarece, fiindcă, pentru că, din moment ce, pentru ca să, fără să, ca şi cum, în caz că, cu
toate că, măcar să etc.
Cuvântul şi poate fi: conjuncţie copulativă: Ion şi Maria învaţă, conjuncţie
adversativă: L-am întâlnit, şi nu l-am salutat; adverb: Cum l-a văzut i-a şi spus; pronume
reflexiv: El şi-a amintit.
Interjecția: reprezintă acea clasă lexico-gramaticală care nu denotă (adică nu denumeşte

precum substantivul sau verbul), ci exprimă diverse senzaţii, sentimente etc. sau imită (ori)
sugerează diverse sunete şi zgomote.
Se disting două tipuri de interjecţii: interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice,
reacţii la senzaţii fizice sau funcţionează ca mărci conversaţionale, şi onomatopeele sau
interjecţiile onomatopeice, care imită sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare ori
sugerează mişcări.
Comportamentul interjecţiei din punct de vedere sintactic:

• ca secvenţe incidente: Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. Tulai, că m-a omorât
tâlharul!
• cu funcţie sintactică de predicat: Vasile, trosc! o palmă lui Ion., Şi zvârr! Cu pravila
cea mare după călugări., Pupăza, zbrr! pe-o dugheană., Mersi pentru sfat., Bravo
tuturor!, Hai mâine cu mine la film., Grăsanul, şontâc-şontâc, după ea!
• cu funcţie sintactică de nume predicativ: El e cam tralala., Am rămas paf., E vai de el.,
Halal să-ţi fie!
• cu funcţie sintactică de atribut: Avem o organizare halal. Are o rochie fâl-fâl. Are o
maşină mamă-mamă.
• cu funcţie sintactică de circumstanţial de mod: Mergea şontâc-şontâc.
Aplicații:
1. Formați D-G sg. al următoarelor substantive: Făt-Frumos……………………………,

filozofie…………………….., Floarea………………, floarea-soarelui……………………………..,
Florica…………………………………, Floricica………………………………,
frișcă………………………………, jale………………………………………, jenă
…………………….., justiție…………………………………., levănțică……………………..,
maree……………………………, piele……………………………………….,
piuă……………………………, plapumă………………………….., politețe………………………,
popă……………………., rea-credință……………………….., rea-voință…………………………,
școală…………………, toacă……………………., Toma……………………….,
treabă……………………, untdelemn…………………….., .
2. Comparaţi morfologic şi sintactic formele subliniate:
Îmi trebuie o carte. - Am nevoie de o carte.
Cumpăr o carte. - Îmi aparţine cartea.
Seceta seacă fântânile. – Din cauza secetei au secat fântânile.
Datorită prietenei mele frumoase.......- datorită frumoasei mele de prietenă
3. Stabiliți funcția sintactică și cazul tuturor substantivelor însoțite de prepoziția împotriva:
a. Împotriva așteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe canapea.
.........................................................................
b. Multă ciudă are împotriva oamenilor ipocriți.
..........................................................................
c. Plângerea împotriva abuzurilor n-a fost luată în seamă de nimeni.
.........................................
a. Plecarea fetei era împotriva voinței părinților.

...........................................................................
4. Subliniați cuvintele cu funcție de subiect:
a. Îmi trebuie o vacanță. Îmi convine salariul. Îmi priește aerul de munte. Îmi revine o obligație. Nu-
mi strică puțină odihnă. Mă doare capul. Mă preocupă situația. Mă amuză ideea. M-a răzbit foamea.
Se întâmplă o minune. Intervine o schimbare. S-a aflat adevărul.
5. Alegeți din lista de mai jos prepozițiile și locuțiunile prepoziționale specifice celor trei cazuri din
tabel: a, afară de, aidoma, asemenea, asupra, către, conform, contra, contrar, cu, datorită, de, de-a
latul, de-a lungul, deasupra, de către, dedesubtul, de dinainte de, despre, din, dinaintea, din cauza,
din partea, din pricina, dintre, față de, fără, graţie, împotriva, înaintea, în caz de, în ciuda, în cursul,
în faţa, în jurul, în loc de, în pofida, în preajma, în spatele, în vederea, lângă, mulţumită, potrivit.
acuzativ genitiv dativ
prepoziții locuțiuni prepoziții locuțiuni prepoziții

prepoziționale prepoziționale
6. Corectați enunțurile următoare:
a. Presa a criticat în termeni destui de severi atitudinea politicienilor.
b. Ca tineri prospeți căsătoriți se bucurau de tot ceea ce le rezervase viața.
c. Dintre lucrările științifice de limbă română, dicționarele sunt cele mai strâns legate de practică.
d. Problemele cele mai grele de rezolvat sunt cele legate de mediul înconjurător.
e. Părinții elevilor cei mai buni au fost felicitați.
f. Dragele mele eleve au avut rezultate nesperate de bune.
g. Destui de mulți copii au făcut greșeli.
h. Exercițiile sunt ușoare de rezolvat.
i. Sacii sunt grei de transportat.

î. Au venit atâți de mulți!
7. Indicați căror clase lexico-gramaticale le aparțin cuvintele subliniate:
E rău cu rău, dar mai rău e fără rău.
Câine rău mușcă rău.
8. Corectați următoarele forme pronominale cu cele potrivite:
a. Candidatul însăși a depus mărturie.
b. Mamei însuși i s-a dat ascultare.
c. Fetele înșiși și-au ascultat mama.
d. Domnilor, fiți voi însevă prietenii copiilor!
e. Mamelor, fiți voi înșivă prietene pentru copiii voștri!
f. Ei înseși vorbesc mult și fără importanță.
9. Completați spațiile punctate cu formele corecte ale pronumelor și adjectivelor demonstrative:

aceeași copii …………………………………………
aceeași ochi …………………………………………
aceiaș copii …………………………………………
aceiași privire …………………………………………
aceiași statură …………………………………………
aceleeași fete …………………………………………
cealantă fată …………………………………………
celălant băiat …………………………………………
fetei aceleea …………………………………………
fetelor acestea …………………………………………
pomii aceea …………………………………………

10. Completează, alegând formele potrivite pentru a face acordul:
Al / a / ai / ale cărei
Al / a / ai / ale cărui
Al / a / ai / ale căror
Iată casa acoperiş a fost stricat de furtună.
Au sosit prietenii soţii sunt contabile.
Acesta este copilul întrebări sunt interesante.
Discutăm despre excursia traseu nu este stabilit încă.
Dă-mi manualul pagini sunt rupte!
Explică-mi problemele rezolvare nu o ştiu.
Criticăm piesa de teatru montare a fost dificilă.
Aştept să vină trenul faruri se văd în depărtare.
Nu pleca cu maşina frâne nu sunt verificate!
Acestea sunt plantele flori sunt roşii.
11. Subliniați numeralele scrise corect: al doilea, a doa, a doisprezecea, al unsprezecea, a doua, al
șasesprezecelea, a douăsprezecea, al optulea, al patrusprezecelea, a unsprezecea, al douăsprezecea,
al optălea, a cincia, al optelea, optisprezece, optîșpe, optusprezece, paișpe, șaișpe, optișpe, al optilea,
optsprezece, a cincea, al o sutălea, al douăzecilea, al un miliardulea.
12. Se dau textele:
a. „Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; bauturica mai este ce este, zise Setilă; şi aş
ruga pe luminarea sa, că, dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotarât, apoi să ne îndesască
mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.
Vorba ceea: ‹‹Dă-i cu cinstea, să piară ruşinea››, dar mi se pare că ne-am prea întins cu
vorba şi luminarea sa nu ştie cum să ne mai intre în voie.”
b. „Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai că
vreu să ştiu dacă mi-l dai ori ba.”
– Din partea mea dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-
are fiinţă pe lume.
– Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat! De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă
l-oi găsi, al meu să fie.”
(I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

Cerinţe:
a. identificați verbele copulative și indicați părțile de vorbire prin care sunt exprimate
numele predicative;
b. analizaţi morfologic și sintactic locuțiunile verbale din text;
c. analizaţi morfologic și sintactic pronumele personale şi pronumele reflexive existente
în textul dat.
13. Completați proverbele cu cuvintele potrivite și stabiliți apoi partea de vorbire pentru fiecare în
parte:
......îți vei așterne, ........vei dormi.
Cine se scoală de....................... ........................ajunge.
Cine știe carte.................................ajunge.
Nu lăsa pe .........................ce poți face .......................
De-ar ști omul ce-ar păți, ...............................................

NOȚIUNI GENERALE DE SINTAXĂ
Generalități:
I. Unitățile sintactice sunt:
a. propoziția,
b. fraza
c. părțile de propoziție.
a. Propoziția este o comunicare cu ajutorul unui singur predicat (verbal sau nominal).
De exemplu: Am citit mai multe romane ale acestui celebru scriitor.
Sunt propoziții în care predicatul (verbal sau nominal) sau verbul copulativ al predicatului
nominal sau verbul auxiliar de la diateza pasivă se subînțelege:
La așa cap, așa căciulă. (Folclor) – La așa cap e bună o așa căciulă.
Vorba multă, sărăcia omului. – Vorba multă este sărăcia omului.
Gând nespus, gând pierdut. (N. Iorga, Cugetări)
Ne-a întrebat / când / și de unde am venit.
Pomii erau smulși, / florile, călcate în picioare.
Clasificarea propozițiilor:
a. Clasificarea propozițiilor după structură: simple sau dezvoltate.
 Propoziția simplă este alcătuită din părțile principale ale propoziției: din subiect și
predicat. Uneori, una dintre ele poate lipsi. Exemple: Privighetoarea cântă. Ninge.
 Propoziția dezvoltată cuprinde, în afară de subiect și predicat, una sau mai multe părți
secundare de propoziție. Exemplu: Eu nu te cunosc în toată splendoarea ta.
b. După aspectul afirmativ sau negativ al predicatului propoziției: afirmative și negative.
Cele două propoziții se deosebesc prin aceea că cea negativă conține o negație pe lângă predicat, de
obicei adverbul nu, în timp ce propoziția afirmativă nu are această marcă specială.
Exemple: La noi sunt codri verzi de brad. (O. Goga) – propoziție afirmativă;
Timpul pierdut nu se mai întoarce. (Folclor) – propoziție negativă
Observații:
Ideea de negație este exprimată și prin alte cuvinte cu înțeles negativ:
 prin pronume negative: nimeni, nimic, niciunul, niciuna;
 adjective negative: niciun, nicio;
 conjuncția negativă: nici
 adverbe negative: niciunde, niciodată, nicicum, nicăieri etc. Aceste cuvinte cu sens
negativ în structura propoziției sunt însoțite de adverbul negativ nu. Ex: Nimic nu-i
fără osteneală.
c) După scopul comunicării, propozițiile pot fi:

c.1. Propoziții enunțiative: Au ajuns acasă. Vorbesc despre excursie.
c.2. Propoziții interogative: Au venit musafirii? S-au terminat cursurile? Ce faci după-
amiază? Vii sau pleci? Cum rezolvăm problema?
c.3. Propoziții imperative: Vino! Să mergem de aici! Taci din gură!
c.4. Propoziții exclamative: Cât de bună este ciocolata! Ce mare a crescut fiul tău! Ah, ce
bucurie mi-ai făcut?
b. Fraza este o unitate superioară propoziției, deoarece cuprinde mai multe propoziții, dintre care cel
puțin una este principală.
Ex. „Zeița Afrodita a mângâiat-o pe fata întristată, spunându-i1/ că va deveni regina insulei2/
și că numele ei va rămâne nemuritor,3/ fiindcă pământul5/ pe care Zeus a adus-o4/ se va chema
Europa.”5/
(Alexandru Mitru, Legendele Olimpului)
Prop. 1 – propoziție principală, regentă pentru propozițiile 2 și 3

Prop. 2 – propoziție secundară completivă directă, subordonată propoziției 1
Prop. 3 – propoziție secundară completivă directă, subordonată propoziției 1, regentă pentru propoziția
5
Prop. 4 – propoziție secundară atributivă, subordonată propoziției 5
Prop. 5 – propoziție secundară circumstanțială de cauză, subordonată propoziției 3, regentă pentru
propoziția 4
c. Părțile de propoziție – sunt cele mai mici unități sintactice din care se compune o propoziție.
Acestea sunt de două feluri:
- părți principale de propoziție (subiectul și predicatul)
-părți secundare de propoziție (complementul și atributul).
Observație:
Părțile de propoziție nu trebuie confundate cu părțile de vorbire. Trebuie reținut că numai
cuvintele noționale, adică cele care au un sens lexical de sine stătător au funcție sintactică
(substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, adverbul, verbul, interjecția), prepoziția și articolul
ajută la formarea părților de propoziție, iar conjuncția are exclusiv rolul de a lega unele unități
sintactice între ele.
II. Raporturile sintactice:
În cadrul propoziției se stabilesc anumite legături între cuvinte, iar în cadrul frazei se stabilesc
anumite legături între propoziții. Aceste legături se numesc raporturi sintactice, care sunt:
1. raporturi de interdependență (inerență) dintre subiect și predicat;

2. raport de coordonare;
3. raport de subordonare.
1. Raportul de interdependență dintre subiect și predicat este un raport specific, realizat doar
la nivelul propoziției.
Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului,
iar predicatul este partea principală de propoziție care arată ce face, ce este, cine este, cum este
subiectul propoziției, adică predicatul spune ceva despre subiect.
2. Relaţia de coordonare
Relația de coordonare se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă, care nu
depind nici semantic, nici structural una de cealaltă. Relaţia de coordonare se poate stabili:
 la nivel de propoziție:
Părinţii şi copiii sunt antrenaţi în procesul de instruire.
Fata moșneagului era harnică, frumoasă şi înţeleaptă.
Vremea e frumoasă, dar rece.
Gutuia mirositoare şi galbenă răspândea un miros plăcut.
El studiază dreptul şi filosofia.
 la nivel de frază:
-între propoziţii principale care nu depind una de alta:

Am participat la conferinţa ştiinţifică şi am prezentat un referat.
Părinţii îşi iubesc copiii, dar îi şi pedepsesc.
-între propoziţii interdependente (subiecte, predicative):
Ceea ce ştia şi ce văzuse ea era foarte important.
Omul acela era cum nu mai văzuse și cum nu mai auzise nimeni.
-între propoziţii subordonate:
Ştim că va veni, dar va pleca repede.
Înţelesese de ce nu vine pe la ea şi de ce nu o deranjează.
 În diferite lucrări de gramatică se menţionează că relaţia de coordonare se poate stabili nu

numai între părţi de propoziţie sau numai între propoziţii, ci şi între o parte de propoziţie
şi o propoziţie, având aceeaşi funcţie sintactică sau funcţii sintactice diferite. Astfel,
coordonarea se poate realiza:
- între un subiect şi o propoziţie subiectivă:
Maria şi cine mai era prezent au participat la concurs.
Cărţile şi ceea ce mai avea le-a lăsat la rude.
- între complementul indirect şi propoziţia completivă indirectă.
Îi povestise despre copii şi despre ceea ce se întâmplase.
- între un complement circumstanţial de cauză şi o propoziţie circumstanţială de cauză:
Nu puteam s-o suport nu numai pentru obrăznicie, dar şi pentru că mă deranja permanent.
N-am venit la ore din cauza bolii şi pentru că nu m-am pregătit.
- între un complement circumstanţial de timp şi o circumstanţială modală:
Vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine.
Raportul de coordonare între părțile de propoziție se realizează prin:
• Joncțiune cu conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare, care pot fi:
- copulative: și, nici, iar, precum și, nu numai că ...dar (ci) și etc. (Au fost odată un împărat și o
împărăteasă. Nu l-am văzut nici pe tata, nici pe mama.)
- adversative: dar, însă, iar, or, ci, numai că etc. (E isteț, dar leneș. E o floare frumoasă, însă rară.)
- disjunctive: sau, ori, fie, sau…sau, ori…ori etc. (Mergi la film sau la teatru?)
- concluzive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie etc. (Drumul este îngust, deci anevoios.)
• Juxtapunere (parataxă, alăturare) prin virgulă: Dan, Elena și Marin sunt colegi de clasă. La Zoo
Oradea copiii pot vedea lei, tigri, elefanți, urși și păsări sălbatice.
3. Relaţia de subordonare
Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (adică regentului) sau o propoziţie se subordonează
alteia (adică regentei), când acestea depind gramatical de cuvântul sau de propoziţia respectivă.
O propoziție subordonată poate avea ca regentă o propoziție principală sau o propoziție
subordonată.
„Și acum văd eu / că avea mare dreptate mătușa,/ căci pupăza era ceasornicul satului…”
O frază poate avea una sau mai multe propoziții principale:
„Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, și-a împlinit cu
adevărat o muncă grea de care nu s-a plâns….” (M. Sadoveanu, Domnu' Trandafir)
„Lacul codrilor albastru, / Nuferi galbeni îl încarcă, / Tresărind în cercuri albe, el cutremură
o barcă.” (M. Eminescu)
La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin:

- conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Vrem să plecăm în concediu la mare.
Elena mi-a spus că a venit în vizită.
N-a venit astăzi, din cauză că este bolnavă.
- pronume şi adjective relative sau nehotărâte cu valoare relativă:

Nu se ştie cine a greșit.
Arată-mi care este camera ta.
Adu-mi orice cărţi găsești la anticariat.
- adverbe relative sau nehotărâte cu valoare relativă:

Nu mi-a spus unde a plecat.
Vin să te văd când ieşi din spital.
Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.
- rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin juxtapunere, deci fără element de
legătură:
Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul (= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi spun secretul).
Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa).
Ai carte, ai parte (= dacă ai carte, ai parte).
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
SUBIECTUL
Este de două feluri: logic și gramatical.
 Subiectul logic – se folosește pentru autorul real al unei acțiuni (Expoziția ar fi fost
vizitată de turiști dacă ar fi rămas deschisă până la sfârșitul lunii.) sau pentru
complementele indirecte (ca experimentatori) care determină verbe unipersonale (Îmi
trebuie cartea.) sau forme unipersonale ale unor verbe personale (Îi arde de joacă.) În
celelalte situații coincide cu cel gramatical.
 Subiectul gramatical – este partea principală de propoziție care arată cine săvârșește
acțiunea exprimată de un predicat verbal activ, cine suferă acțiunea exprimată de un
predicat verbal pasiv sau cui i se atribuie o însușire sau o caracteristică exprimată de un
predicat nominal.
Subiectul gramatical poate fi exprimat prin:
o substantiv în nominativ:
Fata a fost pețită des de flăcăii din sat.
o substantiv obținut prin conversiune:

„Pe” este prepoziție. „Azi” nu înseamnă acum. „Muncește” este un fel
de a spune.
o locuțiune substantivală:
Darea de seamă a fost întocmită repede.
Părerea de rău l-a urmărit toată viața.
o numeral cu valoare substantivală în nominativ

 cardinal, ordinal: Doi se ceartă și al treilea câștigă.
 colectiv: Amândoi au fost la munte.
 fracționar: S-a vândut o treime din acest produs.
o pronume
 personal: Noi am lucrat toată noaptea la acest proiect. Ai lui (G) îl
așteptau cu masa.
 de politețe: Dumneavoastră ați mers la fața locului.
 posesiv: Al meu este primul.
 demonstrativ: Acela este cel mai deștept.
 nehotărât: Toți au dreptul la exprimare.

 negativ: Niciunul nu a ascultat cu atenție.
 interogativ: Cine nu a înțeles lecția?
 relativ: M-a întrebat cine nu a înțeles. Ceea ce s-a întâmplat va avea
urmări. (N)
Am dat cartea cui mi-o cere. (D)
Hai fiecare pe la casa cui ne are. (G)
Îl scot în față pe care vine primul. (Ac)
De ce ți-e mai drag în lume, tocmai de aceea n-ai parte. (Ac)
o verb
 infinitiv: „E ușor a scrie versuri.”
 supin: De plătit mai puțin este convenabil. Este ușor de observat
diferența.
 gerunziu (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): Se aude gemând.
o locuțiune verbală
 infinitiv: E greu a pune pe roate o afacere.
o interjecție (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): S-a auzit pleosc! după
ce a sărit în apă.
o Construcție relativă infinitivală: Nu are cine veni. Nu-i cine deschide ușa. Nu-i
ce vinde.
Subiectul multiplu: Eu (N) și cu Maria (Ac.) venim mâine. //Noi și Maria
venim mâine.
Tu (N) și cu Maria (Ac.) veniți mâine. // Voi și Maria

veniți mâine.
Alte subiecte exprimate:
 Mă doare piciorul. Mă ustură ochii.

 Îmi place cartea/munca. Îmi priește vacanța. Îmi convine salariul.
 E iarnă/ dimineață/ianuarie/luni/frig/cald/întuneric.
 Mi-e foame/sete/frică/somn/lene/rușine/poftă/urât.
 Subiectul gramatical poate fi și neexprimat. Subiectul neexprimat este:

 subînțeles când subiectul a fost exprimat într-o propoziție anterioară: Tânărul se

plimba și fredona o melodie. Îl cita mereu pe Eminescu în gândurile sale. Ion poate să
învețe.
 inclus atunci când poate fi dedus din desinența verbului (la pers. I și II nr singular și
plural): Mâine ai examen. Seara mă uit la televizor. Culegem ceea ce am semănat.
 nedeterminat este neidentificat sau neidentificabil și când este general, acțiunea poate
fi raportată la orice persoană:
 subiect nedeterminat cu valoare generală se exprimă prin:

-pers 2 sg: Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Bine faci, bine găsești. Ai carte, ai parte
-pers. 3 sg: Cine întreabă nu greșește.
-pers. 1 pl: Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.
 subiect nedeterminat neindentificabil se exprimă prin persoana a III-a sg, mai rar pl,
a unui verb la diateza activă: Sună de ieșire. Bate la ușă. Au adus marfă bună la
magazin. Spune la radio. Scrie în ziare.
Obs: în propozițiile imperative și interogative care conțin un subst. în vocativ, acesta
nu trebuie considerat subiect, deși denumește o persoană sau un obiect personificat. Deoarece
vocativul nu poate îndeplini rolul unei părți de propoziție, în exemplele de mai sus subiectul
este inclus.
Să nu uiți , Darie!
Să țineți minte, copii!
Cobori în jos, luceafăr blând…
Obs: sunt situații în care adevăratul subiect lipsește, confundându-se la prima vedere
cu unele construcții prepoziționale cu funcție de atribut sau de complement.
Ex. Mai sunt din aceștia (subiect: unii, mulți, puțini); din aceștia – atribut pron. prepozițional
Au mai plecat și dintre ai voștri. dintre ai voștri – atribut pron. prepozițional
Se aude ca un cântec (subiect: ceva, cineva); ca un cântec - c.c. de mod

Propoziții fără subiect:

Plouă. Tună. Fulgeră. Ninge. Toarnă cu găleata.
Se întunecă. Se înserează. Se luminează. Se înnorează. Era în primăvara lui 1990.
Îmi pasă de ceva. Îmi pare rău/bine de ceva. Îi arde de plimbare. I se cășunează pe cineva.
Topica subiectului
Locul subiectului este de cele mai multe ori înaintea predicatului, dar poate fi și după
acesta:
A început vacanța. Vacanța se apropie. E dificil de înțeles această carte.
Cine a venit? În săptămâna care vine.
A cui este cartea? Unde pleacă mama? Vine, zise el.
Între subiect și predicat nu se pune niciodată virgulă.

Excepții: când între SB și PR se găsesc alte elemente care trebuie despărțite de rest (un
atribut, un complement, un vocativ, o construcție incidentă):
Mama, obosită, s-a culcat.
Elena, prietena mea, a reușit să-și învingă teama.
Ea, în mare grabă, a plecat.
El, soro, a plecat de mult timp.
Confuzii ale subiectului:

Cu complementul direct:
Urmează o pauză. Au trecut anii. Trec soldați. Mă doare capul. Să se pedepsească vinovații.
Trebuie adus Ion. Pasiunea mea o reprezintă istoria.
Dezambiguizarea se face prin schimbarea numărului, prin acord, prin schimbarea
topicii.
Cu numele predicativ:
Cine este el?
Lectura este pasiunea mea. Când ambele substantive sunt articulate sau nearticulate se ține
cont de topică. La fel și aici: Tu ești el. Locul este acesta. Aceia au fost trei.
Foamea este cel mai bun bucătar.
Plăcerea mea sunt cărțile. (acordul ne ajută)
El este colegul meu de bancă / Ion. (NP – califică, identifică)

Viața-i un basm frumos.
Cu apoziția:
Cadrele didactice, profesori și învățători, au fost impresionate de această clasă.
PREDICATUL
Definiție: este partea principală de propoziție care atribuie subiectului o acțiune, o

stare ori o însușire.
Clasificare: predicat verbal și nominal
a. Predicatul verbal – se exprimă prin:
 verbe la moduri personale: Timpul zboară.
Afară a nins.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă.
Cartea se citește și se înapoiază la bibliotecă.
Se merge prea repede.
Merele au fost culese de copii.
 locuțiuni verbale: El îi aduce la cunoștință că va pleca în străinătate.
Ea ar ține minte o asemenea situație toată viața.
N-o mai ia la sănătoasa ca alte dăți.
Avea nevoie de asta.
Habar n-avea de asta.
Și-a venit în fire imediat.
A dat buzna peste ei.
Îi pare rău.
Îi dă drumul.
I-a dat de veste. I-a dat sfaturi. L-a tras pe sfoară.
Îi vor ține piept. Va sta de vorbă cu ea.
 interjecții: Uite-l pe elev! Iată-l pe profesor! Na-ți-o ție pe aceasta! Hai și voi la
plimbare! Zău că așa a făcut. „Bîzîiam la strană şi hîrşti! cîte un colac.”(I. Creangă);
 adverbe și locuțiuni adverbiale predicative: Poate / Firește / desigur / pesemne / de
bună seamă, fără îndoială, fără doar și poate că va reuși.
 verb la infinitiv și supin: A nu se rupe florile! A se reține acest lucru! De reținut acest
lucru! De observat procedeele folosite!
Observație: Predicatul verbal poate lipsi total sau parțial:
- El s-a ascuns în casă, iar ea în grădină.
- Au cântat și dansat toată noaptea.
- El a fost ajutat și sfătuit de profesori.
- Avizat de Ministerul Sănătății! Câștigurile – impozitate din ianuarie cu 16%.
- Îți mulțumesc. – N-ai de ce (să-mi mulțumești.)
- Reușește nu Dan, ci Gheorghe. Reușește Dan, și nu Gheorghe. (coordonare adversativă)
- în structuri cu adverbe, locuțiuni adverbiale sau grupuri de adverbe, de tipul: Jos!, Sus!
Dreapta! Stânga împrejur! Drept înainte! se sugerează verbul predicat absent.
- în enunțuri exclamative, de tipul: Ce casă!, Ce idee! Ce copil! Hoții! Apele! Valea! Roiul!
Gura! predicatul verbal se subînțelege
b. Predicatul nominal – este format dintr-un nume predicativ simplu sau multiplu și un
verb copulativ la un mod personal.
Eșarfa este frumoasă.
Ei sunt veseli, dar nepăsători.
 Verbele copulative – au rolul unor instrumente gramaticale de legătură între numele
predicativ și subiect, ele fiind cele care exprimă persoana, numărul, timpul și modul,
diateza și conjugarea.
Acestea sunt:
- a fi (când nu are sensurile: a exista, a se afla, a se găsi, a trebui, a se întâmpla, a se petrece,

a dura, a viețui, a costa, a trece, a merge, a călători, a dăinui, a se împlini, a avea loc);
- a deveni (este predicativ numai în limbajul filosofic, în corelație cu a fi, creând opoziția
stare/devenire: În univers nimic nu e static, totul devine);
- a ajunge (cu sensul a deveni);
- a ieși (cu sensul a deveni);

- a însemna (când nu are sensul de a nota);
- a părea / a se părea – ca verbe personale (El pare că știe/El pare pregătit. El mi se pare
pregătit.);
- a rămâne (a dobândi o calitate, a fi în continuare: a rămas învățător/repetent/bun/nemișcat);
- a se chema/a se numi, a se face (se face inginer, s-a făcut mare, obraznic, roșu la față);
- a face pe//a se da//a se ține//a veni//a se prinde (registrul popular);
El face pe deșteptul// Se dă mare, drept director//Ei se țin/se prind prieteni//Îmi vine cumnat.
 Numele predicativ este purtătorul sensului lexical, arată cine este/ ce este/cum
este subiectul și poate fi exprimat prin:
- substantive: El este elev. El se numește Ion Popescu. Sportul înseamnă sănătate. Ar fi rămas
magistrat. Te rog, rămâi profesor! Paharul este de sticlă. Țesătura este ca de mătase. Se dă
drept profesor. Ei sunt contra războiului.
- adjective și locuțiuni adjectivale: Situația este imposibilă. El este cel mai inteligent. Pâinea
este coaptă și bună. Ea se face mare. Ea devine blondă. Trebuie să fii de cuvânt. Unul ar fi în
stare să meargă prin viață cu ochii închiși. Este de vină.
- numerale: El este al doilea. Ei sunt trei. Folosul lui este întreit.
-pronume: Caietul este al lui, al meu. Sunteți ca mine. Ea rămâne aceeași. Cine ești
dumneata? Nu știu ce ești. Pentru lume poetul e cineva care face versuri. Ai rămas tu însuți.
- adverbe propriu-zise, relative și interogative: El este altfel. Nu știu alții cum sunt…… Cum a
fost revederea?
- locuț. pron. nehotărâte și locuț. adv. nehotărâte: Tatăl său era te miri cine/ nu știu cum.
- verbe: A ști înseamnă a avea siguranță și a stăpâni ansamblul. Datoria noastră este de a
munci. El era de invidiat. Problemele sunt de rezolvat.
- interjecție: E vai de cei care nu ascultă de părinți.
** în construcții impersonale verbul copulativ formează cu un adverb de mod

predicatul nominal: e bine/rău, e ciudat, e mângâietor, e plăcut, e primejdios, e greu/ușor, e
vrednic, e de la sine înțeles, e mai presus de orice îndoială, e posibil, e obligatoriu, e musai, e
destul, e totuna, e mai presus etc.
Verbul copulativ poate lipsi, dar se poate subînțelege:
- Florile false, ()flori care au fost totdeauna uscate.
- Vorba lungă, ()sărăcia omului. Poezie – sărăcie.
- Ion este strălucit, fratele lui, ()cam leneș.
- Deși ()bolnavă, a reușit să vină la examen.
Confuzii ale numelui predicativ:
Nu putem confunda predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă cu

predicatul nominal dacă ținem cont de următoarele aspecte:
- Adjectivul (provenit din participiu) cu funcţia de nume predicativ îi atribuie subiectului o

caracteristică (însuşire, calitate):
Cartea este ruptă (=nu este în stare bună);
Verbul la diateza pasivă exprimă o acţiune pe care o suferă subiectul:
Cartea a fost ruptă intenţionat de Ionel.
De cele mai multe ori, diateza pasivă a verbului poate fi recunoscută datorită prezenţei
în text a complementului de agent care indică agentul acţiunii (Ionel a rupt cartea.)
ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
Există trei tipuri de acord:
-STRICT GRAMATICAL(FORMAL): REGULA GENERALĂ:

Predicatul se acordă în număr şi persoană cu subiectul gramatical , iar în cazul predicatului
nominal, numele predicativ se acordă, suplimentar, în gen şi caz cu subiectul.
*verbele predicative, copulative, auxiliare, la un mod predicativ, se acordă în persoană şi
număr.
*substantivul, pronumele, numeralul, adjectivul, participiul pasiv se acordă în gen, număr şi
caz.
Ea ar putea deveni avocat. Medaliile au fost oferite. Casa era luminată. Fiecare va ști ce are de
făcut. Câțiva au fost pedepsiți.
-DUPĂ ÎNŢELES ( SEMANTIC, LOGIC-): ***Varianta de plural este admisă de

normele limbii literare, dacă vorbitorul are în vedere componentele ansamblului: Majoritatea
au fost trimiși acasă. Majoritatea au venit.
-PRIN ATRACŢIE CU CEL MAI APROPIAT (Acordul prin atracție constă în
transferarea către verbul-predicat a unei informații gramaticale de către un constituient al
enunțului nelegat sintactic de predicat, dar aflat în vecinătatea acestuia): Majoritatea elevilor
au venit. A fost odată un moş şi o babă.O mulţime de oameni au strigat lozinci. Majoritatea
parlamentarilor au votat legea învăţământului. Jumătate dintre ei au plecat. O mulţime de
animale au fost sacrificate abuziv. O treime dintre muncitori au intrat în grevă. O echipă de
cercetători au terminat lucrarea.Un stol de cocori se îndreptau spre miazăzi.
I. ACORDUL FORMAL (GRAMATICAL)

A .ACORDUL ÎN PERSOANĂ ŞI NUMĂR
- cu un subiect unic la plural, acordul se face la plural
Averea mea sunt cărţile.( şi acord după înţeles)
I.Subiect exprimat prin pronumele FIECARE, NIMENI, NICIUNUL, însoţite sau nu de
un atribut la plural, acordul se face la singular:
Fiecare (dintre ei) purta o insignă.
II. Subiect exprimat prin substantiv cu sens colectiv( ECHIPAJ, FAMILIE, GRUP, STOL,
TURMĂ, ROI), acordul se face la singular, acord corect, formal.
N.B. Majoritatea a venit./ Majoritatea elevilor va/ se acceptă vor pleca.
III. Subiect exprimat prin substantiv propriu, cu formă de plural şi înţeles de singular:
a) nume de persoană, acord după înţeles: Şaptefraţi nu e aici.
b) nume de localităţi, în funcţie de articol: Bucureştiul este un oraş.
Bucureştii sunt un oraş.
c) asociaţii, formaţii, reviste etc.:
„ Epigonii” a/ au apărut.
„ Junii Sibiului” este/ sunt un ansamblu folcloric.
„ Convorbiri Literare” a/ au apărut în 1867.
IV. Subiect exprimat prin locuţiune pronominală de politeţe, acordul se face formal şi
după înţeles: Măria Ta ştie( livresc)/Măria Ta ştii( cel curent).
V. Subiect inclus sau absent: am contribuit.(noi)
( Eu), Subsemnatul, declar…
VI. Verbul copulativ se acordă cu subiectul: Părul ei este numai bucle. El este leit tu.
Trei mii de lei sunt o sumă. Sarcina noastră sunt examenele.
VII. Propoziția atributivă se raportează exclusiv la numele predicativ. Eşti un om/care
luptă. Tu ești acela care se pleacă înaintea lui. (acord formal)
Când NP. este însoțit de un atribut la plural, acesta impune acordul: Ești unul dintre oamenii
care au luptat pentru dreptate.
V. Subiect exprimat prin numeralul fracţionar JUMĂTATE:
O jumătate a votat pentru, cealaltă jumătate s-a abţinut.
Jumătate dintre ei a plecat.
B. ALTE SITUAȚII DE ACORD ÎN NUMĂR ȘI PERSOANĂ
1. Propoziții cu termenii coordonaţi adversativ ( nu…ci):
Nu tu, ci ea a greşit.
2. .Subiect multiplu, cu termenii coordonaţi disjunctiv:
-când termenii se exclud, acordul se face la singular:
Profesorul sau elevul a greşit?
-când termenii nu se exclud, coordonare alternativă, acordul se face la singular şi
plural:
Mama sau tata nu poate/ pot veni la şcoală.
3. Subiect multiplu, cu termenii coordonaţi copulativ: în general, acordul se face la plural:
Fratele şi sora lui merg la mare.
Sunt însă mai multe probleme.
 Când termenii se confundă logic,acordul se face la plural:
Nimeni şi nimic nu mă poate opri.

Mama, şi profesoara mea, m-a învăţat gramatica. DAR
Mama şi profesoara mea m-au învăţat gramatica.
 Când termenii sunt coordonaţi negativ prin nici, acordul se face şi la plural, şi la
singular:
Nici el, nici ea n-a venit/ n-au venit.
 Când subiectul multiplu este după predicat, este tolerat acordul prin atracţie:
Se aude ploaia şi vântul.
 Când termenii sunt la singular, nearticulaţi, acordul se face la singular:
Carne şi brânză se găseşte. Ploaie şi vânt a fost şi până acum.
 Când verbul, copulativ sau predicativ, are valoare impersonală, acordul se face la
singular, chiar dacă subiectul este multiplu:
E uşor de citit şi de scris.
Era să cad.
4. Subiect exprimat prin pronume de politeţe( persoana a II-a, singular), acordul se face la
plural: Fiţi amabil şi daţi-mi o cană cu apă.
C. ACORDUL GENERAT DE CONFUZIILE ÎNTRE UN SUBIECT UNIC ŞI DIVERSE
PĂRŢI DE PROPOZIŢIE
1. Între subiect şi apoziţie:
Ionel, prietenul său, n-a venit.
2. Între subiect şi două atribute prepoziţionale sau adjectivale:
Spiritul de disciplină şi de colegialitate a învins. DAR
Spiritul de disciplină şi cel de colegialitate au învins.
Articolul mamei şi al tatei a apărut. DAR
Articolul mamei şi articolul tatei au apărut.
3.Subiect exprimat prin substantiv abstract- este preferat singularul:
Salvarea sufletului şi a trupului l-a preocupat.
4. Între subiect şi două atribute genitivale, al doilea fără articol, cere singularul:
Dezvoltarea ştiinţei şi culturii impune un program riguros.
5. Între subiect şi un atribut izolat sau complement circumstanţial de mod:
Această observaţie, corelată cu cele anterioare, duce la un verdict.
El, ca şi ea, a înţeles. DAR El, ca şi ea au înţeles.
6. Între un subiect multiplu / subiect simplu şi complement sociativ:
Ionel împreună cu Ioana au vizitat mai multe muzee.

Ionel, împreună cu Ioana, a vizitat mai multe muzee.
II. ACORDUL PRIN ATRACŢIE
Acordul se face cu un cuvânt mai apropiat:
Absenţa din formaţie a unor extreme au scăzut--CORECT: a scăzut.
Ei nu ştiau care dintre elevi lipseau─ CORECT: lipsea .
Pronumele FIECARE, NICIUNUL, cu un determinant la plural, cer pluralul:
Fiecare dintre cele două state doreau…DAR
Fiecare dintre noi dorea un răspuns clar.
Sunt corecte formele: În ceea ce priveşte banii, nu e nimic de adăugat.
Ce-i cu astea?
ACORDURI PRIN ATRACŢIE TOLERABILE:
Era odată un moş şi-o babă.( subiect multiplu post pus.)
III. ACORDUL LOGIC ( după ÎNŢELES, SEMANTIC)
I. Când subiectul gramatical este exprimat printr-un substantiv colectiv:
MAJORITATE, MULŢIME, GRUP, ECHIPĂ, cu un determinant la plural, predicatul se pune
la plural, acordându-se cu atributul în acuzativ sau genitiv:
O mulţime de oameni au pierit.
Majoritatea oamenilor sunt fericiţi.
Dar, predicatul se pune la singular, când elementele constitutive ale substantivului
colectiv nu contează:
Grupul de turişti a părăsit cabana.
Un detaşament de puşcaşi se îndrepta spre obiectiv.
Stolul de lăcuste a provocat mari pagube.
Majoritatea cuvintelor este de origine latină.
II. Când subiectul gramatical este exprimat printr-un substantiv colectiv fără determinant,
verbul prin care este exprimat predicatul se trece la singular:
Lumea a comentat articolul.
Familia Popescu a plecat la mare.
*Uneori, verbul copulativ se acordă cu numele predicativ:
Părul ei sunt valuri creţe.
**Când verbul este la diateza pasivă, este acceptat acordul la plural:
O mulţime de case au fost demolate.
Majoritatea revoluţiilor au fost legate de necesitatea progresului.
***Reflexivul pasiv impune acordul la plural:

Se pot da câteva exemple în acest sens.
ACORDUL NUMELUI PREDICATIV, EXPRIMAT PRIN ADJECTIV ŞI AL
PARTICIPIULUI PASIV, DIN COMPONENŢA PREDICATULUI VERBAL
SUBIECT UNIC exprimat prin:
1. pronume de politeţe, persoana a II-a, plural :
Dumneavoastră sunteţi dispus/ -ă,-şi,-se. ACORD DUPĂ ÎNŢELES
2. pronume demonstrativ sau relativ compus, cu formă de feminin, dar cu valoare neutră:
Asta e frumos din partea ta.
Ceea ce e interesant e că m-am descurcat. ACORD DUPĂ ÎNŢELES
3. substantiv comun, cu un anumit gen gramatical, dar cu înţelesul altui gen:
Vedeta fotbalului a fost amendată. ACORD FORMAL
4. *substantive proprii: Ionescu este prezent/ă. ACORD DUPĂ ÎNŢELES
*toponime: Tulcea este pitorească. ACORD FORMAL
*titluri ( dezambiguizarea se face prin substantive comune generice)
Poezia „Luceafărul” este profundă./ „Luceafărul” este un poem profund.
*pasive impersonale: Este oprit fumatul în clasă./Este interzisă aruncarea gunoaielor.
SUBIECT MULTIPLU
Nr. nume genuri acord exemple
crt.
1. fiinţe masculin+feminin Tata şi mama sunt
MASCULIN PLURAL
masculin+neutru binedispuşi.
Mama şi tata sunt
binedispuşi.
2. fiinţe+ GENUL NUMELUI Greşeala şi
lucruri DE FIINŢĂ autorul/autorii îi
erau cunoscuți.
3. lucruri Neutru+feminin FEMININ-NEUTRU Valea (văile)şi
PLURAL dealul (dealurile)
sunt împădurite.
Masculin FEMININ+NEUTRU Muntele şi
singular+feminin PLURAL valea(văile) sunt
singular/plural împădurite.
Masculin plural +feminin GENUL SUBIECTULUI Munţii şi valea
singular/plural MAI APROPIAT (văile) sunt
împădurite.
Valea şi munţii sunt
împăduriţi.
Masculin sg.+neutru NEUTRU PLURAL Muntele şi dealul

singular/plural (dealurile) sunt
împădurite.
Masculin plural+ neutru MASCULIN PLURAL Munţii şi dealul sunt
singular împăduriţi.
Masculin plural+ neutru GENUL SUBIECTULUI Munţii şi dealurile
plural MAI APROPIAT sunt împădurite.
Dealurile şi munţii
sunt împăduriţi.
N.B.! Dacă subiectul multiplu, cu termeni de genuri diferite este postpus, se face acelaşi
acord, dar este tolerat şi acordul prin atracţie cu primul termen, mai ales dacă este la plural:
Erau cunoscute greşelile şi autorul(autorii) ei.
3. Atributul - este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau

un înlocuitor al acestuia (pronume, numeral).
Atributul adjectival poate fi exprimat prin:
adjectiv propriu-zis: Omul harnic se scoală devreme; adjectiv participial: La pomul

lăudat să nu te duci cu sacul. Adj. provenit din verb la gerunziu: Coșurile fumegânde
acopereau văzduhul.
Atributul substantival are câteva subdiviziuni:
a) atributul substantival în genitiv: Cărţile elevilor sunt noi; Cărţile a zece elevi sunt pe
bancă, Străduinţa celor patru a dat rezultate bune.
b) atribut substantival în dativ (pe lângă substantive nearticulate, nume de grade de rudenie
sau de atribuţii sociale): Preot deşteptării noastre... Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de
soră lui Pândilă.
c) atribut substantival prepoziţional: Copacul de pe deal / din fața casei este un plop. Un
tânăr ca un brad coseşte iarba.
d) atribut substantival apoziţional: Sorin, fratele tău, m-a vizitat; Inginerul Ion este e
mândru de casa construită. Irimia, croitorul, locuieşte aproape.
Atributul pronominal are aceleaşi subspecii ca şi cel substantival:
a) genitival: Tatăl dumitale este lăcătuş.
b) în dativ: Acordarea de premii acestora este corectă; Viaţa-mi nu s-a schimbat.

c) cu prepoziţie: Unul ca tine e obositor.
d) apoziţional: Îşi luă într-o basma lucruşoarele, mai nimic, şi plecă.

Atributul verbal poate fi exprimat prin verb la infinitiv: Hotărârea de a căuta ne-a
bucurat; la supin: Maşina de scris e nouă, sau la gerunziu neacordat: Cu ochii strălucind de
bucurie, copiii primeau cadourile.
Atributul adverbial: Frigul de afară pătrunde în casă. Mersul alene îl caracterizează.
Atribut interjecțional: Are o rochi fâl-fâl și o mașină mamă-mamă.
3. Complementul: partea secundară de propoziție care determină:

Un verb la mod predicativ: vine aici.
Un verb la mod nepredicativ: venind aici, a aflat vestea.
Un adj: om demn de laudă
Un adv: a venit relativ târziu
Interjecție predicativă: iat-o
Verbul determinat poate lipsi: Mai multă atenție gramaticii! Noi atunci – după el.
Clasificare:
După conținut (funcție și înțeles): adică, după ceea ce exprimă față de termenul determinat
- direct, indirect, de agent, de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condițional,
concesiv, consecutiv etc.
O altă clasificare împarte compl. în două grupe mari:
Necircumstanțiale: direct, indirect, de agent.
Circumstanțiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condițional, concesiv,
consecutiv.
1. Complementul direct se află cu ajutorul întrebărilor: pe cine?; ce? şi are ca
regent un verb tranzitiv (îl întreb pe colegul meu), o locuţiune verbală (îl am în
vedere pe prietenul meu), o interjecţie (iat-o plină dinspre munte / iese luna
din brădet).
Verbele tranzitive pot avea complemente interne, exprimate prin substantiv (A mers
o cale bună). Şi o construcţie infinitivală poate fi complement direct (N-ai ce ne face; N-am
unde merge).
2. Complementul indirect răspunde la întrebările: cui? la cine? la ce? de cine?
de ce? despre cine? despre ce? pentru cine? pentru ce?
Regentul complementului indirect poate fi:
a) verb: Ce crezi despre unele ca acestea?

b) locuţiune verbală: Mi-aduc aminte de fiecare.
c) adjectiv: Un răspuns prielnic colegului meu...
d) interjecţie: Bravo campionilor!
Nu trebuie confundat atributul cu complementul indirect, când sunt exprimate prin
pronume personale sau reflexive aflate în faţa verbului predicat. Atribut: N-ai să-ți mai vezi
livada, deoarece pronumele reflexiv ţi poate fi reluat cu un atribut ce determină substantivul
care urmează verbului: N-ai să mai vezi livada ta. Complement indirect: Fusul îi scăpă din
mână; reluarea pronumelui personal îi, tot prin complement indirect: Fusul îi scăpă (ei,
mamei) din mână.
3. Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă (Casa a fost
construită de primărie) sau un adjectiv cu sens pasiv, format de regulă cu
sufixul -bil (El este un vecin influenţabil de către orice), desemnând autorul
acţiunii. Poate determina şi un verb la participiu (Cad frunzele bătute de vânt)
sau la supin (Cărţile sunt de împrumutat de către oricine).
4. Complementul circumstanţial de loc: Întâlnirea a avut loc în parc; Fâş, fâş
prin tufiş; A venit acasă.
5. Complementul circumstanţial de timp: A venit acum. Ei aşteptară atâta vreme.
De mic obişnuia să picteze. L-am întrebat înainte de a pleca. Ajungând acasă, a
aflat totul.
6. Complementul circumstanţial de mod:
a) propriu-zis: El învaţă bine; Urcam dealul încet-încet; A frânt pâinea în patru. Privea cu
invidie la vecin. A plecat fără a spune o vorbă. Şi odată pornesc ei, teleap-teleap.
b) comparativ: Ea aleargă ca o gazelă; El este mai înţelept decât toţi filozofii.
c) care arată măsura: Casa era înaltă de şapte metri; l-a plătit cu o mie de lei mai mult.
Nu trebuie confundat complementul circumstanţial de mod (Elevul scrie frumos) cu
elementul predicativ suplimentar (Părinţii le consideră frumoase).
7. Complementul circumstanţial de cauză: Codrul clocoti de zgomot. Din cauza
oboselii, a adormit imediat. Trecătorii, negri de supărare, vociferau. S-a
supărat pentru o vorbă; De aceea era bucuros, reuşise la facultate. A plâns din
cauza ta. Neînvățând, a rămas repetent.
8. Complementul circumstanţial de scop: A venit pentru cumpărături; Hai după

mure; A venit pentru împrumut; S-a apropiat spre a-i mulţumi; A intrat în
magazin în vederea unor cumpărături.
9. Complementul circumstanţial condiţional: În eventualitatea întârzierii, îţi ceri

scuze. În caz de incendiu, chemăm pompierii. În locul profesorului, eu nu le
dădeam afară. Să taci din gură, altfel chem poliţia. Numai învăţând temeinic, te
vei pregăti bine pentru bacalaureat.
10. Complementul circumstanţial concesiv: Cu toată străduinţa nu a terminat

lucrarea (cu toată, cu tot, cu toate, cu toţi - locuţiuni prepoziţionale). Împotriva
obiceiului său, începând de ieri poliţistul nu mai răspunde la salutări. Chiar
minţind, nu va obţine promovarea râvnită. Fără a se duce personal acolo, a
rezolvat totul.
11. Complementul circumstanţial consecutiv: Ei muncesc până la extenuare. El

este destul de abil spre a se orienta. Caporalul fusese rănit de moarte.
Aplicații:
1. Identificați valorile gramaticale ale lui și din următoarele enunțuri:

a. Ion şi Maria învaţă.
b. L-am întâlnit, şi nu l-am salutat.
c. El şi-a dat viața pentru ai săi.
d. Sunt om și greșesc.
e. Corect este serviciu şi nu servici.
f. Și azi a pierdut autobuzul.
g. El vine și ea pleacă.
h. Ia cuvântul la serbare……și vorbește și vorbește…….
i. Este și mai și decât ieri.
2. Identificați valorile gramaticale ale lui iar din următoarele enunțuri:

a. A venit iar să-mi spună același lucru.
b. Daria citește o carte iar sora ei se joacă cu tableta.
c. Am muncit foarte mult, iar rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.
3. Înlocuiți locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu conjuncții subordonatoare:
a. A plecat din cauză că era târziu.
b. Cu toate că și-a cerut iertare, el nu a revenit asupra hotărârii luate.
4. Identificați conjuncțiile coordonatoare și subordonatoare din textul următor:
„Pentru moment, sau dintotdeauna, trăiesc pentru că voința mea de a nu exista e acoperită,
ținută în frâu, de setea mea de a exista. Voințele astea două sunt în permanent conflict, și tocmai
conflictul ăsta constituie drama, spaima care face ca viața mea să fie rău de viață, conștiință încărcată,
vinovăție. Fericit este omul care iubește viața fără gând ascuns, care nu e bântuit de ideea morții și
căruia nu-i e frică de moarte, din moment ce pentru el moartea nu e o obsesie. Oare am să mor fără să
mă fi cunoscut, fără să mă fi înțeles?”
(Eugène Ionesco, Jurnal în fărâme, Humanitas, 1992, p. 157)
5. Subliniați predicatele din enunțurile următoare:

Am terminat de scris.
Trebuie să muncim corect.
Era să ne înecăm în mare.
Ședința n-a fost amânată, ci suspendată de directorul firmei.
Nu vei înainta niciodată spre ceea ce-ți închipui că ești.
Totul depinde de ce va ajunge tânărul după absolvire.
Du-te de te spală!
El mi se pare bun. / Mi se pare că este bun.

Se pare că plouă.
„Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul…”
Câmpia este semănată, udată, plivită și culeasă de fermieri.
De rea ce este, n-are amici.
De frig ce este, îngheață apa.
6. Corectați următoarele enunțuri și apoi arătați cum se realizează acordul predicatului cu

subiectul:
Aici se vinde măsline.
Se va lua măsuri.
Fiecare dintre noi purtăm insignă.
El este unul dintre scriitorii care au reușit să ne convingă.
Niciuna dintre fete nu au plecat. Niciuna dintre voi nu ați plecat.
Echipajul s-au pregătit.
Mă număr printre cei care plecam în fiecare vară la mare.
Ce-s cu jucăriile astea aruncate pe jos ?
Ideea lui, corelată cu ale noastre, pot duce la rezultate bune.
Ne-am așezat la masă, fără ca acele rude să fie bucuroși de prezența noastră.
Cine dintre ei fug de noi ?
Îmbinarea celor două calități fac din Ion un om extraordinar.
Nu se știu care sunt motivele demisiei.
100 de euro au câștigat fiecare jucător pentru meciul de azi.
Partea a doua a programului este rezervat cabaretului.
Li se trece cu vederea prea multe greșeli.
Ce-s cu hainele astea murdare ?
Dat fiind proastele rezultate, s-a ajuns la faliment.
Niciunul dintre ei nu hotărăsc singuri.
Fiecare dintre ei s-au descurcat cum au putut.

Mi-au fost dat să aud prea multe în viață.
Sunt un om care nu pot suporta minciuna.
Mi s-au adus la cunoștință numai o parte dintre nereguli.
În ceea ce privesc absențele, el este campionul clasei.
Gălăgia copiilor m-au trezit.
Un transport de aparate au și sosit.
În ce privesc lecțiile, nu am învățat nimic.
Nu se văd ce piedici ar exista.
7. Corectați greșeala din următorul enunț și apoi analizați morfologic și sintactic toate tipurile de
complemente existente:
„Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrămi și inima de bucurie.”
(I.Creangă)
8. Comparați din punctul de vedere al funcției sintactice următoarele forme subliniate:
a. L-am întrebat pe Ionel dacă și-a făcut tema.
b. L-am ajutat pe Ionel să-și rezolve temele.
c. Nu te poți baza pe Ionel.
d. M-am supărat pe Ionel.
e. Sunt invidios pe Ionel.

Bibliografie selectivă
 Avram, Mioara, 1986, Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Editura Academiei; 1997, ed. a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti: Humanitas.
 Avram, Mioara, 1987, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti: Editura Academiei.
 Avram, Mioara, 2005, Studii de morfologie a limbii române, Bucureşti: Editura Academiei.
 Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, 1999, Gramatica limbii române, vol. I, Morfologia,
Bucureşti: Atos.
 Ciompec, Georgeta, 1985, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și diacronie,
București: Editura Științifică și Enciclopedică.
 Coşeriu, Eugeniu, 1997, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice,
versiune în limba română de N. Saramandu, Bucureşti: Editura Enciclopedică.
 Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, trad. de Eugenia Bojoga, Bucureşti:
Arc.
 Coteanu Ion (coordonator), 1985, Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia.
Morfologia, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
 Coteanu, Ion, 1990, Gramatică, stilistică, compoziţie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
 Dimitriu, Corneliu, 1999, Tratat de gramatică a limbii române, vol. I, Morfologia, Iaşi:
Institutul European.
 DCR – Florica Dimitrescu, 1997, Dicţionar de cuvinte recente, ed. a II-a, Bucureşti: Logos.
 DSL – Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti: Nemira.
 GALR I, II – 2005, Gramatica limbii române, vol. I – Cuvântul, vol. al II-lea – Enunţul,
Bucureşti: Ed. Academiei.
 Gruiță, Gligor, 2006, Moda lingvistică 2007, Norma, uzul și abuzul, Pitești: Paralela 45.
 Guţu-Romalo, Valeria, 1968, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti: Ed. Academiei.
 Guţu-Romalo, Valeria, 2000, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti:
Humanitas Educaţional.
 Guţu-Romalo, Valeria, 2005, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti: Humanitas
Educaţional.
 Hristea, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din
nou îmbogăţită, Bucureşti: Albatros.
 Iordan, Iorgu, Guţu-Romalo, Valeria, Niculescu Alexandru, 1967, Structura morfologică a
limbii române contemporane, Bucureşti, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
 Irimia, Dumitru, 1997, Gramatica limbii române, Iaşi: Polirom.
 Nica, Dumitru, 1988, Teoria părților de vorbire. Aplicații la adverb, Iași: Junimea.
 Pană Dindelegan, Gabriela, 1999, Sintaxa grupului verbal, ediția a II-a, Brașov: Aula.
 Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), 2002, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale,
 Pană Dindelegan, Gabriela, 2003, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Bucureşti: Humanitas Educaţional.
 Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), 2004, Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române,
 Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), 2005, Limba română – Structură şi funcţionare,
 Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), 2006, Limba română. Aspecte sincronice şi
diacronice, Bucureşti: Editura Universităţii.
 Sala, Marius (coordonator), 2001, Enciclopedia limbii române, Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic.
 Sala, Marius (coordonator), 2006, Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor, Bucureşti:
Editura Academiei.
 Stan, Camelia, 2003, Gramatica numelor de acţiune din limba română, Bucureşti: Editura
Universităţii.
 Toma, Ion, 1996, Limba română contemporană, Bucureşti: Niculescu.
 Trandafir, Gheorghe, 1996, Alte probleme controversate de gramatică a limbii române şi de
lingvistică generală, Craiova: Editura Universităţii, 1996.
 Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti: Editura Universităţii.
 Vârlan, Mariana, 2015, Limba română contemporană. Ghid teoretic și aplicativ, București:
Editura Universitară.

Suport de Curs Cu Aplicații Vârlan

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Cu Aplicații Vârlan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mariana Vârlan, Limba română – curs aplicativ

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

CONVERSIE PROFESIONALĂ: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

TITULAR CURS: Lect. dr. MARIANA VÂRLAN

CUPRINS: ore (curs) și ore (seminar) / săptămână

CAPITOLUL I: NOŢIUNI DE FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

Sistemul fonologic al limbii române:

Tabloul consoanelor românești

 Transpunerea în scris a elementelor sistemului fonetic al limbii române

CAPITOLUL AL II-LEA: NOŢIUNI DE ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE

 Principiile ortografiei şi ortoepiei româneşti

 Despărţirea cuvintelor în silabe

CAPITOLUL AL III-LEA: NOȚIUNI DE PUNCTUAȚIE

 Semnele de punctuaţie şi de ortografie

CAPITOLUL AL IV-LEA: NOȚIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

 Structura etimologică a vocabularului

Competenţe specifice disciplinei:

Obiective specifice disciplinei:

În funcţie de locul de articulare a limbii, de gradul de deschidere a cavităţii bucale şi de

Participarea buzelor Vocale nelabiale sau nerotunjite Vocale rotunjite

Locul de articulare Anterioare Mediale Posterioare

Exemple: alcol în loc de alcool

Evitarea hiatului în limba română se realizează prin următoarele fenomene fonetice:

TRANSPUNEREA ÎN SCRIS A ELEMENTELOR SISTEMULUI FONETIC AL LIMBII ROMÂNE

1) O literă (litera “x” – care se citeşte ics]) notează două sunete:

2) Grupurile de două litere (ce, ci, ge, gi) notează:

3) Grupurile de trei litere (che, chi, ghe, ghi) notează:

4) O literă poate nota sunete diferite:

5) Un sunet poate fi transcris prin litere diferite:

ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Definiţie: reprezintă intensitatea (apăsarea) cu care se rosteşte o silabă într-un cuvânt, un

După locul lui în cuvânt, accentul de intensitate este de trei feluri:

Şi în flexiunea cuvintelor putem vorbi de un accent mobil:

1) Care sunt cele 8 litere corespunzătoare vocalelor româneşti?

2) a) Precizează numărul diftongilor din versurile: Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:/

b) Subliniați cu o linie diftongii și cu două linii triftongii din textul următor:

(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)

3) De ce în exemplele următoare: bo-ia, bo-iul, cim-poa-ie, plo-ua, tră-iau, nu avem hiat?

4) Arătaţi câte vocale există în cuvintele:

PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ŞI ORTOEPIEI ROMÂNEŞTI

1. Principiul fonetic/fonologic: este principiul fundamental al scrierii şi pronunţării în limba română.

2. Principiul etimologic sau tradiţional-istoric: impune, în anumite cazuri, abaterea de la principiul

Dar: acru – acri – acrii

membru – membri – membrii

Conform aceluiaşi principiu, deosebim în scris formele flexionare ale pronumelor/adjectivelor

Câteva norme (reguli) ortografice şi ortoepice ale limbii române2

Lista ortogramelor omofone care pun anumite probleme în limba română

var = substantiv (Am dat cu var pe pomii din curte.)

DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE

Reguli ale consoanelor:

complet com - plet

Alte exemple: alt-un-de-va / al-tun-de-va; in-e-gal / i-ne-gal; port-a-vi-on / por-ta-vi-on.

Nu se despart la sfârşitul rândului:

2) Alegeţi forma corectă, tăind-o/tăindu-le pe cea/cele incorectă/incorecte:

escară – excară agrează – agreează continuu - continu

copta - coopta corean - coreean canoie - canoe

3) Despărţiţi în silabe următoarele cuvinte:

SEMNELE DE PUNCTUAŢIE ŞI DE ORTOGRAFIE

– LINIA DE DIALOG → marchează fiecare replică dintr-un dialog

(…) PARANTEZELE → marchează o completare, o explicaţie, o digresiune

- LINIUŢA DE UNIRE (CRATIMA)

„…” SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)