Sunteți pe pagina 1din 11

Particularităţi

ale ecosistemului agricol

Pentru a bara efectele negative ale unei eventuale crize a mediului agricol
se preconizează o concepţie unitară ce constă într-o adevărată „gestiune ecologică”,
în scopul de a realiza pe termen lung supravieţuirea, integritatea şi calitatea
producţiei agricole, deci dezvoltarea ei ecologică. Acest concept de ecodezvoltare
este agreat de F.A.O. şi presupune în primul rând o dezvoltare industrială
echilibrată şi fără poluare majoră în zonele agricole, care să asigure securitatea şi
stabilitatea ecosistemelor.
Din fericire pentru omenire, în mediul agricol şi sistemele sale asistăm la o
reînnoire permanentă a resurselor ce garantează în felul lor echilibrul natural între
biocenoză şi biotop. Există în agricultură, ca mediu natural sau artificializat, o
anumită capacitate specifică de regenerare a diferitelor resurse, pornind de la sol şi
terminând cu plantele, ceea ce permite desfăşurarea normală şi chiar dinamică a
ciclurilor de producţie. Dar acest potenţial intrinsec de adaptare nu trebuie
suprasolicitat, ci cunoscut şi folosit corespunzător în procesele tehnice agricole,
pentru a evita orice fenomen de criză a mediului înconjurător. În ecodezvoltare, un
loc important îl are producătorul agricol, susţinut de organele competente şi
cercetarea ştiinţifică, prin asigurarea unei finanţări judicioase pe termen scurt,
mediu şi lung.
Dezvoltarea şi modernizarea agriculturii este un proces firesc şi necesar, ce
asigură bunurile agroalimentare pentru o populaţie sănătoasă, bine hrănită. Nu se
poate concepe ridicarea calităţii vieţii, dacă agricultura nu este stimulată să producă
cât mai mult şi de calitate superioară. Există preocupări în toate ţările pentru
intensificarea producţiei agricole, iniţiindu-se diverse programe de lucru având
caracter tehnologic şi social-economic. Aceste acţiuni pot avea o finalizare
efectivă, aşa cum s-a demonstrat prin unele experienţe, dacă se are în vedere esenţa
teritoriului agricol şi a plantelor cultivate ca sistem ecologic, ca unitate
fundamentală a biosferei, a peisajului geografic. De aici rezultă faptul că teritoriul
agricol populat cu specii vegetale şi animale utile omului trebuie privit în toată
complexitatea lui, cu legăturile din interior şi exterior, cu dependenţa sa specifică
faţă de condiţiile naturale şi resursele materiale, dar corespunzător unor acţiuni
tehnice bine definite.
Ingineria ecosistemelor agricole

3.1 Noţiune şi structură

3.1.1 Noţiunea de ecosistem. Fondul fizic de viaţă, împreună cu speciile


care îl populează alcătuiesc sistemul ecologic, unitate fundamentală a biosferei, în
cadrul căruia organismele vegetale şi animale (biocenoza sau comunitatea
biologică) intră în relaţii cu factorii fizico-chimici ai mediului înconjurător
reprezentaţi pe un teritoriu anume (ecotop şi biotop). În alcătuirea unui ecosistem
intră: producătorii de materie organică (plante fotosintetizante şi
chimiosintetizante); substanţele abiotice (minerale şi produşi organici din deşeuri şi
organisme naturale); macroconsumatorii (animale erbivore, carnivore şi omnivore);
microconsumatorii (organisme heterotrofe, saprofite, descompunătoare a materiei
organice). Ecosistemul are două funcţii: de sinteză a materiei organice, stocare de
potenţial energetic în alimente, înmagazinare de energie radiantă solară de către
plante şi de analiză a materiei organice cu scoaterea din ecosistem a potenţialului
energetic şi restituirea în natura minerală a elementelor care au intrat în
componenţa materiei vii (fig. 3.1). Viorel Soran şi Iulian Fabian (1983) consideră
că „în interiorul unui ecosistem agricol se desfăşoară trei fluxuri vitale pentru
vieţuitoare şi om:
a) fluxul de substanţă, adică reciclarea diferitelor elemente constitutive ale
vieţii;
b) fluxul de energie ce întreţine structurile şi schimburile de substanţă şi
informaţie;
c) fluxul informaţional care reglează circulaţia energiei şi substanţei.”
Agroecosistemele, asemenea celorlalte sisteme materiale ale universului,
se supun celei de-a doua legi a termodinamicii, deoarece orice transformare
energetică în interiorul lor este însoţită de pierdere de energie sub formă de căldură
şi de o creştere a entropiei. Fixarea energiei luminoase şi productivitatea
fotosintezei sunt reduse, iar transferul energiei de-a lungul lanţului trofic până la
om se face cu mari pierderi de energie. Ecologii apreciază că randamentul de
transformare a energiei de la un lanţ trofic la altul poate fi estimat la circa 10%
(Bogdan Stugren – 1982).
Un agro-ecosistem poate fi definit după E. Parceddu (1992) ca „un rezultat
al convergenţei între legile ecosistemului natural şi gestiunea agricolă, în sensul că
ultima se suprapune sistemului de bază, care funcţionează conform legilor naturale
ale fluxului de energie şi al circulaţiei materiei”. În ecosistemul agricol energia
solară este captată şi convertită în biomasă de frunzele plantelor, iar parte din
aceasta este exportată sub forma produselor comerciale sau constituie reziduuri
culturale. O parte din fluxul de energie care intră în ecosistem, de origine fosilă,
este controlată şi folosită foarte divers pentru procesul tehnologic. În ecosistemul
agricol componentele abiotice sunt reciclate şi conservate, în timp ce populaţiile
animale, vegetale şi microbiene se regenerează. Factorul de stabilitate al
ecosistemului agricol este cultivatorul, care prin practicile curente acţionează
energic şi permanent pentru a păstra capacitatea de producţie a terenului şi a
plantelor cât mai constantă şi ridicată.
Particularităţi ale ecosistemului agricol

Fig. 3.1 Flux de substanţă şi energie (106K kcal/ha) într-o livadă de prun intensivizată
agrochimic (după Budan C. şi Isac Il, 1987)

După Bogdan Stugren (1982), „componentele ecosistemului sunt unităţi în


care se reunesc elemente de biotop şi biocenoză”, iar N. Bodnariuc şi A. Vădineanu
(1982) precizează că „prin ecosistem înţelegem unitatea organizatorică elementară
a ecosferei alcătuită dintr-un biotop ocupat de o biocenoză şi capabilă de realizarea
productivităţii biologice”.

„Ecosistemul este produsul câtorva milioane de ani de schimbări


evoluţionare. El se compune din numeroase părţi legate între ele şi care se
influenţează reciproc. Prezintă cicluri ecologice asemănătoare cu relaţiile
cibernetice de stabilizare. Se supune legilor ecologiei: 1 - toate sunt legate;
2 - totul trebuie să ducă undeva; 3 - natura se pricepe cel mai bine;
4 - nimic nu se capătă degeaba.”
Barry Commoner
(biolog şi ecolog american)

Al. Ionescu (1977) consideră că „terenurile agricole se pot împărţi în


microecosisteme (sinuzii) al căror caracter deschis, în care se mişcă de-a lungul
nivelului trofic substanţe organice, anorganice şi energia, se păstrează permanent”.
Iar „ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin principalii producători
de substanţă organică primară (plante de cultură), prin compoziţia florei de
buruieni şi a faunei (grupa dominantă fiind formată de animale zoofage) şi prin
natura biotopului, a tipului de sol şi a microclimei, în primul rând”.
Parafrazând pe Gh. Marin (1999), se poate afirma că orice teren agricol are
toate însuşirile unui sistem biologic şi ecologic, prin istoricul său propriu, evoluţia
Ingineria ecosistemelor agricole

specifică a solului, relaţiile informaţionale, capacitatea de autoreglare, un anumit


nivel de integralitate şi o productivitate specifică.
Procesele şi fenomenele ecosistemului agricol au un caracter aleatoriu şi
stochastic. Factorii care acţionează asupra lui sunt fie constanţi şi dirijaţi, fie
necontrolabili, uneori cu elemente de imprevizibilitate şi evoluţie rapidă în timp şi
spaţiu. De aceea, recolta obţinută în sistem poate fi considerată ca o funcţie de
factorii de mediu, care sunt multipli, foarte variaţi şi se manifestă în mod diferit.
Această situaţie impune luarea unor decizii specifice şi operative, prin care se
intervine în mod diferit în echilibrarea şi optimizarea lor. Deciziile se iau la faţa
locului, pentru fiecare hectar şi chiar pentru fiecare plantă în parte.
În ecosistemul agricol apar frecvent fenomene ondulatorii specifice sub
formă de perturbaţii, provocate, de exemplu, de accidente climatice (grindină,
îngheţuri, brume, secete), boli şi dăunători, exces de umiditate în sol, ce abat
sistemul de la traiectoria de creştere proiectată în domeniul producţiei, calităţii
produselor şi tehnologiilor. Orice ecosistem este compus din foarte multe părţi ce
se influenţează reciproc, formând cicluri ecologice care au nevoie de stabilitate.
În accepţiunea unei agriculturi moderne conceptul de ecosistem este
departe de a se mărgini la interacţiunile componentelor sale anorganice şi organice,
ca şi la transformările reale, potenţiale ale energiei. Ecosistemul agricol rămâne
una din unităţile fundamentale ale biosferei, creată şi dirijată în mod conştient de
om, în continuă reînnoire şi perfecţionare, în care se acţionează asupra
componentelor sale cu diferite mijloace tehnice, în vederea realizării însuşirii
fundamentale, bioproductivitatea, la parametri cât mai ridicaţi.
Sistemul ecologic agricol, prin complexitatea fluxurilor care intră şi a celor
care ies din sistem, prin problematica de organizare şi conducere a diverselor
componente integrate, materiale şi biologice, prezintă evidente trăsături
cibernetice. Ecosistemul trebuie privit cu toate conexiunile sale, cu capacitatea de a
primi şi de a acumula informaţii, de a le prelua şi a le selecta, de a le transforma şi
apoi transmite în exterior. Conexiunile dintre plante şi factorii de mediu fizic în
ecosistem conferă acestuia un caracter strict cibernetic, fiind astfel posibilă reglarea
simplă şi multiplă prin bucla de reglare. Pornind de la acest concept, se poate regla
conţinutul umidităţii în sol-plantă, aprovizionarea cu fosfor şi azot a solului şi
plantelor, stabilindu-se precis raporturile între factorii de vegetaţie în cadrul
sistemului. Din punct de vedere cibernetic, sistemul ecologic, cu relaţia sa
biocenoza-biotop, are o reacţie negativă, adică răspunde la factorii perturbatori prin
acţiuni ce compensează şi în final anulează perturbaţia. Biocomunitatea şi biotopul
pot rămâne stabili o perioadă îndelungată de timp, până la apariţia unui factor
perturbator major sau minor, ce le poate îngrădi sfera de acţiune. În acest moment
ecosistemul reacţionează specific şi poate elimina perturbaţia cu mecanisme proprii
sau prin intervenţia tehnologului, îndeosebi în sistemele industrial-agricole.
În mod obiectiv, raporturile complexe în sistemele ecologice agricole sunt
demonstrate de interferenţa în cadrul lor a trei grupe de procese: biologice, fizico-
climatice şi social-economice. Controlul structural şi funcţional se asigură prin
sistemul de management, care depinde la rândul lui de obiective, informaţie şi
Particularităţi ale ecosistemului agricol

cercetare în ultimă instanţă. Managementul corect este necesar pentru urmărirea


stării ecosistemului şi pentru luarea unor decizi judicioase în favoarea
bioproductivităţii acestuia (I. Puia, Viorel Soran, 1977).
După C. Chiriţă (1975), culturile agricole se supun unei scheme de
funcţionalitate ecosistemică (fig. 3.2).

Fig. 3.2 Schema relaţiilor de funcţionalitate ecosistemică a culturilor agricole


(după C. Chiriţă, 1975)

Complexitatea relaţiilor biotic-abiotic, a interrelaţiilor dintre organisme


determină existenţa a trei caracteristici ale ecosistemelor: integralitatea (existenţa
unei organizări, structuri şi a unui mod de funcţionare unitară a componentelor
sale), echilibrul dinamic (intercondiţionarea reciprocă care determină stabilitatea
ecosistemului) şi autoreglarea (capacitatea ecosistemului de a se menţine şi
reorganiza, menţionându-şi însă caracteristicile proprii în condiţiile unor variaţii ale
factorilor biotici şi abiotici). Un ecosistem nu rămâne acelaşi, el se schimbă
neîncetat, suferă o evoluţie. Perioadele de evoluţie lentă, mai stabile, în care
integritatea, echilbrul dinamic şi autoreglarea sunt deosebit de puternice şi
ecosistemul pare stabil, constituie momente în care acesta se află în stare de climax.
Trebuie subliniat faptul că „utilizarea exclusivă a indicatorilor economici
pentru evidenţierea mecanismului de funcţionare a agroecosistemelor nu reflectă în
mod fidel impactul ecologic al sistemului de cultură practicat” (Dorina Minoiu,
1996). De fapt, agricultura trebuie să aibă un caracter de bilanţ şi să permită
dirijarea resurselor, refacerea rezervelor de elemente nutritive şi a însuşirilor
solului. Sistemul de agricultură, chiar dacă imită natura, asigură în acelaşi timp
reproducerea fertilităţii solului, creşterea potenţialului energetic al acestuia şi
păstrarea echilibrului ecologic în ecosistem. Pentru a fundamenta economic
indicatorii tehnici şi economici ai producţiei agricole, în ecosistem se au în vedere
Ingineria ecosistemelor agricole

tehnologiile diferenţiate pe fiecare cultură în funcţie de factorii ecologici. De aici


rezultă că eficienţa economică a culturilor practicate în cadrul ecosistemului se
bazează pe o analiză profundă nu numai a indicatorilor tehnico-economici, dar şi a
celor ecologici. Rămâne de iniţiat şi prelucrat însă o asemenea metodologie de
analiză completă pe sisteme agricole, care să evidenţieze stabilirea echilibrului
între cerinţele biologice ale plantelor de cultură şi cele economice ale
agricultorului, în concordanţă cu oferta ecologică, ceea ce reprezintă obiectivul
unei activităţi agricole raţionale.

3.1.2 Structura ecosistemului

Ecosistemul este alcătuit din patru subsisteme: biocenoza (comunitatea


biologică), biotopul, subsistemul agro-fitotehnic şi cel socio-economic (Georgescu
Magdalena ş.a, 1991).
Biocenoza este reprezentată de plantele de câmp (biocenoza agricolă, sau
agrocenoza), plantele pomicole (biocenoza pomicolă sau pomocenoza), plantele
legumicole (biocenoza legumicolă sau legumicenoza), plantele floricole (biocenoza
floricolă sau floricenoza), viţa de vie (biocenoza viticolă sau viticenoza), cu toate
organismele vii ce acţionează în spaţiul lor de cultură (plantaţii, grădini, livezi),
într-o mare varietate (boli, dăunători, insecte şi animale, alţi prădători) pe plante, pe
sol şi în sol. Biocenoza ataşată unui teren (parcelă) este aceeaşi în spaţiu, deoarece
pe toată suprafaţa a fost cultivat un singur tip de plantă, căruia i s-au asociat
aceleaşi buruieni şi paraziţi vegetali sau antagonişti. Microflora şi microfauna din
sol sunt de asemenea omogene, iar în timp pe o parcelă se succed culturi care
menţin caracteristicile uniforme.
Biotopul (ecotopul) este reprezentat printr-un anumit teritoriu cu tot
ansamblul de factori ai mediului fizic, abiotic, ce ne dă suportul ecologic, sub
incidenţa căruia se manifestă cu anumite intensităţi activitatea bioproductivă a
diferitelor culturi. Ca biotop constitutiv al ecosistemului agricol poate fi
considerată parcela (sola) semănată sau plantată cu o biocenoză stabilită de
cultivator. După Al. lonescu (1988) parcela, ca teren agricol, are o suprafaţă precis
delimitată pe principiul uniformităţii biotopului şi al unei decizii tehnologice. În
cadrul acestui biotop se vor desfăşura aceleaşi lucrări agrotehnice care dirijează şi
modelează factorii de mediu în vederea obţinerii recoltei (fig. 3.3).
Particularităţi ale ecosistemului agricol

Fig. 3.3 Ierarhizarea ecosistemelor agricole


(Al. Ionescu, D. Şchiopu, 1981)

3.2 Tipologia agroecosistemelor

Sola este nivelul primar şi elementar al unui ecosistem agricol modern, cu


condiţia înglobării în cele trei niveluri superioare (Al. lonescu şi Dan Şchiopu,
1981). Însumarea biotopurilor şi a biocenozelor constituie asolamentul, cu o
delimitare precisă: sol uniform, cu o repartizare în spaţiu a diferitelor bioceneze, cu
lucrări tehnice efectuate într-o suită logică, ceea ce îi conferă o relativă
omogenitate. De remarcat faptul că în ecosistemul agro-industrial asolamentul
trebuie să ocupe o poziţie cheie, indiferent de proprietate şi dimensiuni, deoarece
numai prin el putem menţine ridicată capacitatea biotopului şi bio-productivitatea
biocenozei. Factorii ecologici, biotici şi abiotici, pot fi mai bine cunoscuţi,
controlaţi şi chiar disipaţi pe spaţiul asolamentului.
Subsistemul agrofitotehnic se referă la lucrările de tehnică agricolă prin
care agricultorul se introduce în ecosistem, îl controlează şi îl dirijează în vederea
formării unor recolte constante şi ridicate.
Subsistemul socio-economic se manifestă prin prezenţa resurselor umane,
materiale şi financiare introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului
acestuia şi asigurarea unei eficienţe economice maxime.
Ecosistemele agricole şi sistemele de agricultură care se dezvoltă în
interiorul lor sunt la scară planetară şi zonală extrem de diferite, atât structural şi
funcţional, cât şi din punctul de vedere al relaţiilor social-economice ce se
realizează în perimetrul lor geografic. Există deci o mare varietate a ecosistemelor
agricole, care au evoluat independent unele de altele, în diferite stadii de
dezvoltare. În prezent, se apreciază că ştiinţa despre ecosisteme, care îşi
Ingineria ecosistemelor agricole

desăvârşeşte încetul cu încetul fundamentarea teoretică, va putea constitui, cu


timpul, punctul de convergenţă al tratării unitare a sistemelor agricole de pe poziţii
sistemice şi cibernetice.
Agroecosistemele au o diversitate structurală şi funcţională specifică ce
oglindeşte varietatea condiţiilor ecologice, în primul rând a climei şi solurilor din
diferitele zone biogeografice ale globului. Ele reflectă, de asemenea, tradiţia şi
experienţa practică a diferitelor comunităţi agricole şi concepţiile social-economice
ale dezvoltării agriculturii într-un anumit moment. Sistemele ecologice agricole
şi-au lărgit spaţiul pe măsura dezvoltării societăţii umane şi a creşterii populaţiei pe
Terra. De la ecosistemele primitive prenaturale s-a trecut la cele tradiţionale şi, în
ultimă instanţă, la cele industriale, artificializate şi poluate. Astăzi, din 13 miliarde
hectare de uscat 846 milioane hectare se găsesc în ţările dezvoltate şi 12,154
miliarde în ţările în curs de dezvoltare, fiind cuprinse în spaţiul ecosistemelor
agricole producătoare de hrană pentru populaţia globului. Ele provin, de fapt, din
modificarea şi înlocuirea ecosistemelor naturale de către om. De asemenea, mai
trebuie luate în calcul alte 3 miliarde ha de pratoecosisteme (pajişti) ce susţin
alimentaţia animalelor (I. Puia, Viorel Soran, 1988).
Artificializarea ecosistemelor naturale a constituit o legitate a mersului
istoriei umane şi un important factor de progres, dar, în acelaşi timp, s-au schimbat
vechile relaţii dintre om şi natură. Influenţa acţiunilor entropice ale cultivatorului
s-au exercitat din ce în ce mai puternic şi frecvent, conducând în final la fenomenul
de poluare.

3.2.1 Sistemul ecologic agricol se caracterizează prin implementarea unor


metode moderne de tehnică agricolă, prin mecanizarea şi automatizarea lucrărilor,
prin irigarea de mari suprafeţe şi integrarea acestora cu industria alimentară. În
interiorul lui acţionează patru categorii mari de factori cu influenţe determinante
asupra bioproductivităţii lui: biologici, tehnici, climatici şi social-economici.
Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin specificul biocenozei,
constituită din principalii producători de substanţă organică primară (plante de
cultură), prin compoziţia florei de buruieni şi a faunei (grupul dominant fiind
format din animale zoofage) şi prin natura biotopului (a tipului de sol şi a
microclimei pe un teritoriu dat). Ecosistemele agricole sunt producătorii recoltelor
prin care omul şi animalele beneficiază de un spor de hrană. De aici însuşirile lor
de a produce un anumit produs, de o anumită calitate, dirijat aproape în întregime
de cultivator. Ele au, într-o măsură mai mare sau mai mică, un grad pronunţat de
artificializare. În biocenezele agricole (agrobiogenezele) covorul vegetal este
format din culturi agricole (cerealiere, tehnice, furajere), pe care le alege
cultivatorul. Biogeneza este creată, controlată şi dirijată prin înlăturarea mecanică
sau chimică, cu metode din cele mai perfecţionate, a speciilor vegetale nedorite,
respectiv a buruienilor. Prin lucrări ale solului şi asupra plantelor cultivatorul aduce
modificări în suportul ecologic şi în complexele relaţii de funcţionalitate a
ecosistemului.
Particularităţi ale ecosistemului agricol

Ecosistemul agricol depinde totuşi în mare parte de ecotop, care se referă


la întinderi mari sau mai mici de teren agricol şi de suportul ecologic (condiţiile de
mediu). Din acest punct de vedere terenurile agricole se pot constitui în adevărate
biosisteme producătoare de masă utilă pentru oameni şi animale.
Ecosistemul agroindustrial trebuie privit cu toate legăturile sale, cu
capacitatea de a primi şi acumula informaţii, resurse, de a le selecţiona, transforma
şi apoi transmite în exterior. În cadrul sistemului, intrările şi ieşirile sunt dozate
fizic şi valoric de către reglatori. Corectarea intrărilor se face cu ajutorul
conexiunilor inverse în funcţie de nivelul ieşirii, menţinându-le cât mai aproape de
optimul tehnologic.

3.2.2 Sistemul ecologic horticol cuprinde culturile horticole de plante


anuale şi perene ce cresc şi fructifică în strânsă legătură cu condiţiile ecologice, ale
căror valori minime trebuie să asigure desfăşurarea armonioasă a ciclului biologic
şi echilibrul proceselor metabolice. De aceea, relaţiile ecologice care se stabilesc
între cerinţele plantelor, pe de o parte, şi suportul de viaţă, pe de altă parte, sunt
normale atât timp cât între ele se păstrează raporturi de reciprocitate naturală.
Respectarea strictă a relaţiilor ecologice a făcut ca plantele horticole să cuprindă
teritorii specifice la şes şi la deal şi ele să capete o deosebită importanţă economică.
În această accepţiune se poate considera că teritoriile cu legume, plantaţiile de
pomi şi viţă de vie se constituie în ecosisteme cu biocenoza şi biotopul lor specific,
ele devenind producătoare de recolte de o anumită calitate de care beneficiază
populaţia. Orice aglomerare de culturi horticole reprezintă un biosistem, cel mai
adesea însă deschis şi către alte comunităţi biologice (buruieni, paraziţi vegetali,
zoofagi). Populaţia de bază este constituită de soiuri asociate în sortimente
biologice sau tehnologice, organizate în biocenoze, unele, cum este în plantaţiile
pomi-viticole, în conexiune binară cu portaltoii. Ecosistemul este specializat în
funcţie de biotopul local, ceea ce conduce la diversificarea producţiei de legume,
fructe şi struguri.
După Gherasim Constantinescu (1978), în organizarea ştiinţifică a
producţiei horticole prioritatea revine cunoaşterii biosistemelor şi stabilirii relaţiilor
ecologico-geografice cât mai exacte dintre plantă şi mediu, cu deosebire dintre soi
şi biotop. C. Budan (1982) relevă că livada este o grupare ordonată de pomi, dar şi
o unitate funcţională de viaţă, în relaţii strânse cu alte componente biocenotice şi de
mediu din spaţiul său de activitate, îndeplinind o importantă funcţie bioproductivă
şi economică.
Ecosistemele horticole pot fi specializate (legumicol, pomicol, viticol) sau
superspecializate (sere de sticlă sau de plastic, adăposturi joase de plastic) în
funcţie de componenta biotică (planta) sau abiotică (clima) dominantă. Utilizarea
largă a mecanizării şi automatizării, folosirea unor metode intensive şi
superintensive de cultură, recoltarea mecanizată şi obţinerea unei productivităţi
nete (biomasă utilă) ridicate conferă ecosistemului horticol un caracter industrial.
Se emite părerea că ecosistemul horticol are un caracter cibernetico-informaţional,
ceea ce îi conferă capacitatea de a acumula, prelucra şi emite informaţii, de a
Ingineria ecosistemelor agricole

soluţiona răspunsuri şi de a le transmite sistemului (fig. 3.4). Dacă privim


ecosistemul ca o conexiune a activităţilor biologice, agrotehnice şi economice,
atunci optimizarea tehnologiilor se poate realiza mai judicios şi aplica mai precis în
ferma horticolă.

Fig. 3.4 Schema funcţionării cibernetice a ecosistemului în viticultură


(după Milu Oşlobeanu ş.a., 1978)

3.2.2.1 Ecosistemul viticol, de exemplu, este o concentrare, pe o anumită


suprafaţă, de soiuri asociate ce condiţionează cantitatea şi calitatea strugurilor, dar
mai ales a vinurilor. Biotopul viticol este şi el variat, mai ales pe terenurile din
zona colinară, ceea ce influenţează direct metabolismul viţei de vie (Magdalena
Georgescu şi colaboratorii, 1990).

3.2.2.2 Ecosistemul pomicol funcţionează cu intrări, stări de transformare,


ieşiri şi reglări; cultivatorul conduce întregul proces de producţie pe baza
mecanismului de feed-back. Biosistemul pomicol este reprezentat ca o mulţime de
pomi ce cuprinde ramuri, rădăcini, trunchiuri şi timpul biologic, care fac un schimb
permanent de substanţă, energie şi informaţii cu mediul (Victor Cireaşă, 1983).
Particularităţi ale ecosistemului agricol

3.2.2.3 Ecosistemul legumicol se încadrează în ecosistemele terestre


clasificându-se în subsisteme pentru câmp şi teren protejat. Sera, construcţie cu
climat în parte dirijat şi controlat, poate fi considerată ca un sistem complex, un
mediu înconjurător în cadrul căruia plantele îşi manifestă potenţialul lor biologic de
producţie şi se formează recolta. în seră acţionează intrări controlate şi
necontrolate, care reprezintă de fapt diferiţii factori ecologici de influenţă asupra
randamentului plantelor, fiind determinanţi în procesul tehnologic al producţiei
finite (B. Mănescu, 1971). Aceşti factori pot fi dirijaţi şi optimizaţi într-o măsură
mai mare sau mai mică, în funcţie de cunoaşterea lor de către cultivator, de
folosirea metodelor moderne de investigaţie.
Optimizarea sistemelor ecologice în interesul agriculturii şi protejării
cadrului ei natural se poate face numai în plan regional şi local, luând în
considerare toate aspectele economice, sociale şi demografice. În acest sens, se
poate vorbi de sisteme ecologico-economice, care numai prin acest conţinut, prin
această înţelegere ar permite analiza şi ar dezlega propriile probleme în mod
complex, raţional. O importanţă deosebită prezintă repartizarea şi dimensiunea
sistemelor ecologico-economice omogene şi neomogene în cadrul biogeografic
naţional, privite în corelaţie cu distribuţia plantelor cultivate, a cheltuielilor de
producţie şi a profitului obţinut. Aceste aspecte merită să fie incluse în lucrările de
zonare şi microzonare a producţiei agricole.

3.2.3 Sistemul ecologic zooproductiv include populaţiile de animale


domestice destinate alimentaţiei omului, locurile de adăpostire ale acestora şi
teritoriile destinate păşunilor, fâneţelor şi culturilor furajere. Sistemele de creştere
şi exploatare a animalelor domestice, în care funcţionează relaţiile şi principii
ecologice, sunt de fapt ecosisteme, puternic antropizate, cu un lanţ trofic mai lung
şi cu zooproduse de calitate superioară (R. Gruia, 1998). Antropizarea
„influenţează direct şi puternic gradul lor de autoreglare”, remarcă acelaşi autor.
Ecosistemul zooproductiv cuprinde biocenoza (zoocenoza), comunitatea de
animale dintr-o specie sau rasă şi biotopul reprezentat prin adăpostul specific, în
care se desfăşoară procesul tehnologic de transformare a materiei prime, furajul, în
produse utile, carne, lapte, ouă etc. Ecosistemul are o structură sistemică şi o
dinamică biocibernetică, ce reglează relaţiile funcţionale dintre zoocenoză şi biotop
asigurând echilibrul ecologic, tehnologic şi economico-financiar. Se consideră că
în ecosistemul zooproductiv, cultivatorul intervine prin acţiuni reglatoare pentru a
corecta factorii perturbatori sau de risc şi de a optimiza producţia.