CAPITOLUL 10 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

10.1 Noţiunea răspunderii juridice

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers
al activităţilor umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o anumită conduită pe care subiectele
purtătoare ale relaţiilor sociale trebuie să o respecte în raporturile dintre ele. Încălcarea regulilor prestabilite printr-o
conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială - într-o mare diversitate de forme - din partea celui
vinovat, obligându-l să suporte consecinţele faptei sale.
În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă, etc. a normelor încălcate intervine o formă
specifică de răspundere socială, însoţită de sancţiuni specifice.
Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi parte integrantă a răspunderii sociale,
al cărui specific constă în faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept. Obligativitatea suportării unei
constrângeri de stat intervenită după o anumită procedură are ca unic temei abaterea de la normă juridică. Prin
declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc, răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie în procesul realizării
dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă
modalităţile cele mai uzuale de realizare a dreptului întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod
excepţional, doar în cazul abaterilor. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor între
interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de regulă, o stare de
concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că pentru
unii subiecţi respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile
aplicabile în cazul nerespectării legii.
Cu toate acestea, nu se exclude posibilitatea ca în anumite situaţii subiectele de drept să încalce legea,
uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul având datoria de a lua un complex de
măsuri pentru a preveni încălcările, dar, mai ales, atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs, să
utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea conduitei din
dispoziţia lor.
Răspunderea juridică este astfel legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special
învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei,
precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent, tot atâtea
garanţii menite ce exclude arbitrarul în aplicarea legii, deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele
chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce
la pierderea temporară a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia.
Determinantă pentru atragerea răspunderii juridice este încălcarea unei norme juridice (fapta sau conduita
ilicită). Fapta ilicită reprezintă o manifestare aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca atare,
încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului
prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege.
Numai încălcarea unei normei juridice reprezintă factorul declanşator al răspunderii juridice, întrucât
încălcarea oricăror alte norme nu antrenează această răspundere (decât dacă respectivele reguli au o consacrare
juridică).
Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept - intervenţie specifică numai răspunderii juridice,
comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale - se urmăreşte atât înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui
vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau
diferite, dezvoltarea astfel a conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat. În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie
să constituie o reacţie proporţională în raport cu gravitatea faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat
şi nici să nu îl expună unor suferinţe inutile.
Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă (principală) a răspunderii sociale stabilită de stat în
urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de

1
către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel
lezate.
Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor care se cer a fi întrunite pentru atragerea sa, a
formelor sau felurilor în care ea intervine, a principiilor care stau la baza intervenţiei organelor de stat şi a limitelor
acestei intervenţii.

10.2 Principiile răspunderii juridice

Deşi răspunderea juridică cunoaşte o multitudine de forme, ea are totuşi un fond comun de reguli aplicabile
acestei diversităţi, numite principii ale răspunderii şi care se află în strânsă legătură atât cu unele principii
fundamentale ale dreptului, cât şi cu principiile unor ramuri de drept.
• Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera decât în
condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri
desfăşurate de organe special învestite în acest sens. Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală,
această regulă enunţată îşi găseşte expresia în principiul legalităţii incriminării, adică a consacrării numai prin lege
a faptelor infracţionale şi în cel al legalităţii pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii cuprinse în normele
juridice.
• Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia juridică a
răspunderii subiective, conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama sau trebuia să-şi
dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social-juridice periculoase, fiind sancţionat pentru
comportamentul său antisocial. Fără vinovăţie nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate
celelalte condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită, ca de pildă în dreptul penal unde
operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind
cu totul excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie (de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori, dar
şi în această ipoteză prezumţia poate fi combătută, înlăturată).
• Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea juridică revine numai celui efectiv
vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancţionatorii represive, datorită
pericolului social al conduitei ce determină atitudinea represivă a societăţii. În cazul răspunderii reparatorii există
uneori, în condiţiile legii, şi răspunderea pentru fapta altuia, cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea
părinţilor pentru copiii minori, răspunderea solidară ori împreună cu alţii).
• Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură răspundere sau nu
se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”) având aceeaşi natură juridică ca şi
norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul de răspundere (de exemplu, civilă şi penală) care derivă din
scopurile diferite ale răspunderii.
• Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită, în conformitate
cu care se impune corelarea răspunderii cu pericolul social al faptei sau cu întinderea pagubei, cu forma de
vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta ilicită, printr-o corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare (de
pildă, în stabilirea sancţiunii sau pedepsei penale, unde se ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea
faptei, de circumstanţele atenuante sau agravante, de persoana făptuitorului etc.).
• Principiul umanismului răspunderii, în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi constrângerea
exercitată au un rol de reeducare şi de reintegrare socială, fără să provoace suferinţe inutile celui sancţionat şi fără
să îi înjosească demnitatea şi personalitatea.
• Principiul prevenţiei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a preveni atât pe cel
vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte acte sau fapte de acelaşi gen, în care sens există o prevenţie
specială şi una generală prin răspunderea declanşată.
• Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că momentul aplicării
sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai aproape de cel al comiterii faptei, fără amânări sau
tergiversări care nu folosesc soluţionării cauzei, pentru ca rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă, eliminând
2
starea de insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul preventiv al aplicării
acestuia.

10.3 Condiţiile răspunderii juridice

Aceste condiţii reprezintă cumulul de factori esenţiali ce se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite, cât
şi a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale.
Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul vătămător (prejudiciul produs), legătura cauzală dintre faptă şi
rezultatul negativ, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi lipsa unor împrejurări care să
excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică. Doar această ultimă condiţie este negativă,
celelalte fiind pozitive şi trebuind să existe în mod cumulativ.
Fapta (conduita) ilicită
Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte ce constă într-o
conduită neconformă cu legea (ilicită) a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o
atitudine manifestată contrar regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă, perturbând astfel desfăşurarea
normală a relaţiilor sociale.
Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa
persoanei care încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare. Uneori,
încălcarea normelor juridice, a dreptului obiectiv, este dublată şi de încălcarea unor drepturi subiective consacrate
prin acte juridice individuale (de pildă, a dreptului de proprietate, a celui de creanţă etc.).
Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor, iar organul de aplicare a dreptului nu
are calitatea de a determina aceste valori şi importanţa lor, ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului
ilicit vătămător şi a rezultatului acestuia, precum şi împrejurările în care s-a produs, iar în funcţie de acestea va
stabili sau nu existenţa răspunderii juridice.
Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite, sancţionată pentru că s-a materializat într-o
conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile
interzise, deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi,
implicit, sancţionează orice faptă sau acţiune care le încalcă (de pildă, se interzice omorul şi implicit orice acţiune
contrară vieţii umane, indiferent de natura ei şi de mijloacele de realizare).
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă
persoanei obligate să o săvârşească. Conduita ilicită constă în acest caz în lipsa acţiunii la care subiectul era
obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea obligaţiei rezultate din lege şi/sau din actul
juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligaţiei
legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea datoriei la termenul
scadent, etc.).
În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibil de urmat în diferite situaţii care este
lăsată la aprecierea subiectelor de drept, subînţelegându-se că orice acţiune contrară sau abstenţiune este
interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale).
Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii, cât şi cele ale inacţiunii, cum ar fi livrarea
unor produse calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat.
În funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei încălcate şi a
raportului juridic general, formele sau felurile conduitei ilicite se concretizează în infracţiuni, contravenţii, abateri
disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc.
Rezultatul faptei ilicite
Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul este reprezentat de efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei ilicite săvârşite, prejudiciul
poate fi material, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea
sau distrugerea unui bun), dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară sau nematerial (atingerea

3
adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de
către părinţi etc.)
În dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal nepatrimonială a raportului juridic şi faptele
civile ilicite care le generează, modifică sau desfiinţează au o natură identică.
În dreptul penal sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe materiale (omorul,
tâlhăria, furtul) şi infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta, calomnia), existând şi categoria
infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita
legală).
Rezultatul vătămător, mai ales în cazul faptelor materiale, are o importanţă deosebită, constituind
elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi pornindu-se de la el se
ajunge la stabilirea producerii faptei.
De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa
faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate. Mai mult, în unele situaţii
amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (în materia
sustragerii din avutul public, furtul, delapidarea şi tâlhăria, pot avea consecinţe grave sau deosebit de grave după
întinderea pagubei; de asemenea, se cunoaşte forma omorului deosebit de grav săvârşit asupra a două sau mai
multe persoane; în sfârşit, ultrajul contra bunelor moravuri, deşi nu este o infracţiune de rezultat, poate avea ca
efect tulburarea gravă a liniştii publice, constituind în acest caz formă calificată de comitere).
Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul vătămător
În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii, şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de
aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina constatării existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate,
adică a legăturii dintre faptul ilicit săvârşit şi rezultatul vătămător produs.
În multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauză şi efect este simplă, de exemplu, ”x” îl loveşte pe
“y” cauzându-i acestuia din urmă o vătămare corporală sau o societate comercială prestatoare de servicii nu
execută lucrări de calitate creând un prejudiciu beneficiarului. În alte ipoteze, stabilirea raportului de cauzalitate
este mai dificilă, intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal. De pildă, “x” îl trânteşte pe “y”, iar acesta decedează,
autopsia stabilind că victima suferea de boală de cord, organului judiciar revenindu-i sarcina de a stabili dacă
rezultatul letal produs este consecinţa acţiunii faptului lui „x”.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este
determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt
fenomen reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. În raport cu efectul,
cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent, secundar şi derivat, întrucât
izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi
efecte. În cadrul cercetării este necesară separarea fenomenului cauză de restul fenomenelor în scopul
determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.
În ştiinţa dreptului, cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a omului, o
conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau
vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deci, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţă
socială creată prin încălcarea legii.
Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este directă,
nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori cauzalitatea este complexă atunci când raportul se
prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin multiple cauze determinate şi condiţii
favorizatoare.
Într-adevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să fie însoţită şi de existenţa unor condiţii
sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor, influenţând favorabil sau defavorabil acţiunea
cauzei. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să apară, dar care nu generează
sau nu determină acest efect, care rămâne produsul cauzei.

4
 Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea unuia sau a
unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizate în vederea dezvoltării raporturilor sau legăturilor
cauzale care sunt necesare în mod obiectiv pentru atragerea răspunderii. Astfel pot fi identificate şi condiţii fără un
rol determinant în producerea efectului, existând în acest sens raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale
întâmplătoare.
Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi efectul produs
constituie expresia unei necesităţi, iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente, răspunderea
juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umană - expresia atitudinii conştiente - poate
antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea legii. Rezultatele produse în afara activităţii
umane şi independent de voinţa omului se situează în afara cauzalităţii juridice, şi în consecinţă, nu antrenează
răspunderea juridică, nefiind imputabile nici obiectiv şi nici subiectiv.
În consecinţă, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat există un raport de
cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel, practica judiciară a stabilit că împrejurarea care a determinat în mod
necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate acesteia, iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare.
La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel, conducerea unui
autovehicul de către o persoană ce nu posedă permisul corespunzător care să îi ateste cunoştinţele necesare în
materie poate genera un accident de circulaţie mai ales în condiţiile unei stări tehnice defectuoase a maşinii, a
stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere.
Alteori, raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea consecinţelor sale,
răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs, dar s-a creat posibilitatea
producerii lui şi deci pericolul social al faptelor s-a manifestat, blocarea consecinţelor fiind determinată de condiţii
exterioare voinţei autorului faptei (de pildă, bunul urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei
renunţă datorită temerii de a fi descoperit, etc.). Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau
păgubitor - dar având o proprie periculozitate socială - este tentativa care, potrivit Codului Penal (art. 20) constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau care nu şi-a produs
efectul.
Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează răspunderea juridică.
Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu din culpă de către personalul căilor ferate, care ar putea
pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate (art. 273 alin. 1 Cod Penal), constituie
o infracţiune dacă se determină raportul de cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul care s-ar fi putut produce,
cazul dat fiind o infracţiune de punere în primejdie sau în pericol.
Dacă aceeaşi faptă a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident feroviar ori o
catastrofă, suntem în prezenţa unei forme calificate a inacţiunii în care organul de aplicare a dreptului va stabili
raportul de cauzalitate între conduita ilicită a personalului şi efectul material produs.
Subiectul răspunderii juridice
Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi
obligată să suporte consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o.
În mod obişnuit, subiectul răspunderii este autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod cu totul
excepţional poate interveni răspunderea pentru fapta altuia, de pildă, pentru persoane aflate sub ocrotire,
răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori sau răspunderea pentru diferite forme de participare la
săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitor, etc.).
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică
corespunzătoare.
Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de a
răspunde exprimă atitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice
decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o
anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept. Astfel, de exemplu, în dreptul civil unde se face distincţie
între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai celor ce au
capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă), celor care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din

5
raporturile civile. În dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ, unde nu operează distincţii în privinţa
capacităţii, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau
administrativă, etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul
muncii) când se consideră că au acţionat având discernământul necesar cu privire la faptele săvârşite şi în mod
aparte în cazul capacităţii limitate, cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-18 ani în materia răspunderii penale şi
contravenţionale.
Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor fapte săvârşite
de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii
persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va
fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membrii ai acesteia antrenează doar răspunderea
pentru fapta altuia.
Unele forme ale răspunderii, cum este cea disciplinară, revin în exclusivitate numai persoanelor fizice, nu şi
celor juridice.
Vinovăţia
Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de
rezultatul vătămător al acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice
ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este de multe ori precedată de apariţia ideii de încălcare a normei juridice,
devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia
săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei
sale, cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde, individul trebuie să aibă în momentul săvârşirii
faptei o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit şi în
deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.
Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârşite, şi un
factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efect, a semnificaţiei lor social-juridice.
Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei.
Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea ei şi indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
La rândul ei, culpa poate fi cu previziune (numită şi imprudenţă) existând în situaţia în care autorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, şi culpă fără previziune (numită
şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol
(intenţie), imprudenţă şi neglijenţă.
Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora are o importanţă deosebită în determinarea
răspunderii juridice şi a întinderii sau a limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte neintenţionate (din culpă) este
mai puţin severă.
Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică
Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice, totuşi legea prevede unele cauze
sau împrejurări care prin existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi implicit, înlătură
răspunderea juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter, contribuie numai la înlăturarea
răspunderii.
În prima categorie intră:
• legitima apărare;
• starea de necesitate;
• constrângerea fizică şi constrângerea morală;
• cazul fortuit;
• iresponsabilitatea;
• beţia (involuntară);
• minoritatea făptuitorului;
6
 • eroarea.
Acestea sunt situaţii în care, deşi există o faptă ilicită, un rezultat periculos, un raport de cauzalitate şi
subiect, lipseşte vinovăţia autorului.
Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust îndreptat împotriva autorului aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.
Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent
care nu poate fi altfel înlăturat, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea ori un bun important al autorului aflat în
această situaţie, ale altuia sau un interes public.
Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o fapta ilicită nici cea săvârşită din cauza unei
constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care
nu poate fi înlăturat în alt mod.
Cazul fortuit este situaţia al cărei rezultat reprezintă consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei
mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se
găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui, în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte
substanţe.
Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data săvârşirii ei nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. În dreptul civil însă, susţinătorii legali (părinţii) răspund pentru
pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor.
Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoştea existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei.
Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscută de lege, dacă prin aceasta
se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia, se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit
al faptei şi de înlăturare a răspunderii.
O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care, fără a exclude caracterul ilicit al faptei, înlătură fie
răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie executarea măsurilor
(de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.
Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine
după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.
Prescripţia înlătură răspunderea juridică, iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi executarea
pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce şi la pierderea caracterului executoriu al
hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.
Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori
comutarea acesteia în alta mai uşoară.
În dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze de înlăturare a răspunderii juridice, cum ar fi, de pildă, lipsa
plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum şi împăcarea părţilor
sau retragerea plângerii prealabile.

10.4 Formele răspunderii juridice

Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de
diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei,
caracterul sancţiunilor, etc.

7
 Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice se poate face după scopul urmărit prin
declanşarea ei, în acest sens distingând răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter
sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea, avem sancţiuni reparatorii
şi sancţiuni represive.
În cadrul răspunderii reparatorii se urmăreşte înlăturarea consecinţelor vătămătoare evaluabile pecuniar
cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice vătămate, prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau
de a face în beneficiul celui păgubit. Răspunderea reparatorie poate fi patrimonială (în dreptul civil, comercial,
financiar, etc.) şi materială (în dreptul muncii, cooperatist etc.).
Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării la suportarea
unor consecinţe punitive determinate direct de pericolul social al faptei sale ilicite. La rândul lor, sancţiunile pot fi
patrimoniale (amenda, confiscarea, retragerea unei trepte sau gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru
nelivrarea în termen a unor produse sau neplata la scadenţă a sumei datorate etc.) şi nepatrimoniale (privative de
libertate, disciplinare - mustrare, avertisment - diferite interdicţii sau decăderi ca de pildă, interdicţia de a se afla
într-o localitate, decăderea din drepturile părinteşti, etc.).
O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin fapta ilicită prin care
s-a încălcat o anumită normă de drept, în care sens, în mod teoretic, fiecare ramură de drept determină un gen
propriu de răspundere.
Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, ca încălcare tipică a normelor de drept penal. Ea reprezintă
fapta cu pericol social săvârşită cu vinovăţie, prevăzută şi sancţionată ca atare de legea penală (art. 17 Cod
Penal). Infracţiunile fiind faptele cu cel mai ridicat grad de pericol social, şi sancţiunile aplicabile autorilor lor,
respectiv pedepsele, sunt deosebit de grave comparativ cu alte sancţiuni juridice, constând în privaţiuni de libertate
şi, în unele sisteme de drept, chiar pedeapsa capitală.
La baza răspunderii administrative se află contravenţia, definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie având
un pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare de lege şi de alte acte
normative. Contravenţia reprezintă principala formă de încălcare a normelor dreptului administrativ.
Răspunderea disciplinară are la bază abaterea disciplinară, care constituie o încălcare a unei îndatoriri
profesionale (de muncă, de serviciu, de ordine interioară, etc.) de către o persoană având anumite atribuţii şi
obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul disciplinei muncii, a celei didactice, militare, etc.
Răspunderea civilă patrimonială intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice fie prin
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspundere civilă contractuală), fie
prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delict civil) faţă de altul şi în afara oricărui raport
contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă, distrugerea, degradarea sau
însuşirea bunului altuia.
Răspunderea materială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii, societăţi sau instituţii de către
personalul propriu sau de către membrii acestora din vina şi în legătură cu munca sau activitatea lor profesională.
Datorită scopului lor diferit, formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale răspunderii
sancţionatorii, de pildă, în cazul restituirii bunului furat. Uneori, există chiar posibilitatea cumulării între formele
aceluiaşi gen de răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni poate determina condamnarea şi desfacerea
contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar
fi, de exemplu repararea prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea
cumulări sunt posibile, în primul rând datorită scopului diferit al formelor de răspundere declanşate, respectiv
reparatorii şi sancţionatorii. În al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gradului de pericol social
diferit al unor fapte la nivel social şi la nivel de colectivitate. De pildă, respectarea cerinţelor de calitate sau de
igienă sanitară la un produs este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de
inspecţie şi control din afara unităţii.
În al treilea rând, în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se pot cumula atât forme diferite ca scop al
răspunderii, cum sunt cele reparatorii şi cele sancţionatorii (de pildă, răspunderea materială şi cea disciplinară
pentru paguba produsă la locul de muncă), dar chiar şi răspunderea patrimonială sau materială de genul

8
despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul penalităţilor, amenzilor, etc.,
complet distincte ca finalitate de reparaţia prejudiciului propriu-zis.
Uneori, aceeaşi formă a răspunderii are mai multe categorii distincte, de pildă răspunderea penală
cuprinde, printre altele, amenda penală, închisoare şi detenţiunea pe viaţă, ca sancţiuni principale, interzicerea
unor drepturi, degradarea militară, confiscarea averii ca pedepse complimentare, după cum răspunderea
disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi materiale (retrogradare, retragerea unor gradaţii
sau trepte de salarizare).