1.

Introducere
1. Introducere
2. Teorema I
3. Teorema a II-a

Exerciţii

Un circuit este, de obicei, format din diferite elemente conectate între ele, astfel încât să existe una sau mai multe căi
de închidere a curentului electric.

Se va considera circuitul din figura 1, format dintr-o sursă şi 3 elemente.

Figura 1 – Circuit cu o sursă şi 3 elemente

Pentru realizarea acestui circuit, au fost efectuate câteva conexiuni între bornele elementelor; aceste conexiuni se
numesc “noduri”. Astfel, avem:

 una din bornele sursei a fost conectată cu una din bornele elementului 1 (nodul A)
 cealaltă bornă a elementului 1 a fost conectată cu una din bornele elementului 2 şi cu una din bornele elementului
3 (nodul B)
 în final, celelalte borne ale elementelor 2 şi 3, se conectează cu borna liberă a sursei, închizându-se circuitul
(nodul C)

Schematic, un circuit poate fi reprezentat sub forma din figura următoare:

 Figura 2 – Circuitul din figura 1, redesenat

Din punctul de vedere al reprezentării, nodul B a fost “divizat” în nodurile B1 şi B2; deoarece potenţialul unui punct
este unic, diferenţa de potenţial între B1 şi B2 este nulă; este ca şi cum, un conductor perfect ar conecta cele două
puncte. Astfel, punctele B1 şi B2 constituie un singur nod. Un raţionament identic se poate aplica şi nodului C.
Circuitul are, aşadar, 3 noduri: A, B şi C.

Parcurgând nodurile, se pot identifica circuite prin care curentul poate circula; acestea se numesc “ochiuri”.

Circuitul considerat, are 3 ochiuri, cum se observă în figura următoare.

Figura 3 – Identificarea ochiurilor circuitului din Figura 1

 un ochi, reprezentat cu roşu, care se închide prin elementul 1, apoi elementul 3 şi în final prin sursă;
 un ochi, reprezentat cu albastru, ce trece prin elementul 1, apoi elementul 2 şi se închide prin sursă;
 în sfârşit, un ochi, reprezentat cu verde, ce trece prin elementul 3 şi se închide prin elementul 2.

Oricare dintre acestea poate fi parcurs de un curent electric.

Teorema I a lui Kirchhoff (Legea nodurilor)

Chiar dacă se cunosc toate elementele ce formează un circuit şi ecuaţiile caracteristice corespunzătoare,
(Componente elementare), nu este posibil să se determine totalitatea tensiunilor şi curenţilor din circuit. Este necesar
să se cunoască cele două teoreme importante, cunoscute ca Teoremele lui Kirchhoff.

Figura 4 – Explicativă pentru Teorema I (Legea nodurilor)

Conform Teoremei I, în orice moment, suma algebrică a curenţilor ce intră sau ies dintr-un nod, este nulă.
Pentru curenţii reprezentaţi în Figura 4, Teorema I conduce la ecuaţia:

De notat faptul că şi s-au considerat cu semn negativ, deoarece, s-a ales acelaşi sens de referinţă pentru
curenţii care intră şi ies din nod. Cu alte cuvinte, suma curenţilor care "intră" în nod este egală cu suma celor ce "ies"
din nod.

Astfel, dacă suma curenţilor ce intră în nod este egală cu suma celor ce ies, nodul nu poate acumula sarcină electrică.
Altfel spus, un nod este perfect conductor, fără posibilitatea acumulării de sarcină electrică.

Figura 5 – Curenţii din circuit

Pentru circuitul reprezentat în figura de mai sus, aplicarea Teoremei I conduce la:

 în nodul A

 în nodul B

 în nodul C

Dintre aceste 3 ecuaţii, doar două sunt liniar independente.

Generalizând pentru un circuit cu N noduri, Teorema I a lui Kirchhoff, permite obţinerea a ecuaţii liniar
independente.

Prima ecuaţie ne permite să afirmăm că iF, curentul ce iese din sursă, este egal cu cel care intră în elementul 1; cu
alte cuvinte, sursa şi elementul 1 sunt parcurse de acelaşi curent. În această situaţie, se spune că sursa şi elementul
1 sunt conectate în serie.

3. Teorema a II-a a lui Kirchhoff (Legea ochiurilor)

Conform Teoremei a II-a a lui Kirchoff (Legii ochiurilor), în orice moment, suma algebrică a tensiunilor de-a lungul
oricărui ochi de circuit, este nulă.
 Figura 6 – Explicativă pentru Teorema a II-a (Legea ochiurilor)

Cu sensurile de referinţă specificate în figura de mai sus şi parcurgând ochiul în sensul acelor de ceasornic, Teorema
a II-a a lui Kirchhoff conduce la ecuaţia:

De notat faptul că, tensiunile şi au fost considerate cu semn negativ, deoarece sensurile lor de referinţă, sunt
opuse sensului de parcurgere a ochiului. Indiferent de sensul de parcurgere a ochiului (în sens orar sau
trigonometric), se vor obţine ecuaţii de tensiuni absolut echivalente.

Figura 7 – Ochiurile circuitului

Faptul că suma tensiunilor de-a lungul ochiului este nulă, este echivalent cu a spune că lucrul necesar dislocării
sarcinii în lungul ochiului, este nul. Din acest motiv, se poate considera că sistemul este conservativ.

Pentru circuitul din Figura 7, aplicarea Teoremei a II-a a lui Kirchhoff, conduce la:

 pe ochiul indicat cu linie roşie, parcurs în sens orar u1 + u3 - u = 0

 pe ochiul indicat cu linie albastră, parcurs în sens orar u1 + u2 - u = 0
 pe ochiul indicat cu linie verde, parcurs în sens orar u3 - u2 = 0

Din cele 3 ecuaţii, doar două sunt liniar independente.

Generalizând pentru M ochiuri de circuit, Teorema a II-a a lui Kirchhoff permite obţinerea a ecuaţii liniar
independente.

Ultima ecuaţie ne permite să afirmăm că, tensiunea între bornele elementului 2 este egală cu cea dintre bornele
elementului 3; cu alte cuvinte, tensiunile între bornele celor două elemente, sunt identice. În această situaţie, se spune
despre cele două elemente că sunt conectate în paralel.
Diodă semiconductoare
Dioda semiconductoare este un dispozitiv electronic constituit dintr-o joncțiune pn prevăzută cu contacte
metalice la regiunile p și n și introdusă într-o capsulă din sticlă,metal, ceramică sau plastic[1].

Regiunea p a joncțiunii constituie anodul diodei, iar joncțiunea n , catodul.

Dioda semiconductoare se caracterizează prin conductivitate unidirecțională, ca și dioda cu vid:

 - în cazul polarizării în sens direct permite trecerea unui curent mare (curent direct),
 - în cazul polarizării în sens invers permite trecerea unui curent mic (curent invers).

Clasificare
 După materialul din care se realizează:
 - diodă cu germaniu,
 - diodă cu siliciu.
 După caracteristicile joncțiunii:
 - diodă redresoare
 - diodă stabilizatoare de tensiune (diodă Zener)
 - diodă de comutație
 - diodă cu capacitate variabilă (varactor sau varicap)
 - diodă tunel
 - diodă diac
 - diodă Gunn

Principalele caracteristici ale diodelor, trecute în cataloage, sunt următoarele:

VRRM - tensiunea inversă repetitivă maximă, este tensiunea maximă inversă la care poate rezista dioda, atunci
când această tensiune este atinsă în mod repetat. Ideal, această valoare ar fi infinită.

VR sau VDC - tensiunea maximă inversă de curent continuu, este valoarea maximă a tensiunii la care dioda
poate funcționa neîntrerupt, fără distrugerea acesteia. Ideal, această valoare a fi infinită.

VF - tensiunea (de polarizare) directă maximă, de obicei este specificată împreună cu valoarea curentului direct.
Ideal, această valoare ar fi zero: ideal, dioda nu ar prezenta niciun fel de opoziție în fața deplasării electronilor.
În realitate, tensiunea directă este descrisă de ecuația diodei.

IF(AV) - valoarea maximă (medie) a curentului direct, valoarea maximă medie a curentului pe care bobina o
poate suportă la polarizarea directă. Această limitarea este practic o limitare termică: câtă căldură poate
„suporta” joncțiunea P-N, având în vedere că puterea disipată reprezintă produsul dintre curent și tensiune, iar
tensiunea de polarizare directă depinde atât de curent cât și de temperatura joncțiunii. Ideal, această valoare ar
fi infinită.

IFSM sau if(vârf) - curentul de polarizare directă maxim, reprezintă curentul de vârf maxim pe care dioda îl poate
conduce la polarizare directă, fără ca acest curent să ducă la distrugerea diodei. Din nou, această valoare este
limitată de capacitatea termică a joncțiunii diodei, și este de obicei mult mai mare decât valoarea curentului
mediu datorită inerției termice. Ideal, această valoare ar fi infinită.
PD - puterea maximă disipată totală, reprezintă valoarea puterii (în Watt) pe care dioda o poate disipa fără ca
această putere să ducă la distrugerea diodei. Această valoare este limitată de capacitatea termică a diodei.
Ideal, această valoare ar fi infinită.

TJ - temperatura de funcționare a joncțiunii, reprezintă temperatura maximă admisă a joncțiunii P-N a diodei,
valoare dată de obicei în oC. Căldura reprezintă punctul critic al dispozitivelor semiconductoare: acestea trebuie
menținute la o temperatură cât mai apropiată de temperatura camerei pentru funcționarea lor corectă și o durată
de funcționare cât mai lungă.

TSTG - temperatura de depozitare, reprezintă valoarea temperaturii de stocare a diodelor (nepolarizate).

R(Θ) - rezistența termică, reprezintă diferența dintre temperatura joncțiunii și temperatura aerului exterior diodei
(R(Θ)JA), sau dintre joncțiune și contacte (R(Θ)JL), pentru o anumită putere disipată. Valoarea este exprimată
în oC/W. Ideal, această valoare ar fi zero, ceea ce ar înseamna că învelișul (carcasa) diodei ar fi un conductor și
radiator termic perfect, fiind capabil să transfere energie sub formă de căldură dinspre joncțiune spre mediul
exterior (sau spre contacte) fără nicio diferență de temperatură existentă în grosimea carcasei. O rezistență
termică ridicată se traduce prin faptul că dioda va stoca o temperatură excesivă în jurul joncțiunii (punctul critic),
în ciuda eforturilor susținute de răcire a mediului exterior diodei; acest lucru duce la limitarea puterii maxime
disipate.

IR - curentul maxim de polarizare inversă, reprezintă valoarea curentului prin diodă la polarizarea inversă și
aplicarea tensiunii de polarizare inversă maximă de curent continuu(VDC). Mai este cunoscut și sub numele de
curent de scăpări. Ideal, această valoare ar fi zero, deoarece o diodă perfectă ar bloca toți curenții atunci când
este polarizată invers. În realitate, această valoarea este mică în comparație cu valoarea curentului maxim de
polarizare directă.

CJ - capacitatea tipică a joncțiunii, reprezintă capacitatea intrinsecă joncțiunii, datorită comportării zonei de
golire precum un dielectric între anod și catod. Această valoare este de obicei foarte mică, de ordinul
picofarazilor (pF).

trr - timpul de revenire invers, reprezintă durata de timp necesară „stingerii” diodei atunci când tensiunea la
bornele sale alternează între polarizare directă și polarizare inversă. Ideal, această valoare ar fi zero: dioda se
„stinge” imediat după inversarea polarității. Pentru o diodă redresoare tipică, timpul de revenire este de ordinul
zecilor de microsecunde (ms); pentru o diodă de comutație rapidă, acest timp poate ajunge la doar câteva
nanosecunde (ns).

Joncțiune p-n
Joncțiunea p-n este un semiconductor eterogen constituit din două regiuni cu conductibilitate de tip opus
(p și n ), care formează o singură rețea cristalină.

Procese
Procesele care au loc într-o joncțiune (sau în urma interacțiunii mai multor joncțiuni), determină proprietățile
electrice ale dispozitivelor semiconductoare. Aceste procese sunt influențate de regimul de polarizare a
regiunilor.

1. În absența unei tensiuni aplicate din exterior,

 - o parte din golurile libere ale regiunii p (aflate în zona de vecinătate), difuzează în regiunea n , unde se
recombină cu electronii;
 - o parte din electronii liberi ai regiunii n (aflați în zona de vecinătate), difuzează în regiunea p , unde se
recombină cu golurile.

Prin plecarea golurilor în regiunea n și a electronilor în regiunea p, vor apărea în cele două regiuni două sarcini
electrice spațiale, de sens opus (constituite din acceptori și donori ionizați).

Aceste sarcini electrice creează un câmp electric îndreptat de la n spre p și produc o barieră de potențial care se
opune difuziei purtătorilor majoritari, favorizând trecerea prin joncțiune a purtătorilor minoritari.

La echilibru termic:

 - curentul de goluri produs prin difuzie este egal cu curentul de goluri produs sub influența curentului electric;
 - curentul de electroni produs prin difuzie este egal cu curentul de electroni produs sub influența curentului
electric.

Rezultă că, în ansamblu, semiconductorul este neutru.

2. Dacă se aplică joncțiunii o tensiune din exterior.

Clasificare
O joncțiune se obține sub forma unui monocristal semiconductor (de germaniu sau de siliciu) prin diverse
procedee.

 Clasificarea joncțiunilor după procedeul de realizare:

 Joncțiune prin aliere
 Joncțiune prin difuzie (joncțiune difuzată)
 Joncțiune prin creștere epitaxială

Procedee tehnologice
 Procedeele tehnologice utilizate pentru obținerea materialelor semiconductoare pot fi utilizate și la realizarea
joncțiunilor înlocuind materialul semiconductor intrinsec cu un material semiconductor impurificat convenabil.

 Procedeul de aliere

 Procedeul de difuzie
 - prin tehnologie planară
 - prin tehnologie mesa
 - prin combinația acestora cu tehnologie epitaxială

 Procedeul de creștere epitaxială

 - prin tehnologie epitaxială

Redresor
Un redresor este un dispozitiv electric care servește transformării curentului alternativ în curent continuu.
Procedeul poartă numele de redresare. Pentru netezirea pulsațiilor de tensiune continuă (redresată) sunt folosite
de regulă condensatoare electrice. Fizic, după tehnologia folosită pentru redresare se deosebesc (și ca aspect
exterior):

1. Tuburi electronice redresoare (cu vacuum)

2. Redresoare cu vapori de mercur
3. Diode redresoare semiconductoare
4. Tiristoare (diode redresoare controlate)

Utilizări
Redresoarele au numeroase întrebuințări, cel mai frecvent pentru alimentarea receptorilor de energie electrică
cu funcționare în curent continuu de la rețele de curent alternativ. Concret se pot menționa:

 - pentru alimentarea receptorilor (consumatori) de curent continuu (c.c.; în engleză DC) de la rețele de
curent alternativ (c.a.; în engleză AC)
 - pentru legătură electrică energetică între rețele electrice aflate la mare distanță
 - pentru cuplarea rețelelor de energie electrică de c.a. nesincrone (defazate reciproc) prin legătură în c.c. la
tensiune înaltă (kilovolți)
 - pentru măsurători în domeniul electric
 - în tehnica radio, de exemplu pentru demodularea semnalelor radio ce sunt modulate în amplitudine pentru
transmisie (emisie) la distanță.

Mono- și bialternanță
După felul de redresare al celor două alternanțe ale curentului alternativ, redresoarele pot fi:

 -cu redresare de tip "monoalternanță".

 -cu redresarea ambelor alternanțe (pozitivă și negativă), de tip "bialternanță".

Randament
Cele mai multe redresări de curent alternativ se fac cu diode normale (nu cu tiristoare) la
un randament energetic de până la 95%.

Dioda.

Componentele folosite în electronică sunt de două tipuri: pasive şi active. În momentul în

care sunt parcurse de un curent electric, cele active îşi păstrează constanţi parametrii
electrici (rezistenţă, capacitate şi inductanţă) indiferent de tensiunea electrică aplicată la
borne. În contrast, prametrii electrici ai componentelor active sunt foarte sensibili la
valoarea şi sensul tensiunii electrice aplicată la borne. Pentru început vom vorbi despre cel
mai simplu exemplu de componenta activă, şi anume desprediodă. Prin urmare, astăzi
vom afla:
 Ce este dioda ?
 Cum funcţionează o diodă ?
 Notarea diodelor
 Parametrii diodei
 Principalele tipuri de diode:
 Dioda redresoare
 Dioda Zenner
 Dioda varicap
 Dioda Shottky
 Dioda Tunnel
 Fotodioda
 LED-ul

Ce este dioda ?

Este o componentă electronică a cărei rezistenţă electrică depinde de valoarea şi de

sensul tensiunii aplicate între cele două borne ale acesteia. Mai concret, principala
proprietate a unei diode este aceea că lasă curentul electric să treacă doar într-un singur
sens. Echivalentul ei mecanic este supapa (de sens).

Din punct de vedere fizic, dioda este compusă dintr-o joncţiune PN, despre care am vorbit
pe larg aici. Detalii suplimentare despre principiul de funcţionare al diodei mai poţi
găsi aici sau aici.
Spre deosebire de rezistenţe, bobine şi condensatorii nepolarizaţi, bornele unei diode au
semnificaţii diferite şi de aceea fiecare a primit un nume special – anod şi catod. Simbolul
general al unei diode este prezentat în figura 1, unde este arătat care bornă este anodul şi
care catodul.

Figura 1. Dioda – simbolizare generală

Dacă te uiţi atent la simbolul diodei, pare că este compus dintr-o săgeată care străpunge o
barieră (bara aia verticală din dreapta triunghiului). Este important să ţii minte că sensul
săgeţii din simbolul diodei arată sensul în care dioda permite trecerea curentului electric.
Cu alte cuvinte, dioda poate fi conectată într-un circuit în două moduri:

 polarizare directă (în care dacă legăm plusul la anod şi minusul la catod, dioda conduce
curentul electric);
 polarizare inversă (în care dacă legăm plusul la catod şi minusul la anod, dioda nu conduce
curentul electric).

Figura 2. Dioda în polarizare directă şi în polarizare indirectă

În figura 2 sunt schematizate cele două moduri posibile de conectare a unei diode într-un
circuit. Până acum am considerat dioda într-o situaţie idealizată: dacă este polarizată
direct va conduce curentul electric (adică va avea rezistenţa electrică egală cu zero) iar
dacă este polarizată invers nu va conduce curentul electric (adică va avea o rezistenţă
electrică infinit de mare).
În realitate nimic nu e perfect, nici măcar dioda. Când este polarizată direct, rezistenţa ei
electrică nu este chiar zero, iar când este polarizată invers dioda lasă să treacă un mic
curent, chiar dacă acesta este extraordinar de mic.

Cum funcţionează o diodă ?

Aşa cum se vede în figura 2, dioda lasă să treacă un curent direct (Id) atunci când este
polarizată direct şi un curent invers minuscul (Ii) atunci când este polarizată invers. Am
spus la începutul articolului că funcţionarea diodei este similară cu cea a unei supape de
sens. Hai să detaliem acest fapt aruncând o privire pe graficul din figura 3.
 Figura 3. Diagrama tensiune-curent a unei diode
Linia roşie arată ce curent (Idiodă) apare în diodă atunci când la borne îi punem o anumită
tensiune (Udiodă). Observăm că linia asta nu este chiar simplă, aşa că pentru a o înţelege
mai uşor am împărţit graficul în patru zone. Fiecare din aceste zone este delimitată de
valorile de pe axa Udiodă la care se întâmplă ceva important cu linia roşie. După cum poate
ai intuit deja, în zonele A şi B dioda este polarizată invers iar în zonele C şi D este
polarizată direct.
Zona C. Această zonă arată că dacă la bornele diodei băgăm orice tensiune între 0 V şi
Vp (în polarizare directă), aceasta nu va lăsa să treacă nici un curent. V p este ceea ce se
numeşte “tensiune de prag” sau “tensiune de deschidere (a diodei)”. Vp ţi-l poti imagina ca
fiind un arc care ţine o supapă presată în locaşul ei: dacă presiunea fluidului blocat de
supapă este mai mică decât forţa arcului, supapa nu se va deschide iar dacă presiunea
fluidului depăşeşte forţa arcului, supapa se va deschide.
Zona D. Cuprinde zona în care diodei îi este aplicată o tensiune mai mare decât V p (tot în
polarizare directă). Se observă că cu cât încercăm să-i dăm o tensiune mai mare decât Vp,
cu atât curentul prin ea creşte mai mult. Trebuie să subliniez că după ce depăşim Vp,
curentul prin diodă creşte extraordinar de repede. Asta înseamnă că dacă unei diode
încercăm să îi aplicăm o tensiune cu doar foarte puţin peste Vp, rezistenţa electrică a
acesteia va scădea până foarte aproape de 0 ohmi (adică dintr-un dispozitiv izolator
devine brusc unul foarte bun cu o foarte bună conductivitate electrică).
Ca să fiu şi mai sigur că ai înţeles, imaginează-ţi că dioda este un pahar gol şi că Vp este
înălţimea buzei paharului. Pentru orice nivel de umplere între zero şi Vp, din pahar nu va
curge nimic. Dacă însă ridici nivelul lichidului din pahar până la Vp, o să vezi că lichidul va
începe să curgă din pahar. Ghici ce se întâmplă dacă încerci să ridici nivelul lichidului din
pahar peste Vp ? Va creşte nivelul lichidului ? Bineînţeles că nu ! Nivelul lichidului va
rămâne doar puţin peste Vp însă viteza cu care lichidul va curge din pahar va creşte. Asta
înseamnă că practic oricât te-ai strădui să creşti nivelul lichidului peste Vp, nu vei reuşi
decât să îţi inunzi rapid casa.
Tradusă în cazul diodei, această analogie arată că în polarizare directă dioda nu te va lăsa
niciodată să îi bagi o tensiune cu mult mai mare decât Vp. Cu alte cuvinte, atâta timp cât o
diodă este deschisă, tensiunea de la bornele ei va fi ÎNTOTDEAUNA doar cu foarte foarte
puţin mai mare decât Vp.
Zona B. Este zona în care dioda este polarizată invers cu tensiuni între 0 şi Vs, unde
Vs este tensiunea de străpungere, adică tensiunea la care izolaţia diodei polarizare invers
cedează. Nu cred că este nevoie să detaliez mai mult decât că în această zonă dioda nu
lasă practic să treacă nici un curent.
Zona A. Este zona în care diodei polarizate invers i se aplică tensiuni mai mari decât poate
ea suporta (Vs). Ce se întâmplă în această situaţie ? Cu cât încercăm să băgăm tensiuni
mai mari decât Vs, cu atât curentul prin diodă va fi mai mare. Curentul provocat de
depăşirea Vs creşte la fel ca şi în cazul lui Vp, adică extraordinar de repede. Asta înseamnă
că în polarizare înversă, nu putem depăşi decât cu foarte puţin tensiunea Vs.
Notarea generală a diodelor
Prin notarea generală vreau să înţelegi cum anume recunoşti o diodă într-un cablaj
imprimat sau într-o cutie cu piese electronice culese de cine ştie unde.

Pentru cele de mare putere este cel mai simplu: indiferet de capsula sub care le întâlneşti,
indiferent de tipul ei, mereu vei găsi pictat pe ea simbolul general al diodei (cel din figura
1).
În cazul celor de mică putere, nu prea este spaţiu pentru pictarea simbolului diodei. De
aceea, în cazul lor singurul indiciu că avem de a face cu o diodă este un inel plasat la unul
din capetele piesei, inel care are evident altă culoare decât restul suprafeţei. În plus, acest
inel îţi arată că borna din imediata lui apropiere este catodul diodei (vezi figura 4).

Figura 4. Indicarea catodului pe diodele de mică putere

La LED-uri şi fotodiode nu mai este valabilă regula cu inelul. Nu mă îndoiesc că ştii deja
cum arată capsula unui led, aşa că dacă ai unul nou şi vrei să-i afli care-i sunt anodul şi
catodul, află că piciorul mai lung este de regulă anodul. Dacă este vorba de un led mai
vechi, cel mai bine îl controlezi cu un ohmetru (presupunând că acesta poate da tensiuni
cel puţin egale cu Vp-ul LED-ului).
Parametrii diodei
O foaie de catalog a unei diode poate conţine chiar şi zeci de parametri, însă doar puţini
dintre ei au o importanţă critică în practică. Dintre aceştia amintesc:

 tensiunea de prag (pe care eu am notat-o cu Vp). Este tensiunea de deschidere a diodei. În cazul
celor fabricate din oxid de siliciu (adică cele mai întâlnite la ora actuală) Vp=~0,6 – 0,7V;
 tensiunea de străpungere (pe care eu am notat-o cu Vs). Pentru o diodă polarizată invers, este
tensiunea la care izolaţia acesteia cedează;
 curentul diodei. Este intensitatea maximă a curentului pe care dioda îl poate suporta în mod
continuu (fără să se distrugă). Uneori foile de catalog arată şi valorile maxime ale curentului
instantaneu, adică valoarea curentului maxim pe care dioda îl poate suporta pentru un timp
foarte scurt;
 timpul de revenire. Reducerea tensiunii unei diode polarizate direct sub Vp nu opreşte
instantaneu curentul electric prin diodă. Timpul de revenire arată tocmai timpul necesar unei
diode să treacă din starea de conducţie în starea blocată. Este un parametru important doar în
aplicaţii de înaltă frecvenţă;
 capacitatea electrică.

Principalele tipuri de diode

Parametrii diodelor pot fi dictaţi într-o anumită măsură prin procesul de fabricaţie şi astfel
de-a lungul timpului au fost dezvoltate mai multe categorii de diode. În figura 5 este
prezentată simbolizarea principalelor tipuri de diode iar mai jos ai o scurtă descriere a
fiecăreia din acestea.
 Figura 5. Simbolizarea principalelor categorii de diode
Dioda redresoare
Este cel mai întâlnit tip de diodă. Este folosită în principal la redresarea curentului
alternativ, adică la obţinerea curentului continuu din curent alternativ.

Dioda Zenner
Singura diferenţă funcţională a diodei Zenner faţă de o diodă obişnuită este faptul că
diodele Zenner sunt construite în aşa fel încât tensiunea de străpungere să aibă valori
foarte precise. Astfel putem găsi diode Zenner de 1,2V, 2,7V, 3,3V, 5V, 10V, 12V, 15V şi
tot aşa mai departe. În rest, funcţionează la fel ca o diodă redresoare, adică în polarizare
directă tot la tensiunea Vp se deschide. Principala lor aplicaţie este ca “etalon de tensiune”
în construcţia stabilizatoarelor de tensiune.
Dioda varicap
Varicap vine de la Variable Capacitor (condensator variabil). Atunci când sunt polarizate
invers, capacitatea electrică a diodelor variază odată cu tensiunea. Asta înseamnă că, în
polarizare inversă, diodele pot fi folosite ca şi condensatoare variabile controlate nu de
vreun buton mecanic ci de o tensiune electrică (ce poate veni de exemplu de la un
microprocesor). Diodele varicap sunt optimizate acestui scop. Acum nu-ţi închipui că este
vorba de cine ştie ce capacitate – este vorba de valori mici, însă iscusit folosite pot de
exemplu să înlocuiască funcţia condensatorului variabil cu care acum 20 de ani căutai
frecvenţa postului radio dorit.

Dioda Shottky
Ca şi dioda redresoare, dioda Shottky este o diodă frecvent folosită la redresarea
curentului alternativ. Cu ce e mai bună dioda Shottky decât cea redresoare ? Cu faptul că
are tensiunea de deschidere (Vp) şi timpul de revenire de valori mult mai mici. Asta
înseamnă că pe ele se pierde mai puţină putere electrică şi că pot fi folosite la redresarea
curenţilor de frecvenţe ridicate. Ah, şi evident că sunt şi ceva mai scumpe :D.
Dioda Tunnel
Este o diodă cu care nu am avut de-a face practic până acum însă pentru că este şi ea
destul de celebră am făcut o mică documentare pentru amândoi. Pe scurt, am aflat că nu
are tensiune de prag (Vp), adică dacă o polarizezi direct, începe să conducă curent imediat
după de ai depăşit 0V. Principale ei aplicaţii sunt în domeniul curenţilor cu frecvenţe de
ordinul miliardelor de herţi.
Fotodioda
Este o diodă a cărei capsulă are o mică fereastră prin care poate intra lumină.
Particularitatea ei este aceea că dacă primeşte suficientă lumină, permite trecerea
curentului electric chiar şi în polarizare inversă. Are o destinaţie clară: senzor optic.

LED-ul
Sunt sigur că ştii deja cum arată. Ce poate ştii mai puţin este faptul că este de fapt o diodă,
că graficul tensiune-curent prezentat mai sus i se aplică şi lui şi că o parte din energia
electrică pe care o consumă o transformă în lumină. Un lucru interesant la el este faptul că
tensiunea de deschidere (Vp) depinde de culoarea led-ului (roşu are undeva între 1 şi 2 V,
verdele vreo 3V, albastrul 4V şi ceva etc.). Pe lângă aplicabilitatea sa ca sursă de lumină,
am observat că este des folosit în locul diodelor Zenner ca şi “etalon de tensiune”. De ce ?
Sincer să fiu, încă nu ştiu :P.
Relee electromagnetice

Releele electromagnetice au ca organ principal de actionare un electromagnet cu armătură mobilă (ce poate fi
basculantă, rotitoare sau cu miscare de translatie).

Parametrii principali ai releelor electromagnetice sunt:

 valoarea nominală (Un, In) este valoarea care figurează pe plăcuta sau indicatorul releului si
corespunde functionării de durată în curent alternativ sau continuu;
 valoarea de actionare (de pornire) reprezintă acea valoare limită a mărimii controlate la care
sistemul mobil al releului se pune în miscare si închide contactele (cazul releelor care la actionare îsi
închid contactele) sau le deschide (cazul releelor care la actionare îsi deschid contactele);
 valoarea de revenire reprezintă valoarea limită a mărimii controlate la care sistemul mobil al releului
începe să se deplaseze în sens invers sensului deplasării din cazul actionării si continuă până în
pozitia initială de repaus;
 factorul de revenire este raportul dintre valoarea de revenire si valoarea de actionare. Cu cât factorul
de revenire este mai apropiat de unitate, cu atât releul este de calitate mai bună urmărind mai fidel
valoarea mărimii controlate. La releele maximale factorul de revenire este subunitar, iar la cele
minimale este supraunitar;
 valoarea reglată, pentru releele cu dispozitiv de reglaj, reprezintă valoarea parametrului de actionare
pentru care releul este reglat să functioneze (să actioneze);
 timpul propriu de actionare al releului este timpul care trece din momentul variatiei mărimilor
controlate de releu până în momentul închiderii (sau deschiderii) depline a contactelor;
 eroarea releului este diferenta dintre valoarea reală de actionare si valoarea mărimii controlate la
care releul a fost reglat să actioneze (prin fixarea indicatorului pe scală, sau fixarea unei fise, cleme,
etc.) denumită valoare reglată. Raportând această diferentă la valoarea reglată se obtine eroare în
procente. Pentru asigurarea selectivitătii, eroarea trebuie să fie cât mai mică;
 puterea consumată este puterea consumată de releu pentru actionare. Acest parametru defineste
sensibilitatea releului; cu cât puterea consumată este mai mare cu atât releul va actiona la abateri mai
mari ale mărimii controlate fată de valoarea normală, si deci protectia va fi mai putin sensibilă;
  puterea comandată, de contactele releului, reprezintă puterea din circuitul pe care-l întrerupe sau
stabileste contactele releului, fără a se deteriora;
 stabilitatea termică si electrodinamică reprezintă proprietatea releului de a suporta timp limitat (fără
deteriorări) efectele termice si electrodinamice ale curentului de scurtcircuit.

Releele electromagnetice sunt foarte sigure în functionare, dar sensibilitatea lor este mai redusă decât a altor
tipuri de relee, datorită puterii consumate relative ridicate.

TIPURI DE RELEE
2.1.Relee electromecanice
Sfera de aplicabilitate a acestor relee a început sa se reduca substantial, ca urmare a
progreselor realizate în domeniul releelor statice.
Cele mai simple relee electromecanice constau dintr-un dispozitiv care produce forta
sau cuplul activ, un element care produce cuplul rezistent si unul sau mai multe elemente de
executie (contacte electrice). Dupa natura dispozitivului pentru producerea fortei sau a
cuplului activ, deosebim: relee electromagnetice, magnetoelectrice, de inductie,
electrodinamice, termice, cu contact reed. În continuare se prezinta câteva dintre cele mai
utilizate.
Releele electromagnetice sunt aparate de protectie care asigura protectia la curenti de
scurtcircuit sau la scaderea tensiunii cu actiune instantanee sau temporizata.

Releele electromagnetice pot functiona atât în curent continu cât ai în curent

alternativ.

Ele pot fi relee electromagnetice de curent si relee electromagnetice de tensiune.

Releeele electromagnetice mai pot fii:

Releul electromagnetic de curent maxim (RC) este constituit dintr-un electromagnet
,pe care sunt dispuse bobinele de curent si dintr-un sistem mobil format din armatura de fier,
fixata pe un ax prevazut cu un resort spiral, care asigura cuplul antagonisz.
Releul electromagnetic de timp (RT) este constituit dintr-un electromagnet si un miez
de fier, solidar cu surubul fara sfârsit.
Releul electromagnetic de semnalizare (RdS) are drept scop sa semnalizeze daca
protectia unui anumit circuit a actionat.
Releul electromagnetic intermediar (RI) este folosit pentru a se evita trecerea
curentilor mari prin contactele sensibile ale releelor obisnuite(cum sunt curentii bobinelor de
aclansare a întrerupatoarelor) .

Releele electromagnetice sunt constituite din electromagneti la care atunci când

curentul prin bobina depaseste o anumita valoare este atrasa armatura mobila aceasta
actionând asupra unor contacte electrice, deci functionarea releelor electromagnetice se
bazeaza pe forta de atractie a elecromagnetului (anexa 2, fig 3.).

Releele termice
La baza functionarii releelor termice sta modificarea proprietatilor fizice ale corpurilor
datorita încalzirii. Cel mai simplu releu termic consta dintr-un tub de sticla închis, prevazut
cu doi electrozi, în interiorul tubului gasindu-se mercur. Închiderea contactului are loc ca
urmare a dilatatiei mercurului, în momentul în care nivelul mercurului aduce în contact
electric cei doi electrozi.
Cele mai raspândite relee termice sunt releele cu bimetal. Dupa modul în care se
realizeaza încalzirea bimetalului se deosebesc relee cu încalzire
directa, indirecta si mixta. La cele cu încalzire directa curentul electric trece prin
bimetal, iar la cele cu încalzire indirecta bimetalul este încalzit de la un rezistor, prin care
trece curentul electric. Releele termice sunt utilizate, în special, la protectia motoarelor
electrice împotriva supracurentilor de durata.
Releele reed
Constau dintr-un tub de sticla închis în care se gasesc doua lamele elastice; în zona
contactului, pe suprafata lamelelor este dispus un strat de iridiu, platina sau aliaje ale
acestora (anexa 2, fig 4.). Tubul de sticla este vidat sau este umplut cu un gaz inert.
Actionarea contactului se face cu ajutorul unui câmp magnetic creat de o bobina parcursa de
curent. Aceste relee se realizeaza sub forma de elemente capsulate paralelipipedice, din mase
rasinoase în care se introduce tubul si bobina releului, la exterior aflându-se doar terminalele
metalice pentru conexiuni. Releele reed au consum neglijabil, timp de actionare mic
(1 ... 2 msec), frecventa de comutare mare (500 comutari/sec), durata de viata ridicata (10 8
... 10 12 comutari).
Relee statice
Aceste relee se utilizeaza când este necesara o viteza de comutare ridicata si o durata
de functionare mare. Nu au piese mecanice în miscare, elementul de executie fiind realizat cu
tranzistoare, tiristoare sau triace. Realizeaza o izolare galvanica între circuitul de comanda si
circuitul de comutare. Pentru aceasta pot fi utilizate transformatoare de separare,
optocuploare sau relee reed. Supratensiunile sunt reduse, datorita principiului de functionare,
curentii si tensiunile trec periodic prin zero. Au un consum redus de energie si pot fi cuplate
cu circuite integrate.
Schema de principiu a unui releu static este data în anexa 5, figura 9.
Dispozitivul optocuplor este compus în dioda LED, D2 si fototranzistorul T1,
încapsulate ermetic. În serie cu dioda D2, sunt conectate rezistenta R1 pentru limitarea
curentului si dioda de protectie D1, pentru protectia la polarizari inverse. Un curent mic,
(circa 1 mA) pentru LED este suficient pentru a comanda releul static; circuitul comandat
(T2, T3, etc.) este alimentat separat, prin sursâ de putere. Intrarea releului este compatibila
cu circuitele TTL, (Uc = 5 V). Comutarea sarcinii în circuitul de iesire este asigurata de
triacul T4 sau de doua tiristoare conectate antiparalel.
În paralel cu iesirea releului este conectat un circuit RC (R6, C1) care permite
comutarea sarcinilor inductive si atenueaza tensiunile tranzitorii.
Când se aplica tensiunea de comanda Uc, se amorseaza tiristorul auxiliar, T3, acesta
asigura la rândul sau amorsarea triacului, T4 si deci aplicarea tensiunii pe sarcina. Dupa
întreruperea tensiunii de comanda, curentul continua sa treaca prin sarcina, pâna la trecerea
prin zero a tensiunii de retea. În continuare triacul T4 ramâne blocat, pâna la aplicarea unei
noi comenzi.
Triacul T4 se amorseaza numai la trecerea prin zero a tensiunii de retea si conduce un
numar întreg de semiperioade. În absenta tensiunii de comanda Uc , fototranzistorul T1 este
blocat. Tranzistorul T2 este în conductie si circuitul nu mai poate furniza curentul de poarta
necesar amorsarii tiristorului T3 . În aceasta situatie triacul T4 este blocat si deci sarcina nu
primeste tensiune de la retea.
 La aplicarea tensiunii de comanda pot aparea doua situatii corespunzatoare
momentului care se aplica în raport cu un timp t . Acest timp reprezinta momentul
deschiderii fototranzistorului T1, care este alimentat cu tensiunea redresata dubla alternanta;
este de valoare mica în raport cu perioada tensiunii de retea conform caracteristicii statice i
= f(V , i ).
Cele doua situatii sunt:
a) daca tensiunea de comanda se aplica înainte de momentul t , ca urmare a
deschiderii fototranzistorului T1, scade curentul de baza al tranzistorului T2 pâna la blocarea
acestuia. Se amorseaza tiristorul T3 si triacul T4 . Conductia acestora continua pâna în
momentul trecerii prin zero a semialternantei tensiunii de retea corespunzatoare încetarii
tensiunii de comanda.
b) daca tensiunea de comanda se aplica dupa momentul t , tranzistorul T2 continua sa
se afle în conductie, deoarece curentul de baza are valori mai mari, ca urmare a cresterii
tensiunii de alimentare, Ec .
În aceasta situatie circuitul nu mai poate furniza curentul de poarta necesar pentru
amorsarea tiristorului T3, acesta ramâne blocat ca si triacul T4 pâna la terminarea
semialternantei tensiunii de alimentare.
Daca comanda persista, dispozitivele T3 si T4 se deschid la începutul semialternantei
urmatoare ca la punctul a.
În concluzie, daca tensiunea de alimentare se aplica mai târziu de momentul t
deschiderea releului static se produce cu o întârziere, care se poate apropia de durata unei
semiperioade, a tensiunii de alimentare.
În comparatie cu releele electromecanice, releele statice sunt mult mai robuste. Durata
de viata a releelor statice este mult mai mare, deoarece în timpul functionarii lor nu apar
arcuri electrice, ca la releele electromecanice. În plus, absenta acestor arcuri electrice, nu mai
creeaza probleme de interferente cu alte instalatii învecinate.
Releele statice pot comanda sarcini rezistive sau inductive. În cazul sarcinilor
rezistive, curentul comutat creste sinusoidal, de la zero. Deci regimul tranzitoriu este redus la
minim. Aceasta calitate se mentine si daca sarcina este constituita din lampi de iluminat cu
filament. În aceasta situatie curentul initial este de 5 ori mai mare decât valoarea de regim
permanent fata de o crestere de 11 ori pentru alte tipuri de relee sau comutatoare.
Sarcinile inductive, comandate de releele statice, sunt de mai multe tipuri:
a) Transformatoare - când este conectat un transformator apare un supracurent, a carui
valoare depinde de defazajul dintre tensiune si curent, si de structura circuitului magnetic.
Aceasta valoare poate fi de 50 ori mai mare decât cea de regim permanent. Desi acest curent
scade într-un timp foarte scurt, trebuie tinut seama de el la dimensionarea releului static.
b) Dispozitive actionate magnetic - acestea sunt reprezentate de contactoare, ventile
magnetice, cuplaje magnetice, etc. În cazul acestor sarcini supracurentul initial nu depinde de
defazajul dintre curent si tensiune. În plus, valoarea supracurentului initial este substantial
mai mica decât în cazul transformatoarelor si se amortizeaza în câteva semiperioade. De
exemplu, în cazul contactoarelor, acest supracurent este de 6 ori mai mare fata de valoarea de
regim permanent. Din acest motiv si problemele de dimensionare a releului static sunt mai
usoare