CAPITOLUL 9 INTERPRETAREA DREPTULUI

9.1 Necesitatea interpretării dreptului

Normele juridice sunt reguli cu caracter general care urmează a fi aplicate unor cazuri concrete din viaţa
practică. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot ridică multiple probleme ce se cer a
fi clarificate şi care ţin de mai multe aspecte cum ar fi, de exemplu, modul de redactare a regulii juridice, noţiunile
întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată norma, etc.
În primul rând, legea, oricât de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă toate situaţiile posibile în care
îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se menţină la un anumit nivel de generalizare tipică, pentru a
acoperi, pe cât posibil, cât mai multe aspecte din realitate pe care o reglementează. Astfel, de pildă Codul Familiei
(art.40) nu arată ce se înţelege prin ”motive temeinice” în temeiul cărora instanţa de judecată în caz de divorţ
poate încuviinţa ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie a celuilalt soţ să poarte în continuarea
acelaşi nume şi după desfacerea căsătoriei.
În al doilea rând, legea folosind unele noţiuni sau expresii le dă, în funcţie de necesitatea vizată de
reglementare, un alt înţeles decât cel din vorbirea curentă. Astfel, de exemplu, verbul „a da” în limbajul comun
însemna a preda sau a remite un lucru, pe când în dreptul civil reprezintă „a da” constă în constituirea sau
transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.
În al treilea rând, mai există şi posibilitatea ca între textele legale ale aceluiaşi act normativ sau din acte
diferite să se ivească unele neconcordanţe sau chiar contradicţii prin care se blochează procesul de aplicare a
legii, trebuind lămurită în prealabil discordanţa ivită pentru a evita rezolvarea eronată, neconformă cu spiritul sau
chiar litera legii a cazului dat.
În al patrulea rând, având în vedere că, de regulă, între momentul adoptării normei şi pe durata aplicării ei
pot apărea fapte sau împrejurări ce se cer a fi soluţionate, dar care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data
edictării actului normativ, va trebui să se analizeze modul în care reglementarea juridică în vigoare (mai) este
compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. Astfel, de exemplu, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru pagubele
patrimoniale provocate de mijloacele de transport autopropulsate se face temeiul art.100 alin.1 C. Civ., în
conformitate intervine răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucrurile avute sub pază, deşi respectivul act a fost
adoptat în anul 1864, când nu s-a putut avea în vedere o asemenea ipoteză, ci cu totul altă situaţie, dar s-a ajuns
să se confere prin practica judiciară o finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi datorită împrejurărilor social-
economice schimbate în care trebuie aplicată legea.
În al cincilea rând, textele legale mai ridică şi probleme legate de modul de redactare gramatical, de
succesiunea noţiunilor în text, de modul întrebuinţare a semnelor de punctuaţie, de topica propoziţiei sau a frazei,
etc.
Toate aspectele anterior enunţate demonstrează necesitatea operaţiunilor de interpretare în cunoaşterea
şi în descifrarea limbajului juridic (a literei legii) întrucât acesta nu poate reda întotdeauna cu deplină cu exactitate
voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor (spiritul legii), trebuind să se recurgă la forme şi metode specifice
pentru a găsi înţelesul termenilor folosiţi.
Pe de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului, trebuie avut în
vedere şi faptul că voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile vieţii materiale şi
spirituale care au determinat-o, dar şi în raport cu cele în care ea urmează să-şi găsească aplicarea.
Deşi dreptul modern se caracterizează, în general printr-o exprimare clară şi precisă, direct accesibilă
unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât interpretarea să nu mai fie expresia nevoii de a acoperi caracterul

1
lacunar al legii sau a altor carenţe ce ţin de tehnica juridică a reglementării, este totuşi necesară efectuarea
operaţiunilor de găsire a sensurilor corecte şi concrete ale dispoziţiilor legale formulate în abstract.
Dreptul contemporan întâmpină şi mai puţine dificultăţi de interpretare decât vechiul drept care-şi mai
găseşte aplicabilitatea, datorită unei tehnici juridice adecvate utilizată în elaborarea normelor, ceea ce conduce la
o reducere a ponderii şi importanţei interpretării, existând astfel, de la început, toate premisele necesare asigurării
legalităţii în activitatea de aplicare a dreptului.
Pe de altă parte, organele de aplicare a dreptului au posibilitatea de sesizare a organelor componente în
edictarea reglementărilor, în vederea emiterii de către acestea din urmă a unor rapoarte sau modificări
corespunzătoare a celor existente, uşurându-se astfel clarificarea unor aspecte ce creează confuzii sau conduc la
interpretări diferite.
Sistemul nostru de drept nu cunoaşte existenţa unei reglementări de principiu a problematicii interpretării
normelor juridice, dar în unele acte normative, mai ales în coduri şi tratate internaţionale, vom regăsi unele
precizări privind aspecte ce le poate ridica interpretarea într-o ramură de drept sau domeniu.

9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării

Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Noţiunea de “interpretare a
legii” s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea, având un sens restrictiv. Iniţial, noţiunea de
“interpretare a dreptului” a fost folosită pentru a desemna interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare
întemeiate pe acesta, pentru ca ulterior noţiunea să desemneze atât interpretarea dreptului scris, cât şi a celui
nescris. În perioada actuală, expresia vizează interpretarea dreptului scris, în special a celui conţinut de actele
normative.
Noţiunea de “interpretare a normelor juridice” folosită frecvent în ştiinţa noastră juridică cuprinde atât
interpretarea legii, cât şi a dreptului în general, respectiv dreptul scris, adică actele normative, precum şi formele
interpretării legale, şi anume cea normativă (generală) şi juridică (cauzală).
Interpretarea dreptului de defineşte ca operaţiunea intelectuală, logico-raţională, efectuată după anumite
reguli şi cu anumite metode specifice dreptului constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul
realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative.
Cu privire la obiectul interpretării se ridică problemă dacă el se reduce numai la textul legal supus analizei
sau acesta se extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului, chiar dacă ea nu este direct exprimată în (şi prin)
text. După o primă opinie, textul în sine şi normă juridică, odată adoptate, dobândesc o autonomie totală faţă de
voinţa legiuitorului de care s-au desprins. Dimpotrivă, cea de a doua opinie susţine că actul normativ este doar
dovada existenţei voinţei legiuitorului al cărei conţinut poate fi justificat prin orice mijloc.
Mai mult, concepţia deplinei libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană cu fundamentarea
doctrinară voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării juridice.
Toate aceste opinii au un caracter unilateral, iar absolutizarea lor dăunează procesului de aplicare corectă
a legii, întrucât ignoră faptul că pornindu-se de la textul legal şi în limitele acestuia trebuie să se determine voinţa
reală a legiuitorului, dar şi sensurile care corespund cel mai bine formulărilor concepute, avându-se în vedere
concomitent şi principiile întregului sistem de drept sau a ramurilor ori a instituţiilor juridice.
În ceea ce priveşte elementele normei supuse interpretării constatăm următoarele:
- interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea dacă sunt reunite condiţiile de aplicare a normei
pentru cazul dat;
- interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de normă, în sensul
stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteza şi dispoziţie;

2
 - interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul constatării încălcării
regulii juridice într-o situaţie dată.
Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a
legiuitorului, în vederea aplicării corecte a legii. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine, ea are un rol
intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului.
Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării prin filtrul căreia trece
într-un anumit mod explicarea sensului reglementării şi implicit, realizarea sau aplicarea dreptului, proces care nu
poate fi însă rupt de condiţiile concrete materiale şi spirituale ale societăţii în care norma prinde viaţă, de evoluţia
legislaţiei în domeniul dat, precum şi de poziţia social-politică a autorului interpretării.
Educarea juridică corespunzătoare şi ridicare a nivelului de cunoaştere juridică constituie condiţii ce
garantează o corectă interpretare şi realizare sau aplicare a dreptului, condiţii indispensabile pentru activitatea
juridică într-un stat de drept.

9.3 Formele (felurile) interpretării

Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia determinate, în
principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă, ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate
impune sau nu subiectelor de drept în persoana cărora este chemată a produce efecte (obligativitatea sa).
După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea, aceasta poate fi oficială sau neoficială.
Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare generală şi cauzală.
• Interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de un organ sau
autoritate de stat în limitele competenţei sale, fiind utilizată în procesul edictării sau a aplicării normei. Ea se mai
numeşte autentică sau legală deoarece provine de la un organ de stat care deţine o asemenea atribuţie ce
decurge explicit sau implicit din propria lege de organizare.
Interpretarea oficială este generală atunci când se realizează prin acte normative ale puterii legislative sau
executive.
Autorul interpretării este fie organul emitent al actului de interpretat, fie un organ superior acestuia.
Interpretarea generală sau normativă este utilizată atunci când o dispoziţie sau prevedere dintr-un act de
reglementare apare neclară sau confuză. Interpretarea obligatorie a legilor se realizează numai de către
Parlament. Toate celelalte organe ale statului, Preşedintele, Guvernul, ministerele, alte organe centrale sau locale
ale administraţiei de stat (prefecturi, primării, etc.) nu pot adopta decrete, hotărâri, ordine sau instrucţiuni, decizii
prin care să dea interpretare obligatorie legilor în vigoare. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru aplicarea
legii asigurând executarea unitară şi concretă a acesteia din urmă. În cazul în care totuşi aceste organe constată
că unele prevederi normative cuprinse în acte de reglementare cu forţă juridică superioară, inclusiv legea, sunt
susceptibile de a fi înţelese în mod diferit vor sesiza prin filiera ierarhică proprie organului competent a iniţia
proiecte sau a adopta acte de interpretare (va fi sesizat Guvernul pentru iniţierea proiectelor de lege cu caracter
interpretativ sau pentru adoptarea unei hotărâri cu asemenea trăsătură).
Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie, iar actul de interpretat sau cel de
interpretare urmează să facă corp comun, cu valoare juridică egală de norme general obligatorii. Dacă însă actul
de interpretare are o forţă juridică superioară actului interpretat, atunci el îi conferă această poziţie celui din urmă
cel puţin în privinţa textelor ce formează obiectul respectivei operaţiuni, în ierarhia izvoarelor de drept (ca în cazul
interpretării unei hotărâri de guvern printr-o lege).

3
 Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura specifică actelor juridice ale
organului care face interpretarea, indiferent că acesta îşi interpretează propriile acte sau actele altor organe,
inclusiv cele aparţinând autorităţilor din subordine. Astfel, de pildă, Parlamentul va recurge la procedura legislativă
fie că interpretează o lege, fie un decret prezidenţial cu caracter normativ.
În ceea ce priveşte efectele în timp ale interpretării, precizăm că actul de interpretare are şi efect retroactiv
întrucât intră în vigoare de la o dată anterioară adoptării lui ce cuprinde, de regulă, perioada de timp până la data
intrării în vigoare a actului interpretat. Totodată, actul de interpretare produce efecte şi pentru viitor, deoarece
toate situaţiile ce se vor naşte sau rezolva ulterior beneficiază de noua interpretare dată de actul în speţă.
În privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării de către un organ necompetent, în sensul
interpretării prin acte cu forţă juridică inferioară a unor reglementări superioare, aceasta va fi nulitatea de drept
absolută a actului de interpretare, care va fi astfel lipsit de orice valabilitate juridică.
În unele opinii se consideră că şi deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt o
formă a interpretării generale.
Interpretarea cazuală este o formă a interpretării oficiale şi se realizează în procesul de realizare sau de
aplicare a normelor la cazuri concrete.
Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti) care
aplică regulile în cazuri individuale. Un loc aparte în cazul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau
jurisdicţională, ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a cazurilor de încălcare a legii,
ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere de lucru judecat.
Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept, însă prin prisma aplicării ei unui caz dat. De cele mai
multe ori, interpretarea cauzală constituie o premisă a interpretării generale, deoarece frecvenţa ridicată a
aceleiaşi probleme într-un număr ridicat de situaţii impune intervenţia interpretării normative. Spre deosebire însă
de interpretarea generală, care are valoarea unei reguli stabile şi de sine stătătoare, interpretarea cazuală
serveşte procesului de realizare a dreptului, fiind concretizată în actul individual de soluţionare a cazului dat, fără a
se mai distinge un act de interpretare propriu-zis.
Caracteristicile interpretării cauzale sunt următoarele:
• aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic concret;
• obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat;
• lipsa caracterului obligatoriu în raport cu alte organe şi pentru cazuri similare, inclusiv pentru aceeaşi
autoritate într-o situaţie identică.
După unele opinii, o formă a interpretării judiciare o constituie cea realizată prin deciziile de îndrumare ale
Plenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de emitere şi aplicare a
dreptului şi, în consecinţă, are caracter facultativ prin neobligativitatea efectelor sale.
O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinară realizată în cadrul studiilor consacrate
instituţiilor juridice. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot impune şi organelor în drept prin forţa
argumentaţiei ştiinţifice.
În majoritatea sistemelor contemporane de drept, doctrina juridică nu este izvor de drept. În mod cu totul
excepţional, această calitate a doctrinei poate fi recunoscută, ca de pildă în Codul Civil elveţian (art. 1) care
permite instanţelor de judecată ca în procesul aplicării dreptului şi în lipsa unor prevederi legale necesare
soluţionării unor cauze, precum şi în lipsa cutumei sau a practicii judiciare să utilizeze ca izvor de drept
interpretarea doctrinară. În dezvoltarea istorică a dreptului, doctrina a jucat un rol important începând cu dreptul
roman unde operele jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept.

4
 O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă, fără efecte obligatorii, dar
care rezultă din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale exprimate cu ocazia participării la dezbaterea
proiectelor de acte normative, din răspunsurile date pe probleme juridice la întrebările şi interpelările formulate în
Parlament, cât şi opiniile unor jurişti în problemele de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă.
Toate aceste interpretări au o anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului, întrucât ele
explicitează anumite sensuri ale reglementării juridice în vigoare, finalităţile ei şi modul de aplicare a acesteia într-
un caz dat, putând fi însuşite de către organele de stat fie pe cale normativă, fie prin acte individuale, dobândind
astfel şi o recunoaştere juridică.
O formă aparte a interpretării neoficiale (neobligatorii) este cea a interpretării comune a dreptului de către
factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, rezultat al modului de percepere a reglementării în vigoare şi mai ales
corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a conştiinţei juridice.

9.4 Metodele de interpretare a dreptului

Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora
subiectul ce efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ.
În dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare în care se includ cea gramaticală,
sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea
concomitentă a mai multor metode care nu se exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat.
• Interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative prin cercetarea
înţelesului cuvintelor utilizate cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel, când actul normativ stabileşte, de
pildă, sancţiunea aplicată pentru o faptă ilicită utilizând formula „se pedepseşte cu închisoare şi confiscarea
averii”, sancţiunile au caracter cumulativ (se aplică ambele), dar când se foloseşte formula „închisoare sau
amendă” acest caracter este alternativ (se aplică numai una din sancţiunile prevăzute).
Putem exemplifica utilizarea metodei gramaticale şi astfel: „infracţiunea de mărturie mincinoasă constă din
fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face
afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat”.
Analiza gramaticală a textului dezvăluie cele două modalităţi de comitere a infracţiunii: una activă, constând în
afirmaţii mincinoase privind împrejurări esenţiale cunoscute de martor, şi una pasivă, constând în ascunderea unei
părţi de adevăr, modalităţi care într-un caz dat ar putea îmbrăca şi formă cumulativă, deoarece ele nu se exclud în
mod reciproc.
Procedeele de interpretare gramaticală impun şi clarificarea terminologiei juridice utilizate distingându-se
trei categorii de noţiuni.
Astfel, o primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit din limbajul comun, constituind
fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătura specifică a dreptului modern fiind un
limbaj accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent, copil minor, etc.).
A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite cu un anumit sens în vorbirea curentă, au în
limbajul juridic un înţeles aparte. De exemplu, noţiunea de teritoriu desemnează în vorbirea curentă o suprafaţă a
uscatului de pe globul terestru, iar noţiunea juridică a teritoriului naţional mai cuprinde şi apele interioare, marea
teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora.
A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile de drept, cum ar fi
noţiunea de “familie” care în ramura dreptului familiei desemnează soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în

5
legislaţia civilă în materie locativă mai cuprinde, pe lângă aceştia, şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc
împreună sau care se află în întreţinere sau îngrijire.
• Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul pe care ea îl
ocupă în ansamblul reglementărilor vizând aceeaşi materie, prin corelarea acesteia cu alte texte din acelaşi act
normativ sau aceeaşi instituţie juridică ori ramură de drept. Această interpretare presupune determinarea
următoarelor elemente:
a) locul ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiţie, clasificare, sediul principal
al materiei);
b) felul normei în cadrul actului (generală, specială sau de excepţie);
c) felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală (dreptul comun, de pildă, un cod) sau o lege
specială, având in vedere că specialul derogă de la general;
d) locul ocupat de actul ce conţine norma în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret, hotărâre
guvernamentală, etc.).
Normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele din partea
generală a aceluiaşi act normativ, iar normele din ramurile de drept se interpretează în strânsă legătură cu
normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune prevăzută în partea specială a Codului penal trebuie,
pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească cumulativ elementele esenţiale definite de art. 17 din partea
generală a codului. La fel, inviolabilităţile apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le
consacră.
Utilitatea interpretării sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv a normelor de
trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţă şi care dobândesc, astfel, conţinutul deplin
prin completarea realizată pe calea interpretării.
• Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în funcţie de cercetarea condiţiilor
istorice concrete care au determinat adoptarea legii şi în strânsă legătură cu care se determină scopul urmărit de
lege. În cadrul acestei metode de interpretare se vor avea în vedere şi noile condiţii istorice în care se aplică legea
şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea acestei metode nu presupune în mod necesar cunoştinţe istorice
deosebite din partea organului de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi profesională,
corelate cu o bună cunoaştere a documentelor care au stat la baza elaborării actelor normative, a expunerilor de
motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este
exemplificarea faptului că întrucât în noul context legislativ de după 1989 se întrebuinţează termenul de “public “
(de pildă, autoritatea publică, domeniul public, proprietatea publică etc.), iar nu cel de “obştesc”, noţiunea a fost
înlocuită în textele legale cu cel dintâi termen.
• Interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea scopului urmărit
de legiuitor, în care sens este deosebit de utilă şi cunoaşterea cauzelor social-economice, extrajuridice care au
impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege cum trebuiesc realizate drepturile părinteşti de
către beneficiarul lor, se va avea în vedere prevederile art.1 din C. Fam. care stipulează că exercitarea lor se va
face numai în interesul copiilor.
• Interpretarea literală şi interpretarea reală. În primul caz, este definitorie stabilirea sensului regulii
juridice aşa cum rezultă acesta din formularea textului de lege, fără nici o altă cercetare deosebită, întrucât există
o concordanţă deplină între forma şi conţinutul exprimării juridice. În cel de al doilea caz, se încearcă descoperirea
intenţiei veridice a legiuitorului aşa cum se desprinde din economia legii, trecând peste unele aparenţe de text.
Astfel, de exemplu, art. 142 C. pen. conţine definiţia juridică a noţiunii de teritoriu, iar art. 143 din acelaşi act face
precizarea că prin infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege şi infracţiunea comisă pe o navă sau
aeronavă română.
6
 În ceea ce priveşte interpretarea reală a actelor juridice individuale, este de precizat faptul că art. 977 C.
civ. prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor folosiţi.
• Interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă. În primul caz, normei juridice i se stabileşte un
conţinut mai larg decât cel rezultat din formularea legală. De regulă, se utilizează interpretarea extensivă în cazul
unor texte legale ce cuprind enumerări cu caracter exemplificativ. În practica judiciară mai veche a controlului
judecătoresc asupra actelor administrative ilegale - întemeiat pe Legea nr.1/1967 abrogată prin actuala lege a
contenciosului administrativ - au fost considerate ca acte administrative de planificare (art.14 lit.b), deci exceptate
de la acest control, nu numai acele acte juridice care stabileau drepturi şi obligaţii reieşite din planul economic, ci
şi acte juridice referitoare la sistematizarea localităţilor, inclusiv autorizaţiile de înstrăinare a imobilelor, deşi
acestea din urmă nu stabileau sarcini de natura economică în materie de planificare.
Interpretarea restrictivă, opusul celei dintâi, apare în situaţia în care normei i se atribuie un sens mai limitat
decât părea că rezultă din textul legal. Astfel, de exemplu, infracţiunea de ultraj contra autorităţii (art. 239 din
Codul Penal) se comite împotriva unui funcţionar cu atribuţii de autoritate de stat, dar numai dacă acesta se
găseşte în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, în caz contrar, dacă respectivul
lucrător este în afara atribuţiilor legale sau şi le-a depăşit, el nu va dispune de protecţia juridică penală.
O categorie intermediară o reprezintă regulile juridice de strictă interpretare, care nu pot primi nici sensuri
extinse şi nici restrânse, în cadrul cărora intră, de regulă, enumerările limitative, excepţiile şi prezumţiile legale.
Analogia în drept
Metodele de interpretare enunţate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a dreptului pentru
situaţii în care există neclarităţi sau sensuri susceptibile de interpretări diferite datorate modului deficient de
redactare a textelor legale. Într-adevăr, uneori dincolo de deficienţe ale tehnicii juridice, se pot manifesta chiar
lacune legislative cauzate de nereglementarea unor situaţii ce se ivesc în practică şi care se cer a fi rezolvate. În
asemenea cazuri, metodele de interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situaţiilor respective,
deoarece utilizarea lor se face avându-se în vedere numai textele legale existente, fie ele şi deficitare în redactare
ori restrictive în conţinutul lor, dar oricum vizând situaţii ce cad, într-un fel sau altul, sub incidenţa lor.
În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat
instituţia analogiei, în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor specializate se rezolvă
pe bază unor norme în vigoare, dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor
esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Astfel se ajunge la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru
anumite cazuri trebuie aplicat şi pentru alte situaţii similare din raţiuni identice (argumentul “a pari”), întrucât
aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Aplicarea dreptului prin analogie reprezintă expresia unei nevoii de
tratament juridic egalitar sau egalitate juridică deoarece regula de drept vizând o anumită situaţie se extinde şi
pentru alte situaţii nereglementate, dar asemănătoare.
În dreptul nostru nu există o consacrare legală a instituţiei analogiei, dar din prevederile art. 3 C. civ. se
desprinde obligaţia judecătorului de a soluţiona orice cauză dedusă spre soluţionare, chiar dacă legea nu prevede
reglementarea ei.
Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia dreptului. Analogia legii este procedeul la
care se recurge atunci când se constată lipsa normei juridice sau a textului normativ care să reglementeze cazul
dat prin utilizarea într-o astfel de situaţie a unei norme ce vizează un caz asemănător (analog) şi care se poate
regăsi în actul normativ reprezentând sediul materiei sau instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Spre
deosebire de interpretarea extensivă, unde există un text de lege de bază care primeşte aplicabilitate prin
extensiune şi pentru cazuri nereglementate, în cazul analogiei legii un asemenea text lipseşte cu desăvârşire.

7
Astfel, de exemplu, în lipsa unei reglementări exprese privind livrarea sau furnizarea produselor între unităţile
economice de stat se aplicau regulile contractului de vânzare-cumpărare din Codul Civil.
Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului. Ea este consacrată de Codul Civil (art.3),
unde situaţiile practice au infinite posibilităţi de manifestare, dar a fost interzisă în dreptul penal, deoarece, în
materia infracţiunilor, nu pot exista fapte care să fie considerate infracţiuni, ceea ce ar antrena răspunderea
penală, întrucât în această ramură a dreptului operează principiul legalităţii incriminării.
Analogia dreptului reprezintă procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate juridic în lipsa oricărui
text legal, iar soluţionarea se face în temeiul principiilor generale ale dreptului. Astfel, de exemplu, în nici o ramură
de drept nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele lor juridice acte sau fapte, precum şi raporturi
derivând din ele, care prin conţinut, obiect şi scop sunt contrare ordinii de drept şi celei publice, regulilor de
convieţuire socială, întrucât lezează demnitatea umană, consacra inechitatea şi inegalitatea, precum şi
discriminarea.
În aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se manifeste o prudenţă deosebită,
în sensul ca prin utilizarea ei să nu se ajungă, în mod voit sau nu, la încălcarea legii, la depăşirea competenţelor
legale ale autorităţilor de stat şi la arbitrar. Sub acest aspect, un punct de sprijin în soluţionarea unei cauze şi
motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin constituţional.
Utilizarea analogiei are un caracter excepţional, iar soluţia dată are putere juridică numai în cazul dat şi
doar faţă de părţile implicate, ea nefiind obligatoriu de urmat în viitor pentru cauze similare deduse soluţionării,
chiar şi pentru acelaşi organ. În acest fel, norma creată prin deducţie în reprezentarea celui care a aplicat-o nu
devine prin actul de soluţionare izvor de drept, fiind produsul exclusiv al conştiinţei juridice a organului de aplicare
a dreptului fundamentat pe principiile cele mai generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale
instituţiei juridice respective.