Sunteți pe pagina 1din 18

Pr.Prof.Dr.Stăniloaie D.,Sâmbăta, ziua morţilor,Duminica, ziua învierii si a vieţii fără de sfârşit ,Ortodoxia,XXXIII,nr.2,apr.

-
iunie,1981,p.129

Vechiul Testament nu trăieşte sub lumina învierii. Pentr u el, învierea e doar o
speranţă nelămurită (Iez. XXXVII), nu e un fapt împlinit în Hristos ca un temei sigur al
învierii tuturor. De aceea el trăieşte in cadrul creaţiunii cu o viaţă supusă morţii, sau
descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfârşitul fiecărui trup omenesc şi a
tuturor formelor ce apar în lume. Vechiul Testament nu cunoaşte decât ziua Sâmbetei,care
reprezintă sfârşitul oricărei forme i n d i v i d u a l e ma- teriale a creaţiunii.
E drept că moartea sau descompunerea trupurilor a i n t r a t în crea-ţiune prin păcat.
Ea n-ar fi intrat însă în lume dacă lumea n-ar fi făcută capabilă să primească şi ea
moartea. Dar aceasta ar fi însemnat ca Dumnezeu să lucreze continuu în lume, pentru a
ţinea formele ei materiale individuale copleşite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.
Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferită de moarte pr i ntr- un act de
atotputernicie a Lui. A voit ca să se ridice la starea de nestricăciune şi printr-un efort al
fiinţelor raţionale din cadrul ei. Omul însă nu s-a angajat in acest efort deci nici Dumnezeu
n-a avut prilejul să încoroneze acest efort cu ridicarea creaţiunii la planul superior al vieţii
fără de sfârşit, deplin spiritualizate, egală în fapt cu viaţa ce va veni creaţiunii prin înviere.
Această nouă treaptă a creaţiunii, sau desăvârşirea ei, va veni prin lisus Hristos, în care atât
Dumnezeu cât şi omul împlinesc partea lor.
Deocamdată, după ce Dumnezeu aduce lumea la existenţa, se opreş
te din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de înviere, de imposibilitate a descompunerii
sau stricăciunii .Desigur, creaţiunea lumii a fost
un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu că erau «bune foarte»), şi
încheierea acestei lucrări a lui Dumnezeu a meritat sa fie sărbătorită (
de oameni, sau să-i îndemne sa laude pe Dumnezeu. Până la venirea darului cel mare,
Dumnezeu trebuie lăudat şi pentru cel mai mic. Căci se
ghiceşte că acest dar mai mic e dat pentru a fi încoronat prin cel desăvârşit.
Dar din vina strămoşilor darul mai mic care putea fi, t r ebui a să fie temelia pe care să se
aşeze darul mai mare, n-n putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus morţii formelor
materiale individuale, dar nu şi pieirii totale, sau morţii speciilor şi a regnurilor înseşi şi
a sufletelor omeneşti.

1
Acest lucru cu înţeles îndoit, pozitiv, dar numai până la un loc, e im pli cat în cuvântul
Genezei II, 3: «Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi o a sfi nţ it pe ea ; că întru
aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a început Dumnezeu a face».
In primul rând aceste cuvinte arată că a pus un hotar lumii create ; Dumnezeu nu merge
Ia infinit cu creaţiunea, sau cu aducerea la existentă a lucrurilor care nu sânt din veci, ci
au fost începute să fie făcute. Iar dacă lumea o finită şi are un început, nu poate avea în ea
nemurirea formelor ei individuale, adică sursa infinită de viaţă.
In al doilea rând, tot prin aceste cuvinte se arată că Dumnezeu nu conti nuă să lucreze
în lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea însăşi, ca în planul vieţii nemuritoare, ci
numai prin lucrarea Lui. Ci E1 s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creaţiune.
Desigur că această «odihnă» a lui Dumnezeu nu e o odihnă în toate privinţele. Dumnezeu
continuă să fie viu, iar aceasta nu înseamnă numai o lucrare în planul necreat, în relaţiile
iubitoare intertreimice, ci şi o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creaţiunii. El împli-
neşte lucrarea ele conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare
deosebiţii de grijă a poporului Israil, de pregătirea prin el şi prin proorocii ridicaţi din sânul
lui, a venirii Fiului Său, a pr i m i r i i Lui de către oameni, a învierii Lui ca temelie a ridicării
întregii creaţiuni la învierea şi viaţa de veci.
Dar însăşi învierea Fiului Său ca om nu o săvârşeşte Dumnezeu de la început, căci nici
trimiterea Lui ca să se întrupeze ca om nu o împlineşte de la început. El se reţine încă de la
fapta aceasta. El «se odihneşte» şi în privinţa aceasta lumea trăieşte de aceea încă în
orizontul m or ţ i i , în care intră după căderea în păcat, sau după desfacerea de Dumnezeu.
«Odihna» Ini Dumnezeu are şi ea atât un semn negativ, cât şi unul pozitiv. Sensul negativ
constă în reţinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediată a creaţiunii la starea învierii;
sensul pozitiv stă în pacea lăuntrică a iubirii întreolaltă a celor trei Persoane
dumnezeieşti. Moartea persoanelor umane dinainte de Hristos e o urmare mai mult a
«odihnei), negative a lui Dumnezeu, a încetării activităţii Lui în lume. Dar oamenii nefiind
supuşi morţii cu totul şi definitiv, dacă au trăit cu nădejdea în venirea Mântuitorului şi a
învierii lor pe temeiul învierii Lui, se bucură în oarecare măsură şi de «odihna» pozitivă a
lui Dumnezeu. Cei de după Hristos însă, dacă au crezut în El, se bucură în mod cu mult mai
accentuat în «odihna» lor, de «odihna» pozitivă a lui Dumnezeu, î n t r u câ t au şi cunoştinţa
învierii lui Hristos şi aşteptarea sigură a î n v i e r i i lor, ca şi o oarecare sălăşluire a Iui

2
Dumnezeu în ei. In epistola către Evrei sîntem îndemnaţi toţi creştinii «să ne silim să
i n t r ă m în acea odihnă» fericită a lui Dumnezeu. Dar creştinii au int r a t în acea odihna,
pentru că au cunoscut pe Hristos Cel înviat şi-L au în ei; pentru că au cunoscut Duminica
adică o altă zi de odihnă, ziua odihnei depline, care e şi învierea şi viaţa adevărată. «Căci
dacă Iosua i-ar fi odihnit n-ar mai fi vorbit după aceea de o altă zi de odihnă»(Deut. XII, 9).
«Drept aceea, s-a arătat o altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu» (Evrei IV, 9).
Astfel, pe de o parte morţii creştini adormiţi se află într-o «odihnă» echivalentă cu încetarea
activităţii lor prin trup asupra lumii, deci într-o sâmbăta spirituală, şi de aceea îi pomenim
sâmbăta pe de altă parte sâmbăta lor e deschisă spre Duminica învierii cu trupul,căci sânt
cu Hristos. În creştinism sâmbăta se bucură şi ea de o atenţie specială,dar ea-a căpătat o
altă semnificaţie pentru ei. Căci ea e deschisă spre Duminica învierii, spre odihnă deplină
cu Hristos de după înviere,fiind o pregustare a aceleia. Hristos însuşi,în timpul vieţii
pământeşti, a cinstit sâmbăta, căci, încă nu înviase, nu se făcuse pârga creaţiunii înviate.
Dar ştiind de învierea Sa şi aflând despre aceasta de la El şi ucenicii Săi, relativizează în
oarecare măsură cinstirea sâmbetei, punând-o mai prejos decât Duminica, fără să o
egalizeze cu totul cu :celelalte zile. Domnul Cel înviat va cinsti mai" mult Duminica decât
sâmbăta. În unire cu, El se va trai şi de creştini încă în viaţa aceasta în lumina veşniciei,
sau în ziua fără sfârşit a învierii Lui, care începe să apară la orizont. Acum cei ce cred în
El nu vor mai cunoaşte numai pe Dumnezeu Cel ce se reţine în odihna Lui de la ridicarea
creaţiunii la treapta învierii, sau a unirii depline cu El ci pe Dumnezeu Cel întrupat şi
înviat, unit cu ea. Acum a apărut în deplină lumină «Ziua Domnului» dies
Dominica,ziua_plină de Hristos Cel înviat şi putinţa celor ce cred în El de a se uni cu El
încă de acum.(Fapte ll,20 ; l Cor. l, 8 ; Filip. L, 6 ; ll Petru lll, 12 ; Apoc. L, 10; XVl, 14 )
Ea e ziua eternă în care lucrează Hristos ridicarea şi umplerea continuă a creaţiunii de
prezenta Dumnezeiri Sale, care a copleşit desăvârşit trupul Său cel înviat şi va duce, prin
învierea noastră, şi trupurile noastre la această stare.
Sâmbăta stă şi Hristos cu trupul în mormânt, deşi ar fi putut învia îndată după moarte.
Dar stând sâmbăta în mormânt, a întărit înţelesul «odihnei» de sâmbăta a lui Dumnezeii,
ca reţinere pentru o vreme de la ridicarea creaţiunii la starea învierii şi prin aceasta ca
adeverire a faptului că nu prin el însuşi se ridică omul la starea de înviere, ci că el trebuie
să moară întâi ca om ce poartă urmele păcatului, pentru ca să se arate că învierea este o

3
faptă a lui Dumnezeu mai presus de puterile noastre omeneşti şi ale creaţiuni.
Vom continua noi să ne oprim în moarte, să prăznuim reţinerea lui Dumnezeu de la
actul învierii, după moartea întregii activităţi a omului de pe urma păcatului ?
Ziua învierii nu este o zi de sfârşit, cum e sâmbăta, ci ziua unui alt început, a începutului
vieţii fără de sfârşit: «Ziua cea dintâi», ziua începutului fără de sfârşit, e socotită şi ca ziua a
opta în comparaţie cu ziua cea dintâi a creaţiuni . Şi pentru această zi a opta nu va mai fi
urmată de altele, ci va fi eternă, sau infinită, arta creştină a făcut din 8 culcat şi un simbol al
eternităţii, sau al infinităţii.
E de remarcat că apostolii se întâlnesc cu Domnul Cel înviat în mod repetat în Ziua întâia a
învierii, sau Duminica, arătându-se că întâlnirea aceasta cu Domnul e intrarea lor anticipată
în eternitatea sau în infinitatea lui Dumnezeu, o experienţă duhovnicească a acestei
infinităţi. Duminica e de aceea şi ziua bucuriei şi a adunărilor lor pentru a se întâlni cu
Domnul Cel înviat, în care experiază trăirea in infinitatea Lui (Ioan XX, 19, 26 ; Luca
XXIV, 13, 36).
Tot Duminica se pogoară Duhul cel Sfânt al lui Hristos peste Apostolii adunaţi la un loc, în
foişorul de sus din Ierusalim (Fapte II, 1 ş.u.). Iar prin Duhul lui Hristos se trăieşte în modul
cel mai accentuat experienţa fericită a vieţii infinite cu Hristos cel înviat. Conştienţi de
întâlnirea cu această viaţă infinită a lui Hristos Cel înviat, în ziua întâlnirii cu El, adică
Duminica, Apostolii prăznuiau Duminica şi nu sâmbăta (I Cor. _X.VI.j_l). în această zi
«frângeau pâinea» euharistica adică se uneau deplin cu Hristos Cel înviat (Fapte XX, 7). )
Precum am văzut, aşa cum Duminica a înviat Domnul şi s-a arătat ucenicilor Săi, tot
Duminica va veni a doua oară căci aceasta este «Ziua Domnului»; pentru că odată cu
venirea Lui va veni eternitatea vieţii noastre chiar şi cu trupul.
Domnul-cel înviat şi-a acoperit trupul Său de lumina Duhului biruitor al morţii prin
învierea Sa. Din lumina aceasta apărea atunci când voia, ca să-L vadă ucenicii. Din lumina
aceasta va apare şi când va veni a doua oară. Dar tot lumina, aceasta, care e lumina şi viaţa
eternă adusă nouă prin Duhul, a venit lumii Duhul din El în ziua de Rusalii şi se va răspândi
din El la sfârşitul lumii peste toată creaţiunea.
El va veni «pe norii cerului» (Matei XXIV, 30), înlocuind soarele material. Căci
atunci soarele material se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei, atât soarele cit şi
luna fiind copleşiţi de lumina Duhului sălăşluit în trupul Său (Matei XXIV, 29).
4
Iisus e scăldat de la învierea Sa cu trupul în infinitatea luminoasă a dumnezeirii Sale,
aşa cum omul cuprinde în văzul ochilor săi trupeşti spaţii largi în univers, iar prin
instrumente care prelungesc vederea acestora poate privi cosmosul până la distanţa celor
cinci miliarde ani lumină, sau se poate întinde şi mai departe, dacă se va descoperi că
universul este şi mai întins. Dar putinţa aceasta de vedere atât de cuprinzătoare a ochilor
omeneşti trebuie să fie coextensivă cu spiritul său capabil să cuprindă, pe lângă cosmosul
întreg, infinitatea dumnezeiască, întinzându-se dincolo de cunoaşterea cosmosului.
Din această infinitate, datorită căreia prinde în raza luminii ce-L acoperă totul, deci
întreg cosmosul, va apărea atunci' Hristos într-o clipă, ca venind pe norii cerului. Duhul şi
lumina Lui va umplea pe toţi în aşa fel, că şi ei, fiind lingă El, vor fi în acelaşi timp unul
lângă altul, deşi vor umplea totodată întreg cosmosul copleşit de lumina Lui Hristos. Căci şi
noi «vom fi ridicaţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, ca să fim pururea cu El»
(I Tes. IV ,17 )
Ştiinţa de azi ne arată că putem fi aproape unii de alţii fără să desfiinţăm totuşi
mărimea cosmosului. Dacă sunetul pornit din mine se comunică prin undele aerului care-1
mişcă şi în care se imprimă, celor de la mari distanţe, iar imaginea mea face la fel prin
undele l u m i n i i , cu atât mai mult se va produce această comunicare prin lumina mai presus
de fire ce va porni din Hristos şi ne va umplea pe toţi. Prin această lumină vom comunica
însăşi intimitatea şi înţelegerea noastră spirituală, având-o imprimată în trupurile noastre
transparente, ca unele ce vor fi înduhovnicite la maximum. Şi dacă în comunicarea
pr i l ej ui t ă de aerul şi lumina materială, nu e numai sunetul şi imaginea mea, ci sânt în
oarecare fel eu însumi, fără să încetez de a ocupa locul meu şi fără a mă confunda cu cei
cărora mă comunic, cu atât mai mult voi fi eu însumi in lumina Lui Hristos prin Care mă voi
comunica tuturor. Toţi sânt distincţi şi toţi îşi sânt apropiaţi şi inferiori în lumina Lui
Hristos, sau în împărăţia cerurilor. Intensitatea iubirii din suflete, transparent e ca lumină
prin trupurile noastre, ne va face să ne comunicăm în mod desăvârşit, ca să fim unul lângă
altul şi unul în altul fără să ne înghesuim unul pe altul. Toţi vor fi acolo distincţi şi toţi
apropiaţi şi-n deplină comunicare reciprocă.
Tot cosmosul va fi astfel locuinţa înduhovnicite a fiinţelor umane, devenită o unică şi
mare familie. Fiecare va fi văzut de toţi şi va fi lingă toţi şi în toţi, fără să se strâmtoreze sau
să se confunde unul cu altul. Cu atât mai mult va fi văzut Hristos de toţi şi prin toţi, p e n t r u
5
că lumina Lui umplându-i pe toţi, ca înţelesul şi iubirea at ot cupri nzăt oare, va mijloci
între Hristos şi toţi fără să-i acopere, ci făcându-i ca însăşi prezenţi şi strălucitori de lumină
şi iubire unii altora, în depl i na lor identitate şi distincţie. Cei lipsiţi de curăţia interioară şi
de deschiderea iubitoare, nefiind medii comunicante de lumină, adică de i ubir e şi de
înţelegere, nu vor fi văzuţi nicidecum, întunericul acoperindu-i sau închizându-i în ei
înşişi cu totul.
Cei din lumină vor apărea sau vor străluci din lumina care-i va umplea în măsura
dragostei cultivate în ei. Şi vor apărea altora în măsura dragostei, cultivată în aceştia. Dacă
dragostea şi curăţia sau sinceritatea interioară este măsura arătării lor, probabil că în măsura
în care unii îşi vor îndrepta dragostea uneori mai mult spre unii, alteori mai mult spre alţii,
vor ieşi din lumina care-i acoperă mai mult spre unii sau spre alţii ;,Toţi se vor întrepătrunde
Se vor afla pretutindeni şi nicăieri de unul singur’’. Există o taină a legăturii între dragoste,
înţelegere şi luminii, legătură care este una cu comuniunea, taină pe care noi nu o pricepem
acum, ci o b ă n u i m doar şi o primim cu credinţă pe baza unor începuturi de e x p e r i e n ţ ă ,
în viaţa noastră de aici.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune că sfârşitul va veni când se va împlini numărul fiinţelor
umane ce vor veni la existentă. E probabil că acest număr e destinat să corespundă
dimensiunilor uriaşe ale cosmosului,lui, pentr u ca nici o parte a Lui să nu rămână fără
oameni când vor învia toţi şi vor sta în jurul Lui Hristos, fără să se înghesuie cu trupurile,
ci intr-o inferioritate reciprocă universală.
Căci uriaşele dimensiuni ale cosmosului vor fi copleşite de unica l u m i n ă a Lui Hristos,
care va face să nu se simtă distanţa între ei. Pentru că toţi şi toate vor fi unificaţi şi adânciţi
în această unică lumină, care copleşeşte distantele. Prin ea viaţa tuturor se va întrepătrunde
fără ca ei să se desfiinţeze ca persoane. Căci viaţa tuturor va pătrunde, prin lumina Lui
Hristos, în aceeaşi infinitate dumnezeiască. Toţi vor vedea în acelaşi timp tot ce e creat, dar
în lumina infinită, care depăşeşte tot ce e creat, în lumina infinită, dar unică, infinită în
adâncime, lumina lui Dumnezeu Cel mai presus de creaţiune. Iar viaţa în această l u m i n ă
i nf i ni t ă şi eternă va fi o Duminică veşnică. Ea va fi plinătatea de lumină mai presus de fire
a unei veşnicii sărbătoreşti. Căci aceasta este sărbătoarea pătrunderea în firea creată a ceea
ce e mai presus de fire şi trăirea acestei realităţi mai presus de fire. Va fi sărbătoarea unei
vieţi a luminii mai presus de fire, neîntreruptă de noapte, a unei vieţi care are toate şi nu e

6
lipsită de nimic,
căci bogăţia ei spirituală copleşeşte toate trebuinţele materiale. Va fi
sărbătoarea vieţii desăvârşite, fără sfârşit, deci a odihnei fericite, a luminii fără umbră, a
bucuriei fără nici o lacrimă, va fi «sărbătoarea sărbătorilor». Căci nici o lipsă, nici o boală,
nici o grijă, nici o temere de moarte, nici o neprietenie şi nici un blestem nu va da prilej de
vreo
nemulţumire, de vreo durere, de vreun suspin (Apoc. XXI, 4 ; XXII, 3).
Aceasta nu va fi ziua sâmbetei, sau a laudei acestui cosmos supus
morţii sau alternării dintre naştere şi moarte, ci «Ziua Domnului» Cel
î nviat, Cel în care totul este numai viaţă, fără margini, fără sfârşit. Pe
aceasta o pregustăm noi de acum de aceasta ne bucurăm de acum, nu
de sâmbătă, sau de ziua creaţiunii care zace în moarte, care nu ştie de
înviere. Căci această creaţiune în forma de acum nu e veşnică, ea nu
ne prilejuieşte bucuria deplină. Ziua de laudă a ei este unită cu resemnarea într-o existenţă
supusă morţii, cu o creaţiune care nu are în ea
însăşi, se primeşte numai în Hristos transfigurarea ei, învierea ca
ziua eternă a altui plan decât al zilelor creaţiunii prezente.Sf ânt ul Chirii din Alexandria
dovedeşte chiar din Vechiul Testament că Sâmbăta era ziua până la care se aduceau în legea
Veche jertfele nedesăvârşite de animale, care lăsau pe om în păcat. El citează în acest sens
chiar textul din Numeri XXIX, 35—39: «Şi în ziua a opta veţi avea încheierea praznicului.
Nici un lucru de slujire (de jertfe) să nu faceţi în ea». Apoi, explicând acest loc, zice :
«Auzi cum spune legea l i m p e d e : «încheierea praznicului este»? Căci s-a încheiat slujirea
în umbre şi călăuzirea prin tipuri spre ziua a opta, când a înviat Hristos şi a i ntr at timpul
tăierii împrejur în duh, Căci s-a încheiat mulţimea veche a celor chemaţi, care sufereau de
păcatul necredinţei, şi a răsărit în locul ei poporul cel nou şi distins prin tărie
duhovnicească» (închinare în duh şi adevăr, cartea XVII; P.G., 68, 1124). Jertfele de animale
vor fi, «până în ziua a şaptea, adică până la venirea Mântuitorului nostru, când s-a ivit
odihna în duh şi sfârşitul (faptelor) păcatelor. Căci ,am fost îndreptaţi in Hristos de veacul
acesta care se apleacă spre păcat. De aceea înţelept orânduieşte legea până Sâmbăta aducerea
jertfelor, adică rostul legii şi slujirea prin jertfe cerută de ea, când introduce pe cea în
Hristos» (Ibidem).

7
De aceea, adevărata odihnă o avem noi acum, în ziua învierii lui Hristos. A spus-o
aceasta înainte de Sfântul Chirii din Alexandria, Sfântul Apostol Pavel (desigur gândindu-se
la locul din Num. XXIX, 35—39). Căci acesta spune în Epistola către EvreiŢlV, 9—li :
«Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu... Să ne silim deci
să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării», cum a căzut
Adam, de la ziua Duminicii în cea a Sâmbetei.
Despre această nouă odihnă, la care trecem în Hristos, şi pe care o reprezintă Duminica,
spune iarăşi Sfântul Chirii din Alexandria : «Iar că încetăm de la lucruri (sabatizăm) în
Hristos, ajungând la odihna (a-devorată), întrucât ne oprim de la străduinţele lumeşti şi nu
mai purtăm grija pământească, ci ne desfătăm mai degrabă de cea în Domnul, precum s-a
scris (Ps. XXXVI, 4), şi avem la El chemarea aleasă, ne spune iarăşi limpede Leviticul».

Pr. conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia sărbătorii duminicii ,Ortodoxia,XXXIII,nr.2,apr.-iunie,1981,p.129

Înainte de înălţarea la ceruri, Mântuitorul Iisus Hristos a făcut sfinţilor Săi Apostoli o
mare şi preţioasă făgăduinţă : «Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului» .(Matei XXVIII, 20). Biserica creştină a văzut în această făgăduinţă vrerea însăşi
a Fiului lui Dumnezeu de a I se proslăvi numele şi de a I se face cunoscută opera Sa
mântuitoare. De aceea, dintru început a avut preocuparea deosebită să facă simţită prezenta
spirituală, nevăzută, dar profund reală a Mântuitorului în viata credincioşilor. In vederea
împlinirii acestei porunci divine, ea a întreţinut vie amintirea vieţii, a învăţăturii şi faptelor
Domnului în obştea creştină, prin comemorarea lor periodică. Intre aceste fapte, cu caracter
de aniversare, un loc de frunte îl deţine învierea Mântuitorului.
Dragostea lui Dumnezeu ni s-a descoperit în multe chipuri. Actul suprem însă al
revărsării harului divin îl formează învierea lui Hristos, care este garanţia şi arvuna propriei
noastre învieri. Prin învierea Domnului s-a rupt boldul morţii şi s-a pus capăt nimicirii din
firea noastră şi din toată făptura. De bucuria învierii se umple şi tresaltă cerul şi pământul,
îngerii şi oamenii, toată făptura fiind eliberată şi transfigurată. Jertfa de pe cruce a
Mântuitorului ne-a răscumpărat, dar actul final şi triumfal al acestei jertfe, adică învierea,
ne-a înfiat şi ne-a integrat în împărăţia lui Dumnezeu.De aceea, trăirea în lumina, bucuria şi
nădejdea învierii este fundamentală în viata creştină, este factorul determinant în materie de
8
prăznuire. Bucuria este indicele de trăire religios-morală al relaţiei noastre cu Hristos in
actul cultic al prăznuirii, relaţie care nu se reduce însă la o simplă amintire recunoscătoare şi
emoţionantă, fiind o legătură vie, susţinută nu numai de noi, ci de Iisus Hristos însuşi, care
petrece cu noi «până la sfârşitul veacului».
În fiecare an bisericesc în cultul public al Bisericii noastre se repetă integral ciclul
actelor răscumpărătoare prin care Hristos a trecut umanitatea, Sa, pentru a ne oferi
nemurirea. Această succesiune în fapte şi amintiri sfinte o aflăm, rezumând ceea ce este
esenţial în opera mântuirii, în vederea întâlnirii continue a credincioşilor cu Hristos şi în
cursul fiecărei săptămâni întâlnirea însă cu Domnul, "care aduce cu Sine, pentru
credincioşi, cel mai de seama efect mântuitor, are loc în ziua de Duminică, cu prilejul
aniversării învierii. Astfel, între zilele săptămânii, Duminica este zi de sărbătoare, fiind
comemorarea actului învierii, prin care totul s-a sfinţit şi s-a îndumnezeit sau s-a făcut
capabil de sfinţire şi de îndumnezeire. Comemorarea aceasta însăşi nu este decât experienţa
dobândirii actuale a vieţii divine, cu adevărat nouă, viaţă care nu poate veni decât de
dincolo de fire, de la Hristos, Domnul, cel de-a dreapta Tatălui preamărit. Toate zilele
săptămânii, prin fapte că se găsesc prinse în ciclul legilor firii, care se repetă, m enţ i n
f ăpt ur a î n t r e naştere şi moarte, numai Duminica o ridică la î nt âl nir ea cu
D u m n e z e u şi o transpune în împărăţia de har a sfinţeniei în l u m i n a şi nădejdea
învierii.
De la începuturile sale, creştinătatea prăznuieşte săptămânal, prin rugăciune şi
odihnă, dar mai ales pr i n meditaţie şi î n ă l ţ a r e sufleteasc ă, toate prilejuite de
participarea la Sfînta Liturghie ziua de D u m i n i c ă . Mărturiile biblice se asociază,
în mod firesc, cu numeroasele documente ale timpului încă în perioada apostolică,
scrierile sf inte consemnează adevărul că toţi creştinii prăznuiau Duminica. E vorba
despre o constatare asupra căreia nu planează nici o suspiciune. Acest fapt istorie, care
este şi un adevăr de credinţă, nu a avut nevoie, până in, secolul trecut, de nici un suport
exegetic şi de nici o apărare, î n t r u c â t nu a fost contestat de nimeni. Odată, însă cu
apariţia unor tălmăciri biblice noi, care, contestă valoarea sărbătoririi Duminicii,
lucrurile se schimbă. Cr e di n cioşii Bisericii noastre strămoşeşti, de origine
apostolică, sânt obligaţi, să-şi cunoască bine .motivele pentru care prăznuiesc
D um i n i c a, spre a rămâne pe deplin încredinţaţi că ei se află pe drumul a d e v ă r u l u i

9
mântuitor, ţinând cu scumpătate la credinţa părintească.

Temeiurile teologice si spirituale ale sărbătoririi duminicii

Duminica este ziua comemorării si învierii Domnului, precum este şi ziua întâlnirii
noastre cu Hristos cel preamărit. Desăvârşind istoria mântuirii, recreând in El însuşi
pe om, ca şi întreaga făptură, o d i h n i n du-se în sabatul binecuvântat, Hristos a înviat din
m or ţ i în ziua î n t â i a săptămânii, după ce a trecut Sabatul (Matei X X V I I I , I ,• el.
M a r c u / XVI, 1 ,• Luca XXIV, 1 ; loan XX, 1). Duminica' este ziua in cmc a în-' ceput,
în sensul religios al cuvîntului, un t i m p nou : eonul in-/i"rii.;'I)eşi in aparenţă acest
«eon» rămâne încadrai în fusur i l e oi are ale planetei noastre şi este măsurat cu
numărul şaptea el este t i m pul cunoscut de către credincioşi, ca fiind cu adevărat
nou, înlrueil ponrlii un n-f|ex de eternitate şi este transparent pentru împărăţia lui
Dumnezeu. Indicele ide prăznuire a Duminicii priveşte prezenţa, iputerea şi bucur i e
impură.--)--'' \ ţiei cerurilor ce se manifestă în acest veac. «TJacă Hristos nu a i n^i âr
— se exprimă Sfînlul Apostol Pavel către credincioşii din ( ' o r i n l zadarnică este
atunci propovâduirea noastră, zadarnică şi cirilin'n \ năşiră... sinteţi încă în păcatele
voastre» (I Cor. XIV, 15, 17]. i n i r- a d c v ă r, învierea înseamnă refacerea lumii în har,
reînnoirea u m a n i l ă ţ i i , ii"mi-cilierea întregii creaţii. în actul învierii lui Hrislos,
omul îşi sărbătoreşte victoria definitivă asupra morţii. Opera m î nl ui r i i , oaie prin
invi-ere a atins desăvîrşirea, constituie, pentru toţi creştinii, l ei m-i ul credinţei, sursa
vieţii şi a existenţei lor spirituale. în baza a c t u a l i / a r i i periodice a faptelor lui Hristos,
în cult, prin prăznuirea Dum i ni ci i , credincioşii ajung să dobîndească ca o arvună
starea învi eri i, deveni nd lolodală şi martori în duh ai preamăririi Domnului.

De asemenea, cu o referire directă la semaificaJjajşHei de duminică, r zi în care a avut


loc învierea, găsim în psalmul) ^^J,_2^următoarea \ enunţare /profetică : Aceasta este
ziuapej:£re_aJ3mPo^fJomnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru earApelufcare se
adresează, în general, ! tuturor credincioşiror71iu"~priveşfe*~cfsimplă bucurie ce ne-o poate
pro-/ cura trăirea «în Domnul», ci 5escoperirea însăşi a acelei minunate zi "\ pe care ne-o
pregăteşte Mesia: «să ne_veselim intiu_ea».. E ca şi'cum celelalte zile nu ar fi .fost
destinatesă ne reveleze puterea, înţelepciunea bunătatea divină. Astfel, putem uşor să
ajungem la înţelegerea că acest apel e şi un elogiu al profetului David închinat Celui ce
10
a.înviat într-o anumită zi. Prin corelaţia dintre faptuLbucuriei la care ne 1 cheamă pro-: fetul
şi prilejul pe care îl avem într-o anumită zi de a ne bucura, se adevereşte că timpul i~înduit
pentru sărbătorire, alături de semnificaţia sărbătoririi însăşi şi indicele ei de trăire religios-
morală, este un factor /■determinant în materie de prăznuire. In prima zi a creaţiei, care se
afla \' Ia începutul săptămînii în care apare lumea,'Dumnezeu creează lumina J ca sursă a
vieţii, a fericirii şi a fecundităţii pentru întreg universul. j «Ziua întîia a săptămînii», în
care inviază Hnstos, este, în acelaşi fel, \un izvor de lumină ce umple de strălucire orizontul
unei ere noi,
f2) Ziua Duminicii este, de asemenea, şi comemorarea evenimentului ce a avut loc la
Cincizecirne,. al cărui sens şi conţinui este pogbrîrea Stintului Duh în lume, pătrunzînd
astfel în viaţa omenească şi în existenţă pesteTof,învederea transfigurării ei.. O trăsătură
specifică se ada-'■ ugă sărbătoririi Duminicii şi- ea provine din intervenţia cu lotul nouă 1 a
Duhului şi a pogorîrii_Sa]e personale în lume, coborîre analoagă celei ' a Fiului lui
Dumnezeu. Iată ce ne spune Mîntuitorul însuşi : Dacă Eu nu Mă voi duce, Mingîietorul
nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce îl voi trimite la voi . (loan XVI, 7). în ziua de
Rusalii, Sfîntul Duh pogoară în foişorul din Ierusalim, în chipul limbilor de foc, pentru a fi
prezent în lume într-un mod deosebit de felul prezenţei şi lucrării Salo pretutindeni în
creaţie^ Sionul devine NquJJe.nis.ajhm, alianţa definitivă a lui Dumnezeu cu
credincioşii,JSfJnţijîişCTicJ^ In primul rînd, acest lu-'i cru înseamnă că avem un motiv în
plus să considerăm sărbătorirea Du-' minicii, nu o simplă referire sau comemorare care
exaltă un fapt din trecut, ci'o actualizare care face prezent momentul suprem al învierii,
peste care însă se suprapune un .alt moment privilegiat din iconomia mîntuirii şi anume
acela al dobîndirii Sfîntului Duh. In al doilea rîhd, ziua Cincizecimii este evenimentul *ce
ne descoperă sensul profund al planului divin de mîntuire a lumii, care constă în
împărtăşirea credincioşilor de Duhul lui Dumnezeu, care-i face pe aceştia iii ai Celui Prea-
înalt, unindu-i totodatăpe toţi laolaltă. Sfîntul. Duh se arată numai acolo unde e cunoscut
Fiul. Prezenţa şi acţiunea Lui liberă în numele Fiului, pretutindeni şi totdeauna, e creatoare
de comuniune. Sublimă în măreţia ei, Duminica ne apare astfel priveliştea existenţei fericite,
poleită de revărsarea Duhului, temeiul regăsirii credincioşilor într-o singură şi mare
familie a lui Dumnezeu.
Alegerea zilei în care Sfinţii Apostoli sînt investiţi cu puterea Sfîntului Duh aparţine

11
Mîntuitorului însuşi, care a spus ucenicilor : Iată,Eu trimit peste voi tăgăduinţa Tatălui
Meu, voi însă, > < ' < / < ( / IU cetate, pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca XXIV,
4u). După cel mai simplu calcul, ziua de Rusalii, e'sle Duminica ce revine c\ai I. după alte
*7 duminici, incepînd cu aceea a învierii (7X7--* 49), ,i v i n d asll'e! in numărul 7 un
simbol al desăvîrşirii. La Cincizecirne, iudeii aveau obligaţia să aducă Domnului dar de
pîine, turnare şi j e rt l ă cu ui'ucuşmă plăcută (Lev. XXIII, 18). Dar nu totdeauna
Cincizecimea, la iudei, cădea în prima zi a săplămînii. în mod semnificativ, însă,
pogorirea Duhului, în ziua de Duminică, coincide cu Cincizecimea de la ludei.
Calculul nostru este corect, deoarece în Legea lui Moi se se spune eă Cinci/eci-mea să fie
socotită încopînd cu a doua zi de Paşii (Lev. X X I I I , 15—IG), dată.în.,care-AnuI morţii
Mîntuitorului era chiar prima /i a saplăminii. \S_ărJbă_torirea Duminicii, în locul
sabatului, pune mai bine in evi-ţ denţa, lucTaTGa^cîe mîntuire a lumii, pe care o
suviişeşte Dumnezeu, prin; trimiterea Sfîntului Duh. Printr'-un act de neţărm urit a i u b i i
e, Dumnezeul Creatorul a adus în existenţă întreaga făptură, Duminica liind începutul!
însuşi ai zilelor săptămînii. în această zi a răfiUTiul c u v i n l u l : Să lie lu-\ mfnă ! (Gen.
I, 3|. Lumina fiind creată, tenebrele s-au risipii , pent r u ca ţoale lucrurile co se vor'ivi
în lume să se împărtăşească de humuseţea şi strălucirea dinţii. Tot în această zi, de
D u m i n i c ă , la f 'i uci / eci me, na-C tura a 'fost reînnoită} iar strălucirea dumiuijţ^ască
a puleil piua şi adin-pcul'llc firii omeneşti,, renăscută la viaţa clndrujl Paralela d u i l i e
i n l î i a zi] "■' a creaţiei şi Duminiea Cincizecimii o aflăm expr i m at ă iu a doua epistolii
către Corinteni a Sfîntului Apostol Pavel : l'iindcă Duiniic/.cu care a i zis .-
slrdlucească, din întuneric, lumina 1 — /:/ a strălucit în inimile noastre, ca să
strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe fafo lui Hristos (II Cor. IV, 6). Iisus Hrislos
prin înviere, ne-a oleiil plenitudinea "vieţii divine,'dar~El nu- no-a impus-o. Rămîne ca
noi să ne împropriem în mod liber această viaţă nouă ce izvorăşte din piionn ini.
Duminica Cincizecimii esle punctul de la care începe o eră în caic credincioşii, datorită
intervenţiei Duhului, se încorporează în mod liber în Hristos înviat, pentru a forma 'cu
El un singur trup. Astfel, pogoiîrea Duhului la Rusalii, prin care Biserica este întemeiată ca
o comuniune a tuturor cu Hristos, conferă Duminicii semnificaţia înmăiiuncherii
credincioşilor într-un singur elan de preamărire a lui Dumnezeu. Cu ocazia întîlnirii
ucenicilor Domnului, în foişorul din Ierusalim, la Cincizecirne, unde se aflau: împreună cu

12
toţii la un loc, citim în Scriptură că s-au umplut toii de Duhul Slîiit (Fapte II, 1, 4). De
aceea, comemorarea acestui eveniment, în fiecare Duminică, este mai înlii, pomenirea
neîntreruptă a venirii Duhului, care pecetluieşte legătura nun(ii dintre Hristos şi Biserică.
Dependenţa intimă dintre venirea în lume a Mîngîietorului şi taina învierii, pe care se
întemeiază sărbătorirea Duminicii în duh comunitar, nu înlătură adeziunea solemnă a
tuturor credincioşilor la ceea ce s-a destinat să aparţină conştiinţei comune a Bisericii. în
acest sens înţelegem şi cuvintele de la Faptele Apostolilor, prin care ni se spune, despre
ucenici, că la Rusalii, li s-au arătat, împărţite, limbi ca de ioc şi au şezut pe fiecare dintre ei
(Fapte I, 3). Adeziunea personală (icrami credincios chiar se implică în actul spiritual al
dobîndirii Sf iii tului Duh şi prin urmare are şi ea un loc în semnificaţia sărbătoririi
Duminicii.Paralela dintre ziua întîia a creaţiei şi ziua Cineizecimii, pe care <uii semnalat-o
în scrierile pauline, ţine de o tipologie biblică, în care creaţia primă este prezentată ca
figură a noii creaţii, împlinită într-un anumit Ie] în Hristos, iar în alt fel urmînd a se desăvîrşi
în viitor. Sfîn-tul Apostol Pavel desemnează pe creştin drept o creatură nouă (II Cor. V, 17j.
Această rezidire a omului în duh, are loc printr-un «botez de apa» sau printr-un «botez de
foc». Apa şi Duhul deschid porţile împărăţiei lui Dumnezeu (Ioan III, 5). Analogia dintre
apele primordiale şi apa botezului exprimă în mod real corespondenţa celor două acţiuni
creatoare ale lui Dumnezeu. Aşa după cum Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra
apelor (Gen. I, 2), suscitînd creaţia primară, tot la fel, Duhul sfînt, deschizîndu-se cerul,
pogoară peste apele Iordanului în care se afla Iisus (Luca III, 22). Mai tîrziu, acelaşi Duh
pogoară, în chipul limbilor de foc, peste ucenicii Domnului, la Rusalii umplînd toată casa
unde şedeau ei (Fapte II, 2), suscitînd a doua creaţie. Astfel, sărbătorirea Duminicii, ca zi
de comemorare a pogorîrii Duhului, îmbracă şi semnif i caţ i a cosmică a săvîrşirii Botezului.
Despre acest «Botez» din ziua de Rusalii, Mîntuitorul vorbeşte ucenicilor Săi în aceşti
termeni : Ioan a botezat cu apă, iar voi Weţi ii botezaţi cu Duhul Siînt, nu mult după aceste
zile (Fapte I, 5). Dealtfel, Sfîntul Ioan Botezătorul însuşi anunţă în mod profetic faptul că
Mîntuitorul va boteza cu Duh siînt şi cu foc (Matei IV, 11). Dacă Duhul nu a pogorît în
chipul limbilor de foc decît peste Prea Curata Fecioară Maică şi peste ucenicii Domnului, în
schimb El s-a revărsat în botezul celor trei mii de suflete, care s-au bucurat deplin de
venirea Lui în lume, constituind Biserica creştină din prima ■/.) a propovăduirii apostolice.
La Cincizecime n-au fost împărţite credincioşilor numai anumite daruri personale, ci

13
Dumnezeu le-a dat deplină-lalea darurilor. Toţi cei ce s-au «născut» din Duh primesc, mai
presus de orice, o hrană pnevmatică : Sfînta Euharistie, care păstrează şi în-l ieţi ne în ci
noul lor mod de a exista. «Trupul şi sîngele lui Hristos sini cuptorul în care Sfîntul Duh este
focul». Deşi Cincizecimea se actualizează fără încetare în săvîrşirea fiecărei taine, în mod
special, actualizarea ei aparţine sfintei Liturghii, din ziua de Duminică.
Paralelismul dintre cele două creaţii mai comportă şi alte aspecte, rare se impun atenţiei
noastre de asemenea, în gîndirea creştină răsă-rileană. Unul din ele priveşte căderea în
păcat. Această cădere a adus cu sine refuzul omului alungat din paradis de a se adăpa din
izvorul v i e ţ i i dumnezeieşti şi de a colabora cu Creatorul său. Din această cauză,
Dumnezeul a decis retragerea Duhului Său din făptura zidită de El. Astfel cilim în
Scriptură : Domnul Dumnezeu a zis: Nu va rămine Duhul Meu pururea în oamenii aceştia,
pentru că sînt numai trup (Gen. VI, 3). Se şiin că consecinţa acestei decizii divine a fost
potopul, care a dis-Irus întreaga viaţă şi a readus universul la starea lui dintîi, cînd era
nehicmit şi gol (Gen. I, 2). Potopul este astfel «prima judecată univer-

sală», caipedeapsă generală, care a cuprins toată lumea nelegiuită, care a pierit prin «aipă»,
salvat fiind numai Noe (cf. I Peiru III, 20). Dimpotrivă, prin abolirea sentinţei divine şi prin
întoarcerea personală a Duhului, la Cincizecime, lumea răvăşită şi divizată, prin păcat, este
restaurată şi refăcută. Duhul Creator, care desăvîrşeşte orice lucrare divină, coboară în lume
în a şaptea duminică de la înviere, pentru a da universului o nouă formă şi pentru a-1 face
să fie locuit de către o umanitate transfigurată în duh, aceea a fiilor lui Dumnezeu, care au
întrezărit, în persoana Mîntuijorului, lumina împărăţiei cerurilor. Ieşirea A-postolilor la
propovăduire, din foişorul în care se aflau, la Rusalii, a fost prevestită de ieşirea lui Noe din
corabie. Sub călăuzirea Duhului, Apostolii purced din cămara Sionului pentru reconstruirea
unei lumi noi, 'înfruntînd puterile răului şi introducînd atît pe pagini, cît şi vechiul popor
al .lui Dumnezu, într-o alianţă nouăr-kÎNaceastă tipologie, de certă origine biblică,
sărbătorirea Duminicii poate fi privită dintr-un nou centru de semnificaţii.
A cinsti ziua de Duminică şi a sărbători înseamnă a intra într-o Ier gătură fiinţială cu Duhul
Sfînt, care ne îndeamnă cu tărie să pogorîni împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt. Această
pogorîre e tot una cu înnoi-L rea care pătrunde în toate lucrurile acestei lumi, spre a le
smulge dinf 'întunericul păcatului şi_a_le înălţa spre^uh"cer_nou şi un pămînt n-ou.\ Sfîntul
Duh conferă nenumărate daruri comunităţii creştine, dar con- \ feră credincioşilor
14
particulari harul sau puterea care le e necesară în ■ vederea eliberării lor din robia păcatului.
E vorba de o eliberare dintr-un dezbin adine care formează răul conştiinţei personale,
subjugate de păcat şi care cuprinde : a) apariţia limitelor, contradicţiilor şi a tuturor
dificultăţilor unei vieţi izolate ; b) conflictul cu sine, cu natura înconjurătoare şi cu
semenii ; c) conflictul cu Dumnezeu. Sărbătorirea Duminicii însă este una cu dobjndirea
puteriL.care face să dispară din viat a „ere şlTn ăl a c.eşt£tle stern airexistejrţeT""âdamice,
iar_m molnente în-termitentejace- să straluce_gş^^fn~STrfIeye7^e^c^"erTrile ve'aTului'^ito-
rr Pătrunderea de duhul prăznuîriî constituie, pentru credincios, doblncfiT" rea unei reale
puterr'spiriţuale^Prin' primirea ~ffăYuluî deprăzhuire", urî nou sentiment şi oexpeTîenţă în
mod radical, diferită' de cea precedentă apar în conştiinţă. Această experienţă este acea a
unei vieţi din care a dispărut dezbinuljăuntric, cu cele trei feţe ale lui, pentru că" a dispărut
ideea lijnitelor şi povara contradicţiilor, cîştigîndu-se certitudinea împărtăşirii de sensul
plenar al unei existenţe libere şi fericite, în armonie cu semenii şi cu natura înconjurătoare şi,
mai presus de toate, în pace cu Dumnezeu. Există o forţă a gravitaţiei universale, care ţine
lucrurile în centrele lor dinamice, transformînd haosul în cosmos. în ordinea vieţii religios-
morale, sărbătorirea Duminicii este o asemenea forţă. Ea acordă credinciosului sentimentul
încadrării fiinţiale în/ realitatea spirituală şi.îl călăuzeşte pe drumul marilor sale meniri.
3. Duminica este ziua a opta, simbolul împărăţiei Iui Dumnezeu, al realităţii de
dincolo de această lume, la care sintem părtaşi_prin_prăz-nuire. În tradiţia
apostolică, mai, ales in cea liturgică, precum şi în

SCtierik Sfinţilor Părinţi, simbolul unui timp nou pe care credincioşii îl trăiesc în Biserică este
numărul opt. Pe de o parte, nu există o astfel de «a opta zi», în timpul acestei lumi, in vechiul
timp măsurat încă cu numărul şapte. Pe de altă parte însă această zi există cu adevărat, în '
viata şi experienţa Bisericii. Simbolica zilei a opta, străluminată de razele învierii lui
Hristos, vine să ne împărtăşească adevărul că nu după. fire, ci după har ne bucurăm de
mîntuire. în ordinea vieţii noastre fireşti nu-1 obţinem pe Hristos, ci numai în ordinea
învierii, în starea cea nouă de dincolo de fire, în Biserică. , -. \ Sărbătorirea' Duminicii
apare, în veacul...agostolic ca o stare de fapt. Menţiuni suficiente din Noul Testament
vin.să ateste.ca, în această ""vreme, credincioşii considerau conţinutul spiritual al
Duminicii într-o ;' intimă legătură cu taina zilei a opja. Celebrarea Euharistiei în prima zi ,
_a săptămTniiŢcare" urmează sabatului, adică-^ilei a şaptea, este indicele \ • de"pfă_nuire a
15
«zilei a opta», într-adevăr, sab.atul încheie opera divină ; de zidire -â_lumii",""pe~cînd
învierea din dimineaţa zilei întîia a săptămînii j inaugurează rezidirea lumii_corupte prin
căderea în păcat/ înnoirea şi transfigurarea ei. Este tocmai timp"ul"cTnd se
Qficiazl~5Hnfă~Liturghie. Cele yjschi _au^ trecut ; iată< toate^s-au .făcut noi (II Con""V,
17), declară în" mod solemn Sfîntul ĂpostoT Pa'vel7~lndreptatîreă acesTeî~deducţii i
este confirmată de cele relatate de către Sfîntul Luca, în Faptele Apostolilor privitor la
poposirea 'Sfîntului Apostol Pavel, în a treia călătorie misionară, în localitatea Troa;
vreme de şapte jzile. Textul este I următorul : In ziua întîia a săptămînii., adunîndu-ne noi
să irîngem pîi-\ neg, Paye[L care.'aveu-ds gînd~~sa~plece a doua zi, a începui să le vor-
Ibeascâ şi a prelungit cuvî'ntuJ_Ji^pJM:iă~miezul nopţii (Fapte XX, 7). Din înlregul unei
săptămîrirpe care o "petrece"Sfîntul Apostol Pavel la

)
Troa: (Fapte XX, 6), tocmai ziua cea din urmă, numită în text «ziuă
dinţii» a fost aleasă pentru «frîngerea pîinii». Credincioşii clin perioada
primară nu puteau să îiiţg fap.uţ că în ziua de Duminică ,nn primit cele
mâi marij^alofr^eşKQţo^igice^ tigrul iertării pă^atetoţ. în ziua învierii
(îoan'Xx^9=^3)7 "precum şi darurile Sfîntului Duh, la Cincizecime.
Prăznuirea dunij^nicii îi face astfel, pe creştini __>ă__m editeze profurljna
adevărul ca~ ei poartă «arvuna Duhului» în inirrfiie lor_.,(J.Li^QLZnZ22)•
j In cele din urmă, este_hipp de n.pnţi"n;'t fi aceea că celebrarea euha-
| Estică J^ destăşurj^^ŢTjhlşerJjă» (I Cor. XT, 2U—22), nu lă~t"ginpTu~"şi
i.nici ~in sinagogi, că dovadă că sârbătojjjea' Duminicii are Q--Sgjnnifi-
I cafîe.'ni totul n61j_ri."eshaIoloaică| _p_e căre~nu a cunoscut-o vremea Ve-
'• ch"iuluT~Te'stamenţ. . '
Felul în caTe generaţia de credincioşi ai veacului apostolic au dat un nume creştinesc
zilei în care a înviat Hristos şi au primit darurile 'Sfîntului Duh, dovedeşte că ei vedeau în
prăznuirea Duminicii sărbătoarea însăşi a tainei împărăţiei lui Dumnezeu. Sfîntul Apostol
Pavel întimpină pe creştinii din Corint cu aceste cuvinte : noi sîntem lauda voastră,
precum şi voj lauda noastră, în ziua ^Domnului nostru Iisus (II Cor. I, 14). Expresia «ziua
Domnului» 's'e află în mai muiTe^orJuiTîn scrierile Noului Testament, mai totdeauna
avînd un caracter vădit es-

(hatologic? (Fapte II, 20; I Cor. IU, 13; V, 5; I Tos. V, 2; II Tos. II, 2 ; ) III Petru III, 10 etc).
16
Mîntuitorul însuşi pomeneşte despic «/MM Fiului (. lOmului» (Luca XVII, 22, 24, 26).
Creştinii nu înlîrzie să numească ziua 1 lor de sărbătoare, care se deosebeşte de sabat,
«ziua D o m n u l u i » . Asl- ' (fel, aceasta consacrare de uz onomastic, cu referire expresa l,i
laina ) ?zilei a opta, apare în Apoealipsă (I, 10), unde S f î n t u l Apost ol şi l'van- / / ghelist
loan mărturiseşte : Am iost în duli în v.i de Duminicii |i k h i a k i
im era sau Dies DomirnJ şi ara auzit, in urma mea, glas mai'' di'- I r i i n - \ 1 biţa.
Descoperirile pe care văzătorul de taine le primeşte in aceasta [ i «dies Domini», sînt
chiar ele revelaţii care privesc, ileopolriva, piezen- I | tul şi viitorul Bisericii creştine,
redate printr-o suprapunere si m u l t an i i ide imagini simbolice. Din expresia latinească
«Dies Do m i ni », c a i < > mai ; ■ tirziu devine «Domini dies», rezultă şi apelativul
D u m i n i c a din limba i românească, caro a trecui, probabil prin Io rin a «Domonicn».
Semniticaţia Duminicii ca ziua a opta, ziua opi f uni ei di vi ne , nu mui-i ehează numai
apariţia Bisericii în istoria mî nl uiri i, ci şi inc (pulul cul-( / tului creştin prin săvîrşireu
Sfintelor Taine, în mod special prin Botez../-Tipologia Botezului are referinţe esenţiale la
c o n ţ i n u t u l .spiritual al cinstirii Duminicii din perioada apostolică. Dna d i n t r e
f i g u r i l e Botezului cele mai des citate la scriitorii creştini, din această vr e m e , este
aceea a potopului din timpul lui Noe, despre care am mai a m i i i l i l . Paralelismul dintre
potop şi Botez este ex pr i m a t mai i u t i i , in mod clar, in Noul Testament..Vorbind despre
potop, S f î nt ul Apostol Petru ne spune : Aceas.d mlnluire prin apă inciuj3Ujc__Boţczul (1
Petru 111, 21). De fapt, potopul ar fi un^dip» pe care Botezul vine să-! împlinească. în
at est e condjţii, Botezul nu mai aparţine ciclului natur ii , ci a p a r ţ i n e zilei a.
optaJBotezul este un memorial eficace al morţii şi î n v i e r i i lui Hristos, potrivii
cuvintelor Mînluilorului : «Cu liote/, am a mă i>i>tcy.ii şi cită. nerăbdare am pînă ce se
va împlini» (Luca XII, !".()), care ne adm a m i n t e de cele petrecute în dimineaţa zilei de
Paşti. Botezul mai este insă totodată, şi o profeţie a morţii şi a învierii osluilologieo. In
acest clin urmă sens scrie Sfîntul Apostol Petru: «Dacă (Dumnezeu) n-a cruţat lumea
veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, cînd a adus
potopul peste cei Sără de crediiilă... aceasta ne învaţă că Dumnezeu ştie să scape din
ispite pe cei binccrcdiiiciosi» (II Fetru 'UT 5, 9). Amintindu-ne aici de cifra opt, în
legătură cu Noe, 'rTîTT!îs7iâi5TTă"~c"S Sfîntul Apostol ar vorbi de numărul persoanelor
salvate în corabie. Apelativul «al_optelea propovăduitor» priveşte un simbol, care va deveni

17
o realitate în persoana Mînluilorului Iisus Hristos. Potopul, coborîrea în iad şi învierea,
Botezul, Judecata, sini etapele prin cate se realizează, pe diferite planuri, isloria
m î n l u i r i i . Faptul că Apostolul subliniază în citatul de mai sus, numărul opt, punîndu-1 în
corelaţie cu Botezul, dovedeşte ca această cif ră desemnează ziua a opta, care este aceea în
care a înviat Hristos. in sprijinul acestei exegeze a textului petrin, care atestă simbolica
numărului opt, putem invoca fe.ptul că baptist.eje.le_. diji_ye_ac.ul_.ap.oslql.ic -Şi
.imediat următor, erau adesea octogonale. Numărul opt, în general, a devenit,
pentru

18