FINANŢAREA ŞI CREDITAREA INTERNAŢIONALĂ

1. Operaţiuni de finanţare şi creditare a investiţiilor internaţionale

Evoluţiile şi tendinţele ce se manifestă în prezent pe plan mondial sunt strâns legate de fenomenul
investiţional. Adâncirea interdependenţelor între economiile naţionale este accentuată de expansiunea
deosebită a investiţiilor internaţionale sub multiplele forme pe care le îmbracă.
Investiţia reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, în scopul obţinerii de profit într-o
perioadă viitoare. În cazul în care părţile participante la realizarea investiţiei sunt din alte ţări decât ţara în
care se realizează investiţia, aceasta capătă caracterul unei investiţii internaţionale (investiţie străină).
Investiţia presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: emitentul şi receptorul investiţiei. În
funcţie de raportul stabilit între emitent şi receptor, există două tipuri de investiţii străine: investiţii directe şi
investiţii financiare.
 investiţiile directe presupun transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra
activităţii agentului receptor. Ele se pot clasifica după mai multe criterii, printre care:
 din punct de vedere al destinaţiei
 investiţii reale - proprietăţi, maşini, utilaje, instalaţii etc.
 investiţii colaterale - materiale, servicii, utilităţi;
 conexe - obţinerea de materii prime, energie, servicii;
 din punct de vedere al rezultatului lor
 investiţii productive - au ca efect realizarea de produse materiale;
 investiţii neproductive - au ca efect obţinerea de utilităţi;
 din punct de vedere al caracterului lucrărilor
 investiţii noi - concretizate în obiective noi de producţie sau de prestări servicii;
 modernizări şi retehnologizări - concretizate în creşterea nivelului dotărilor, proceselor
tehnologice la obiective deja existente etc.
Investiţiile noi sunt întâlnite mai frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de “green field
investments”, iar investiţiile realizate pentru modernizări şi retehnologizări pot fi regăsite ca “brown field
investments”.
 investiţiile financiare reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar care nu presupune stabilirea
unui raport direct între emitent şi receptor. Ele constau în achiziţionarea de valori (hârtii de valoare, opere de
artă, crearea unor depozite bancare) care să aducă un anumit profit. Cea mai importantă formă a investiţiilor
financiare o reprezintă investiţiile de portofoliu. Ele constau în achiziţionarea de acţiuni, obligaţiuni,
certificate de depozit etc.
Atunci când participarea investitorului străin este majoritară şi are ca obiect o investiţie în unităţi de
producţie importante prin aportul lor la produsul intern brut şi prin calitatea acestui aport, investitorul
respectiv poate fi considerat investitor strategic. El este interesat de preluarea controlului asupra unui
obiectiv economic de importanţă strategică şi de implementarea propriului concept managerial.
Spre deosebire de investitorul direct şi mai ales de cel strategic, investitorul de portofoliu este numai un
participant la o anumită investiţie, scopul său fiind în principal plasarea capitalului în titluri aducătoare de
profit.
Realizarea investiţiilor de portofoliu necesită anumite condiţii prealabile:
- existenţa unei pieţe de capital bine organizate;
- deţinerea de lichidităţi ce trebuie puse în mişcare;
- libera convertibilitate a monedei folosite;
- temeiul legal al repatrierii profitului;
- existenţa unui tratament fiscal adecvat etc.
Investiţiile internaţionale pot îmbrăca următoarele forme:
- cumpărarea de acţiuni şi/sau obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă din altă ţară;
- constituirea unei societăţi noi sau deschiderea unei filiale în altă ţară;
- acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin ce
operează pe propria piaţă;
- achiziţionarea sau fuzionarea cu o firmă străină;
- participarea cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte.
 Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional are în vedere construirea sau
dezvoltarea de întreprinderi, obiective sociale, culturale şi administrative, instalaţii militare, prospecţiuni
geologice etc. Obiectivele construite în cazul unei investiţii internaţionale directe rămân definitiv sau pentru
o anumită perioadă de timp în proprietatea investitorului străin.
Ţara beneficiară a investiţiei, prin agenţii economici rezidenţi, poate:
- să participe la realizarea obiectivului finanţat în context internaţional într-o proporţie stabilită prin
negociere şi în conformitate cu legislaţia din ţara respectivă  este cazul unei societăţi mixte;
- să nu participe  firma rezultată este în totalitate în proprietatea investitorului străin.
Avantajele economice ale unei investiţii străine vizează:
 pentru investitorul străin:
- cucerirea unui segment de piaţă în ţara în care se realizează investiţia evitând barierele tarifare şi
netarifare;
- folosirea unor materii prime, a forţei de muncă şi a altor resurse existente în ţara beneficiară a investiţiei
fără a face cheltuieli suplimentare de transport, pregătirea forţei de muncă etc.
- intrarea cu produse finite pe piaţa limitrofă ţării unde se face investiţia, cu cheltuieli reduse de transport
şi service.
 pentru agentul economic local:
- introducerea în firma existentă sau în firma nouă a unor utilaje, soluţii tehnologice şi organizatorice de
vârf, cu efecte favorabile pentru întreaga economie naţională;
- amplificarea folosirii capacităţilor de producţie existente prin lărgirea pieţei, noile produse putând fi
exportate sub noua marcă, mai cunoscută pe piaţa internaţională;
- valorificarea unor resurse locale (materiale, forţă de muncă, construcţii în domeniul transportului,
telecomunicaţiilor etc.)
Avantajele financiar-monetare ale investiţiei străine au în vedere:
 pentru investitorul străin:
- avantaje financiare sub forma dividendelor pe care le poate repatria în totalitate sau în anumite proporţii,
conform legislaţiei din ţara primitoare a investiţiei;
- avantaje fiscale sub forma reducerilor şi scutirilor de impozite, taxe vamale etc.
- avantaje monetare în privinţa schimbului valutar, serviciilor bancare etc.
 pentru ţara beneficiară a investiţiei:
- creşterea profitului la firmele realizate prin investiţia străină;
- posibilitatea încasării de impozite imediat (TVA, impozit pe salarii, pe terenuri etc.) sau în perspectivă
după scurgerea perioadei de scutire (impozit pe profit).
În multe cazuri motivaţia realizării unei investiţii străine are ca scop principal dorinţa investitorului de a
penetra într-o zonă de interese strategice (de ordin politic, militar) pentru ţara sa. La rândul său, primitorul
investiţiei contează pe rolul social al investiţiei (creşterea locurilor de muncă), dar şi pe schimbarea
raporturilor de forţe în plan regional.
Garanţiile solicitate în realizarea unei investiţii străine se referă la:
 pentru investitor:
- asigurarea că obiectivele construite nu vor fi naţionalizate, expropriate sau rechiziţionate;
- asigurarea unor despăgubiri reale în cazurile în care, din motive excepţionale, se face un transfer de
proprietate;
- asigurarea posibilităţii de transfer în străinătate a dividendelor, a sumelor rezultate din vânzarea de
acţiuni şi din lichidarea investiţiei;
- asigurarea unui regim fiscal care să prevadă facilităţi în primii ani de funcţionare şi pe parcurs;
- existenţa unui regim juridic clar şi ferm, cu prevederi care sunt în concordanţă cu dreptul internaţional
etc.
 pentru beneficiar:
- asigurarea în privinţa situaţiei financiare a investitorului;
- asigurarea funcţionării obiectivului pentru o perioadă care să fie mai mare decât perioada de scutire de
impozite;
- dorinţa investitorului de a reinvesti în ţara respectivă o parte din profit;
- respectarea angajamentelor care pot să aducă avantajele economice, financiare, sociale promise etc.
În practica internaţională, sursele de finanţare a investiţiilor străine sunt reprezentate de:
- rezultatele financiare ale firmei investitoare;
- resursele unor bănci care pot acorda credite pe termen mediu şi lung;
- resursele pieţei de capital mobilizabile prin plasamentul de acţiuni şi obligaţiuni;
- fonduri guvernamentale;
- fonduri individuale etc.
Pentru investitor alegerea sursei de finanţare reprezintă o opţiune complexă, fundamentată, în principal,
pe costul acesteia (dobânzi, comisioane, dividende) şi pe condiţiile de acces, de utilizare şi de rambursare. El
va trebui să cerceteze piaţa financiară, de capital şi de credit pentru a obţine fondurile financiare necesare la
un cost cât mai redus.
Etapele realizării unei investiţii străine sunt:
 etapa pregătitoare: furnizorul de fonduri financiare este preocupat de cunoaşterea beneficiarului
investiţiei şi a ţării acestuia, fiind luate în considerare aspecte de natură economică, financiară, fiscală,
monetară, socială, politică etc.
Această etapă se încheie cu un acord internaţional de investiţii în care sunt prevăzute drepturile şi
obligaţiile părţilor, clauzele de apărare a investiţiei contra diverselor riscuri.
 etapa de proiectare a obiectivului de investiţie: se bazează de studiul de fezabilitate, document tehnico-
economic solicitat pentru orice investiţie prin care investitorul străin îşi conturează efortul financiar, dar şi
avantajele economice şi financiare ale viitoarei investiţii.
 etapa realizării deciziei de investiţie: cuprinde operaţiuni de proiectare şi evaluare a obiectivului conturat
în studiul de fezabilitate, stabilindu-se şi preţul investiţiei.
 etapa de exploatare a investiţiei internaţionale: presupune funcţionarea efectivă a obiectivului construit,
evaluarea costurilor şi profiturilor, ţinerea evidenţei contabile, realizarea de plăţi şi transferuri internaţionale,
determinarea dividendelor cuvenite participanţilor la constituirea capitalului social etc.
 etapa lichidării investiţiei internaţionale: poate avea loc în situaţii deosebite sau la dorinţa investitorului
străin care solicită transferul de proprietate spre partenerii locali sau spre statul care beneficiază de investiţia
respectivă.

2. Piaţa internaţională de capital

Intrarea pe piaţa financiară internaţională se realizează şi sub forma plasamentului de titluri (hârtii de
valoare) în cadrul pieţei de capital. Plasamentul pe piaţa internaţională de capital are la bază lipsa
(insuficienţa) de fonduri pe piaţa naţională şi/sau necesitatea formării unei părţi din capitalul de lucru în
monedă convertibilă.
Participanţii la tranzacţiile derulate pe piaţa de capital sunt:
 investitorii: sunt cei care formează oferta de fonduri (persoane fizice, bănci, instituţii de asigurări,
societăţi de investiţii pentru fonduri mutuale, fonduri de pensii etc.);
 intermediarii financiari: pot fi de tip bancar (care atrag active pentru a crea titluri proprii - bănci, fonduri
de investiţii, societăţi financiare) sau de tip bursier (care redistribuie titlurile emise de alţi emitenţi - bursa,
bănci etc.);
 emitenţii de titluri: constituie cererea de fonduri (agenţi economici, bănci, instituţii financiar-monetare
etc.)
Structura pieţei de capital are în vedere împărţirea sa în:
- piaţă primară pe care se vând şi se cumpără titluri nou emise;
- piaţă secundară unde se tranzacţionează titlurile deja emise şi existente în circulaţie.
Produsele tranzacţionate în principal pe piaţa de capital sunt:
- acţiunile: titluri de valoare emise în formă materială sau dematerializată (prin înscrisuri în cont) care
certifică deţinătorului calitatea de coproprietar asupra societăţii emitente şi care dau dreptul la obţinerea unor
venituri variabile (dividende) în funcţie de rezultatele societăţii emitente;
- obligaţiunile: titluri de valoare ca parte dintr-un împrumut contractat de societatea emitentă care atestă
deţinătorului calitatea de creditor şi dau dreptul la obţinerea unor venituri fixe (dobânzi).
Paralela între acţiuni şi obligaţiuni evidenţiază următoarele deosebiri:
 din punct de vedere al veniturilor obţinute: acţiunile sunt titluri cu venit variabil care depinde de
rezultatul obţinut de societatea emitentă; obligaţiunile sunt titluri cu venit fix reprezentat de dobânda care se
plăteşte indiferent de rezultatul activităţii emitentului;
 din punct de vedere al duratei de viaţă: acţiunile au durata de viaţă nelimitată; obligaţiunile au durata de
viaţă limitată până la scadenţă;
 din punct de vedere al modului de definire: acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social;
obligaţiunile reprezintă fracţiuni ale unui împrumut;
 din punct de vedere al poziţiei investitorului: acţiunile oferă calitatea de coproprietar, deţinătorul lor
având rol de decizie în cadrul societăţii emitente; obligaţiunile oferă calitatea de creditor, fără imixtiunea
acestuia în activitatea emitentului;
 din punct de vedere al riscurilor generate: acţiunile au un risc mai mare (neîncasarea dividendelor,
pierderea investiţiei în cazul falimentului societăţii emitente); obligaţiunile prezintă un risc redus (dobânzile
se plătesc, iar în caz de faliment creditorii sunt plătiţi cu prioritate).

3. Plasamentul internaţional de titluri şi pe piaţa euroemisiunii

Plasamentul internaţional de titluri

Plasamentul pe piaţa altei ţări presupune parcurgerea următoarelor operaţiuni:
- pregătirea pieţei unde se doreşte efectuarea plasamentului de titluri;
- alegerea intermediarului pentru plasare;
- stabilirea perioadei de plasare şi subscriere;
- organizarea plăţii dividendelor şi a dobânzilor;
- amortizarea împrumutului.
Etapele plasamentului internaţional se referă la:
 etapa pregătitoare care include:
- cunoaşterea pieţei de capital (din punct de vedere economic, financiar, monetar, fiscal, politic, social) din
ţara unde emitentul de titluri doreşte să efectueze plasamentul;
- pregătirea publicului investitor în legătură cu garanţiile, avantajele şi caracteristicile împrumutului;
- alegerea intermediarilor financiari de pe piaţa primară (societăţi financiare, bănci comerciale) sau de pe
piaţa secundară (bursa).
 etapa plasării efective a titlurilor
- plasamentul pe piaţa primară este, de regulă, limitat în timp. El poate dura câteva zile după care titlurile
nevândute plus emisiunile suplimentare viitoare sunt îndreptate spre piaţa secundară (bursa) care va realiza
un plasament continuu.
Rolul bursei este de a procura fonduri pentru capitalul de lucru al emitenţilor şi reprezintă un barometru
al economiei, redând prin instrumente specifice, mersul firmelor şi al economiei.

Plasarea de titluri pe piaţa euroemisiunii

Creşterea solicitării de fonduri în monede convertibile a determinat la nivel internaţional un flux
financiar din ce în ce mai mare, ceea ce a impus necesitatea adoptării unor măsuri restrictive din partea
autorităţilor monetare şi financiare naţionale din ţările ce dispun de monede convertibile pentru restrângerea
ieşirilor de fonduri financiare spre exterior, încercându-se astfel reducerea deficitului balanţei de plăţi. În
aceste condiţii se pun bazele unei pieţe noi în context internaţional care va prelua plasamentul de titluri
efectuat până atunci pe pieţele de capital naţionale. Aceasta este piaţa euroemisiunii.
Organizarea acestei pieţe revine sistemelor bancare naţionale, prin filialele lor din străinătate.
Plasamentul de titluri este organizat de consorţii bancare care includ banca coordonatoare, grupul de
subscriere şi grupul de plasament. Fiecare grup îşi asumă responsabilităţi legate de pregătirea plasamentului,
realizarea subscrierii, strângerea şi dirijarea fondurilor, garantarea împrumutului, plata dividendelor şi
dobânzilor, amortizarea împrumutului.
Interesul emitentului de titluri este ca grupurile de bănci care organizează împrumutul să fie cât mai
dispersate din punct de vedere geografic pentru a cuprinde principalele pieţe financiare, garanţie pentru
realizarea rapidă a plasamentului şi pentru un cost de plasare rezonabil.
Pe piaţa euroemisiunii sunt puse în vânzare, cu prioritate, obligaţiuni. Peste 50% din aceste titluri sunt
emise de guverne, instituţii publice, organisme internaţionale, piaţa euroemisiunii de titluri fiind rezervată
unor persoane juridice importante ca activitate economică şi financiară.
Piaţa secundară a euroemisiunilor oferă posibilitatea redistribuirii titlurilor vândute pe piaţa primară,
precum şi distribuirii titlurilor rămase nevândute în prima fază.
4. Creditarea comerţului exterior
Activitatea de comerţ exterior cuprinde operaţiunile de export/import de bunuri şi servicii sau într-o altă
accepţiune comerţul vizibil (cu bunuri) şi comerţul invizibil (cu servicii).
Principalele surse de creditare a comerţului exterior sunt:
- pe plan internaţional  sursele gestionate de instituţiile financiar-monetare internaţionale (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, bănci
regionale etc.)
- pe plan naţional  rezerve de creditare gestionate de băncile comerciale, de guverne şi resurse proprii
ale importatorilor/exportatorilor.

Resursele de creditare pe plan internaţional

Resursele instituţiilor financiar-monetare internaţionale se formează în principal din cotele-părţi de
participare ale ţărilor membre la care se adaugă şi alte resurse, fondurile respective fiind alocate sub formă
de credite pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe şi credite pentru proiecte de dezvoltare economică
şi socială.
Resursele pieţei eurovalutare au devenit o importantă sursă de alimentare a solicitărilor de credite pe
termen scurt şi mediu în special pentru derularea schimburilor internaţionale. Anual, peste 150 mld. USD
sunt contractate pe această piaţă, montarea creditelor realizându-se prin intermediul unor grupuri de bănci
reunite într-un consorţiu bancar.
Creditele pe termen scurt sunt destinate finanţării capitalului de lucru al firmelor, creditării comerţului
exterior, în timp ce creditele pe termen mediu sunt utilizate pentru finanţarea investiţiilor noi şi creşterea
capacităţilor de producţie existente.

Resursele de creditare pe plan naţional

Rezerva valutară a ţării, deşi există în cadrul oricărei economii naţionale, poate fi utilizată numai ca
ultimă posibilitate de creditare (după ce au fost epuizate celelalte modalităţi).
Pasivele băncilor comerciale se formează prin depunerea şi păstrarea de valute în conturi bancare de
către agenţi economici, persoane fizice, guvern, precum şi din cumpărarea de valute de către bănci de pe
piaţa valutară. Aceste fonduri stau la baza acordării de credite pentru realizarea operaţiunilor de
import/export.
Autofinanţarea presupune utilizarea de către agenţii economici a propriilor disponibilităţi.
Fondurile guvernamentale pot fi utilizate ca sursă de creditare a comerţului exterior direct sau prin
intermediul băncilor specializate în garantarea şi asigurarea creditelor pentru comerţ exterior.
Pentru contractarea unui credit bancar legat de realizarea exportului sau importului, precum şi pentru
plata serviciilor aferente operaţiunilor de export/import, solicitatorul se poate adresa unei bănci comerciale.
La baza acestei operaţiuni se află fundamentarea deciziei de creditare.
Procesul decizional pentru creditarea în valută cuprinde următoarele etape principale:
- analiza managerială şi economico-financiară a firmei solicitatoare de credit;
- analiza efectivă a creditului solicitat;
- analiza resurselor de creditare ale băncii şi adoptarea deciziei de creditare;
- analiza periodică a calităţii portofoliului de credite în funcţie de utilizarea şi rambursarea la timp a
creditelor.

O dată cu fundamentarea dimensiunii creditului şi a monedei de exprimare, banca identifică sursele de

rambursare a creditului solicitat. Se studiază:
- bugetul de venituri şi cheltuieli;
- planul de trezorerie;
- bugetul de încasări şi plăţi în valută;
- situaţia creanţelor şi obligaţiilor în valută etc.
O atenţie deosebită se acordă identificării garanţiilor pentru creditul solicitat. Sunt considerate garanţii:
- depozitele bancare;
- bunurile procurate din credit;
- valori mobiliare şi imobiliare;
- creanţele deţinute de debitor faţă de alte firme;
- scrisori de garanţie bancară etc.
Aprobarea acordării creditului bancar presupune stabilirea elementelor contractului de credit
internaţional precum:
- suma totală a creditului;
- obiectul creditat;
- modalitatea de efectuare a plăţilor din credit;
- eşalonarea acordării sumei totale;
- dobânda (şi eventualele indexări pe parcurs), precum şi comisioanele percepute;
- termenele şi ratele de rambursare;
- alte drepturi şi obligaţii, sancţiuni.

5. Finanţarea comerţului exterior

Se referă la operaţiuni de preluare de către o bancă sau instituţie specializată a creditului comercial prin
scontare, forfetare, factoring, precum şi realizarea de către o firmă intermediară a operaţiunii de leasing. Prin
aceste operaţiuni activitatea de comerţ exterior este accelerată:
- prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate înainte de ajungerea la scadenţă a creditului comercial;
- prin intrarea în exploatare a unor bunuri cu valori ridicate, chiar dacă importatorul nu dispune de sumele
necesare plăţii integrale a acestora.

Scontarea
Reprezintă forma tradiţională de mobilizare a creditelor pe termen scurt prin cedarea drepturilor de
creanţă încorporate în titlurile de credit, în special în cambii. Este o operaţiune efectuată de către o bancă
comercială şi presupune cumpărarea unor documente care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale
exportatorului privind livrarea mărfurilor şi asumarea obligaţiei de plată a mărfurilor de către importator la o
dată viitoare. Cumpărarea acestor documente se realizează înainte de scadenţa titlurilor respective.
Scopul operaţiunii de scontare constă în transformarea cambiei în lichidităţi de către beneficiarul său fără
ca acesta să mai aştepte scadenţa. La rândul lor, băncile comerciale au posibilitatea de a apela la refinanţare
prin rescontarea cambiilor în vederea reîntregirii lichidităţilor (băncile comerciale transmit cambiile către
banca centrală care în schimbul unei taxe de rescont plăteşte cambiile respective).
Scontarea se realizează la o valoare actuală a titlului, ca diferenţă între valoarea nominală şi scontul pe
care îl percepe banca pentru realizarea operaţiunii respective.
Caracteristica principală a operaţiunii de scontare este faptul că banca ce realizează scontarea nu preia de
la vânzător riscul de neplată. Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata titlului respectiv.

Forfetarea
Presupune transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit, unei
instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la
scadenţă, de la debitorul importator.
Forfetarea constă în cumpărarea de către instituţia specializată a unor creanţe deja emise.
Această tehnică nu dă instituţiei financiare respective drept de recurs asupra vânzătorului creanţelor în
cazul în care există defecţiuni de plată ale debitorului, ceea ce impune necesitatea ca instituţia de forfetare să
realizeze o selecţie prealabilă a creanţelor pe care le preia.
Deşi forfetarea se aplică în principal creanţelor pe termen scurt (sub 1 an), ea vizează finanţarea şi prin
preluarea creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţe mijlocii (1-7 ani). Această tehnică
stimulează exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse cu valoare ridicată.
Costul forfetării include o rată fixă a dobânzii la care se adaugă comisioanele instituţiei de finanţare
(costul fiind în funcţie de bonitatea debitorului, avalizarea creanţelor, riscul operaţiunii, modalitatea de plată
utilizată etc.)
Între operaţiunile de scontare şi forfetare se poate realiza o paralelă din punctul de vedere al
asemănărilor şi deosebirilor care se manifestă între ele:
 asemănări: ambele permit recuperarea sumelor înainte de scadenţă şi transformă vânzarea pe credit în
vânzare la vedere (din punctul de vedere al exportatorului);
 deosebiri:
  instituţia de forfetare preia toate riscurile de neplată (rezultate din reaua credinţă sau din
falimentul debitorului); în cazul scontării, riscurile sunt preluate de toţi semnatarii cambiei;
 forfetarea se realizează pe pieţele internaţionale de credit de un număr redus de instituţii de
forfetare, în timp ce scontarea se realizează de către băncile comerciale şi instituţii specializate de
pe pieţele naţionale;
 scadenţa efectelor comerciale este numai pe termen scurt la scontare, putând fi şi pe termen
mijlociu şi lung la forfetare;
 sursele de finanţare sunt reprezentate de fondurile mobilizate de băncile comerciale pe piaţa
naţională şi prin refinanţare de la banca centrală în cazul scontării, iar la forfetare sunt fonduri
mobilizate pe plan internaţional;
 costurile de bază implicate sunt reprezentate de taxa de scont la scontare, de nivelul dobânzii la
eurovaluta de referinţă în care este exprimată creanţa la forfetare;
 taxa de forfetare este mai ridicată decât taxa scontului deoarece ea implică acoperirea unor riscuri
multiple (comerciale, economice, politice).

Factoringul
Este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între o societate specializată (factor) şi
exportator (aderent) prin care factorul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanţele
aderentului prin plata facturilor acestuia şi care reprezinta dovada efectuării tranzacţiei (livrarea de bunuri
sau prestarea de servicii pe bază de credit comercial).
Factoringul presupune preluarea şi gestionarea globală a unui portofoliu de creanţe viitoare,
nedeterminate încă.
În funcţie de momentul plăţii contravalorii facturilor de către instituţiile de factoring, distingem:
 factoring clasic prin care factorul plăteşte facturile în momentul preluării lor (el oferă un credit
aderentului până în momentul scadenţei creditului acordat de exportator importatorului), reţinând o dobândă;
 factoring la scadenţă în cadrul căruia factorul plăteşte creanţele aderentului în momentul exigibilităţii lor,
reţinând un comision pentru intermedierea operaţiunilor de decontare.
În practică se utilizează plata imediată a 85% din valoarea facturilor clientului, iar diferenţa de 15% (mai
puţin comisioanele şi dobânzile datorate) se plăteşte în momentul în care importatorul achită facturile.
Creanţele care fac obiectul contractului de factoring se materializează în facturi internaţionale care atestă
expedierea mărfurilor. În acest caz, riscul insolvabilităţii debitorilor şi riscul neplăţii la termen sunt în
sarcina factorului, fără posibilitatea ca acesta să se întoarcă prin recurs împotriva aderentului.
Costul operaţiunilor de scontare, forfetare, factoring este determinat de condiţiile pieţei creditului şi are
în vedere dobânda de bază practicată de bancă, marja de risc, comisionul de gestiune a titlurilor de către
banca respectivă, la care se pot adăuga şi alte taxe şi comsioane specifice.

Leasingul
Este o formă de închiriere - realizată de societăţi financiare specializate numite societăţi de leasing - a
unor bunuri către întreprinderi – beneficiari - care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate suficiente
pentru cumpărarea bunurilor dorite de la producători.
Societatea de leasing va încheia cu utilizatorul efectiv al bunurilor un contract de locaţie prin intermediul
căruia se stabilesc condiţiile de închiriere, nivelul chiriei, perioada derulării contractului etc. La expirarea
contractului de leasing, chiriaşul are o triplă opţiune: să renunţe la contract, să prelungească contractul sau să
cumpere bunul la o valoare reziduală.
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează în special echipamente electronice de calcul, aparate şi
instrumente de măsură, mijloace de transport, maşini-unelte, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc.
În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar şi de resurse umane, având ca obiect închirierea
de clădiri cu destinaţii diverse sau de personal specializat în anumite domenii. Una dintre cele mai întâlnite
clasificări ale operaţiunilor de leasing este cea care deosebeşte leasingul financiar de leasingul operaţional.
Astfel:

- leasingul financiar se caracterizează prin aceea că:

 riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;
  părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing să se transfere utilizatorului dreptul
de proprietate asupra bunului;
 avansul este obligatoriu ;
 utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de intrare (valoarea de piaţă) pe care bunul o are la data la care opţiunea poate fi
exprimată;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de
utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat;
 în general o operaţiune de leasing financiar este îndreptată către achiziţia bunului finanţat;
 datorită duratei mari de utilizare sau datorită sumelor mari achitate de utilizator se poate uşor
constata că utilizatorul, la finalul contractului, poate considera practic proprietatea asupra bunului ca
fiind asumată;
 valoarea de achiziţie scăzută a bunului la data finalizării contractului, face foarte probabilă
exercitarea opţiunii de cumpărare şi transferarea dreptului de proprietate:
 bunurile ce fac obiectul contractului de leasing se înregistrează ca mijloace fixe în contabilitatea
clientului (utilizatorului) acesta deducând cheltuielile cu amortizarea lui, iar din rata de leasing
cheltuielile cu dobânda.

- leasingul operaţional se caracterizează prin:

 presupune folosirea bunului finanţat pe o perioadă limitată de timp;

 folosirea bunului are în vedere, în general, rezolvarea unor activităţi specifice şi se realizează fără
asumarea de riscuri şi beneficii aferente proprietarului;
 utilizatorul este practic decis, încă de la semnarea contractului, asupra returnării bunului finanţat la
sfârşitul perioadei de leasing, urmând ca locatorul să preia riscul de realizare a valorii rămasă
neamortizată;
 bunul este înregistrat ca mijloc fix în contabilitatea firmei de leasing, valoarea ratei de leasing fiind
în totalitate cheltuială deductibilă pentru client;
 avansul nu este obligatoriu.

Persoane fizice
LEASING
- taxele vamale se plătesc la sfîrşitul
perioadei contractului de leasing la
valoarea reziduală
- asigură recuperarea TVA
- operaţiunile de vămuire, înregistrare,
înmatriculare, asigurare sunt realizate
de societatea de leasing
- obţinerea finanţării este foarte rapidă
cu o documentaţie simplificată
- dobânda este aplicată la valoarea
finanţată (preţ CIP – avans)
- rata de leasing este mai mică datorită
valorii reziduale care se plăteşte la
sfârşitul contractului
CREDITARE
- taxele vamale se plătesc la începutul
contractului la întreaga valoare de
achiziţie
- TVA se plăteşte la iniţierea
contractului
- clientul administrează întregul
proces de vămuire, înregistrare,
înmatriculare, asigurare
- se solicită de obicei garanţii
suplimentare
- dobânda este aplicată la întreaga
valoare împrumutată (preţ CIP + TVA
+ taxe)
- rata de credit este mai mare deoarece
la finalul contractului nu se mai achită
nimic

Persoane juridice
LEASING CREDITARE
- taxele vamale se plătesc la sfârşitul - taxele vamale se plătesc la începutul
contractului de leasing la valoarea contractului la întreaga valoare de
reziduală achiziţie
- TVA se plăteşte eşalonat - TVA se plăteşte la începutul

- societatea de leasing administrează
procesul de vămuire, asigurare,
înregistrare, înmatriculare
- obţinerea finanţării este foarte rapidă
- se economisesc fondurile proprii
- condiţiile de eligibilitate sunt uşor de
îndeplinit
- dobânda se aplică la valoarea
finanţată (preţ CIP – avans)
- se deduc cheltuielile cu dobânda, cu
amortizarea, diferenţele de curs
valutar (la leasingul financiar) şi
întreaga rată de leasing (la leasingul
operaţional)
- rata de leasing este mai mică datorită
valorii reziduale care se plăteşte la
sfârşitul contractului de leasing
contractului
- clientul administrează întregul
proces de vămuire, înregistrare,
înmatriculare, asigurare
- durata de aprobare a finanţării este
de obicei mai ridicată, cu flexibilitate
redusă
- dobânda se aplică la întreaga valoare
împrumutată (preţ CIP + TVA + taxe)
- se deduc cheltuielile cu dobânda, cu
amortizarea, diferenţele de curs
valutar
- rata de credit este mai mare (la
sfârşitul contractului nu se mai achită
nimic)

Se pot întâlni şi forme speciale de leasing, cum ar fi:

- contractul de lease-back prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde
utilajul unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază printr-un contract obişnuit de leasing, scopul fiind de
transformare a fondurilor imobilizate în fonduri disponibile;
- contractul de time-sharing este sistemul închierierilor pe timpi partajaţi, simultan de către mai mulţi
beneficiari, în scopul intensificării utilizării anumitor echipamente (datorită uzurii morale extrem de rapidă)
sau din considerente economice (costuri ridicate);
- contractul de hire şi renting sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt care constau în
închirierea cu ziua sau cu ora în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţii.
Prin sistemul de cote de chirie lunară, beneficiarul bunurilor procurate prin contractul de leasing plăteşte
o sumă care depăşeşte preţul de catalog al produselor, dar beneficiază de serviciile integrale ale bunurilor
imediat după închiriere.
- contractul de leasing experimental are în vedere promovarea vânzării unor maşini şi utilaje prin închirierea
pe perioade scurte (câteva luni), în mod experimental.
Scopul său este reprezentat de promovarea vânzărilor. Condiţia este ca după expirarea perioadei
experimentale, aceste bunuri să fie achiziţionate de client (dacă sunt corespunzatoare cerinţelor) sau să fie
restituite (dacă prezinta neajunsuri justificate de către client).