Cum ar trebui să fie o spovedanie?

Prin Taina Sfântului Botez, creștinul dobândește iertarea păcatelor, ca urmare a unirii sale cu Hristos,
iar prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir, creștinul se întărește cu darurile Sfântului Duh, în vederea războiului cu
patimile și implicit cu păcatele, pentru dobândirea vieții veșnice. Însă această stare de curăție slăbește cu timpul
și se încovoaie sub povara păcatelor. Atunci se simte nevoia unei îndreptări, a unei redirecționări înspre starea
de curăție. Acest fapt a fost anticipat de către Biserică, prin iconomia divină, ea oferind credincioșilor săi
remediul ideal pentru revenirea la starea de curăție și anume spovedania sau mărturisirea.
Spovedania închipuie cea de-a treia Taină a Bisericii, urmând Botezului și Mirungerii. Această
rânduială nu este una accidentală, ci una ciclică, în sensul că, cele două Taine (a Botezului și a Mirungerii) se
numesc Tainele curățirii, iar Taina Spovedaniei, unită cu cea a Euharistiei, este cea a permanentei actualizări și
reactualizări a acestei stări de curăție, dobândită prin cele două Taine inițiale.
Desigur, ca fiecare Taină, Spovedania are un temei divin, oglindit în cuvintele: „Oricâte veți lega pe
pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”(Matei 18,18).
Însă problema stringentă, pe care o implică la nivel informațional această Taină credincioșilor, nu este
aceea a teoretizării Tainei, ci modul în care ar trebui să fie și să decurgă o spovedanie. Părintele Petre Vintilescu,
în cartea sa „Spovedania și duhovnicia”, arată, printre altele, cum ar trebui să fie o spovedanie. După cucernicia
sa, o spovedanie ar trebui să fie corectă, în primul rând, apoi completă, clară, și concisă; să fie sinceră și cu
părere de rău; să fie făcută fără de rușine față de duhovnic, urmând cursul unui monolog interior, însoțit, pe
alocuri, de dialog și nu decurgând asemenea unui interogatoriu. De ce toate acestea? Pentru că, o spovedanie
corectă și completă îți aduce iertarea păcatelor și liniștea sau pacea interioară. Claritatea acestei mărturisiri și
conciziunea ei îl ferește pe credincios de alunecările pe pantele ambiguului, exagerării sau dramatismului.
Firește că spovedania mai are nevoie și de sinceritate și de părere de rău pentru păcatele săvârșite, fără de care
îndreptarea nu poate veni.
Rușinea față de duhovnic îi este insuflată credinciosului de către diavol, care exagerează gravitatea
păcatelor, îndemnându-l să ascundă anumite păcate de duhovnic, care pot fi socotite ca blamabile. Această stare
trebuie înlăturată în timpul spovedaniei, prin încercarea de a vedea în duhovnic pe tatăl iubitor, care ascultă cu
blândețe greșelile copiilor săi și care nu-i judecă cu asprime, ci cu dragoste.
Aceasta este adevărata spovedanie și nu cea tip interogatoriu, în cadrul căreia credinciosul răspunde cu
da sau nu la întrebările duhovnicului, ca și la un tribunal. La această nefericită metodă s-a ajuns datorită slabei
catehizări a generațiilor, care au adoptat comunismul, ca model de viață și de gândire. Însă, pe măsură ce
observăm că Biserica și-a intensificat eforturile în vederea redobândirii și reintegrării în sânul ei a acestor
generații, considerate pierdute, noi, tinerii teologi, sperăm ca sensul spiritual și existențial al acestei Sfinte Taine
să nu se stingă în negura timpului ca și un simplu interogatoriu coercitiv, ci să dăinuiască pe vecie și să
strălucească asemenea unui far, care să ne ghideze pe valurile acestei vieți înspre împărăția cea cerească, unde
vom fi așteptați și întâmpinați de către Fiul Ceresc cu cuvintele: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți
împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25,34)