Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs 12+13
Curs 12+13
Evoluţiile şi tendinţele ce se manifestă în prezent pe plan mondial sunt strâns legate de fenomenul
investiţional. Adâncirea interdependenţelor între economiile naţionale este accentuată de expansiunea
deosebită a investiţiilor internaţionale sub multiplele forme pe care le îmbracă.
Investiţia reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, în scopul obţinerii de profit într-o
perioadă viitoare. În cazul în care părţile participante la realizarea investiţiei sunt din alte ţări decât ţara în
care se realizează investiţia, aceasta capătă caracterul unei investiţii internaţionale (investiţie străină).
Investiţia presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: emitentul şi receptorul investiţiei. În
funcţie de raportul stabilit între emitent şi receptor, există două tipuri de investiţii străine: investiţii directe şi
investiţii financiare.
investiţiile directe presupun transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra
activităţii agentului receptor. Ele se pot clasifica după mai multe criterii, printre care:
din punct de vedere al destinaţiei
investiţii reale - proprietăţi, maşini, utilaje, instalaţii etc.
investiţii colaterale - materiale, servicii, utilităţi;
conexe - obţinerea de materii prime, energie, servicii;
din punct de vedere al rezultatului lor
investiţii productive - au ca efect realizarea de produse materiale;
investiţii neproductive - au ca efect obţinerea de utilităţi;
din punct de vedere al caracterului lucrărilor
investiţii noi - concretizate în obiective noi de producţie sau de prestări servicii;
modernizări şi retehnologizări - concretizate în creşterea nivelului dotărilor, proceselor
tehnologice la obiective deja existente etc.
Investiţiile noi sunt întâlnite mai frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de “green field
investments”, iar investiţiile realizate pentru modernizări şi retehnologizări pot fi regăsite ca “brown field
investments”.
investiţiile financiare reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar care nu presupune stabilirea
unui raport direct între emitent şi receptor. Ele constau în achiziţionarea de valori (hârtii de valoare, opere de
artă, crearea unor depozite bancare) care să aducă un anumit profit. Cea mai importantă formă a investiţiilor
financiare o reprezintă investiţiile de portofoliu. Ele constau în achiziţionarea de acţiuni, obligaţiuni,
certificate de depozit etc.
Atunci când participarea investitorului străin este majoritară şi are ca obiect o investiţie în unităţi de
producţie importante prin aportul lor la produsul intern brut şi prin calitatea acestui aport, investitorul
respectiv poate fi considerat investitor strategic. El este interesat de preluarea controlului asupra unui
obiectiv economic de importanţă strategică şi de implementarea propriului concept managerial.
Spre deosebire de investitorul direct şi mai ales de cel strategic, investitorul de portofoliu este numai un
participant la o anumită investiţie, scopul său fiind în principal plasarea capitalului în titluri aducătoare de
profit.
Realizarea investiţiilor de portofoliu necesită anumite condiţii prealabile:
- existenţa unei pieţe de capital bine organizate;
- deţinerea de lichidităţi ce trebuie puse în mişcare;
- libera convertibilitate a monedei folosite;
- temeiul legal al repatrierii profitului;
- existenţa unui tratament fiscal adecvat etc.
Investiţiile internaţionale pot îmbrăca următoarele forme:
- cumpărarea de acţiuni şi/sau obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă din altă ţară;
- constituirea unei societăţi noi sau deschiderea unei filiale în altă ţară;
- acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin ce
operează pe propria piaţă;
- achiziţionarea sau fuzionarea cu o firmă străină;
- participarea cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte.
Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional are în vedere construirea sau
dezvoltarea de întreprinderi, obiective sociale, culturale şi administrative, instalaţii militare, prospecţiuni
geologice etc. Obiectivele construite în cazul unei investiţii internaţionale directe rămân definitiv sau pentru
o anumită perioadă de timp în proprietatea investitorului străin.
Ţara beneficiară a investiţiei, prin agenţii economici rezidenţi, poate:
- să participe la realizarea obiectivului finanţat în context internaţional într-o proporţie stabilită prin
negociere şi în conformitate cu legislaţia din ţara respectivă este cazul unei societăţi mixte;
- să nu participe firma rezultată este în totalitate în proprietatea investitorului străin.
Avantajele economice ale unei investiţii străine vizează:
pentru investitorul străin:
- cucerirea unui segment de piaţă în ţara în care se realizează investiţia evitând barierele tarifare şi
netarifare;
- folosirea unor materii prime, a forţei de muncă şi a altor resurse existente în ţara beneficiară a investiţiei
fără a face cheltuieli suplimentare de transport, pregătirea forţei de muncă etc.
- intrarea cu produse finite pe piaţa limitrofă ţării unde se face investiţia, cu cheltuieli reduse de transport
şi service.
pentru agentul economic local:
- introducerea în firma existentă sau în firma nouă a unor utilaje, soluţii tehnologice şi organizatorice de
vârf, cu efecte favorabile pentru întreaga economie naţională;
- amplificarea folosirii capacităţilor de producţie existente prin lărgirea pieţei, noile produse putând fi
exportate sub noua marcă, mai cunoscută pe piaţa internaţională;
- valorificarea unor resurse locale (materiale, forţă de muncă, construcţii în domeniul transportului,
telecomunicaţiilor etc.)
Avantajele financiar-monetare ale investiţiei străine au în vedere:
pentru investitorul străin:
- avantaje financiare sub forma dividendelor pe care le poate repatria în totalitate sau în anumite proporţii,
conform legislaţiei din ţara primitoare a investiţiei;
- avantaje fiscale sub forma reducerilor şi scutirilor de impozite, taxe vamale etc.
- avantaje monetare în privinţa schimbului valutar, serviciilor bancare etc.
pentru ţara beneficiară a investiţiei:
- creşterea profitului la firmele realizate prin investiţia străină;
- posibilitatea încasării de impozite imediat (TVA, impozit pe salarii, pe terenuri etc.) sau în perspectivă
după scurgerea perioadei de scutire (impozit pe profit).
În multe cazuri motivaţia realizării unei investiţii străine are ca scop principal dorinţa investitorului de a
penetra într-o zonă de interese strategice (de ordin politic, militar) pentru ţara sa. La rândul său, primitorul
investiţiei contează pe rolul social al investiţiei (creşterea locurilor de muncă), dar şi pe schimbarea
raporturilor de forţe în plan regional.
Garanţiile solicitate în realizarea unei investiţii străine se referă la:
pentru investitor:
- asigurarea că obiectivele construite nu vor fi naţionalizate, expropriate sau rechiziţionate;
- asigurarea unor despăgubiri reale în cazurile în care, din motive excepţionale, se face un transfer de
proprietate;
- asigurarea posibilităţii de transfer în străinătate a dividendelor, a sumelor rezultate din vânzarea de
acţiuni şi din lichidarea investiţiei;
- asigurarea unui regim fiscal care să prevadă facilităţi în primii ani de funcţionare şi pe parcurs;
- existenţa unui regim juridic clar şi ferm, cu prevederi care sunt în concordanţă cu dreptul internaţional
etc.
pentru beneficiar:
- asigurarea în privinţa situaţiei financiare a investitorului;
- asigurarea funcţionării obiectivului pentru o perioadă care să fie mai mare decât perioada de scutire de
impozite;
- dorinţa investitorului de a reinvesti în ţara respectivă o parte din profit;
- respectarea angajamentelor care pot să aducă avantajele economice, financiare, sociale promise etc.
În practica internaţională, sursele de finanţare a investiţiilor străine sunt reprezentate de:
- rezultatele financiare ale firmei investitoare;
- resursele unor bănci care pot acorda credite pe termen mediu şi lung;
- resursele pieţei de capital mobilizabile prin plasamentul de acţiuni şi obligaţiuni;
- fonduri guvernamentale;
- fonduri individuale etc.
Pentru investitor alegerea sursei de finanţare reprezintă o opţiune complexă, fundamentată, în principal,
pe costul acesteia (dobânzi, comisioane, dividende) şi pe condiţiile de acces, de utilizare şi de rambursare. El
va trebui să cerceteze piaţa financiară, de capital şi de credit pentru a obţine fondurile financiare necesare la
un cost cât mai redus.
Etapele realizării unei investiţii străine sunt:
etapa pregătitoare: furnizorul de fonduri financiare este preocupat de cunoaşterea beneficiarului
investiţiei şi a ţării acestuia, fiind luate în considerare aspecte de natură economică, financiară, fiscală,
monetară, socială, politică etc.
Această etapă se încheie cu un acord internaţional de investiţii în care sunt prevăzute drepturile şi
obligaţiile părţilor, clauzele de apărare a investiţiei contra diverselor riscuri.
etapa de proiectare a obiectivului de investiţie: se bazează de studiul de fezabilitate, document tehnico-
economic solicitat pentru orice investiţie prin care investitorul străin îşi conturează efortul financiar, dar şi
avantajele economice şi financiare ale viitoarei investiţii.
etapa realizării deciziei de investiţie: cuprinde operaţiuni de proiectare şi evaluare a obiectivului conturat
în studiul de fezabilitate, stabilindu-se şi preţul investiţiei.
etapa de exploatare a investiţiei internaţionale: presupune funcţionarea efectivă a obiectivului construit,
evaluarea costurilor şi profiturilor, ţinerea evidenţei contabile, realizarea de plăţi şi transferuri internaţionale,
determinarea dividendelor cuvenite participanţilor la constituirea capitalului social etc.
etapa lichidării investiţiei internaţionale: poate avea loc în situaţii deosebite sau la dorinţa investitorului
străin care solicită transferul de proprietate spre partenerii locali sau spre statul care beneficiază de investiţia
respectivă.
Scontarea
Reprezintă forma tradiţională de mobilizare a creditelor pe termen scurt prin cedarea drepturilor de
creanţă încorporate în titlurile de credit, în special în cambii. Este o operaţiune efectuată de către o bancă
comercială şi presupune cumpărarea unor documente care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale
exportatorului privind livrarea mărfurilor şi asumarea obligaţiei de plată a mărfurilor de către importator la o
dată viitoare. Cumpărarea acestor documente se realizează înainte de scadenţa titlurilor respective.
Scopul operaţiunii de scontare constă în transformarea cambiei în lichidităţi de către beneficiarul său fără
ca acesta să mai aştepte scadenţa. La rândul lor, băncile comerciale au posibilitatea de a apela la refinanţare
prin rescontarea cambiilor în vederea reîntregirii lichidităţilor (băncile comerciale transmit cambiile către
banca centrală care în schimbul unei taxe de rescont plăteşte cambiile respective).
Scontarea se realizează la o valoare actuală a titlului, ca diferenţă între valoarea nominală şi scontul pe
care îl percepe banca pentru realizarea operaţiunii respective.
Caracteristica principală a operaţiunii de scontare este faptul că banca ce realizează scontarea nu preia de
la vânzător riscul de neplată. Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata titlului respectiv.
Forfetarea
Presupune transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit, unei
instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la
scadenţă, de la debitorul importator.
Forfetarea constă în cumpărarea de către instituţia specializată a unor creanţe deja emise.
Această tehnică nu dă instituţiei financiare respective drept de recurs asupra vânzătorului creanţelor în
cazul în care există defecţiuni de plată ale debitorului, ceea ce impune necesitatea ca instituţia de forfetare să
realizeze o selecţie prealabilă a creanţelor pe care le preia.
Deşi forfetarea se aplică în principal creanţelor pe termen scurt (sub 1 an), ea vizează finanţarea şi prin
preluarea creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţe mijlocii (1-7 ani). Această tehnică
stimulează exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse cu valoare ridicată.
Costul forfetării include o rată fixă a dobânzii la care se adaugă comisioanele instituţiei de finanţare
(costul fiind în funcţie de bonitatea debitorului, avalizarea creanţelor, riscul operaţiunii, modalitatea de plată
utilizată etc.)
Între operaţiunile de scontare şi forfetare se poate realiza o paralelă din punctul de vedere al
asemănărilor şi deosebirilor care se manifestă între ele:
asemănări: ambele permit recuperarea sumelor înainte de scadenţă şi transformă vânzarea pe credit în
vânzare la vedere (din punctul de vedere al exportatorului);
deosebiri:
instituţia de forfetare preia toate riscurile de neplată (rezultate din reaua credinţă sau din
falimentul debitorului); în cazul scontării, riscurile sunt preluate de toţi semnatarii cambiei;
forfetarea se realizează pe pieţele internaţionale de credit de un număr redus de instituţii de
forfetare, în timp ce scontarea se realizează de către băncile comerciale şi instituţii specializate de
pe pieţele naţionale;
scadenţa efectelor comerciale este numai pe termen scurt la scontare, putând fi şi pe termen
mijlociu şi lung la forfetare;
sursele de finanţare sunt reprezentate de fondurile mobilizate de băncile comerciale pe piaţa
naţională şi prin refinanţare de la banca centrală în cazul scontării, iar la forfetare sunt fonduri
mobilizate pe plan internaţional;
costurile de bază implicate sunt reprezentate de taxa de scont la scontare, de nivelul dobânzii la
eurovaluta de referinţă în care este exprimată creanţa la forfetare;
taxa de forfetare este mai ridicată decât taxa scontului deoarece ea implică acoperirea unor riscuri
multiple (comerciale, economice, politice).
Factoringul
Este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între o societate specializată (factor) şi
exportator (aderent) prin care factorul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanţele
aderentului prin plata facturilor acestuia şi care reprezinta dovada efectuării tranzacţiei (livrarea de bunuri
sau prestarea de servicii pe bază de credit comercial).
Factoringul presupune preluarea şi gestionarea globală a unui portofoliu de creanţe viitoare,
nedeterminate încă.
În funcţie de momentul plăţii contravalorii facturilor de către instituţiile de factoring, distingem:
factoring clasic prin care factorul plăteşte facturile în momentul preluării lor (el oferă un credit
aderentului până în momentul scadenţei creditului acordat de exportator importatorului), reţinând o dobândă;
factoring la scadenţă în cadrul căruia factorul plăteşte creanţele aderentului în momentul exigibilităţii lor,
reţinând un comision pentru intermedierea operaţiunilor de decontare.
În practică se utilizează plata imediată a 85% din valoarea facturilor clientului, iar diferenţa de 15% (mai
puţin comisioanele şi dobânzile datorate) se plăteşte în momentul în care importatorul achită facturile.
Creanţele care fac obiectul contractului de factoring se materializează în facturi internaţionale care atestă
expedierea mărfurilor. În acest caz, riscul insolvabilităţii debitorilor şi riscul neplăţii la termen sunt în
sarcina factorului, fără posibilitatea ca acesta să se întoarcă prin recurs împotriva aderentului.
Costul operaţiunilor de scontare, forfetare, factoring este determinat de condiţiile pieţei creditului şi are
în vedere dobânda de bază practicată de bancă, marja de risc, comisionul de gestiune a titlurilor de către
banca respectivă, la care se pot adăuga şi alte taxe şi comsioane specifice.
Leasingul
Este o formă de închiriere - realizată de societăţi financiare specializate numite societăţi de leasing - a
unor bunuri către întreprinderi – beneficiari - care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate suficiente
pentru cumpărarea bunurilor dorite de la producători.
Societatea de leasing va încheia cu utilizatorul efectiv al bunurilor un contract de locaţie prin intermediul
căruia se stabilesc condiţiile de închiriere, nivelul chiriei, perioada derulării contractului etc. La expirarea
contractului de leasing, chiriaşul are o triplă opţiune: să renunţe la contract, să prelungească contractul sau să
cumpere bunul la o valoare reziduală.
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează în special echipamente electronice de calcul, aparate şi
instrumente de măsură, mijloace de transport, maşini-unelte, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc.
În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar şi de resurse umane, având ca obiect închirierea
de clădiri cu destinaţii diverse sau de personal specializat în anumite domenii. Una dintre cele mai întâlnite
clasificări ale operaţiunilor de leasing este cea care deosebeşte leasingul financiar de leasingul operaţional.
Astfel:
riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;
părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing să se transfere utilizatorului dreptul
de proprietate asupra bunului;
avansul este obligatoriu ;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de intrare (valoarea de piaţă) pe care bunul o are la data la care opţiunea poate fi
exprimată;
perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de
utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat;
în general o operaţiune de leasing financiar este îndreptată către achiziţia bunului finanţat;
datorită duratei mari de utilizare sau datorită sumelor mari achitate de utilizator se poate uşor
constata că utilizatorul, la finalul contractului, poate considera practic proprietatea asupra bunului ca
fiind asumată;
valoarea de achiziţie scăzută a bunului la data finalizării contractului, face foarte probabilă
exercitarea opţiunii de cumpărare şi transferarea dreptului de proprietate:
bunurile ce fac obiectul contractului de leasing se înregistrează ca mijloace fixe în contabilitatea
clientului (utilizatorului) acesta deducând cheltuielile cu amortizarea lui, iar din rata de leasing
cheltuielile cu dobânda.
Persoane fizice
LEASING CREDITARE
- taxele vamale se plătesc la sfîrşitul - taxele vamale se plătesc la începutul
perioadei contractului de leasing la contractului la întreaga valoare de
valoarea reziduală achiziţie
- asigură recuperarea TVA - TVA se plăteşte la iniţierea
contractului
- operaţiunile de vămuire, înregistrare, - clientul administrează întregul
înmatriculare, asigurare sunt realizate proces de vămuire, înregistrare,
de societatea de leasing înmatriculare, asigurare
- obţinerea finanţării este foarte rapidă - se solicită de obicei garanţii
cu o documentaţie simplificată suplimentare
- dobânda este aplicată la valoarea - dobânda este aplicată la întreaga
finanţată (preţ CIP – avans) valoare împrumutată (preţ CIP + TVA
+ taxe)
- rata de leasing este mai mică datorită - rata de credit este mai mare deoarece
valorii reziduale care se plăteşte la la finalul contractului nu se mai achită
sfârşitul contractului nimic
Persoane juridice
LEASING CREDITARE
- taxele vamale se plătesc la sfârşitul - taxele vamale se plătesc la începutul
contractului de leasing la valoarea contractului la întreaga valoare de
reziduală achiziţie
- TVA se plăteşte eşalonat - TVA se plăteşte la începutul
contractului
- societatea de leasing administrează - clientul administrează întregul
procesul de vămuire, asigurare, proces de vămuire, înregistrare,
înregistrare, înmatriculare înmatriculare, asigurare
- obţinerea finanţării este foarte rapidă - durata de aprobare a finanţării este
de obicei mai ridicată, cu flexibilitate
redusă
- se economisesc fondurile proprii - dobânda se aplică la întreaga valoare
împrumutată (preţ CIP + TVA + taxe)
- condiţiile de eligibilitate sunt uşor de - se deduc cheltuielile cu dobânda, cu
îndeplinit amortizarea, diferenţele de curs
valutar
- dobânda se aplică la valoarea - rata de credit este mai mare (la
finanţată (preţ CIP – avans) sfârşitul contractului nu se mai achită
nimic)
- se deduc cheltuielile cu dobânda, cu
amortizarea, diferenţele de curs
valutar (la leasingul financiar) şi
întreaga rată de leasing (la leasingul
operaţional)
- rata de leasing este mai mică datorită
valorii reziduale care se plăteşte la
sfârşitul contractului de leasing
- contractul de lease-back prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde
utilajul unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază printr-un contract obişnuit de leasing, scopul fiind de
transformare a fondurilor imobilizate în fonduri disponibile;
- contractul de time-sharing este sistemul închierierilor pe timpi partajaţi, simultan de către mai mulţi
beneficiari, în scopul intensificării utilizării anumitor echipamente (datorită uzurii morale extrem de rapidă)
sau din considerente economice (costuri ridicate);
- contractul de hire şi renting sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt care constau în
închirierea cu ziua sau cu ora în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţii.
Prin sistemul de cote de chirie lunară, beneficiarul bunurilor procurate prin contractul de leasing plăteşte
o sumă care depăşeşte preţul de catalog al produselor, dar beneficiază de serviciile integrale ale bunurilor
imediat după închiriere.
- contractul de leasing experimental are în vedere promovarea vânzării unor maşini şi utilaje prin închirierea
pe perioade scurte (câteva luni), în mod experimental.
Scopul său este reprezentat de promovarea vânzărilor. Condiţia este ca după expirarea perioadei
experimentale, aceste bunuri să fie achiziţionate de client (dacă sunt corespunzatoare cerinţelor) sau să fie
restituite (dacă prezinta neajunsuri justificate de către client).