CUPRINS

ELEMENTE DE DREPT

PARTEA I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

CAPITOLUL I. DREPTUL ŞI IMPORTANŢA LUI ÎN VIAŢA ECONOMICO-

SOCIALĂ

Secţiunea I. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Secţiunea a II-a. Noţiunea şi definirea dreptului
Secţiunea a III-a. Dreptul şi importanţa lui

CAPITOLUL II. IZVOARELE DREPTULUI ROMÂNESC; NORMA JURIDICĂ

Secţiunea I. Izvoarele dreptului. Noţiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului

Secţiunea a II-a. Norma juridică
Subsecţiunea I. Caractere juridice. Definiţie
Subsecţiunea a II-a. Structura normei juridice
Subsecţiunea a III-a. Structura logico-juridică a normei juridice
Subsecţiunea a IV-a. Structura tehnico-juridică a normei juridice
Subsecţiunea a V-a. Clasificarea normelor juridice
Subsecţiunea a VI-a. Acţiunea normei juridice
Secţiunea a III-a. Sistemul de drept şi ramura de drept
Secţiunea a IV-a. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat

PARTEA A II-A. DREPTUL CIVIL, RAMURĂ CENTRALĂ A

DREPTULUI PRIVAT
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

Secţiunea I. Noţiuni generale

Secţiunea a II-a. Noţiunea, definiţia şi obiectul dreptului civil

CAPITOLUL II. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

Secţiunea I. Principiul egalităţii de statut civil a persoanelor

Secţiunea a II-a. Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor
Secţiunea a III-a. Principiul garantării efective a drepturilor subiective civile
Secţiunea a IV-a. Principiul apărării proprietăţii
Secţiunea a V-a. Principiul bunei-credinţe

CAPITOLUL III. CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Secţiunea I. Dreptul absolut

Secţiunea a II-a. Dreptul relativ

1
Secţiunea a III-a. Drepturile subiective civile patrimoniale
Secţiunea a IV-a. Drepturile subiective civile nepatrimoniale

CAPITOLUL IV. NOŢIUNILE DE PERSOANĂ FIZICĂ ŞI PERSOANĂ JURIDICĂ

Secţiunea I. Noţiunea de persoană fizică

Subsecţiunea I. Persoana fizică ca subiect de drept civil
Subsecţiunea a II-a. Definiţia capacităţii civile
Subsecţiunea a III-a. Caracterele juridice generale ale capacităţii civile
Subsecţiunea a IV-a. Reglementarea legală
Secţiunea a II-a. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Subsecţiunea I. Noţiunea de capacitate de folosinţă a persoanelor fizice.
Definiţie
Subsecţiunea a II-a. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Subsecţiunea a III-a. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Secţiunea a III-a. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Subsecţiunea I. Noţiune şi caractere juridice. Preliminarii.
Subsecţiunea a II-a. Definiţie
Subsecţiunea a III-a. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
Subsecţiunea a IV-a. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice.
Definiţie
Subsecţiunea a V-a. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu restrânsă
Subsecţiunea a VI-a. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice.
Definiţie
Subsecţiunea a VII-a. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină
Subsecţiunea a VIII-a. Identificarea persoanei fizice
Secţiunea a IV-a. Noţiunea de persoană juridică. Definiţie. Terminologie
Secţiunea a V-a. Categorii de persoane juridice
Subsecţiunea I. Utilitatea clasificării persoanelor juridice
Subsecţiunea a II-a. Criterii de clasificare
Subsecţiunea a III-a. Diferite categorii de persoane juridice
Secţiunea a VI-a. Ocrotirea atributelor de identificare a persoanei juridice
Subsecţiunea I. Atributele de identificare. Enumerare
Subsecţiunea a II-a. Denumirea
Subsecţiunea a III-a. Sediul persoanei juridice
Subsecţiunea a IV-a. Alte atribute de identificare

CAPITOLUL V. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea I. Subiectele raportului juridic civil

Secţiunea a II-a. Conţinutul raportului juridic civil
Secţiunea a III-a. Clasificarea raporturilor de drept civil
Subsecţiunea I. Relaţiile patrimoniale
Subsecţiunea a II-a. Relaţiile nepatrimoniale
Secţiunea a IV-a. Obiectul raportului juridic civil

CAPITOLUL VI. ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea I. Definiţie. Clasificare

Subsecţiunea I. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

2
 Subsecţiunea a II-a. Acte juridice cu titlu oneros şi varietate comercială şi acte
juridice cu titlu gratuit
Subsecţiunea a III-a. Actele juridice constitutive, translative şi declarative
Subsecţiunea a IV-a. Acte juridice de conservare, administrare şi dispoziţie
Subsecţiunea a V-a. Acte juridice consensuale, solemne (formale) şi reale
Subsecţiunea a VI-a. Actele juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
Subsecţiunea a VII-a. Acte juridice civile între vii şi acte pentru cauză de
moarte
Subsecţiunea a VIII-a. Acte juridice civil subiective şi acte juridice condiţie
Subsecţiunea a IX-a. Acte juridice civile principale şi accesorii
Subsecţiunea a X-a. Acte juridice civile strict personale şi acte care pot fi
încheiate prin reprezentant
Subsecţiunea a XI-a. Acte juridice civile numite şi nenumite
Secţiunea a II-a. Condiţiile de valabilitate a actului juridic civil
Subsecţiunea I. Definiţia şi clasificarea condiţiilor de valabilitate a actului
juridic civil
Subsecţiunea a II-a. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Subsecţiunea a III-a. Consimţământul – element al voinţei juridice. Principiile
voinţei juridice
Subsecţiunea a IV-a. Obiectul actului juridic civil
Subsecţiunea a V-a. Cerinţele de valabilitate a obiectului actului juridic civil
Subsecţiunea a VI-a. Cauza actului juridic civil
Subsecţiunea a VII-a. Forma actului juridic civil
Subsecţiunea a VIII-a. Principiul consensualismului
Subsecţiunea a IX-a. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
Secţiunea a III-a. Efectele actului juridic civil. Consideraţii generale
Secţiunea a IV-a. Nulitatea actului juridic civil
Subsecţiunea I. Noţiuni generale
Subsecţiunea a II-a. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
Subsecţiunea a III-a. Cauzele de nulitate
Subsecţiunea a IV-a. Regimul juridic al nulităţii
Subsecţiunea a V-a. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi
nulitatea relativă
Subsecţiunea a VI-a. Efectele nulităţii. Consideraţii generale
Subsecţiunea a VII-a. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii
Secţiunea a V-a. Prescripţia extinctivă. Consideraţii generale
Subsecţiunea I. Principiile efectului prescripţiei extinctive
Subsecţiunea a II-a. Domeniul prescripţiei extinctive
Subsecţiunea a III-a. Criteriile determinării domeniului prescripţiei extinctive
Subsecţiunea a IV-a. Termenele de prescripţie extinctivă
Subsecţiunea a V-a. Suspendarea prescripţiei extinctive
Subsecţiunea a VI-a. Întreruperea prescripţiei extinctive
Subsecţiunea a VII-a. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

CAPITOLUL VII. NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE

Secţiunea I. Funcţiile răspunderii juridice

Secţiunea a II-a. Condiţiile răspunderii juridice
Secţiunea a III-a. Formele răspunderii juridice. Clasificare

3
CAPITOLUL VIII. TEORIA GENERALĂ A PROPRIETĂŢII

Secţiunea I. Definiţia şi conţinutul dreptului de proprietate

Subsecţiunea I. Preliminarii
Subsecţiunea a II-a. Definiţia dreptului de proprietate
Subsecţiunea a III-a. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate
Secţiunea a II-a. Caracterele dreptului de proprietate. Enumerare
Secţiunea a III-a. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
Subsecţiunea I. Dreptul de uzufruct
Subsecţiunea a II-a. Dreptul de uz şi de abitaţie. Caracteristici comune
Subsecţiunea a III-a. Dreptul de servitute
Subsecţiunea a IV-a. Dreptul de superficie
Secţiunea a IV-a. Publicitatea imobiliară
Subsecţiunea I. Obiectivele publicităţii imobiliare
Subsecţiunea a II-a. Principiile noilor cărţi funciare

CAPITOLUL IX. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Secţiunea I. Oferta de contracta. Definiţie

Subsecţiunea I. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta
Subsecţiunea a II-a. Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea
ofertei
Subsecţiunea a III-a. Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta)
Secţiunea a II-a. Acceptarea ofertei. Definiţie. Condiţiile acceptării ofertei
Secţiunea a III-a. Momentul şi locul încheierii contractului. Consideraţii generale
Subsecţiunea I. Încheierea contractului între prezenţi
Subsecţiunea a II-a. Încheierea contractului prin telefon
Subsecţiunea a III-a. Încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi)
Subsecţiunea a IV-a. Corelaţia dintre oferta cu termen şi momentul încheierii
contractului
Subsecţiunea a V-a. Importanţa momentului încheierii contractului
Subsecţiunea a VI-a. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia

4
 PARTEA I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

CAPITOLUL I. DREPTUL ŞI IMPORTANŢA LUI ÎN VIAŢA ECONOMICO-

SOCIALĂ

Secţiunea I. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Dreptul este o ştiinţă socială care se află în strânsă legătură, în conexitate cu celelalte
ştiinţe sociale. Dintre aceste ştiinţe, filosofia, istoria, economia politică sunt auxiliarele
indispensabile ale dreptului. Dreptul se ocupă de om ca fiinţă spirituală, reglementând relaţiile
acestuia cu semenii săi, şi tinde la dezvoltarea noţiunii „justului” şi „injustului” graţie
luminilor filosofiei. Astfel, dreptul ca şi filosofia are ca obiect studiul omului şi al societăţii,
privit însă din puncte de vedere specifice.

Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi

dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte
componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridce influenţează
societatea şi suportă, la rândul lor, influenţă socială.

Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen normativ –

reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relaţiilor sociale, în vederea promovării
unor valori larg receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea
libertăţilor individuale, societatea civilă, etc. Ştiinţa dreptului formează principiile generale în
baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat – eficient şi adaptat permanent la
scara omului real, concret – de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe
valorice.

Secţiunea a II-a. Noţiunea şi definirea dreptului

Dreptul ca şi întreaga componentă juridică a vieţii sociale este un fenomen complex a
cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective ale existenţei şi
dinamicii sale, a factorilor care-l configurează şi a valorilor pe care le promovează. Romanii
defineau dreptul ca fiind arta binelui şi a echităţii “jus est ars boni et aequi”, atât binele cât şi
echitatea fiind categorii ale eticii.
Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există drept – “Ubi
societas ibi jus”, nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept.
Ulterior, datorită evoluţiei formelor de organizare socială, trebuind să slujească şi altor
scopuri, dreptul s-a “emancipat” de sub tutela moralei ajungând să răspundă actualelor forme
şi interese sociale.
Juristul francez Leon Duguit reprezentant al curentului solidarităţii sociale arată că
regula de drept este linia de conduită care se impune indivizilor în societate, ca o garanţie a
interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei
violări.”
Într-o lucrare americană dreptul este privit ca “unul din cele mai profunde concerne
ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din
instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii, împotriva
amestecului arbitrar în interesele individuale”.
Deci ceea ce deosebeşte dreptul ca sistem normativ de celelalte sisteme sociale
normative este tocmai această calitate juridică a voinţei ce se exprimă în integralitatea
normelor, cu toate consecinţele (privind tratamentul social al normelor de drept) ce decurg
din această împrejurare.

5
 Conţinutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice,
care va căpăta expresie exterioară tocmai prin forma de exteriorizare a dreptului.
Cuvântul drept derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu,
adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului. În limba română, însă, ca de altfel şi
în numeroase alte limbi, termenul „drept” este folosit în două sensuri şi anume: cel care are în
vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit
şi drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adică
dreptul) ce aparţine unei persoane (fizice sau juridice), în temeiul normei juridice, pe care-l
denumim drept subiectiv.
Vorbind de dreptul românesc avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent
de forma pe care au îmbrăcat-o (legi, obiceiuri ş.a.) de-a lungul istorie sau dintr-o anumită
perioadă. Restrângând sfera doar la dreptul actual avem conceptul de drept pozitiv care nu
este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Vorbind însă de drepturile unei persoane, fie că
e vorba de o persoană fizică, fie că e vorba de o instituţie, o organizaţie sau de o persoană
juridică, cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei societăţi
comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a încheia un contract etc.,
avem în vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoană fizică îl foloseşte şi exercită
nemijlocit. Evident că drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi
concepute fără să fie prevăzute în normele juridice.
Drepturilor subiective le corespund, în mod corelativ obligaţiile juridice.
Unele limbi folosesc denumiri diferite pentru cele două, astfel în limba engleză law
denumeşte dreptul obiectiv şi right dreptul subiectiv. La romani, de asemenea, se distingea
norma agendi - dreptul obiectiv de facultas agendi - dreptul subiectiv.
Un alt termen în limba română ce evocă domeniul dreptului este adjectivul juridic.
Derivat etimologic din latinescul jus (drept) vocabula juridic este absolut indispensabilă
pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială, cum ar
fi actele juridice, raporturile juridice, conştiinţa juridică, etc.
Termenul drept se foloseşte şi pentru desemnarea ştiinţei juridice ca de pildă:
Facultatea de drept, Academia sau Institutul de drept sau Drept civil.

Secţiunea a III-a. Dreptul şi importanţa lui

Dreptul are ca scop reglementarea raporturilor sociale, direcţionarea activităţilor
oamenilor, în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.
Realizarea acestui scop are în slujbă acele direcţii fundamentale acţiunii mecanismului juridic,
la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile juridice,
normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
realizării dreptului, orientări care de altfel se identifică cu funcţiile dreptului: funcţia de
instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice ale societăţii; funcţia de
conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; funcţia normativă, cu
efect direct în conducerea societăţii.
Importanţa cunoaşterii dreptului este o necesitate în primul rând pentru organul de
elaborare a actelor normative, dar şi a organului de aplicare a acestora. În egală măsură însă,
considerăm că fiecare membru al societăţii trebuie să acorde atenţie cunoaşterii şi aplicării
corecte a normelor juridice, având în vedere că fiecare dintre noi suntem implicaţi în
nenumărate raporturi sociale cu caracter juridic şi nu ne este indiferent rezultatul.
Există în drept principiul “nemo censetur ignorare legem” – potrivită căruia nimeni
nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii. Mai mult legiuitorul a instituit prin lege
această prezumţie, faţă de care, aşezându-ne pe o poziţie de subapreciere sau indiferenţă vom
putea deveni “beneficiari” ai unor efecte nedorite, deoarece aşa cum corect s-a statuat,
necunoaşterea legii vătămează.

6
 CAPITOLUL II. IZVOARELE DREPTULUI ROMÂNESC; NORMA JURIDICĂ

Constituţia României este principalul izvor al dreptului românesc, având între

celelalte legi forţa recunoscută de “lege fundamentală”. Constituţia reglementează relaţiile
sociale ce conţin norme juridice privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterilor în
stat, la cetăţenie, la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, la
drepturile social-economice şi culturale, la drepturile şi libertăţile politice.
Principiul supremaţiei Constituţiei şi constituţionalităţii legilor constituie o trăsătură
esenţială, definitorie a statului de drept.
Legea este actul normativ al puterii legislative, aprobată după o procedură de
legiferare prestabilită care reglementează cele mai importante relaţii sociale.
Legile se împart în două categorii: legi fundamentale sau constituţionale şi legi
ordinare sau obişnuite.
Din categoria legilor fundamentale fac parte Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei.
Legile ordinare pot fi separate în funcţie de obiectul lor, în legi organice care
determină organizarea şi funcţiile unor organe ale statului.
Când legile se prezintă ca un ansamblu de norme juridice organizate sistematic potrivit
unor principii stabilite pe diferite ramuri de drept, ele iau forma codurilor: codul penal, codul
civil, codul comercial, codul vamal, etc.
Actele normative edictate pe baza legii poartă denumiri diferite, în funcţie de organul
de la care emană sau după obiectul pe care-l reglementează. Principalele izvoare de drept
subordonate forţei legii sunt: ordonanţele, hotărârile Guvernului, ordinele şi alte acte ale
miniştrilor şi altor conducători ai organelor centrale ale administraţiei publice, hotărârile
consiliilor locale sau ordinele prefecţilor.
Decretele prezidenţiale constituie de asemenea o categorie importantă de izvoare de
drept, unele dintre acestea putând fi asimilate, din punctul de vedere al forţei juridice cu
legile.
Decretele-lege se dau în situaţii cu totul deosebite, ele stabilind consecinţele juridice
ale aplicării lor. Asemenea acte pot fi cele prin care se instituie, de exemplu starea de
necesitate.
Regulamentele de organizare şi funcţionare şi cele de ordine interioară pot fi
considerate izvoare de drept în măsura în care reglementează relaţii sociale importante ce
privesc unele ramuri ale dreptului.

Secţiunea I. Izvoarele dreptului. Noţiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului

În ştiinţa dreptului conceptul de izvor al dreptului este folosit în sens specific juridic
avându-se în vedere formele de exprimare a normelor juridice, actele normative, obiceiul
juridic sau practica judiciară.
Etimologic însă prin termenul de „izvor” au fost denumite în ştiinţa juridică sursele,
originea, factorii de determinare şi creare ai dreptului.
Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele sau factorii care configurează
naşterea dreptului.
Izvoarele formale au în vedere mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvorul
material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.
Izvoarele directe sunt actele normative elaborate nemijlocit de organele de stat (legi,
decrete) în vreme ce obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale sunt izvoare indirecte deoarece
pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau
sancţionarea lor de către autoritatea publică.

7
 Izvorul de drept este deci forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau recunoaştere de către putere de stat a nrmelor juridice în procesul de creare a
dreptului. Izvoarele dreptului reflectă fidel epoca istorică pe care o traversează societatea a
cărei conduită este normată prin ele. În sistemul de drept al fiecărei ţări şi în fiecare epocă a
existat o pluralitate de izvoare ale dreptului.

Principalul izvor al dreptului public şi privat îl constituie actul normativ stabilit sau
recunoscut de organele competente ale statului.

Obiceiul juridic are un rol redus ca izvor al dreptului. El este o regulă de conduită ce
se formează spontan printr-o aplicare repetată într-o îndelungată perioadă de timp, într-o
colectivitate umană. Sub forma datinilor, a tradiţiilor şi a practicilor morale sau religioase,
obiceiul a reprezentat prima modalitate de normare a conduitei umane în epocile primitive sau
prestatale.
Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale
dreptului de-a lungul istoriei. Pornindu-se de la considerentul că instanţele de judecată cu
ocazia soluţionării unor cauze pot preciza sensul legii când acesta este neclar, sau să
completeze şi să suplinească lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme de drept, se
admite că o hotărâre judecătorească, mai ales când este pronunţată de instanţele superioare
poate deveni obligatorie în soluţionarea unor cauze viitoare similare, formându-se în felul
acesta o anumită practică judiciară, numită şi jurisprudenţă.

Secţiunea a II-a. Norma juridică

Subsecţiunea I. Caractere juridice. Definiţie
Ca element al dreptului, norma este o regulă de conduită prescrisă, ori recunoscută de
autoritatea statală în scopul asigurării şi consolidării relaţiilor sociale.
Norma juridică are următoarele caractere:
Caracterul prescriptiv constă în aceea că ea stabileşte o anumită conduită constând
într-o acţiune sau o inacţiune umană subordonată unei finalităţi prestabilite.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice presupune că aceasta este o
regulă tipică, aplicabilă unui număr nedefinit de cazuri şi de persoane. Prescriind o regulă
generală de conduită, norma are menirea să fie aplicată într-un număr nelimitat de cazuri, ori
de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere. Caracterul general
şi impersonal al normei juridice presupune deci aplicarea şi respectarea ei repetată, continuă
ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile, împrejurările sau ipotezele pe care le are în vedere.
Obligativitatea este caracterul potrivit căruia normele juridice nu reprezintă doar
indicaţii şi recomandări, ci ele constituie dispoziţii obligatorii, comandamente impuse de
puterea publică a căror respectare este obligatorie. Fără acest caracter general obligatoriu,
esenţial pentru norma juridică, aceasta şi-ar pierde însuşi sensul existenţei sale de sine
stătătoare în multitudinea regulilor sociale. Din caracterul obligatoriu şi imperativ al normei
juridice, nu trebuie însă să se tragă concluzia că aceasta ar cuprinde numai obligaţii de
conduită. Reglementând viaţa socială, norma juridică se adresează numai oamenilor care
născându-se egali au drepturi şi obligaţii egale în calitatea lor de titulari de drepturi şi
obligaţii.

Subsecţiunea a II-a. Structura normei juridice

Aspectul structurii normei juridice trebuie analizat în cele două ipostaze ale sale:
intern şi extern. În vreme ce primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, cel
de al doilea constituie modul de exprimare în cadrul actului normativ, deci structura tehnico-
juridică.

8
Subsecţiunea a III-a. Structura logico-juridică a normei juridice
Sub aspectul structurii interne, logico-juridice, norma juridică se exprimă prin trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acel element al normei juridice care stabileşte condiţiile sau împrejurările
în care este cerută o anumită conduită precum şi subiecţii la care se referă prevederile
dispoziţiei.
Ipotezele care stabilesc cu exactitate condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc
ipoteze strict determinate. Atunci când însă împrejurările de aplicare a dispoziţiei nu sunt
formulate în toate detaliile, ipoteza este relativ determinată.
Dispoziţia este elementul normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în
cazul ipotezei date. În plan obiectiv dispoziţia poate să oblige fie la o acţiune, fie la abţinerea
de la săvârşirea unui fapte. Ca şi ipoteza, dispoziţia poate fi strict determinată atunci când
stabileşte categoric conduita subiecţilor sau relativ determinată dacă se prevăd variante sau
limite ale conduitei lăsând subiecţilor opţiunea de a alege.
Dispoziţia este elementul cel mai configurat al normei juridice, având rolul
dinamizator al reglării conduitei.
Sancţiunea ca element al normei juridice are rolul de a preciza care sunt urmările
nerespectării conduitei prescrise prin dispoziţie. În fapt urmările nu sunt altceva decât
măsurile întreprinse faţă de persoanele care au încălcat legea, aduse la îndeplinire în caz de
nevoie, de către organele specializate ale statului.
Sancţiunile diferă în funcţie de natura şi importanţa relaţiilor sociale ocrotite, de
interesele încălcate şi de gradul de pericol social al încălcărilor de lege. În funcţie de aceste
criterii, sancţiunile pot fi penale, administrative sau disciplinare şi civile.
Un alt criteriu de clasificare a sancţiunilor este finalitatea lor. Potrivit acestuia unele
sancţiuni au drept scop anularea unui act ilicit, repararea unui prejudiciu sau restabilirea
situaţiei anterioare încălcării de lege. Alte sancţiuni urmăresc aplicarea unor măsuri de
constrângere în scopul pedepsirii pentru faptele antisociale săvârşite cu vinovăţie.
Sancţiunile mai pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de determinare. Potrivit
acestui criteriu sancţiunile pot fi:
Sancţiuni absolut determinate de la care nu se poate deroga şi care nu pot fi
modificare sau interpretate.
Sancţiuni relativ determinate sunt cele care pot fi stabilite în concret dintr-un cadru
mai larg. Acest gen de sancţiune este specific dreptului penal, în care norma prevede un
minim şi un maxim al pedepsei individualizat de către judecător în funcţie de gradul de
pericol social concret al faptei şi de circumstanţe personale ale făptuitorului.
Sancţiuni alternative sunt acele sancţiuni pe care cel chemat să le aplice le are de ales
între mai multe sancţiuni.
Sancţiunile cumulative sunt cele de natură diferită aplicate însă pentru una din aceeaşi
faptă ilicită.

Subsecţiunea a IV-a. Structura tehnico-juridică a normei juridice

Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă, spre deosebire de structura
logică, la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi la redactarea ei, clară, concisă şi
concretă.
Normele juridice nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse
într-un act normativ ce poate fi lege, decret, ordonanţă sau hotărâre de guvern. La rândul său
actul normativ este structurat pe capitole, secţiuni şi articole. Dintre acestea, articolul este
structural elementul de bază al actului normativ în care prinde glas concret norma juridică.

9
Subsecţiunea a V-a. Clasificarea normelor juridice
În funcţie de criteriile avute în vedere, normele juridice comportă următoarele
clasificări:
După obiectul de reglementare, deci în funcţie de relaţiile sociale la care se referă,
normele juridice alcătuiesc împreună diverse ramuri de drept, ca norme de drept
constituţional, penal, civil sau comercial.
După forţa lor juridică se disting norme exprimate prin legi, decrete sau hotărâri ale
guvernului. Evident, legea îşi impune prin supremaţia sa normele înaintea ordonanţelor sau a
hotărârilor de guvern de exemplu.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate, normele juridice pot fi generale,
speciale sau de excepţie.
După modul de redactare se disting norme juridice complete şi norme juridice
incomplete care se completează cu trimitere la alte norme.
Cea mai importantă şi mai amplă clasificare are în vedere natura conduitei pe care o
prescriu. Potrivit acestei clasificări deosebim norme juridice imperative, care pot fi norme
imperative , norme prohibitive şi norme dispozitive sau permisive.
Normele imperative au caracter obligatoriu şi sunt de două feluri:
 onerative, care prevăd expres obligaţia de a avea a anumită conduită;
 prohibitive¸care interzic categoric şi expres o anumită conduită .. Majoritatea normelor de
drept penal şi numeroase norme de drept administrativ au un caracter prohibitiv.
Normele dispozitive exprimă ideea că legiuitorul lasă la latitudinea părţilor stabilirea
unor reguli de conduită şi numai în lipsa unor astfe de reguli se aplică cele stabilite de lege.
Normele dispozitive pot fi, de asemenea, de două feluri:
 permisive
 supletive
Normele permisive sunt cele prin care nu se impune, ci numai se permite ca
subiectele de drept să aibă o anumită conduită, care depinde de voinţa lor. De exemplu, în art.
1296 C.civ. se prevede că “Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de
obiect două sau mai multe lucruri alternative”; în art. 1338 C.civ., se prevede că “Părţile pot
prin convenţie să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţii de a răspunde de evicţiune” sau
în art. 1365 C.civ. se prevede: “Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate cere
rezoluţiunea vânzării” (a se vedea şi art. 1306, 1310, 1364, 1619, din C.civ.).
Normele supletive sunt cele care lasă la latitudinea părţilor să-şi stabilească ele, prin
acordul lor de voinţă, o anumită conduită şi numai în lipsa acesteia să fie obligatorie .

Subsecţiunea a VI-a. Acţiunea normei juridice

Legea acţionează concomitent sub trei aspecte:
- are o anumită durată în timp (nu este eternă),
- se aplică pe un anumit teritoriu, are deci un caracter teritorial (nu există legi cu
vocaţie mondială),
- se aplică numai privitor la anumite subiecte cărora li se adresează (numai legea
divină se referă la toată omenirea).

Secţiunea a III-a. Sistemul de drept şi ramura de drept

Existenţa unui număr atât de mare de acte normative în vigoare la un moment dat,
impun organizarea lor în raport cu anumite criterii. Pe de altă parte, dreptul nu există printr-o
alăturare întâmplătoare, ca o sumă de norme juridice, ci este constituit într-un sistem.
Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme: încorporare şi
codificare.

10
 Sistemul dreptului este rezultatul unităţii, dar şi al diferenţierii, adică împărţirea pe
ramuri şi instituţii juridice. Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de
drept.
Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
dintr-un anumit domeniu de activitate al vieţii sociale în baza unei metode specifice de
reglementare şi a unor principii comune. La rândul lor, ramurile de drept nu sunt izolate unele
de altele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă care formează tocmai sistemul de drept.
Criteriile în baza cărora se structurează ramurile sistemului dreptului sunt:
 obiectul reglementării juridice – adică relaţiile sociale ce cad sub incidenţa
normelor juridice;
 metoda reglementării – ce reprezintă modalitatea practică de influenţare a
conduitei în cadrul respectivelor relaţii sociale;
 principiile comune ramurii de drept respective.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în ansambluri
normative mai reduse şi anume în instituţii juridice care reglementează relaţii sociale
apropiate. De exemplu, se poate vorbi despre instituţia moştenirii sau a prescripţiei în dreptul
civil, instituţia căsătoriei în dreptul familiei, instituţia tentativei în dreptul penal ş.a.m.d., cu
precizarea că dreptul civil, dreptul familiei, dreptul penal sunt la rândul lor ramuri de drept.
Existenţa acestor diviziuni (ramura de drept, instituţia juridică) a sistemului dreptului
este determinată de complexitatea relaţiilor sociale ce dobândesc reglementare juridică.

Secţiunea a IV-a. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat

Normele dreptului sunt norme de drept public şi norme de drept privat şi tot aşa
drepturile se pot clasifica în publice şi private. Drepturile subiective nu sunt, deci, toate de
domeniul dreptului obiectiv privat.
Distincţia dreptului public şi dreptului privat este, prin tradiţie, considerată ca summa
divisio a dreptului.

A. Dreptul public cuprinde regulile care guvernează organizarea unui stat dat şi
raporturile dintre acel stat şi agenţii săi, pe de o parte, şi ceilalţi paticipanţi la astfel de
raporturi juridice, pe de alta. Normele dreptului obiectiv public sunt, prin excelenţă, norme
imperative, nici un participant la aceste raporturi juridice neputând deroga de la ele.
Dreptul public se subdivide la rândul lui în:
 drept constituţional;
 drept administrativ;
 drept penal;
 drept fiscal-financiar;
 drept internaţional public;
 dreptul mediului.
Obiectul specific de reglementare al dreptului constituţional îl constituie relaţiile
sociale din domeniul organizării şi exercitării puterii de stat. Prin exercitarea puterii de stat se
înţelege activitatea specifică organelor puterii de stat: legislativă, executivă şi judecătorească.
Dreptul administrativ este acea ramură a sistemul de drept românesc, ale cărui norme
au ca obiect acele relaţii sociale care se referă la organizarea şi realizarea puterii executive a
administraţiei publice de către organele care desfăşoară astfel de activităţi.
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, reprezintă sistemul normelor juridice
care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni
specifice denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale în
scopul apărării acestor valori, fie pe cale preventivă, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor

11
care le săvârşesc. Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale
numite relaţii de apărare socială.
În corelaţie cu dreptul penal, dreptul procesual penal este acea ramură a sistemului de
drept român ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor
judiciare şi a părţilor precum şi raporturile care se stabilesc între ele, în vederea constatării
tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de
legea penală celor care le-au săvârşit.
Dreptul financiar - fiscal poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor
normative care reglementează activitatea de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor
băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor sociale
economice ale societăţii. Prin intermediul finanţelor publice, se asigură constituirea,
repartizarea şi utilizare cu eficienţă a banului public pentru sporirea producţiei de mărfuri,
dezvoltarea forţelor de producţie, promovarea activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltarea
învăţământului, culturii şi ocrotirii sănătăţii, protecţia socială şi a mediului etc.
B. Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat constituie ansamblul de norme
juridice care reglementează relaţiile dintre persoanele particulare sau dintre colectivităţile
organizate ca unităţi private.
Drepturile subiective private conferă particularului facultatea de a acţiona (de a
dispune de anumite bunuri, de a săvârşi vreo faptă determinată) pentru realizarea scopurilor
sale individuale.
Dreptul privat se subîmparte în:
 drept civil;
 drept comercial;
 dreptul familiei;
 dreptul muncii;
 dreptul procesual civil;
 dreptul internaţional privat.
Dacă dreptul privat este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţii sociale
private, prin relaţii private trebuie să se înţeleagă acele legături dintre persoane în care acestea
stau altărui, ca particulari (spre deosebire de relaţiile publice în care apar faţă în faţă
persoanele şi instituţiile puterii de stat). În raporturile de drept privat, participanţii stau
alături şi nu subordonaţi, respectiv supraordonaţi. Obiectul de reglementare al normelor de
drept privat îl constituie relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ale oamenilor, toate din sfera
privată.
Dreptul civil este acea ramură a sistemului unitar de drept român care reglementează
raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Obiectul de reglementare a normelor de drept civil îl constituie aşadar raporturile
patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale, numite şi personale nepatrimoniale, stabilite între
persoane fizice şi persoane juridice.
Este patrimonial raportul al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, adică pecuniar;
nepatrimonial este raportul al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Sunt nepatrimoniale
acele raporturi al căror conţinut este alcătuit din drepturi ce vizează existenţa şi identificarea
persoanei fizice şi juridice, creaţia intelectuală artistică sau tehnică.
Dreptul comercial are ca obiect de reglementare normele juridice aplicabile
comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte calificate drept “fapte de comerţ” indiferent
de cine le săvârşeşte.
Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară, situată la
confluenţa dreptului internaţional cu normele fiecărui sistem juridic. În cadrul său sunt
cuprinse norme de drept intern, norme conflictuale şi norme de drept internaţional public

12
reunite prin obiectul lor social şi juridic. Definim aşadar dreptul comerţului internaţional ca
fiind ansamblul normelor care au ca obiect de reglementare relaţiile comerciale internaţionale.
Dreptul internaţional privat român este ramura de drept al cărui obiect de
reglementare îl constituie acele raporturi juridice în care intervine un element de extraneitate.
Prin asemenea element se înţelege împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic,
datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept.
Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept român care are drept obiect de
reglementare raporturile sociale care izvorăsc din încheierea contractului de muncă şi au
anumite caracteristici (raporturi personale, de subordonare, în cadrul unui program de lucru,
stabilite de regulă prin încadrarea persoanei în colectivul de muncă al unui agent economic)
precum şi acele raporturi strâns legate de raportul de muncă, întrucât sunt grefate sau derivă
din aceasta, ori servesc la organizarea muncii.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de
lege sun anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.
Obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei îl formează raporturile de
familie. Acestea sunt raporturile de căsătorie, raporturile ce ânsă corelaţie cu dreptul
constituţional, dreptul civil, dreptul administrativ şi dreptul familiei.rezultă din rudenia
firească şi din adopţie, precum şi orice alte raporturi asimilate de lege relaţiilor de familie.
Drept procesual civil ce are ca obiect de reglementare procesul civil în ţara noastră
este definit în doctrină ca fiind un ansamblu de norme juridice care reglementează modul de
judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturile civile, precum şi modul de
executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste pricini.
Prin intermediul normelor de drept procesual civil se realizează concret pe cale
procesuală dreptul material. Calea procesuală reprezintă o organizare a procedurii în armonie
cu anumite principii fundamentale ce dau expresie intereselor generale ale persoanelor fizice
şi juridice. Dreptul procesual civil este în strânsă corelaţie cu dreptul constituţional, dreptul
civil, dreptul administrativ şi dreptul familiei.

13
 PARTEA A II-A. DREPTUL CIVIL, RAMURĂ CENTRALĂ A
DREPTULUI PRIVAT

CAPITOLUL I. NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

Secţiunea I. Noţiuni generale

Prezentarea cât mai largă a dreptului, ca totalitate a normelor juridice, i-a preocupat
din cele mai vechi timpuri pe jurişti şi autorităţile publice, interes ce se poartă atât cu privire
la studierea dreptului cât şi la aplicarea lui.
Romanii au acordat o mare importanţă diviziunii dreptului.
Datorită dezvoltării deosebite a tehnicii, ştiinţei, comerţului, sistemelor de comunicaţii
informaţionale şi de plăţi, ramurile de drept care făceau parte din grupa dreptului public sau
din grupa celui privat au devenit mai numeroase sau lor li s-au alăturat altele noi.

Secţiunea a II-a. Noţiunea, definiţia şi obiectul dreptului civil

Constituirea unor ramuri distincte de drept este rezultatul unui proces dinamic ce
reflectă pe planul suprastructurii juridice, necesităţile obiective dintr-o anumită perioadă.
Individualizarea unor ramuri de drept se face în condiţiile păstrării unei legături ce conferă
unitate sistemului de drept în ansamblul său, a unor interferenţe clare, în cadrul unor instituţii
juridice complexe, interferenţe care nu exclud ci presupun o anumită autonomie a ramurilor,
încadrate însă într-un sistem unitar de drept.

Dreptul civil român este acea ramură care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de
egalitate.

Conţinutul dreptului civil este format de totalitatea normelor de drept civil, care sunt
cuprinse în izvoarele dreptul civil, şi anume atât Codul civil cât şi alte acte normative.
Totalitatea normelor de drept civil este ordonată de instituţiile dreptului civil, adică grupe de
norme de drept civila care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, cum ar
fi: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil,
drepturile reale principale, obligaţiile civile în general, contractele civile speciale, dreptul de
proprietate individuală, succesiunile, etc.
Obiectul raportului juridic civil este format din raporturile patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.
Raportul patrimonial este cel al cărui conţinut poate fi evaluat în bani pe când cel
nepatrimonial nu poate fi evaluat astfel. Astfel, vom fi în prezenţa unui raport patrimonial în
cazul acelui raport care are în conţinut dreptul de proprietate, ori raportul născut dintr-un
contract de vânzare cumpărare, iar în cel de al doilea caz dăm ca exemplu raportul ce are în
conţinutul său dreptul la nume, la domiciliu, la sediu, etc.
Acest element specific îl constituie poziţia juridică de egalitate a subiectelor (părţilor)
raportului juridic civil. De altfel, această poziţie este de esenţa raporturilor de drept civil,
trăsătură specifică a acestor relaţii. Prin urmare, dacă părţile unui raport juridic (patrimonial
sau nepatrimonial) se află într-o poziţie de subordonare, respectiv de supraordonare, acel
raport nu poate fi de drept civil, ci obiect de reglementare al altei ramuri de drept.
Înţelegerea specificului obiectului de reglementare al dreptului civil presupune
clarificarea sensului expresiei “poziţie juridică de egalitate”.

14
 În concepţia noastră, poziţia juridică de egalitate a părţilor raporturilor de drept civil
înseamnă, în esenţă, că nici unul din participanţi nu are la dispoziţie, în cadrul acestor
raporturi, mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la executarea
obligaţiei sale.
Cu alte cuvinte, nici unul din subiecţii raportului juridic civil nu-şi poate asuma rolul
de “judecător” al cauzei; pentru aceasta există organe de stat specializate – instanţe
jdecătoreşti, al căror concurs poate fi solicitat, la nevoie, de către partea care nu obţine
executarea benevolă a obligaţiei pe care o are faţă de cealaltă parte a raportului juridic civil
dat, adică de partea care nu-şi poate realiza dreptul său subiectiv născut în cadrul unui raport
juridic civil, datorită poziţiei neconforme cu îndatoririle sale civile a celeilalte părţi. Şi aceasta
indiferent dacă în raportul juridic civil participă ca părţi oameni luaţi individual, ca persoane
fizice, sau oameni organizaţi în condiţiile legii, ca persoane juridice.
Poziţia de egalitate juridică, adică specificul obiectului de reglementare ar fi suficientă
pentru delimitarea sferei relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului civil. Se
obişnuieşte totuşi să se adauge, ca un criteriu complementar, metoda de reglementare. Aceasta
exprimă modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale, adică cum reglementează
o categorie sau alta de relaţii socile cu trăsături specifice. În cazul acestui al doilea criteriu de
delimitare nu este, deci, vorba de mijloacele pe care statul le foloseşte pentru exercitarea unei
anumite influenţe asupra diferitelor relaţii sociale, ci de modul în care sunt folosite mijloacele
respective, adică – în cazul de faţă – reglementarea juridică.
Dintre metodele posibile prin care statul îşi exprimă poziţia sa faţă de relaţiile sociale,
în dreptul civil sunt foloite reglementarea autoritară şi autorizarea părţilor, adică
reglementarea prin norme cu caracter imperativ şi norme cu caracter dispozitiv.

CAPITOLUL II. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

Dreptul civil, aşa cum am văzut, reglementează relaţii sociale nepatrimoniale şi

patrimoniale, înainte de toate relaţii de marfă, ale subiectelor autonome şi independente.
Legiuitorul exprimă în norma juridică scopuri sociale, pentru atingerea cărora
stabileşte şi conduita necesară în cadrul anumitor raportur juridice. În schimb, omul de rând
doreşte să atingă anumite scopuri determinate de nevoi şi pentru aceasta poate alege diferite
căi şi modalităţi.
Armonia dintre cele două aspecte formulate şi exprimate în norme juridice pare în
principiile valabile în perioada istorică dată. Aceste principii exprimă ideile călăuzitoare
referitoare la raporturile de drept civil, principii care se regăsesc în normele constituţionale,
fiind concretizate şi dezvoltate în normele juridice civile. Principiile dreptului civil constituie
generalizarea, într-o haină juridică, a principiilor politice formulate de societate cu privire la
acest domeniu deosebit de important al relaţiilor sociale.

Secţiunea I. Principiul egalităţii de statut civil a persoanelor exprimă ideea centrală,

esenţa, trăsătura caracteristică a oricărui raport de drept civil, şi nume că participanţii la aceste
raporturi juridice se găsesc pe poziţie juridică de egalitate, au un statut civil egal, indiferent de
calitatea subiectului respectiv, şi trataţi ca atare în faţa legii civile.
Această idee călăuzitoare exprimă şi concretizează principiul general al dreptului
nostru, după care toţi cetăţenii ţării, fără nici o deosebire, sunt egali în drepturi (şi îndatoriri)
în toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale, egalitate garantată de lege. În
dreptul nostru se consideră că nu este permisă nici o îngrădire în drepturi şi nici o
discriminare în exercitarea lor.
În dreptul civil, egalitatea în drepturi îşi găseşte expresia în egala capacitate civilă a
oricărei persoane de a avea drepturi şi obligaţii, în condiţii juridice şi posibilităţi egale de a-şi

15
exercita drepturile subiective, precum şi egala posibilitate de a se apela, la nevoie, la forţa
coercitivă a statului.
În art. 4 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se
prevede: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”. În art. 6, din
acelaşi decret, se stabileşte: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici
lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite
de lege”.

Secţiunea a II-a. Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor stă la baza
normelor dreptului civil care reglementează drepturile subiective ale subiecţilor de drept.
Interesul legitim constituie cea mai largă exprimare a posibilităţii de acţionare şi a
conduitei posibile a subiectelor de drept civil, care este ocrotit de stat. Interesul legitim este
ocrotit fără nici o exprimare sau formulare în norma juridică, dar ocrotirea poate fi prevăzută
de lege şi expres. Fundamental şi indispensabil pentru ocrotirea sa este ca interesul
subiectului de drept să nu contravină interesului general, al colectivităţii, al societăţii.
Spre deosebire de dreptul civil subiectiv, care totdeauna este – după cum vom vedea –
nominalizat, interesul nu trebuie să fie neapărat exprimat într-o formă concretă: el nu trebuie
neapărat nominalizat.
Atât interesul legitim, cât şi drepturile subiective civile aparţin persoanelor în cadrul
raporturilor lor patrimoniale şi nepatrimoniale, care au o structură autonomă.
Legea asigură şi ocroteşte nu numai posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii pentru
satisfacerea intereselor legitime, dar şi exercitarea liberă a acelor drepturi, în acord cu scopul
lor social.
Nevoile întregii societăţii şi ale fiecărei persoane în parte se satisfac pe baza activităţii
economice – înainte de toate, de producţie – desfăşurate de membrii societăţi, prin intermediul
consumului, la care se ajunge în schimbul valorilor realizate în cadrul unor relaţii sociale.
Normele dreptului civil reglementează astfel de relaţii sociale, posnindu-se tocmai de la
interesele legitime ale paticipanţilor la raporturi juridice civile.

Secţiunea a III-a. Principiul garantării efective a drepturilor subiective civile exprimă

ideea că atât interesul legitim (nenominalizat), cât şi dreptul civil subiectiv concret sunt
posibilităţi. Prin reglementarea lor legală ele sunt recunoscute, ocrotite şi garantate.
Într-adevăr, legea recunoaşte participanţilor la raporturile de drept civil o serie de
drepturi. Drepturile civile subiective sunt ocrotite de lege în tot timpul cât fiinţează titularul
acestor drepturi. Mai mult, drepturile nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, în măsura
stabilită de lege sau de regulile de conveiţuire socială.
Acest principiu se manifestă în forme concrete variate, dintre care amintim cazurile în
care o persoană, care a suferit o atingere a dreptului său la nume, la pseudonim, la denumire,
la onoare, la reputaţie, în dreptul nepatrimonial de autor (al unei opere ştiinţifice, artistice sau
literare) va putea cere organelor de jurisdicţie obligarea autorului la încetarea săvârşirii faptei
care aduce atingerea acestor drepturi.

Secţiunea a IV-a. Principiul apărării proprietăţii se distinge, în mod deosebit, printre

principiile dreptului civil, deoarece este vorba de o idee călăuzitoare privitoare la apărarea
ordinii economice a societăţii şi a averii persoanelor. Din totalitatea drepturilor civile
subiective, desigur cu importanţa fiecăruia dintre ele, un accent deosebit se pune – prin
normele dreptului civil – pe apărarea dreptului de proprietate.
În condiţiile actuale, dreptul civile este chemat să creeze un cadru juridic
corespunzător pentru apărarea în egală măsură a tuturor formelor legal recunoscte ale
dreptului de proprietate. Apărarea preferenţială a oricăreia dintre ele (cum era până nu de

16
mult) nu mai poate constitui un principiu al dreptului civil şi deci, nu mai poate sta la baza
normelor juridice civile. În sens general, acest principiu exprimă orientarea generală a
legislaţiei noastre şi subliniază trăsăturile sale esenţiale referitoare la raporturile civile
patrimoniale.
Apărarea proprietăţii constituie o sarcină de căpetenie a tuturor organelor chemate să
aplice legea, şi în primul rând a organelor de jurisdicţie.
Prin normele dreptului civil, titularilor dreptului de proprietate li se pun la dispoziţie
mai multe mijloace juridice specifice pentru apărarea proprietăţii lor, cum sunt acţiunea în
revendicare, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile suferite şi altele.
Având în vedere că orice activitate economică se bazează pe acest drept real prinicpal
(proprietatea), apărarea sa are o importanţă nu numai teoretică, ci şi practică deosebită.

Secţiunea a V-a. Principiul bunei-credinţe stă la baza multor instituţii ale dreptului civil.
Este vorba de: convingerea posesorului unui bun că are asupra acestuia un drept de proprietate
dobândit în baza unui titlu translativ de proprietate, a cărui nevalabilitate o ignoră; cerinţa
legală, potrivit căreia părţile contractante trebuie să-şi execute obligaţiile asumate astfel încât
efectele contractului să corespundă, în cel mai înalt grad, voinţei lor reale; convingerea
persoanei care construieşte, plantează sau execută alte lucrări pe un teren că este proprietar al
acelui teren etc. Întregul edificiu al exerciţiului drepturilor civile şi al obligaţiilor corelative se
bazează pe un postulat al bunei-credinţe, care are ca punct de plecare prezumţia că persoanele
sunt- în raporturile de drept civil – animate de intenţia sinceră şi loială şi că, prin urmare, ei se
comportă cu onestitate, adică cu bună-credinţă. Buna-credinţă este principalul criteriu de
apreciere a raporturilor de drept civil, care se clădesc pe intenţia dreaptă şi nu pe neîncredere
sau înşelăciune.
Postulatul bunei-credinţe este consacrat sub forma unei prezumţii legale relative,
valabilă, deci, până la proba contrarie. Consacrarea o găsim, însă, nu în partea introductivă a
Codului civil român, ci în cadrul capitolului care reglementează uzucapiunea asupra bunurilor
imobile prin posesia legală de bună-credinţă. Datorită, însă, felului cum este formulat, se
poate aprecia că buna-credinţă este de aplicaţie generală (tuturor obligaţiilor civile).
În art. 1899, alin. 2 C. civ. se prevede: “Buna-credinţă se presupune totdeauna şi
sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credinţă”.

CAPITOLUL III. DREPTURILE SUBIECTIVE CIVILE

Clasificarea drepturilor subiective civile se face după mai multe criterii.

După gradul lor de opozabilitate, distingem drepturi subiective civile:
 absolute,
 relative.

Secţiunea I. Dreptul absolut

Dreptul absolut este acel drept subiectiv, care produce efecte faţă de toate
persoanele în cadrul unui raport juridic civil stabilit între titularul său (persoană determinată),
ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate.
Titularul dreptului civil absolut are posibilitatea să-l exercite singur, fără contribuţia
subiectului pasiv, tuturor celorlalte persoane revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a
nu face nimic de natură să-i aducă atingere.
Sunt drepturi absolute:
 drepturile civile nepatrimoniale,
 drepturile reale.

17
 Acestea se caracterizează prin următoarele:
 numai titularii lor sunt determinaţi, ca subiecte active la raportului juridic civilă,
titularii obligaţiei corelative fiind toate celelalte persoane, ca subiecte pasive
nedeterminate;
 obligaţia corelativă a acestor drepturi are întotdeauna acelaşi conţinut, constând în
a nu face nimic de natură să împiedice pe titularul dreptului absolut să-şi exercite
dreptul său;
 drepturile absolute sunt opozabile, în principiu, tutror, în sensul că toate persoanele
sunt ţinute să respecte dreptul absolut al titularului. Ele sunt opozabile doar în
principiu, deoarece de la această regulă se cunosc şi excepţii ca, de exemplu,
dreptul nepatrimonial de autor, care nu este opozabil cetăţenilor ţărilor neaderate la
Convenţia de la Berna.

Secţiunea a II-a. Dreptul relativ

Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil, în temeiul căruia subiectul activ
(creditorul), care este determinat, are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv
(debitorul), de asemenea determinat, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, care se caracterizează prin
următoarele:
 atât subiectul activ, cât şi cel pasiv, sunt determinate;
 obligaţia corelativă unui drept subiectiv relativ poate consta, după caz, în a da, a
face şi a nu face ceva. Deci, conţinutul obligaţiei corelative dreptului relativ nu
este întotdeauna acelaşi, el putând consta într-o acţiune (a da, a face), ca obligaţie
pozitivă, ori într-o abţinere (a nu face), ca obligaţie negativă;
 dreptul relativ este opozabil numai faţă de subiectul pasiv al raportului juridic
civil.

După natura conţinutului lor, drepturile subiective civile pot fi:

 patrimoniale,
 nepatrimoniale.

Secţiunea a III-a. Drepturile subiective civile patrimoniale

Drepturile subiective civile patrimoniale au un conţinut economic, sunt evaluabile
în bani. Ca atare, aceste drepturi fac parte din patrimoniul persoanei (care prezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale). Ele sunt cesibile către alte persoane prin acte juridice,
precum şi prin moştenire legală. Aceste drepturi pot fi exercitate nu numai personal, ci şi prin
reprezentare (legală sau convenţională).
Dreptul la acţiune în justiţe privind valorificarea acestor drepturi este, de regulă,
prescriptibil.
Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Dreptul real este acel drept subiectiv civil patrimonial în virtutea căruia titularul său
poate să-şi exercite atributele asupra unui bun determinat în mod direct şi nemijlocit, fără a fi
necesară intervenţia unei alte persoane.
Titularul dreptului real, subiectul activ, este o persoană sau mai multe persoane
determinate, iar subiectul pasiv (toate celelalte persoane) este nedeterminat.
Bunul cu privire la care ia naştere dreptul real este, totdeauna, determinat.
Numărul drepturilor reale este limitat şi expres prevăzut de lege. În afara celor
prevăzute de lege, asemenea drepturi nu se pot constitui prin voinţa sau acordul de voinţă al
participanţilor la raportul juridic civil. Acest lucru se explică prin caracterul absolut al

18
drepturilor reale: fiind opozabile tuturor, constituirea lor nu poate fi lăsată la latitudinea
părţilor raportului juridic.
Dreptul real conferă titularului său drept de :
 urmărire,
 preferinţă.
Dreptul de urmărire este o facultate recunoscută titularului unui drept real de a căuta
şi pretinde bunul, asupra căruia poartă dreptul său, în orice mâini s-ar afla (de exemplu, de a
pretinde înapoierea bunlui pierdut sau furat).
Dreptul de preferinţă este facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de
creanţă o conferă titularului său de a ava prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine
satisfacerea creanţei sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real
(creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un gaj sau printr-o ipotecă, dacă se află în
concurs cu alţi creditori ce nu dispun de o asemenea garanţie, îşi va satisface integral şi cu
precădere creanţa sa din bunurile gajate sau ipotecate.

Se dinsting două tipuri de drepturi reale:

 principale,
 accesorii.
Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare. Astfel de drepturi sunt:
 dreptul de proprietate,
 dreptul de folosinţă,
 dreptul de uzufruct,
 dreptul de uz,
 dreptul de abitaţie,
 dreptul de servitute,
 dreptul de superficie.

Drepturile reale accesorii nu au o existenţă de sine stătătoare, ele presupunând

prezenţa unor drepturi de creanţă a căror îndeplinire de către debitori o garantează. Acestea
sunt:
 dreptul de gaj,
 dreptul de ipotecă,
 privilegiile.
După Codul civil distingem patru feluri de privilegii:
 generale – în privinţa tuturor bunurilor debitorului;
 generale - în privinţa tuturor bunurilor mobile - art. 1729;
 speciale mobiliare - art. 1730;
 speciale imobiliare - art. 1737.
Literatura juridică şi practica judiciară recunoaşte existenţa a încă unei garanţii reale,
şi anume: dreptul de retenţie ca mijloc specific de garantare a obligaţiilor.
Dreptul de retenţie constă în dreptul creditorului de a refza să resituie un bun al
debitorulu aflat în detenţa sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură
cu acel bun (vânzătorul asupra lucrului vându, depozitarul asupra lucrului depozitat, creditorul
asupra bunului gajat, etc.).
Detenţia este stăpânirea în fapt asupra unui lucru al altuia, exercitată temporar, în baza
unui raport juridic cu proprietarul lucrului, implicând obligaţia restituirii acestuia.
Detentor precar (deţinător precar) este persoana care deţine un bun, stăpânindu-l fără
intenţia sau voinţa de a efectua această stăpânire petntru sine, de a se comporta cu privire la
bun ca proprietar sau ca titular al altui drept real.

19
 Dreptul de creanţă (denumit şi drept personal) este acel drept subiectiv (relativ)
patrimonial în virtutea căruia subiectul activ determinat (creditorul) poate pretinde subiectului
pasiv, tot determinat (debitorul), să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Numărul drepturilor de creanţă nu este limitat.
Dreptul de creanţă nu conferă titularului nici dreptul de urmărire şi nici dreptul de
preferinţă, ci doar un drept de gaj general asupra patrimoniuluui debitorului.
Dreptul de gaj general al creditorului este un drept confert de lege ca garanţie
creditorilor chirografari, în temeiul principiului după care debitorul răspunde de îndeplinirea
obligaţiilor asumate în cadrul unui raport juridic civil cu toate bunurile mobile şi imobile
prezente şi viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi
proporţională a tuturor creditorilor săi chirografari.
Creditorul chirografar este acel subiect activ al raportului de obligaţie a cărui
creanţă nu este însoţită de nici o garanţie reală sau personală, realizarea creanţei sale fiind
asigurată doar prin dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului.
Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte unilaterale), din
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi din alte izvoare de obligaţii.

Secţiunea a IV-a. Drepturile subiective civile nepatrimoniale

Drepturile subiective civile nepatrimoniale sunt acelea care nu au un conţinut
economic şi nu sunt, deci, evaluabile în bani, ci sunt strâns legate de persoană.
Aceste drepturi nu sunt cesibile altor persoane prin acte juridice şi –după părerea
majoritară – nu pot fi transmise nici prin moştenire.
Nefiind evaluabile în bani, drepturile nepatrimoniale nu fac parte din patimoniul
titularului lor.
Drepurile nepatrimoniale pot fi exercitate numai personal (nu şi prin reprezentare).
Dreptul la acţiune pentru valorificarea în justiţie a acestor drepturi este, cu exepţia
cazurilor expres prevăzute de lege, imprescriptibil.
Distingem următoarele feluri de drepturi subiective civile nepatrimoniale:
 cele care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (denumite şi
drepturile personalităţii umane), cum sunt:
 dreptul la viaţă,
 dreptul la sănătate şi integritate fizică,
 dreptul la libertate,
 la onoare,
 la cinste,
 la reputaţie,
 la secretul vieţii personale, etc.
 cele care privesc elementele (atributele) de identificare a unei persoane:
 dreptul la nume,
 la pseudonim,
 la denumire,
 dreptul la domiciliu sau la sediu,
 starea civilă,
 cele care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală:
 dreptul de autor,
 de inventator,
 de inovator.
După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile pot fi principale sau accesorii.

20
 A. Drepturile subiective civile principale sunt acelea care au o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că naşterea, valabilitatea şi modificarea, respectiv stingerea lor nu sunt
condiţionate de existenţa valabilă a unui alt drept.
Dreptul principal dă naştere în mod direct unui drept de acţiune, titularul putând avea
el însuşi o anumită conduită ori să pretină altei sau altor persoane o anumită conduită sub
protecţia legii. Cele mai multe drepturi subiective civile sunt principale.
B. Drepturile subiective civile accesorii sunt acelea care nu au o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că ele finţează pe lângă un alt drept (care este principal), astfel încât
naşterea, existenţa sau modificarea şi stingerea lor valabilă atârnă de existenţa valabilă a
dreptului principal.
Drepturile accesorii nu dau naştere în mod direct unui drept la acţiune în justiţie.
Sunt drepturi reale accesorii cele enumerate mai sus (gajul, amanetul, ipoteca,
privilegiile).
Sunt considerate drepturi de creanţă accesorii cele care se nasc în temeiul unor
contracte (acte juridice) accesorii, şi anume: clauza penală, arvuna, fidejusiunea (cauţia
personală).
După siguranţa oferită titularilor lor, drepturile subiective civile sunt:
 pure şi simple,
 afectate de de modalităţi,
 eventuale,
 viitoare.
Drepturile subiective civile pure şi simple sunt acelea care conferă o deplină siguranţă
tituarilor lor. Ele îşi produc efectele imediat după naşterea lor, în mod definitiv şi irevocabil.
Cea mai mare parte a drepturilor civile sunt pure şi simple.
Drepturile civile afectate de modalităţi sunt acele drepturi subiective care nu
întotdeauna oferă deplină siguranţă titularilor lor, în sensul că existenţa sau exerciţiul lor
depinde de un eveniment viitor. Acesta poate fi un termen sau o condiţie, care – împreună cu
sarcina – sunt denumite modalităţi.
Termenul consta într-un eveniment viitor şi sigur că se va împlini. El nu afetează
existenţa, ci numai exerciţiul dreptului subiectiv civil respectiv, în sensul că suspendă (termen
suspensiv) sau pune capăt (termen extinctiv) exerciţiului acelui drept. De aceea, dreptul
subiectiv civil afectat de termenul extinctiv este aproapte un drept pur şi simplu.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va întâmpla. Ea afectează dreptul
subiectiv în existenţa sa, în sensul că naşterea (în cazul condiţiei suspensive) sau stingerea (în
cazul condiţiei rezolutorie) dreptului sunt nesigure.
Datorită faptului că drepturile subiective civile sunt afectate de modalitatea termenului
şi de cea a condiţiei când subiectele de drept respectve afectează prin voinţa lor însuşi actul
juridic de asemenea modalităţi.
Drepturile subiective civile eventuale sunt dreptui în germene, întrucât lipseşte fie
obiectul, fie subiectul, adică unul din componentele necesare existenţei sale, oferind astfel un
grad şi mai redus de siguranţă (decât cele afecate de modalităţi), cum este dreptul la repararea
unui prejudiciu ce s-ar produce în viitor.
Drepturile subiective viitoare nu au încă nici obiect şi nici subiect; nu se poate şti dacă
în viitor obiectul dreptului va exista sau dacă va exista persoana căreia să-i aparţină dreptul,
ca de exemplu, dreptul la o succesiune viitoare.
În legătură cu drepturile eventuale şi viitoare, se poate spune că este dificil de făcut o
distincţie între ele.

21
 CAPITOLUL IV. PERSOANA FIZICĂ ŞI PERSOANA JURIDICĂ

Secţiunea I. Persoana fizică

Subsecţiunea I. Persoana fizică ca subiect de drept civil

Cei care participă la raporturi de drept civil sunt denumiţi subiecţi ai unor astfel de
raporturi juridice. Aceşti subiecţi sunt oamenii, priviţi fie în mod individual, ca persoane
fizice, fie organizaţi în condiţiile legii, ca persoane juridice. Subiectul de drept civil este
definit în literatura de specialitate ca „acel subiect de drept care este titular de drepturi şi
obligaţii civile”. O categorie importantă de astfel de subiecte de drept o constituie persoanele
fizice.

Subsecţiunea a II-a. Definiţia capacităţii civile

Capacitatea civilă priveşte orice subiect de drept civil.

Capacitatea civilă poate fi definită ca acea parte a capacităţii juridice a persoanei care
constă în capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.

Subsecţiunea a III-a. Caracterele juridice generale ale capacităţii civile

Avem în vedere caracterele juridice generale, deoarece ne referim atât la capacitatea
de folosinţă, cât şi la capacitatea de exerciţiu. Referirea la caracterele generale se mai justifică
şi prin aceea că avem în vedere atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
Spre deosebire de acest mod de prezentare a problemelor, în analizele la care ne vom
referi vom avea în vedere şi caracterele speciale ale capacităţii de folosinţă, respectiv al celei
de exerciţiu la persoana fizică şi persoana juridică.
Sunt considerate caractere juridice generale ale capacităţii civile următoarele:
 legalitatea,
 generalitatea,
 inalienabilitatea,
 intangibilitatea.
Legalitatea capacităţii civile exprimă ideea după care această capacitate este creaţia
legiuitorului, voinţa individuală neputând avea nici un rol în privinţa recunoaşterii capacităţii,
determinării începutului acesteia, a conţinutului sau modurilor de încetare etc.
Generalitatea capacităţii civile se exprimă prin aceea că suntem în prezenţa unei
aptitudini generale şi abstracte a oricărei persoane participante la raporturi de drept civil, ea
nefiind concretizată ca aptitudinea unei persoane determinate. Desigur, gradul de generalitate
diferă în funcţie de categoria persoanei (fizice sau juridice).
Inalienabilitatea capacităţii civile este reglementată de legea civilă, în sensul
imposibilităţii de a renunţa la ea; capacitatea civilă nu poate constitui obiectul vreunui act
juridic civil. Inalienabilitatea capacităţii civile nu înseamnă, desigur, că o persoană nu poate
renunţa la un drept subiectiv civil concret, capacitatea neconfundându-se cu drepturile şi
obligaţiile subiective concrete.
Intangibilitatea capacităţii civile exprimă ideea că nimeni nu poate fi lipsit sau
îngrădit în această capacitate, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.

22
Subsecţiunea a IV-a. Reglementarea legală
Constituţia României cuprinde în Titlul II (art. 16, 21-25, 27, 49 ş.a.) unele
reguli fundamentale, care constituie temeiul reglementărilor legale speciale referitoare la
statutul legal al persoanelor.
Reglementarea generală – de drept comun – referitoare la subiectele de drept civil este
cuprinsă în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Secţiunea a II-a. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

Subsecţiunea I. Noţiunea de capacitate de folosinţă a persoanelor fizice. Definiţie

În art. 5, alin. 2, din Decretul nr. 31/1954 se prevede: “Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”. Pornind de la acest text legal, definim capacitatea
de folosinţă a persoanelor fizice ca:

O parte a cacităţii civile a oamenilor, constând în aptitudinea acestora de a avea drepturi şi

obligaţii civile.

Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea persoanelor fizice de a fi

titulare de drepturi şi obligaţii civile, calitatea de a fi subiecte individuale de drept civil, adică
participante la diferite raporturi juridice civile.
Aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor fizice de a avea drepturi şi obligaţii
civile prefigurează potenţial înseşi drepturile subiective civile şi obligaţiile civile ale acestor
persoane, constituind premisa necesară pentru naşterea unor asemenea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este determinată de lege, ea este o aptitudine legală.

Subsecţiunea a II-a. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula dobândirii capacităţii de folosinţă

Regula privitoare la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este stabilită
de art. 7, alin. 1, din Decretul nr. 31/1954, după care “Capacitatea de folosinţă începe de la
naşterea persoanei...”.

Subsecţiunea a III-a. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Modurile de încetare a capacităţii de folosinţă

Sfârşitul (sau încetarea) capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementat
expres în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
“încetează odată cu moartea acesteia”. Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei
fizice încetează calitatea sa de subiect de drept şi, implicit, se sfârşeşte capacitatea sa de
folosinţă. Calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului său
uman.

Secţiunea a III-a. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Subsecţiunea I. Noţiune şi caractere juridice. Preliminarii

După cum se cunoaşte deja, capacitatea de drept civil a persoanei, pe lângă capacitatea
de folosinţă, cuprinde şi capacitatea de exerciţiu. De asemenea se cunoaşte că simpla existenţă
a persoanei fizice este suficientă pentru ca ea să poată avea drepturi şi obligaţii civile. Această
simplă existenţă nu este, însă, suficientă pentru ca subiectul de drept civil să poată încheia

23
personal acte juridice civile. Numai persoana fizică care a ajuns la o anumită maturitate
psihică poate să încheie în mod valabil, conştient şi singur acte juridice civile. Această
maturitate psihică constituie condiţia în care legea recunoaşte persoanei fizice respective
capacitatea de exerciţiu.
Cu alte cuvinte, capacitate de folosinţă are orice persoană fizică, capacitate de
exerciţiu numai acea persoană fizică care are maturitatea psihică la care ne-am referit, de care
legea leagă dobândirea acestei capacităţi.
Maturitatea psihică respectivă şi, deci, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte numai
după ce minorul a ajuns la o anumită vârstă.
De această realitatea a ţinut seama legiuitorul când a statornicit deosebirea dintre
simpla existenţă a omului, suficientă pentru a-i conferi calitatea de subiect de drept civil, şi
aptitudinea lui de a acţiona pe deplin, în mod conştient şi singur, necesară pentru a-i conferi
capacitatea de a participa la viaţa juridică. Încheind personal acte juridice civile.

Subsecţiunea a II-a. Definiţie

În privinţa noţiunii de capacitate de exerciţiu definiţia legală o găsim în art. 5 alin. 3
din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestei reglementări “Capacitatea de exerciţiu este
capacitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind
acte juridice”.
Indiferent de formulare, esenţial şi specific capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
este aceea că dobândirea de drepturi civile şi asumarea de obligaţii civile se realizează prin
încheierea de acte juridice civile de către subiectul de drept singur, personal, fără nici o
intervenţie din partea altei persoane. Definiţiile legală şi doctrinare privesc, desigur,
capacitatea de exerciţiu deplină, adică acea posibilitate de participare la circuitul civil pe care
o au persoanele fizice majore cu discernământ, şi nu se referă şi la situaţia minorilor, care
între 14-18 ani au doar o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar sub 14 ani sunt total lipsiţi de o
astfel de capacitate.

Subsecţiunea a III-a. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

În art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 se prevede: “Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani;
b) persoana pusă sub interdicţie”.
Lipsirea minorului sub 14 ani de capacitate de exerciţiu se justifică prin vârsta lui
fragedă, la care de regulă nu are încă discernământ necesar pentru a încheia singur acte
juridice civile. Lipsirea prin lege de capacitate de exerciţiu a acestei categorii de minori
constituie o măsură de ocrotire a lor contra propriei nedibăcii.
A doua categorie de persoane fizice lipsite total de capacitate de exerciţiu sunt
interzişii judecătoreşti. Persoana pusă sub interdicţie nu are, ca şi minorul, discernământ
pentru a se îngriji de interesele sale. Până când, însă, minorul sub 14 ani nu are discernământ
datorită vârstei sale fragede, interzisul judecătoresc este lipsit de discernământ datorită
alienaţiei sau debilităţii mintale. Lipsirea prin hotărâre judecătorească a alienaţilor ori
debililor mintali de capacitate de exerciţiu este tot o măsură de ocrotire a acestor persoane
fizice.
Lipsirea acestor două categorii de persoane fizice de capacitate de exerciţiu este
consacrată în materie contractuală civilă de art. 950 C. civ., unde se prevede: “Necapabili de a
contracta sunt:
 minorii;
 interzişii;
 (abrogat);
 în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

24
 Al patrulea punct nu are, însă, caracter general.

Subsecţiunea a IV-a. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice. Definiţie

În conformitate cu reglementările legale în vigoare, prin capacitate de exerciţiu
restrânsă a persoanei fizice înţelegem:

Aptitudinea minorului în vârstă de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-

şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea personal de acte juridice civile, însă
numai încuviinţate în prealabil de ocrotitorul legal.

Este de reţinut că: această capacitate de exerciţiu aparţine numai minorului în vârstă de
14-18 ani, nici o altă categorie de persoană fizică neavând astfel de capacitate de exerciţiu; ea
este restrânsă, deoarece deşi aceşti minori încheie singur acte juridice civile, ei au nevoie
totdeauna de încuviinţarea prealabilă, iar nu posterioară, pentru fiecare act juridic încheiat din
partea părinţilor, a tutorelui, iar în anumite situaţii, a curatorului; capacitatea de exerciţiu
restrânsă nu se referă la toate actele juridice civile.
Faptul că această capacitate de exerciţiu este “restrânsă” nu înseamnă că trebuie să
avem în vedere aspecte cantitative; acest caracter se referă la aspecte calitative ale capacităţii.
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie singur acte juridice civile (cu unele
excepţii), dar voinţa sa nu este suficientă, ci se cere şi încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă asigură, deci, minorului între 14 şi 18 ani o anumită
libertate în participarea la circuitul civil; el nu mai este reprezentat în actele civile, cum era
înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, ci doar asistat de reprezentantul său legal, chemat să-l
îndrume pe minor în această perioadă de “trecere” şi să-l pregătească în vederea participării,
după împlinirea vârstei de 18 ani, singur şi neasistat în viaţa juridică civilă. Această asistenţă
juridică din partea ocrotitorului legal este necesară, deoarece legiuitorul îl consideră pe acest
minor lipsit de discernământul necesar pentru a încheia singur actele juridice civile.

Subsecţiunea a V-a. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu restrânsă

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele situaţii:
 când persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, adică la împlinirea
vârstei de 18 ani, ori în cazul încheierii căsătoriei de către femeie sub 18 ani, la data
încheierii, în condiţiile legii, a actului juridic al căsătoriei;
 când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pus sub interdicţie
judecătorească;
 când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă moare.
În cazul împlinirii vârstei de 18 ani, încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă este
definitivă, persoana fizică respectivă nemaiputând ajunge niciodată în situaţia capacităţii de
exerciţiu restrânsă.

Subsecţiunea a VI-a. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice. Definiţie

Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice constă în aptitudinea de a dobândi şi

exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea
personală a oricărui act juridic civil admis de lege.

În cazul lipsei capacităţii de exerciţiu actele juridice civile se încheie prin reprezentant
legal; persoana fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie personal actele juridice
civile, dar cu încuviinţarea prealabilă a octotitorului legal. Atunci, însă, când persoana fizică

25
are capacitate de exerciţiu deplină ea încheie actele juridice civile personal, fără vreo
încuviinţare prealabilă.

Subsecţiunea a VII-a. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină

În art. 8 din Decretul nr. 31/1954 se prevede: “Capacitatea deplină de exerciţiu începe
de la data când persoana devine majoră”. Se ştie că persoana fizică devine, de regulă, majoră
la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 alin. 2 din acelaşi decret), iar prin excepţie, femeia
minoră care se căsătoreşte în condiţiile legii, la data încheierii actului juridic al căsătoriei.
Prin urmare, legiuitorul nostru distinge două moduri de dobândire a capacităţii de
exerciţiu deplină:
 prin împlinirea vârstei de 18 ani, cu condiţia ca la împlinirea acestei vârste persoana
fizică să nu fie pusă sub interdicţie judecătorească;
 prin încheierea căsătoriei de către femeie înainte de a împlini vârsta de 18 ani.

Subsecţiunea a VIII-a. Identificarea persoanei fizice

Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute în legislaţia noatră civilă
sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.

A. Numele. Definiţie:

Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice, care constă în dreptul persoanei
fizice de a fi individualizată, în familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile
legii, cu această semnificaţie.

B. Domiciliul. Definiţie:

Este acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, în spaţiu, prin locuinţa sa

statornică sau principală.

C. Starea civilă. Definiţie:

Starea civilă este un drept personal nepatrimonial, menit să individualizeze persoana fizică,
reprezentând mijlocul juridic care relevă calităţile persoanel ale persoanei fizice.

Secţiunea a IV-a. Persoana juridică. Definiţie

Având în vedere reglementările legale în vigoare, persoana juridică poate fi definită
ca:

Un subiect de drept, creat facultativ de către o altă sau alte persoane cu respectarea
cerinţelor legale de fond şi de formă.
Ca explicaţii la definiţia respectivă putem adăuga că, din moment ce din definiţie
rezultă că avem de-a face cu un subiect de drept, persoana juridică participă în nume propriu
în cele mai variate raporturi juridice, limitate doar de principiul specialităţii capacităţii
juridice consfinţit prin lege. Mai precizăm că persoana juridică are, în calitate de subiect de
drept, şi răspundere proprie pentru actele şi faptele sale. De aceea, am considerat că nici
participarea în nume propriu la raporturile juridice şi nici răspunderea proprie nu trebuie să
apară neapărat în definiţie, ca elemente specifice persoanelor juridice.

26
 Personalitatea juridică este şi rămâne o construcţie juridică, care permite, de regulă,
activitatea unor persoane – individuale sau în grup –, legea recunoscându-le o autonomie în
raport cu alte subiecte de drept.
Terminologie
Atât în doctrină cât şi în legislaţie se foloseşte, în mod convenţional, terminologia
devenită generală care redă esenţa conceptului : persoană juridică.
Expresia de persoană juridică s-a născut în cadrul dreptului civil, în general în
domeniul dreptului privat, dar a fost şi este utilizată şi în alte domenii, ramuri de drept
(administrativ, financiar, procesual, internaţional, al muncii, al mediului ş.a.).
În dreptul civil, subiectele de drept sunt denumite consecvent persoană fizică,
respectiv persoană juridică. În alte ramuri de drept, persoanele juridice sunt desemnate cu
diferite expresii, ca organe de stat, partide politice, sindicate, agenţi economici, unităţi ş.a.
Termenul de “persoană” – destul de polisemantic în gândirea modernă (europeană) –
ar putea fi înlocuit cu acela de “subiect de drept” ; în locul “persoanei fizice” s-ar putea folosi
expresia de “subiect natural de drept”, iar în locul persoanei juridice expresia de “subiect
artificial de drept.Datorită, însă faptului că legislaţia noastră actuală, atât cea anterioară, cât şi
cea posterioară lui decembrie 1989, utilizează consecvent expresiile de “persoană fizică”,
respectiv “persoană juridică”, până la eventuala modificare a reglementărilor legale rămânem
şi noi la terminologia consacrată.

Secţiunea a V-a. Categorii de persoane juridice

Subsecţiunea I. Utilitatea clasificării persoanelor juridice

Chiar şi o simplă enumerare a diferitelor categorii de persoane juridice existente în
prezent în societatea noastră ar reprezenta o utilitate deosebită pentru înţelegerea esenţei şi
sensului acestor subiecte de drept. Cu atât mai mult ni se pare utilă gruparea persoanelor
juridice după anumite criterii ştiinţifice fundamentale, care redă cele mei semnificative
aspecte ale acestor participanţi la variate raporturi juridice.
Clasificarea persoanelor juridice facilitează stabilirea trăsăturilor generale şi a celor
specifice ale acestora.

Subsecţiunea a II-a. Criterii de clasificare

Se pot stabili o mulţime de criterii după care se disting persoanele juridice între ele,
după care se pot împărţi în grupe şi subgrupe. Unele dintre criteriile de clasificare sunt
aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, altele privesc numai unele dintre ele.
Din multitudinea de criterii posibile reţinem următoarele:
 domeniul dreptului de care aparţin;
 forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului;
 natura scopului lor;
 calitatea celor ce le compun;
 modul lor de înfiinţare;
 naţionalitatea lor.

Subsecţiunea a III-a. Diferite categorii de persoane juridice

a) După domeniul dreptului de care aparţin distingem persoane juridice de drept public
şi persoane juridice de drept privat.
Sunt persoane juridice de drept public:
 Statul este o persoană juridică deosebită, el nu este supus regulilor de constituire,
reorganizare şi încetare prevăzute de lege pentru celelalte persoane juridice. Statul
participă, de regulă, în raporturi juridice de drept public pe plan internaţional şi numai

27
 prin excepţie în raporturi de drept privat. În literatura de specialitate s-a arătat că statul
fără a fi persoană juridică în înţelesul strict al noţiunii, este un subiect de drept de sine
stătător care, având şi capacitatea de folosinţă de drept civil, are putinţa ca, în cazuri
cu totul speciale, să intre în raporturile juridice civile.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în
care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
 Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice potrivit art. 4, alin. 1 din
Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, conform căruia: “Comunele, oraşele şi
judeţele sunt persoane juridice”. Unităţile administrativ-teritoriale îşi desfăşoară
activitatea pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în
problemele locale de interes deosebit.
 Organele puterii legislative sunt – după cum se ştie – cele două camere ale
Parlamentului României – organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării -, care este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. După
cum se arată în doctrină, nici reglementările legale, nici reglementările lor de
funcţionare nu precizează expres calitatea organelor pterii legislative, dar este
neîndoielnică calitatea lor de persoană juridică, deoarece întrunesc elementele
constitutive necesare pentru această calitate.
 Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridică. Din această
categorie fac parte: Preşedenţia Republicii, care întruneşte, de asemenea, elementele
constitutive ale personalităţii juridice; Guvernul României, care este organul central
al puterii executive şi exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe
întreg teritoriul ţării; organele administraţiei publice centrale de specialitate
(ministerele, alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome; autorităţile administraţiei
publice locale (consiliile locale şi judeţene); organele locale de specialitate ale
administraţiei de stat.
 Organele puterii judecătoreşti sunt organizate potrivit principiului separării acestei
puteri de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin
instanţele judecătoreşti. Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Potrivit reglementărilor legale în
vigoare, instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi
Curtea Supremă de Justiţie şi – în limitele legale – instanţele militare. Precizăm că
dintre instanţele judecătoreşti judecătoriile nu sunt persoane juridice.
 Instituţiile de stat denumite şi instituţii bugetare de stat constituie o categorie
importantă de persoane juridice de drept public. Astfel de nstituţii se înfiinţează în
domeniile de învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură etc.
 Agenţii economici de stat constituie, în prezent, o mare categorie de persoane juridice
din domeniul economic. Din această categorie fac parte regiile autonome şi societăţile
cu capital integral de stat. Aceste persoane juridice prezintă deopotrivă trăsături
specifice dreptului public şi dreptului privat. ele sunt, în fond, unităţi de stat (în ceea
ce priveşte societăţile comerciale, până la privatizarea lor totală sau parţială), dar în
multe privinţe acţionează asemănător societăţilor comerciale cu capital privat. Aceste
persoane juridice au fost constituite prin reorganizarea (transformarea) fostelor unităţi
economice de stat în condiţiile Legii nr. 15/1990.
Sunt persoane juridice de drept privat:
 Partidele politice, a căror activitate nu se circumscrie exclusiv în sfera raporturilor de
drept privat, ci, mai ales, în cea a raporturilor de drept public. Ele se organizează
conform art. 37 (1) din Constituţie, în condiţiile stabilite în Decretul-lege nr. 8/1989.

28
 Potrivit art. 8 (2) din Constituţie “Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii. Ele constribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei”.
 Sindicatele desfăşoară activităţi care vizează ambele domenii ale dreptului. Aceasta
nu înseamnă – desigur -, ca şi în cazul partidelor politice, că ele sunt persoane juridice
de drept public. În această categorie includem şi federaţiile sau confederaţiile
sindicale. În art. 9 din Constituţie se prevede: “Sindicatele, patronatele şi asociaţiile se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele
contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice
şi sociale ale membrilor lor”. Sindicatele sunt organizate fără caracter politic,
independente faţă de organele de stat, faţă de partidele politice şi faţă de oricare alte
organizaţii.
 Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii. Ele sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în
orfelinate. Potrivit reglementărilor legale, cultele religioase recunoscute sunt persoane
juridice. Sunt persoane juridice şi părţile lor componente locale, precum şi
aşezămintele, asociaţiile, ordinele şi congregaţiunile prevăzute în statutele lor de
organizare, dacă acestea s-au conformat dispoziţiilor legii persoanelor juridice.
 Organizaţiile cooperatiste reorganizate în noile condiţii social-economice sunt
persoane juridice private, care îmbracă următoarele forme concrete: cooperative de
consum, cooperative de credit, cooperative meşteşugăreşti şi cooperative agricole
(denumite societăţi). Primele trei forme de organizaţii cooperatiste se asociază în
uniuni (asociaţii) teritoriale şi pe ţară, care au, de asemenea, personalitate juridică. În
sistemul cooperatist mai există unităţi proprii create de cooperative sau uniuni, care
pot avea şi ele personalitate juridică.
 Asociaţiile şi fundaţiile constituie o mare categorie de persoane juridice
private.Asociaţiile cu scop nepatrimonial se organizează de un număr de persoane
prevăzute de lege, care pun în comun contribuţia lor materială, cunoştinţele şi
activitatea lor pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte foloase pecuniare sau
patrimoniale. Fundaţiile sunt persoane juridice constituite prin acte între vii sau prin
testament. Dacă asociaţii fără scop lucrativ au existat şi înainte de decembrie 1989 sub
denumirea generică de organizaţii obşteşti, fundaţiile s-au constituit, mai ales, după
1990, urmărind realizarea unor scopuri ideale.
 Societăţile comerciale cu capital privat sunt cele mai tipice şi numeroase persoane
juridice de drept privat. Ele se organizează şi îşi desfăşoară activitatea în cele mai
variate domenii ale economiei ţării şi se constituie în condiţiile stabilite de Legea nr.
31/1990. Societăţile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme
juridice concrete: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate
în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată.
b) După felul de proprietate, care constituie sursa principală a formării patrimoniului,
distingem următoarele categorii de persoane juridice:
 Persoane juridice fundamentate pe proprietatea publică, cum sunt statul, unităţile
administrativ-teritoriale, instituţiile bugetare, organele de stat, regiile autonome,
societăţile comerciale cu capital integral de stat;
 Persoane juridice care au la bază atât proprietatea publică cât şi proprietatea privat,
cum sunt diferitele societăţi comerciale, asociaţii şi fundaţii cu astfel de patrimoniu,
dar şi statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot deţine şi proprietate publică şi
proprietate privată;

29
  Persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată, cum sunt societăţile
comerciale organizate în condiţiile Legii nr. 31/1990, diferitele organizaţii
cooperatiste, cele mai multe fundaţii şi asociaţii fără scop patrimonial, partidele
politice, cultele religioase etc.
c) După naţionalitatea lor persoanele juridice pot fi:
 Persoane juridice române, dacă îşi au sediul principal în România, fiind constituite
după cerinţele legii române şi având capacitatea juridică stabilită de aceste legi;
 Persoane juridice străine dacă îşi au sediul principal în străinătate, fiind constituite în
condiţiile legii locului, dar care în condiţiile legii române pot desfăşura activitate şi pe
teritoriul României.
Această distingere este importantă şi din punctul de vedere al capacităţii juridice a
acestor subiecte de drept.
d) În funcţie de natura scopului urmărit persoanele juridice pot fi:
 Persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ), cum sunt regiile
autonome, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste primare şi chiar asociaţiile
(uniunile) lor, care pot urmări realizarea unor acte de comerţ etc;
 Persoane juridice cu scop nepatrimonial (nelucrativ), cum sunt instituţiile de stat,
partidele politice, sindicatele, diferitele asociaţii, fundaţiile, cultele religioase etc.
e) După modul lor de înfiinţare distingem:
 Persoane juridice constituite prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al
organului competent, cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societăţile
comerciale cu capital de stat;
 Persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt cele mai
multe societăţi comerciale cu capital privat, organizaţiile cooperatiste etc.

Secţiunea a VI-a. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

Subsecţiunea I. Noţiunea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Textul art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 defineşte capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice. În privinţa persoanei juridice, decretul omite să formuleze o definiţie, dar,
precizând în art. 33 alin. 1 că „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.
Pornind prevederile art. 33 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 şi aliniindu-ne definiţiei
date capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, vom reţine:

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte componentă a

capacităţii civile care constă în aptitudinea ei de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Aşadar, şi în cazul persoanei juridice, capacitatea de folosinţă desemnează

aptitudinea generală, abstractă, de a avea drepturi şi obligaţii, cu alte cuvinte de a fi
titulară de drepturi şi obligaţii civile, cu observaţia că de această dată este vorba
numai de drepturile şi obligaţiile care se circumscriu scopului creării persoanei
juridice.
Specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este caracterul juridic care
diferenţiază conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de cel al persoanei juridice.
Pe când în cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă are un conţinut identic pentru toate
persoanele, fără vreo discriminare, în cazul persoanelor juridice această capacitate diferă de la
o persoană juridică la alta, diferenţiere determinată de scopul pentru care asemenea persoană a
fost înfiinţată. Aceasta se desprinde cu claritate din prevederile art. 34 alin. 1 din Decretul nr.

30
31/1954, potrivit cărora: “Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sat statut”.
Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este limitată în temeiul
principiului specialităţii acestei capacităţi, iar acest principiu se raportează la scopul persoanei
juridice stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut.
Prin urmare, specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice rezidă în
posibilitatea acesteia de a avea numai acele drepturi şi obligaţii civile, care corespund
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, principiu care se
raportează la scopul acesteia. Privită prin prisma scopului specific, capacitatea de folosinţă
diferă ca dimensiune de la o persoană juridică la alta.

Subsecţiunea a II-a. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie făcută
distincţia între persoanele juridice, care, potrivit legii, sunt supuse înregistrării, şi cele care nu
sunt supuse acestei formalităţi.
În raport de această distincţie, dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice este guvernată de două reguli:
1. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă la data
înregistrării, indiferent de modul lor de înfiinţare.
2. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă, în raport de
specificul modului de înfiinţare, care este, după caz: a) data actului de dispoziţie care le
înfiinţează; b) data recunoaşterii actului de înfiinţare; c) data autorizării înfiinţării şi d)
data îndeplinirii vreunei alte cerinţe a legii.
Textele de lege din acre rezultă aceste reguli se regăsesc în Decretul nr. 31/1954.
Astfel, textul art. 32 din acest decret dispune: “Persoanele juridice sunt supuse înregistrării
sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau
înscriere”, iar textul art. 33 din acelaşi act normativ prevede: “Persoanele juridice care sunt
supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz,
potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege”.
Prin urmare, rezumând dispoziţiile acestor norme, vom reţine că începutul capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice este determinat de următoarele momente:
- data înregistrării, pentru persoanele juridice supuse acestei formalităţi;
- data actului de dispoziţie care înfiinţează persoana juridică nesupusă înregistrării;
- data recunoaşterii înfiinţării de către organul competent tot pentru persoana juridică
nesupusă înregistrării;
- data autorizării înfiinţării de către organul competent tot pentru persoana juridică
nesupusă înregistrării;
- data îndeplinirii altei cerinţe a legii pentru persoana juridică care, de asemenea, nu
este supusă înregistrării.
Prin urmare, atât data înregistrării, cât şi celelalte date, care caracterizează modul
specific de înfiinţare a persoanelor juridice, au efect constitutiv, marcând începutul capacităţii
de folosinţă a acestora.
De la cele două reguli privind dobândirea capacităţii de folosinţă de către persoana
juridică, art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 instituie o excepţie care rezidă într-o
anticipare a dobândirii acestei capacităţi.

31
 Într-adevăr, după ce în primele 2 alineate art. 33 din acest decret dispune că persoana
juridică dobândeşte capacitate de folosinţă, după caz, de la data înregistrării ori de la data
actului de dispoziţie, al recunoaşterii sau al autorizării înfiinţării, în alineatul final statuează:
“Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de la data actului de
recunoaştere, ori de la data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică
are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în
favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar
numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Această capacitate de folosinţă restrânsă (numită în doctrină anticipată) a persoanei
juridice ne duce cu gândul la capacitatea de folosinţă anticipată a copilului conceput şi
nenăscut, care are aptitudinea de a avea drepturi civile, capacitate care are un conţinut mai
restrâns decât capacitatea obişnuită. De altfel, ideea dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice îşi are sorgintea în adagiul infans conceptus pro nato habetur,
quoties de commodis ejus agitur, constituind o aplicaţie a acestui principiu la realităţile
subiectului colectiv de drept civil.

Secţiunea a VII-a. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Subsecţiunea I. Noţiunea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Reglementarea legală de drept comun a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

se află cuprinsă în textele art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954, din care rezultă
următoarele reguli ce guvernează materia:
- persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale;
- actele juridice încheiate de organele de conducere ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi;
- faptele licite sau ilicite, săvârşite de organele sale, obligă însăşi persoana juridică,
dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei organelor;
- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui care le-a săvârşit;
- raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse,
prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare
ori statut.
Aceste reguli cuprinse în reglementarea de drept comun a capacităţii de exerciţiu a
persoanei juridice se completează cu normele speciale aflate în actele normative referitoare la
organizarea şi funcţionarea diferitelor subiecte colective de drept civil.

Subsecţiunea a II-a. Poziţia organelor de conducere faţă de persoana juridică

Persoana juridică, neavând o existenţă fizică, îşi exprimă voinţa juridică prin organele
sale de conducere, care pot fi unipersonale (formate dintr-o singură persoană), sau colegiale
(formate dintr-un grup de persoane). Voinţa juridică manifestată de organul de conducere al
persoanei juridice este voinţa însăşi a persoanei juridice. Această constatare se deduce logic
din prevederile art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora „Actele juridice făcute
de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi”.

32
Subsecţiunea a III-a. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Textul, referindu-se la capacitatea persoanei juridice fără să distingă dacă este vorba
de capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu, soluţia care se impune este aceea că persoana
juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data înfiinţării sale.

Subsecţiunea a IV-a. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

A. Limitele conţinutului capacităţii de exerciţiu:

Cea mai importantă limită a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice (determinată
de capacitatea de folosinţă) decurge din principiul specialităţii ei. această limită se
concretizează în două postulate:
- capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât
capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este mai restrânsă decât capacitatea de
folosinţă, deoarece ea înseamnă aptitudinea de a exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii prin încheierea de acte juridice civile, pe când capacitatea de folosinţă este
aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii, indiferent de izvorul lor (acte
juriidce şi fapte juridice stricto sensu).
A doua limită a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinată de natura
fiecărei categorii de persoane juridice (organe de stat, instituţii de stat, unităţi administrativ-
teritoriale, persoane juridice cooperatiste şi obşteşti, persoane juridice private, persoane
juridice cu scop nelucrativ etc.).
A treia limită a capacităţii de exerciţiu rezidă în faptul că persoana juridică nu poate
avea şi exercita acele drepturi care prin natura lor sunt susceptibile să aparţină numai
persoanelor fizice, ele fiind incompatibile cu statutul de subiect colectiv de drept.
Cea de-a patra limită a capacităţii de exerciţiu – care nu se regăseşte la capacitatea de
folosinţă – este determinată de pluritatea organelor de conducere ale persoanelor juridice.
Întrucât majoritatea persoanelor juriidce au mai multe organe de conducere, pentru ca
actul juridic să fie actul persoanei juridice însăşi, el trebuie să fie încheiat de organul de
conducere abilitat prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Această regulă este cristalizată în
textul art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care prevede: „Actele juridice făcute de
organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice însăşi”.
B. Principiile incidente conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernat de două principii
de bază:
- principiul exercitării activităţii de conducere a persoanei juridice de către o
pluralitate de organe şi
- principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei
juridice, pentru modul cum exercită activitatea de conducere.
În cazul în care societatea este administrată de mai mulţi administratori, potrivit art. 43
alin. 1 din Legea nr. 31/1990, aceştia vor răspunde solidar faţă de societate, cu alte cuvinte,
legea instituie solidaritate pasivă a administratorilor.

Subsecţiunea a V-a. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

În lipsa unei dispoziţii legale, care să stabilească momentul încetării capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice, trebuie să recurgem la principiile de drept în materie, potrivit
cărora capacitatea de exerciţiu nu poate supravieţui încetării fiinţei persoanei juridice.

33
Subsecţiunea a VI-a. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării normelor legale
privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Nerespectarea normelor legale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
este susceptibilă să antreneze răspunderea civilă, administrativă, disciplinară, financiară şi,
uneori, chiar penală a autorului faptei ilicite.
Dreptul civil tratează, cum este şi firesc, numai răspunderea de drept civil, angajată
pentru nesocotirea normelor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu.
De la început trebuie precizat că ori de câte ori se încheie un act juridic în lipsa
capacităţii de folosinţă sau cu depăşirea acesteia, prin încălcarea principiului specialităţii, va
interveni sancţiunea nulităţii absolute a actului, deoarece, prin norma de drept respectivă se
ocroteşte un interes general, public, şi deoarece art, 34 alin. 2 din Decretul 31/1954 prevede
expres sancţiunea nulităţii absolute.
Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul încălcării normelor legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, întrucât nu există un text de lege care să
sancţioneze cu nulitatea o atare încălcare.
În lipsă de text, vom recurge la principiilede drept aplicabile materiei nulităţii actelor
juridice, care ne vor conduce la soluţiile corecte.
Înainte de aceasta, va trebui să vedem care sunt, în practica judiciară, cazurile de
încălcare a normelor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Acestea
sunt: a) încheierea actului juridic de un organ al persoanei juridice care nu avea o atare
competenţă – nesocotirea delimitărilor de atribuţii între organele de conducere; b) încheierea
actului juridic de către o persoană din colectivul persoanei juridice, care nu avea calitatea de
organ de conducere şi nici împuternicire de reprezentare şi c) încheierea actului juridic de
către o persoană care avea împuternicire de reprezentare, dar şi-a depăşit puterile încredinţate.
Potrivit principiilor de drept aplicabile în materie, toate aceste acte juridice încheiate
cu încălcarea regimului legal al capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice vor fi lovite de
nulitate relativă, deoarece norma legală ocroteşte un interes particular.
Este evident că în aceste cazuri nu poate interveni decât sancţiunea nulităţii actului
juridic, deoarece s-a încălcat o prevedere legală care reglementează condiţia de fond a acestui
act şi anume capacitatea.
De asemenea, nulitatea nu poate fi decât relativă, deoarece se încadrează în cazurile
care conduc la această sancţiune – actul juridic a fost încheiat de persoane care au nesocotit
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, şi întrucât actul juridic este susceptibil de
confirmare din partea organului de conducere competent.
Pentru a încheia acest paragraf, se cuvine să invederăm două aspecte:
- nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nesocotirea normelor legale privitoare
la capacitatea de exerciţiu nu este prevăzută expres de lege, ci este virtuală;
- anularea actului juridic trebuie pronunţată de organul de jurisdicţie competent –
instanţele judecătoreşti sau Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României.

Secţiunea a VIII-a. Ocrotirea atributelor de identificare a persoanei juridice

Subsecţiunea I. Atributele de identificare. Enumerare

Din reglementările legale referitoare la persoanele juridice rezultă că principalele
atribute de identificare ale acestor subiecte de drept sunt:
 denumirea;
 sediul;

34
  alte atribute, cum sunt: forma juridică concretă, naţionalitatea, contul
bancar, capitalul social, numărul de telefon, telex, fax, marca, codul fiscal,
ş.a.
Aceste atribute de identificare ale persoanelor juridice sunt clasificate în literatura de
specialitate în: atribute generale, în care se includ denumirea, sediul, naţionalitatea şi contul
bancar, atribute specifice, care privesc numai anumite persoane juridice şi în care se cuprind
toate celelalte atribute (arătate mai sus).

Subsecţiunea a II-a. Denumirea

Denumirea persoanei juridice este acel atribut (mijloc) de identificare al acestor subiecte
de drept organizate în condiţiile legii, care se compune dintr-un cuvânt sau din mai multe
cuvinte stabilite în actul de constituire sau statut în vederea distingerii de astfel de
participante la raporturile juridice (civile).

Denumirea are acelaşi rol ca şi numele persoanei fizice.

Denumirea este un drept subiectiv nepatrimonial, care-i permite titularului său: să
folosească acea denumire în vederea individualizării sale în raporturile de drept (civil etc.)
concrete; să ceară altora să o identifice prin denumirea sa legală; şi, la nevoie, să pretindă în
justiţie restabilirea dreptului său la denumire.
Denumirea persoanei juridice se stabileşte, deci, prin actul de constituire sau prin
statut şi se ţine în evidenţa statului pentru identificarea acestor subiecte de drept.
Schimbarea denumirii persoanei juridice poate interveni pe parcursul existenţei sale, în
urma reorganizării etc. Schimbarea denumirii persoanei juridice poate avea loc în aceleaşi
condiţii, cu aceeaşi procedură şi de către aceleaşi organe care sunt stabilite de lege pentru
atribuirea denumirii. Aceasta înseamnă că şi publicitatea denumirii este supusă aceloraşi
reguli ca şi publicitatea denumirii stabilite iniţial.

Subsecţiunea a III-a. Sediul persoanei juridice

Sediul este un atribut de identificare a persoanei juridice, cu ajutorul căruia ea se

individualizează şi se localizează în spaţiu, prin indicarea unui loc determinat concret,
unde îşi desfăşoară activitatea, conducerea şi administraţia principală a subiectului de
drept respectiv.

Ceea ce este domiciliul pentru persoana fizică este sediul pentru persoana juridică.
Sediul persoanei juridice se caracterizează prin stabilitate. Aceasta nu înseamnă că el
nu poate fi schimbat, cu respectarea reglementărilor în materie.
Persoana juridică poate avea un sediu principal şi, în acelaşi timp, unul sau mai multe
sedii secundare.

Sediul principal este acel loc unde persoana juridică îşi desfăşoară cea mai mare parte a
activităţii sale de conducere şi de administraţie şi care determină individualizarea sa în
spaţiu.

Tot după criteriul volumului de activitate distingem sediul sau sediile secundare unde
se identifică persoana juridică privind anumite aspecte ale activităţii sale. Persoana juridică
are un sediu secundar, de regulă, când ea are în structura sa organizatorică aşa zise unităţi
componente sau subunităţi (fără persoanlitate juridică) în alte localităţi decât aceea în care se

35
află sediul său principal sau chiar în aceeaşi localitate, dacă activitatea complexă permite ori
necesită un asemenea sediu.
Stabilirea sediului persoanei juridice este o cerinţă legală, rezultată din actele
normative care reglementează statutul acestor subiecte de drept.
Sediul oricărei persoane juridice se stabileşte, deci, în actul constitutiv sau statutul ei.
În baza unor cerinţe organizatorice sau alte considerente sediul poate fi schimbat.
Schimbarea este supusă principiului simetriei juridice, ea fiind supusă publicităţii prin
înregistrare. Schimbarea sediului este supusă acestor reguli, chiar dacă nu există o
reglementare legală specială expresă.
Schimbarea sediului persoanei juridice poate fi decisă de organele care au stabilit
iniţial acest atribut de identificare.

Subsecţiunea a IV-a. Alte atribute de identificare

La identificarea persoanelor juridice pot contribui, pe lângă denumire şi sediu, şi alte
atribute, cum sunt naţionalitatea, contul bancar, codul fiscal, firma, marca, numărul de telefon,
telex şi fax.
Într-adevăr, în prezent, pe lângă cele două atribute „clasice” de identificare, se admit
şi alte mijloace de identificare a acestor subiecte de drept, cum sunt cele arătate mai sus.
Naţionalitatea persoanei juridice exprimă apartenenţa acesteia la un anumit stat şi,
prin aceasta, la un anumit sistem de drept naţional. Ea este pentru persoana juridică ceea ce
este cetăţenia pentru persoana fizică.
Naţionalitatea persoanei juridice exprimă, deci, legătura ce există între ea şu statul pe
teritoriul căruia şi-a stabilit sediul principal. În art. 1, alin. 2, din Legea nr. 31/1990 se
prevede: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoan juridice române”. Per a
contrario, acele persoane care nu au sediul în România nu au naţionalitatea română, sunt
persoane juridice străine.
Cu toate că naţionalitatea persoanei juridice va fi determinată – după cum rezultă din
lege – de sediul ei social, considerăm că, un astfel de subiect de drept nu va putea fi însă
român dacă nu îndeplineşte şi o a doua cerinţă: să fie constituit în România. Importanţa
acordată locului de constituire este conformă cu economia generală a legislaţiei referitoare la
persoane juridice şi cu principiile dreptului nostru.

CAPITOLUL V. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial reglementată de norma de drept civil.
Din această definiţie rezultă faptul că raportul juridic civil este o relaţie socială, deci
intervine între oameni, fie în calitate de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective,
luând forma persoanelor juridice.
Structura raportului juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
a. subiectele sau părţile între care se stabileşte raportul juridic civil, adică persoanele
fizice sau juridice
b. conţinutul care este constituit din drepturile şi obligaţiile părţilor care participă la
raportul juridic civil;
c. obiectul, adică acţiunile şi inacţiunile pe care le vizează drepturile şi obligaţiile
părţilor.

Secţiunea I. Subiectele raportului juridic civil

36
 Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care au calitatea de a fi titularele
drepturilor şi obligaţiilor civile.
Raportul juridic civil se stabileşte între două persoane. Persoana care este titulara
drepturilor civile se numeşte subiect activ, iar persana care şi-a asumat obligaţiile civile se
numeşte subiect pasiv.
Oamenii care în mod individual ca membri ai societăţii participă la raporturile juridice
civile sunt persoane fizice, legea recunoscându-le calitatea de subiecte de drepturi şi obligaţii
civile.
Pe de altă parte, oamenii pot participa la raporturile juridice civile şi ca subiecte
colective, în calitate de persoane juridice.

Secţiunea a II-a. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor civile
şi a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport. Drepturile şi obligaţiile civile ce aparţin
subiectelor raportului juridic se află într-o relaţia de interdependenţă, întrucât drepturilor
subiectului activ le corespund obligaţiile corelative ale subiectului pasiv, şi invers, obligaţiilor
subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului unui drept să desfăşoare,
în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă
o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a
statului.
Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic de a avea o
anumită conduită, pretinsă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau a nu face ceva,
conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.

Secţiunea a III-a. Clasificarea raporturilor de drept civil

Categoriile de relaţii sociale reglementate de dreptul civil sunt, deci, acele relaţii
patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate.
Această determinare a obiectului dreptului civil este, însă, prea generală şi abstractă. Este
necesară deci, o detaliere corespunzătoare, o subclasificare a acestor două mari categorii de
relaţii sociale pentru a cunoaşte concret felul raporturilor de drept civil.

Subsecţiunea I. Relaţiile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, o anumită

valoare economică, putând fi deci exprimate în bani. Ele apar în legătură (directă sau
indirectă) cu anumite lururi, indiferent dacă acestea sunt create de om în procesul activităţii
economice ori sunt produse ale naturii (pământul, ş.a). Aceste relaţii sunt de două feluri:
 Relaţii născute în legătură cu drepturile reale, adică în legătură cu dreptul de
proprietate (de domeniul public şi domeniul privat), dreptul de folosinţă şi servitutea (art. 479,
C. civ.), uzul, uzufructul şi abitaţia, servitutea şi superficia.
Desigur ar fi greu să se evidenţieze unul sau altul dintre acete raporturi de drept civil,
pentru participant fiecare dintre ele putând acea o importanţă deosebită. Cu toate acestea,
considerăm că se poate evidenţia rolul şi importanţa raporturilor de proprietate, dreptul
corespunzător constituind cel mai important drept subiectiv civil.
În foarte strânsă legătură cu relaţiile de proprietate se află cele de succesiune. Pe calea
moştenirii (legale ori testamentare), în cadrul unor relaţii patrimoniale, reglementate de
normele dreptului civil, moştenitorul dobândeşte, de regulă, dreptul de proprietate asupra unui
bun sau asupra unui patrimoniu.
 Relaţiile obligaţionale (de obligaţii) sunt acelea în cadrul cărora o parte, numită
creditor, are dreptul să pretindă de la cealaltă parte, numită debitor, o anumită prestaţie, pe
care acesta este îndatorat a o îndeplini.

37
 Relaţiile obligaţionale pot izvorî din contracte civile, care privesc transmiterea de
drepturi reale, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, din acte juridice civile
unilaterale şi din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) etc. (gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără just temei ş.a.)

Subsecţiunea a II-a. Relaţiile nepatrimoniale constituie o altă categorie importantă de

relaţii sociale ce constituie obiectul de reglementare al dreptului civil. Pentru desemnarea
acestei categorii de raport de drept civil, în legislaţie şi doctrină, se utilizează expresia de
“relaţii personale” sau “relaţii personale nepatrimoniale”. Vom utiliza expresia mai simplă de
“relaţii nepatrimoniale” deoarece toate relaţiile sociale reglementate de normele dreptului
civil sunt personale, în sensul că raporturile de drept civil cuprind în conţinutul lor drepturi
apaţinând unor persoane, iar obligaţiile corelative incumbă tot persoanelor.
Relaţiile nepatrimoniale, obiect de reglemenater al dreptului civil sunt de trei feluri:
 Relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, cum sunt
cele care privesc dreptul la onoare, dreptul la reputaţie, la secretul vieţii personale, la viaţă, la
sănătate, la libertate, etc.
 Relaţii care privesc elementele de identificare a persoanelor, cum sunt cele
legate de dreptul la nume, la pseudonim, la denumire, la domicilu, la sediu, sau cele privitoare
la capacitatea civilă, precum şi la modurile cum pot fi înfiinţate diferitele categorii de
persoane juridice, ş.a.
 Relaţii în care intră drepturile nepatrimoniale din categoria drepturilor de
creaţie intelectuală (dreptul de autor, de inventator, de inovator).
Raporturile civile nepatrimoniale nu au, după cum am văzut, valoare economică.
Totuşi, ele pot da naştere la consecinţe de ordin patrimonial. Astfel, de exemplu, exercitarea
de către un autor al dreptului său nepatrimonial (de autor) de a-şi publica opera, are – de cele
mai multe ori – ca efect, naşterea dreptului autorului la foloasele patrimoniale
corespunzătoare (latura patrimonială a dreptului de autor).
Un alt exemplu ni-l oferă atingerea adusă onoarei, reputaţiei sau altui drept
nepatrimonial al unei persoane prin fapta ilicită a altei persoane, îndreptăţeşte victima, care a
suferit prin aceasta un prejudiciu material, să obţină de la autorul culpabil al vătămării
reparaţia pecuniară a pagubei. O astfel de soluţie era în trecut discutată şi chiar contestată, În
prezent, însă, ea trebuie acceptată atât teoretic cât şi practic.
Relaţiile civile nepatrimoniale sunt, în comparaţie cu cele patrimoniale mai puţin
numeroase.

Secţiunea a IV-a. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau abstenţiunea la care este
îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, cu alte cuvinte conduita
subiectelor acestui raport.
Bunurile şi clasificarea lor
Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii
materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropierea sub forma dreptului
patrimonial.
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unei persoane fizice ori juridice.
Cele mai importante clasificări ale bunurilor în dreptul civil român sunt făcute după
mai multe criterii, după cum urmează:
A. În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi
imobile.
Bunurile mobile (mişcătoare) sunt evidenţiate în trei categorii şi anume:

38
  mobile prin natura lor;
 mobile prin determinarea legii;
 mobile prin anticipaţie.
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
 imobile prin destinaţia lor;
 imobile prin obiectul la care se aplică;
 imobile prin destinaţia lor.
B. După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunuri care se află în
circuitul juridic civil şi bunuri scoase din circuitul civil. Din prima categorie fac parte
bunurile care sunt dobândite ori înstrăinate printr-un act juridic, pe când din cea de a doua fac
parte acele bunuri numite inalienabile, neputând face obiectul unui asemenea act.
C. După modul în care sunt determinate deosebim între bunuri individual
determinate şi bunuri determinate generic.
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate
în act juridic se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Prin excelenţă, sunt individual
determinate acele bunuri care sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei
ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare,
etc.
D. O altă clasificare este făcută după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei
obligaţii civile, distingându-se între bunurile fungibile şi cele nefungibile.
Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii poate fi înlocuit cu altul, fără
să afecteze valabilitatea plăţii.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii,
astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat de natura bunului, cât şi prin
voinţa părţilor unui act juridic civil.
Bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate generic sunt
fungibile.
E. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem
bunurile în consumtibile şi neconsumtibile.
F. În funcţie de faptul că sunt producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi
nefrugifere.
G. După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile se
împart în divizibile şi indivizibile.
H. După corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în principale şi accesorii.
I. După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale şi necorporale.
J. Bunurile mai pot fi împărţite în sesizabile şi insesizabile.

CAPITOLUL VI. ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea I. Definiţie. Clasificare

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret”.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt:
 prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să provină de la una sau mai
multe persoane fizice ori juridice;

39
  manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice
civile (prin acest element actul juridi civil se deosebeşte de faptul juridic civil,
acesta din umră fiind săvârşit fără intenţia de a se produce efecte juridice, efete
care însă se produc în temeiul legii)
 efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se delimitează
de actele juridice din alte ramuri de drept).
Criteriile în funcţie de care pot fi clasificate actele juridice sunt destul de numeroase. Astfel:
A. După numărul părţilor, actele juridice se împart în:
 unilaterale,
 bilaterale,
 multilaterale.
B. După scopul urmărit la încheierea lor, se disting actele:
 cu titlu oneros,
 comutative
 aleatorii
 cu titlu gratuit.
 liberalităţi,
 acte dezinteresate.
C. După efectele produse, actele civile sunt:
 constitutive,
 translative ,
 declarative.
D. După importanţa lor în raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile sunt:
 de conservare,
 de administrare,
 de dispoziţie.
E. După modul lor de încheiere distingem între acte:
 consensuale,
 solemne,
 reale.
F. După natura conţinutului lor distingem între acte:
 patrimoniale,
 nepatrimoniale.
G. După momentul când îşi produc efectele se deosebesc actele:
 între vii.
 pentru cauză de moarte.
H. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic există actele
juridice:
 subiective,
 condiţie
I. După legătura actului juridic cu modalităţile actele civile sunt:
 pure şi simple,
 afectate de modalităţi.
J. După raportul dintre ele, actele juridice pot fi:
 principale,
 accesorii.
K. După legătura cu cauza, se împart în acte juridice:
 cauzale,
 abstracte.

40
 L. După modalitatea încheierii sunt acte juridice:
 strict personale,
 prin reprezentant
M. După reglementarea şi denumirea legală, actele juridice pot fi:
 numite,
 nenumite.
N. După modul de executare actele juridice pot fi:
 cu executare dintr-o dată,
 cu executare succesivă.

Subsecţiunea I. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

În funcţie de numărul părţilor, actele juridce se clasifică în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. Categoria actelor
juridice civile unilaterale include:
 testamentul,
 acceptarea moştenirii,
 renunţarea la moştenire,
 denunţarea unui contract,
 promisunea publică de recompensă,
 ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuterniciri de a
reprezenta,
 mărturisirea,
 recunoaşterea unui copil, etc.
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Exemplul tipic de act
juridic bilateral este contractul civil:
 contractul de vânzare-cumpărare,
 contractul de schimb,
 contractul de donaţie,
 contractul de locaţiune,
 contractul de mandat.

Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi.
Un asemenea act este contractul de societate civilă.

Subsecţiunea a II-a. Acte juridice cu titlu oneros şi varietate comercială şi acte juridice
cu titlu gratuit
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. De exemplu,
în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul
bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot
să cunoască, din chiar momentul încheierii lor existenţa şi întinderea obligaţiilor e le revin.
Sunt comutative de exemplu:
 contractul de vânzare-cumpărare,
 contractul de locaţiune,
 contractul de antrepriză.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere
posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi., datorită unei împrejurări. Ex:
 contractul de rentă viageră,

41
  contractul de întreţinere,
 contractul de joc sau prinsoare,
 contractul de asigurare.
După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi
actele juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Ca exemple de acte civile cu titlu gratuit
cităm:
 donaţia,
 comodatul (împrumutul de folosinţă),
 mandatul gratuit,
 depozitul gratuit.

Subsecţiunea a III-a. Actele juridice constitutive, translative şi declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face
după criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutv este acela care dă naştere la un drept subiectiv civil ce nu a
existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm:
 instituirea unui uzufruct,
 convenţia prin care se instituie un drept de gaj,
 convenţia de ipotecă, etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
dintr-un patrimoniu în altul. Sunt translative, de exemplu:
 contractul de vânzare-cumpărare,
 donaţia,
 cesiunea de creanţă,etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui
drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie:
 partajul (împărţeala),
 tranzacţia.

Subsecţiunea a IV-a. Acte juridice de conservare, administrare şi dispoziţie

În raport de importanţa lor, actele juridice pot fi de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Sunt considerate astfel de acte:
 întreruperea unei prescripţii,
 înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu,
 somaţia.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. Sunt socotite acte de
administrare:
 reparaţiile de întreţinere,
 culegerea fructelor,
 asigurarea unui bun,
 locaţiunea unui bun.
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie:
 vânzarea,
 donaţia,

42
  constituirea dreptulu de uzufruct,
 superficie,
 ipotecă,
 gaj.

Subsecţiunea a V-a. Acte juridice consensuale, solemne (formale) şi reale

În funcţie de modul de formare, atele juridice civile se împart în consensuale, solemne
(formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acela care ia naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţă a părţii sau părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Actul juridic
consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.
Actul juridic solemn denumit şi formal este acela pentru formarea căruia simpla
manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă
prescrisă de lege. Sunt acte juridice solemne:
 donaţia,
 contractul de ipotecă,
 testamentul.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Ex:
 împrumutul,
 comodatul,
 depozitul,
 darul manual,
 gajul cu deposedare.

Subsecţiunea a VI-a. Actele juridice patrimoniale şi nepatrimoniale

După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se clasifică în patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Actul juridic este patrimonial dacă are un conţinut evaluabil în bani. În principiu, sunt
asemenea acte cele care privesc drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conţinut neevaluabil în bani.

Subsecţiunea a VII-a. Acte juridice civile între vii şi acte pentru cauză de moarte
În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se împart în
acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
Actul juridic între vii este acela care îşi produe efectele necondiţionat de moartea
autorulu sau autorilor lui. Actele între vii reprezintă marea majoritate a actelor juridice civile.
Actul juridic pentru cauză de moarte este acela de a cărui esenţă este faptul că nu îşi
produce efectele decât la moartea autoruli său, acest act fiind făcut tocmai în considerarea
morţii. Exemple: testamentul.

Subsecţiunea a VIII-a. Acte juridice civile subiective şi acte juridice condiţie

Această clasificare se face în raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului
actelor juridice civile.
Actul juridic subiectiv este acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.
Actul juridic condiţie este acel act la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa numai
în privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme de la care părţile
nu pot deroga. Exemplu: căsătoria.

43
Subsecţiunea a IX-a. Acte juridice civile principale şi accesorii
După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.
Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său
juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil cele mai multe acte juridice
sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică
depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii:
 clauza penală,
 fidejusiunea,
 arvuna,
 contractul de gaj,
 contractul de ipotecă.

Subsecţiunea a X-a. Acte juridice civile strict personale şi acte care pot fi încheiate prin
reprezentant
Această clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor juridice.
Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât personal,
nefiind deci susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare. Pot fi incluse în această categorie:
 testamentul,
 căsătoria,
 recunoaşterea unui copil.
Majoritatea actelor civile este formată din acte ce pot fi încheiate personal, dar pot fi
încheiate şi prin reprezentant.

Subsecţiunea a XI-a. Acte juridice civile numite şi nenumite

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în numite
(tipice) şi nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de
legea civilă, precum şi o reglementare proprie.
Pirn act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o
denumire legală şi de o reglementare proprie.

Secţiunea a II-a. Condiţiile de valabilitate a actului juridic civil

Subsecţiunea I. Definiţia şi clasificarea condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil

Prin condiţiile actului juridic civil vom înţelege acele componente care trebuie sau pot să
intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic
civil.

O clasificare a condiţiilor actului juridic se poate face în funcţie de aspectul la care se

referă acestea. Potrivit acestui criteriu, rezultă două categorii de condiţii ale actului juridic,
anume:
 condiţii de fond (numite şi condiţii intrinseci),
 condiţii de formă (numite şi condiţii extrinseci).
Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic civil, iar condiţiile
de formă sunt cele care se referă la exteriorizarea voinţei.

Subsecţiunea a II-a. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

44
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea parte a capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială şi

generală a actulu juridic civil.
Reglementarea capacităţii de a încheia actul juridic civil este răspândită în mai multe
norme juridice, din diferite acte normative.
Codul civil, necondiţionând prevederi consacrate actulu juridic civil în general, se
referă , în art. 948 pct. 1 la “capacitatea de a contracta”, ca o condiţie esenţială pentru
validitatea oricărei convenţii.
În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice
civile, incapacitatea constituind excepţie.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută
de lege. Find vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea
incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare.

Subsecţiunea a III-a. Consimţământul – Element al voinţei juridice. Principiile voinţei

juridice
Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care cârmuiesc voinţa
juridică:
 principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de
voinţă),
 principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat, indirect, în art. 969 alin. 1
C.civ., potrivit căruia “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”
precum şi în art. 5 C.civ. care prevede că “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Principiul voinţei reale este cel de al doilea principiu care guvernează formarea
voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern (psihologic) şi un element
extern (social). Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci când există identitate
între voinţa internă şi voinţa exteriorizată, nu se ridică nici o problemă de determinare a
principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă situaţiii în care
între cele două elemente să nu existe concordanţă, punându-se astfel problema stabillirii
elementului căruia urmează să i se dea prioritate.
Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa
internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată).
Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcând prin aceasta
securitatea statică a ciruitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuţie valabilitatea actului
juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa
internă şi cea exprimată.
Concepţia obiectivă acordă întâietate voinţei declarate.
Codul civil român a consacrat, deşi nu în mod expres, principiul voinţei interne.
Principiul voinţei declarate se aplică în comercial şi în materie de convenţii.

Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe

(condiţii), cumulativ:
 să provină de la o personaă cu discernământ,

45
  să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
 să fie exteriorizat,
 să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ
Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că
subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în
baza manifestării sale de voinţă. Nu trebuie confundată această primă cerinţă a
consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură,
deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea
este o stare de drept.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de capacitate de
exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării
de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare. Pentru
persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor sunt
întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.
În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite
incapcaităţi legale) sunt totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernământ (nuite cazuri de
incapacitate naturală – beţia, hipnoza, somnambulisml, mânia puternică).
Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actulu juridic civil, care este o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice în următoarele cazuri:
 când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, din
curtoazie sau din pură complezenţă;
 când s-a făcut sub condiţie (suspensivă) pur potestativă din partea celui
care se obligă (art. 1010 C.civ.);
 dacă manifestarea de voinţă este prea vagă.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Cerinţa aceasta este impusă de însăşi definiţia consimţământului.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului,
deci părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor.
De la acest principiu există însă şi excepţii, cum este cazul actelor juridice pentru care
legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială; cerinţa înscrisului, a formei
autentice.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit.
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt:
 în scris,
 verbal,
 prin gesturi sau fapte concludente.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se mai ridică şi problema valorii
juridice a tăcerii, şi anume, dacă în dreptul civil îşi găseşte aplicare adagiul qui tacit
consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează
consimţământ exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următorele cazuri:
 când legea prevede expres aceasta,
 dacă prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie
juridică,
 când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.

46
Consimţământul trebuie să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ
Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţământ sunt acele
împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic.
Viciile de consimţământ sunt următoarele:
 eroarea,
 dolul (viclenia),
 violenţa.

Eroarea semnifică falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

În afară de art. 953 şi art. 961 C.civ. care cuprind dispoziţii comune atât erorii, cât şi
dolului şi violenţei, art. 954 este consacrat reglementării viciului de consimţământ, stabilind
în primul alineat că “eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului
convenit”, iar cel de-al doilea alineat că “eroarea nu produe nulitate când cade asupra
persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţie persoanei este cauza principală
pentru care s-a făcut convenţia”
Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii;
 consecinţele care intervin – gravitatea ei,
 natura realităţii fals reprezentată.
În funcţie de consecinţele care intervin, eroarea este de trei feluri:
 eroare obstacol,
 eroare- viciu de consimţământ,
 eroare indiferentă.
Eroarea obstacol numită şi eroare distructivă (distrugătoare) de voinţă este cea mai
gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic.
În cazul acesteia, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actulu juridic ce se încheie,
în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic (de exemplu o parte crede că
încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contrat de vânzare-
cumpărare), fie asupra identităţii fizice a obiectului, în sensul că una dintre părţi crede că
tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun.
Sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol este nulitatea absolută a actului
juridic civil.
Eroarea viciu de consimţământ numită şi eroare gravă, prespune că falsa repezentare
cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectulu actulu juridic, fie asupra persoanei
cocontractante sau beneficiare a actului juridic.
Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor esenţiale ale persoanei cocontractante sau
beneficiare a actului juridic vizează, de regulă, actele juridice încheiate intuitu personae.
Eroarea – viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic respectiv.
Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic, neafectând însăşi valabilitatea acestuia.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate
să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
Structura erorii – viciu de consimţământ
În alcătuirea erorii – viciu de consimţământ intră un singur element, de natură
psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii. Tocmai de aceea, probarea erorii – viciu
de consimţământ ridică dificultăţi reale.
Cerinţele erorii – viciu de consimţământ
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii):

47
  elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor
(determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
 în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titu oneros. Este
necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru
încheierea actului juridic civil în cauză.

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,
prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act
juridic. Dolul este o eroare provocată, şi nu spontană precum eroarea propriu-zisă.

Codul civil consacră dolului art. 960 care dispune în alin 1 că “dolul este o cauză de
nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât
este evident că fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”, iar alin. 2 că “dolul nu
se presupune”.
În funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic,
dolul se clasifică în:
 principal,
 incident.
Dolul principal este acela care cade asupra unor împrejurări importante
(determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.
Dolul incident numit şi incidental sau secundar, este acela care cade asupra unor
împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea
acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul.
Structura dolului
Ca viciu de consimţîmânt, dolul este alcătuit din două elemente:
 un element obiectiv (materiale), ce constă în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii) pentru a induce în eroare,
 un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în
eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Cerinţele dolului
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe
(condiţii) cumulativ:
 să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
 să provină de la cealaltă parte.
Se admite în mod justificat că, în actele juridice bilaterale, cerinţa ca dolul să provină
de la cealaltă parte contractantă este îndeplinită şi atunci când dolul provine de la un terţ, dar
cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare (practic este vorba de o complicitate la
dol), precum şi atunci când dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Proba dolului
Întrucât dolul nu se prezumă (art. 960 alin. 2 C.civ.), persoana care solicită anularea
actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada
dolului. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă.
Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său
material.

48
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un
rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel
nu l-ar fi încheiat.

Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii:

 natura răului cu care se ameninţă
 fizică,
 morală.
 caracterul ameninţării
 legitimă,
 nelegitimă.
Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a
persoanei ori bunurile sale.
Violenţa morală există atunci când ameninţarea cu răul se referă la onoarea, cinstea,
ori sentimentele unei persoane.
Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. De
exemplu cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi
execută de bunăvoie obligaţie-
Ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ
atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
Structura violenţei
Ca structură violenţa – viciu de consimţământ, este alcătuită din două elemente:
 un element obiectiv (exterior) care constă în ameninţarea cu un rău;
 un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate.
Cerinţele violenţei
Două cerinţe (condiţii) trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viiu
de consimţământ, anume:
 să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil,
 ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).

Leziunea este prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproprţiei vădite de
valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii convenţiei.

Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea constă în disproproţia vădită de valoare

între contraprestaţii (laedere- a răni).
Structura leziunii
Structura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza reglementării ei.
În cadrul concepţiei subiective, leziunea presupune două elemente:
 un element obiectiv, ce constă în disproproţia de valoare între două
contraprestaţii,
 un element subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se
găseşte cocontractantul.
În cadrul concepţiei obiective, leziunea are un singur element şi anume prejudiciul
material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă despre leziune. În consecinţă, cel ce
invocă leziunea trebuie să dovedească nmai vădita disproporţie de valoare între
contraprestaţii. Dacă însă o parte a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte, în

49
momenul încheierii actului juridic, acesta nu mai este lovit de nulitate relativă, ci chiar de
nulitate absolută pentru cauză imorală.
Cerinţele leziunii
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele cerinţe:
 prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic
respectiv (această cerinţă rezultă din art. 1158 C.civ. care dispune că
minorul nu poate exercita acţiunea în resciziune, adică acţiunea în
declararea nulităţii relative a actului juridic pentru leziune, atunci când
“leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat”);
 prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului
juridic;
 disproproţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.

Subsecţiunea a IV-a. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic,
adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.

Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială şi generală a actulu juridic civil.

Se observă că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil
care s-a născut din actul juridic respectiv. Aşa cum pentru obiectul raportului juridic am luat
în considerare şi bunurile la care se referă conduita părţilor, tot astfel şi pentru obiectul actului
juridic civil bunurile pot fi socotite ca obiect derivat al actului juridic civil.
Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul sau efectele actului
juridic civil, deci cu drepturile subiective şi obligaţiile civile născute din actul juridic.

Subsecţiunea a V-a. Cerinţele de valabilitate a obiectului actului juridic civil

Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
 să existe,
 să fie în circuitul civil,
 să fie determinat sau determinabil,
 să fie posibil,
 să fie licit şi moral.
A. Obiectul trebuie să existe
Aceasta este prima şi cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea obiectului actului
juridic civil, întrucât, dacă obiectul nu există, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte
cerinţe.
B. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil
Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind
prevăzută în mod expres de art. 963 C.civ. potrivit căruia” numai lucrurile ce sunt în comerţ
pot fi obiectul unui contract” şi reluată, în materia vânzării, de art. 1310 C.civ. conform căruia
“toate lucrurile care sunt în comerţ, pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit
aceasta”.
C. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil
Această cerinţă este prevăzută atât de art. 948, pct. 3 C.civ. care vorbeşte despre “un
obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii, cât şi de art. 964
C.civ. care stabileşte că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în
specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.

50
D. Obiectul trebuie să fie posibil
Această cerinţă de valabilitate a obiectului actului juridic este impusă de regula de
drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectulu
echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea actului juridic.
E. Obiectul trebuie să fie licit şi moral
Potrivit acestei cerinţe, care se desprinde din prevederile art. 5 C.civ., conduita
(acţiunea sau inacţiunea) părţilor actului juridic trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât
şi cu regulile de conveiţuire socială (morală). Nerespectarea acestei cerinţe atrage sancţiunea
nulităţii absolute a actului juridic.

Subsecţiunea a VI-a. Cauza actului juridic civil

Prin cauza actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit de părţi la încheierea acestuia.

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii, cumulativ:
 să existe,
 să fie reală,
 să fie licită şi morală.
A. Cauza trebuie să existe
Această cerinţă este prevăzută în mod expres de art. 966 C.civ. care dispune că
“obligaţia fără cauză… nu poate avea nici un efect”.
B. Cauza trebuie să fie reală
Şi această cerinţă este consacrată expres tot de art. 966 C.civ. (“obligaţia fondată pe o
cauză falsă … nu poate avea nici un efect”).
C. Cauza trebuie să fie licită şi morală
Cerinţa este prevăzută tot de art. 966 C.civ. (“obligaţia nelicită nu poate avea nici un
efect”), iar conţinutul ei este precizat de art. 968 C.civ., potrivit căruia “cauza este nelicită
când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Proba cauzei
Potrivit art. 967 alin. 1 C.civ., “convenţia este valabilă, cu toate că (,) cauza nu este
expresă”, iar, conform alin. 2 al aceluiaşi art., “cauza este prezumată până la dovada
contrarie”

Subsecţiunea a VII-a. Forma actului juridic civil

Prin forma actului jurdic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil
concret.

Subsecţiunea a VIII-a. Principiul consensualismului

Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului
libertăţii actelor juridice civile (autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic
civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă
făcută în scopul de a produce efecte juridice. Cu alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice
civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

51
Subsecţiunea a IX-a. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic
civil.
După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în:
 forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil ad validitatem a cărei
nerespectare atrage nultatea absolută a actului juridic civil;
 forma cerută pentru probarea actului juridic ad probationem a cărei
nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu,
imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;
 forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare, de
asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai
sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă fiind în drept să
facă abstracţie (să ignore) de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la
cunoştinţă.
După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între:
 forma legală, adică foma care este impusă printr-o dispoziţie legală,
 forma voluntară (convenţională) care este impusă de părţi, iar nu de lege.
A. Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea
condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii
formallităţilor prestabilite de lege sau de părţi, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea
naşte în mod valabil.
Instituirea de către lege sau chiar de către părţi, a formei necesare pentru însăşi
valabilitatea actului juridic civil se bazează pe următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor asupra
importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face
sau al celor care le fac:
 donaţia,
 testamentul,
 ipoteca,
 actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren indiferent că acesta este
situat în intravilan sau extravilan,
 contractul de societate comercială.
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele:
 toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-
numitul act per relationem adică actul în care pentru determinarea
conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă;
 actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea
unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procedură autentică);
 actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (există însă o excepţie în cazu legatului, acesta
putând fi revocat şi în mod tacit).
B. Prin forma cerută pentru aprobarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă
impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul
juridic valabil încheiat.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea
ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridi civil, cu alt mijloc de probă.
Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridi civil, ci,
în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil

52
cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existnţa acestuia sunt doouă
chestiiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.
Exemple de acte care necesită această formă:
 tranzacţia,
 contractul de asigurare.
C. Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil
desemnăm acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic
opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor
sau intereselor acestora.
Această cerinţă de fomă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a
terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute
de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea
actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de
părţile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa.
În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de
terţi, deci părţile nu au posibilitatea de a se prevala de drepurile izvorâte din acel act juridic
faţă de terţi.
Exemple de astfel de acte:
 publicitatea imobiliară prin cărţile funciare,
 contractul de leasing,
 contractul de gaj.

Condiţia

Condiţia ca modalitate a actului juridic este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de

care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
civile corelative).

În funcţie de diferite criterii de clasificare deosebim mai multe categorii de condiţii:

 suspensivă şi rezolutorie,
 cazuală, mixtă şi potestativă,
 pozitivă şi negativă.
A. După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor
subiective civile şi a obligaţilor corelative (art. 1017 C.civ.).
Ex.: “Îţi vând garsoniera mea, dacă voi fi transferat în altă localitate”.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor
subiective civile şi a obligaţilor corelative (art. 1019 alin. 1 C.civ.)
Ex.: “Îţi vând autoturismul meu dar, dacă mă voi muta în provincie până la sfârşitul
anului, vânzarea se desfiinţează”.
B. În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentulu
(după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia este de trei
feluri: cazuală, mixtă şi potestativă.

53
 Condiţia este cazuală (casus = întâmplare, deci este greşit să se spună condiţie
cauzală) atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci
independentă de voinţa părţilor, sau cum spune art. 1005 C. civ., când “nu este nici în puterea
creditorului, nici într-aceea a debitorului”; spre exemplu: “Îţi vând schiurile mele, dacă până
la Crăciun nu va ninge”. Un exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie) ne este ofeirt de art.
825 alin. 1 C.civ., care dispune că “donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât
în cazul când donatorul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul când donatorul şi descendenţii său
ar muri înaintea sa”.
Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentulu depinde atât de voinţa uneia
din părţi cât şi de voinţa unei persoane determinate (art. 1007 C.civ.); de exemplu, “îţi vând
garsoniera mea, dacă până la sfârşitul anului mă voi căsători cu X”.
Condiţia este potestativă dacă realizarea evenimentului depinde de vooinţa uneia din
părţi, ori, în exprimarea art. 1006 C.civ. “condiţia potestativă este aceea care face să depindă
perfectarea convenţiei de un eveniment pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l
facă să se întâmple sau poate să-l împiedice”. La rândul ei condiţia potestativă poate fi pură
sau simplă.
 Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv
de voinţa uneia dintre părţi: exemplu: “Îţi donez autoturismul meu, dacă
vreau.” sau: “Îţi donez autoturismul meu dacă vei dori să-l primeşti.”
 Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât
de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior
sau voinţa unei persoane nedeterminate). De exemplu: “Îţi vând această casă,
dacă te vei căsători”.
C. După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să
fie pozitivă sau negativă.
Condiţia pozitivă este aceea care afectează existenţa drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească, mai exact, dacă
este formulată în sens afirmativ (de exemplu, “îţi vând autoturismul mei, dacă voi fi ransferat
în provincie”.
Condiţia negativă dimpotrivă, constă dintr-un eveniment care urmează să nu se
producă, mai exact, atunci când este formulată în sens negativ (ex. “Îţi vând apartamentul
meu, dacă în termen de doi ani nu mi se va naşte un copil”).

Secţiunea a III-a. Efectele actului juridic civil. Consideraţii generale

Prin efectele actului juridic civil, înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile la
care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act juridic civil.

Principiile actului juridic civil sunt acele reguli de drept civil care arată modul în care
se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte.
Conform unei concepţii, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil:
 principiul forţei obligatorii,
 principiul irevocabilităţii,
 principiul relativităţii.
A. Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea
regulă de drept potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor (în cazul
convenţiilor) sau autorului (în cazul actelor juridice unilaterale) acestuia întocmai a legea. Cu
alte cuvinte, actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.
Excepţii

54
 Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în care efectele
actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci independent
de voinţa părţilor sau a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele
stabilite iniţial.
Prin urmare, deosebim cazuri de restrângere a forţei obligatorii a unui act juridic civil,
precum şi cazuri de extindere a acesteia.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres
de lege, în care actul juridic civil îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei
unui element al său. Includem în această categorie:
 încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile
a lucrului (art.. 1439 alin. 1 C.civ.)
Tot o excepţie de la principiul pacta sunt servanda o consituie şi revizuirea efectelor
actului juridicdin cauza ruperii echiibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute
în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic (aşa-numita teorie a ipreviziunii –
rebus sic standibus), deoarece se ajunge ca efectele actulu juridic să fie altele decât cele pe
care părţile, în momentul încheierii respectivului act, au înţeles să le stabilească şi care să fie
obligatorii pentru ele.
B. Prin irevocabilitatea actului juridic înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau
multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a unei adin părţi, iar actului juridic
unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea
autorului acestuia.
Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o
consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Prin urmare, raţiunile care servesc
ca fundament principiului forţei obligatorii sunt, concomitent, şi raţiuni pe care se întemeiază
irevocabilitatea actului juridic.
Excepţii
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului
juridic bilateral i se poate pune capăt numai prin voinţa uneia din părţi, actului juridic
multilateral i se poate pune capăt prin voinţa a doua sau mai multe părţi, dar nu toate, iar
actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
C. Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept
potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz autorii lui,
fără a putea să profite ori să dăuneze altor persoane. Într-o altă formulare, se poate spune că
actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Conţinutul acestui principiu este foarte exact exprimat prin adagiul res inter alios
acta, aliis neque nocere, neque potest.
Principiul în discuţie îşi găseşte justificarea în două idei de bază şi anume, pe de o
parte, însăşi natura voliţională a actului juridic civil impune un asemenea principiu, în sensul
că, dacă este firesc ca o persoană să devină debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat
voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor
fără voia sa, iar, pe de altă parte, soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingere libertăţii
persoanei.
În literatura de specialitate, uneori, se sublinează necesitatea de a distinge principiul
relativităţii efectelor actului juridic de problema opozabilităţii faţă de terţi a actului
juridic.
Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii
decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta
nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pnetru terţele persoane, că acestea din
urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca ralitate socială

55
(ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine d el, desigur, în privinţa drepturilor şi
obligaţilor ce revin părţilor actului juridic.
Aşadar, un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii
pentru un terţ, în schimb, drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate şi
de terţi.
Concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi, înseamnă dreptul părţii de a invoa
acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv
dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de
terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act
juridic este condiţionată de respectarea formalităţilor de publicitate sau, după caz, de
constatarea actului juridic, într-un înscris având dată certă.
Excepţii
Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, acele cazuri în
care efetele actului juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la
încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Aşadar, când vorbim
despre excepţiile de la acest principiu, trebuie să fim în prezenţa fie a unui act juridic care dă
naştere la drepturi subiective direct în favoarea altei persoane decât aceea sau acelea care au
încheiat actul respectiv, fie a unui act juridic care dă naştere la obligaţii civile direct în sarcina
altei persoane decât părţile lui.
Actele juridice colective (hotărârile asociaţilor) sunt tot excepţii de la principiul în
discuţie, întrucât ele îşi produc efectele faţă de asociaţii care nu au participat la adoptarea lor
precum şi faţă de cei care au votat împotrivă, în temeiul legii, ţinându-se cont şi de actul
juridic la care aceştia au consimţit iniţial (actul constitutiv).
De asemenea, contractul colectiv de muncă reprezintă tot o excepţie aparentă de la
principiul relativităţii efectelor actului juridic, deoarece efectele acestuia se produc şi în
privinţa salariaţilor care s-au angajat ulterior încheierii lui, în temeiul legii, precum şi al
consimţământului implicit al acestor salariaţi, consimţământ care rezultă din însăşi încheierea
contractului individual de muncă.
Î n c o n c l u z i e, vom reţine următoarele:
 stipulaţia pentru altul constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor actului juridic;
 situaţia succesorilor universale, cu titlu universal ori cu titlu particular ai
părţilor actului juridic, promisiuna faptei altuia, reprezentarea, acţiunile
directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii de afaceri, actele juridice
colective şi contractul colectiv de muncă sunt numai excepţii aparente de la
principiul în discuţie;
 situaţia creditorilor chirografari şi simulaţia sunt excepţii de la
opozabilitatea actului juridic faţă de terţi (ca de altfel şi alte cazuri în care,
potrivit legii, terţul ce ar justifica un interes ar putea să atace un act
juridic).

Secţiunea a IV-a. Nulitatea actului juridic civil

Subsecţiunea I. Noţiuni generale

Neexistând o definiţie legală, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe
definiţii ale nulităţii actului juridic civil. Dintre definiţiile oferite o vom reţine pe aceea
potrivit căreia:

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

56
 Cu alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea
actului juridic civil nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate
ale actului juridic (indiferent că sunt condiţii de fond sau condiţii de formă).
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
 nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
 priveşte numai actele juridice nu şi faptele juridice stricto sensu;
 intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează
condiţiile de validitate ale actului juridic;
 constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor
juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu
priveşte actul juridic în întregul lui;
 pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor
actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este
lipsit numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de
dispoziţia legală încălcată;
 momentul în raport de care se apreciază conformitatea actului juridic cu
legea este acela al încheierii actului juridic.

Subsecţiunea a II-a. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

În vederea clasificării nulităţilor actuli juridic civil, pot fi folosite mai multe criterii, la
care ne vom referi în continuare, prezentând şi categoriile de nulităţi în funcţie de acestea.
A. În funcţie de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţie
legală încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim:
 nulitatea absolută
 nulitatea relativă
Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc.
Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual.
B. După criteriul întinderii efectelor nulităţii, putem menţiona:
 nulitatea parţială
 nulitatea totală
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii.
Nulitatea totală este acea nulitat care desfiinţează actului juridic civil, în întregime.
Se apreciază că în sistemul nostru de drept, nulitata parţială reprezintă regula, iar
nulitatea totală constituie excepţia.

Subsecţiunea a III-a. Cauzele de nulitate

După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic, această sancţiune de drept
civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea actului juriidc a dispoziţiilor legale
care reglementează condiţiile sale de valabilitate.
Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil
următoarele:
 încălcarea dispoziţiilor legal privind capacitatea de a face (de a încheia)
actul juridic civil;
 lispa ori nevalabilitatea consimţământului;
 nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
 nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;

57
  nerespectarea formei cerute ad validitatem;
 nesocotirea limitelor autonomiei de voinţă (ale libertăţii actelor juridice);
 lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare;
 fraudarea legii.
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută a actului juridic civil, iar altele atrag
nulitatea relativă. Când legea nu precizează felul nulităţii, acesta urmează să fie stabilit de
interpret, în raport de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea
actului juridic civil, operaţiune care nu este însă în toate situaţiile foarte simplă.
A. Cauzele de nulitate absolută
Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
 încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor,
însă numai dacă este vorba de nerspectarea unei incapacităţi speciale,
instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc, sau dacă este vorba de lipsa
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ori de nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
 lipsa totală a consimţământului (de exemplu în cazul erorii-obstacol);
 nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
 nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când
lipseşte caza datorită absenţei scopului imediat, cauza este falsă datorită
erorii asupra scopului imediat (în actele juridice nnumite), cauza este ilicită
sau imorală;
 nerespectarea formei cerute ad validitatem;
 lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare (art. 34 şi
art. 37 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, cu modificările ulterioare);
 încălcarea ordinii publice;
 fraudarea legii.
B. Cauzele de nulitate relativă
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
 nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă
numai atunci când: actul juridic este încheiat de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu, actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică în
lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite, actul juridic s-a încheiat cu
nerespectarea unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor
interese individuale;
 lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
 viciile de consimţământ;
 nerespectarea dreptului de preempţiune.

Subsecţiunea a IV-a. Regimul juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea
absolută, sau după caz nulitatea relativă.
A. Regimul juridic al nulităţii absolute
În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele
reguli:
 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic,
avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului
juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror,
precum şi de alte organe prevăzute de lege (de exemplu, nulitatea absolută
prevăzută d art. 31 alin. 1 din Legea nr. 1871991 poate fi invocată potrivit

58
 alineatului al aceluiaşi articol de către consiliul local sau judeţean, prefect,
procuror sau de orice persoană interesată);
 nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie,
acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă (art. 2 din Decretul
nr. 167/1958);
 în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă,
nici tacită).
B. Regimul juridic al nulităţii relative
În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele
reguli:
 nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită şi al
cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
 nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţiune, în
termenul de prescripţie extinctivă, acţiunea în declararea nultăţii relative fiind
prescriptibilă;
 nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia).

Subsecţiunea a V-a. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea

relativă
Este de reţinut că nu există deosebire de efecte între nulitatea absolută şi nulitatea
relativă, în ambele cazuri actului juridic lovit de nulitate fiind lipsit de efetele în vederea
cărora a fost încheiat şi care contravin unei dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de
validitate.
Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă pot fi
exprimate, sintetic, în felul următor:
 dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din
oficiu sau de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în
principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
 nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb, nulitatea relativă este supusă
prescripţiei;
 dacă nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare,
nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

Subsecţiunea a VI-a. Efectele nulităţii. Consideraţii generale

Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării
sanţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act
juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile
sale de validitate.

Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nultăţii şi constă în
lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea
sa valabilă.
Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin adagiul quod
nullum est, nullum producit efectum.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul
juridic civil lovit de această sancţiune, şi prin aceasta restabilirea legalităţii.
Concret însă, efectele nulităţi diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau
paţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic

59
civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat, şi după cum au fost
încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.
Sub cel de-al doilea aspect menţionat mai sus, vom distinge următoarele ipoteze:
 dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este
anulat, aplicarea sancţiuni nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi
exectuat nici după acest moment, deci partea sau părţile actului juridic se
află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecinţă,
cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective
civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite că nu
s-au născut, iar cel pentru care actul ar urma să dea naştere la obligaţii
civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;
 dacă actul juridic a fost executat în tot sau în parte, până la momentul
declarării nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a
actului juridic, precum şi restituirea reciprocă, sau după caz unilaterală, a
prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
 dacă actul juridic a fost executat, iar, până la momentul declarării nulităţii,
una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin
care fie s-a tranmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a
transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul,
aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului
juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în
baza acestui act, preum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.

Subsecţiunea a VII-a. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii

Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor
nulităţii:
 retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc
din momentul încheierii actului juridic;
 repunerea în situaţia anterioară care se realizează prin restituirea prestaţiilor
efectuate în temeiul actului juridic anulat;
 anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent.

Secţiunea a V-a. Prescripţia extinctivă. Consideraţii generale

În literatura de specialitate, de regulă, pornindu-se de la prevederile înscrise în art. 1
alin. 1 din Decretul nr. 167/1958,

Prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în

termenul prevăzut de lege.

Ţinându-se însă cont şi de prevederile art. 20 alin. 1 din acelaşi act normativ,
prescripţia extinctivă a mai fost definită ca acel mod de transformare a raportului juridic civil
care constă în stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile (stingerea posibilităţii
titularului unui drept subiectiv de a obţine obligarea subiectulu pasiv la executarea obligaţiei
corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv civil contestat) neexercitat de subiectul
activ în termenul prevăzut de lege. Ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, obligaţia
civilă care intră în conţinutul raportului juridic civil se transformă din obligaţie perfectă în
obligaţie imperfectă, nemaiputând fi adusă la îndeplinire prin intermediul forţiei coercitive a
statului, însă poate fi executată de bunăvoie.
Prescripţia extinctivă se poate defini şi ca fiind stingerea acelei componente a
dreptului la acţiune care este posibiitatea titularului dreptului subiectiv de a obţine obligarea

60
subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv
contestat, datorită nesesizării organului de jurisdicţie în termenul prevăzut de lege.

Subsecţiunea I. Principiile efectului prescripţiei extinctive

În literatura de specialitate, se arată că efectul prescripţiei extinctive este condus de
două principii:
 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal
se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1
alin. 2 din Decretul nr. 167/1958);
 în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la
acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită (art. 12 din Decretul nr. 167/1958).
Principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu odată cu prescrierea
acţiunii privind un drept subiectiv principal reprezintă o aplicaţia a regulii accesorium
sequitur principale. Aşadar, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal,
se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii reale sau personale.
Din principiul în discuţie decurg două consecinţe importante şi anume, pe de o parte,
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului
subiectiv accesoriu, iar pe de altă parte, stingerea dreptulu la acţiune privind un drept
subiectiv accesoriu nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv
principal.
Principiul stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare
prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă se aplică ori de câte ori debitorul este
ţinut la prestaţii succesive (chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră, etc.) indiferent de
izvorul obligaţiei.

Subsecţiunea a II-a. Domeniul prescripţiei extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective ale căror
drepturi la acţiune cad sub incidenţa prescripţiei extinctive.

În concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin

raportarea tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt drepturile
subiective ale căror drepturi la acţiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi, deci, a le deosebi
de drepturile subiective ale căror drepturila acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive.

Subsecţiunea a III-a. Criteriile determinării domeniului prescripţiei extinctive

Sfera drepturilor subiective spuse prescripţiei extinctive se determină prin utilizarea
combinată a următoarelor criterii:
 natura drepturilor subiective civile, în funcţie de care distingem, pe de o
parte, domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
(deosebindu-se apoi de domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor de creanţă şi domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor reale), iar pe de altă parte, domeniul prescripţiei extinctive în
categoria drepturilor nepatrimoniale.
 actul normativ care reglementează prescripţie extinctivă, în raport cu care
deosebim domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.
167/1958, domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil şi
domeniul prescripţiei extinctive guvernat de alte acte normative.

61
Subsecţiunea a IV-a. Termenele de prescripţie extinctivă

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înlăuntrul căruia
trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine
condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine.

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început (marcat de data la

care începe să curgă prescripţie), o durată, precum şi un sfârşit (marcat de data împlinirii
prescripţiei).
Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, deoarece numai
prin lege se poate stabili un asemenea termen (partea finală a art. 1 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958). În consecinţă, prin act juridic părţile nu pot nici să stabilească alte termene de
prescripţie, nici să modifice termenele de prescripţie edictate de lege; o clauză în acest sens ar
fi lovită de nulitate absolută (art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958).
De regulă, în literatura de specialitate se utilizează două criterii de clasificare a
termenelor de prescripţie extinctivă.
Astfel, după vocaţia sau sfera lor de aplicare, se distinge între:
 termene generale,
 termene speciale.
Termenul general de prescripţie, de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale
(acţiunilor prin care se valorifică un drept de creanţă)
Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter general, apllicabil raporturilor juridice
obligaţionale este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia “termenul
prescripţiei este de 3 ani…”
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al
raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de
prescripţie extinctivă.
De asemenea, termenul în discuţie îşi găseşte aplicare şi în cazul pretenţiilor
patrimoniale care însoţesc o acţiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu
prescriptibilă extinctiv (de exemplu, pretenţiile patrimoniale ce însoţesc aţiunea în nulitate,
acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere etc.).
Se admite că acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil, prin analoge,
şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabileşte un termen
special de prescripţie extinctivă (de exemplu, cererea prin care se invocă nulitatea relativă a
unui act juridic), însă nu poate fi extins şi la acţiunile reale.
S-a mai precizat că termenul general de prescripţie de 3 ani nu îşi va găsi aplicare în
cazurile când, printr-o dispoziţie legală expresă, se instituie un termen special de prescripţie
tot de 3 ani. Precizarea prezintă utilitate practică în situaţia în care legiuitorul ar modifica
termenul general de prescripţie, ţinând cont de corelaţia care există între normele generale şi
normele speciale.
Termene speciale aplicabile acţiunilor personale
Decretul nr. 167/1958 prevede următoarele termene speciale:
 termenul de 2 ani, prevăzut de art. 3 alin. 2 aplicabil raporturilor juridice ce
izvorăsc din asigurare, cu excepţia acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de
persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizare (caz în care se aplică termenul general de prescripţie extinctivă, de 3
ani), precum şi a drepturilor asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de
prime (care sunt imprescriptibile);

62
  termenul de 6 luni, aplicabil cererii în răspundere pentru viciile ascunse fără
viclenie (art. 5); per a contrario, dacă viciiea au fost ascunse cu viclenie, se aplică
termenul general de prescripţie de 3 ani;
 termenul de 3 ani şi termenul de 1 an care se aplică dreptului la acţiune privind
anumite sume de bani consemnate sau depuse în condiţiile art. 23; Ex: termenul de
1 an aplicabil acţiunii vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului
pentru scăderea preţului sau pentru stricarea vânzării (art. 1334); termenul de 30 de
zile prevăzut de art. 5 alin. 2 din Legea 29/1990 pentru sesizarea instanţei în
vederea anulării actului administrativ sau a obligării la eliberarea lui; termenul de
3 ani prevăzut de art. 37 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 pentru restituirea
dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale; termenul de 3 ani stabilit de
art. 64 alin. final, pentru plata acţiunilor de către subscriitorii şi cesionarii ulteriori,
termen care se calculează de la data când s-a făcur menţiunea de transmitere în
registrul acţionarilor; termenul de 1 an prevăzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991
pentru combaterea concurenţei neloiale, aplicabil dreptului la acţiune pentru
repararea daunelor patrimoniale sau morale cauzate prin fapta de conceurenţă
neloială.

Subsecţiunea a V-a. Suspendarea prescripţiei extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extincitve se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce

constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează
situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul
dreptului la acţiune.

Pentru ca prescripţia extinctivă să îşi producă efectul său sancţionator, este necesar, în
ceea ce îl priveşte pe titularul dreptului la acţiune, să existe pe lângă voinţa de a acţiona şi
posibilitatea reală (efectivă) de a se adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia
juridică a dreptului său subiectiv. Dacă, în acele cazuri prevăzute de lege, în care titularul
dreptului la acţiune este în imposibilitate de a acţiona, cursul prescripţiei extinctive nu ar fi
oprit, atunci s-ar ajunge la situaţia în care titularului dreptului la acţiune i s-ar aplica efectul
extincitv fără a i e putea imputa pasivitatea sau neglijenţa sa în a acţiona, ceea ce ar echivala
cu deturnarea prescripţiei extincitve de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, legiuitorul a
reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Cauzele de suspendare
Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere
juridice:
 sunt legale, în sensul că sunt stabilite numai prin lege;
 sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi
aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;
 produc efecte de drept (ope legis), organului de jurisdicţie nerămânându-i
decât să constate producerea lor.
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, “cursul prescripţiei se suspendă:
 cât timp ce împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă
majoră să facă acte de întrerupere;
 pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale
României, iar acestea sunt puse pe picior de război;
 până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit cu
privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport

63
 sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecounicaţii, însă cel mai târziu
până la expirarea unui termen de trei luni, socotit de la înregistrarea
reclamaţiei”.

Efectele suspendării
Potrivit art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, “după încetarea suspendării,
prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.
Plecându-se de la această dispoziţie legală, în doctrină se deosebeşte între:
 efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare;
 efectul pe durata cauzei de suspendare;
 efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic,
întrucât timpul scurs între încputul prescripţiei şi data apariţiei cauzei de suspendare intră în
calculul termenului de prescripţie, deci durata cauzei de suspendare nu intră în calculul
termenului de prescripţie. Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripţiei este reluat din
momentul în care fusese oprit, deci se socoteşte şi timpul scurs înainte de suspendare.

Subsecţiunea a VI-a. Întreruperea prescripţiei extinctive

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând

în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze interuptive şi începerea
unei alte prescripţii extinctive.

Pentru înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei extinctive, trebuie pornit de

la două premise, anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului în privinţa
temeiniciei pretenţiei sale, lipsă dedusă din starea sa de pasivitate, iar, pe de altă parte,
prezumarea situaţiei de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţie ca fiind conformă cu
starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia. Ori de câte ori aceste două premise nu se mai
confirmă, în sensul că titularul dreptului la acţiune părăseşte starea de pasivitate sau cel în
folosul căruia curge prescripţie abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul
dreptului, prin recunoaşterea datoriei sale, înseamnă că nu se mai justifică producerea
efectului prescripţiei extinctive.

Cauzele de întrerupere
Potrivt art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, “prescripţie se întrerupe:
 prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul
căruia curge prescripţia…;
 prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă
cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească… necompetentă;
 printr-un act începător de executare”.
Cel de al doilea alineat al aceluiaşi articol dispune că “prescripţie nu este întreruptă
dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a
fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.

Efectele întreruperii
Potrivit art. 17 din decretul nr. 167/1958, “întreruperea şterge prescripţia începută
înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. după întrerupere începe să curgă o nouă
prescripţie. În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată
ori de arbitraj… noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii
nu a rămas definitivă…”.

64
 Rezultă că întreruperea cursului prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:
 înlăturarea (ştergerea) prescripţiei extinctive scurse anterior momentului
cauzei de întrerupere;
 începerea cursului unei noi prescripţii extinctive după încetarea cauzei de
întrerupere.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Repunerea în termen este definită ca beneficiul acordat de lege titularului dreptului la

acţiune care, din motive temeinice nu a putut declanşa acţiunea înlăuntrul termenului de
prescripţie, astfel că organul de jurisdicţie este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea
de chemare în judecată , deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este consacrată, cu caracter general, de

art. 19 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia, “instanţa judecătorească sau organul arbitral
poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să
încuviinţeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în
termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.

Efectul repunerii în termen

În esenţă, efectul repunerii în termen constă în socotirea prescripţiei ca neîmplinită,
deşi termenul de prescripţie a expirat. În alte cuvinte, prin repunerea în termen este anihilat
efectul extinctiv al prescripţiei, organul de jurisdicţie având posibilitatea să treacă la
soluţionarea pricinii pe fond.

Subsecţiunea a VII-a. Împlinirea (calculul) precripţiei extinctive

Prin împlinirea prescripţiei extincitve se înţelege stabilirea momentului la care expiră

termenul de prescripţie.

Această stabilire implică un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor

elemente:
 termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;
 începutul acestui termen;
 dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei
extinctive;
 regulile în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Regulile de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă

Regulile de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă sunt reglementate după cum
urmează:
 Decretul nr. 167/1958 stabileşte numai regulile privind începutul termenului de
prescripţie extinctivă;
 Codul civil conţine o reglementare fragmentară a regulilor de calcul;
 Codul de procudură civilă se aplică în completarea dispoziţiilor din cele două acte
normative menţionate mai sus.
Cât priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie extinctivă stabilit pe ani sau
pe luni, vom recurge la dispoziţiile înscrise în art. 100 alin. 3 şi 4 C. pr. civ. Aşadar, termenul
stabilit pe ani sau pe luni se va împlini în ziua corespunzătoare (zilei în care a început

65
termenul să curgă) din ultimul an sau din ultima lună; dacă ultima lună nu are o zi
corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.

CAPITOLUL VII. NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE

Urmărind definirea instituţiei juridice, observăm că nici un text de lege nu dă o

definiţie vreuneia dintre formele răspunderii juridice.
În literatura juridică străină răspunderea juridică este cercetată mai ales de specialiştii
în domeniul dreptului civil. Astfel, exemplificând Henry Lalou afirmă că din punct de vedere
etimologic, cuvântul “responsabilitate” derivă de la latinescul “spodeo” care în contractul
verbis din dreptul roman înseamnă obligaţia solemnă a debitorului faţă de creditorul său de a-
şi îndeplini prestaţia asumată prin contract. De aici, arată autorul, sensul ce urmează a fi
atribui noţiunii de responsabilitate în general şi a celei de respinsabilitate în civil, în special
este acela de obligaţie în general şi a celei de responsabilitate în civil, în special este acela de
obligaţie în reperaţiune ce rezultă dintr-un delict sau dintr-un cvasi-delict.
Răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale, constă în raporturile juridice care
iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicte, şi care cuprinde, pe de o parte dreptul
persoanei vătămate şi al societăţii în general de a obţine repararea prejudiciului cauzat şi
restabilirea ordinii de drept, iar pe de altă parte, obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi
de a se supune sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii şi celorlalte reguli de
convieţuire socială.

Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma
încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a
statului.

Secţiunea I. Funcţiile răspunderii juridice

Executarea constrângerii de stat are la noi un caracter derivat, deoarce respectarea ordinii
de drept este asigurată prin metoda conveingerii. Sancţiunile juridice aplicabile în cazul
nerespectării normelor de drept îndeplinesc două funcţii:
 coercitivă,
 educativ-preventivă.
Funcţia educativă se realizează prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei
oamenilor dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfăşurării raporturilor
sociale.
Conştiinţa că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage
după sine obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o
funcţie socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Exercitarea constrângerii – efect intrinsec al realizării răspunderii juridice nu
este un scop în sine, deoarece aplicarea sancţiunilor juridice are ca finalitate nu numai
constrângerea celui vinovat de încălcarea ordinii de drept să se conformeze normelor
juridice, ci urmăreşte, înainte de toate, o finalitate educativă şi anume cultivarea
sentimentului de respect al disciplinei şi ordinii sociale, realizându-se astfel, prin
combinarea celor două funcţii, o eficienţă deosebită în ceea ce priveşte înţelegerea şi
aplicarea dreptului.

Secţiunea a II-a. Condiţiile răspunderii juridice

66
Aceste condiţii reprezintă ansamblul factorilor ce se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei
ilicite cât şi al autorului ei, în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la
suportarea consecinţelor conduitei sale.

Ele constau în:

 conduita sau fapta ilicită,
 rezultatul sau efectul social-juridic produs de aceasta,
 legătura de cauzalitate între faptă şi rezultat,
 existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia,
 lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sale sau să înlătura
răspunderea juridică.

Secţiunea a III-a. Formele răspunderii juridice. Clasificare

Răspunderea juridică, privită ca instituţie, are o existenţă particulară în cadrul

diferitelor ramuri ale sistemului de drept, prezentându-se sub diverse forme.
Cunoaşterea acestor forme şi stabilirea unor criterii juste pentru delimitarea lor are
importanţă, atât sub aspect teoretic, cât mai ales din punct de vedere practic, pentru
corecta definire a naturii juridice care le este proprie.

Normele juridice prin care sunt reglementare formele răspunderii, stabilesc şi

determină trăsăturile definitorii ale acestora, ansamblul condiţiilor şi procedeelor juridice prin
intermediul cărora fiecare formă juridică, este capabilă să asigure, într-un mod ce-i este
specific, constrângerea de stat faţă de acele persoane care prin conduita lor ilicită încalcă
ordinea de drept.
În prezentarea formelor de manifestare a răspunderii juridice, am ales, ca principiu de
clasificare ce intereseaază problema răspunderii juridice în dreptul fiscal, criteriul
particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice
încălcate, care oferă posibilitatea să distingem formele concrete ale răspunderii juridice.
A. Răspunderea penală

Răpunderea penală poate fi angajată numai prin fapte ilicite, declarate de lege ca
infracţiuni, adică prin acea categorie de fapte cu un pericol social superior oricăror altor
fapte din sfera ilicitului juridic.

Temeiul obiectiv al răspunderi penale este conduita ilicită, caracterizată şi definită prin
lege ca infracţiune. În consecinţă, satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta
infracţională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege, întrucât sancţiunea penală
constituie o măsură de apărare socială împotriva celor ce săvârşesc fapte antisociale, având ca
obiectiv fundamental prevenţia generală şi specială.
B. Răspunderea patrimonială

Ea pune faţă în faţă partea prejudiciată de un fapt ilicit păgubitor cu cel ce a cauzat acest
fapt, având ca finalitate satisfacerea intereselor patrimoniale ale celui prejudiciat prin
fapta ilicită.

67
 Sancţiunea civilă aplicabilă celui ce a săvârşit fapta ilicită păgbitoare, care poate fi atât
persoană fizică cât şi persoană juridică, se prezintă ca o obligaţie la reparaţiune şi are menirea
să satisfacă intereselor personale ale celui prejudiciat.
Răspunderea civilă, mai ales cea delictuală, intervine, de regulă, numai când fapta
ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi subiective; ea are
caracter patrimonial.
C. Răspunderea materială a angajaţilor

Este mijlocul juridic prin care se asigură recuperarea paguberlor suferite de cei ce
angajează, din vina salariaţilor lor. La stabilirea răspunderii materiale, se are în vedere
numai paguba efectiv suferită de cel ce angajează nu şi folosul nerealizat.

D. Răspunderea disciplinară

Această formă de răspundere intervine numai în raporturile dintre angajat şi cel ce

angajează, atunci când angajatul încalcă în mod repetat obligaţiile sale de serviciu. Pentru
intervenţia ei nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ca rezultat direct sau
indirect al abaterii disciplinare săvârşite de angajat, ci este suficient ca abaterea să se fi
produs, ca faptă concretă.

Răspunderea disciplinară poate interveni numai pentru fapte ce contravin disciplinei

muncii, săvârşite de angajaţi în perioada de la încheierea contractului de muncă şi până la
desfacrerea acestuia.
E. Răspunderea administrativă
Constrângerea administrativă este ansamblul măsurilor luate de autorităţile
administraţiei publice în baza legii, cu folosirea puterii de stat şi dacă este cazul împotriva
voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ, a
preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau, după caz, pentru
a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti.
Clasificarea măsurilor de constrângere administrativă din punctul de vedere al
regimului juridic aplicbil, ne oferă posibilitatea de a distinge:
 măsuri care se aplică într-un regim juridic administrativ;
 măsuri ce se aplică într-un regim juridic complex (al dreptului administrativ şi al altor
ramuri de drept.
În acest din urmă sens putem arăta că toate măsurile de constrângere administrativă
care intervin în domeniul vamal intră atât sub incidenţa dreptului administrativ, cât şi a
dreptului financiar, regimul administrativ având însă rolul de “regim conducător”,
determinând, sub acest aspect, elementul caracteristic al regimului vamal şi nu numai.
Răspunderea contravenţională este o formă atipică a răspunderii administrative,
contravenţia fiind forma cea mai gravă de manifestare a ilicitului administrativ. Folosirea
uneoi a expresiei “răspunderea administrativă” ca fiind sinonimă cu “răspunderea
contravenţională” este total neadecvată, deoarece “sancţiunile contravenţionale nu se aplică
numai de către organele administraţiei de stat, ci şi de cele judecătoreşti sau cele obşteşti şi
atunci termenul de sancţiune administrativă nu mai are semnificaţia corespunzătoare”.
F. Răspunderea administrativ-disciplinară este o stiuaţie juridică, care constă în
complexul de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii,
stabilite, de regulă, între un organ al administraţiei publice, sau, după caz, un funcţionar
public şi autorul unei abateri administrative (organ de stat, funcţionar public, structură
nestatală, persoană fizică), ce nu este contravenţionalizată.

68
 Temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere îl reprezintă, după cum rezultă din
cele de mai sus, abaterile administrative care, conform legii, nu pot fi considerate contravenţi
sau alte fapte mai grave. Aceste abateri trebuie săvârşite cu vinovăţie, de unde rezultă că
răspunderea se întemeiază pe culpă, culpă ce urmează a fi dovedită de organul de stat
competent a trage la răspundere. Aptitudinea autorului abaterii administrative de a figura în
raporturile juridice pe care răspunderea administrativ-disciplinară le presupune, se bazează pe
capacitatea acestuia de drept adminstrativ.
Sancţiunile administrativ-disciplinare sunt dintre cele mai diferite, denumirea acestora,
ca şi regimul lor juridic fiind relativ diversificate, după cum ele se referă la autorităţi publice,
la funcţionari publici, la agenţi economici sau la persoane fizice ce nu deţin funcţii publice.
Una din sancţiunile administrative pecuniare, ce intervine în domeniul fiscal, o reprezintă
majorările de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor şi taxelor, fapte ce sunt
considerate abateri administrativ-disciplinare.
Majorările de întârziere se aplică în temeiul dispoziţiilor Legii finanţelor publice, care
prevăd că “nerespectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat şi bugetelor
locale atrage obligaţia calculării şi încasării majorărilor de întârziere prevăzute de lege”.
Funcţiile preventiv-educativă, sancţionatorie şi de despăgubire parţială
aparţinând majorărilor de întârziere conduc la constatarea existenţei asemănărilor dintre
aceste sancţiuni şi amenzile ce intervin în cazul săvârşirii contravenţiilor, asemănare care însă
nu poate determina pierderea identităţii proprii fiecăreia dintre aceste sancţiuni.
În ceea ce priveşte natura juridică a majorărilor de întârziere, aceasta a fost apreciată
diferit în literatura noastră de specialitate.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că “majorarea este o sancţiune pentru neplata la
termen”, dar şi “o despăgubire a statului pentru încasarea cu întârziere a drepturilor sale”.
Conform unei alte opinii, majorarea de întârziere a impozitelor şi taxelor neachitate în
termenele legale este atât “sancţiune” cât şi “dobândă percepută pentru că venitul bugetar a
fost reţinut şi utilizat de debitor, începând cu termenul de plată când se datora bugetului”.
Într-o a treia opinie, se consideră că majorarea de întârziere este o sancţiune bănească
fiscală, element considerat ca fiind decisiv pentru natura ei juridică.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că majorările de întârziere sunt sancţiuni de drept
financiar, fără însă ca această calificare să le schimb esenţa de sancţiune administrativă.

CAPITOLUL VIII. TEORIA GENERALĂ A PROPRIETĂŢII

Secţiunea I. Definiţia şi conţinutul dreptului de proprietate

Subsecţiunea I. Preliminarii
Proprietatea este, atât în sens economic, cât şi juridic, expresia supremă a accesului
oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor.

Subsecţiunea a II-a. Definiţia dreptului de proprietate

Codul civil român de la 1865, fiind redactat după Codul civil francez, defineşte
dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conţinutul său juridic.
Astfel, art. 480 C.civ. prevede :

“ Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod
exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege ”.

69
 Art. 44, pct. 7 din actuala Constituţie a României dispune că dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
Sunt numeroase situaţiile când o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt exercitate
de o altă persoană decât proprietarul, de regulă, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul
de proprietate. Aşa, de pildă, uzufructarul are recunoscute asupra bunului aflat în uzufruct
atributele de posesie şi folosinţă. Şi mai mult, superficiarul poate exercita atributele de
posesie, folosinţă şi în anumite limite chiar şi atributele de dispoziţie materială şi juridică. De
asemenea, titularii dreptului real de administrare exercită cvasitotalitatea atributelor dreptului
de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public încredinţate lor de autoritatea
competentă.
Proprietarul exercită atributele dreptului său întotdeauna în putere proprie, nefiind
subordonat nimănui, decât legii. Toate celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită
aceste atribute, atât în puterea legii, cât şi mai ales în puterea proprietarului care le-a constiuit
dreptul subiectiv ce le aparţine asupra bunurilor sale. Deci puterea oricărui alt titular de
drepturi este limitată, nu numai de dreptul obiectiv, ci şi de voinţa proprietarului care,
recunoscându-i altuia anumite atribute asupra unui bun ce-i aparţine, i le concretizează şi le
stabileşte limitele prin contract sau testament. Putem spune că aceste persoane exercită
atributele ce le-au fost conferite în puterea transmisă de proprietar şi nicidecum în putere
proprie.
În al doilea rând, proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interesul
său propriu. Fără îndoială însă că şi titularii altor drepturi subiective, reale sau de credinţă,
prin execritarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii. Altfel, existenţa
dreptului lor nu ar avea nici o raţiune. Totuşi, proprietarul se deosebeşte prin aceea că este
singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect, (prin alte persoane), plenitudinea
atributelor proprietăţii, în ultimă instanţă, în propriul său interes.
Având în vedere conţinutul său juridic şi poziţia specifică a proprietarului, dreptul de
proprietate poate fi definit, într-o formulare corespunzătoare ca fiind:
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în
plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice
în vigoare. Dreptul real este acel drept subiectiv civil patrimonial în virtutea căruia titularul
său poate să-şi exercite atributele asupra unui bun determinat în mod direct şi nemijlocir, fără
a fi necesară intervenţia unei alte persoane.

Subsecţiunea a III-a. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept
subiectiv care conferă titularului său trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

 Posesia – constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în

materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de
proprietate.
 Folosinţa – conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său, culegând sau
percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.
 Atributul de dispoziţie este alcătuit din dreptul de dispoziţie materială şi dreătul de
dispoziţie juridică. Dreptul de dispoziţie materială este posibilitatea proprietarului de a
dispune de substanţa bunului, adică de a.l transforma, consuma sau distruge, cu
respectarea reglementărilor în vigoare. Dispoziţia juridică se concretizează în
posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau

70
 gratuit, prin acte între vii sau mortis causa, şi de a-l greva cu drepturi reale derivate,
principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic
stabilit de lege.

Secţiunea a II-a. Caracterele dreptului de proprietate. Enumerare

La fel ca alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere
proprii, care îl deosebesc faţă de toate celelalte drepturi reale. Astfel, dreptul de proprietate
este:
 absolut şi inviolabil,
 deplin şi exclusiv,
 perpetuu şi transmisibil.
A. Caracterul absolut şi inviolabil. Dreptul de proprietate este absolut deoarece este
recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă
numic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în
deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.
Acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărei persoane. Cu alte cuvinte,
dreptul de proprietate este opozabil tuturor, erga omnes.
Inviolabilitatea dreptului de proprietate susţine şi întăreşte caracterul său absolut. Art.
136, pct. 5 din Constituţie dispune imperativ: “ Proprietatea privată este inviolabilă, în
condiţiile legii organice ”.
Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni. Această
interdicţie se impune cu aceeaşi forţă şi statului. Ea cuoaşte două excepţii. Astfel:
 bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate, în condiţiile legii,
pentru cauză de utilitate publică. Art. 44, pct. 3 din Constituţie prevede: “Nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire”. De asemenea, art. 481 C. civ. dispune: “Nimeni nu
poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi
primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
În vederea aplicării acestor dispoziţii de principiu a fost adoptată şi pusă în vigoare
Legea 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică care prevede categoria de imobile
supuse exproprierii, defineşte utilitatea publică şi reglementează declararea ei; procedura de
expropriere; stabilirea despăgubirilor; punerea în posesie a expropriatorului; dreptul de
retrocedare a imobilelor expropriate şi toate celelalte consecinţe juridice pe care le produce
exproprierea;
 subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de
interes general. Art. 44, pct. 5 din Constituţie dispune: “Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
În ambele cazuri, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz
de divergenţă, de instanţele de judecată competente - art. 44, pct. 6 din Constituţie.
B. Caracterul deplin şi exclusiv. Încă de la Justinian se afirmă că dreptul de proprietate
conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi
dispoziţia. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept deplin.
Dreptul de proprietate este, în acelaşi timp, un drept exclusiv, în înţelesul că atributele
sau puterile inerente acestui drept sunt nu numai depline, ci şi independente de orice puteri ale
altei persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când proprietatea este
dezmembrată; în cazul dezmembrării proprietăţii, unele atribute ale acestui drept se exercită
de către o altă persoană, pe temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de
proprietate, (uzufruct, uz, abitaţie, servitute propriu-zisă, superficie).

71
 Aşadar, caracterul deplin şi exclusiv al dreptului de proprietate lipseşte atunci când
asupra bunului respectiv se constituie drepturi reale dezmembrăminte ale proprietăţii. Tot
astfel, se întâmplă în cazul când un bun frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună-
credinţă. Conform art. 485 C.civ., posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate
fructele bunului frugifer. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care
posesorul devine de rea-credinţă.
C. Caracterul perpetuu şi transmisibil. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se
înţelege că este limitat în timp şi durează atâta vreme cât există bunul care face obiectul său.
De asemenea, el nu se pierde prin neuz, adică prin neexercitare.
De regulă, acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condiţiile legii. Ba mai
mult, transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie pentru cauză de moarte.
Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu.
Dimpotrivă, transmisibilitatea este corolarul logic şi practic al perpetuităţii sale. Şi acesta
pentru faptul că viaţa oamenilor este, inevitabil, limitată în timp.
Prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea lui din patrimoniul
unei persoane în patrimoniul alteia, fără nici o modificare.
La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul
consensualismului, consacrat în art. 971 C.civ., care prevede: “În contractele ce au ca obiect
translaţia proprietăţii, proprietatea se transmite prin efectul consimţământului părţilor, chiar
atunci când nu s-a făcut tradiţiunea sau predarea lucrului”. Tot astfel, făcând aplicaţia acestui
principiu în materia vânzării, art. 1295 alin. 1 dispune: “Vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile
s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă
nu se va fi numărat”.
De la principiul consensualismului există şi unele situaţii de excepţie, când transferul
dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voinţă.
Astfel:
 transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc atunci când aceste
bunuri sunt realizate;
 transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen operează în momentul
individualizării lor prin numărare, cântărire sau măsurare;
 dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii
contractului în forma înscrisului autentic;
 transferul dreptului de proprietate prin contracte de donaţie are loc la data perfectării
contractului în formă autentică;
 dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciară se transferă de la
înstrăinător la dobânditor numai la data întabulării dreptului.
Am constatat deja că dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil. Acest
caracter însă este propriu numai dreptului de proprietate privată. Dimpotrivă, dreptul de
proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri imobile sau mobile, este
inalienabil şi prin urmare este netransmisibil.

Secţiunea a III-a. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece conferă titularului său
trei atribute:
 posesia,
 folosinţa,
 dispoziţia.

72
Aceste atribute au un caracter absolut, în sensul că există în raporturile proprietarului cu toţi
ceilalţi, şi un caracter exclusiv, în înţelesul că numai proprietarul le poate exercita în
plenitudinea lor, independent de puterile şi drepturile pe care altul le-ar avea asupra aceluiaşi
bun. Sunt însă şi situaţii când unele dintre atributele recunoscute de lege proprietarului sunt
desprinse din conţinutul juridic al dreptului său, alcătuind un alt drept real principal,
constituit ori recunoscut în favoarea altei persoane, drept independent, opozabil tuturor,
inclusiv proprietarului. În acest mod, se realizează ceea ce numim dezmembrarea dreptuli de
proprietate, întrucât unele atribute al proprietăţii se exercită cu titlu de drept real principal
şi distinct asupra unui bun de către o altă persoană decât proprietarul.
De aceea, aceste drepturi reale sunt denumite, într-o terminologie consacrată
dezmembrăminte ale proprietăţii. Denumirea ne sugerează ideea că prin intermediul unor
asemenea drepturi reale principale se limitează, atunci când legea permite, în privinţa unor
atribute, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale principale derivate

asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau
dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul juridic al dreptului
de proprietate.

Ele nu desfiinţează dreptul de proprietate, ci doar îl golesc sau îl restrâng, în sensul că

proprietarul este îngrădit sau lipsit de plenitudinea atributelor proprietăţii.
Analiza aceste definiţii ne permite să constatăm că drepturile reale principale –
dezmembrăminte ale proprietăţii – sunt opozabile deopotrivă, terţilor şi proprietarului.
Altfel spus, proprietarul nu mai are posibilitatea ca prin voinţa şi puterea sa proprie să
retragă sau stingă dreptul real respectiv.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:
 dreptul de uzufruct,
 dreptul de uz,
 dreptul de abitaţie,
 dreptul de servitute,
 dreptul de superficie.
Toate aceste drepturi reale principale derivate pot fi constituite sau dobândite numai
asupra bunurilor care se află în proprietate privată. Dreptul de proprietate publică nu poate fi
dezmembrat prin constituirea unor asemenea drepturi.

Subsecţiunea I. Dreptul de uzufruct

Dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra
bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, care conferă titularului
său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva
substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului. El este reglementat în
art. 517-564 C.civil.

Dreptul de uzufruct prezintă următoarele trăsături sau caractere juridice:

 este un drept asupra bunului sau bunurilor aflat în proprietatea altuia;
 este un drept real, fiind opozabil tuturor. De aceea nu poate fi confundat cu
dreptul locatarului asupra bunului ce i-a fost închiriat;
 este un drept esenţialemnte temporar: dacă titularul său este o persoană
fizică, el poate fi cel mult viager; atunci când uzufructuarul este o persoană
juridică, durata lui în timp nu poate depăşi 30 de ani;

73
  este un drept incesibil, atât prin acte şi fapte juridice, între vii şi pentru
cauză de moarte. Dar deşi dreptul de uzufruct este intransmisibil,
uzufructuarul are totuşi posibilitatea de a ceda altei persoane beneficiul sau
emolumentul uzufructului (emolument reprezintă ansamblul de avantaje şi
prerogative pe care uzufructuarul le dobândeşte în temeiul dreptului de
uzufruct).
Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie şi
folosinţă, uzufructuarul având şi dreptul de a culege sau percepe, în proprietate, fructele
bunului respectiv. Proprietarul rămâne doar cu atributul de dispoziţie juridică pe care îl poate
exercita liber, fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct. Pe durata uzufructului,
proprietatea este astfel golită de o bună parte a conţinutului său juridic. De aceea se numeşte
nudă proprietate, iar proprietarul se spune că este un nud proprietar. Prin urmare, din
unirea uzufructului cu nuda proprietate se poate obţine deplina proprietate.
Obiectul dreptului de uzufruct. Potrivit art. 520 C.civ. “Uzufructul se poate stabili
pe tot felul de bunuri, mobile şi imobile”.
Rezultă că uzufructul poate avea ca obiect orice fel de bunuri mobile sau imobile,
corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile.
Modurile de dobândire a uzufrutului. Potrivit art. 518 C.civ.: “uzufructul se
stabileşte prin lege şi prin voinţa omului”. Textele din Codul civil prin care erau reglementate
trei cazuri de uzufruct legal, adică născut direct din lege, au fost abrogate. Astfel că, în
prezent, dreptul de uzufruct se poate constitui prin voinţa omului. La aceasta se mai adaugă şi
uzucapiunea (mod de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale în privinţa unui lucru
prin posedarea neîntreruptă a acelui lucru în intervalul de timp prevăzut de lege).

Subsecţiunea a II-a. Dreptul de uz şi de abitaţie. Caracteristici comune

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, reglementate în art. 565-576 C.civ. sunt varietăţi
ale dreptului de uzufruct, care se particularizează prin acea că titularul are recunoscute
atributele de posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, dar numai în limitele satisfacerii
nevoilor lui şi ale membrilor familiei sale. Deci nu este posibilă cedarea emolumentului
acestor drepturi.
Dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun, mobil sau imobi, care se află în circuitul
civil. Atunci când dreptul de uz are ca obiect o casă de locuit sau o locuinţă se numeşte drept
de abitaţie.
Drepturile de uz şi de abitaţie sunt în realitate drepturi de uzufruct restrânse. De aceea,
ele se dobândesc, se exercită şi se sting potrivit normelor juridice aplicabile uzufructului.

Dreptul de uz este acel drept real principal, esenţialmente temporar, dezmembrământ al

dreptului de proprietate, care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă
asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitle necesare satisfacerii
trebuinţelor lui şi ale familiei sale.

Culegerea fructelor bunului poate fi făcută numai în natură şi sunt destinate exclusiv
pentru consumul uzuarului şi al membrilor familiei sale. Ele nu pot fi urmărite de creditorii
uzuarului. Fructele care depăşesc trebuinţele titularului dreptului şi ale familiei sale sunt
inalienabile.
Dreptul de uz are acelaşi regim juridi ca şi uzufructul. Totuşi, el prezintă următoarele
particularităţi:
 titularul său poate fi numai o persoană fizică,
 are caracter strict personal, în sensul că uzuraul nu poate înstrăina
beneficiul sau emolumentul dreptului său.

74
Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă. El conferă titularului
său dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă proprietatea altei persoane, pentru
satisfacerea trebuinţelor de locuit ale lui şi ale familiei sale.

Dreptului de abitaţie i se aplică regulile de la uzufruct. De altfel, dacă dreptul de

uzufruct are ca obiect o casă de locuit, el include, ca o componentă a sa şi dreptul de abitaţie.
Dar, privit în individualitatea sa, dreptul de abitaţie, în raport cu dreptul de uzufruct, la fel ca
dreptul de uz, se caracterizează prin două particularităţi:
 titularul său poate fi numai o persoană fizică,
 are caracter personal, putând fi exercitat, de regulă, numai pentru
satisfacerea nevoilor de locuit ale titularului şi ale membrilor săi de familie.
Aceasta înseamnă că dreptul de abitaţie este inalienabil, insesizabil şi nu
poate fi închiriat.

Subsecţiunea a III-a. Dreptul de servitute

Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit
asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat pentru uzul şi utilitatea altui imobil
numit fond dominant, imobile care aparţin unor proprietari diferiţi.

Dreptul de servitute este reglementat de art. 576-643 din Codul civil.

Dreptul de servitute are următoarele caractere:
 servitutea este un drept imobiliar, deoarece se constituie numai în folosul
şi, respectiv, sarcina unor bunuri imobile prin natura lor;
 servitutea este un drept perpetuu fiindcă se menţine atâta timp cât există
cele două imobile şi situaţia care a determinat constituirea sa. Caracterul
perpetuu al servituţii este de natura acestui drept şi nicidecum de esenţa lui.
Prin urmare, el poate fi limitat sau stins prin convenţia proprietarilor celor
două imobile;
 servitutea este indivizibilă adică profită întregului fond dominat şi
grevează, în întregime, fondul aservit. De aceea, atuni când imobilul ce
urmează să fie fond aservit se află în coproprietate, constituirea servituţii,
fiind un act de dispoziţie juridică, se poate face, potrivit regulii
unanimităţii, numai cu acordul tuturor copărtaşilor.
Codul civil clasifică servituţile în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

C.1. După modul lor de exercitare, servituţile pot fi:

 continue,
 necontinue.
Sunt continue acele servituţi pentru a căror exercitare şi existenţă nu este nevoie de
fapta actuală a omlui, cum ar fi de pildă, servitutea de scurgere a apelor de ploaie sau
servitutea de vedere (art. 622 C.civ.).
Servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă şi exercitare este absolut
necesară fapta actuală a omului, cum sunt, de exemplu, servitutea de trecere, servitutea de a
lua apă din fântână, servitutea de a paşte animalele şi altele asemenea (art. 622, alin. 2 parte
finală C.civ.);

C.2. După felul în care se manifestă, servituţile sunt:

 aparente,
 neaparente.

75
 Servituţile aparente sunt acele servituţi care se cunosc datorită unor semne
exterioare, precum o uşă, o fereastră, un canal, o plantaţie, o cărare.
Servituţile neaparente sunt acele servituţi a căror existenţă nu poate fi cunoscută
printr-un semn exterior sau lucrare exterioară vizibilă, cum sunt, de pildă, servitutea de a nu
clădi sau de a nu zidi decât până la o anumită distanţă sau înălţime, ori servitutea de a nu
planta la o distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege;

C.3. După obiectul lor, servituţie sunt:

 pozitive,
 negative.
Servituţile pozitive sunt acelea care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să
facă, în mod direct, acte de folosinţă asupra fondului aservit, cum sunt servitutea de trecere şi
servitutea de a lua apă,
Servituţile negative impun proprietarului fondulu aservit anumite restricţii sau
limitări în exercitara dreptului său de proprietate, cum este servitutea de a nu clădi ori
servitutea de a nu face plantaţii la o anumită distanţă faţă de fondul dominant. Servituţile
negative se mai numesc şi servituţi in non faciendo.

C.4. După originea sau modul lor de constituire, art. 577 C.civ. împarte servituţile în
trei mari categorii:
 servituţile naturale, adică acelea care îşi au originea sau izvorul în situaţia
naturală a fondurilor, cum sunt de exemplu, servitutea de scrugere a apelor
naturale, servitutea de grănţuire şi de îngrădire a proprietăţii, servitutea izvorului;
 servituţi legale, acelea care se stabilesc ex lege pe baza unor dispoziţii normative
exprese, în considerarea utilităţii publice ori în interesul comun al proprietarilor
unor imobile învecinate cum sunt: servitutea de trecere în cazul locului înfundat,
servitutea picăturilor din streaşină, servitutea negativă de vedere, servitutea
distanţei plantaţiilor, etc;
 servituţile stabilite prin fapta omului care se constituie prin titlu – convenţie sau
testament – uzucapiune, sau prin destinaţia proprietarului. Ele se mai numesc
servituţi veritabile sau propriu-zise.

Subsecţiunea a IV-a. Dreptul de superficie

Dreptul de superficie nu este reglementat direct şi expres în Codul civil.

Dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrământ al dreptului de

proprietate asupra unui teren, care onstă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită
superficiar, privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren
proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă.

Aşa cum s-a arătat, în cazul dreptului de superficie se suprapun două drepturi de
proprietate:
 dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor, plantaţiilor
sau altor lucrări,
 dreptul de proprietate asupra terenului al cărui titular este o altă persoană.
Prin urmare, dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra unui teren.
Dreptul de superficie prezintă următoarele caractere juridice:

76
  este un drept real imobiliar având ca obiect întotdeauna un bun imobil,
adică o suprafaţă de teren;
 este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează
construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane,
decât proprietarul terenului; e nu se poate stinge prin neexercitare; atunci
când se constituie prin act juridic, dreptul de superficie poate fi constituit şi
pe o durată determinată;
 este un drept imprescriptibil extinctiv; acţiunea în revendicare poate fi
introdusă oricâd până la stingerea însuşi a dreptului de superficie.

Secţiunea a IV-a. Dreptul de proprietate publică

Subsecţiunea I. Reglementare. Definiţie şi titulari

Reglementare. Constituţia, în art. 136 alin. 1, prevede: Proprietatea este publică sau
privată. În continuare, alineatul 2 al aceluiaşi articol dispune: Proprietatea publică este
garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
În art. 136 alin. 3 sunt enumerate principalele categorii de bunuri care alcătuiesc
obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. De asemenea, în alineatul 4 se
reglementează exercitarea acestui drept de proprietate.
Cadrul legal general stabilit în Constituţie şi prin Legea 213/1998 se completează cu
unele prevederi din: Legea 69/1991 a administraţiei publice locale, cu modificările ulterioare;
Legea 18/1991 a fondului funciar cu modificările ulterioare; Legea 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Titularii dreptului de proprietate publică. Conform art. 136 alin. 2 din Constituţie:
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale. De asemenea, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 213/1998: Dreptul de
proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor
care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Şi în sfârşit, art. 4 alin.
2 din Legea 18/1991, cu referire la terenurile proprietate publică prevede: Domeniul public
poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public,
aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept
public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Din economia dispoziţiilor constituţionale şi a celorlalte acte normative care cuprind
norme în această materie rezultă că titularii dreptului de proprietate publică sunt:
- Statul Român asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;
- unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, minucipiul şi judeţul) asupra
bunurilor din domeniul public de interes local.
Menţionăm că statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt şi titulari ai dreptului de
proprietate privată. Dreptul de proprietate privată are ca obiect bunurile care fac parte din
domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Acest drept de proprietate are
însă regim de drept privat fiind ocrotit în mod egal cu dreptul de proprietate având orice alt
titular.

Subsecţiunea a II-a. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică

Definiţie. Enunţarea caracterelor juridice ale dreptului de proprietate publică

77
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale asupra burir din domeniul public, care exită în regim de drept
pubc, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Din definiţia de mai sus, rezultă că dreptul de proprietate publică prezintă patru
trăsături patognomonice:
a) titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale;
b) obiectul dreptului de proprietate este alcătuit din bunurile care fac parte din domeniul
public;
c) exercitarea acestui drept de proprietate are loc numai în regim de drept public;
d) dreptul de proprietate publică prezintă anumite caractere juridice proprii, specifice care-l
deosebesc de dreptul de proprietate privată, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Caracterele dreptului de proprietate publică sunt prevăzute expres de lege sau rezultă
din analiza unor texte legale. Astfel, art. 136 alin. 4 din Constituţie prevede: Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare
regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea,
ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Art. 11 alin. 1 din Legea
213/1998 dispune: Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile..., iar alin. 2 al aceluiaşi articol: Actele juridice încheiate cu încălcarea
prevederilor alin. 1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de
nulitate absolută. Aceste caractere sunt enunţate şi în alte reglementări în vigoare.
Aşadar, se poate constata că dreptul de proprietate publică se particularizează prin trei
caractere specifice: inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate.

Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Prin caracterul inalienabil (care, potrivit
legii sau voinţei părţilor, nu poate fi înstrăinat) al dreptului de proprietate publică se înţelege
că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi
înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile şi nici pe cale forţată, prin expropriere.
Şi mai mult, este interzisă chiar şi dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de
drepturi reale derivate cum sunt: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi
superficia. Mai trebuie să subliniem faptul că aceste bunuri nu pot fi gajate sau ipotecate.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Dreptul de proprietate publică este

imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv. Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv se exprimă
prin aceea că acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică poate fi introdusă
oricând şi dreptul la acţiune în sens material nu se stinge indiferent de intervalul de timp cât
nu a fost exercitat de către autoritatea care are calitate procesuală activă.
Sub aspect achizitiv, prin imprescriptibilitate înţelegem că bunurile proprietate publică
nu pot fi dobândite în proprietate privată de către oricare altă persoană prin uzucapiune, în
cazul imobilelor, şi prin posesie de bună-credinţă, în cazul mobilelor.
Imprescriptibilitatea este prevăzută explicit în art. 11 alin. 1, lit. c, din Legea
213/1998.

Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Fiind inalienabile, bunurile aflate în

proprietate publică sunt şi insesizabile, în sensul că ele nu pot fi urmărite de creditorii
proprietarului sau ai persoanelor care le posedă cu orice titlu. Regula este prevăzută în art. 11
alin. 1, lit. b, din Legea 213/1998.

Secţiunea a V-a. Publicitatea imobiliară

78
Publicitatea imobiliară desemnează totalitatea mijloacelor juridice prevăzute de lege prin
care se evidenţiază situaţia materială şi juridică a imobilelor, în mod public, pentru a ocroti
securitatea statică şi securitatea dinamică a circuitului civil referitor la asemenea bunuri.

Subsecţiunea I. Obiectivele publicităţii imobiliare

Prin organizarea publicităţii imobiliare se urmăresc următoarele obiective sau scopuri:
 de a da o cât mai mare siguranţă drepturilor reale existente, precum şi
transmisiunilor imobiliare prin aducerea situaţiei juridice a acestor bunuri
la cunoştinţa terţilor interesaţi;
 de a constitui o evidenţă clară şi cuprinzătoare a tuturor bunurilor imobile
în scopul utilizării şi exploatării lor cât mai eficiente, în acord cu legea şi
interesele întregii societăţi;
 de a permite organelor competente ale statului să exercite un control
riguros şi permanent referitor la schimbările care se produc în situaţia
materială (împărţeli, schimbări de destinaţie, transformări, adăugiri, etc) şi
în situaţia juridică a imobilelor (transmisiuni, grevări).

Subsecţiunea a II-a. Principiile noilor cărţi funciare

Din textele Legii nr. 7/1996 rezultă că regimul juridic al noilor cărţi funciare se
întemeiază pe câteva principii.
A. Principiul publicităţii integrale a drepturilor reale. Conform art. 27-28 din
Legea nr. 7/1996 drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrse în cartea funciară pentru a
deveni opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispune de ele.
B. Principiul relativităţii. Aceasta înseamnă că înscrierile în cartea funcairă se pot
face, de regulă, numai cu consimţământul titularului. Înscrierea unui drept în cartea funciară
se face numai:
 împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, era înscris ca titular al
dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută;
 împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă
amândouă înscrierile se cer deodată.
C. Principiul legalităţii. Înseamnă că judecătorul poate să încuviinţeze numai
înscrierea actelor şi faptelor juridice prevăzute sau permise de lege, pe baza cererii celui
îndreptăţit şi a înscrisurilor însoţitoare.
Judecătorul este obligat să verifice dacă cererea de înscriere şi titlul pe care se
întemeiază întrunesc condiţiile prevăzute de lege. În caz contrar, se respinge cererea de
înscriere, printr-o încheiere motivată.
D. Principiul disponibilităţii. Orice înscriere în cartea funciară se poate face, de
regulă, numai la cererea persoanei îndreptăţite sau a reprezentantului său legal sau
convenţional. De la această regulă există şi cazuri de excepţie ând operaţiunile de carte
funciară se dispun din oficiu de judecătorul de carte funciară, cum sunt:
 înscrierea şi radierea notărilor,
 îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor sau radierilor
operate în cartea funciară.
E. Principiul priorităţii. Potrivit art. 27 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea
funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererilor de înscriere. Data
înregistrării cererii în registrul de intrare este şi data înscrierii.
F. Principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale, se regăseşte în două
prezumţii:

79
  dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în folosul unei persoane, se
prezumă că dreptul există, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă,
cât timp nu se dovedeşte contrariul,
 dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

CAPITOLUL IX. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Secţiunea I. Oferta de contracta. Definiţie

Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta, făcută de

o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă sau policitaţiune. Ea reprezintă
prima manifestare de voinţă, deci primul pas pentru formarea acordului de voinţă.

Atragem atenţia că uneori, în special în cazul contractelor comerciale internaţionale,

dar uneori şi al celor interne, oferta de contracta este precedată de reclamă, publicitate,
discuţii, negocieri etc., toate acestea având a se concretiza până la urmă într-o ofertă valabilă
din punct de vedere juridic. Facem această precizare deoarece nu încape nici o îndoială că,
dacă s-ar pune o problemă de răspundere în această fază precontractuală pentru ruperea
tratativelor sau pentru reclamă ce induce în eroare partenerul etc., aceasta nu poate fi decât o
răspundere delictuală.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Desigur că simpla tăcere
nu poate să aibă o semnificaţie juridică deosebită.
De asemenea, se poate considera ofertă de prelungire a unui contract de închiriere,
exprimată tacit, împrejurarea că, deşi contractul a expirat, chiriaşul continuă a folosi lucrul
închiriat şi a plăi chirie – aşa-numita “tacită reconducţiune” (tacită închiriere) reglementată de
art. 1437 C. civ.
Rezultă că, în principiu, nici o condiţie specială de formă nu se cere pentru
valabilitatea ofertei.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate, dar, la fel de bine, ea poate fi
adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea
mărfurilor în vitrine, standuri etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.
În sfârşit, oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează
sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. După cum a
fost sau nu prevăzut în termen, vor diferi efectele obligatorii ale ofertei.

Subsecţiunea I. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta. Fiind o latură a

consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile generale ale acestuia;
bineînţeles că aceste condiţii vor trebui să fie adaptate la specificul ofertei, care reprezintă
numai începutul în formarea desăvârşită a consimţământului.
a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi
cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută iocandi causa sau din
simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui
contract.
b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un
angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este

80
fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de
a modifica preţul propus.
c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără
indicarea preţului, nu poate fi considerată, ceapărat, ca fiind o ofertă de vânzare, de îndată ce
expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.
d) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate
în considerare pentru încheierea contractului; caracterul complet şi precis face posibil ca
simpla sa acceptare să realizeze perfectarea contractului.

Subsecţiunea a II-a. Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.

Problema forţei obligatorii a ofertei priveşte momentele anterioare acceptării ei; după ce
a fost acceptată, avem de-a face cu un contract format, în privinţa căruia se vor aplica
regulile privind puterea obligatorie a contractului.
Se pune, aşadar, întrebarea dacă oferta, odată ce a fost lansată înainte de a fi fost
acceptată, dă naştere vreunei obligaţii în sarcina ofertantului, iar, în caz de răspuns afirmativ,
care este natura şi cât timp durează această obligaţie.
În Codul nostru civil nu întâlnim o reglementare expresă care să răspundă acestei
întrebări. Găsim însă în Codul comercial - art. 37, înscrisă o regulă în conformitate cu care,
până în momentul încheierii contractului oferta şi acceptarea sunt revocabile. S-ar părea.
Aşadar, că principiul care se degajă din legislaţia noastră ar fi acela că atâta timp cât oferta nu
a fost acceptată, ea poate fi revocată în mod unilateral de către cel ce a făcut-o. Admiterea
necircumstanţială a acestui principiu ar putea să creeze unele consecinţe inechitabile. De
aceea, practica judiciară şi literatura de specialitate admit că în discutarea efectului obligatoriu
al ofertei este necesar să avem în vedere două situaţii, după cum oferta nu a ajuns sau a ajuns
la destinatarul ei.
a) Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi
fără a avea de suportat vreo consecinţă. Este necesar ca ervocarea să ajungă la destinatar cel
mai târziu odată cu oferta.
b) Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează să distingem după cum oferta este cu
termen – în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare – ori fără termen.
În primul caz, se afirmă în genere că ofertantul este dator să o menţină până la
expirarea termenului; de îndată ce termenul a expirat, oferta devine caducă.
Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o menţină un timp
rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului
să delibereze şi să se pronunţe asupra ei.
Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori cedează, oferta
devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect. Este concluzia de
principiu ce a fost desprinsă dintr-o reglementare specială înscrisă în art. 814 C. civ. în
materia donaţiilor.
Se pune întrebarea, ce consecinţe va avea retragerea ofertei înainte de expirarea
termenului în care ea trebuie să fie menţinută ? Întrebarea are sens, desigur, numai în acele
ipoteze în care destinatarul ofertei avea în vedere acceptarea ei.
Există un consens aproape unanim în teorie şi în practica judiciară, în sensul că
retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage răspunderea ofertantului pentru toate
prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive. Ceea ce desparte pe cei ce admit
această responsabilitate este determinarea temeiului juridic al răspunderii.
Teoriile elaborate în literatura juridică pentru justificarea acestui temei pot fi împărţite
în două categorii: A) teorii care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei, cu două
variante: a) răspunderea are la bază un antecontract; b) răapunderea are la bază actul
juridic unilateral al ofertei, B) teorii care întemeiază răspunderea pe un fapt juridic exterior

81
ofertei, cu două variante: a) răspunderea delictuală; b) răspunderea pentru exerciţiul abuziv
al dreptului de a revoca oferta.
Potrivit legislaţiei noastre civile în vigoare, temeiul juridic al responsabilităţii trebuie
căutat nu în actul juridic al ofertei, ci într-un fapt juridic exterior acesteia, care, aşa cum am
arătat, poate fi faptul ilicit şi culpabil al revocării intempestive sau faptul juridic al exerciţiului
abuziv al dreptului de revocare a ofertei. Considerăm deci că în sistemul nostru de drept
explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe principiile răspunderii
delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept, care, în fond, este tot o răspundere
civilă delictuală. Înclinăm spre a da prioritate ideii abuzului de drept, care pare a găsi un
sprijin în reglementările în vigoare în prezent în ţara noastră.
Am amintit, mai înainte, despre existenţa art. 37 C com., singurul text în materia pe
care o examinăm şi care pare a da expresie unui principiu. Potrivit acestui text, pe care îl
reamintim, “până ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt revocabile”.
S-ar părea, din formularea generală a textului, că, fără distincţie după cum oferta a fost
sau nu cu termen, ea este revocabilă: ofertantul o poate revoca, deci are dreptul să facă
aceasta.
Nu mai puţin, conform art. 3 din Decretul nr. 31/1954, drepturile subiective sunt
ocrotite de lege, numai dacă sunt exercitate potrivit cu scopu7l lor economic şi social. Cu alte
cuvinte, legea interziceexerciţiul abuziv al dreptului.
Revocarea intempestivă a ofertei apare ca abuz de drept, care va trebui să atragă
răapunderea ofertantului.
Pentru formarea consimţământului este necesar ca oferta şi acceptarea acesteia să
coexiste. Dacă oferta a fost revocată, ea nu se va mai putea întâlni cu acceptarea intempestivă
a ofertei va atrage răspunderea ofertantului, însă de aici nu se poate trage concluzia că în mod
necesar contractul va trebui să fie considerat încheiat.
Acesta ni se pare sensul art. 37 C. comercial, unde, după ce în parte i se arată că oferta
poate fi revocată până la încheierea contractului, în partea a II-a se precizează: „cu toate
acestea, deşi revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea ajunge la cunoştinţa
celeilalte părţi după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel ce revocă contractul
răspunde de daune interese”.

Subsecţiunea a III-a. Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta). Oferta nu

trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta).

Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.

Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un
acord de voinţă.

De exemplu, proprietarul unui lucru convine, cade de acord, cu o altă persoană,

obligându-se ca la un anumit preţ să-i vândă acel lucru, dacă acea persoană îşi va exprima
voinţa de a-l cumpăra. În exemplul luat ne aflăm în faţa unui antecontract de vânzare,
cuprinzând o oblgaţie unilaterală, în sarcina proprietarului lucrului. Este posibil să existe şi o
promisiune de contract, cu caracter sinalagmatic, atunci când amebele părţi se obligă, pentru
viitor, să încheie un contract anumit. În exemplul amintit, antecontractul nu se confundă cu
contractul de vânzare – el este numai o promisiune de a încheia contractul de vânzare, în
anumite condiţii. El nu se confundă nici cu o simplă ofertă de vânzare, deoarece, pe când
oferta apare ca un simplu act unilateral, promisiunea de a contracta – antecontractul – este un
contract realizat prin întâlnirea unei oferte cu acceptarea ei.

82
Secţiunea a II-a. Acceptarea ofertei. Definiţie

Acceptarea este cea de-a doua latură a consimţământului şi ne apare ca fiind un răspuns
în care se manifestă acordul cu oefrat primită.

Acceptarea nu necesită, în principiu, condiţii speciale de formă; cu singura cerinţă de a

exprima, neîndoielnic, voinţa de a încheia contractul, acceptarea poate fi făcută verbal sau în
scris.
Ea poate fi expresă, dar poate fi şi tacită, adică să rezulte, în mod cert, din anumite
împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Cea mai concludentă acceptare tacită poate
fi, de exemplu, executarea de către acceptant a obiectului ofertei.
În legătură cu acceptarea tacită se pune problema valorii pe care o are simpla tăcere a
unei anumite persoane căreia i s-a adresat o ofertă. Prin ea însăşi tăcerea nu poate avea
valoare de acceptare. Regula qui tacet cum loqui debetur consentire videtur, nu este exactă în
sine.
Numai în mod excepţional, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că
tăcerea poate să însemne acceptare. Astfel, de exemplu:
a) legea dmite tacita reconducţiune (tacita reînchiriere). Conform art. 1437 C. civ.,
„după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e
lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită”. Rezultă deci că simpla tăcere a
locatorului, care lasă pe locatar să folosească în continuare lucrul, apare ca o acceptare a
ofertei de prelungire a contractului, ofertă ce este dedusă din faptul că locatarul continuă a
locui în imobilul închiriat;
b) părţile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să
aibă valoare de acceptare;
c) în practică se mai consideră, uneori, că atunci când oefrta este făcută exclusiv în
interesul celeilalte părţi, ea poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia
i-a fost adresată tace.

Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea. Pe lângă condiţiile generale de

fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să întrunească şi alte cerinţe:
a) să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrariu,
dacă accepatarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră că
oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate
accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la
oricine doreşte să încheie contractul;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost
revocată.

Secţiunea a III-a. Momentul şi locul încheierii contractului

Consideraţii generale privind momentul încheierii contractului. Momentul încheierii
contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta şi deci este format
consimţământul.
Determinarea acestui moment urmează a se face în funcţie de trei ipoteze, după cum:
a) ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt; b) contractul se încheie prin
telefon; c) ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin
corespondenţă.

83
Subsecţiunea I. Încheierea contractului între prezenţi. Nici o problemă deosebită nu se
pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul, ambii fiind de faţă, cad de acord asupra
încheierii contractului. momentul încheierii va fi marcat de realizarea acestui acord.

Subsecţiunea a II-a. Încheierea contractului prin telefon. Determinarea momentului

încheierii contractului prin telefon se face asemănător cu încheierea contractului între
prezenţi. Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică prin analogie, contractul
fiind considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au căzut de acord asupra
încheierii sale.

Subsecţiunea a III-a. Încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi).

Distanţarea în timp a ofertei şi a acceptării – determinată de împrejurarea că ofertantul şi
acceptantul nu se află de faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea o
acceptă – face ca problema momentului încheierii contractului să se pună într-un chip
deosebit, în comparaţie cu primele ipoteze menţionate.
Într-adevăr, când se va putea considera că a avut loc întâlnirea ofertei cu acceptarea,
atunci când acestea se transmit prin corespondenţă – prin scrisoare, telegramă, telex sau
telefax ?
Un sistem care şi-a găsit exprimare şi în unele texte ale legislaţiei noastre, este
sistemul informării. În acest sistem se consideră că momentul încheierii contractului este acela
în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. În legislaţia noastră acest sistem se
sprijină pe prevederile art. 35 C. comercial, în conformitate cu care contractul se consideră
încheiat „dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în temeiul hotărât de dânsul sau
în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.
Sistemul informării, în forma sa integrală, este susceptibil de obiecţii. Astfel, dacă
legăm încheierea contractului de cunoaşterea efectivă de către oefrtant a conţinutului ofertei,
există posibilitatea unui arbitrar din partea oefrtantului, care, spre a evita încheierea
contractului, refuză să deschidă corespondenţa primită de la acceptant.
La aceasta se adaugă şi incertitudinea ce există cu privire la momentul în care
ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de acceptare.
De aceea, pe bună dreptate în practică se consideră că simpla primire de către ofertant
a corespondenţei expediate de acceptant constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat
cunoştinţă de acceptare.
În acest fel, sistemul informării se confundă cu sistemul recepţiei, acest din urmă
sistem părându-ni-se a fi recomandabil pentru viitoarea noastră legislaţie civilă.

Subsecţiunea a IV-a. Corelaţia dintre oferta cu termen şi momentul încheierii

contractului. Pentru a se produce încheierea contractului este necesar ca acceptarea să fi
ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă. Ofertantul poate primi
ca bună şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunoştiinţeze de îndată pe
acceptant despre aceasta - art. 35 alin. 2 C. com. Desigur că, în acest caz, momentul
încheierii contractului va trebui să fie considerat momentul primirii de către ofertant a
acceptării.

Subsecţiunea a V-a. Importanţa momentului încheierii contractului. Determinarea

momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere, şi anume:
a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi
caducitatea ofertei;

84
 b) viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau de anulabilitate trebuie să existe
la momentul încheierii contractelor;
c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract.
Problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în timp;
d) efectele contractului se produc, ca regulă, începând din momentul încheierii
acestuia. De aici decurge consecinţa că, dacă nu s-a prevăzut altfel, în cazul contractelor
translative de drepturi reale, dreptul şi deci riscurile se transmit din acest moment către
dobânditor;
e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de prescripţie -
art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1958;
f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii
contractului, determinat de prima acceptare primită, face ca acceptările ulterioare să rămână
fără efect;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Subsecţiunea a VI-a. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia. În funcţie de

sistemul urmat spre a stabili momentul încheierii contractului, vom trage concluzii şi cât
priveşte locul încheierii.
Nu vom întâmpina dificultăţi atunci când contractul se încheie între părţi prezente,
locul fiind acela în care se găsesc părţile.
În cazul contractului încheiat la telefon socotim că locul încheierii contractului va fi
acela unde se află ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, având în vedere adeziunea pe care am
manifestat-o faţă de sistemul recepţiei, va trebui să conchidem că locul încheierii contractului
este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa.
În acele cazuri izolate, în care contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie să se
comunice acceptarea, locul încheierii va fi considerat localitatea în care se află destinatarul
ofertei.
Locul încheierii contractului prezintă mare importanţă din punctul de vedere al
dreptului internaţional privat, acest loc putând determina legea aplicabilă în caz de conflict de
legi în spaţiu, dacă contractul conţine un element de extraneitate.
Locul încheierii contractului poate prezenta, uneori, interes pentru determinarea
instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute
în legătură cu contractul.

85
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. I. M. Anghel, F. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

2. G. Boroi, Drept civil, Partea generală, Juridica, Ed. All, Bucureşti, 1998;
3. E. Cârcei, Drept comercial român, Ed. All Beck, 2000;
4. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducerea în teoria generală a dreptului, Juridica, Ed. All,
Bucureşti, 1993;
5. I. Craiovan, Doctrina juridică, Juridica, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
6. F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993;
7. I. Deleanu, Părţile şi Terţii. Relativitatea şi Opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002;
8. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Juridica,
Ed. All, Bucureşti, 1999;
9. I. Dogaru, Contractul. Consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul românesc, Craiova,
1983;
10. I. Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Juridica, Ed. All, Bucureşti,
2002;
11. V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale,
Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
12. M. Duţu, Dreptul mediului. Tratat, Vol. II, Ed. Economică, Bucureşti, 1998;
13. I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale.
Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială. Lucrare revăzută, completată şi adusă
la zi de I. Băcanu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
14. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I,
Juridica, Ed. All, Bucureşti, 1996;
15. E. Lupan, Drept civil, Partea generală, Standard S.R.L. Cluj-Napoca, 1995;
16. E. Lupan, Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar, Vol. I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996;
17. E. Lupan, Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar, Vol. II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
18. O. Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare,
Ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
19. D. Mazilu, Drepturile omului – Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000;
20. G. C. Mihai, R. I. Motica, Fundamentele dreptului. Optima justitia, Juridica, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999;
21. V. Pătulea, C. Turianu, Curs de drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;

86
22. L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrările sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
23. T. Pop, Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1994;
24. I.-D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Juridica, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
25. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a II-a, revizuită şi completată, All
educaţional, 1998;
26. V. Stoica, Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Dreptul, Anul XV, Seria a III-a,
nr. 5/2004, p. 28-77;
27. D. A. Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Juridica,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
28. I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Formare şi executare. Introducere în teoria şi
practica dreptului contractelor comerciale speciale, Vol. I, Lumina Lex, 1997;
29. R. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a
actului de drept privat, Ed. Rosetti, 2003;
30. I. Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999.

87