Sunteți pe pagina 1din 34

Dăunatori care atacă plantaţiile de prun

Milenară ca îndeletnicire, pomicultura a evoluat ca ştiinţă, trecând de


la practica unor tehnologii cu caracter general, insuficient corelate cu factorii ecologici şi
biologici, la o pomicultura diferenţiată nu numai în funcţie de conditiile naturale,
ci şi de specificul agropedologic al diferitelor specii şi soiuri de pomi.Cultura pomilor
fructiferi prezintă o importanţă deosebita din punct de vedere: alimentar, economic şi
social.Fructele pomilor si arbustilor fructiferi constituie unul din alimentele
cele mai sanatoase si ca atare, indispensabile la alcatuirea unei rat
ii al i m e n t ar e r at i o n al e . El e co n ţ i n 2 5% hi d r aţ i d e c a rb o n , sub fo rm ă d e
zaharuri uşor asimilabile( zaharoză, glucoză, frucoză) 0,5-1,5% proteine,0,5-2%
acizi organici liberi , 0,4-1,6% substanţe pectinice, 0,10% substanţe tanante, 0,5% substanţe
minerale pe baza de K, Ca, Fe, Mg, Mn, Al, Cl, Bo,Cu,etc. 80-85% apă, uleiuri volatile,
vitamine şi aminoacizi.Mai presus de toate fructele sunt bogate în vitamine, atat de necesare
organismului uman.Prunul este una dintre cele mai importante specii pomicole din ţările cu
climat temperat, pentru fructele sale apreciate şi mult solicitate atât pentru consum în stare
proaspătă cât şi pentru industrializare.Majoritatea speciilor pomicole cultivate la noi s-au
răspândit migrând di ns pr e o ri en t ul as i a t i c spr e ap us . La gen u l P ru nus su nt
cu nos c ut e 32 d e specii cu peste 2000 de soiuri .Prunul este o specie valoroasă şi datorită
faptului că pomii au cerinţe relativ mici faţă de condiţiile ecologice, necesită o agrotehnică
relativ simplă şi au un potenţial productiv ridicat şi constant.Sub raportul cerinţelor faţă de
s ol , p ru n ul p r ez i n t ă o pl a st i ci t at e d es t ul d e m a r e, fi i nd s pe c i a pom i c ol ă
dintre cele mai puţin pretenţioase faţă de structura şi textura solului şi până la un punct faţă
de umiditate.
Pe plan mondial, producţia de fructe a situat prunul pe locul VI după mere, citrice, banane,
piersici şi ananas.În România prunul ocupă locul I sau II ca producţie şi număr de pomi şi
locul II ca importanţă după măr. În etapa actuală se înregistrează tendinţa de creştere a
suprafeţelor cultivate cu prun,în special în sectorul particular.În prezent, datorită înbunătăţirii
sortimentului de soiuri şi a tehnologiei de cultură, a crescut cantitatea de fructe
consummate în stare proaspătă iar formele de industrializare s-
au diversificat.Prunele sunt folosite in hrana oamenilor nu numai ca desert dar şi ca
aliment de bază. Dintre toate speciile de fructe ele au fost cele mai mult folosite în
prepararea magiunului,
gem,d u l c e a ţ ă , c o m p o t , f r u c t e u s c a t e . O m a r e p a r t e d i n p r o d u c ţ i a d e p r
u n s e consumă sub formă de ţuică- singurul rachiu de consum larg .În condiţiile
tehnicii moderne prunele se pretează mai bine la păstrare prin refrigerare decât
celelalte fructe sâmburoase, mai ales cand sunt puse în sirop de zahăr.În acest caz îşi menţin
gustul, aroma, culoarea şi chiar pruina.P ru n e l e s unt fr u ct e c u pul p a s i pi el i ţ a
el as t i c ă , as t f el î n c a t el e s e prezintă mult mai bine ca piersicile şi caisele la ambalat şi
rezistă mai bine la t r an spo rt .M ai m ul t d at o ri t ă a c est or î n suş i r i p run el e s e p ot
cul e ge ş i pr i n scuturare fără să piardă din calitate.Exportul de prune asigură o bună parte
din valuta necesară activităţii în pomicultură.Exportul de prune proaspete
şi diverse preparate situează ţara nostră pe primele locuri pe plan mondial.Pentru etapa
următoare se prevede o intensificare a acţiunii de obţinere de noi soiuri de pomi, care să se
pretezeî n m a s u r ă ş i m a i m a r e p e n t r u s i s t e m e l e i n t e n s i v e ş i s u p e r i n t e n
s i v e d e modernizare şi diversificare a sortimentelor pe direcţii de producţie
pentru fructe de masă, pentru industrializare.Lemnul de prun, ca produs secundar, este o
apreciată materie primă în
i nd u s rt i a ch i m i c ă p e n t r u obţ i n er e a c ă rb u n el ui a ct i vî n i ndu st r i a uş oa r ă pentr
u fabricarea creioanelor şi a altor rechizite.Cultura prunului constituie sursa principală
de existenţă a unei părţi înseminate de populaţie, în special a celor din zona dealurilor
subcarpatice.Prin cultura prunilor se valorifică in mod foarte rentabil importante suprafeţe de
teren.
Prunul, pentru România reprezintă specia pomicolă cu rezonanţe străvechi.
Caracterizat ca pomul vieţii sau al speranţei, este răspândit de la câmpie până în zona
dealurilor subcarpatice şi uneori până la poalele munţilor. De-a lungul anilor, prunul şi
produsele sale au constituit mijloace de existenţă ale ţăranilor, contribuind totodată la faima
ţării.
Adaptabilitatea mare la diferite condiţii de climă şi sol, a făcut ca prunul să crească şi să
producă spontan, sau cultivat, aria de răspândire şi varietatea soiurilor fiind practic tară
limite. In acest context, România a devenit ţara cu cea mai mare producţie de fructe din
Balcani şi Europa, fiind şi un mare exportator de fructe proaspete sau deshidratate.
Numărul mare de soiuri de prun, care la începutul acestui secol depaşea cifra de 2000, este
rezultatul unei culturi străvechi, ale cărui începuturi se pierd în antichitate.
De la Plinius (sec. I î.e.n.) a ramas cunoscută expresia - ingeus turba prunorum - care
dovedeşte că sortimentul de prun era deja foarte bogat pe vremea romanilor. Se presupune,
că prunul a fost adus în sudul şi vestul Europei din Caucaz, unde ar fi avut loc formarea lui,
prin încrucişarea naturală dintre porumbar şi corcoduş.
În prima jumătate a secolului I, romanii au extins arealul de cultură al soiurilor de pomi în
Galia, Belgia, Anglia şi în Germania până în valea Rinului. În timpul împăraţilor romani
Probus (Roma, 276-282) şi Diocletian (Bizanţ, 274-305) s-au făcut întinse plantaţii de prun
pe malurile râurilor Drava şi Sava din Bosnia, care de atunci a rămas centrul cel mai
însemnat de cultură a prunului comun.
Intensificarea culturii prunului în Europa a avut loc abia în secolul al XVII- lea încât, este de
presupus, că în aceleaşi condiţii ea s-a dezvoltat mai mult în ţările româneşti.
Florile prunului constituie o sursă meliferă importantă creând un decor inegalabil ca
frumuseţe pentru regiuni întregi.
Prunele reprezintă fructele cu valoare nutritivă foarte ridicată, în comparaţie cu celelalte
fructe. Conţinutul fructelor în zaharuri este cuprins între 16- 20% (acid malic şi în cantităţi
mici acizii citric şi benzoic) prunele având proprietăţi diuretice, laxative, depurative,
stimulent nervos şi descongestionant hepatic.
Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi rezultă în primul rând în valoarea
alimentară şi terapeutică a fructelor, însă prezenţa pomilor şi arbuştilor fructiferi constituie în
acelaşi timp un element reconfortant, estetic şi foarte util pentru viaţa oamenilor prin
diminuarea poluării aerului din zonele de cultură a acestora.
Printr-o anumită strategie adoptată, de amplasare a culturii, de alegere a portaltoilor şi
sortimentului adecvat; fertilizarea, lucrările solului, tăierile de formare şi fructificare, etc., se
urmăreşte asigurarea unui anumit potenţial de producţie a unei plantaţii de prun.
Acest potenţial de producţie poate fî diminuat în procent de 20-30% sau uneori compromis
total din cauza atacului de agenţi patogeni şi dăunători, prin urmare se impune protecţia
pomilor, pentru a pune în valoare potenţialul de producţie rezultat din celelalte măsuri.
Perenitatea pomilor şi localizarea lor pe acelaşi teren timp de câteva decenii, fac ca lupta
împotriva agenţilor patogeni şi dăunătorilor să fie mai grea, comparativ cu plantele agricole
anuale, la care rotaţia culturilor, constituie un mijloc foarte eficace de combatere.
Numărul mare de boli şi dăunători care atacă prunul fac ca organizarea combaterii acestora
să ocupe un volum important din preocupările pomicultorilor. Protecţia la nivelul cerinţelor
actuale nu înseamnă numai salvarea recoltei, ci prin combatere este necesar să se realizeze
mărirea procentului de fructe de calitate, perfect sănătoase, fară acumulări de reziduuri toxice
în fructe şi în preparatele acestora.
În numeroase lucrări de entomologie sunt prezentate cazuri când. apariţia unor insecte
dăunătoare în culturi a ridicat multiple probleme pentru ştiinţa şi practica protecţiei plantelor.
în ultimii ani au fost constatate, înmulţiri neobişnuite ale unor dăunători în plantaţiile de
prun, cum ar fî: viespea sâmburilor de prun (Eujytoma schreineri Schr.), viespea neagră şi
galbenă a prunelor (Hoplocampa minuta Christ. şi Hoplocampa flava L.), viermele prunelor
(Grapholitha funebrana Tr.), păduchi ţestoşi (Quadraspidiotus perniciosus Const.,
Partenolecaniun corni Bche.), afide {Hyalopterus pruni Geoffr.), acarieni (Tetranychus
urticae Koch., Panonychus ulmi Koch., etc.).
Pe lângă dăunătorii animali, sunt semnalate si acacuri ale agenţilor patogeni după cum
urmează: Plum pox virus(vărsatul prunelor), Pseudomonas syringae pv. mors-
prunorum(ciurairea bacteriană a frunzelor), Taphrina pruni (hurlupi), Podosphaera
tridactyla(fainarea prunului) şi Polystigma rubrum (pătarea roşie a frunzelor).
Este bine cunoscut faptul că pierderile cauzate agriculturii mondiale de către dăunători sunt
apreciate de către organismele internaţionale la aproximativ 14% din recoltele potenţiale.
Astfel, în multe ţări în care pomicultura ocupă un loc de frunte, există preocupări pentru
combaterea dăunătorilor şi agenţilor patogeni din plantaţiile pomicole.
Pornind de la faptul că dăunătorii, în unii ani, produc pagube deosebite, s- au făcut
numeroase cercetări privind răspândirea, descrierea, biologia, modul de dăunare, măsurile de
prevenire şi combatere a dăunătorilor din plantaţiile pomicole.
Astfel de cercetări au fost făcute încă din anul 1745, când Charles Bonnet publică
descoperirea făcută asupra partenogenezei păduchilor de frunză (.Aphididae) şi continuate de
Charles Rilay în S.U.A., acesta putând fi considerat întemeetorul Organizaţiei de Protecţie a
Plantelor. în Rusia, în anul 1904Kulîghin publică lucrarea "Insecte dăunătoare şi mijloace de
combatere"; iar Fleck E. în Buletinul de ştiinţe din Bucureşti, „Specii de coleoptere din
România'”. Anthon şi Smith în anul 1975 fac numeroase cercetări cu privire la combaterea
cu acarofagi a păianjenului Aculus fockeui Nai. et Trot., înmulţind în acest scop prădătorul
Typhlodromus occidentalis .
În ceea ce priveşte acarienii, prima informaţie istorică asupra existenţei acestora este
menţionată în papirusul lui Ebers din Egiptul Antic, în anul 1550 î.H., unde se arată efectul
dăunător al acarienilor la animale. Aristotel, 384-322 î. EL, aduce în nomenclatura acestui
grup noţiunea de "acarian", (André, 1959).
De la Aristotel şi până în secolul XVIII-lea, acarienii sunt menţionaţi ca dăunători la animale,
agenţi patogeni sau ca elemente faunistice în diferite ţări.
Astfel, în domeniul sistematicii, sunt cunoscute lucrările lui Pritchard A.E., Barker E.W.,
(1995); Vainstein B.A.(1958, 1960); Attiam H.H., Eloyt S.C., Smith F.F., Boswell A.L.,
Web R.E, (1967); Helle W., WP Joveriseer (1973); Mitrofanov V.I. (1977) etc., asupra
familiei Tetranychidae.
În domeniul biologiei, amintim lucrările lui Williams (1954), Come W.W., Wright L.C.,
Vildman T.E., (1986), referitoare la reproducerea la Tetranychus urticae Koch.; de asemenea
lucrările lui Kantara Tanakul S., Rodriguez T.G. (1979); studii asupra nutriţiei (Koveos D.S.,
Kroon A., Veerman A., 1993); asupra duratei diapauzei la Tetranychus urticae Koch.;,
precum şi lucrările lui Li J., Margolies D.C.(1993); McEnroe W.D. (1996); Shih C.I., Pai
K.F. (1996); Tomoczyk Anna (1966) etc.
Viermele prunelor - Grapholitha funebrana Tr., dăunător cheie în plantaţiile de prun, a fost
studiat de numeroşi autori, care au publicat observaţiile şi cercetările privind descrierea,
biologia şi ecologia precum şi plantele atacate, modul de dăunare şi măsurile de prevenire şi
combatere.
În ceea ce priveşte sistematica speciei, numeroşi autori s-au ocupat cu încadrarea speciei
Kennel J.V., 1921; Heinrich, 1926; Lhomme L., 1935; Swatscher B., 1958; Obraztsov N.,
1959; Hannemann H.J., 1961; Bradley J., 1972; LerautP., 1980; Razowski J., 1992; Moreno
V., 1994; etc.
O primă sinonimie este genul Endopisa descrisă prima dată de Guenee în 1845. Ulterior, în
1860, Clemens a descris specia şi a denumit-o din greşeală de ortografie ca genul Endopiza.
Obratsov (1953) propune trecerea speciei de la genul Endopiza la genul Paralobesia, în
acest fel corectând şi greşeala ortografică. Alte sinonimii sunt Grapholitha (Heinrich 1926,
Obraztsov 1959), subgenul Cydia (Bradley 1972, Leraut 1980, Larsen şi Vihelmsen 1990,
Vives Moreno 1994). Razowski (1992) a stabilit pe baza studiilor asupra organelor de simţ şi
a organelor genitale femele, că genul Grapholitha nu este sinonim cu Cydia, studii
reconfirmate în anul 1996. Bae şi Park (1997), confirmă că genul Grapholita este un gen
distinct faţă de Cydia.
Numeroşi autori s-au ocupat cu cercetări privind descrierea, biologia şi ecologia specie
Grapholitha funebrana Tr.: Kostrovsky K., 1914; Mashkovich L., 1930; Weismann R.,
1936; Balachowsky A.S., Mesnil L., 1935-1936; Ahlberg O., 1941; Boehm H., 1948; Breny
R., 1952; Roussel Ch., 1953; Schumann G., 1953; Roenrich R. et Ramadier P., 1955;
Moericke V., 1960; Tosheva-Tsvetkova T., 1960; Wiackowski S.K. et Wiackowska I., 1962;
Baker C.R.B., 1963; Bollow H. et Otte W., 1963; Balachowsky A., 1966; Vernon J., 1971;
Muratovic S., 1972; Charmillot P., 1979; lacob M., 1977; Kozlowski J., 1994; Molinari F.,
Butturini A., 1997; Pluciennik Z., 1999; Polesny F., 2000; etc.
În ceea ce priveşte biologia şi ciclul evolutiv a speciei Grapholitha funebrana Tr., se
remarcă cercetările efectuate în Elveţia, din 1933 până în 1936 de către Bovey P. (1937) şi
cele ale lui Kostrovsky (1914) în Turchestanul rusesc, ale lui Mashlcovici (1930) în Crimea,
etc. Rezultatele experimentale ale acestor autori au fost în mare parte confirmate de lucrările
ulterioare ale lui Gante (1943) şi Fischer (1941) în Germania; Boehm (1948) în Austria;
Chaboussou şi colab. (1954-1956) în Franţa, Şuta Victoria (1966), lacob Maria (1977) în
România, Arnaoudov V. şi Andreev R. (2002) în Bulgaria, etc.
Poulev în 1975, în Bulgaria preconizează în combaterea viermelui prunelor ('Grapholitha
funebrana Tr.) folosirea de produse biologice pe bază de Baccilus thuringiensis. Karadjov în
anul 1978, a ajuns la concluzia că insecticidele pe bază de Bacillus thuringiensis şi
Beauveria bassiana, nu dau rezultate decât dacă se amestecă cu un produs organofosforic.
Ardelean Veronica, Dogaru Maria, Săpunaru T., Hatman M., au experimentat în laborator şi
brevetat în 1973 produsului BOVERIN.
În anul 1984 Karadjov a constatat că la o normă de 6000 viespi/ pom, în 3 lansări, cele două
specii de Trichogramma embryophagum şi Trichogramma cacoecia-pallida pot asigura o
eficacitate de 62% ouă de Grapholitha funebrana infestate. De asemeni el consideră că
această viespe nu dă rezultate în combaterea viemelui prunelor decât în asociaţie cu un
insecticid bacterian.
Cercetările asupra creşterii entomofagului Trichogramma embryophagum pe ouă de
Sitotroga cerealella au început în ţara noastră în anul 1969. Săvescu A. şi Isac I. (1975)
recomandă 140.000 viespi trichograme/ha, în plantaţiile de măr, pentru controlul speciei
Cydia pomonella în 4 lansări, iar pentru Quadraspidiotus perniciosus 2 lansări cu
Prospaltella perniciosi şi 2 lansări cu Aphytes proelita Walk. într-o singură doză de 200.000
exemplare/ha. Fabritius Claus (1970, 1973) prezintă înmulţirea în masă a speciilor din genul
Trichogramma, având ca suport alimentar Sitotroga cerealella, iar Ciochia V. după 1974,
realizează creşterea de Trichogramma dendrolimus, pe ouă de Ephestia kuhniella.
Am (1976) şi Baggiolini (1977) în Elveţia, Apostolov, Vurbanova (1980) şi Iacob Maria
(1978) în România, au demonstrat că feromonii de sinteză, utilizaţi în tratamentele de
dezorientare a masculilor la Grapholitha funebrana, dau rezultate foarte bune, echivalente cu
cele ale insecticidelor chimice.
Maria Iacob în anul 1979 foloseşte în combaterea viermelui prunelor produsul hormonal de
sinteză Funemone, iar Lăcătuşu Maria publică lucrarea "Combaterea biologică a
dăunătorilor" în anul 1975. Isac Lucia (1980) susţine teza de doctorat cu tema "Cercetări
privind combaterea integrată a dăunătorilor şi bolilor prunului”.
Touzeau în Franţa (1975) a stabilit pragul economic de dăunare, metodele pentru prognoză şi
control vizual, la câteva specii de dăunători şi boli ai prunului: Panonychus ulmi Koch.,
Hyalopterus pruni Geoffr., Hoplocampa flava Klug., Grapholitha funebrana Tr., Monilinia
laxa şi Monilinia fructigena.
În anul 1953 Săvescu A. publică lucrarea "Păduchii ţestoşi la prun şi combaterea lor", iar în
anul 1954 la Florenţa, Fenili G.A. se ocupă cu studiul viespilor Hoplocampa brevis Klug.,
Hoplocampa flava L. şi Hoplocampa minuta Christ., iar în anul 1956 Popa P., se ocupă de
combaterea viespilor prunului. Finţescu Gr. (1920, 1936, 1937, 1939), publică diferite studii
asupra insectelor binefăcătoare şi vătămătoare arborilor roditori.
De asemenea Hatman M. şi colab., 1969 - 1980, publică lucrările "Răspândirea bolilor şi
dăunătorilor şi pagubele aduse culturilor agricole", pe o perioadă de circa 10 ani în revista
’’Cercetări agronomice în Moldova” şi continuată apoi de către Săpunam T. şi colab. în
perioada 1981 - 1996.
În anul 1972 Varvara Mircea susţine teza intitulată "Insecte dăunătoare prunului din judeţul
Iaşi şi duşmanii lor naturali", sub îndrumarea Prof. dr. doc. Constantineanu M. care s-a
ocupat cu studiul Ichneumonidelor (insecte parazite) din România. în acest sens
Constantineanu M. (1956, 1957,1964,1969) publică în reviste ştiinţifice de specialitate o
serie de studii asupra faunei de Ichneumonidae, Chalcididae, care parazitează dăunătorii
prunlui.
Începând din anul 1980, în livezile de prun începe să producă pagube deosebite un dăunător
relativ nou şi anume viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri Schr.). Viespea a fost
descrisă pentru prima dată în Rusia de către Schreiner (1908). Multă vreme a fost
confunadată cu specia Eurytoma amygdali.
Primul cercetător care a prezentat-o ca specie dăunătoare a fost Rodzeanko (1913), după care
au urmat Ustinov (1925), Puzanova-Malâşeva (1930), Vodinskaia (1932). în anul 1960,
Nikolskaia a remarcat diferenţele morfologice dintre cele două specii, stabilind astfel că
speciile obţinute din seminţele de prun sunt Eurytoma schreineri Schr.
Perju T., Peiu M., 1980; Valeria Copăescu, 1987; Paşol P. şi Copăescu Valeria, 1996; Gava
Adina, 1994, 1997, au studiat biologia, ecologia şi combaterea acestui dăunător în diferite
bazine pomicole. De asemeni, Minoiu N., Maxim A., Platon I., Lefter Gh, (1987, 1996,
1997) au elaborai diferite variante de •programe de protecţie chimică împotriva bolilor şi
dăunătorilor la cultura prunului.
În domeniul cercetărilor morfologice, ecologice şi faunistice ale carabidelor, au
apărut lucrări începând cu anul 1958 când Linne defineşte genul Carabus. Numeroşi
naturalişti: Bonelli (1813), Latreille, Dejean (1829), Schiodte (1855, 1860), Thomson
(1860), Bates (1873), Bedel, Elorn (1881), au aprofundat cunoştinţele privind caracterele şi
poziţia sistematică a familiei Carabidae. Ganglbauer (1903), utilizând realizările în
domeniul cunoaşterii morfologiei externe şi interne şi bazându-se pe lucrarea lui Kolbe
(1901), defineşte subfamilia Caraboidea în care sunt incluse şi familiile Cicindelidae şi
Carabidae. Burmeister (1939) a realizat unul din primele studii asupra ecologiei carabidelor
din Europa.
Unele cercetări vizează rolul indicator al carabidelor în transformările din ecosisteme
şi anume : carabidele ca indicator a calităţii agrocenozelor (Jerebtsov, 1982 ; Soboleva,
Soldatova, 1983 ; Bohac, 1984 ; Comarov, 1991 ; Casandrova, Popova, 1991), carabidele ca
indicatori ecologici în ecosistemele forestiere (Zapolskaya, 1994 ; Gryuntal, 1992), influenţa
tratamentelor chimice în agrocenoze asupra populaţiilor de carabide (Aleksandrovich, 1987 ;
Verlan, 1990 ; Popova, 1991 ; Smirnov, 1993 ; Niculiseanu, 1996, etc.). în România,
numeroşi naturalişti, au studiat coleopterele în general, dar şi carabidele din fauna României
(Bielz, 1887 ; Elormuzachi, 1901 ; Fleck, 1904-1905 ; leniştea, 1933 ; Marcu, 1942 ; Panin,
1940-1944; Varvara, Andriescu, 1981, 198-1992 ; Perju, 1986, 1988 ; Pisică, 1993 ; Ciochia,
1988, 1989, etc.).
În ceea ce priveşte cercetările asupra efectelor insecticide şi fungicide ale biopreparatelor
obţinute pe bază de Azadirachta indica Juss., literatura din străinătate citează: Sadre N.L.,
Mendulkar K.N., Nandal D.H. (1983) - efectele contraceptive ale emulsiilor dqAzadirachta
indica; Schmutter El, (1990), Anderson J.C., Zehnder G.W., Warthen J.W. (1990) - efectele
produselor asupra gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.); Werkerk
R.H., Wright D.J., 1993 - combaterea speciei Plutella xylostella L.; Lindquist R.K., Adams
A.J., Hali F.R., 1990 - efectele azadirachtului asupra populaţiilor de Trialeurodes
vaporariorum; Jennifer Mordu, McKinlay R.D., Davidson and J. Hughes, 1993 - observaţii
asupra efectului azadirachtinului si nem-azal-F asupra lepidopterelor dăunătoare la varză în
Scoţia, etc.
În urma numeroaselor cercetări asupra dăunătorilor din plantaţiile de prun, a reieşit faptul că
acesta este atacat de un număr foarte mare de dăunători, care în funcţie de zonă, de condiţii
climatice, etc., pot influenţa negativ producţia de fructe. în lume, prunul este atacat de peste
90 de specii de dăunători ce aparţin la următoarele ordine:

-din ordinul Acari 6 specii;

-din ordinul Heteroptera 4 specii;

-din ordinul -Homoptera 16 specii;

- din ordinul Coleóptera18 specii;


-din ordinul -Hymenoptera 7 specii;

-din ordinul Lepidoptera 33 specii;

-din ordinul Díptera1 specie;

-din ordinul Rodentia 2 specii.

În plantaţiile de prun din judeţul Iaşi, speciile frecvent întâlnite şi care produc pagube
importante sunt: Grapholitha molesta Busck. (molia orientală a fructelor); Euproctis
chrysorrhoea L. (fluturele cu abdomenul auriu); Aporia crataegi L. (nălbarul); Lymantria
dispar L. (omida păroasă a stejarului); Scolitus mali Bechst. (cariul mare de scoarţă);
Rugidoscolytus rugulosus Ratz. (cariul mic de scoarţă); Parthenolecanium corniBché. (
păduchele ţestos al prunului); Bryobia rubrioculus Scheut. (acarianul brun al pomilor);
Qadraspidiotus perniciosus Comst. (păduchele ţestos din San José); Hoplocampa minuta
Christ, (viespea neagră a prunelor); Hoplocampa flavaL. (viespea galbenă a prunelor);
Eurytoma schreineri Schr. (viespea sâmburilor de prun), etc.
În cadrul agrobiocenozei pomicole sunt de obicei numai câteva specii de dăunători care au o
imfluenţă economică mare. Acestea sunt speciile care se întâlnesc an de an, care se numesc
specii cheie , şi de aceea necesită tratamente permanente fară de care nu se poate realiza o
producţie susţinută şi de calitate superioară.
Stabilirea judicioasă a speciilor cheie, constituie una din premisele de bază a asigurării
succesului combaterii integrate. Clasificarea dată din acest punct de vedere, de către Smith şi
Bosch cuprinde în afară de speciile cheie, următoarele categorii de dăunători:
Ordinul Nr. Denumirea populară Denumirea ştiinţifică
crt.
1. Cărăbuşul de mai Mclolontha mclolontha L.
2. Cărăbuşul de pădure Melolontha hippocastani F.
3. Gândacul negru al puicţilor Capnodis tenebrionis L.
4. Gândacul arămiu al puicţilor Perotis lugubris F.
5. Cariul mare de scoarţă Scolitus mali Bcchst.
6. Cariul mic de scoarţă Ruguloscolytus rugulosus Ratz
7. Cariul lemnului Anisandrus dispar Fab.
COLEOPTERA 8. Gărgăriţa lăstarilor Haplorhynchites coeruleus Deg
9. Gărgăriţa aurie a fructelor Rhynchites auratus Scop.
10. Gărgăriţa purpurie a fructelor Rhynchites bacchus L.
11. Sfredelitorul prunelor Rhynchites cuprcus L.
12. Sfredelitorul nervurilor frunzei Cocnorrhynchus pauxillus Germ.
13. Gărgăriţa mare a mugurilor Sciaphobus squalidus Gyll.
14. Cărăbuşul de grădină Phyllopcrtha horticola L.
15. Gărgăriţa mare a mugurilor Phyllobius oblongus L.
16. Gărgăriţa mugurilor de păr Phyllobius piri L.
17. Gândacul păros al florilor Epicometis hirta Poda.
18. Cărăbuşul auriu Cetonia aurata L.
1. Molia orientală a fructelor Grapholitha molesta Busck.
2. Nălbarul Aporia crataegi L.
3. Fluturele cu abdomen auriu Euproctis chrysorrhoca L.
4. Molia minieră a pomilor Recurvaría nanella Hb.
5. Omida roşie a mugurilor Spilonata ocellana F.
6. Omida verde a mugurilor Fledya nubiferana Flav.
7. Omida prunelor Hedya pruniana Hb.
8. Inelarul Malacosoma neustria L.
9. Fluturele roşcat Vanessa polychloros L.
10. Omida păroasă a dudului Hyphantria cunea Drury.
11. Omida păroasă a stejarului Lymantria dispar L.
LEPIDOPTERA 12. Molia florilor de cireş Argyresthia ephippclla F.
13. Cotarul verde Opcrophthera brumata L.
14. Molia mălinului Yponomeuta padellus L.'
15. Molia cireşului Yponomeuta evonymellus L.
16. Omida porumbarului Orgya antiqua L.
17. Cotarul brun Erannis defoliaria CI.
18. Omida minieră mică a mărului Lyonetia clerkella L.
19. Viermele prunelor Laspeyresia funebrana Tr.
20. Viermele merelor Laspeyresia pomonella L.
21. Omida păroasă a hameiului Porthesia similis Füssl.
22. Minierul marmorat Lithocollctis blancardella F.
23. Omida minieră marc a mărului Cemiostoma scitella Zeller
24. Molia mică a mărului Coleophora lutipennella Hb.
25. Omida verde minieră a mărului Coleophora hemerobiella Scop.
26. Molia vărgată a piersicului Anarsia lineatella Zell.
27. Molia porumbarului Archips podana Scop.
28. Molia trandafirului Archips rosanus L.
29. Buha măcrişului Acronicta rumicis Hb.
30. Fluturele cu capul albastru Diloba coeruleocephala L.
31. Fluturele ochi de păun Saturnia pyri Schiffer
32. Omida măcrişului Eriogastcr lanestris L.
33. Fluturele castaniu al stejarului Gastropacha quercifolia L.

1. Păduchele testos din San Jose Qadraspidiotus perniciosus Comst.


2. Păduchele testos stridie Qadraspidiotus ostreaeformis Curt
3. Păduchele testos roz al părului Epidiaspis leperii Sign.
4. Păduchele ţestos virgulă Lcpidosaphcs ulmi L.
5. Păduchele ţestos cenuşiu la prun Quadraspidiotus marani Zahr.
6. Păduchele ţestos al prunului Parthenolccanium comi Bouche
7. Păduchele testos al dudului Parthcnolccanium persicae F.
8. Păduchele ţestos al păducclului Paleolecanium bituberculatum T
HOMOPTERA 9. Păduchele sferic al prunului Sphacrelccanium prunastri Fousc
10. Păduchele cenuşiu al prunului Hyaloptcrus pruni Gcoffr.
11. Păduchele verde al hameiului Phorodon humuli Schrk.
12. Păduchele mare al prunului Brachycaudus cardui L.
13. Păduchele mic al prunului Brachycaudus helichrysi Kalt.
14. Cicada gheboasă a pomilor Ccrcsa bubalus F.
15. Puricele melifer al mărului Psylla mali Schmidb.
16. Puricele melifer al părului Psylla pyricola Forst.
1. Viespea frunzelor de păr Neurotoma flaviventris Retz.
2. Viespea frunzelor de prun Neurotoma nemoralis L.
3. Viespea neagră a prunelor Hoplocampa minuta Christ.
4. Viespea galbenă a prunelor Floplocampa flava L.
HYMENOPTERA 5. Viespea neagră a migdalului Eurytoma amygdali Eud.
6. Viespea sâmburilor de prun Eurytoma schrcincri Sehr.
7. Viespea neagră a fir. de cireş Caliroa limacina L.
1. Acarianul galicol al prunului Eriophyes phleocoptes Nal.
2. Acarianul roşu al pomilor Panonychus ulmi Koch.
3. Acarianul roşu comun Tetranychus urticae Koch.
ACARI 4. Acarianul galicol al agrişului Eriophyes similis Nal.
5. Acarianul galicol al mălinului Eriophyes padi Nal.
6. Acarianul brun al pomilor Bryobia rubrioculus Scheut.
1. Ploşniţa de fâneţe Lygus pabulinus L.
HETEROPTERA 2. Ploşniţa de păşune Lygus pratensis L.
3. Ploşniţa castanie Dolycoris baccarum L.
4. Ploşniţa castanie Pentatoma ruflpes L.
DIPTERA 1. Musca galicolă a prunului Asphondylia prunarum Wachtl.
RODENTIA 1. Şobolanul de apă Arvícola tcrrcstris L.
2. Şoarecele de câmp Microtus arvalis Pall.

Dăunători ocazionali, sunt aceia care pot produce pagube în anumite zone şi condiţii; aceştia
mai poartă numele şi de dăunători secundari. Cu toate că nu produc pagube an de an, ei trebuie
urmăriţi, pentru a nu se transforma în urma unor activităţi umane în dăunători cheie. De obicei
aceste specii se află sub pragul economic de dăunare (P.E.D.), datorită combaterii naturale.
dăunători potenţiali, care nu produc pagube semnificative din punct de vedere economic.
Această grupă de specii poate să furnizeze surprize, în sensul că în urma unor practici culturale
sau de combatere necorespunzătoare pot trece în grupa speciilor secundare sau cheie.
Specii migratoare, care provin din alte culturi şi care sunt foarte periculoase, în funcţie de
zonă şi de condiţiile pedoclimatice, dăunătorii cheie pot varia şi de aceea nu pot fi aplicate
scheme şablon de combatere integrată. Rezolvarea combaterii lor eficiente asigură eficacitatea
întregului sistem de combatere.
În funcţie de aceste specii trebuie luaţi în consideraţie şi factorii naturali de reglare a
densităţii populaţiilor.
Clasificarea dăunătorilor din plantaţiile de prun
Clasificarea speciilor Denumirea ştiinţifică Denumirea populară
Tetranychus urticae Hoch. acari anul roşu comun
Hyalopterus pruni Geoffr. păduchele verde al prunului
Quadraspidiotus perniciosus Const. păduchele din San José
Dăunători principali (specii Parthenolecanium corni Bche. păduchele ţestos al prunului
cheie) Hoplocampa minuta Christ. viespea neagră a prunelor
Hoplocampa flava L. viespea galbenă a prunelor
Grapholitha funebrana Tr. viermele prunelor
Eurytoma schreineri Schr. viespea seminţelor de prun
Biyobia rubrioculus Scheut. acarianul bran al pomilor
Eriophyes phloeocoptes Nalepa acarianul galicol al prunului
Hyphantria cunea Drury. omida păroasă a dudului
Hyponomeuta padella L. molia mălinului
Dăunători secundari Operoptera brumata L. cotarul verde
Lymantria dispar L. omida stejarului
Euproctis crysorrhoea L. fluturele cu abd. auriu
Sciaphobus squalidus Gyll. gărgăriţa mugurilor
Rhynchites bacchus L. gărgăriţa fructelor

Principalele specii dăunătoare din plantaţiile de prun, care produc pagube importante din
punct de vedere economic sunt structurate astfel:
-Tetranychus urticae Koch.
-Hyalopterus pruni Geoffr.
-Quadraspidiotus perniciosus Const.
-Parthenolecanium corni Bche.
-Hoplocampa minuta Christ.
-Hoplocampa flava G.
-Grapholitha funebrana Tr.
-Eurytoma schreineri Schr.
Pentru fiecare specie dăunătoare sunt prezentate răspândirea, descrierea, biologia,
plantele atacate, modul de dăunare şi combaterea.
Tetranychus urticae Koch.
Ordinul Acari,Familia Tetranychidae (Acarianul roşu comun)

Răspândire. Acarianul roşu comun a fost semnalat în foarte multe ţări de pe toate
continentele, fiind considerată ca una dintre cele mai ubicviste specii de dăunători din
agricultură. Arealul său atât de întins este pus în legătură cu gradul ridicat de polifagie, cu
capacitatea de a se adapta uşor la diferite medii naturale s- au agrosisteme, cu plasticitatea sa
ecologică deosebită cu care reacţionează la multiplii factori tehnici, la aplicarea tratamentelor
chimice, la aplicarea îngrăşămintelor, la lucrările agrotehnice, etc.
În ţara noastră, Tetranychus urticae , a fost semnalat în anul 1913 de către Finţescu G.,
într-o livadă de pomi. Este răspândit în toate zonele, în culturile agricole, pomicole, legumicole
din câmp, precun şi în sere, solarii şi răsadniţe, unde produce daune importante. Activitatea lui
începe încă din luna martie - aprilie până toamna târziu, la sfârşitul lunii noiembrie.
Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, uşor bombat dorsal, cu 7 rânduri de
perişori pe spate. Culoarea corpului este variabilă, de la verde deschis până la roşu închis.
Lungimea corpului este de 0,45 - 0,52 mm iar lăţimea de 0,46mm (Figura 1, a).
Masculul este piriform, de culoare mai deschisă şi mai mic decât femela, având 0,32 -
0,38 mm lungime şi 0,24 - 0,28 mm lăţime.
Oul este de formă sferică, neted, tară peri pe suprafaţa lui. La depunere prezintă un
aspect sticlos, albicios. în decursul dezvoltării embrionului, culoarea devine galbenă portocalie,
observându-se prin transparenţă ochii de nuanţă roşie carmin ai viitoarei larve (Figura 1, b).
Larva se diferenţiază de celelalte stadii active prin prezenţa a numai trei perechi de
picioare. După ecloziune ea este incoloră, însă în timpul hrănirii capătă o nuanţă verde (Figura 1,
b).
Histerosoma este alungită, iar pe proterosomă se disting ochii de culoare roşie-carmin,
care contrastează evident faţă de culoarea corpului. Mărimea corpului la ecloziune este de 0,15
mm în lungime şi de 0,11 mm în lăţime. La sfârşitul perioadei de hrănire, dimensiunile medii ale
corpului cresc ajungând până la 0,19 111111 în lungime şi 0,12 mm în lăţime (Gasser, 1951).
Biologie. Ciclul biologic este caracteristic dezvoltării şi înmulţirii speciilor de acarieni
tetranichizi, care iernează sub formă de femelă fecundată, particularităţile biologice fiind în
strânsă legătură cu factorii ecologici.
Ciclul evolutiv decurge, în general, în modul următor: acarianul iernează în stadiul de
femelă adultă adăpostită sub scoarţa pomilor, în frunzarul format de frunzele căzute, în stratul
superficial al solului, până în primăvară, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, timp
de câteva zile.
Depunerea ouălor are loc imediat după apariţie. în lipsa plantelor cultivate, depunerea
ouălor se efectuiază şi pe buruieni. Stadiile active ale speciei se dezvoltă şi se înmulţesc pe
diferite plante de cultură, ca de exemplu: pomi fructiferi, viţă de vie, leguminoase pentru boabe
sau furaj, legume, solanacee, cucurbitacee, căpşuni, hamei, diferite plante ornamentale, etc.
Diapauza la Tetranychus urticae se efectuiază, în toate cazurile în stadiul de femelă
adultă, rămânând până în primăvară în stare de imobilitate, tară posibilitatea de a se hrăni, având
culoarea caracteristică roşie-portocalie.
Perioada ovipozitară se desfăşoară într-un optim termic de 28 - 32°C, când se
înregistrează, după unii autori, până la 212 ouă (Williams, 1954).
într-un an, în funcţie de valorile elementelor climatice, se pot succeda mai multe
generaţii. în stadiile active, acarianul ţese o pânză fină pe faţa interioară a frunzelor, care îi
asigură o protecţie faţă de factorii nefavorabili de climă şi care constituie şi un mijloc mai uşor
de propagare, fiind luaţi de vânt sau transportaţi de păsări spre alte culturi.
în primăvară migrarea din locurile de iemare a fost constatată la sfârşitul lunii aprilie -
începutul lunii mai, la temperaturi medii de 10 - 11°C, maxima ajungând până la 35°C.
La început femelele se fixează pe plantele spontane verzi, în special de pe benzile
înerbate din livezile de pomi, ulterior, odată cu formarea primelor frunze trec pe pomi, migrarea
se poate face şi înaintea apariţiei frunzelor direct pe mugurii foliari. După o perioadă
preovipozitară scurtă de 1-2 zile, femelele încep să depună ponta; aceasta corespunde cu a doua
jumătate a lunii mai, la temperaturi medii de 15°C. Perioada preovipozitară se eşalonează timp
de două săptămâni în funcţie de condiţiile ecologice ale primăverii. Incubaţia şi dezvoltarea
celorlalte stadii sunt în strânsă concordanţă cu condiţiile de climă şi în special de nutriţie. La
generaţia a-I- a se poate aprecia totuşi că durata stadiului embrionar a fost de 3-5 zile, iar a
stadiilor postembrionare de 20 - 22 de zile.
Plante atacate şi modul de dăunare. Referitor la polifagia acari anului roşu comun, care
este foarte ridicată, în Germania a fost citată la peste 90 de specii de plante cultivate sau
spontane (Zacher, 1949). în S.U.A., Mc Gregor şi Mc Donough, îl menţionează la circa 183 de
specii, iar în ţara noastră Manolache şi colab. (1959) îl citează pe 67 specii de plante gazdă,
aparţinând la diferite familii.
Manifestarea atacului şi pagubele produse sunt în corelaţie cu specia de plantă-gazdă.
Aceasta a fost descrisă la culturile de legume de seră, fasole,
castraveţi, ardei, vinete, tomate, atacul pe frunze se manifestă la început prin apariţia unor
puncte de culoare albă, cu diametrul de 0,1 - 0,2 mm, vizibile pe faţa superioară a frunzei.
Ulterior punctele confluează în pete mai mari, care duc până la completa depigmentare a
frunzelor. La organele aeriene ale garoafelor, trandafirilor: tijele florale, boboci şi chiar la flori,
se produc depigmentări ale
acestora. în caz de atacuri puternice, aceste organe sunt acoperite cu o pânză secretată de către
acarian. Florile atacate rămân incomplet dezvoltate, având o valoare comercială redusă.
În plantaţiile de pomi, în urma înţepăturii şi sugerii sevei de către adulţi şi larve, apar pe
frunze decolorări sub forma unor pete mari, care la început au culoarea galbenă, apoi roşietică.
Decolorarea începe de la baza limbului şi înaintează de-a lungul nervurii principale, cuprinzând
uneori toată frunza. La atacuri puternice se produc defolieri timpurii ale pomilor, cu influenţă
negativă asupra producţiei de fructe, a creşterii lăstarilor şi formării mugurilor de rod pentru anul
următor (Figura 1, c).
Duşmanii naturali intervin frecvent în condiţiile naturale, în limitarea densităţii
populaţiei acari anului.
Agenţii microbieni acaropatogeni, deşi mai puţin frecvenţi decât fauna acarofagă, produc
în unele cazuri şi în special în condiţii de umiditate ridicată, scăderi însemnate ale densităţii
dăunătorului.
Charles (1940, 1941) înregistrează boli produse de ciuperci la Tetranychus urticae în
culturile pomicole. Astfel, Entomophthora fresenii Nowakow, în condiţiile culturii de bumbac
infestate cu Tetranychus urticae produce mortalitate până la 88%. Autorii consideră că această
ciupercă constituie un important factor de reglare a speciei Tetranychus urticae din culturile de
bumbac.
în Japonia a fost sintetizat primul acaricid antibiotic pe baza ciupercii Streptomyces
aureus, cu denumirea comercială de MITECIDIN, care prezintă o eficienţă deosebită în
condiţiile de infestare cu Tetranychus urticae a culturilor de legume, plante ornamentale şi pomi
fructiferi (Iacob şi colab., 1974).
Dintre speciile de insecte acarofage menţionate în ţara noastră, un interes deosebit îl
prezintă coleopterul Stethorus punctillum, bine aclimatizat şi reprezentat în diferite agrosisteme,
plantaţii pomicole, arbuşti fructiferi şi ornamentali, culturi de plante tehnice, etc., din diferite
zone pedoclimatice; este răspândit de asemenea şi în unele sere, fară a constitui însă un factor
limitativ preponderent faţă de Tetranychus urticae.
Din genul Amhlyseius sunt semnalate 5 specii: Amblyseius cucumeris Oud. ; Amblyseius
libanesi Dosse; Amblyseius longispinosus Evans, Amblyseius rademacheri Dosse şi Amblyseius
tsugawai Ebara.
Genul Phytoseiulus este mai puţin numeros ca număr de specii, dar frecvent răspândit cu
speciile: Phytoseiulus macropilis Banks, Phytoseiulus persimilisAt.Hen. la genul Typhlodromus
aparţin speciile Typhlodromus candiglans Schust.; Typhlodromus longipilus Nesbitt.,
Typhlodromus occidentalis Nesbitt., şi Typhlodromus solinger Rib.
Combatere. Se apreciază că sortimentul de produse pesticide aplicate împotriva speciei
Tetranychus urticae , este cel mai variat. Acest lucru este în legătură cu caracterul polifag al
speciei, care implică stabilirea de tehnologii de combatere diferenţiate în funcţie de cultura
infestată.
Alte cauze se referă la producerea fenomenului de rezistenţă la pesticide, influenţa
negativă asupra agrobiocenozei utile, în special în cazul aplicării pesticidelor pe bază de derivaţi
organocloruraţi sau organofosfaţi, ori înregistrarea frecventă a acumulării de reziduuri în diferite
părţi ale plantelor tratate în special în cele care se consumă în stare proaspătă: fructe, legume.
Avertizarea tratamentelor pentru combaterea acarianului roşu comun se realizează luând
în considerare, criteriul de apreciere a densităţii stadiilor infestante pe frunze. Astfel, emiterea
avertizărilor se face atunci când populaţiile acarienilor depăşesc o anumită densitate medie pe
frunze: 1-6 indivizi pe frunză la Tetranychus urticae.
Deoarece momentul combaterii coincide şi cu momentul optin de avertizare a altor
dăunători din livezi, cum ar fi: Hoplocampa testudínea, în situaţiile în care sunt necesare
efectuarea tratamentelor de combatere şi pentu aceste insecte alegerea produselor acaricide va
trebui făcută în funcţie de compatibilitatea produselor utilizate într-o astfel de combatere
complexă.
Produsele acaricide cu eficienţa cea mai ridicată în combaterea acestui acarian în
condiţiile plantaţiilor pomicole din ţara noastră sunt: Tedion 18 (0,15 - 0,2%); Omite 57 (0,1%),
Votromite (0,15%), Omite ovocide (0,15%); Milbex, Anilex 50 (0,15%); Galecron 50, Fundal
(0,1%); Mitac 20 (0,2%); Lovozal (0,2%); Plictran, Torque (0,1%).
Acţiunile de combatere chimică pot fi puternic influenţate de o serie de factori, printre
care cităm: condiţiile climatice din diferite perioade; remanenţa biologică a produselor; natura
sortimentului de acaricide utilizate, etc.
Hyalopterus pruni Geoffr.
Ordinul Homoptera, Familia Aphididae (Păduchele cenuşiu al prunului)

Răspândire. Este întâlnit în plantaţiile de prun din Europa, Asia şi Africa de Nord. In
ţara noastră se întâlneşte în zonele de stepă, silvostepă şi în zona pădurilor de stejar, unde
produce daune în pepiniere şi plantaţii de prun, cais şi piersic.
Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2 - 2,4 mm, de culoare verde-gălbuie şi
acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, cenuşie. Antenele sunt galben-verzui, cu articúlele
de la bază şi de la vârf mai închise. Corniculele sunt negre, dilatate la vârf şi uşor curbate. Coada
este mai lungă decât corniculele
Femela aripată are corpul de 2,0 - 2,1 111111 lungime. Capul şi lobii toracici sunt de
culoare brană-închis, iar abdomenul este verde-palid. Capul este acoperit cu o secreţie ceroasă,
pulverulentă, albă-cenuşie (Figura 2, c).
Biologie. Păduchele cenuşiu al prunului este o specie migratoare, cu dezvoltare
holociclică, diecică. Planta gazdă primară este prunul iar gazdele secundare sunt diferite specii
de graminee: Phragmites, Calamagrostis, Agrostis, et
Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor de prun sau pe
alte specii ale genului Prunus.
In primăvară, 111 fenofaza de dezmugurire a prunului, din ouăle de rezistenţă apar
larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare (fundatrix), care ajunse la completa
dezvoltare dau naştere pe cale partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate. Acestea
continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar, până în prima jumătate a lunii iulie,
rezultând astfel 3-5 generaţii.
După primele 3-4 generaţii, obişnuit în prima sau a doua decadă a lunii iunie, în coloniile
de păduchi, pe lângă fundatrigenele nearipate, apar şi fundatrigene aripate. Acestea migrează pe
plante gazdă secundare, unde dau naştere partenogenetic vivipar la mai multe generaţii de
virginogene nearipate şi aripate.
în ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene apar sexuparele, care se
reântorc pe prun sau alte sâmburoase, unde dau naştere la forma sexuată, masculi şi femele.
După împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă prunul, piersicul, caisul, uneori şi migdalul.
Păduchii se localizează mai mult pe treimea superioară a lăstarilor şi pe partea inferioară a
frunzelor. Datorită atacului, creşterea lăstarilor este stânjenită, vârful lor se deformează, iar
frunzele se clorozează şi nu mai asimilează normal (Figura 2,d,e).
La atacuri puternice, frecvenţa frunzelor căzute ajunge la 20 - 25% per pom. Frunzele
pierd din greutate şi din conţinutul în substanţă uscată. Pe suprafaţa lor, invadată de "roua de
miere" se instalează fumagina (Minoiu N., Lefter Gh., 1987).
Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în perioada de repaus vegetativ
utilizând produsele: Carbetox (1%); Ulei cosmol (2%); Ulei spindel (1,5%).
în perioada de vegetaţie se vor executa tratamente cu produsele: Carbetox 37 CE (0,4%);
Sinoratox 35 CE (0,1%); Actellic 50 CE (0,1%); Zolone 35 CE (0,2%); Decis 2,5 CE (0,03%);
Ripcord 40 EC (0,05%); Ambush 25 CE (0,05%); Femos 50 DP (0,05%); Ecalux S (0,07%);
Karate (0,03%), Dursban 4E (0,2%).

Quadraspidiotusperniciosus Comst.
Ordinul Homoptera,Familia Diaspididae (Păduchele ţestos din San José)

Răspândire. Este originar din China. S-a răspândit prin comerţul de plante şi fructe în
Japonia, America de Nord, Africa de Sud şi Europa. în România, dăunătorul a fost semnalat
prima dată în anul 1933 în judeţele Bihor, Arad şi Timiş, de unde s-a extins în toate zonele
pomicole ale ţării. Este considerat ca unul dintre cei mai importanţi dăunători ai pomilor şi ai
altor specii de plante, din care cauză este reţinut pe lista dăunătorilor de carantină.
Descriere. Adulţii prezintă dimorfism sexual.
Femela este acoperită de un scut oval-circular, bran-cenuşiu, având 1,6 - 2,2 mm în
diametru, cu exuvia larvară conică, centrală sau puţin excentrică. Corpul femelei este de 0,8 - 1,2
mm lungime, cordiform de culoare galben-portocaliu. Ea este lipsită de ochi, antene, picioare şi
aripi având numai aparatul bucal bine dezvoltat. Pigidiul este prevăzut cu două perechi de palete
(mediane şi laterale). De o parte şi de alta a paletelor laterale există câte trei piepteni laţi, scurţi
şi dinţaţi la vârf. Fiind o specie larvipară este lipsită de glandele circumgenitale. Pe partea
dorsală a pigidiului există trei grupe de glande tubulare lungi şi subţiri, care secretă mătasea
necesară confecţionării scutului (Figura 3, a,b).
Masculul se formează sub un scut de 1,2 - 1,5 111111, oval-alungit, de aceeaşi culoare cu
cel al femelei. Sub acesta se găseşte masculul, care are corpul de 0,8 - 0,9 mm lungime, de
culoare galbenă-portocalie. Masculul are antenele păroase, formate din 10 articole, picioarele
bine dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase, iar aparatul bucal este rudimentar, deoarece
masculul nu se hrăneşte.
Larva primară (vârsta I) are 0,20 - 0,26 111111 lungime. Corpul este de formă ovală,
galben-portocaliu. Larva are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.
Larva secundară (vârsta a-II-a) este apodă şi asemănătoare cu femela.
Biologie. Din cercetările efectuate în ţara noastră, rezultă că păduchele ţestos din San
José are 2 - 3 generaţii pe an, frecvent 2 generaţii. Iernează în stadiul de larvă primară sub scut,
pe tulpinile şi ramurile pomilor. în primăvară, la începutul lunii aprilie, după o perioadă de
hrănire, larvele năpârlesc şi trec în larve de vârsta a Il-a, diferenţiindu-se pe sexe. Larvele care
vor deveni femele suferă două năpârliri, iar cele care vor evolua în masculi, patru năpârliri. La
sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai, apar adulţii care se împerechează. La sfârşitul lunii
mai, sau începutul lunii iunie, femelele încep să depună larve eşalonat, timp de 6 - 7 săptămâni,
obişnuit câte 8 - 1 0 larve pe zi; în total o femelă depune între 75 - 450 larve. Lefter Gh. şi
Minoiu N. (1990) au arătat că expulzarea larvelor se eşalonează pe o perioadă de 40 - 62 zile la
generaţia hibernantă şi 65 - 75 zile la generaţia de vară, majoritatea în primele trei săptămâni.
Larvele neonate se răspândesc pe tulpini, ramuri, frunze, mobilitatea lor durând câteva ore, iar în
condiţii cu totul favorabile până la o zi. După ce s-au fixat, larvele îşi introduc aparatul bucal în
ţesuturi şi se hrănesc cu seva plantelor. în acelaşi timp, larvele încep să-şi formeze scutul
protector. Timp de 15 - 20 zile, scutul larvar este mai puţin dens, astfel încât poate fi străbătut de
diferite substanţe chimice, după care scutul se îngroaşă, se întăreşte, devenind mai rezistent. Sub
scut larvele năpârlesc şi se transformă în larve de vârstaa Il-a. Acestea se hrănesc intens, îşi
măresc scutul şi după 1 8 - 2 0 zile, se diferenţiază în femele şi masculi. La sfârşitul lunii iulie
sau în august, femelele încep expulzarea larvelor generaţiei a Il-a, a căror apariţie se prelungeşte
până la sfârşitul lunii septembrie, sau începutul lunii octombrie.
Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi şi prădători. Astfel, sunt
citate speciile parazite: Aphytis proclia Wlk., Aphytis mytilaspidis Le Baron, Azotus sp.,
Aspidiotiphagus citrinus Graw., Prospaltella perniciosi Tow., etc. Dintre speciile prădătoare un
rol important în dinamica populaţiei păduchelui ţestos din San José prezintă Chilocorus
bipustulatus L. şi Chilocorus renipustulatus Scriba.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele atacă peste 200 specii de arbori, arbuşti şi
plante ierboase, preferând plantele lemnoase.
Atacă mărul, părul, piersicul, prunul, cireşul, etc. Dintre arborii şi arbuştii ornamentali
atacă teiul, plopul, ulmul, salcia, salcâmul, etc.; preferă păducelul, gutuiul japonez. Dintre
speciile ierboase atacă fragii şi căpşunii.
Păduchele colonizează atât părţile lemnoase (tulpini, ramuri), frunzele şi fructele. Insecta
înţeapă cu aparatul bucal diferite organe ale plantelor şi suge seva din ţesuturi. Odată cu
înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine o substanţă sub acţiunea căreia se produc o serie
de modificări biochimice, din care cauză ţesuturile se necrozează şi se înroşesc, în jurul locurilor
de fixare formându-se pete roşii caracteristice (Figura 3, c).
Pomii atacaţi au vegetaţia slabă, frunzele sticloase, dau recolte mici, iar fructele sunt
pătate şi deformate.
Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material săditor neinfestat,
procurat din pepinierele autorizate. Se vor evita să se ia altoaie din livezile de pomi infestaţi. Nu
se vor planta în apropierea pepinierelor specii susceptibile la atacul păduchelui.
în livezi şi pepiniere se vor aplica 1-2 tratamente de iarnă cu: Ulei cosmol (2%); Ulei
spindel (1,5%); Oleoecalux (1,5%); Oleocarbetox (1%); Polisulfură de bariu (6%); Zeamă
sulfocalcică (20%). Primul tratament se aplică în toamnă, după căderea frunzelor, iar al doilea în
timpul iernii, până la umflarea mugurilor.
în timpul perioadei de vegetaţie se aplică 1-2 tratamente pentru fiecare generaţie,
executate la avertizare, în funcţie de biologia dăunătorului, condiţiile climatice, modul de
acţiune şi remanenţa produselor (Victoria Şuta şi colab., 1974; Lefter Gh. şi Minoiu N., 1990).
Tratamentele se vor efectua cu unul din produsele: Actellic 50 CE (0,2%); Birlane 24 CE
(0,1%); Carbetox 37 CE (0,4%); Dursban 4 E (0,2%); Ekamet 50
CE (0,15%); Ekalux S (0,1%); Imidan 50 CE (0,1%); Sumithion 50 CE (0,1%); Zolone 30 PU
(0,2%); Ultracid 40 PU (0,1%).

Parthenolecanium corni Bche.


Ordinul Homoptera, Familia Lecaniidae (Păduchele ţestos al prunului)

Răspândire. Păduchele ţestos al prunului este răspândit şi produce pagube în toate ţările
Europei, în ţările din nordul şi sudul Africii, în America de Nord, Asia, precum şi în Australia şi
Noua Zeelandă. In ţara noastră se întâlneşte începând din zona de câmpie şi până în zona fagului,
pagube mai mari producând în zonele de câmpie, coline şi dealuri.
Descriere. Femela are corpul globulos, alungit sau vezicular, de 3,0 - 6,5 111111 lungime
iar lăţimea de 1 , 5 - 4 mm, cu capul castaniu mat sau lucios, în general prevăzute cu carenă
longitudinală pe mediana corpului. Antenele sunt compuse din 7 articole pubescente (Figura 4,
a,b).
Masculul este alungit, lungimea corpului variind între 1 , 5 - 2 mm cu toracele brun-
violaceu şi abdomenul brun gălbui. Pe cap prezintă 6 perechi de oceli. Antenele sunt compuse
din 10 articole pubescente. Aripile sunt hialine. Masculul se dezvoltă sub o carapace oval-
alungită, de culoare albă.
Oul este ovoidal de 0,26 - 0,30 111111 lungime (Figura 4, c).
Larva primară este gălbuie, eliptică, de 0,38 - 0,43 mm lungime, cu antenele de 0,10 -
0,12 mm lungime, compuse din 6 articole.Pe partea dorsală a dermei prezintă 10 perechi de
glande ceriere în formă de 8. Larva secundară femelă este subeliptică, castanie, de 0,7 - 0,86
111111 lungime. Antenele sunt compuse de 6-7 articole din care al IlI-lea şi al V-lea sunt mai
lungi şi păroase. Derma dorsală prezintă 5 perechi de glande filiere, iar cea ventrală numeroase
glande ceriere tubulare. întreg corpul este acoperit cu un strat subţire de ceară, cu rol protector.
Biologie. Biologia păduchelui ţestos al prunului a fost studiată de mai mulţi coccidologi
(Marchal, 1908), (Săvescu, 1944) şa., care au stabilit că, dintre factorii de mediu, temperatura,
umiditatea şi hrana au cel mai mare rol în dezvoltare. în condiţiile de temperatură, umiditate şi
hrană din ţările continentului european are 1 - 2 generaţii (Săvescu, 1944).
Ciclul biologic cu 2 generaţii se dezvoltă astfel: G1 (estivală) în lunile mai-iulie şi are loc în
zonele de câmpie şi de coline, pe salcâm, dud şi viţa de vie.
Femelele din generaţia hibernantă depun ouăle la începutul lunii mai, perioada
ovipozitară durând 1 0 - 1 5 zile, timp în care o femelă depune 500 - 2870 de ouă, de regulă sub
corp, pe scoarţa ramurilor (Borchsenius, 1957). în condiţii naturale de climă, incubaţia durează
30 - 35 de zile, iar în condiţii de temperatură constantă variază în funcţie de rasă: 23 zile la 20°C,
15 zile la 25°C şi 12 zile la 28°C.
După incubaţie şi ecloziune, larvele primare se fixează pe dosul frunzelor, unde se
hrănesc 25 - 30 zile, după care năpârlesc şi se transformă în larve secundare. Acestea migrează
de pe frunze pe peţiolii şi pe lăstarii fragezi pe care trăiesc 1 5 - 2 0 de zile, apoi năpârlesc şi se
transformă în femele şi masculi. Femelele se hrănesc încă o perioadă de 20 - 25 de zile de la
împerechere, apoi pe la mijlocul lunii iulie devin adulte şi încep să depună ouă. Perioada
ovipozitară durează 8 - 1 2 zile, iar numărul de ouă depuse de o femelă variază între 400 - 1600.
Către sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, după o perioadă de incubaţie de 16 - 18 zile apar
larvele noii generaţii care formează colonii pe dosul frunzelor, unde se hrănesc 25 - 30 de zile,
adică până în a doua jumătate a lunii septembrie, când năpârlesc şi se transformă în larve
secundare, acestea migrează pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor la baza mugurilor sau cad în
frunzar, unde iernează, corpul lor fiind acoperit cu un strat de ceară care le apară de îngheţ şi
ploi. Primăvara, către sfârşitul lunii martie, larvele migrează pe verticală şi se fixează pe
ramurile subţiri de 0,5 - 3,0 mm, unde se hrănesc sugând sevă. Prin hrănire larvele cresc, stratul
de ceară de pe corp crapă şi cade, iar culoarea se schimbă din castanie în brună. în decada a treia
a lunii aprilie, larvele năpârlesc şi se transformă în femele, care la începutul lunii mai, devin
adulte şi depun ouă.
Ciclul biologic cu o singură generaţie se întâlneşte la forma ecologică de pe prun
(Parthenolecanium corni f. assimile Newst.) şi pe alte specii de pomi pe întreg teritoriul ţării.
Iernează în stadiul de larvă de vârsta a 2-a, pe scoarţa tulpinilor, ramurilor sau în frunzar.
Datorită temperaturilor scăzute din timpul iernii, 20 - 25% din larve pier, iar îngheţurile târzii de
primăvară provoacă în unii ani o mortalitate de 40 - 50%. Primăvara, către sfârşitul lunii martie
începutul lunii aprilie, larvele migrează spre ramurile tinere, de 0,5 - 3,0 mm grosime, pe care se
fixează şi se hrănesc sugând seva. în decada a treia a lunii aprilie larvele secundare năpârlesc şi
se transformă în adulţi, care se împerechează, iar la începutul lunii mai, după 8 - 1 0 zile de la
împerechere, femelele depun ouă. Perioada ovipozitară durează 1 0 - 1 5 zile, timp în care o
femelă depune până la 2000 de ouă. După ecloziune, larvele primare se fixează pe dosul
frunzelor, unde se hrănesc sugând seva, timp de 110 - 120 de zile, adică până în toamnă. în a
doua jumătate a lunii septembrie larvele primare năpârlesc şi se transformă în larve secundare,
care iernează. O particularitate biologică ce caracterizează populaţia păduchelui ţestos al
prunului o formează migraţiile alimentare. Dintre factorii care determină migraţia, un rol
important îl au temperatura, hrana şi specificul biologic. Mulţi biologi consideră că acest proces
este determinat de compoziţia chimică a plantei parazitate, care variază de la un organ la altul şi
de la un sezon la altul.
Astfel, la această specie există o migraţie primară a larvelor de prima vârstă de pe ramuri
pe frunze, pe care acestea se fixează, o migraţie secundară a larvelor de vârsta a 2-a de pe frunze
pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor şi o migraţie posthibernală în sens ascendent, din sau de pe
tulpini pe ramurile subţiri.
O a doua particularitate biologică o formează segregaţia trofică, care în decursul istoric al
evoluţiei a dus la diferenţierea populaţiei acestei speciei în forme ecologice.
Paraziţi şi prădători. Păduchele ţestos al prunului este parazitat de numeroase specii de
paraziţi. Dintre himenoptere, speciile cele mai importante sunt: Coccophagus lycimnia Walk.,
Coccophagus scutellaris Dalm., Coccophagus insidiator Dalm., Aphycus albiceps Ashm.,
Aphycus flaviceps Haw., Aphycus lecanii Haw., Aphycus maculipennis Timb.;
lepidoptere:Oratocelis communimacula Herbst.
Dintre prădători în ţara noastră au fost semnalate următoarele specii care reglează densitatea
numerică a dăunătorului:Chilocorus bipustulatus L., Chilocorus renipustulatus Scriba,
Exochomus flavipes Thumb.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos al prunului este o specie polifagă,
care atacă peste 80 de specii de plante ce aparţin la 28 familii şi în special familiilor: Rosaceae,
Leguminosae, Saxifragaceae ş.a. Planta gazdă principală o constituie prunul, care este parazitat
în procent de 79,3 %, densitatea numerică fiind de 1 - 10 femele/cm2, după care urmează
salcâmul parazitat în proporţie de 12,4%.
în urma introducerii unor enzime odată cu saliva, în momentul înţepăturii, se produce o
necrozare a ţesuturilor scoarţei. Frunzele se etiolează parţial sau total şi cad . Pe organele atacate
se găsesc dejecţii ale păduchelui, ce favorizează dezvoltarea ciupercii Capnodium salicinum,
care produce înegrirea zonelor atacate.
Combatere. Pentru combaterea păduchelui ţestos al prunului se aplică tratamente atât în
timpul perioadei de repaos cât şi în timpul perioadei de vegetaţie.
Astfel, în timpul perioadei de repaos, tratamentele se fac cu unul din produsele: Ulei
Cosmol UC1 (2%); Ulei Spindel US1 (1,5%); Ulei Oleoekalux - 1,5% (efect şi pentru acarieni);
Ulei Oleocarbetox 12 CE -3% (şi pentru acarieni); Polisulfură de Bariu (6%); Zeamă
sulfocalcică de 28-30 Be (20%).
în timpul perioadei de vegetaţie se fac tratamente cu unul din următoarele insecticide:
Actellic 50 CE (0,2%); Imidan 50 CE (0,1%); Birlane 24 CE (0,1%); Metation 50 CE (0,1%);
Carbetox 37 CE (0,4%); Murfatox 68 CE (0,1%); Dursban 4 E (0,2%); Sinoratox 35 CE (0,2%);
Ekamet 50 CE (0,15%); Sumithion 50 CE (0,1%); Ekalux S (0,1%); Ultracid 40 PU (0,1%);
Fosfotion 50 CE (0,15%). în practică tratamentele pentru combaterea păduchilor se aplică
complexat pentru combaterea în acelaşi timp al altor dăunători precum şi a pătării roşii a
frunzelor de prun, a moniliozei, etc. în funcţie de compatibilitatea pesticidelor.
Hoplocampa minuta Christ.
Ordinul Hymenoptera, Familia Tenthredinidae (Viespea neagră a prunelor)

Răspândire. Este răspândită în multe ţări din Europa, mai ales în cele cu climat
continental. La noi este frecventă în plantaţiile de prun.
Descriere. Adultul are 4 - 5 mm lungime; coipul este brun închis aproape negru, lucios.
Antenele sunt negre, iar picioarele galbene cu trohanterele negre. Pterostigma este brună, la bază
mai închisă la culoare (Figura 5, a).
Oul este alb, translucid, oval, de 0,5 - 1 mm lungime (Figura 5, b).
Larva la completa dezvoltare are 8 - 9 nun lungime, este albă-palidă, cu capul brun. Este
omidă falsă, având pe lângă cele 3 perechi de picioare toracice şi 7 perechi de picioare
abdominale false. Larvele se recunosc după mirosul caracteristic de benzaldehidă (miros de
ploşniţă) (Figura 5, c,d).
Pupa este albă-gălbuie, învelită într-un cocon pergamentos căptuşit cu particule de sol.
Biologie. Viespea neagră a prunelor are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de
larvă, în ultima vârstă, într-un cocon, la 5 - 10 cm adâncime în sol. Primăvara devreme larva se
transformă în pupă şi în luna aprilie apar adulţii, când temperatura medie zilnică ajunge la 8 -
10°C, fenologic când înfloreşte mirobolanul.
Viespile se hrănesc cu nectarul şi polenul diferitelor flori iar odată cu înfloritul prunului
trec pe florile acestuia şi încep să depună ouăle. Pentru aceasta femela face o tăietură cu
ovipozitorul la baza sepalelor sau în receptacul, în care depune câte un ou. Ca urmare, pe sepale
şi pe receptacol apar pete mici, bombate, de culoare ruginie.
Intr-o floare sunt depuse de obicei 1-2 ouă; o femelă depune 50 - 95 ouă, majoritatea (80
- 90%) fiind depuse la baza sepalelor. Incubaţia durează 5 - 1 2 zile iar larvele care apar pătrund
în fructele abia formate şi se hrănesc cu sâmburele, care este moale. După o perioadă de hrănire
de 4 - 8 zile, în care consumă întreg conţinutul seminţei, larva roade o a doua galerie şi iese din
fruct. în cursul dezvoltării, care durează 26 - 30 zile, larva năpârleşte de patru ori. începând cu
vârsta a doua, larva părăseşte fructul în care s-a dezvoltat şi trece în altul, continuându-şi
hrănirea. în timpul evoluţiei sale o larvă poate distruge 3-6 fructe.
în iunie, în timpul căderii fiziologice a fructelor, larvele ajung la completa dezvoltare,
cad' o dată cu fructele sau se lasă în jos şi migrează în sol unde îşi confecţionează o cămăruţă din
particule de sol, ai cărei pereţi îi căptuşeşte cu o secreţie care se usucă primind un aspect
pergamentos. în interiorul acestui cocon intră în diapauza estivală şi apoi în diapauza hiemală,
stadiu în care rămân până în primăvara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător monofag; larvele atacă numai fructele
de prun. La începutul formării fructelor, înainte de întărirea endocarpului lemnos, larvele se
hrănesc cu ţesuturile din care urmează să se formeze sămânţa, săpând cavităţi în care se strâng
resturi de hrană şi excremente. Fructele atacate nu se mai dezvoltă, rămân mici şi cad.
La atacuri puternice viespea poate distruge până la 60 - 80% din recolta de fructe. La
pomii cu încărcătură mare de fructe, paguba începe să se evidenţieze la o frecvenţă de atac mai
mare de 20%. Pagube mai mari se înregistrează la soiurile Tuleu gras, D’Agen, Vinete
Româneşti, soiul Anna Spăth fiind mai puţin atacat.
Combatere. Se recomandă săparea solului sub coroana pomilor, toamna şi primăvara,
pentru a se scoate coconii la suprafaţă şi a-i supune la acţiunea intemperiilor şi a prădătorilor; de
asemenea prăfuirea solului cu produse chimice, primăvara devreme, înainte de îmbobocirea
florilor, pentru distrugerea adulţilor la ieşirea din sol. în perioada căderii fructelor cu larve, se
vor strânge zilnic fructele şi se vor distruge.
Tratamentele chimice se aplică la avertizare, la apariţia în masă a larvelor, când petalele a
60 - 70% din flori s-au scuturat. Se vor aplica tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic
50 EC (0,05%); Birlane 24 EC (0,05%); Carbetox 37 CE (0,4%); Decis 2,5 EC (0,03%);
Dursban 4 E (0,2%); Ekalux S (0,1%); Zolone 30 PU (0,1%); Sinoratox 35 CE (0,2%); Nogos
50 CE (0,1%); Vapona 40 CE (0,1%); Thiodan 35 CE (0,15%); Fastac 100 CE (0,08%).

Hoplocampa flava L.
Ordinul Hymenoptera, Familia Tentredinidae (Viespea galbenă a prunelor)

Răspândire. Este răspândită în multe ţări din Europa, mai ales în cele cu climat
continental. La noi este frecventă în plantaţiile de prun.
Descriere. Femela are corpul de 4 - 5mm lungime; capul şi antenele sunt galben roşcate;
toracele este galben-roşcat cu metanotul uneori negru. Aripile sunt 2/3 la bază fumuriu-cenuşii,
iar spre vârf transparente iar picioarele sunt galbene(Figura 6)
Mascidul se deosebeşte de femelă, printr-o pată neagră pe aria frontală şi una pe lobul
median al mezonotului.
Larva are 8 - 9 mm lungime, corpul de culoare galben-albicios, capul de culoare verde-
deschis, iar placa supraanală albicioasă. Larva se recunoaşte după mirosul de benzaldehidă
(miros de ploşniţă)
Biologie. Viespea galbenă a prunelor are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de larvă,
în ultima vârstă, într-un cocon, la 10 - 15 cm adâncime în sol. Primăvara devreme larva se
transformă în pupă şi în luna aprilie apar adulţii.
Viespile se hrănesc cu nectarul şi polenul diferitelor flori iar odată cu înfloritul prunului
trec pe florile acestuia şi încep să depună ouăle. Pentru aceasta femela face o tăietură cu
ovipozitoral la baza sepalelor sau în receptacul, în care depune câte un ou. într-o floare sunt
depuse de obicei 1-2 ouă.
Incubaţia durează 5 - 1 2 zile iar larvele care apar pătrund în fructele abia formate şi se
hrănesc cu sâmburele, care este moale. După o perioadă de hrănire de 4-8 zile, în care consumă
întreg conţinutul seminţei, larva roade o a doua galerie şi iese din fruct. începând cu vârsta a
doua, larva părăseşte fructul în care s-a dezvoltat şi trece în altul, continuându-şi hrănirea. în
timpul evoluţiei sale o larvă poate distruge 3-6 fructe.
în iunie, în timpul căderii fiziologice a fructelor, larvele ajung la completa dezvoltare,
cad o dată cu fructele sau se lasă în jos şi migrează în sol unde îşi confecţionează un cocon. în
interiorul acestui cocon intră în diapauza estivală şi apoi în diapauza hiemală, stadiu în care
rămân până în primăvara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător monofag; larvele atacă numai
fructele de prun. La începutul formării fructelor, înainte de întărirea endocarpului lemnos,
larvele se hrănesc cu ţesuturile din care urmează să se formeze sămânţa, săpând cavităţi în care
se strâng resturi de hrană şi excremente (Figura 6, c,d). Fractele atacate nu se mai dezvoltă,
rămân mici şi cad. La atacuri puternice viespea poate distruge până la 60 - 80% din recolta de
fructe.
Pagube mai mari se înregistrează la soiurile Tuleu gras, D'Agen, Vinete Româneşti, soiul
Anna Spâth fiind mai puţin atacat.
Combatere. Se recomandă săparea solului sub coroana pomilor, toamna şi primăvara,
pentru a se scoate coconii la suprafaţă şi a-i supune la acţiunea intemperiilor şi a prădătorilor; de
asemenea prăfuirea solului cu produse chimice, primăvara devreme, înainte de îmbobocirea
florilor, pentru distrugerea adulţilor la ieşirea din sol.
în perioada căderii fructelor cu larve, se vor strânge zilnic fructele şi se vor distruge.
Tratamentele chimice se aplică la avertizare, la apariţia în masă a larvelor, când petalele a 60 -
70% din flori s-au scuturat. Se vor aplica tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic 50
EC (0,05%); Birlane 24 EC (0,05%); Carbetox 37 CE (0,4%); Decis 2,5 EC (0,03%); Dursban 4
E (0,2%); Ekalux S (0,1%); Zolone 30 PU (0,1%); Sinoratox 35 CE (0,2%); Nogos 50 CE
(0,1%); Vapona 40 CE (0,1%); Thiodan 35 CE (0,15%); Fastac 100 CE (0,08%).

Eurytoma schreineri Schr.

Ordinul Hymenoptera, Familia Eurytomidae(viespea seminţelor de prun)

Descriere: Dăunătorul este prezent în toate zonele de cultură a prunului, pagubele produse putând
ajunge până la 90% din producţia de fructe. Iernează ca larvă complet dezvoltată, în sâmburii
fructelor atacate. Primăvara, la jumătatea lunii aprilie apar primii adulţi, apariţie care se
suprapune cu fenofaza scuturării petalelor. După copulaţie, femela penetrează pulpa fructelor
verzi cu ajutorul ovipozitorului şi depune câte un ou în sâmburele crud al fructului. Larva
rezultată după ecloziune se hrăneşte şi se dezvoltă în sâmburele fructului, în care şi rămâne să
ierneze până în primăvara anului următor. De regulă, fructele atacate cad de pe pom.
Plante atacate şi mod de dăunare: dăunătorul atacă în principal prunul, dar este semnalat şi pe
alte specii ale genului Prunus (cireş, vişin, etc.). Larvele se dezvoltă în interiorul sâmburelui, pe
care îl consumă integral. Fructele atacate rămân mai mici, au aspect coloristic cu nuanţe violacee
şi manifestă un început de veştejire, iar odată căzute de pe pom se zbârcesc, se mumifiază şi apoi
putrezesc.

Prevenire: a)strângerea şi arderea fructelor căzute, în scopul reducerii rezervei biologice;


b)arderea sâmburilor rezultaţi în urma distilării borhotului.
Combatere chimică: *tratament în vegetaţie cu: a)CALYPSO 480 EC (tiacloprid 480g/l) 0,02%;
b)CHINMIX 5 EC (beta cipermetrin 50g/l) 0,03%; c)CYPERTRIN 10 EC (alfa-cipermetrin
100g/l) 0,015%; d)DECIS 2,5 EC (deltametrin 25g/l) 0,0125%; e)FASTAC 10 EC (alfa-
cipermetrin 100g/l) 0,015%; f)KARATE 2,5 EC (lambda-cihalotrin 25g/l) 0,075%; g)PYRINEX
25 ME (clorpirifos 250g/l) 0,03%.

Grapholita funebrana Tr.

Ordinul Lepidoptera,Familia Tortricidae(Viermele prunelor)

Descriere: Dăunătorul este larg răspândit în toate zonele pomicole. Iernează ca larvă complet
dezvoltată, într-un cocon mătăsos, sub scoarţa pomilor sau sub frunzele căzute pe sol. În
primăvară, larva se transformă în pupă, adulţii făcându-şi apariţia la începutul lunii mai. După
copulaţie, femela depune ouăle pe dosul frunzelor şi pe fructe. Larvele apar la sfârşitul lunii mai,
pătrund în fructe şi se hrănesc până la completa lor dezvoltare, când părăsesc fructele şi se retrag
sub scoarţa pomilor, unde împupează într-un cocon din fire de mătase. Adulţii celei de a 2-a
generaţii apar la jumătatea lunii iunie. Depunerea ouălor, apariţia larvelor, pătrunderea acestora
în fructe şi hrănirea pe seama pulpei fructului se desfăşoară în intervalul august-septembrie.
Larvele complet dezvoltate ale generaţiei a 2-a încep să se retragă pentru iernare, începând cu
sfârşitul lunii septembrie. Are 2 generaţii pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare: dăunătorul este specific prunului, fiind considerat unul dintre
cei mai periculoşi. Larvele atacă atât fructele verzi (gen I-a) cât şi fructele coapte (gen II-a).
Fructele tinere atacate rămân mici, au un aspect violaceu şi cad prematur. La fructele mature
atacul devine vizibil datorită apariţiei scurgerilor gomoase, cu puţin timp înainte de recoltare. Şi
aceste fructe cad de pe pom şi putrezesc, datorită atacului unor ciuperci fitopatogene.
Prevenire: a)pentru reducerea rezervei biologice a dăunătorului se recomandă efectuarea
unor lucrări culturale, care constau în instalarea de brâie-capcană în jurul trunchiului pomilor
pentru captarea larvelor în timpul deplasării şi arderea acestora; b)strângerea prunelor
viermănoase din plantaţie, distrugerea sau folosirea lor în alte scopuri.
Combatere chimică: *tratament în vegetaţie cu: a)ACTELLIC 50 EC (pirimifos metil 500g/l)
0,05%; b)CALYPSO 480 EC (tiacloprid 480g/l) 0,02%; c)CASCADE 5 EC (flufenoxuron
50g/l) 0,5%; d)CHINMIX 5 EC (beta cipermetrin 50g/l) 0,03%; e)CYPERTRIN 10 EC (alfa-
cipermetrin 100g/l) 0,03%; f)DECIS 2,5 EC (deltametrin 25g/l) 0,0075%; g)FASTAC 10 EC
(alfa-cipermetrin 100g/l) 0,015%; h)KARATE 2,5 EC (lambda-cihalotrin 25g/l) 0,01%;
i)RELDAN 40 EC (clorpirifos metil 400g/l) 0,1%; j)SINORATOX 35 CE (dimetoat 35%) 0,1%;
k)SINTOX 40 CE (etion 40%) 0,1%.