INTRODUCERE

Fructele au constituit fără îndoială primul aliment pentru om încă de la

începutul evoluţiei sale. O analiză mai atentă dovedeşte că fructele pomilor
roditori au fost şi continuă să fie printre singurele produse finite ale naturii care
se consumă în starea în care se găsesc, fără adaosuri sau aport de energie
pentru preparare.
Explorarea aşezărilor lacustre a relevat existenţa resturilor de seminţe,
sâmburi, fructe întregi, care nu lasă nici o îndoială asupra folosirii în
alimentaţie a fructelor de către om.
Datarea în timp a momentului în care omul a început să cultive
diferitele specii agricole şi pomicole este foarte veche. Domesticirea plantelor
pomicole s-a produs în momentul în care triburile au renunţat la viaţa nomadă
şi au devenit sedentare.
Dovezi ale utilizării fructelor in hrana oamenilor datează de la sfârşitul
epocii de piatră şi sunt numeroase (mere tăiate şi uscate, sâmburi de Prunus
insititia şi Prunus spinosa).
În Mesopotamia, agricultura s-a dezvoltat de foarte timpuriu (mileniul
0 î.Hr.). Locuitorii de aici au construit sisteme de irigaţii şi desecări folosind
revărsările celor două fluvii, Tibru şi Eufrat. Existau chiar şi legi pentru
protejarea culturii pomilor. În „Codul lui Hamurabi” (1792-1750 î.Hr.) se
prevedea pedepsirea celor care tăiau pomii fără aprobare. În Palestina,
pomicultura prezenta interes mai ales pe văile râurilor. În cartea „Cântarea
cântărilor” (1012 î.Hr.) se menţionează grădinile cu pomi fructiferi din jurul
palatului regelui Solomon.
În Grecia antică, cultura pomilor fructiferi s-a bucurat de mare atenţie.
Foarte multe specii pomicole care proveneau din Asia au fost introduse în
cultură în această ţară.
Pe teritoriul României, cultura pomilor fructiferi a fost practicată din
timpuri foarte îndepărtate.
Primele informaţii referitoare la cultura pomilor fructiferi se găsesc în
limba strămoşilor noştri daco-romani. Astfel, pentru unele specii pomicole, în
limba română există denumiri de origine latină fapt care atestă cunoaşterea
diferitelor specii de către strămoşii noştri: măr (malus), păr (pirus), prun
(prunus), cireş (cerasus), piersic (persicus), nucul (nux), alunul (avellana).
Izvoarele istorice specifică faptul că în timpul stăpânirii romane, baza
economică din Dacia o constituia “producţia de cereale, creşterea vitelor şi
pomicultura”.
Cultura pomilor în vechime poate fi atestată de numărul foarte mare de
soiuri autohtone de fructe mai ales în comunele care au denumiri de fructe ca:
Nucet, Merişani, Cireşu, Vişina, Cireşoaia, Alunu, Aluniş, Periş, etc.
Din perioada Evului Mediu există documente care atestă cultura
pomilor în Ţările Române. Aceste documente se referă în special la “dări în
fructe” sau la “danii” făcute de domnitori către mânăstiri cărora li se dădeau în
stăpânire livezi şi vii.
Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldavie” vorbeşte despre cultura
pomilor în Moldova, pe la 1716.
O serie de cronicari străini (Paul de Alep, Matei de Murano, Walter
Baltazar), în scrierile lor, evocă bogăţia de fructe din Ţările Române. Se
menţionează şi comerţul făcut cu fructe proaspete şi deshidratate.
Cultura pomilor a fost constantă de-a lungul veacurilor în zonele
submontane, mai ferite de năvălirile popoarelor migratoare însă pe parcursul
timpului se extinde şi în zona colinară.
 RUGĂCIUNE PENTRU POMI

Încep să plece pomii, se dezbracă

De hainele pe care le-au purtat
Pe care luna-n fiecare noapte
Cu ceara ei de aur le-a pătat.

E-o desfrunzire care înfioară,

O sfâşiere ce n-o poţi ierta.
Plâng pomii toţi cu lacrime de frunze
Şi nimeni nu-i mai poate ajuta.

Tu, viaţă, care eşti stăpâna noastră

A tuturor şi care poţi când vrei,
Ajută-le un pic să mai rămână
Cu hainele care le au pe ei.

E prea devreme pentru întomnare,

Mai ţine toamna-n frâne fremătând,
Măcar o săptămână de se poate,
O să le fie frig prea de curând.

Ne-au adus roadele şi ne-au umbrit în vară,

Au fost la păsări casă şi-ajutor,
Ia de la mine, dacă n-ai de unde,
Câteva zile şi mai dă-le lor.

Virgil Carianopol

7
CUPRINS
INTRODUCERE

CAPITOLUL I- DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, SCURT ISTORIC

1.1. Valoarea alimentară a fructelor
1.2. Tendinţele actuale în pomicultură
1.3. Regiunile pomicole ale României

CAPITOLUL II-BAZELE BIOLOGICE ALE PLANTELOR POMICOLE

2.1. Clasificarea plantelor fructifere
2.2. Morfologia, anatomia şi fiziologia pomilor şi
arbuştilor fructiferi
2.3. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
2.4. Particularităţile agroecosistemului pomicol
2.5. Producerea materialului săditor pomicol
2.6. Bazele biologice ale înmulţirii vegetative (asexuate)

CAPITOLUL III. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII MATERIALULUI

SĂDITOR LA SPECIILE POMICOLE

CAPITOLUL IV -ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

4.1. Forme de conducere a pomilor (coroane)

4.2. Operaţiuni tehnice folosite pentru dirijarea
creşterii şi rodirii

BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I-DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, SCURT ISTORIC

Pomicultura este o ramură a horticulturii cu pondere importantă din

punct de vedere economic şi social. Ea este, în acelaşi timp, o ştiinţă cu obiect
de studiu şi metode de cercetare proprii, iar practicarea ei reprezintă o
preocupare profitabilă, utilă şi plăcută.
Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei, ecologiei şi
tehnologiei de cultură a speciilor pomicole.
Etimologic, denumirea provine de la cuvintele latine pomum (i) – fruct,
poamă (pom - poet.) şi cultura (ae) - îngrijire, cultivare. În decursul timpului
pomicultura a evoluat de la o simplă îndeletnicire la o ştiinţă concretă,
complicată, având legături cu discipline ca : botanica, fiziologia vegetală,
biochimia, agrochimia, pedologia, genetica, ameliorarea plantelor, ecologia
vegetală, entomologia, fitopatologia etc.
O definiţie şi mai completă a ştiinţei pomicole se poate formula astfel :
Studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor de pomi şi arbuşti
fructiferi, în vederea stabilirii tehnologiilor adecvate de cultură pe areale specifice,
în vederea obţinerii de producţii mari, de calitate superioară, constante de la un
an la altul, profitabile şi a păstrării echilibrului ecologic.
Ca disciplină didactică, Pomicultura (Fruit science – engl.; Arboriculture
fruitière – fr.; Frutticoltura - it.; Fructicultura – sp.; Obstbau – germ.) cuprinde
aspecte ştiinţifice şi practice legate de cultura speciilor fructifere caracteristice
unei zone climatice.
Pomicultura, ca obiect de studiu, se împarte în Pomicultura generală,
unde sunt prezentate probleme de taxonomie, biologie, ecologie şi tehnologie
comună tuturor speciilor pomicole şi Pomicultura specială sau Pomologia,
care studiază particularităţile biologice ale soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi
pe baza cărora se stabileşte tehnologia diferenţiată pe grupe de soiuri sau pe
fiecare soi în parte în vederea obţinerii producţiilor de fructe superioare din
punct de vedere cantitativ şi calitativ. Ca urmare, Pomicultura specială
(Pomologia) are un pronunţat caracter practic.
Deoarece, în orice moment, activitatea din pomicultură se bazează pe
cele mai noi descoperiri ale ştiinţei, Childers (1979) a introdus conceptul de
„Pomicultură modernă”, concept care are în vedere biocenoza, biotopul, cadrul
organizatoric şi tehnologic de asigurare a unor inter-relaţii cât mai naturale, de
lungă durată cu mediul, dar şi de a asigura o rentabilitate economică a
activităţii prin sporirea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii fructelor.
Fructele având un caracter sezonier şi o perioadă de păstrare relativ
scurtă, este necesar ca acestea să fie prelucrate, adică transformate în produse
semifinite sau finite. Odată trecute din sfera producţiei în sfera consumului sau
prelucrării, toate fructele devin obiectul unor procese tehnologice care urmăresc
punerea lor în valoare într-un anumit interval de timp. Această transformare
presupune cunoştinţe de biologie, chimie analitică şi biochimie, biofizică,
climatologie, maşini şi instalaţii frigorifice, termodinamică, chimia alimentelor,
microbiologie ş.a.
1.1. Valoarea alimentară a fructelor
Fructele constituie unul din componentele indispensabile ale
alimentaţiei raţionale a omului. Cu puţine excepţii, datorită echilibrului şi
armoniei dintre diferitele lor elemente (forme, mărimi, culori, arome, parfumuri,
gusturi, componente fizico-chimice etc.), fructele reprezintă aproape singurul
aliment gata pregătit în natură, în stare finită, care se poate consuma proaspăt,
fără nici un adaos sau vreun proces de prelucrare. Orice operaţiune de pregătire
scade valoarea alimentară specifică a fructelor.
Valoarea lor alimentară se datorează componentelor chimice ale
acestora şi formelor uşor accesibile organismului omenesc, la care se adaugă
diferiţi excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi, care fac ca fructele să aibă mare
acceptabilitate în consum şi să fie savurate cu plăcere. Din punct de vedere
chimic fructele conţin apă şi substanţă uscată (substanţe organice şi substanţe
minerale). Conţinutul fructelor proaspete în apă variază în funcţie de specie în
limite largi : 73,5 % la prune, 91,42 % la piersici, 93 % la căpşuni şi numai 4 %
la alune. Sucul extras din fructe, pe lângă componentele substanţei uscate, este
constituit în cea mai mare parte din apă. Băuturile nefermentate din fructe şi
sucurile naturale, constituie regulatorul cel mai bun al metabolismului,
contribuind la restabilirea regimului hidric în organism, iar prin aportul
celorlalte componente la reconfortarea acestuia.
Zaharurile formează masa principală a componentelor substanţei
uscate din fructe (circa 90 %). Cele mai răspândite sunt monozaharidele
(glucoza, fructoza, sorboza), dizaharidele (zaharoza) şi polizaharidele (celuloza,
amidonul, pectina). Conţinutul total al acestora în fructele proaspete variază, de
asemenea, cu, specia în limite largi, de la 3,4 % (agrişe) la 16,72 % (mere).
Zaharurile din fructe, cu deosebire cele simple, sunt asimilate de organismul
omenesc foarte uşor, intrând direct în circuitul sanguin, fără transformări
prealabile care să necesite consum energetic. Trebuie subliniată “sănătatea”
pentru organism a zahărului din fructe în comparaţie cu cel obţinut prin
prelucrare industrială, cu deosebire prin dublă rafinare. Substanţele pectice se
găsesc în fructe în limite de la 0,05 % (coacăze) la 1,60 % (mere). Formele
substanţelor pectice sunt diferite în fructe, cele mai importante pentru
proprietăţile gelifiante - utilizate în tehnologia de prelucrare prin transformarea
totală - fiind protopectina şi pectina propriu-zisă. Pectinele ajută la formarea
bolului fecal, pentru care motiv, sub formă de crud (în special de mere),
restabileşte perturbaţiile funcţionale ale digestiei.
 Celuloza, conţinută în cantităţi mai mari sau mai mici în toate fructele,
joacă un important rol mecanic, în sensul că stimulează peristaltismul
intestinal şi favorizează eliminarea reziduurilor în urma digestiei; determină, de
asemenea, o acţiune laxativă atunci când se consumă cantităţi mari de fructe
cu coajă. Proprietăţi laxative au în special perele şi gutuile, fructe bogate în
pectină şi celuloză.
Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai
principalelor metale (K, Na, Ca, Fe ş.a.) sau săruri ale acizilor fosforic,
clorhidric, carbonic, sulfuric etc. Conţinutul în săruri minerale variază de la o
specie la alta, în funcţie de soi, dar şi de condiţiile pedologice, de climă, de
tehnologiile aplicate etc. Deşi în cantităţi mici, substanţele minerale au un rol
deosebit în organismul uman influenţând secreţia diferitelor glande, servind
totodată ca substanţe tampon în metabolismul intern, în special al sucului
gastric.
Sărurile de potasiu au acţiune alcalinizantă, iar prezenţa lor în cantităţi
sporite în organism favorizează eliminarea sodiului, fenomen, datorită căruia
fructele previn apariţia edemelor potenţiale în tratamentele îndelungate cu
produşi pe bază de cortizon. Potasiul şi magneziul sunt necesari în procesele de
creştere şi la sinteza proteinelor. Fierul participă la refacerea hemoglobinei şi
este indispensabil respiraţiei celulare. Fosforul intervine în metabolismul
glucidelor, intră în constituţia ţesutului osos, participă la diverse reacţii
biochimice. Calciul este constituentul de bază al scheletului, are rol în procesul
de coagulare sanguină, în funcţionarea normală a sistemului nervos. Sulful
împreună cu fosforul participă la sinteza substanţelor proteice.
Consumul a 100 g caise uscate pe zi contribuie la formarea a 1,8 g
hemoglobină, aceeaşi cantitate de prune uscate asigură 1,6 g hemoglobină, în
timp ce 100 g carne de pasăre sau muşchi de vacă, dau numai 0,7, respectiv
0,5 g hemoglobină (Radu I.F. şi col.,1946).
În acelaşi timp, alcalinitatea potenţială mai mult sau mai puţin
pronunţată, specifică tuturor fructelor, influenţează favorabil asupra rezervei
alcaline a organismului. Exprimată în cm 3 soluţie normală de alcali la 100 g,
alcalinitatea potenţială variază între 0,81 şi 12,38.
Nevoia zilnică a organismului în săruri, este în funcţie de vârstă, sex,
greutatea corporală ş.a., fiind de 4-5 g sodiu, 2-4 g potasiu, 0,5-0,7 g calciu, 0,5
g magneziu, 0,9-2,2 g fosfor (Radu I.F. şi col., 1946).
Conţinutul fructelor în acizi organici este în relaţie directă cu caracterul
genetic al speciilor şi soiurilor dar este dependent şi de gradul de maturare al
fructelor, variind între 0,29 % la pere şi 2,32 % la coacăze, exprimat în acid
citric (Radu I.F., 1966). Acizii imprimă gustul acru al fructelor, dar raporturile
în care se găsesc faţă de substanţele zaharoase asigură armonia gustului şi
gradul de „dulce” sau „acru”. Aciditatea unor fructe este rezultatul prezenţei
mai multor acizi: malic, citric, tartric, succinic etc. Aceştia se găsesc liberi sau
sub formă de săruri sau esteri.
Acidul malic este prezent cu precădere în mere, afine, în timp ce acidul
citric se găseşte în cantităţi foarte mici la aceste specii. În schimb căpşunile,
coacăzele, zmeura, piersicile, caisele, conţin numai acid citric. Acidul tartric se
găseşte mai mult în fructele de pădure, iar cel succinic în agrişe şi în fructele
neajunse la maturitate.
Alături de sărurile minerale, acizii joacă un rol deosebit în secreţia
diferitelor glande şi au, de asemenea, avantajul că nu măresc aciditatea sucului
gastric, fiind în general slabi, uşor metabolizaţi în alte substanţe.
 Proteinele, deşi în cantităţi mici, sunt prezente în toate fructele. Fiind
substanţe azotate, îndeplinesc în principal rol plastic în constituţia diferitelor
ţesuturi şi ca substanţă de rezervă cu activitate biologică ridicată. Principalii
componenţi ai proteinelor sunt aminoacizii, dintre care în fructe s-au identificat
un număr de peste 25. Cantităţi mai mari de proteine se găsesc în nuci (19,85
%), alune (13,96 %), (Radu I.F. şi col., 1946) cât şi în castane (6,9 % - Vieru R.,
1974). La restul speciilor conţinutul în proteine este în jur de 1 %. Aportul zilnic
de proteine de origine vegetală, prin alimentaţie trebuie să fie asigurat în
proporţie de 40-50 %. Fructele bogate în aminoacizi, pot satisface, alături de
legume, nevoile respective.
Ca şi substanţele proteice, grăsimile se găsesc în cantităţi reduse în
fructe (între 0,1 -1,0 %) cu excepţia migdalelor, alunelor şi nucilor în care
conţinutul este între 50 şi 75 %. De asemenea, conţinutul în lipide este mult
mai ridicat în sâmburii şi seminţele fructelor (8-42 %).
Grăsimile fructelor, de la speciile cu conţinut ridicat, aduc un aport
energetic deosebit (până la 750 kcal/kg) cu menţiunea asupra calităţii
substanţelor grase din fructe, care, având formă simplă, sunt transformate de
organism în forme asimilabile cu consum minim de energie.
Grăsimile participă în proporţie de 20-30 % la valoarea energetică
globală a raţiei alimentare zilnice, iar dintre acestea, alimentaţia raţională
presupune ca, 1/3 până la 1/2 să fie constituită din grăsimi de origine vegetală,
inclusiv din fructe.
Substanţele tanice se găsesc în toate fructele în special în cele neajunse
la maturitate şi se evidenţiază prin aceea că fructele au un gust aspru,
astringent, dând senzaţia că “fac gura pungă”. Pot ajunge uneori în cantităţi
mari în unele fructe (2,8 % în nucile verzi). Cu toate că fructele proaspete
măresc rezerva alcalină a organismului, unele fructe, între care prunele, deşi au
exces de săruri alcaline, reacţionează fiziologic acid în organismul omenesc
deoarece conţin în jur de 1 % acid chinic (compus tanic) care joacă un
important rol fiziologic, acela de a dizolva ceraţii.
Valoarea nutritivă a fructelor, în afara conţinutului lor în glucide,
săruri, grăsimi etc., se datorează în principal cantităţilor însemnate de vitamine
pe care le sintetizează.
Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale, indispensabile vieţii,
lipsa lor din organism provocând grave tulburări funcţionale metabolismului.
Organismul animal, cu anumite excepţii, este incapabil să-şi sintetizeze
vitaminele necesare. Pe de altă parte, imposibilitatea de stocare în organism a
vitaminelor, presupune aportul permanent în raţiile alimentare a unor
componente bogate in vitamine.
Încercările de a înlocui vitaminele produse pe cale biologică de către
regnul vegetal, cu vitamine sintetice, sub formă de drajeuri, sunt discutabile. Se
citează cazuri în care folosirea în exces a vitaminei C sintetice, a avut efecte
nefavorabile.
Dintre vitaminele absolut necesare pentru buna funcţionare şi
dezvoltare a organismului omenesc (A, B I, C, D, E, F, K, PP) majoritatea se
găsesc în fructe, în cantităţi diferite, în funcţie de caracterul genetic al speciilor
şi soiurilor.
Vitamina A, denumită şi factor antixerotic datorită protecţiei pe care o
asigură în organism împotriva uscării celulelor epidermice şi altor ţesuturi
membranoase, are rol în metabolismul proteinelor, sărurilor minerale,
glucidelor şi grăsimilor, contribuind la bună funcţionare şi întreţinere a
epiteliilor, mucoaselor, la stimularea creşterii. Lipsa de durată a vitaminei A din
alimentaţie provoacă uscarea pielii, sclerozarea corneei, oprirea creşterii la
tineret, diminuarea rezistenţei la diferite infecţii, tulburări ale aparatului
urogenital etc. Un efect specific al avitaminozei A în organism este scăderea
capacităţii vizuale, în special pe timp de noapte şi la lumina slabă.
Fructele nu conţin de fapt vitamina A, ci caroten, care este o
provitamină şi care în organism (ficat) se metabolizează în vitamina A.
Carotenul este răspândit în toate ţesuturile care conţin pigmenţi galbeni şi
verzi, cantităţi mai însemnate fiind în caise, măceşe, cătină, coacăze. Nevoia
zilnică a organismului uman în vitamina A este mai mare la tineret (6000-8000
U.I. fată de 4 000-6 000 U.I. la adulţi). O unitate internaţională (U.I.) este egală
cu 0,6 micrograme de β-caroten.
Vitamina B. Este de fapt vorba de un complex B 1-B12. Mai importante
pentru funcţiile organismului şi care au ca sursă inclusiv fructele sunt:
Vitamina Bl (Tiamina), care intervine în metabolismul glucidelor şi al
proteinelor, favorizează absorbţia grăsimilor, influenţează metabolismul apei,
buna funcţionare a aparatului digestiv şi are rol în procesul de creştere.
Lipsa vitaminei B1 din alimentaţie determină boala Beriberi (polinevrită)
care se manifestă prin pierderea apetitului alimentar, tulburări gastro-
intestinale, oboseală, nervozitate şi uneori chiar paralizie. Tulburările
funcţionare sunt consecinţa desfăşurării anormale a metabolismului glucidic,
urmat de acumularea în muşchi a acidului piruvic care provoacă intoxicarea
lentă a acestuia şi celelalte stări anormale. În fructe este prezentă la majoritatea
speciilor. Cantităţi mai mari se găsesc în nuci, alune, mere, pere, prune.
Nevoia zilnică a organismului, condiţionată de mai mulţi factori între
care, în principal, este cantitatea de glucide din raţia alimentară şi vârsta,
această nevoie oscilând între 1,0 şi 3,0 mg/zi.
Vitamina B2 (Riboflavina) denumită şi vitamina creşterii, întreţine
energia celulară şi reglează, de asemenea, vederea. În cantităţi mai mari se
găseşte în pere, mere, agrişe, căpşuni. Nevoia zilnică minimă a organismului
este de 2 mg, iar cea optimă de 6-12 mg.
Vitamina B6 (Piridoxina) intervine în metabolismul proteinelor, lipidelor,
glucidelor, în creştere şi reproducţie şi, de asemenea, în metabolismul
colesterolului. Se găseşte în cantităţi mai mari în agrişe, coacăze, mere, pere
etc. Nevoia zilnică a organismului este de minim 2 mg.
Vitamina B12, considerată împreună cu acidul folic ca factori
antianemici, jucând rol în procesele de creştere, la maturarea hematiilor, în
funcţiunea normală a tubului digestiv, este prezentă în fructe în cantităţi mai
mici.
Vitamina PP (acidul nicotinic) sau factorul antipelagros are acţiune
vaso-dilatatoare, stimulează secreţia gastrică, sporeşte glicemia şi reduce
colesterolul. Se întâlneşte şi în fructe, cantităţi mai mari conţinând caisele şi
piersicile.
Vitaminele din grupa complex B nu sunt în general sensibile la acţiunea
termică, la păstrare, aer, lumină cu excepţia vitaminei B l care este labilă la
fierbere şi suferă procese oxidative în prezenţa aerului.
Vitamina C sau acidul ascorbic este una dintre cele mai importante
substanţe conţinute în fructe. Ea este necesară organismului uman în cantităţi
însemnate având un rol deosebit în metabolism: contribuie la funcţionarea
normală a tuturor ţesuturilor şi organelor, intervine în respiraţia celulară, în
metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, în sinteza substanţei
intercelulare; are acţiune antialergică şi antihemoragică, influenţează pozitiv
producerea globulelor roşii şi sporirea rezistenţei organismului faţă de infecţii.
 Lipsa vitaminei C din alimentaţie provoacă boala denumită scorbut,
care se manifestă prin reducerea forţei musculare, hemoragii interne ale
articulaţiilor şi gingiilor, reducerea rezistenţei la infecţii, boli dentare etc.
Fructele conţin cantităţi foarte mari de vitamina C, îndeosebi măceşele
(peste 1000 mg % acid ascorbic), cătina, coacăzele negre etc. Pentru
îndeplinirea în condiţii normale a funcţiilor sale, organismul are nevoie zilnic, în
legătură şi cu vârsta şi felul activităţii desfăşurate, de peste 30-50 mg vitamină
C. Femeile în perioada de sarcină şi bătrânii, mai ales primăvara, sunt sensibili
la avitaminoza C.
Vitamina C este solubilă în apă, uşor oxidabilă şi termolabilă. În timpul
păstrării temperatura ridicată determină pierderea vitaminei C din fructe într-o
proporţie mare. Procesul de uscare a fructelor nu influenţează conţinutul în
vitamina C, în schimb păstrarea îndelungată a acestora îl diminuează.
Conservarea fructelor prin sterilizare nu diminuează conţinutul de vitamina C,
în timp ce fierberea în prezenţa aerului o degradează. Important de cunoscut
este că fermentarea lactică menţine conţinutul fructelor în vitamina C.
Vitamina D sau factorul antirahitic, are rol deosebit în metabolismul
calciului, fosforului, magneziului, fierului şi hidrocarbonaţilor. În unele fructe,
mai ales în cele cu conţinut mare în grăsimi, se găsesc cantităţi mici de
provitamine (ergosterină, colesterină) care sub influenţa radiaţiilor ultraviolete
se convertesc în vitamina D, înainte sau chiar după ingerare în organism.
Nevoia organismului în vitamina D este de minim 0,025 mg/zi.
Fierberea, oxidarea, uscarea, păstrarea îndelungată
5888 influenţează în sens negativ conţinutul în vitamina D al
fructelor. Vitaminele E influenţează creşterea şi fecunditatea găsindu-se
în
cantităţi reduse în unele fructe (alune, banane, portocale), organismul având
nevoie de minimum 1,0 mg/zi de vitamina E.
Vitaminele K, factorul antihemoragic, este necesar în organism pentru a
menţine în sânge concentraţia normală de protrombin care, în prezenţa aerului,
asigură coagularea în caz de hemoragii.
Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală, dar
au fost determinate în cantităţi reduse şi în fructe (măceşe, căpşuni, mere ş.a.).
Se păstrează în fructele conservate prin fierbere dar este distrusă de lumină.
Nevoia zilnică a organismului este de cel puţin 1,0 mg.
Vitamina F, de fapt un amestec de acizi graşi nesaturaţi, este
indispensabilă organismului în procesele de reproducţie şi lactaţie şi de
asemenea în metabolismul grăsimilor, lipsa ei provocând uscarea şi
descuamarea pielii. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate.
Vitamina F intervine în procesele alergice, în menţinerea permeabilităţii
normale a vaselor sanguine, la formarea hematiilor. Dintre fructe, cantităţi mai
mari conţin măceşele, lămâile, portocalele.
Pentru asigurarea funcţiunilor normale ale organismului din punct de
vedere al aportului vitaminic, raţiile alimentare trebuie să cuprindă constant
cantităţi raţionale de fructe proaspete sau conservate, din cât mai multe specii
şi soiuri, ţinând seama de conţinutul diferit al acestora în vitamine.
Valoarea nutritivă ridicată - inclusiv aport vitaminic - au şi produsele
derivate din fructe cum sunt sucurile naturale nefermentate, compotul,
siropurile, gemul, dulceaţa, marmelada şi îndeosebi fructele uscate, care
asigură împreună cu fructele păstrate în depozite, consumul diversificat în
cursul întregului an.
1.2. Tendinţele actuale în pomicultură
Intensivizarea culturilor pomicole se produce prin înlocuirea plantaţiilor
extensive cu cele intensive şi superintensive, de mare desime.
Intensivizarea presupune:
0 scurtarea timpului de producere a materialului săditor, utilizarea
soiurilor de mare randament, portaltoi de vigoare redusă, soluţii moderne de
organizare şi exploatare a plantaţiilor, intrare rapidă pe rod, producţii foarte
ridicate şi de bună calitate;
1 utilizarea de material săditor liber de viroze (Virus Free) produs prin
culturi de meristeme şi alte metode moderne;
2 schimbarea rapidă a sortimentelor de soiuri prin introducerea în
producţie a noilor soiuri (la 10-12 ani);
3 concentrarea culturii speciilor în bazine şi centre consacrate care oferă
cele mai bune condiţii în scopul valorificării maxime a potenţialului biologic;
3.0 micşorarea volumului lucrărilor manuale efectuate în livadă prin
reducerea tăierilor, mecanizarea lucrărilor (tăieri, recoltat), folosirea
substanţelor bioactive, etc;
4 creşterea ponderii productiei biologice (ecologice) la nivel mondial prin
utilizarea unor soiuri rezistente la boli şi dăunători care să nu necesite
tratamente cu pesticide;
5 reducerea costurilor de producţie şi eficientizarea producţiei pomicole
la toate speciile;
6 introducerea în cultură a noi specii pomicole de interes alimentar şi
sanogen (amelanchier, socul negru, corn şi altele).
În conformitate cu strategia de dezvoltare a pomiculturii în perioada
2001-2004 elaborată de către ministerul de resort în anul 2001, rezultă în mod
clar unele concepte noi cu privire la dezvoltarea acestui sector şi integrarea în
ansamblu în Uniunea Europeană.
Dezvoltarea durabilă a pomiculturii priveşte armonizarea cu
reglementările U.E., optimizarea exploataţiilor pomicole comerciale, sprijinirea
directă a producătorilor prin subvenţii în condiţiile asigurării unei producţii
eficiente şi de foarte bună calitate.
Deja se delimitează clar pomicultura industrială, profitabilă şi
competitivă, de pomicultura de subzistenţă sau de „hobby” (de plăcere).
În acest context general de globalizare, pomicultura are tendinţa de a se
extinde şi spori producţia de fructe cu 1,6 % pe an, concomitent cu o
diversificare a producţiei prin introducerea în cultură a unor specii noi
(Avermaete, 1998; Cook, 1998). La această tendinţă este aliniată în mod obiectiv
şi pomicultura românească.
1.3. Regiunile pomicole ale României
România este situată în emisfera nordică, la 45 0 latitudine N şi 250
longitudine E. Prin poziţia geografică teritoriului României îi este imprimat un
climat temperat continental cu slabe influenţe mediteraneene în sud-vest.
Poziţia geografică şi climatul permit cultivarea pe teritoriul României a tuturor
plantelor pomicole de climă temperată (măr, păr, prun, cais, piersic, cireş, vişin,
nuc, alun, castan, migdal, arbuşti fructiferi, căpşun etc.).
Evaluarea favorabilităţii condiţiilor naturale pentru amplasarea
plantaţiilor pomicole se face pe baza unor criterii de climă, sol, relief, poziţie
geografică etc. La aceasta se adaugă cele legate de tradiţia istorică, necesităţile
sociale, posibilităţile financiare, comerţul şi relaţiile internaţionale.
Pentru ca soiurile să-şi poată exprima superior întreaga gamă de
caracteristici agro-productive şi calitative, ele trebuie cultivate în anumite zone.
S-a constatat că relieful foarte variat, poziţia geografică, altitudinea şi solul
diferit determină o variaţie foarte mare a condiţiilor pedoclimatice şi răspunsul
soiurilor este pe măsura acestor condiţii. S-a impus, astfel, zonarea
pomiculturii prin împărţirea teritoriului României în 13 regiuni (fig.2.1).
Regiunea I - Zona subcarpatică meridională.

Fig. 2.1. Regiunile pomicole ale României

Regiunea cuprinde totalitatea dealurilor şi văilor din partea de sud a
Carpaţilor Meridionali, de la Drobeta –Turnu Severin, şi până la vest de Adjud -
Vrancea (dealurile Olteniei şi Munteniei). În această regiune este cantonată
peste 50 % din pomicultura României. În zona Olteniei apar influenţe de tip
mediteranean, care favorizează existenţa unor specii ,ai pretenţioase la
temperatură ( castan, alun, smochin). În regiunea I se cultivă ca specii de bază:
prunul, mărul, părul, nucul, alunul, castanul, cireşul şi vişinul. Terenurile bine
drenate, fără exces de umiditate sunt favorabile şi pentru cultura arbuştilor
fructiferi şi a căpşunului. În unele microzone pot fi cultivate şi specii ca
smochinul, pecanul, migdalul, piersicul şi caisul.
Regiunea I-a rămâne cea mai favorabilă pentru cultura modernă şi
durabilă a pomilor şi arbuştilor fructiferi, cu condiţia alegerii judicioase a

31
terenurilor pentru plantaţii şi a unui sortiment de soiuri şi portaltoi
corespunzător condiţiilor climatice existente aici.
Regiunea a II-a – Dealurile de vest.
Cuprinde zona colinară a Banatului, a dealurilor din vestul Munţilor
Apuseni şi Depresiunea Haţeg-Orăştie-Sebeş. În această regiune specia
dominantă este prunul, urmată de măr. Se constată o anumită specializare a
bazinelor pentru cultura unor specii pomicole (Caransebeş – pentru măr şi
prun; Haţeg – prun; Lipova - Mureş – măr, nuc; Moldova Nouă – Mehadia – îşi
face prezenţa smochinul).
Regiunea a III-a – Dealurile de nord-vest.
Regiunea cuprinde Dealurile Silvaniei, Podişul Someşului şi o mare
parte din dealurile Gherla-Dej şi din Maramureş.
Principalele specii pomicole cultivate sunt: mărul, prunul, piersicul,
caisul (în vest), castanul etc.
Regiunea a II-a se distinge printr-un potenţial ecologic favorabil pentru
mai multe specii pomicole. Mărul, castanul şi piersicul găsesc în bazinele
pomicole din regiunea dealurilor de NV condiţii de creştere şi fructificare dintre
cele mai favorabile din ţară.
Regiunea a IV-a – Dealurile din Sud – Estul Transilvaniei.
Cuprinde dealurile situate la vest de Carpaţii Orientali şi la nord de
Carpaţii Meridionali (până la Sebeş). În această regiune se cultivă mărul,
prunul, cireşul şi vişinul.
Regiunea a V-a – Dealurile de est (Subcarpaţii orientali).
Regiunea cuprinde totalitatea dealurilor şi teraselor de pe partea
dreaptă a râului Siret, parţial Fălticeni, depresiunile dinspre Liteni, Suceava şi
Rădăuţi.
Speciile cu comportarea cea mai bună s-au dovedit a fi: mărul, părul,
prunul, vişinul, arbuştii fructiferi şi nucul. Regiunea a devenit renumită pentru
cultura mărului, iar în zona Bacăului şi pentru nuc.
Regiunea a VI-a – Podişul Târnavelor.
Cuprinde podişul şi luncile Târnavelor, care au un climat moderat. În
această regiune pomicolă predomină mărul, însă, în unele centre de tradiţie se
mai cultivă cireşul, caisul, piersicul şi nucul.
Regiunea a VII-a – Câmpia Transilvaniei.
Cuprinde zona de silvostepă şi forestieră din centrul Transilvaniei şi
Podişul Secaşelor. În această zonă sunt condiţii favorabile pentru prun, cireş,
vişin, nuc, măr, iar în unele centre mai adăpostite, pentru piersic şi cais.
Regiunea a VIII-a - Podişul Moldovei.
În această regiune pomicolă este inclus Podişul Bârladului şi partea din
Podişul Sucevei situată la est de Siret.
Principalele specii cultivate sunt: prunul, mărul, cireşul, nucul şi
vişinul. Potenţialul ecologic s-a dovedit a fi foarte favorabil pentru speciile măr
(Iaşi), cireş şi vişin (Iaşi, Huşi, Bârlad).
Regiunea a IX-a – Câmpia Română de Vest (Câmpia Olteniei şi
Munteniei).
Este o regiune foarte întinsă, porneşte, în vest, de la Vânju-Mare şi
ajunge la est, la Mizil, Lehliu, Călăraşi. În regiunea a IX-a reuşesc majoritatea
speciilor pomicole, dar în special: piersicul, caisul, prunul, mărul, migdalul,
căpşunul, cireşul, vişinul şi părul. Nu este indicată cultura arbuştilor fructiferi
decât cu aport cu apă de irigare.
Regiunea are mari şanse de a organiza o pomicultură modernă şi
durabilă datorită condiţiilor naturale favorabile pentru speciile termofile.
 Regiunea a X-a – Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei.
Cuprinde zona de stepă, silvostepă şi pădure din Banat, Crişana şi
Maramureş. Flora pomicolă este relativ bogată. Predomină prunul, însă, sunt
condiţii de cultură şi pentru cais, piersic, cireş, vişin, nuc şi chiar măr (în zona
nisipurilor).
Regiunea a XI-a – Câmpia Moldovei.
Cuprinde partea sudică a Câmpiei Siretului, Câmpia Bârladului,
Câmpia Prutului şi Câmpia Jijia-Bahlui. În această regiune predomină speciile
vişin, cireş şi nuc.
Regiunea a XII-a – Bărăgan şi Dobrogea.
Cuprinde zona de stepă din sud-estul României. Aici sunt întrunite
condiţii foarte favorabile pentru cultura speciilor pomicole termofile şi nu
numai. În zona a XII-a se cultivă cais, piersic, migdal, prun, vişin, nuc. În zona
Ostrov se poate cultiva şi actinidia (kiwi).
Regiunea a XIII-a – Zona inundabilă a Dunării.
În această zonă, intervenţia bruscă a factorului antropogen a modificat
major ecosistemele naturale existente. De pe urma acestor transformări,
pomicultura a profitat prin plantaţii de piersic, cais şi mai puţin măr şi păr.
Solurile din această zonă fiind fertile, în această zonă se cultivă gutuiul,
părul altoit pe gutui, piersicul, caisul, căpşunul, cătina albă etc.
Regiunile pomicole ale României au fost delimitate pe baza unor
ecosisteme naturale cu o structură geografică şi orografică unitară şi cu
elemente climatice şi edafice asemănătoare.
Încercările repetate de zonare şi microzonare a pomiculturii au
evidenţiat dificultatea problemei văzută prin prisma noilor cerinţe ale societăţii.
Prin „Strategia Dezvoltării Horticulturii” în perioada următoare, au fost
stabilite, printre altele, „areale pentru dezvoltarea pomiculturii, arbuştilor
fructiferi şi căpşunului” pe teritoriul României (fig.2.2.).
Schiţa acestor areale este în concordanţă cu cele 8 Centre Regionale de
Dezvoltare în care a fost structurată suprafaţa ţării, mai mult după criterii
geografice şi economice, decât după criterii ecologice şi sociale.
Cele 8 areale destinate culturii plantelor pomicole, în concepţia actuală,
sunt:
Centrul Moldova - cuprinde cea mai mare parte a judeţului laşi, partea
de sud a Botoşaniului, părtile de răsărit ale Neamtului şi Bacăului şi jumătatea
nordică a Vasluiului. Se suprapune cu regiunea colinelor Moldovei.
Centrul Munteniei de Est - Moldova de Sud - cuprinde Bărăganul de
est şi câmpia de sud a Moldovei (Brăila, Galaţi, parţial Vrancea şi Buzău). Se
suprapune cu regiunea a X-a în partea de răsărit. Pomicultura este relativ slab
reprezentată şi nu are tradiţie prea mare.
Centrul Muntenia - cuprinde o unitate teritorială foarte extinsă, cu
condiţii climatice diferenţiate. Constituie centrul cu cea mai mare suprafaţă
cultivată cu pomi fructiferi (Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Teleorman, Giurgiu,
Bucureşti, Ialomiţa şi Călăraşi. Face parte din centrul N-E Muntenia. În ultimii
ani, pomicultura are tendinţa de extindere în acest centru din motive ecologice,
sociale şi financiare. Centrul se suprapune parţial cu regiunile a şi a X-a.
Centrul Oltenia - cuprinde întreaga Oltenie geografică cu judeţele Dolj,
Vâlcea, Gorj, Mehedinţi şi Olt. Oferă condiţii climatice şi edafice foarte
diferenţiate între partea de nord şi cea sudică (regiunile I-a şi a VI-a). În general,
regiunea este foarte favorabilă plantelor pomicole.
Centrul Banat - cuprinde câmpia şi dealurile din judeţele: Timiş (în
totalitate) şi parţial Arad, Hunedoara şi Caraş - Severin. Elementele climatice,
edafice şi orografice sunt foarte diferite de la o zonă la alta în cadrul centrului,
arealul se suprapune cu cel al regiunii pomicole a VII-a (Câmpia Banatului) şi a
II (Dealurile din Vest).

Fig.2. Arealele pentru dezvoltarea pomiculturii

0 Centrul de Nord - Vest - care cuprinde părţi din judeţele: Bihor,

Sălaj, Cluj, Satu - Mare, Maramureş şi Bistriţa - Năsăud. Condiţiile climatice şi
de sol sunt foarte diferite. Arealul se suprapune cu părţi din regiunile pomicole
a II-a, a II-a şi a VI-a.
1 Centrul Transilvania - cuprinde câmpia şi dealurile din judeţele:
Mureş, parţial Alba, Sibiu şi foarte puţin din Braşov şi Harghita. Centrul
cuprinde o diversitate mare de elemente climatice şi edafice. Arealul se
suprapune cu regiunea pomicolă a IX-a (Câmpia Transilvaniei) şi parţial cu
regiunea a V-a (Dealuri din sud-estul Transilvaniei.
2 Centrul Dobrogea - cuprinde o mica parte din Dobrogea geografică
(bazinele pomicole existente). Este o unitate teritorială cu condiţii favorabile de
cultură în condiţii de irigare.
Această delimitare geografică se doreşte a fi în ton cu necesităţile de
dezvoltare actuale ale zonelor respective. Această zonare nu poate fi considerată
benefică deoarece prezintă unele lacune:
- nu s-a ţinut seama de zonele ecologice care le alcătuiesc;
- în acelaşi areal se întâlnesc zone climatice foarte diferenţiate între ele;
- arealele nu sunt delimitate pe baza condiţiilor de favorabilitate pentru
anumite specii pomicole;
- nu au ca bază de fundamentare rezultatele obţinute de cercetare pe
parcursul a peste trei decenii;
- nu cuprinde unele zone de mare favorabilitate şi de tradiţie.
În următorii ani este nevoie de realizarea unei zonări pe baze ştiinţifice
şi în acord cu necesităţile sociale şi economice. Aceasta presupune acţiunea de
cercetare în următorii ani a specialiştilor din domeniul pomiculturii, a celor din
economie, din guvern şi din conducerile locale. Obligatoriu, zonarea
pomiculturii, trebuie completată cu microzonarea pentru a asigura condiţii de
reuşită deplină acestui domeniu.
Rolul fructelor în alimentaţia umana nu se rezumă doar la aportul lor în
calorii şi proteine. Putem spune ca sub acest aspect el este chiar minor,
deoarece proporţia este destul de mică faţă de aportul pe care îl au fructele în
alimentaţia umană sub aspectul vitaminelor, sărurilor minerale etc.
Este necesar să se aibă în vedere faptul că organismul uman nu are
„depozite de vitamine” cum are spre exemplu pentru glucide: consumul permanent
de fructe proaspete este astăzi o necesitate stringentă şi pentru faptul că alimentaţia
zilnică este tot mai mult tributară unor alimente prelucrate, care în cursul
proceselor tehnologice la care sunt supuse, pierd o bună parte sau în totalitate
vitaminele pe care le conţin. Fructele bogate în aminoacizi, cum sunt nucile, alunele,
caisele uscate etc., pot satisface alături de legume o bună parte din nevoile de
proteine de origine vegetală, substanţe care participă la construcţia şi refacerea
celulelor şi a ţesuturilor uzate ale organismului.
Fructele proaspete, uscate, precum şi preparatele din acestea,
constituie surse bogate în glucide, componentul de bază al raţiei alimentare (50-
60 % din valoarea calorică globală). Nucile, alunele, migdalele reprezintă surse
bogate în lipide vegetale, substanţele calorigene esenţiale ce se vor a fi de 1/3
până la 1/2 din totalul raţiei. Cu excepţia vitaminei D, fructele pot furniza toate
celelalte vitamine necesare organismului.
Studiile de nutriţie, aşa cum s-a subliniat anterior, considera că pentru
ţara noastră un consum anual de 85-95 kg fructe asigură în raţia alimentară
un aport vitaminic, de săruri, acizi şi alte substanţe în proporţii bune spre
foarte bune.
Din această cantitate, în care sunt incluse strugurii şi citricele, 62 kg
urmează să o reprezinte fructele de climat temperat (autohtone).
În realizarea producţiei de fructe un rol însemnat, pe lângă
îmbunătăţirea permanentă a tehnologiei şi creşterea ponderii livezilor în masiv,
de tip intensiv, în detrimentul celor clasice, l-a avut înmulţirea unui sortiment
valoros, adecvat specificului fiecărei zone de cultură.
Din punct de vedere calitativ structura sortimentală s-a îmbunătăţit ca
urmare a rezultatelor cercetării, în conveerul speciilor o pondere însemnată
fiind deţinută de soiurile noi, autohtone, mai productive şi bine adaptate
condiţiilor pedoclimatice specifice bazinelor pomicole consacrate.

`
CAPITOLUL II-BAZELE BIOLOGICE ALE PLANTELOR
POMICOLE

Plantele lemnoase în general, din care fac parte pomii şi arbuştii

fructiferi specifici climatului temperat, posedă 6 organe distincte: trei sunt părţi
vegetative - rădăcinile, tulpinile, frunzele, iar alte trei generative - florile,
fructele, seminţele. Fiecare organ se deosebeşte ca aspect morfologic, are o
structură particulară şi îndeplineşte funcţii fiziologice specifice, dar toate la un
loc constituie organismul viu, unitar, care, în cursul ciclului individual de viaţă,
creşte şi fructifică.
Creşterea şi fructificarea depind în final de legăturile reciproce com-
plexe dintre multiplele procese fiziologice desfăşurate la nivelul organelor, în
dependenţă de însuşirile genetice ereditare şi de factorii mediului exterior.
Condiţiile de mediu nefavorabile schimbă mersul unor procese fiziolo-
gice importante, ceea ce se reflectă în creşterea organelor şi în fructificarea
plantelor. De exemplu, lipsa de apă înrăutăţeşte creşterea deoarece reduce
fotosinteza, transportul substanţelor în plantă, etc. Excesul de apă încetineşte,
de asemenea, creşterea rădăcinilor, reduce absorbţia etc. Toate acestea au
efecte negative asupra producţiei de fructe.
Rezultă că studiul în dinamică al organelor implică şi cunoaşterea
principalelor procese fiziologice, precum şi a rolului lor în creşterea şi
fructificarea pomilor şi arbuştilor.
Autorii diferitelor lucrări de pomicultură, în general agrotehnicieni, s-au
oprit în majoritatea cazurilor asupra morfologiei pomilor şi numai tangenţial au
abordat aspecte de structură şi de fiziologie.

2.1. Clasificarea plantelor fructifere

Fructele se obţin de la specii de plante care au durată de viaţă foarte
variabilă şi anume de la 3 - 4 ani (căpşunul) la 60 ani şi chiar mai mult (nucul,
măslinul).
În aceleaşi condiţii ecologice, agrotehnica aplicată, vârsta plantelor sau
soiul influenţează foarte mult producţia, calităţile gustative, mărimea, forma,
culoarea şi structo-textura fructelor.
Pentru o prezentare cât mai clară a speciilor pomicole şi pentru a
permite tragerea unor concluzii privind cultura, capacitatea de păstrare şi
diversificarea produselor prin prelucrare industrială, se impune clasificarea
acestora având în vedere criterii de specificitate, diversitate, răspândire
geografică, denumire ştiinţifică sau populară.

Clasificarea botanică (sistematică, taxonomică)

Diversitatea plantelor pomicole este foarte mare, complexă şi dificil de

clasificat. Plantele pomicole din flora spontană se consideră că aparţin la un
număr de peste 2000 de specii încadrate la nivel mondial în circa 100 genuri.
Majoritatea din acestea se găsesc în zonele ecuatorială şi subtropicală.

36
 Din punct de vedere taxonomic, speciile fructifere de climat temperat
aparţin încrengăturii Angiospermae, subclasa Dicotiledoneae.
Denumirea ştiinţifică (binară) a speciilor pomicole conţine 2 nume,
bazate de regulă pe rădăcină latină sau greacă; primul nume reprezintă genul,
iar cel de-al doilea specia în cadrul genului. De exemplu, Malus domestica este
numele mărului cultivat unde Malus reprezintă genul (în latină înseamnă măr
sau un lucru rău, greşit, denumirea duală provine probabil din povestea biblică
cu Eva şi mărul, în Grădina Edenului), iar epitetul specific domestica este un
adjectiv care înseamnă „pe lângă casă”. La sfârşitul denumirii ştiinţifice se
adaugă o abreviaţie a numelui persoanei care a dat numele plantei. În cazul
mărului este vorba de Borkhausen şi deci denumirea completă a mărului este:
Malus domestica Borkh.
Fiecare plantă reprezintă un individ caracterizat prin anumite însuşiri
după care se poate recunoaşte. Pe baza asemănărilor şi a deosebirilor dintre
indivizi, plantele pot fi grupate în categorii sau unităţi sistematice denumite
taxoni. Aceştia se ierarhizează după gradul de înrudire şi după importanţa
caracterelor luate în considerare. Taxonul biologic fundamental cu care se
lucrează în sistematică este specia, care reprezintă unitatea de bază în
clasificarea organismelor vegetale şi animale. Specia fiind o unitate sistematică
prea largă pentru plantele cultivate, a fost necesară introducerea unor
infrataxoni: subspecia, convarietatea, varietatea şi cultivarul.
Spre deosebire de speciile spontane care alcătuiesc baza fondului
biologie, speciile fructifere cultivate sunt rezultatul selecţiei artificiale. Iniţial
selecţia s-a făcut empiric, nesistematic, alegându-se şi înmulţindu-se formele
cu fructe mari şi gustoase. Această selecţie a condus la obţinerea formelor
domestice - cultivate - grupate sub denumirea de soiuri.
Soiul (cultivarul) - reprezintă un grup de indivizi mai mare sau mai
mic care are o alcătuire genetică proprie, asemănare fenotipică, specifică,
adaptare la anumite condiţii pedoclimatice (cu o înmulţire specifică) şi care
răspunde economic la cerinţele factorului antropogen.

Numărul soiurilor de la plantele pomicole este foarte mare în prezent (peste

10.000 de soiuri la măr, la păr peste 6.000, la prun peste 3.000, la piersic
peste 3.500 soiuri, etc.).
În cadrul speciilor, soiurile sunt notate ca varietate (variety) sau
cultivar: Malus domestica Borkh. „Golden Delicious” sau Malus domestica
Borkh. cv. Golden Delicious.
Mai există şi variaţii mugurale care se manifestă sub forma unor
variaţii uşoare ale soiurilor, cu importantă horticolă, datorate mutaţiilor
apărute la unele organe.
Pe teritoriul ţării noastre se găsesc aproape toate genurile pomicole
care au dat naştere la plantele cultivate în zona temperată (tabelul 3.1). În
cadrul florei spontane există foarte multe specii şi ele constituie o bogăţie
genetică deosebită.
Totalitatea soiurilor care se cultivă într-o zonă, regiune sau ţară
formează sortimentul zonei respective. Sortimentul se caracterizează prin
diversitate ca epocă de maturare a fructelor şi destinaţie a lor, dar factorul
care hotărăşte asupra valorii soiurilor dintr-o zonă dată, respectiv cantitatea
şi calitatea recoltei pe care o asigură, este clima, factorul ecologic, în general.
 Tabelul 2.1.
Unităţi sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole din zona temperată

Nr. cromo- Denumirea

Familia Subfamilia Genul Specia
zomi (2n) populară
domestica Borch. 34 măr cultivat
sylvestris Miller 34 măr pădureţ
pumila Miller 34 măr paradis
Malus
prunifolia Borch. 34 măr chinezesc
baccata L. (Borch) 34, 68 măr siberian
coronaria L. (Miller) 51 (68) măr coronat
communis L. 34,51,68 păr comun
caucasia Fed. 34 păr de Caucaz
nivalis Jacq. 34 păr nins
serotina Red. 34 păr chinezesc
Pyrus de nisipuri
eleagrifolia Pall. 34 păr sălcioară
Pomoideae ussuriensis Maxim. 34 păr de Ussuria
calleryana Bunge 34
Rosaceae betulifolia Bunge 34
oblonga Mill. 34 gutui cultivat
Cydonia
japonica Pers. 34 gutui japonez
germanica L. 34 moşmon
Mespilus grandiflora 34 moşmon
ornamental
domestica L. 34 scoruş
Sorbus aucuparia L. 34 scoruş de
munte
ovalis Medik. 68 amelanchier
Amelanchier alnifolia Nutt. moşmon
canadian
cerasifera Ehrh. 16,24,32,48 mirobolan,
Prunus corcoduş
Prunoideae
(prun) cocomila Ten. 16 prun italian
domestica L. 48 prun european
 insititia L. 48 mirabelle
salicina Lindl. 16 (32) prun chino-
japonez
spinosa L. 32,16,24,40 porumbar
rivuralis Scheele 16 prun sinuos
armeniaca L. 16 cais cultivat
sibirica L. 16 cais siberian
Prunus
mandshurica 16 cais de
(cais)
Koehne. Manciuria
mume Sieb et Zucc. 16 cais japonez
persica ( L.) Batsch. 16 piersic
davidiana (Carr.) 16 piersicul lui
Franch David
Prunus
kansuensis Redh. 16 piersic de Kansu
(piersic)
mira Koehne 16 piersic de Tibet
avium L. 16 cireş
Prunoideae
cerasus L. 32 vişin comun
fruticosa Pall. 32 vişin de stepă
Prunus
mahaleb L. mahaleb
(cireş şi
padus L. mălin
vişin)
laurocerasus (L.) Mill. cireş verde
serotina Ehrh. 16 vişin negru
sălbatic
amigdalus Batch. 16 migdal comun
Rosaceae Prunus bucharica Korsch. 16 migdal de Buhara
(migdal) tenella Batsch. migdal pitic de
Siberia
vesca L. 14 fragul de pădure
viridis Duch. 14 fragul de deal
moschata Duch. 42 căpşunul
Fragaria aromat
(căpşun) chiloensis (L.) Duch. 56 fragul de Chile
virginiana Duch. 56 fragul de
Rosoideae Virginia
ananassa Duch. 56 căpşunul
cultivat
idaeus Arrhn. 14 zmeur roşu
Rubus occidentalis L. 14 zmeur negru
(zmeur şi caesius L. mur de câmp
mur) tomentosus Borkh. mur pâslos
rusticans Merc. mur fără spini
canina L. 36 măceş
Rosa damascena Miller 28 trandafir de
dulceaţă
nigrum L. 16 coacăz negru
rubrum L. 16 coacăz roşu
Saxifraga-
Rosaceae Ribes aureum Pursh. 16 coacăz auriu
ceae
grosularia L. agrişul
european
corymbosum L. 24,48,72 afinul înalt
angustifolium Ait. 48 afinul pitic
Ericaceae Vaccinum vitis-idaea L. 24 afinul roşu
uliginosum L. 24,48,72 afinul vânăt
myrtillius L. 24 afinul negru
Eleagna-
Hippophaë rhamnoides L. cătina albă
ceae
Rhamna- jujuba Mill. zizifus, gigif,
Ziziphus
ceae sativa Gaertn. jojoba
Cornaceae Cornus mas L. 22 corn
regia L. 32 nucul persian
cinerea L. 32 nucul cenuşiu
mandshurica Maxim 32 nucul de
Juglanda-
Juglans Manciuria
ceae
nigra L. 32 nucul negru
australis Griseb 32 nucul de
Argentina
sativa Mill. 24 castanul
european
dentata Borch. 24 castanul
Fagaceae Castanea american
pumilla Mill. 24 castanul pitic
crenata Sieb & Zucc. 24 castanul
japonez
avellana L. 22 alunul comun
colurna L. 18,22 alunul turcesc
chinensis Franch. 22 alunul
Betulaceae Corylus chinezesc
sieboldiana Blume 22 alunul japonez
americana Marsh. 22 alunul
american
Caprifolia- nigra L. 36 socul negru
ceae Sambucus european
canadensis L. 36 socul canadian
Ginkgoa- Gingko biloba L. 24 gingko
ceae
alba L. 28 dudul alb
Morus
Moraceae nigra L. 28 dudul negru
Ficus carica L. smochinul
Actinidia- chinensis Planch. kiwi, actinidia
Actinidia
ceae deliciosa Achev. chinezească

Fiecare specie prezintă variabilitate genetică accentuată ceea ce

reprezintă mare avantaj pentru programele de ameliorare.
Un soi se menţine în cultură până în momentul când apare altul mai
bun, din punct de vedere al producţiei sau calităţii fructelor. Modificarea
sortimentelor este impusă şi de industria alimentară în plină dezvoltare.
Datorită faptului că multe fructe nu se pot păstra în stare proaspătă tot anul,
ele sunt transformate în produse alimentare: compot, gem, suc, nectar,
deshidratate, congelate etc. Pentru fiecare produs sunt necesare soiuri cu
însuşiri speciale, iar perfecţionarea maşinilor de prelucrare impune, de
asemenea, schimbarea soiurilor.
Clasificarea botanică interesează pentru stabilirea agrotehnicii
adecvate, având în vedere că plantele aparţinând aceleiaşi familii, gen, specie,
sunt în general atacate de aceleaşi boli şi dăunători şi au aceleaşi cerinţe
agrotehnice.
Clasificarea după habitus

Ţinând seama de aspectul general al plantelor, cu alte cuvinte de

habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în: pomi propriu-zişi; arbustoizi;
arbuşti; subarbuşti şi plante semiierboase perene.

Fig.3.1.2. Arbustoizi
Fig.3.1.1. Pomi propriu-zişi

Pomii propriu-zişi (fig.3.1.1). Sunt plante lemnoase de vigoare

variabilă, adesea mare, cu un singur trunchi şi o coroană omogenă. Înălţimea
pomilor oscilează între 5-20 m şi au o longevitate mare (de la 15 ani, până la
100 ani şi chiar mai mult, ca la castan). Se înmulţesc prin seminţe (speciile
sălbatice, portaltoii franc), prin altoire, iar câteva specii şi prin drajoni. Din
această grupă fac parte: mărul, părul, cireşiul, nucul, prunul, piersicul, caisul,
vişinul şi castanul dulce.
Arbustoizii (fig.3.1.2). Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu
forma de tufă, constituită din 2-4 tulpini de grosimi şi înălţimi variabile care iau
naştere din zona coletului, formând coroane separate sau unice. Durata vieţii
este de circa 20-30 de ani, iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se
înmulţesc prin seminţe (mai rar) şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi
marcote. Din această grupă fac parte: gutuiul, alunul, cornul, moşmonu1,
vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina albă, Ziziphus (ultimele două
specii introduse recent în cultură ).

Fig.3.1.3. Arbuşti fructiferi

Fig.3.1.4.
1- tufă compactă; 2 – tufă răsfrântă.
Semiarbuşti

Arbuştii (fig.3.1.3). Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu

înălţimea de 1-2 m, care prezintă numeroase tulpini de grosimi mici (1-3 cm),

41
slab ramificate, ce apar din zona coletului, formând tufe compacte sau răsfrânte
(cu înălţimi de 1,0-1,5 m). Durata vieţii este redusă (10-15 ani). Întrucât emit
uşor rădăcini adventive, se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi, marcote. Se
pot înmulţi şi prin seminţe. Se cunosc următorii arbuşti fructiferi: coacăzul,
agrişul, socul, scoruşul negru (Aronia melanocarpa), introdus recent în cultură.
Semiarbuştii (fig.3.1.4). Sunt plante semilemnoase, cu tulpini care
trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini simple, înalte de 1-3 m, subţiri
(cu diametrul de circa 1 cm); în al doilea an rodesc pe ramificaţiile dinspre
vârfuri. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă plantele se
regenerează prin drajoni, care asigură tufei o durată de viată de 10-20 ani. Din
această grupă face parte zmeurul şi murul.
Plantele fructifere semiierboase (fig.3.1.5). Fac trecerea dintre
plantele arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate prin căpşun şi frag.
Căpşunul creşte sub formă de tufă cu înălţimea de 15-30 cm. Partea subterană
este formată dintr-o tulpină scurtă
(rizom) şi rădăcini, iar partea
aeriană este reprezentată de
ramificaţii bazale ale tulpinii - lăstari
foarte scurţi (2-3 cm), frunze lung
peţiolate, inflorescenţe şi stoloni
(tulpini târâtoare). Frunzele se
Fig.3.1.5. Plante semiierboase perene usucă anual, însă tulpinile trăiesc
6-8 ani.

Clasificarea pomicolă

Această clasificare are în vedere în primul rând caracteristicile

fructului, dar speciile înrudite din acest punct de vedere au şi particularităţi
biologice asemănătoare.
Ţinându-se seama de particularităţile biologice şi agrotehnice, de
structura anatomică şi de regimul termohidric al creşterii şi maturării fructelor,
speciile pomicole sunt clasificate în 6 grupe:
Grupa pomaceelor cuprinde speciile: măr, păr, gutui şi moşmon, care
fac parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae. Aceste specii formează
„fructe false”, rezultate din concreşterea ovarului cu receptaculul florii. Fructul
poartă denumirea de poamă.
Toate speciile din această grupă sunt bine adaptate climatului tempe-
rat. Repausul lor obligatoriu din timpul iernii este lung şi înfloresc târziu
primăvara, astfel încât scapă de brumele târzii de primăvară. Majoritatea
speciilor din această grupă sunt foarte rezistente la gerurile din timpul iernii, în
schimb temperaturile ridicate din vară le influenţează negativ. În general sunt
pretenţioase faţă de umiditate şi de fertilitatea solului. Ca urmare, dau rezultate
bune în regiunile răcoroase ale ţării, la altitudini mai mari şi cu precipitaţii
abundente. Soiurile cu coacere timpurie a fructelor au cerinţe mai scăzute faţă
de apă şi pot fi cultivate şi în regiunile mai secetoase. Speciile de pomacee
trăiesc în medie 80-90 de ani, intră în perioada de rodire târziu, însă dau
recoltate bogate.
Caracteristice pentru această grupă sunt şi ramurile de rod. Acestea au
mugurii roditori situaţi terminal, iar rezerva de muguri vegetativi, este situată
lateral şi în porţiunea bazală. La aceste specii, mai ales la măr şi păr, în locul de
prindere al fructelor pe ramurile de rod se produce o acumulare de substanţe
organice de rezervă, iar ţesuturile se îngroaşă dând naştere unor formaţiuni
numite burse. Pe acestea apar noi ramuri de rod în acelaşi an. De asemenea,
din mugurii vegetativi de la bază apar ramificaţii noi. Datorită acestor
particularităţi, ramurile pomaceelor nu se degarnisesc. Dimpotrivă, în punctele
de rodire se creează condiţii bune pentru formarea florilor şi în anii următori.
Pomaceele sunt reprezentate în cultură prin foarte numeroase soiuri
care se înmulţesc prin altoire. Portaltoii folosiţi pentru aceste soiuri se obţin din
seminţe sau prin înmulţirea vegetativă (marcotaj, butăşire).
Grupa drupaceelor (sâmburoaselor) cuprinde speciile pomicole care au
fructul o drupă: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, corcoduşul,
porumbarul, cornul. Acestea intră mai repede pe rod (sunt mai precoce) şi
trăiesc mai puţin decât pomaceele; unele ating 45-50 de ani (cireşul), altele abia
15-20 de ani (caisul, piersicul).
Repausul hibernal al drupaceelor este scurt, ele înfloresc timpuriu, iar
florile lor sunt uşor distruse de brumele târzii de primăvară. Drupaceele sunt
mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii, au cerinţe mai
mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă decât pomaceele. Datorită
acestor caracteristici, cultura drupaceelor este cantonată pe coline, în apropiere
de câmpie, doar câteva specii urcă la altitudini mai mari (unele soiuri de prun,
cireşul, vişinul). Unele dintre drupacee pot fi cultivate cu succes şi în câmpie.

Drupaceele au o creştere viguroasă, rapidă (mai ales în primii ani),

produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc foarte repede (vegetaţia se
depărtează de ramurile principale). Aceasta se datorează faptului că ramurile de
rod ale drupaceelor au muguri floriferi amplasaţi lateral, iar cei vegetativi, care
continua vegetaţia, sunt situaţi terminal. În punctele de fructificare pe aceste
ramuri se formează o cicatrice, un punct mortificat, lipsit de vegetaţie. Punctele
de creştere se deplasează an de an către vârfuri.
Soiurile de drupacee existente în cultură sunt numeroase. Se înmulţesc
prin altoire pe portaltoi obţinuţi, în principal, prin înmulţire generativă şi numai
în mică măsură pe portaltoi vegetativi.
Grupa nuciferelor includ nucul, cu fructul drupă falsă, alunul şi
castanul comestibil cu fructul nuculă, respectiv nucă, apoi pecanul, casiul,
cocosul, fisticul, specii din familii diferite care formează fructe uscate. Ele sunt
în general pretenţioase faţă de căldură, unele dintre ele trăiesc mult şi intră
târziu pe rod (nucul, castanul), altele au viaţa mai scurtă şi încep să rodească
mai devreme (migdalul).
Speciile pomicole nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr
mai restrâns de soiuri. Datorită faptului că în trecut a fost utilizată mai

46
 ales înmulţirea prin seminţe, la nuc şi castan există multe tipuri şi populaţii
locale.
Grupa baciferelor include afinul, coacăzul, agrişul, zmeurul şi căpşunul,
specii cu fructe uşor perisabile (care se alterează uşor în timpul transportului şi
păstrării). Din punct de vedere morfologic, fructele speciilor din această grupă sunt
foarte variate: bace la afin, coacăz, bace fa1se la agriş, po1idrupe la zmeur, mur şi
po1iachene dispuse pe receptaculul îngroşat, la căpşun.
Unele dintre bacifere sunt specii lemnoase, cum sunt arbuştii:
coacăzul, agrişu1. Zmeurul este un subarbust (semiarbust), iar căpşunii fac
trecerea dintre plantele ierboase şi cele lemnoase. Majoritatea baciferelor au
talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini şi pot fi utilizate în combaterea
eroziunii solului. Ele trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească din al doilea an
după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini ad-
ventive, motiv pentru care se înmulţesc prin marcotaj, butăşire, drajoni sau
stoloni. Altoirea se utilizează rar la aceste specii.
Pe lângă speciile de climat temperat pe care le-am prezentat anterior,
după condiţiile în care trăiesc, speciile fructifere de climat cald pot fi grupate în
specii subtropicale şi tropicale.
Grupa speciilor subtropicale (tab.3.2) cuprinde, printre altele,
smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite de plantele climatului temperat,
puţin răspândite la noi.
Această grupă include specii din climatul subtropical umed, sensibile la ger,
puţine dintre acestea reuşind şi la noi în ţară. Pentru cultura lor sunt
necesare intervenţii agrotehnice deosebite, iar importanţa lor
economică este redusă.

2.2.Morfologia, anatomia şi fiziologia pomilor şi arbuştilor

fructiferi
În raport cu gradul de dezvoltare şi particularităţile biologice, speciile pomicole
au habitus şi longevitate foarte variate. Astfel, există specii pomicole
arborescente, cu creştere viguroasă (castan comestibil, nuc) şi moderată (măr,
păr, prun, cireş, vişin, cais etc.), dar şi specii arbustive (agriş, coacăz, afin) sau
chiar plante semiierboase (căpşun).
Şi în ceea ce priveşte durata de viaţă a plantelor pomicole se observă o
variaţie foarte mare de la o specie la alta. Astfel, castanul şi nucul pot depăşi
250-300 ani, mărul şi părul 40-100 ani, cireşul 30-60 ani, piersicul 20 ani,
coacăzul şi agrişul 15 ani, însă căpşunul numai 5-6 ani.
Aceste două aspecte (habitus şi longevitate) sunt condiţionate de
particularităţile biologice ale fiecărei specii, dar sunt influenţate de condiţiile
ecologice, de agrotehnică precum şi de interacţiunea acestor factori
 Planta pomicolă (pomul sau arbustul fructifer) reprezintă un
monosistem (biosistem pomicol). Pomul este un biosistem deschis, în
majoritatea cazurilor structurat din două subsisteme (portaltoi şi altoi), care
formează un cuplu funcţional elementar, armonios, dinamic, un „automat
biologic” autoreglabil.
Între cele două subsisteme se face un schimb permanent de substanţă,
energie şi informaţie cu mediul ambiant. În cazul pomilor altoiţi subsistemul
portaltoi este asimilat sistemului radicular, iar subsistemul altoi, sistemului
aerian (tulpina).
Porţiunea din imediata vecinătate cu solul, unde are loc trecerea între
rădăcină şi tulpină, este denumită colet. La plantele provenite din sămânţă, cât
şi la cele altoite pe portaltoi generativi, coletul este normal, clasic, distinct. La
cei obţinuţi pe cale vegetativă (butaşi, drajoni, marcote, microînmulţire), precum
şi la pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, coletul nu se distinge şi este denumit
colet convenţional.
În majoritatea cazurilor pomii cultivaţi sunt, de regulă, proveniţi din
concreşterea a doi parteneri diferiţi: portaltoiul şi altoiul; concreşterea lor
realizându-se în urma operaţiunii de altoire.

Rădăcina

În producţia pomicolă rădăcina are un rol important şi complex ca şi

tulpina.
Dacă în decursul timpului, pomicultorii au acordat o mare atenţie
sistemului aerian şi mai puţin celui radicular, s-a datorat cunoştinţelor limitate
despre acest organ, dificil de investigat.
Cunoaşterea fenomenelor care se petrec în sol, la nivelul rădăcinii,
apare cu atât mai importantă cu cât o serie de factori vitali pentru activitatea
rădăcinii pot fi dirijaţi prin agrotehnică.

51
Tulpina

Tulpina reprezintă partea epigee a plantelor pomicole. Aceasta poate

avea origine embrionară, când provine din tulpiniţa embrionului şi se întâlneşte
la pomii înmulţiţi pe cale generativă, sau origine mugurală, când provine dintr-
un mugure şi se întâlneşte la pomii obţinuţi pe cale vegetativă (marcotaj,
butăşire, altoire, microînmulţire).
Partea aeriană a pomilor şi arbuştilor fructiferi are diferite forme. Pomii
au tulpina formată dintr-un trunchi şi coroană. Trunchiul face legătura între
rădăcină şi coroană şi prin vasele lui circulă substanţele hrănitoare. Coroana
este situată la partea superioară a trunchiului, care este constituită din
totalitatea ramurilor.
La plantele obţinute pe cale vegetativă, trunchiul este considerat de la
nivelul solului până la prima ramificaţie a tulpinii.
Arbuştii fructiferi au tulpina ramificată de la bază şi nu formează un
trunchi distinct.

Ramurile
Întregul ansamblu de ramificaţii ale tulpinii formează coroana pomului.
Structura coroanelor este naturală când se formează fără intervenţia omului, în
care caz au aspectul caracteristic speciei şi soiului: piramidale, invers
piramidale, globuloase, fusiforme etc.. La coroanele naturale, elementele
structurale nu sunt totdeauna bine diferenţiate.
În plantaţiile organizate de pomi şi arbuşti fructiferi, structurarea
coroanelor este dirijată, iar elementele componente - ramurile, deşi identice ca
structură internă, îndeplinesc roluri bine definite din punct de vedere structural
şi al producţiei de fructe, ceea ce a făcut necesară clasificarea lor.
0 clasificare generală are, ca şi criteriu, ordinul de ramificare.
Considerând axul coroanei ordinului zero - el fiind axul principal al pomului,
prelungirea trunchiului - ramurile născute din el sunt de ordinul întâi, cele
apărute lateral pe acestea de ordinul doi, şi aşa mai departe, ordinul trei, patru
etc. 0 ramură oarecare, împreună cu toate prelungirile sale axiale datorate
creşterii anuale, îşi păstrează ordinul iniţial.
Identificarea ramurilor numai după ordinul de ramificare satisfăcătoare
pentru alte discipline, nu este suficientă pentru pomicultură. Ca atare s-a
recurs la o clasificare şi o nomenclatură specifică ce ţine seama de funcţiile
intrinsece ale ramurilor şi de rolul constructiv în structura coroanelor.

Frunza

Dintre toate organele pomilor şi arbuştilor fructiferi, frunzele

controlează în cea mai mare măsură creşterea şi fructificarea. În frunze au loc
cele mai importante procese de transformare a substanţelor anorganice în
substanţe organice, se formează substanţele regulatoare ale creşterii şi
fructificării, au loc schimburile de gaze, este reglată vehicularea apei etc.
În condiţiile asigurării în optim a celorlalţi factori de producţie, recolta
depinde de suprafaţa aparatului foliar al plantei şi de starea sanitară a acestuia,
iar la unitatea de suprafaţă de teren, cantitatea şi calitatea recoltei este direct
corelată cu suprafaţa foliară realizată pe această unitate.

Floarea

Floarea este un organ anual generativ alcătuit dintr-un lăstar scurt cu

frunze modificate şi adaptate funcţiei de reproducere.
Floarea evoluează dintr-un mugure florifer care a suferit mai multe
modificări. Floarea angiospermelor derivă din floarea gimnospermelor primitive
cu flori mari (teoria eunaţiei). O altă teorie (teoria pseudanţiei sau a florii false)
susţine originea în inflorescenţa gimnospermelor evoluate. Deşi prima teorie
este mai mult acceptată, cea a florii false admite că angiospermele apetale
lemnoase.
Sămânţa

Deşi ca pondere economică sămânţa în pomicultură reprezintă foarte

puţin, are o importantă biologică mare. Ca pondere economică, sămânţa este
valoroasă la speciile a căror seminţe sunt utilizate în alimentaţie sau industria
alimentară (nuc, migdal, alun, castan, cais), la producerea portaltoilor sau în
ameliorare.
Din punct de vedere biologic, hormonii produşi în sămânţă afectează
legarea şi creşterea fructelor, cât şi echilibrul fiziologic general al plantelor.
Toate speciile sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe şi nu cresc sau
cad dacă embrionul avortează. Speciile sămânţoase deşi pot lega fructe fără
seminţe sau cu seminţe puţine, pulpa în aceste cazuri are în general o
2.3. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
Longevitatea plantelor pomicole din climatul temperat, cât şi delimi-
tarea netă dintre anotimpuri în cursul anului, determină modificări morfologice
şi fiziologice ireversibile în ciclul ontogenetic (ciclul individual de viaţă), cât şi
schimbări cu caracter periodic, care se repetă în fiecare an ca, de exemplu,
starea de repaus şi starea de vegetaţie ş.a., constituind ciclul anual.
Este important să se facă deosebire între ciclul individual de viaţă al
pomilor obţinuţi din sămânţă şi cei altoiţi, deoarece primii trec printr-o etapă de
dezvoltare calitativă a ţesuturilor neîntâlnită la pomii altoiţi.
La pomii din seminţe se deosebesc net două etape: juvenilă şi adultă, în
timp ce pomii altoiţi numai etapa adultă.
Diversitatea speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi cultivaţi la noi, fac ca
longevitatea să fie foarte variată. Ea depinde în principal de factori genetici,
ecologici, de înmulţire şi agrotehnici.
Factorii genetici caracterizează durata de viaţă a fiecărei specii, fiind de
câţiva ani la căpşun, 15-20 de ani la arbuşti, 15-40 de ani la sâmburoase, 30-
60 de ani la sămânţoase şi 100 de ani sau mai mult la nuc şi castan. Dar
factorul genetic este pus în valoare, mai mult sau mai puţin complet, funcţie de
condiţiile ecologice. Dacă acestea concordă cu cerinţele ereditare ale speciei,
soiului, pomii ating longevitatea specifică şi îşi valorifică integral potenţialul
productiv. Cu cât abaterea condiţiilor pedoclimatice este mai mare faţă de
cerinţe, cu atât durata de viaţă şi randamentul se reduc.
Tot de factorul genetic depinde şi gradul de adaptabilitate a speciilor şi
soiurilor faţă de condiţiile ambientale schimbate. Unele specii posedă o
plasticitate ecologică mare, ca de exemplu vişinul, gutuiul, în timp ce altele au
un cadru ecologic mai limitat - caisul, piersicul.
Longevitatea pomilor este modificată puternic de modul de înmulţire,
cât şi de portaltoi. Pomii înmulţiţi prin seminţe sau cei altoiţi pe portaltoi din
seminţe (portaltoi generativi), au o durată de viaţă mult mai mare (aproape
dublă) comparativ cu cei altoiţi pe portaltoi înmulţiţi pe cale vegetativă. Dar
chiar în cadrul aceluiaşi mod de înmulţire, portaltoii generează diferenţe foarte
mari ale duratei ciclului ontogenetic.
Un cireş altoit pe mahaleb are o durată de viaţă cu circa o treime mai
mică decât acelaşi soi altoit pe cireş sălbatic. Mărul Golden delicious altoit pe
tipul M 9 trăieşte circa 20 de ani, iar pe M 25 atinge 35-40 de ani.
Factorii agrotehnici influenţează şi ei pregnant longevitatea, printre cei
mai importanţi numărându-se combaterea bolilor şi dăunătorilor şi tăierea
pomilor.
 A B C
Fig.3.3.1 Schema diferenţierii calitative a ţesuturilor de-a lungul tulpinii:
A – pom obţinut din sămânţă; B – portaltoi generativ + soi;
C – portaltoi vegetativ + soi.

Rezultă, din cele expuse mai înainte, că indivizii cultivaţi pentru fructe
au un comportament foarte complex în decursul întregului lor ciclu de viaţă,
care se eşalonează pe durate variabile de la 10-15 ani la arbuşti (coacăz,
zmeur), până la peste 100 de ani la nuc şi castan. Indiferent de durata lui, în
ciclul individual de viaţă au fost delimitate, prin modificări morfologice şi
fiziologice, mai multe perioade de vârstă, a căror cunoaştere este absolut
indispensabilă pentru stabilirea tehnologiei adecvate. Desigur că, în cazul
speciilor cu durată scurtă de viaţă, perioadele de vârstă se succed mai rapid, iar
delimitările sunt mai dificile, deşi, în esenţă, nu diferă de cele ale speciilor de
mare longevitate. În schimb, acestea din urmă îşi extind diversele perioade pe
durate mari, astfel că modificările sunt mai vizibile, mai uşor de studiat.
Rezultă că, între durata ciclului individual de viaţă şi durata fiecărei perioade
de vârstă, există o strânsă corelaţie.
Plantele pomicole se înmulţesc prin seminţe şi vegetativ. De aceea este
necesar să se facă deosebire între ciclul ontogenetic al pomilor obţinuţi din
sămânţă şi al celor altoiţi, deoarece prim ii trec printr-o etapă de dezvoltare
calitativă a ţesuturilor neîntâlnită la pomii altoiţi. Indiferent de metoda de
înmulţire plantele pomicole cresc şi se dezvoltă.
Creşterea este procesul formării de elemente noi în structura
organismului vegetal, datorită căruia sporesc dimensiunile şi masa lui.
Dezvoltarea este totalitatea schimbărilor morfologice, fiziologice şi
biochimice, care au loc în organism de la formarea ovulului şi până la uscarea
naturală a plantei. Creşterea şi dezvoltarea sunt strâns legate de ereditate -
proprietatea organismului de a păstra şi transmite prin înmulţire urmaşilor
caracterele sale şi de variabilitate - proprietatea organismului de a căpăta noi
calităţi sau a le pierde pe cele vechi.

Ciclul anual al plantelor pomicole

Schimbarea periodică, funcţie de anotimpuri a condiţiilor favorabile şi

nefavorabile, în ceea ce priveşte intensitatea proceselor vitale ale pomilor şi
arbuştilor fructiferi, determină de-a lungul unui an două stări fiziologice
distincte: una de activitate fiziologică intensă - perioada de vegetaţie - şi alta de
viaţă latentă - perioada de repaus. Împreună, cele două perioade constituie
ciclul anual de viaţă care la pomii din climatul temperat, caracterizaţi prin
frunze caduce, a fost în mod arbitrar încadrat între două desfrunziri succesive
de toamnă, deoarece căderea frunzelor este o formă de manifestare vizibilă a
repausului.
 Procesele biologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat
se desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului după un
ritm caracteristic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor
climatice. Primăvara pomii încep viaţa intensă, înfloresc peste vară, cresc
lăstari şi fructe; toamna fructele se coc şi frunzele cad astfel ca până primăvara
următoare, când ciclul reîncepe, pomii sunt în repaus, purtând pe ramurile lor
numai mugurii. Faptul că frunzele mărului şi prunului cultivaţi la tropice cad
la venirea toamnei ca pe meleagurile noastre, deşi acolo nu survin temperaturi
scăzute, denotă că ritmul biologic, cu intensităţi diferite în cadrul ciclului
anual, este ereditar. Schimbările morfologice şi fiziologice, care se succed în
fiecare an într-o ordine imuabilă, se derulează, însă, mai devreme sau mai
târziu, în strânsă corelaţie cu condiţiile climatice concrete ale anului. Aceste
schimbări, denumite faze fenologice (prescurtat, fenofaze) sunt de mare
importanţă pentru intervenţiile tehnologice, a căror eficacitate este strâns
legată de momentul (fenofaza) aplicării. Fenofazele care aparţin unei recolte, de
la formarea mugurilor până la fructele mature, se extind pe două perioade de
vegetaţie activă, împreună cu perioada de repaus care le separă. În prima
perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe
durata iernii; în sezonul activ următor pornesc în creştere şi înfloresc, apoi
leagă fructe care ajung la maturitate şi se recoltează. Rezultă că fenofazele
terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale
recoltei ulterioare, ceea ce conduce la corelaţii foarte complexe. Formarea
mugurilor de rod pentru anul următor, de exemplu, este în strânsă dependenţă
de cantitatea de fructe existentă pe pom.

În sfârşit, mai trebuie subliniat că organele vegetative ale pomilor trec

prin fenofaze specifice, diferite de ale organelor de rod şi că între cele două
categorii există, de asemenea, corelaţii strânse. 0 mare încărcătură de fructe,
de exemplu, diminuează creşteri1e lăstarilor din anul respectiv.
Rezultă că perioada de vegetaţie activă din ciclul anual diferă de cea de
repaus atât prin intensitatea fenomenelor fiziologice, cât şi prin complexitatea ei.
Ţinând seama de faptul că în ciclul anual de dezvoltare pomii trec
printr-o serie de fenomene periodice, care se repetă de la un an la altul, Şitt
împarte acest ciclu în patru perioade:
 perioada repausului relativ care începe toamna după ce temperatura
scade la 0 0C şi se prelungeşte până în primăvară, când temperatura urcă la
peste 0 0C (0-5 0C);
perioada de trecere de la repaus la starea de vegetaţie, care durează de
la începutul umflării mugurilor şi până la dezmugurire;
perioada de vegetaţie, care este cuprinsă între dezmugurire şi căderea
frunzelor;
perioada de trecere de la starea de vegetaţie la cea de repaus relativ,
care ţine de la începutul căderii frunzelor şi până la instalarea iernii.
Durata acestor perioade depinde de condiţiile climatice, specie şi soi,
portaltoi, vârsta şi starea pomilor, expoziţie, natura solului şi sistemele de
întreţinere.
În perioada repausului relativ, manifestările privind activitatea vitală a
pomilor nu sunt vizibile, cu toate acestea în plantă au loc schimbări anatomice,
procese biochimice şi fiziologice, legate de rezistenţa pomilor la temperaturi
scăzute şi condiţiile de iernare.
Desfăşurarea în timp a fenofazelor organelor vegetative şi a celor
generative conduc la împărţirea acestora în: fenofaze iniţiale şi fenofaze finale.
Între fenofazele iniţiale şi cele finale se interpune perioada (starea) de repaus a
plantelor pomicole.
Cunoaşterea corelaţiilor dintre fenofazele recoltelor succesive, precum
şi a celor dintre organele de rod şi cele vegetative are importanţă practică
deoarece permite dirijarea creşterii şi rodirii în vederea obţinerii unor recolte
mari şi de calitate superioară.
2.4 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

Materialul săditor pomicol necesar extinderii şi modernizării

pomiculturii trebuie să fie de înaltă valoare biologică, sănătos, inclusiv liber de
boli virotice, garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor cât şi
portaltoilor şi să aibă dimensiunile STAS pentru vârsta respectivă. Aceste
deziderate nu pot fi realizare decât în unităţi specializate denumite pepiniere
pomicole. Pepiniera este deci o unitate economică specializată în producerea şi
comercializarea materialului săditor pomicol.

Organizarea pepinierei pomicole

Pepinierele ocupă în general suprafeţe mici de teren. Dacă sunt folosite

intensiv, de pe ele se produce cantităţi mari de material săditor, activitatea fiind
foarte profitabilă.
Terenul pe care se amplasează pepinierele trebuie să corespundă la cel
mai înalt nivel cerinţelor de creştere ale pomilor. La alegerea acestuia se va ţine
seama de condiţiile climatice, natura şi fertilitatea solului, de relief şi expoziţie,
de posibilităţile de irigare, de existenţa unor căi de comunicaţie accesibile şi de
posibilitatea asigurării forţei de muncă. Dintre condiţiile climatice mai
importante sunt temperatura medie anuală şi precipitaţiile.
Temperatura medie anuală trebuie să fie de minimum 8,5 C, cu
valori medii de 17-20 C în perioada de vegetaţie (aprilie-octombrie), cu
temperaturi minime absolute care să nu coboare sub -26 C şi să nu survină
brusc după intervale cu temperaturi ridicate. Sub această limită are loc
degerarea materialului săditor, mai ales la speciile pretenţioase faţă de căldură
(piersic, migdal, cais, cireş, nuc).
Vor fi evitate zonele cu îngheţuri şi brume târzii de primăvară sau
timpurii de toamnă, zone în care vegetaţia începe târziu primăvara şi se
prelungeşte în toamnă, pomii nematurându-se suficient pentru a putea rezista
peste iarnă. Aceste condiţii sunt necesare deoarece pomii sunt tineri şi au
cerinţe mai mari faţă de temperatură.
Precipitaţiile trebuie să fie de cel puţin 550-600 mm anual, repartizate
cât mai uniform în cursul perioadei de vegetaţie. În zonele cu precipitaţii de
peste 800 mm higroscopicitatea ridicată a aerului favorizează dezvoltarea bolilor
criptogamice. Pentru controlul lor sunt necesare multe tratamente fitosanitare
care ridică preţul de cost al materialului săditor.
Este obligatoriu ca pepiniera să fie prevăzută cu posibilităţi de irigare,
chiar dacă suma precipitaţiilor asigură creşterea normală a pomilor deoarece
perioadele de secetă pot produce mari pagube.
Asigurarea unui adăpost natural este, de asemenea o condiţie de bază
la alegerea locului pentru pepinieră. Neasigurând această condiţie, vânturile de
primăvară şi vară provoacă deshidratarea vârfurilor lăstarilor, dezbinarea

260
altoilor de la punctul de altoire. Iarna, vânturile spulberă zăpada şi predispun
la îngheţ mugurii altoi sau spulberă stratul de sol de pe sâmburii din şcoala de
puieţi. În lipsa unor adăposturi naturale se recomandă plantarea de perdele de
protecţie corespunzător dimensionate, perpendicular pe direcţia vânturilor
dominante.
Trebuie, de asemenea, evitate zonele bântuite de grindină, deoarece
acestea provoacă pagube mari prin ruperea şi sfâşierea lăstarilor, produc răni
pe scoarţa pomilor, uneori compromiţând întreaga cantitate de material săditor.
Natura şi fertilitatea solului. Cele mai bune rezultate se obţin pe
soluri uşoare, permeabile, drenate, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, fertile (cu
2 - 3 % humus), structurate, permeabile pentru apă şi aer, cu pânza de apă
freatică la peste 1,5 m adâncime.
Terenul trebuie să fie plan sau cu pantă uşoară, până la 6 %, având în
vedere faptul că în pepinieră solul se mobilizează des atât la suprafaţă cât şi în
profunzime, iar pe terenurile cu o înclinare mai mare apare fenomenul de
eroziune. Expoziţiile sudice, sud-estice şi sud-vestice, însorite, permit o
asimilaţie clorofiliană intensă şi asigură mai multă căldură.
Nu în ultimul rând, pepinierele trebuie amplasate în zone pomicole cu
tradiţie pentru recrutarea de muncitori cu oarecare calificare şi pasiune pentru
această frumoasă meserie.

5.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole

Indiferent de mărime sau forma de proprietate, pentru a obţine material

săditor pomicol de calitate, o pepinieră trebuie să deţină următoarele sectoare:
Sectorul de plante mamă elită sau certificate. Este cel mai important
sector din punct de vedere al menţinerii valorii biologice a materialului săditor.
Aici are loc multiplicarea pe cale generativă sau vegetativă a indivizilor elită. În
funcţie de modul de multiplicare şi de destinaţia materialului obţinut, acest
sector cuprinde următoarele subsectoare:
0 plantaţii mamă de seminceri (plantaţii din specii şi soiuri
omologate, certificate de către aprobatorul de stat şi specialistul virolog), de la
care se recoltează fructele necesare extragerii sâmburilor şi seminţelor pentru
obţinerea puieţilor portaltoi (generativi).
1 plantaţii producătoare de lăstari şi ramuri. În acest subsector se
obţin lăstari şi ramuri din clone valoroase, libere de principalele boli virotice,
din soiurile zonate, certificate de către aprobatorul de stat ce urmează să fie
înmulţite pe cale vegetativă. În funcţie de metoda de înmulţire, plantaţiile
producătoare de lăstari şi ramuri pot fi de două feluri:
plantaţii elită producătoare de lăstari şi ramuri pentru altoire;
plantaţii elită producătoare de lăstari şi ramuri pentru butăşire.
0 marcotiera - care cuprinde plante mamă autentice şi libere de
viroze din care se recoltează marcote de măr, gutui, cireş, vişin etc. pentru
înfiinţarea marcotierelor obişnuite.
1 plantaţii de arbuşti din care se recoltează butaşi (coacăz, afin), sau
marcote (agriş) pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii.
2 drajoniera de la care se recoltează drajoni (zmeur) pentru înfiinţarea
drajonierelor de producţie.
3 stolonierele elită - plantaţii mamă de căpşun pentru producerea de
stoloni din categorii biologice superioare.
Sectorul de înmulţire a portaltoilor sau de obţinere a materialului
săditor pe rădăcini proprii care cuprinde:

261
 0 şcoala de puieţi - în care se seamănă sâmburii şi seminţele
speciilor pomicole în vederea obţinerii puieţilor portaltoi;
1 solariile în care se obţin puieţi prin semănat în ghivece sau cuburi
nutritive;
2 şcoala de butaşi - în care se înrădăcinează butaşii de măr (unele
tipuri), gutui, alun, coacăz şi alte specii care emit rădăcini adventive din
tulpină. Dacă soiurile sunt valoroase, autentice şi sănătoase, în şcoala de
butaşi se poate obţine şi material săditor pe rădăcini proprii ce poate fi livrat
pentru înfiinţarea de plantaţii;
3 sere sau solarii cu platforme pentru înmulţirea prin butaşi de
lăstari cu ceaţă artificială.
3. Sectorul pentru obţinerea pomilor altoiţi (şcoala de pomi). Acest
sector cuprinde două sau trei câmpuri:
4 câmpul I sau câmpul de plantare şi altoire. În acest câmp se
plantează puieţii, macotele sau butaşii înrădăcinaţi şi unde se face altoirea
acestora cu mugure latent (dormind);
5 câmpul II în care are loc creşterea lăstarilor altoi în primul an. El
provine de obicei din câmpul I al anului anterior sau se înfiinţează cu pomi
altoiţi la masă;
6 câmpul III, utilizat pentru nuc, la care altoii nu ating dimensiunile
STAS într-un singur an. În acest câmp se mai află pomii altoiţi cu intermediar,
care necesită doi ani de la altoire pentru a fi obţinuţi, precum şi pomii care nu
au fost livraţi ca vargă din câmpul II şi unde se proiectează primele ramuri de
schelet ale coroanei.
4. Sectorul de obţinere a pomilor şi arbuştilor pe rădăcini proprii,
fără altoire. Se foloseşte pentru fortificarea timp de 1-2 ani a materialului
săditor obţinut pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni etc. şi care nu
au dimensiunile STAS pentru a fi livrate.
Sectorul construcţiilor tehnologice. Cuprinde:
0 laboratorul pentru micropropagare  in vitro care constă dintr-o
încăpere echipată cu hote laminare cu aer steril, unde se execută operaţiunile
de prelevare a explantelor din vârfurile de creştere ale plantelor ce se înmulţesc,
o cameră de creştere cu temperatură constantă de 24 - 25 C şi cu lumină
artificială, la intensitatea de 3000 - 4000 lucşi în care sunt trecute vasele cu
explante pentru multiplicare, creştere şi înrădăcinare şi o cameră de
aclimatizare cu posibilităţi de reglare a temperaturii şi luminii pentru
aclimatizarea plantelor înrădăcinate.
1 solariile care se folosesc pentru producerea puieţilor la ghivece, în
cazul unor cantităţi reduse de sâmburi şi seminţe, în cazul unor specii (păr,
cireş, vişin) care dau rezultate mai bune la prindere pe lemn tânăr (de un an),
sau pentru scurtarea timpului de producere a materialului săditor (prin
eliminarea şcolii de puieţi) sau pentru obţinerea puieţilor hibrizi.
2 platformele tehnologice - cu substrat încălzit la bază, reţea de
plasă contra grindinii şi un sistem fin de pulverizare a apei. Se foloseşte pentru
înrădăcinarea butaşilor verzi sau pentru calusarea unor butaşi lemnificaţi la
plantele pomicole şi dendrologice cu înrădăcinare mai greoaie;
3 spaţii pentru păstrarea materialului biologic (seminţe, sâmburi,
butaşi, marcote, ramuri altoi): magazii, beciuri, subsoluri, depozite frigorifice.
4 hale pentru altoirea la masă cu condiţii de umiditate şi căldură
controlate.
5 construcţii auxiliare : sediul pepinierei, dormitoare, cantină, atelier
mecanic etc.; hale în care se face clasarea materialului, legarea în pachete,

262
fasonarea şi altoirea la masă; şoproane şi magazii pentru depozitarea
materialelor necesare amestecurilor de pământ (nisip, turbă, mraniţă), a
îngrăşămintelor, a pesticidelor etc.; spaţii pentru prezentarea şi desfacerea
materialului săditor.
Sectorul mecanic. Acesta cuprinde atelierele de reparaţii, maşinile şi
uneltele necesare pepinierei, mijloacele mecanice de transport, şoproane pentru
stocarea maşinilor şi tractoarelor etc.

5.1.3. Dimensionarea pepinierei

Suprafaţa unei pepiniere se stabileşte în funcţie de numeroşi factori

dintre care cei mai importanţi sunt: cantitatea de material săditor pe care
pepinieristul o stabileşte în funcţie de cererea pieţii, suprafeţele de teren
disponibile, resursele financiare ale pepinieristului, sectoarele pe care le poate
realiza.
Pepinierele au sectoare proprii sau primesc unele categorii de material
biologic iniţial (portaltoi, marcote, ramuri altoi, seminţe şi sâmburi) de la alte
pepiniere. Pentru dimensionarea pepinierei sau a unor sectoare sau
subsectoare, prezentăm câteva date orientative:
1. Producţia de pomi altoiţi la hectar:
45 - 50.000 buc la speciile sămânţoase altoite pe portaltoi vegetativi,
plantaţi în câmpul I la distanţa de 90/15 cm, revenind 74.000 portaltoi la ha;
35 - 40.000 buc la speciile sâmburoase şi la sămânţoasele altoite pe
portaltoi generativi plantaţi în câmpul I la distanţa de 90/20 cm, corespunzător
unei desimi la plantare de aproximativ 55.000 buc/ha;
25 - 30.000 buc la cireş, vişin şi migdal, plantaţi la o desime de
55.000 buc/ha;
10 - 15.000 buc/ha pentru nucul altoit pe J. regia şi plantat în câmpul
de formare la distanţa de 1/0,5 - 1/0,4 m.
2. Producţia de puieţi STAS la ha ce se poate obţine în şcolile de
puieţi: - 50 - 70 mii buc la nuc;
80 - 100 mii buc la migdal şi castan;
150 - 160 mii buc la cireş şi vişin;
180 - 200 mii buc la speciile sămânţoase;
200 - 250 mii buc la prun franc, zarzăr şi piersic franc;
300 - 350 mii buc la corcoduş şi mahaleb.
În cazul producerii puieţilor la ghivece în spaţii protejate, producţia care
se ia în calcul este de 600-650 mii buc la un hectar de solar sau seră rece, fiind
necesare 650-700 mii ghivece.
Producţia de marcote este de 80-180 mii buc STAS/ha, în cazul
distanţei de plantare de 1,5/0,5 m, la marcotajul vertical şi 100-250 buc STAS
la un hectar în cazul marcotajului orizontal.
Producţia de butaşi înrădăcinaţi este de 90-100 buc/ha, la distanţa
de plantare de 60-70 cm între rânduri şi 6-7 cm pe rând, fiind necesari 178-230
mii butaşi/ha puşi la înrădăcinat. Pe platformele tehnologice, în cazul plantării
a 250 butaşi/m², se are în vedere o producţie de 100-150 butaşi înrădăcinaţi la
m².
Producţia de drajoni, în drajonierele irigate, la zmeur, este de 200-
250 mii drajoni STAS la ha, plantele mamă fiind plantate la 1,5/0,7 m.
Producţia de stoloni, în funcţie de soi şi tehnologia aplicată, este de
300-500 mii buc/ha, cu distanţa de plantare de 1,2-1,8 m /0,4-0,5 m.
Distanţele mici se folosesc în cazul soiurilor cu filamente scurte (Senga

263
Sengana), iar cele mari, la soiurile cu filamente lungi (Red gauntlet). În funcţie
de distanţele de plantare sunt necesare 13.000 - 16.000 plante mamă la un ha
de stolonieră.
Cantităţile se sâmburi şi seminţe pentru un ha şcoală de puieţi:
50-60 kg/ha la măr şi păr franc, 80-100 kg/ha la gutui, 300-350 kg/ha la
mahaleb, 400-600 kg/ha la cireş şi vişin, 400-500 kg/ha la corcoduş, 900-1100
kg/ha la prun franc, 1100-1300 la zarzăr, 2000-3500 kg/ha la piersic, migdal,
nuc (în funcţie de schema de semănat).
Tabelul 5.1.
Producţia de fructe la seminceri (după Parnia P. şi colab., 1992)
Producţia medie Cantitatea de fructe Cantitatea de sămânţă
Nr. a unui semincer necesară pentru un ce se poate obţine de la
Specia
crt (kg /pom) kg seminţe (kg) un semincer (limite - kg)
1. Măr 50 300-400 0,125-0,165
2. Păr 50 300-400 0,125-0,165
3. Cireş 20-30 16-18 1,110-1,850
4. Vişin 20-30 16-18 1,110-1,850
5. Corcoduş 30-40 20-30 1,000-2,000
6. Prun 30-40 20-30 1,000-2,000
7. Cais 40-60 20-25 1,600-2,400
8. Piersic 25-30 20-25 1,000-1,500
9. Nuc 50-60 - 50-60
10. Castan 50-60 - 50-60

Producţia de seminţe sau sâmburi din plantaţia de seminceri se

calculează astfel (tab. 5.1):
Cantităţile de sâmburi şi seminţe pentru producerea puieţilor la
ghivece. La semănatul în ghivece se pun câte două seminţe încolţite în fiecare
ghiveci sau cub nutritiv, cu excepţia piersicului, la care procentul de răsărire al
sâmburilor încolţiţi este mare (90 %).
Producţia de puieţi la ghivece este de circa 100 buc/m 2.
Producţia de ramuri altoi din plantaţia mamă are în vedere faptul că
în primul an după plantare se pot recolta în medie două ramuri pe pom, în anul
al doilea până la 30 ramuri şi în anii următori, între 30 şi 60 ramuri, în funcţie
de specie şi soi. Astfel, putem calcula, în funcţie de programul de altoire,
suprafaţa plantaţiilor mamă producătoare de ramuri altoi. În aceste plantaţii
sunt utilizate distanţele de plantare de 3-4 m/1-2 m. De pe un ha de plantaţie
specială pentru ramuri altoi se pot obţine peste 100.000 buc. ramuri altoi a câte
10 muguri buni de altoit.
În vederea menţinerii fertilităţii solului în pepiniere, a evitării
fenomenului de „oboseală a solului”, a prevenirii apariţiei de boli şi dăunători
specifici monoculturii, pepiniera are nevoie de teren pentru asolamente.
În pepiniere se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi,
de butaşi, drajoniere şi stoloniere şi de 5-8 ani pentru şcoala de pomi
(câmpurile de formare). În funcţie de posibilităţi, pot fi adoptate mai multe
scheme de asolament, din care redăm în continuare câteva:

Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala de puieţi (butaşi) V 1.

Sola Anii şi cultura
1,5,9,... 2,6,10,... 3,7,11,... 4,8,12,...
Şcoală de puieţi
I Cartofi Mazăre de grădină Cereale păioase
(butaşi)
II Cereale păioase Şcoală de puieţi Cartofi Mazăre de grădină

264
 (butaşi)
Şcoală de puieţi
III Mazăre de grădină Cereale păioase Cartofi
(butaşi)
Mazăre de Şcoală de puieţi
IV Cartofi Cereale păioase
grădină (butaşi)
Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala de puieţi (butaşi) V 2.
Sola Anii şi cultura
1,6,9,... 2,6,10,... 3,7,11,... 4,8,12,...
I Şcoală de puieţi Porumb boabe Borceag pentru Cereale păioase
(butaşi) sau siloz fân
II Cereale păioase Şcoală de puieţi Porumb boabe Borceag pentru
(butaşi) sau siloz fân
III Borceag pentru Cereale păioase Şcoală de puieţi Porumb boabe
fân (butaşi) sau siloz
IV Porumb boabe Borceag pentru Cereale păioase Şcoală de puieţi
sau siloz fân (butaşi)
Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare (V1)
Sola Anii şi cultura
1,6,11,... 2,7,12,... 3,8,13,... 4,9,14,... 5,10,15,..
I Cereale Câmpul I Câmpul II Porumb Borceag fân
păioase boabe
II Borceag fân Cereale Câmpul I Câmpul II Porumb boabe
păioase
III Porumb Borceag fân Cereale Câmpul I Câmpul II
boabe păioase
IV Câmpul II Porumb Borceag fân Cereale Câmpul I
boabe păioase
V Câmpul I Câmpul II Porumb Borceag fân Cereale păioase
boabe
Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare (V2)
Anii şi cultura
Sola
1,6,11,... 2,7,12,... 3,8,13,... 4,9,14,... 5,10,15,...
Cereale Înfiinţare
I Câmpul I Câmpul II Stolonieră
păioase stolonieră
Cereale Înfiinţare
II Stolonieră Câmpul I Câmpul II
păioase stolonieră
Înfiinţare Cereale
III Stolonieră Câmpul I Câmpul II
stolonieră păioase
Înfiinţare Cereale
IV Câmpul II Stolonieră Câmpul I
stolonieră păioase
Înfiinţare
V Câmpul I Câmpul II Stolonieră Cereale păioase
stolonieră

Producerea stolonilor de căpşun se poate include în cadrul unui

asolament în locul culturilor prăşitoare, deoarece prin tehnologia necesară
acestei culturi, solul se menţine curat de buruieni, însă, pentru evitarea
virozelor, se va face un asolament special pentru stolonieră.
La alegerea culturilor din cadrul asolamentului din pepinieră se are în
vedere că unele plante (tomate, castraveţi, ardei, morcovi) sunt atacate de
virusuri şi afide care pot infecta pomii fructiferi.
O altă cerinţă la alegerea plantei premergătoare a culturilor din
asolament este ca aceasta să elibereze terenul până la data de 1 august pentru
a putea efectua mobilizarea adâncă a solului (desfundatul), să îl lase curat de
buruieni şi să contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi chimice ale
solului.

265
5.2. Bazele biologice ale înmulţirii sexuate (generative)
Reproducerea sexuată are la bază fenomenul de contopire a unui gamet
mascul cu un gamet femel. Individul nou format posedă posibilităţile ereditare
ale ambilor parteneri.
Reproducerea sexuată (înmulţirea prin seminţe) se utilizează în
pomicultură pe scară largă în scopul:
0obţinerii puieţilor portaltoi;
1 înmulţirii unor soiuri autogame care îşi reproduc prin seminţe
caracteristicile specifice şi care se cultivă pe rădăcini proprii;
obţinerii de soiuri noi prin hibridare sexuată dirijată.
Plantele pomicole sunt în marea lor majoritate alogame şi ca urmare,
descendenţii obţinuţi din seminţe au un grad mare de variabilitate. Această
variabilitate nu se transmite şi pomilor altoiţi deoarece soiul, fiind matur
stadial, este puţin influenţat de portaltoiul tânăr stadial. Portaltoii se înmulţesc
pe această cale datorită faptului că prezintă următoarele avantaje:
necesită o tehnologie simplă;
prezintă coeficient mare de multiplicare (un pom produce mii sau zeci
de mii de seminţe);
rata de transmitere a bolilor virotice este mai mică ;
descendenţii sunt tineri stadial putându-se astfel adapta la diferite
condiţii climatice şi edafice.
Dezavantajele portaltoilor generativi (obţinuţi din seminţe) sunt
următoarele:
imprimă pomilor vigoare mare şi tardivitate la intrarea pe rod;
variabilitatea mare genotipică şi fenotipică a puieţilor.
Sunt cazuri în care fructele conţin numai tegumentele seminale
răsucite şi goale, fără embrion sau cu embrion slab dezvoltat (cireş, vişin, prun,
piersic - soiuri timpurii). Prezenţa acestor fenomene reduce considerabil
germinaţia şi ele trebuie avute în vedere la alegerea semincerilor pomicoli.
Acest fenomen poate fi datorat unor cauze ca:
0 partenocarpia sau dezvoltarea seminţelor fără fecundare;
1avortarea embrionului sau moartea acestuia în timpul dezvoltării;
incapacitatea embrionului de a acumula rezerve nutritive suficiente;
atacul unor boli sau dăunători.
Procesul de reproducere la plantele pomicole este complex şi ciclic. Pot
produce fructe şi seminţe numai pomii maturi, care şi-au încheiat perioada de
creştere. După intrarea în perioada de început a rodirii, anual mugurii floriferi
parcurg mai multe fenofaze: inducţia florală, diferenţierea mugurilor florali,
înfloritul, polenizarea şi legatul fructelor, creşterea şi dezvoltarea fructelor,
maturarea fructelor şi seminţelor. Polenizarea şi fecundarea sunt procesele
dominante în formarea zigotului din care apar noi indivizi.
După provenienţa polenului care ajunge pe stigmat şi se contopeşte cu
ovula din sacul embrionar al florii, plantele pomicole pot fi autogame (la care
polenul provine de la acelaşi soi) şi alogame (la care polenul provine de la alte
soiuri). În pomicultură, autopolenizarea şi autogamia sunt întâlnite în mai mică
măsură (cais, piersic, vişin etc.). Ele se utilizează curent în lucrările de genetică
şi ameliorare (Botu,I.,1978).
Atât la autofecundare cât şi la alogamie are loc dubla fecundare, una care
generează zigotul şi alta, endospermul (care are rolul de a asigura substanţele
nutritive necesare dezvoltării embrionului până la stadiul în care acesta este
capabil ca prin sinteză, să-şi asigure substanţele nutritive necesare evoluţiei

266
sale. În majoritatea cazurilor, formarea embrionului se încheie o dată cu
maturarea fructelor, însă, embrionul nu este apt să formeze o nouă plantă. El
trebuie să suporte unele transformări calitative, ca urmare a adaptării speciilor
pomicole la sezonicitatea condiţiilor de vegetaţie.

5.2.1. Caracteristicile înmulţirii sexuate la speciile pomicole

Caracteristica generală rezultată în urma înmulţirii sexuate este

variabilitatea care există între descendenţii obţinuţi. Această particularitate este
foarte importantă în natură, deoarece permite apariţia de noi genomuri, unele
dintre ele putând fi mai bine adaptate la diferitele condiţii pedoclimatice. În
schimb, pentru înmulţirea plantelor pomicole necesare producţiei de fructe
această variabilitate nu permite menţinerea fidelă a însuşirilor unui anumit soi
dintr-o anumită specie,pentru a obţine o producţie corespunzătoare şi de
calitate.
Condiţiile esenţiale pentru germinaţia seminţelor şi sâmburilor speciilor
pomicole sunt: embrionul să fie viabil, condiţiile pedoclimatice să fie favorabile
şi tratamentele pregerminative să fie bine aplicate.
Viabilitatea seminţelor este un factor esenţial pentru obţinerea unor
rezultate bune la înmulţire. Reducerea viabilităţii poate fi cauzată de
dezvoltarea defectuoasă a seminţei pe planta mamă, de deprecieri suferite în
timpul recoltării, de păstrarea necorespunzătoare sau de învechirea seminţelor.
Facultatea germinativă indică numărul de puieţi ce răsar sau de
seminţe ce germinează într-o perioadă de timp, dintr-o cantitate determinată.
Repausul seminal se referă la stadiul redus al activităţii embrionului
de când se dezvoltă până când germinează. Atunci când embrionul este viabil,
lipsa germinaţiei se poate datora unor factori interni sau externi.
Factorii externi care influenţează germinaţia sunt condiţiile climatice
(apa, temperatura, oxigenul). Absenţa unuia sau a mai multor factori determină
repausul extern.
Dintre factorii interni care pot împiedica germinaţia, chiar dacă toţi
factorii externi sunt favorabili, amintim: starea de repaus în care se găseşte
embrionul; învelişul seminal care împiedică în mod mecanic absorbţia apei şi
diminuează schimbul de gaze; inhibarea chimică dată de substanţe specifice
care se află într-o anumită parte a seminţei sau fructului. Asupra seminţei, de
regulă, acţionează mai multe feluri de repaus.
Fenomenele care împiedică germinaţia în condiţii normale sunt
sintetizate sub termenul lipsei de postmaturaţie.
Unele forme de repaus sunt câteodată reversibile şi pot fi întrerupte sau
eliminate cu anumite tratamente pregerminative. Acestea trebuie cunoscute şi
conduse cu grijă pentru obţinerea unei germinaţii
abundente şi uniforme şi pentru a nu duce la înrăutăţirea caracteristicilor
plantei.
Postmaturaţia seminţelor este un complex de procese biochimice şi
fiziologice ce au loc în sămânţă şi care permit germinarea acesteia.
Condiţiile necesare pentru postmaturaţie se realizează prin stratificare
unde se asigură temperatură joasă, îmbibarea cu apă a seminţelor, aerisire
bună, toate într-o perioadă determinată de timp.
Temperatura optimă pentru postmaturaţie este cuprinsă între 0 ºC şi 13
ºC, dar cea mai eficace este între 0 ºC şi + 4 ºC (Abbot, A.J.,1976). După unii
cercetători (Modoran, I., 1959, Parnia,P.,1968), stratificând seminţele la
temperaturi cuprinse între 0 ºC şi +2 ºC (în zăpadă, gheaţă mărunţită sau în

267
depozite frigorifice), perioada de postmaturaţie se poate reduce cu 40 zile la
sămânţoase şi 80 zile la speciile sâmburoase. La temperaturi cuprinse între +5
ºC şi +8 ºC, în cazul seminţelor de măr şi păr, procentul maxim de germinare se
înregistrează la 100 zile de la stratificarea seminţelor (Modoran.I.,1959).
Apa este un alt factor care influenţează postmaturaţia. Îmbibarea cu
apă a seminţelor este primul pas în procesul germinativ. Umiditatea
amestecului seminţe-material de stratificare (nisip, perlit, vermiculit etc.)
trebuie să fie cuprinsă între 28 şi 30 %. Excesul de umiditate în condiţiile unui
drenaj defectuos este foarte dăunător deoarece reduce aeraţia şi favorizează
putrezirea seminţelor.
Procesul de postmaturaţie este ireversibil, întrerupându-se ori de câte
ori condiţiile de temperatură şi umiditate scad sub limita optimă.
Stratificarea se poate face în gropi, bazine, beciuri sau depozite
frigorifice, unde trebuie asigurate condiţiile optime şi constante de temperatură
şi umiditate.
Cele mai bune condiţii de stratificare se realizează în bazine de beton
special construite, cu adâncimea de 120-150 cm, având lungimea şi lăţimea în
funcţie de necesităţi, iar partea superioară la nivelul solului. În depozitele
frigorifice, beciuri sau celule, umiditatea amestecului se corectează periodic.
Pentru a evita încolţirea seminţelor şi creşterea plantei înainte ca în
câmp să existe condiţii optime pentru semănat, peste lăzile cu seminţe se
aşează zăpadă sau gheaţă. Acestea, coborând temperatura, împiedică creşterea
colţului şi îl fortifică, astfel încât răsărirea după semănat devine rapidă şi
uniformă, ca şi creşterea ulterioară a puieţilor.
La nuc stratificarea poate fi înlocuită prin introducerea lor în apă
fierbinte la 55-60 ºC , într-un vas, având grijă ca nucile să fie complet acoperite
cu apă. Vasul se acoperă cu folie de polietilenă, se lasă timp de 3 zile, după care
se scurge apa şi se repetă operaţiunea cu apă la aceeaşi temperatură, lăsându-
se din nou 3 zile, după care nucile se scot, se stratifică în nisip umed în beciuri
la temperatura de 26 ºC timp de o săptămână, după care se seamănă.
Stratificarea nu mai este necesară dacă seminţele după extragerea din
fructe sunt semănate direct în câmp.

5.3. Bazele biologice ale înmulţirii vegetative (asexuate)

Înmulţirea vegetativă (asexuată) a plantelor se realizează prin organele
lor vegetative: tulpini, drajoni, rizomi, stoloni, muguri, frunze, ţesuturi,
meristeme sau chiar celule.
Această metodă de înmulţire se bazează pe capacitatea oricărei celule,
pusă în anumite condiţii, de a regenera toate organele lipsă şi de a forma un
nou individ capabil de viaţă independentă, deoarece fiecare celulă a plantei de
origine (plantă donor) conţine informaţia
genetică necesară să regenereze în întregime planta mamă. Proprietatea
celulelor vegetative vii de a conţine toată informaţia genetică necesară
regenerării complete a unui organism identic cu planta donor, precum şi
capacitatea de a transforma această proprietate în realitate se numeşte
totipotenţă (omnipotenţă).
Principiile biologice ale culturii de ţesuturi şi organe au fost elaborate
de Haberlandt în 1902 şi ele au stat la baza înmulţirii plantelor "in vitro".
Primele culturi realizate pe un mediu sintetic au fost realizate de Nobecourt şi
Gautheret în Franţa şi White în SUA, rezultate raportate simultan în 1939.

268
 Înmulţirea vegetativă (asexuată) nu presupune schimbări în zestrea
genetică a noii plante şi ca urmare toate caracterele plantei mamă apar la
planta fiică. Acest aspect se explică prin faptul că în procesul diviziunii celulare
(mitoză), care are loc în timpul creşterii şi regenerării, sistemul cromozomial
complet al unei celule se scindează longitudinal, cele două părţi identice
mergând la cele două celule fiice. Astfel cromozomii celor două celule fiice vor fi
identici cu ai celulei mamă şi în consecinţă caracteristicile noii plante vor fi
aceleaşi cu ale plantei de origine. În anumite situaţii este posibilă apariţia unor
mutaţii genetice chiar la înmulţirea asexuată. Acestea apar în mod natural sau
artificial sub acţiunea unor factori mutageni cum ar fi: radiaţiile, temperaturile
scăzute, regimul hidric şi diferite substanţe chimice.
În practica pomicolă s-au separat numeroase mutaţii mugurale
valoroase care înmulţite vegetativ au devenit noi soiuri de pomi şi arbuşti
fructiferi.
Dintre numeroasele metodele de înmulţire vegetativă (asexuată), pentru
producerea materialului săditor pomicol se practică mai frecvent următoarele:
prin stoloni, drajoni, despărţirea tufelor, marcotaj, butăşire, altoire şi
microînmulţire in vitro.
În mod practic, înmulţirea pe cale vegetativă urmăreşte fie
înrădăcinarea unei porţiuni de ramură sau lăstar (marcotaj, butăşire), fie
sudarea unei porţiuni de ramură sau a unui mugure pe o plantă pe rădăcini
(altoirea).
Emiterea de rădăcini noi pe o porţiune dintr-o ramură sau lăstar este
condiţionată de mai mulţi factori şi anume:
0de însuşirea genetică a plantei mamă de a forma rădăcini adventive pe
organele vegetative;
de vârsta plantei mamă, starea ei de dezvoltare precum şi de vârsta
porţiunii supuse înrădăcinării;
de prezenţa în ţesuturile lăstarilor (ramurilor) a substanţelor de rezervă
şi a substanţelor stimulatoare de creştere;
de reducerea la minim a pierderilor de apă şi a substanţelor de rezervă
în perioada înrădăcinării;
0de asigurarea condiţiilor de mediu favorabile înrădăcinării.

5.3.1. Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul este un mod de înmulţire vegetativă prin care una sau mai
multe ramuri sau lăstari nedetaşaţi de planta mamă, dar acoperiţi cu pământ
reavăn sau alte materiale pe o anumită porţiune, emit rădăcini adventive.
Creşterile respective (de un an, rareori 2 ani) sunt detaşate de planta
mamă după ce au format rădăcini şi devin noi indivizi capabili de viaţă
independentă, numiţi marcote. Formarea rădăcinilor la marcote depinde de
factori externi (umiditate, temperatură şi aeraţie în zona de înrădăcinare) şi
factori interni (structura anatomică a tulpinii, balanţa hormonală, conţinutul în
hidraţi de carbon, vârsta plantei).
Procesul de rizogeneză cuprinde trei etape mai importante:
iniţierea unui grup de celule meristematice în zona cambială;
diferenţierea acestui grup de celule şi formarea primordiilor
radiculare;
0 creşterea şi apariţia la exterior a noii rădăcini prin străbaterea
scoarţei.

269
 Sunt specii care înrădăcinează cu uşurinţă prin marcotaj deoarece au
în floemul secundar al tulpinii celule meristematice care prin diviziune dau
naştere la rădăcini interne în stare latentă, rădăcini

Fig. 5.1. Procedee pentru

stimularea emiterii
rădăcinilor: a - arcuirea;
b - strangularea;
c - crestarea.

„iniţiale” sau „preformate”. Rădăcinile iniţiale trec din stare latentă în stare
activă atunci când condiţiile de mediu sunt favorabile (umiditate, căldură,
aeraţie, întuneric etc.), se dezvoltă şi apar la exteriorul tulpinii. La portaltoii
clonali de măr şi la unii portaltoi de cireş, aceste rădăcini străbat scoarţa şi apoi
apar la exterior sub forma unor umflături (sferoblaste).
La speciile care înrădăcinează greu, formarea primordiilor radiculare
are loc în urma aplicării unor intervenţii ca: strangularea tulpinii (alun),
etiolarea sau aplicarea unor substanţe stimulatoare de înrădăcinare.
 Formarea ţesuturilor în care apar aceste grupuri de celule
meristematice capabile de a da naştere la primordiile radiculare este dictată de
factori genetici.
Ritmul şi viteza de formare a rădăcinilor adventive este determinat de
echilibrul dintre substanţele care stimulează şi cele care inhibă acest proces.
Condiţiile de mediu au un rol important în realizarea echilibrului hormonal şi
sinteza unor enzime necesare declanşării procesului de înrădăcinare. Prin
aplicarea unor biostimulatori de înrădăcinare (I.B.A., A.I.A., N.A.A.), alături de
glucoză (factor nutriţional) şi vitamine (acid ascorbic, tiamină) se diminuează
efectul substanţelor inhibitoare şi se poate stimula procesul de rizogeneză.
Un alt factor intern care poate stimula sau reduce capacitatea de
înrădăcinare adventivă este vârsta plantei. Pe măsură ce plantele înaintează în
vârstă, capacitatea de a emite rădăcini din tulpină scade. Ca o consecinţă a
acestui aspect, la înmulţirea plantelor prin marcotaj se impune ca planta mamă
să fie ţinută în continuă stare de juvenilitate (tinereţe) prin scurtarea „în cepi”
sau „în ras” a ramurilor. Astfel se provoacă apariţia lăstarilor din muguri
dorminzi sau din sferoblaste care au un număr mare de celule meristematice şi
ţesuturi tinere.
La plantele care înrădăcinează greu este
necesară aplicarea de intervenţii (incizii,
strangulări, scurtări) pentru a provoca o stare de
întinerire cu potenţialul cât mai mare de
rizogeneză (fig. 5.1). Momentul ales pentru
muşuroire este de o deosebită importanţă deoarece
el trebuie să corespundă cu cel mai potrivit stadiu
de diferenţiere calitativă a ţesuturilor de-a lungul
lăstarilor (zona bazală să nu se afle într-un stadiu
prea avansat de lignificare).

Factorii externi de care depinde formarea

rădăcinilor sunt în interacţiune cu factorii interni.
De dirijarea acestor factori depinde succesul sau
insuccesul înmulţirii prin marcotaj al speciilor
pomicole. Astfel, proprietăţile fizice şi chimice ale
solului pot favoriza sau inhiba capacitatea de
înrădăcinare a materialului biologic respectiv. Un
sol poros, care permite o bună aerisire, care are capacitate mare de reţinere a
apei şi asigură un drenaj bun, cu un pH neutru şi nu este infectat cu floră şi
faună patogenă, este un sol ideal pentru înrădăcinare.
Umiditatea atmosferică şi mai ales umiditatea solului favorizează o
înrădăcinare puternică şi rapidă a marcotelor. În aceste condiţii hormonii de

270
înrădăcinare şi reglatorii de creştere se acumulează în zona umedă şi
influenţează pozitiv procesul de rizogeneză.
Temperatura solului şi aerului are de asemenea un rol important în
rizogeneză. La o temperatură de 25-27 C în sol procesul de rizogeneză se
desfăşoară cu maximă intensitate.
Fotoperiodismul şi intensitatea luminoasă, alături de ceilalţi factori
externi, influenţează înrădăcinarea în sens pozitiv sau negativ. Între
fotoperioadă, intensitatea luminoasă, temperatură, nivelul auxinelor şi a altor
reglatori de creştere există o interacţiune complexă. Dacă temperatura este prea
ridicată iar intensitatea luminoasă scăzută, nu este stimulată activitatea
auxinelor. Intensitatea luminoasă şi durata acesteia trebuie să fie suficient de
mare pentru a putea fi posibilă acumularea unei cantităţi cât mai mari de
hidraţi de carbon. Aceştia participă la formarea şi dezvoltarea rădăcinilor, însă o
parte din ei sunt folosiţi în procesul de respiraţie.
La speciile pomicole care se înmulţesc prin marcotaj, înrădăcinarea are
loc în condiţiile unei fotoperioade lungi (sfârşitul lunii iunie), când temperatura
şi intensitatea luminoasă sunt mari şi fac să crească nivelul hidraţilor de
carbon, să stimuleze sinteza auxinelor şi a celorlalţi factori endogeni cu rol în
procesul de rizogeneză. Speciile care au rădăcini iniţiale preformate
înrădăcinează indiferent de lungimea fotoperioadei.
Metode de marcotaj
În funcţie de particularităţile materialului biologic folosit şi de
modalităţile de efectuare se cunosc mai multe metode marcotaj. Acesta se poate
aplica atât la lăstari cât şi la ramuri. Marcotajul de lăstari poate fi vertical
(clasic) şi orizontal.
Marcotajul vertical (prin muşuroire) se aplică la majoritatea speciilor
pomicole care au capacitate rizogenă.
La acest tip de marcotaj (fig. 5.2) plantele mamă, care sunt marcote din
categoria biologică „prebază”, sunt plantate la distanţele de 1,50 m / 0,50 m.
Plantarea se face toamna sau primăvara. După plantare marcota se scurtează la
3-5 cm deasupra solului şi se acoperă cu un strat de 3 - 5 cm de sol reavăn. În
primul an de vegetaţie se vor aplica numai lucrări de întreţinere (6-7 praşile,
2-3 irigări, 1-2 fertilizări suplimentare, 4-5 tratamente antiparazitare la
avertizare). Din porţiunea muşuroită vor apare şi vor creşte 3-4 lăstari. În anul
al II-lea primăvara, toate ramurile de un an vor fi scurtate în cepi de 1-2 muguri
şi se

Fig. 5.2 Marcotajul vertical prin vor acoperi cu un strat de 3-5 cm de sol
muşuroire (clasic)
reavăn. nici în anul II lăstarii nu se muşuroiesc
ci se lasă să crească pentru a fortifica sistemul radicular. Pentru creşterea
acestor lăstari se vor aplica
lucrările de întreţinere ca şi în anul precedent.
Marcotiera intră în producţie în anul III. În primăvara acestui an,
înainte de pornirea în vegetaţie, toate ramurile anuale se scurtează în cepi de 1-
2 muguri şi se acoperă cu un strat de 3-5 cm de sol reavăn. Când lăstarii au
15-20 cm se face primul muşuroit prin care se acoperă cu sol reavăn şi mărunt,
1/2 din înălţimea lăstarilor.

271
 Al doilea muşuroit se face când lăstarii au crescut deasupra
muşuroiului cu încă 15-20 cm. Şi cu această ocazie se acoperă cu pământ
reavăn şi mărunt tot 1/2 din lăstar.
Al treilea muşuroit se face când lăstarii au crescut cu încă 20-25 cm
deasupra bilonului. În final, lăstarii ajung la înălţimea de 50-60 cm, din care
circa 20-25 cm sunt acoperiţi cu solul rezultat din cele trei muşuroiri (fig. 5.3).
Deoarece lăstarii destinaţi producerii de marcote înrădăcinate au
creştere apicală pe cepul rămas după scurtarea plantei mamă, aceştia sunt în
general puţini ca număr şi diferiţi ca vigoare. De regulă cei dinspre vârf sunt
foarte viguroşi, iar cei de la baza plantei rămân slabi. Această neuniformitate
duce la producţii mici de marcote STAS.
Toamna, după desfacerea bilonului, marcotele se recoltează tăindu-se la
1-2 cm de la punctul de inserţie de pe planta mamă.
Marcotajul orizontal (fig.5.3) permite obţinerea unui număr mare de
lăstari pe planta mamă, mai uniformi ca vigoare şi înrădăcinare. Ca urmare,
producţiile sunt de 150-300 mii marcote la ha, în funcţie de tipul de portaltoi.
Această metodă de marcotaj trebuie folosită în special la sâmburoase, care nu
dau rezultate corespunzătoare prin metoda marcotajului vertical. Această
metodă se pretează la fel de bine pentru speciile sămânţoase la tipurile de
vigoare mijlocie sau mare.
Marcotajul orizontal nu este
indicat pentru tipurile de
portaltoi de vigoare slabă cum
sunt M 9 şi M 27.
Această metodă de
marcotaj se deosebeşte de
marcotajul vertical prin faptul
că la plantare, marcotele se
plantează înclinate la 450 faţă
de sol şi tulpina se scurtează
la 45-50 cm.
În anul I se aplică
aceleaşi lucrări de întreţinere
ca la marcotajul vertical. Pe
porţiunea de tulpină înclinată
cresc circa 10-15 lăstari cu
numeroase frunze. Toamna,
Fig. 5.3. Marcotajul orizontal: a- după căderea frunzelor, sau
plantarea marcotelor; b- marcote în anul primăvara devreme, înainte de
I; c- orizontalizarea marcotelor; d. prima pornirea în vegetaţie, în
muşuroire a lăstarilor; e- înălţimea la care lungul rândului se sapă o
se efectuează cele trei muşuroiri. rigolă de 3-5 cm. Toate
creşterile anuale crescute pe marcota înclinată se scurtează la 1-2 muguri, apoi
marcota se aduce la orizontală pe fundul rigolei, se fixează cu cârlige din lemn
şi se acoperă cu un strat de sol de 3 - 5 cm. Trebuie acordată o mare atenţie
acestei lucrări, ca toate marcotele să fie perfect orizontale. În caz contrar, pe
eventualele curburi apar lăstari mai viguroşi, iar partea descendentă a marcotei
se usucă în timp. Ca urmare a prezenţei în anul I a unei suprafeţe asimilatoare
mare, sistemul radicular al marcotei se fortifică şi marcota poate intra în
producţie chiar în anul II.

272
 Pentru înrădăcinarea lăstarilor ce apar pe marcotele orizontalizate, baza
lor se acoperă cu pământ reavăn şi mărunt în aceleaşi momente şi acelaşi mod

Fig. 5.4. Marcotajul prin

aplecare simplu

Fig. 5.5. Marcotajul şerpuitor

Fig. 5.7. Marcotajul chinezesc

ca la marcotajul vertical.
 În toamna anului II, după căderea frunzelor, sau primăvara devreme,
înainte de pornirea în vegetaţie, se desface cu atenţie bilonul până la cordonul
orizontal, fără a-l răni, se taie cu foarfeca toate marcotele la 1-2 cm de punctul
de inserţie. Cordonul se acoperă, apoi, cu un strat de sol de 3-5 cm.
Această metodă are avantajul că recoltarea se poate face mecanizat, cu
ajutorul unei freze orizontale. Această freză taie bilonul şi o dată cu el şi
marcotele. O deosebită atenţie trebuie acordată reglării înălţimii de tăiere
pentru a nu răni cordonul orizontal şi a nu lăsa cepi prea lungi.
Marcotajul de ramuri se foloseşte pentru înmulţirea speciilor cu
ramuri lungi şi flexibile - agriş, coacăz, mur, alun, gutui. La acest tip de
marcotaj ramurile se aduc în poziţie orizontală, cât mai aproape de sol. Se
aplică primăvara devreme sau în timpul repausului vegetativ. Marcotajul prin
aplecare poate fi simplu, şerpuitor sau chinezesc.
Marcotajul simplu (fig. 5.4. constă în aplecarea unuia sau a mai multor
ramuri de un an din tufă, care au 60- 80 cm lungime. Prima curbură a
tulpinii trebuie să fie deasupra solului cu
concavitatea în jos, iar a doua curbură să fie într-
un şănţuleţ de 12-15 cm, cu concavitatea în sus.
Zona de curbură din şănţuleţ se fixează cu cârlige
şi se acoperă cu pământ.
La plantele care emit greu rădăcini
adventive, pe porţiunea acoperită cu pământ se
aplică biostimulatori de înrădăcinare, se
strangulează cu sârmă subţire, sau se efectuează
incizii în scoarţă. După înrădăcinare, toamna sau
primăvara devreme,marcotele se detaşează de
planta mamă şi se pot planta la locul definitiv.
Marcotajul şerpuitor (fig. 5.5) se poate
folosi numai la speciile care formează ramuri lungi sau foarte lungi (alun, mur).
Pentru aceasta se sapă perpendicular pe direcţia ramurii de marcotat, 4-5
şanţuri paralele, distanţate la 25 cm, în
care se introduce ramura de marcotat şi se
fixează cu cârlige pe fundul unui şanţ.
Marcotajul chinezesc se foloseşte la
înmulţirea agrişului, coacăzului, murului,
alunului, gutuiului. Pentru fiecare ramură
a plantei mamă se sapă câte un şanţ de 8 -
10 cm adâncime, în mod radiar.
În fiecare şanţ se culcă câte o ramură (fig.5.6). La început şanţurile rămân
deschise. În momentul când pe ramura culcată apar lăstari lungi de 8-10
cm, se trage în şanţ pământ mărunt şi reavăn, acoperindu-se ramurile şi baza
lăstarilor. Pe măsură ce lăstarii cresc, ei se acoperă cu pământ în 2-3 etape
ca la muşuroitul orizontal. de pământ. Până toamna, fiecare lăstar formează
rădăcini.

Pentru a nu slăbi plantele mamă se

recomandă ca numai 40 % din tulpini să
fie marcotate. Toamna, după căderea

273
frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, ramura se
scoate din pământ şi se secţionează lăsând fiecărui lăstar o porţiune din ea.
Marcotajul de vârfuri (fig. 5.8 ) se aplică în timpul perioadei de
vegetaţie şi constă în provocarea emiterii de rădăcini adventive la vârful
lăstarilor de un an. Această metodă se foloseşte cu succes la înmulţirea
soiurilor de mur sau a hibrizilor obţinuţi între zmeur şi mur.
Momentul optim pentru realizarea marcotajului de vârfuri este înainte
de formarea mugurelui terminal, dar aproape de acest moment (luna august).
Dacă marcotajul este realizat prea devreme, lăstarii pot să crească în
detrimentul înrădăcinării, iar dacă se aplică prea târziu, se obţin marcote cu un
sistem radicular slab dezvoltat.
Marcotajul aerian (fig.5.9) este practicat mai ales de amatori pentru
înmulţirea unor specii subtropicale (citrice) şi dendrologice (Ficus sp.).
Executarea marcotajului presupune alegerea unor porţiuni pe ramificaţiile
laterale. În apropierea
punctului lor de
inserţie se efectuează
câteva incizii sau inelări
ale scoarţei. Această
zonă se acoperă cu un
amestec de turbă şi
perlit în proporţie de 2:1,
Fig. 5.8. Marcotaj de vârfuri Fig. 5.9. Marcotaj aerian se înveleşte cu folie de
polietilenă şi se leagă la
ambele capete cât mai strâns.
Epoca efectuării marcotajului aerian este primăvara înainte de pornirea
în vegetaţie pentru speciile lemnoase şi vara târziu, pentru celelalte specii, pe
lăstari parţial lemnificaţi. Înrădăcinarea se produce în timp de 2-3 luni, în
funcţie de specie. După înrădăcinare lăstarii se detaşează de planta mamă,
tăindu-se sub porţiunea înrădăcinată.

5.3.2. Înmulţirea prin butaşi

Înmulţirea plantelor prin butaşi este o metodă de înmulţire vegetativă şi

se bazează pe faptul că fiecare celulă vie ce provine dintr-o plantă posedă
întregul cod genetic necesar regenerării întregului organism.
Butaşii confecţionaţi din plante sunt părţi vegetative, constituite dintr-o
multitudine de celule şi au capacitatea de a regenera părţile care lipsesc. Astfel,
butaşii de tulpină formează rădăcini adventive, butaşii de rădăcină regenerează un
nou sistem aerian, iar butaşii de frunze dau naştere la rădăcini şi lăstari noi.
Iniţierea rădăcinilor adventive are loc în majoritatea cazurilor după
confecţionarea butaşului (rădăcini induse), dar există şi rădăcini preformate
(latente) care sunt deja prezente în momentul în care se confecţionează butaşul.
Plantele care au rădăcini preformate în lăstari înrădăcinează uşor şi
rapid (coacăzul), dar cu tratamente adecvate pot înrădăcina şi butaşii de la
plantele fără rădăcini preformate.
Originea acestor rădăcini adventive este de obicei în floemul secundar
tânăr, deşi ele pot să apară şi din alte ţesuturi: raze medulare, cambiu sau
măduvă (Hartman,T.H. şi Kester,E.D.,1975).

274
5.3.2.1. Factorii care condiţionează înmulţirea prin butaşi.

Dintre factorii care favorizează sau împiedică apariţia rădăcinilor la

suprafaţă amintim structura anatomică, factorii biochimici şi factorii de mediu.
Structura anatomică a lăstarilor poate ajuta sau împiedica apariţia
rădăcinilor la suprafaţă. Unele specii şi soiuri cu înrădăcinare grea prezintă
inele continui de sclerenchim între floem şi scoarţă, ele constituind o barieră în
calea rădăcinilor. De aceea deseori se apelează la rănirea suplimentară a bazei
butaşului.
Factorii biochimici influenţează apariţia rădăcinilor adventive din
butaş deoarece procesele fiziologice care au loc în interiorul plantei sunt reglate
de diferite substanţe cu efect hormonal.
Procesele de creştere sunt reglate de auxine, gibereline şi citochinine,
care influenţează şi formarea rădăcinilor adventive. Cel mai mare efect asupra
înrădăcinării butaşilor îl au auxinele (endogene sau aplicate). Acidul 3 indolil
acetic (AIA) se produce şi pe cale naturală în plantă. Acidul indolil butiric (IBA)
şi acidul naftil acetic (ANA) au un efect mai puternic asupra înrădăcinării, însă
nu se produc în mod natural în plantă.
În plantele care înrădăcinează greu există în stare naturală şi inhibitori
de înrădăcinare (acidul abscizic), care se opun efectului auxinelor. Pe lângă
capacitatea genetică de înrădăcinare a speciilor pomicole concură şi alţi factori,
care, cunoscuţi şi dirijaţi, pot asigura randamente superioare la înrădăcinare.
Starea de nutriţie a plantei influenţează puternic asupra înrădăcinării
butaşilor recoltaţi. Prin agrotehnica aplicată plantelor trebuie să se asigure un
echilibru între elementele minerale care să ducă la o aprovizionare puternică cu
hidraţi de carbon şi un conţinut mediu sau scăzut de azot. Pentru realizarea
acestor obiective trebuie asigurate anumite condiţii: plasarea plantelor mamă în
locuri mai însorite, la densităţi mari pe rând, care să împiedice creşterile
excesive, fertilizare moderată cu azot şi echilibrată cu celelalte macro şi
microelemente.
Pentru confecţionarea butaşilor verzi se vor alege lăstarii laterali care
au un conţinut ridicat în hidraţi de carbon, iar pentru cei lemnificaţi, porţiunea
bazală a lăstarilor care este mai bogată în substanţe de rezervă (carbohidraţi).
Starea de juvenilitate (vârsta plantei mamă) influenţează foarte mult
înrădăcinarea butaşilor. Butaşii înrădăcinează mai bine când sunt recoltaţi de
la plante tinere stadial decât atunci când sunt recoltaţi de la plante mature
stadial.
Porţiunea de lăstar care se foloseşte la confecţionarea butaşilor are
mai puţină importanţă la speciile cu înrădăcinare uşoară (coacăz). La
majoritatea portaltoilor pomilor fructiferi, butaşii verzi care se confecţionează
din vârfuri de lăstari, înrădăcinează mai bine datorită substanţelor endogene
produse de mugurele terminal şi a faptului că în aceste porţiuni celulele nefiind
bine diferenţiere, pot deveni rapid celule meristematice.
La butaşii de ramură (lemnificaţi), porţiunea care dă cele mai bune
rezultate este cea bazală, datorită cantităţii mari hidraţi de carbon pe care o
conţin (fac excepţie cătina, socul etc.).
Starea de sănătate a plantelor mamă de pe care se recoltează butaşii
are mare importanţă. Frunzişul plantei trebuie să fie sănătos pentru a putea
participa cu capacitate maximă la procesul fotosintezei şi implicit la acumularea
de substanţe de rezervă. Prezenţa virozelor reduc atât procentul de înrădăcinare
cât şi numărul rădăcinilor.

275
 Perioada de timp în care se recoltează butaşii are şi ea mare
importanţă asupra înrădăcinării, cu excepţia speciilor care înrădăcinează foarte
uşor.
Butaşii lemnificaţi se recoltează în timpul repausului vegetativ, imediat
după căderea frunzelor. Pentru eşalonarea lucrărilor, rezultate bune s-au
obţinut şi în cazul recoltării butaşilor portaltoilor speciilor sâmburoase în
octombrie-noiembrie, iarna (decembrie-ianuarie) la butaşii de gutui şi cireş Colt
şi la sfârşitul iernii, înainte de pornirea în vegetaţie (februarie-martie) la butaşii
de măr (Hovard, B.H.,1982).
Cele mai bune rezultate cu butaşii verzi confecţionaţi din vârful
lăstarilor se obţin când se recoltează în perioada de creştere intensă, după
apariţia primelor frunze adevărate şi până cu puţin timp înainte de apariţia
mugurelui terminal (Parnia,P. şi colab.,1981).
Aplicarea biostimulatorilor de înrădăcinare. Unele specii pomicole,
după cum am prezentat anterior, au un conţinut în auxine endogene suficient
pentru asigurarea înrădăcinării (cătina). Pentru speciile care înrădăcinează mai
greu se recomandă aplicarea biostimulatorilor de înrădăcinare (auxine exogene)
în doze moderate, în general între 500 şi 2000 ppm.

Pentru înrădăcinarea butaşilor verzi sau lemnificaţi se folosesc: acidul

indolil butiric (IBA), acidul naftil acetic (ANA) şi acidul 3 indolil acetic (AIA).
Tratamentul cu fungicide ajută mult la înrădăcinarea butaşilor mai
sensibili la atacul diferitelor ciuperci. Fungicidele au rol de protecţie faţă de
atacul ciupercilor. Rezultate bune s-au obţinut prin tratarea butaşilor cu
Captan în concentraţie de 25 % şi cu Benomil 5 % (substanţă pură).
Apa folosită pentru umectarea substratului de înrădăcinare sau pentru
producerea ceţii artificiale nu trebuie să conţină săruri nocive. Excesul de apă
duce la putrezirea butaşilor.
Substratul de înrădăcinare trebuie să fie lipsit de ciuperci şi bacterii
dăunătoare. Trebuie să aibă o capacitate mare de reţinere a apei, dar un drenaj
bun. PH-ul trebuie să aibă valori în jur de 7.
Materialele folosite ca substrat pentru înrădăcinarea butaşilor sunt:
turba cu pH neutru, nisipul spălat de râu cu granule mari (Ø = 2-3 mm), perlit
cu granulaţie mare, rumeguş, granule de scoarţă de copac etc.
Substratul de înrădăcinare trebuie să permită accesul aerului la
rădăcinile butaşilor.
Temperatura de la baza butaşilor în substrat are efect mare asupra
înrădăcinării multor specii. Ca regulă generală, temperatura din aer (de la
vârful butaşilor) trebuie să fie cu cel puţin 2 - 3 ºC mai scăzută decât cea din
substrat, de la baza butaşilor, care la majoritatea speciilor este cuprinsă între
18 şi 27 ºC.
Lumina este mai puţin importantă la început pentru butaşii
lemnificaţi, dar este foarte importantă pentru butaşii verzi, ale căror frunze
continuă procesul de fotosinteză şi după punerea la înrădăcinare a butaşilor,
proces prin care se obţin substanţele necesare formării rădăcinilor.
Din prezentarea condiţiilor necesare realizării unei bune înrădăcinări,
butăşirea ramurilor cere mult mai puţine condiţii decât la butăşirea în verde,
însă este necesar să se recurgă la aceasta din urmă deoarece unii portaltoi se
înmulţesc mai bine prin butaşi verzi (butaşi de lăstari).

276
5.3.2.2. Înmulţirea portaltoilor prin butaşi de ramuri

Fig. 5.10 Butaşi de

ramuri:
a- simplu; b- cu călcâi;
c- cu cârlig.

Fig. 5. 11 Fasonarea şi
împachetarea butaşilor de
ramuri

Înmulţirea portaltoilor prin butaşi de ramuri este o metodă de înmulţire

rapidă şi uşoară a portaltoilor vegetativi deoarece nu necesită instalaţii speciale
de produs ceaţă artificială, iar butaşii neavând
frunze, nu sunt foarte sensibili la deshidratare.
Aceştia pot fi simpli, cu călcâi sau cu cârlig (fig.
5.10).
Materialul folosit pentru confecţionarea
butaşilor provine din plantaţiile mamă pentru
butaşi, din tulpinile marcotelor în urma fasonării
pentru plantare, marcotele rezultate în urma
tăierii la cep în câmpul I sau a marcotelor care nu
au înrădăcinat în marcotieră. La toate sursele
trebuie verificată starea fitosanitară.
Recoltarea ramurilor sau a tulpinilor de
marcote se face începând cu a doua jumătate a
lunii octombrie, după căderea frunzelor. Se
confecţionează butaşi de 18 - 22 cm
lungime, cu grosimea de 6-8 mm la bază (fig. 5.11). Butaşilor li se realizează la
 bază o tăietură oblică, lungă de 5-8 cm, urmată
de alta la vârf, tot oblică dar mai scurtă, de 3-5
La speciile cu înrădăcinare dificilă se impune ca
butaşii să aibă dimensiuni de 35-55 cm lungime.
Tăietura de la bază are drept scop mărirea
suprafeţei, stimularea formării de calus şi apoi
înrădăcinarea.
După fasonare, butaşii se clasează după
grosime, se leagă în pachete de câte 50 buc, se
tratează cu biostimulatori pentru înrădăcinare şi
se stratifică, acoperindu-se total cu nisip în
beciuri sau gropi cu nisip, în locuri adăpostite.
Peste iarnă are loc formarea calusului. La
plantare se aleg numai butaşii care au format
calus sau chiar rădăcini.
Plantarea se face în cursul lunilor
martie şi aprilie în biloane. Biloanele sunt
echidistante la 80-100 cm şi au înălţimea de 30-40 cm. Pentru plantare ele se
despică longitudinal pe jumătate, după care se plantează butaşii în poziţie
verticală, la distanţa de 5 - 10 cm unul faţă de altul, în funcţie de vigoarea de
creştere a portaltoiului sau a speciei butăşite. După refacerea bilonului, butaşii
trebuie să rămână cu un mugure afară, deasupra acestuia.
Lucrările de întreţinere constau în 5-6 praşile şi 5-8 tratamente
fitosanitare la avertizare în perioada de vegetaţie. Irigatul este absolut necesar
în scopul menţinerii în bilon a unei umidităţi permanente până când lăstarii
porniţi din muguri au atins o lungime minimă de 10-12 cm.
Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face manual pe suprafeţe mici,
sau cu plugul de scos puieţi, situaţie în care randamentul creşte foarte mult.
Producţia de butaşi înrădăcinaţi oscilează în funcţie de specie şi tipul
portaltoiului, între 80 şi 100 mii butaşi înrădăcinaţi la ha.
Cauzele principale de nereuşită la butăşirea în uscat sunt următoarele:

277
 folosirea unui material necorespunzător: butaşi prea subţiri, cu lemnul
necopt şi recoltaţi de pe ramuri îmbătrânite;
plantarea incorectă: butaşii trebuie aşezaţi în contact strâns cu solul;
drenajul insuficient al substratului;
udarea în exces care duce la putrezirea butaşilor sau neaplicarea la
timp a udărilor.

5.3.2.3. Înmulţirea prin butaşi de lăstari

Metoda înmulţirii speciilor pomicole prin butaşi de lăstari sub ceaţă

artificială s-a încercat în ultimul timp în majoritatea ţărilor cu pomicultură
avansată. Ea oferă posibilitatea înmulţirii rapide a celor mai valoroase clone de
plante devirozate prin termoterapie, portaltoi de perspectivă sau arbuşti
fructiferi.
Speciile pomicole înrădăcinează diferit de la un individ la altul în cadrul
aceluiaşi soi, clon sau biotip. Din această cauză este necesară crearea de
plantaţii mamă pentru butaşi din indivizi care au dovedit capacitate genetică de
înrădăcinare adventivă.
Procesul tehnologic de înmulţite prin butaşi de lăstari sub ceaţă
artificială cuprinde o serie de verigi foarte importante de care trebuie să se ţină
seama pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare.
Materialul biologic folosit pentru înrădăcinare îl constituie lăstarii
diferitelor tipuri de portaltoi sau soiuri, în stare erbacee sau semilemnificată,
recoltaţi în perioada de creştere intensă, din plantaţiile mamă speciale pentru
recoltarea butaşilor.
Recoltarea butaşilor se face cu o foarfecă bine ascuţită, dimineaţa
între orele 6 - 10 în zilele însorite şi pe tot parcursul zilei, pe timp noros sau
ploios. Trebuie luate toate măsurile pentru
a împiedica deshidratarea lăstarilor prin introducerea acestora în vase cu apă
proaspătă, acoperirea cu tifon umed şi transportarea rapidă la locul de
ambalare.
Ambalarea butaşilor se face în pungi de polietilenă, introducându-se
400-500 lăstari, aşezaţi pe un singur rând, cu baza acoperită cu vată, turbă sau
muşchi umed. Punga se leagă etanş, se etichetează indicându-se specia, soiul
sau tipul şi unitatea producătoare.
Transportul de la locul de recoltare la locul de butăşire se va face în
ziua recoltării, în maşini în care se va asigura
o temperatură de 2-10 ºC.
Pregătirea butaşilor în vederea
plantării pentru înrădăcinare constă în
fasonarea şi tratarea acestora cu
biostimulatori pentru înrădăcinare. Butaşii se
fasonează la o lungime de 12-15 cm,
executând o secţiune transversală netedă la
2-3 mm sub un nod şi lăsând 3-4 frunze
b
a adevărate de la vârf spre bază iar restul
frunzelor se înlătură, fără a produce vătămări
Fig. 5.12 Butaşi de lăstari : scoarţei butaşului. Este necesar ca butaşul să
a - vişin; b - agriş. aibă minim două noduri la lăstarii cu
internodii lungi şi 3-4 noduri la lăstarii cu

278
internodii scurte (fig. 5.12). Dacă lăstarii din care vom confecţiona butaşii au
lungime mai mare de 30 cm, se pot confecţiona 2-3 butaşi, asigurând lungimea,
numărul de frunze şi de internoduri fără frunze prezentate mai sus. După
fasonare, butaşii se tratează cu biostimulatori de înrădăcinare prin cufundarea
bazei butaşului pe o porţiune de 2-3 cm, timp de 10 secunde în soluţie de IBA,
AIA sau ANA, în concentraţie de 1500 - 2000 ppm. Pentru prepararea unui litru
de soluţie cu o concentraţie de 2000 ppm se iau 2 grame de biostimulator care
se dizolvă în 300-500 ml alcool etilic de 95º, la care se adaugă apă distilată
până la un litru (500-700 ml). Soluţia se pregăteşte în sticle colorate sau în vase
în care să nu pătrundă lumina.
Plantarea butaşilor se face imediat după tratarea cu biostimulatori,
în găuri adânci de 5-6 cm, făcute cu un marcator. I.C.P.P. Piteşti recomandă
distanţele de plantare de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm pe rând, revenind între
350-500 butaşi /m².
După plantare se tasează substratul în jurul butaşilor în scopul
realizării unui contact strâns între butaşi şi substrat.
Substratul de înrădăcinare, gros de 15 cm (fig. 5.13) poate fi obţinut
din următoarele amestecuri:
perlit (granule mari, cu Ø de 3-5 mm) + nisip de râu spălat (particule
mari) + turbă grosieră cu pH
neutru, în proporţii egale (1:1:1);
0rumeguş+perlit granule
mari+turbă cu pH neutru (1:1:1);
1 mraniţă cernută şi
erbicidată+criblură fină (granule
cu ø de 3-5 mm) în proporţie de
1:1;
scoarţă de copaci
măcinată grosier + perlit granule
Fig. 5.13. Secţiune printr-un pat de mari+turbă cu pH neutru în
înrădăcinare a butaşilor de ramură proporţie de 1:1:1.
turbă cu pH neutru +
nisip spălat de râu (granule cu Ø de 3 -5 mm) în proporţie de 1:1 etc. Substratul
trebuie să aibă o porozitate suficientă pentru a permite o
aeraţie bună, o capacitate bună de reţinere a apei şi un drenaj corespunzător.
Încălzirea substratului de înrădăcinare este indispensabilă pentru
reuşita butăşirii la speciile pomicole. Încălzirea se face de regulă cu ajutorul
unor rezistenţe electrice izolate, răspândite în substratul de înrădăcinare sau cu
conducte prin care circulă apă caldă. Menţinerea umidităţii este obligatorie.
Prevenirea apariţiei mucegaiurilor se face prin două tratamente cu
fungicide (Zineb sau Mancozeb în concentraţie de 0,2 %), aplicate unul
substratului, înainte de plantare şi altul butaşilor, după plantare.
Repicatul butaşilor înrădăcinaţi, se face de regulă în ghivece de
material plastic umplute cu amestec de pământ şi nisip pentru a asigura un
drenaj corespunzător. Ghivecele se ţin după repicat sub ceaţă artificială.
Timpul necesar înrădăcinării este în funcţie de specie, soi şi
asigurarea condiţiilor de înrădăcinare. Emiterea rădăcinilor are loc după 15-60
zile de la butăşire.
Călirea butaşilor începe după 10 zile de la repicatul în ghivece, prin
reducerea progresivă a intervalelor de udare, concomitent cu o aerisire
puternică a spaţiului.

279
 Recoltarea butaşilor în câmp şi plantarea pentru creştere şi
fortificare se face în ultima decadă a lunii august, plantându-se direct în
câmpul I sau în şcoala de butaşi. Imediat după plantare se face irigarea şi
fertilizarea cu azotat de amoniu în doză de 250 kg/ha substanţă brută.

Fig. 5.14. Plantă matură de căpşun cu

stoloni, rozete de frunze şi rădăcini

Pentru protejarea împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii se

face muşuroirea. În anul următor se aplică lucrările specifice câmpului I sau ale
şcolii de butaşi.

5.3.3. Înmulţirea prin stoloni

Această metodă de înmulţire este specifică căpşunului. Stolonii sunt

tulpini târâtoare lungi şi subţiri care cresc la subsuoara frunzelor pe
prelungirile anuale ale tulpinii. La început ele au o poziţie verticală, apoi se
apleacă şi se întind pe pământ. La nodurile stolonilor
se formează la partea superioară
frunze, iar pe partea inferioară, în
contact cu pământul, rădăcini (fig.
5.14). Un stolon poate forma 3 - 4
rozete, iar în funcţie de soi, o plantă de
căpşun poate forma 8 - 10 până la 20
stoloni. Formarea stolonilor în condiţii
favorabile de temperatură şi umiditate
are loc din luna iunie până toamna,
când temperatura solului scade sub 10 ºC.
Pentru asigurarea materialului săditor de căpşun cu mare valoare
biologică şi liber de boli virotice s-au creat laboratoare cu tehnică modernă care
asigură desfăşurarea celor mai multe etape din ciclul de producere a stolonilor
în condiţii septice, in vitro sau medii sterile şi izolate de reinfectare.
Eliberarea materialului iniţial se realizează prin culturi de meristeme in
vitro şi prin termoterapie.

5.3.4. Înmulţirea prin drajoni

 Drajonii sunt lăstari care provin din
mugurii adventivi de pe rădăcină sau de la baza
tulpinii. Aceştia trăiesc la început pe seama
plantei mamă iar după formarea rădăcinilor se
pot separa şi devin plante de sine stătătoare.
Toamna după căderea frunzelor drajonii se
a b separă de planta mamă. Se întâlnesc la unele
specii cum sunt vişinul, porumbarul, unele tipuri
Fig. 5.15. Înmulţirea prin de măr, unele soiuri de prun, migdal şi în special
drajoni: a - planta mamă; la zmeur (fig. 5.15).
b - drajoni. Drajonii proveniţi din mugurii adventivi
de pe rădăcină se numesc drajoni radiculari, spre
deosebire de cei care cresc la baza tulpinii unei
plante şi care se întâlnesc la prun, alun şi la
unele specii tropicale, cum sunt ananasul,
bananierul etc.
Pentru majoritatea speciilor pomicole de

280
climat temperat drajonarea, îndeosebi la portaltoi constituie un defect.
Drajonii sunt stadial tineri (posedă caracteristici juvenile) deoarece se
dezvoltă din muguri ce iau naştere din meristemele secundare ale rădăcinii.
Caracteristicile de tinereţe se exprimă printr-o vitalitate pronunţată, capacitate
deosebită de a emite rădăcini adventive şi un număr mare de ţesuturi
meristematice.
Numărul de muguri adventivi pe rădăcină poate să sporească dacă se
produc uşoare răniri pe aceasta înainte de pornirea în vegetaţie. Întreruperea
sau reducerea circulaţiei sevei prin zona traumatizată determină intensificarea
activităţii meristematice în zonele respective, ca urmare a substanţelor
hormonale şi a hidraţilor de carbon care se acumulează în aceste puncte,
conducând la o diferenţiere masivă a mugurilor adventivi şi a primordiilor
radiculare.
În practica pepinieristică această metodă se aplică cu rezultate
economice deosebit de favorabile la înmulţirea zmeurului.

5.3.5. Înmulţirea prin altoire

Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă prin intermediul căreia

sunt îmbinate intim două sau mai multe porţiuni de plante diferite, care
formează un individ nou, capabil de o viaţă independentă.
Cu toate că în ultima vreme progresele obţinute în biochimie
(biostimulatorii) şi în fiziologie (culturi de ţesuturi in vitro), permit înmulţirea
majorităţii plantelor direct pe rădăcini proprii, altoirea a rămas şi rămâne o
metodă rapidă şi optimă de înmulţire vegetativă, datorită următoarelor
considerente:
înmulţirea soiurilor şi clonelor valoroase care nu se pretează la
înmulţirea prin alte metode de înmulţire vegetativă (marcotaj, butăşire etc.);
folosirea calităţii unor portaltoi de a fi rezistenţi la condiţiile de stres din
sol sau de a modifica vigoarea pomului etc.;
folosirea unor intermediari pentru controlul vigorii şi a compatibilităţii;
grăbirea creşterii şi fructificării unor hibrizi obţinuţi din sămânţă, prin
altoirea pe pomi în vârstă sau pe portaltoi vegetativi de vigoare slabă, care
imprimă precocitate de rodire;
schimbarea sortimentului prin realtoirea în plantaţie;
refacerea pomilor cu plăgi de ger, roşi de animale sau cu lovituri
mecanice, prin altoirea în punte sau prin alipire;
testarea cu indicatori lemnoşi sau erbacei pentru depistarea unor boli
virotice.
În toate cazurile, unirea altoiului (epibiontul) cu portaltoiul
(hipobiontul) se bazează pe proprietatea ţesuturilor nou apărute (calus) de a
concreşte, dacă sunt puse în contact strâns, chiar dacă provin de la indivizi
diferiţi. În cazul altoirii cu intermediar (mezobiontul), individul nou obţinut este
format din trei porţiuni de plante diferite.
Capacitatea celor doi (trei) parteneri la formarea calusului este în
funcţie de starea fiziologică şi metoda de altoire folosită. În cazul cel mai
frecvent utilizat în producţie, când hipobiontul este o plantă înrădăcinată iar
epibiontul este un mugure sau o ramură detaşată, portaltoiul produce cea mai
mare parte a calusului care umple spaţiile dintre cei doi parteneri.
Unirea celor doi parteneri se realizează în două faze: "sudarea" şi
"vascularizarea" . În prima fază, calusul în formare dislocă pelicula izolatoare

281
iniţială formată în urma secţionării ţesuturilor, astfel că celulele hipobiontului
ajung în contact cu cele ale epibiontului. Între membranele celulelor devenite
vecine în urma dislocării peliculei izolatoare, se formează o lamelă intermediară
de protopectină care "sudează" celulele. Prin plasmodesme (prelungiri
citoplasmatice subţiri) care trec de la o celulă la alta, se realizează continuitatea
citoplasmatică între altoi şi portaltoi. Astfel, în faza de "sudare", ţesuturile noi
ale epibiontului fac corp comun cu ţesuturile noi ale hipobiontului.
În faza a doua, de vascularizare, parenchimul nediferenţiat existent
între cei doi parteneri şi unele celule apropiate cambiului încep să se dividă,
devin meristematice şi generează ţesuturi conducătoare noi: fascicule liberiene
spre exterior şi fascicule lemnoase spre interior.
În urma formării vaselor conducătoare este asigurată circulaţia
ascendentă a sevei brute şi descendentă a celei elaborate între cei doi parteneri,
care acum pot fi denumiţi simbionţi şi, implicit, este asigurată viaţa noului
organism realizat prin asociere.
Durata de timp necesară pentru desfăşurarea celor două faze diferă de
la o specie la alta şi depinde de amploarea rănilor făcute pe cei doi parteneri.

5.3.5.1. Factorii care influenţează prinderea la altoire

Factorii care influenţează asupra concreşterii la altoire sunt foarte

numeroşi şi în cea mai mare parte sunt într-o strânsă interdependenţă. Aceştia
pot fi grupaţi în factori biologici, climatici şi tehnici.
Factorii biologici
Reuşita altoirii este condiţionată de existenţa zonei generatoare
libero-lemnoase (cambiu). Aceasta este situată la limita dintre scoarţa şi
lemnul tulpinii şi când în plante există sevă, în momentul desprinderii scoarţei
de pe lemn, zona generatoare se rupe o pojghiţă rămânând prinsă de lemn, iar
alta, pe latura internă a scoarţei.
O altă condiţie pentru reuşita altoirii o prezintă existenţa
compatibilităţii între cei doi parteneri. Prin compatibilitate se înţelege modul de
a reacţiona la altoire şi convieţuirea ulterioară acestora.
Sudarea şi vascularizarea rapidă la locul de altoire denotă existenţa
compatibilităţii. Între plantele care nu sunt compatibile, sudura şi
vascularizarea nu au loc şi ca urmare nu se realizează prinderea la altoire.
Între cele două situaţii, există şi cazuri în care altoirea reuşeşte, noul
individ trăieşte, dar manifestă un grad scăzut de compatibilitate. Sunt situaţii
când altoiul creşte mai gros decât portaltoiul: la altoirea soiurilor de păr pe
gutui, a soiurilor de cireş pe mahaleb. În cazul vişinului altoit pe cireş şi a
soiurilor cu vigoare scăzută altoite pe portaltoi foarte viguroşi, altoiul rămâne
mai subţire decât portaltoiul. Sunt situaţii în care apar hipertrofii (îngroşări) la
locul de îmbinare a celor doi parteneri.
Simptomele de lipsă mai accentuată de compatibilitate au fost grupate
de Herrero în 1962 sub denumirea de incompatibilitate localizată,
incompatibilitate translocată şi incompatibilitate virotică.
Simptomele incompatibilităţii localizate sunt:
procentul redus de prindere la altoire;
dezbinare uşoară (slabă rezistenţă mecanică în punctul de sudură), ca
în cazul altoirii soiurilor de prun pe zarzăr sau la altoirea unor soiuri de cais şi
prun (Tuleu gras) pe corcoduş.

282
 Cele mai frecvente simptome ale incompatibilităţii translocate, care se
manifestă după unul sau mai mulţi ani de convieţuire sunt:
îngălbenirea sau înroşirea prematură a frunzelor toamna şi căderea lor
începând de la vârful lăstarilor;
diferenţierea prematură a mugurilor florali, urmată de înflorire
toamna;
uscarea pomilor după mai mulţi ani de viaţă.
Incompatibilitatea virotică este provocată de virusuri, este întâlnită în
special la drupacee şi la nuc.
Acest aspect se observă la altoirea soiurilor de nuc (J. regia) pe nuc
negru (J. nigra) când, după o convieţuire de 25 - 30 ani, se constată apariţia
unei zone negricioase, necrozate la locul de îmbinare între cei doi parteneri
datorată acumulării virusului CLRV.
Gradul de înrudire al partenerilor influenţează şi el compatibilitatea.
Se obţin rezultate bune în cazul altoirii a două soiuri aparţinând aceleiaşi
specii, dacă se altoieşte un soi pe specia sălbatică din care a provenit sau dacă
se altoiesc două specii aparţinând aceluiaşi gen. Rezultate bune se obţin şi în
cazul în care altoiul şi portaltoiul fac parte din genuri diferite (piersic pe
corcoduş, păr pe gutui, cais pe prun etc.).
În general, cu cât plantele sunt mai înrudite au compatibilitate mai
mare şi cu cât acestea sunt mai puţin înrudite, dau rezultate mai slabe la
altoire.
Compatibilitatea la altoire depinde foarte mult şi de vârsta plantelor
care se altoiesc. Plantele tinere dau rezultate mai bune la altoire decât plantele
mature sau bătrâne.
O altă condiţie biologică de care depinde reuşita altoirii este starea
fiziologică a partenerilor. În momentul altoirii, ţesuturile celor doi parteneri
trebuie să aibă turgescenţă normală şi o anumită cantitate de substanţe de
rezervă.
Pentru îndeplinirea acestei condiţii biologice sunt necesare următoarele
măsuri în cazul altoirii în perioada de vegetaţie:
să se micşoreze suprafaţa de evaporare a apei din lăstarii altoi prin
defoliere şi îndepărtarea vârfului erbaceu imediat după recoltare;
să se menţină altoii într-un mediu umed pentru a micşora evaporarea
apei prin stomatele lăstarilor;
altoirea să se facă foarte repede, după recoltarea altoilor, pentru ca
umiditatea fiziologică naturală să se păstreze în continuare, până la prindere.
În cazul în care altoirea se face în perioada de repaus vegetativ al
plantelor, păstrarea portaltoilor şi a ramurilor altoi se face prin stratificarea în
nisip reavăn pentru a nu se deshidrata.
Este necesară păstrarea umidităţii fiziologice a ambilor parteneri prin
muşuroire la altoirile cu mugure dormind sau ungerea cu mastic (ceară de
altoit) în cazul altoirilor cu ramură detaşată.
2. Factorii climatici
Concreşterea altoiului cu portaltoiul, ca fenomen biologic, este sub
influenţa tuturor factorilor climatici.
Temperatura joacă rolul primordial. Formarea calusului începe lent la
temperaturi în jur de +5 ºC, se accelerează în paralel cu creşterea ei, atinge un
maxim la o temperatură caracteristică fiecărei specii, iar la +32 ºC activitatea
cambiului se reduce simţitor.
În practică, cele mai bune rezultate la altoire se obţin la temperaturi
cuprinse între +18 şi + 27 ºC (Parnia,P. şi colab.,1984).

283
 La altoirile în câmp s-a constatat că nucul, cireşul, caisul şi piersicul
solicită căldură mai multă, pe când mărul, prunul şi vişinul au nevoie de mai
puţină căldură.
În cazul altoirilor la masă, la temperatura de forţare de +20 ºC se
formează un calus dens, la +30 ºC se formează repede un calus
afânat, spongios, care se detaşează cu uşurinţă, iar la temperatura de
+15 ºC, formarea calusului încetează.
Umiditatea mediului înconjurător influenţează asupra prinderii la
altoire, mai ales în fazele când celulele parenchimatice pot fi uşor deshidratate
în condiţii de uscăciune. Excesul de umiditate este şi el dăunător deoarece
favorizează instalarea mucegaiurilor şi a ciupercilor patogene.
Aerul influenţează procesul de concreştere prin conţinutul său în
oxigen. Diviziunea rapidă a celulelor şi creşterea lor sunt însoţite de respiraţie
intensă, deci de mare consum de oxigen. În lipsa acestuia, fenomenele se
desfăşoară lent sau pot fi împiedicate.
3. Condiţiile tehnice
Cele mai importante condiţii tehnice pentru reuşita altoirii sunt:
calificarea personalului care execută lucrarea;
starea de curăţenie a altoiului, portaltoiului, şi a uneltelor;
calitatea uneltelor folosite;
rapiditatea executării operaţiunii de altoire şi legare.
legarea strânsă a celor doi parteneri;
izolarea cu folie sau ceară de altoit.

5.3.5.2. Principalele metode de altoire folosite în pomicultură

Literatura de specialitate menţionează câteva sute de metode de altoire,

dar în practică se folosesc mult mai puţine. Toate metodele sunt de fapt
variante ale modului de secţionare şi îmbinare a celor doi parteneri (altoi şi
portaltoi). În funcţie de felul altoiului, metodele de altoire se pot grupa în
următoarele sisteme:
altoirea în oculaţie sau cu mugure detaşat;
altoirea cu ramuri detaşate;
altoirea prin alipire, fără detaşare;
altoirea cu ţesuturi (microaltoirea).
La primul sistem se încadrează metodele de altoire la care altoiul este
un mugure detaşat cu o porţiune de scoarţă, ţesut generator (cambiu), cu sau
fără lemn.
La al doilea sistem se grupează toate metodele la care altoiul este
constituit dintr-o ramură detaşată cu 2-3 sau mai mulţi muguri. La
altoirea prin apropiere cei doi simbionţi se alipesc, fără ca altoiul să fie detaşat
de planta mamă.
Altoirea cu ţesuturi (meristeme) se foloseşte pentru înmulţirea
materialului biologic de mare valoare. Operaţiunile de prelevare a meristemelor
şi de transplant se execută sub microscop, în mediu aseptic.
Metode de altoire cu muguri (oculaţie).
Mugurii folosiţi la aceste metode de altoire pot fi detaşaţi de pe lăstari
sau ramuri anuale.
În funcţie de momentul de altoire şi modul în care evoluează mugurii
altoiţi se cunosc două variante ale acestor metode:

284
 altoire cu muguri dorminzi (latenţi);
altoire cu muguri crescânzi (activi).
Altoirile cu muguri dorminzi (latenţi) se efectuează la sfârşitul verii
(iulie-septembrie). Mugurii rămân în stare latentă până în primăvara anului
următor. Altoirile cu muguri crescânzi (activi) se efectuează primăvara târziu
(aprilie-mai) sau vara (iunie-iulie), când portaltoiul are sevă abundentă iar
mugurii altoi pornesc în vegetaţie după 12-20 zile de la altoire.
Altoirile cu muguri prezintă următoarele avantaje:
asigură un procent mare de altoire deoarece realizează un contact intim
între zonele generatoare ale altoiului şi portaltoiului;
rana este mică şi se cicatrizează rapid;
nu este necesară acoperirea punctului de altoire cu mastic;
se face economie de ramuri altoi;
se efectuează într-o perioadă lungă de timp;
productivitatea la altoire este mare, un altoitor putând altoi 1500-2000
buc/zi.
Altoirea cu mugure dormind (latent) este generalizată în câmpul I al
pepinierei. Se execută orientativ între 20 iulie - 10 septembrie în regiunile
sudice şi 10 august - 25 septembrie în zonele subcarpatice. când scoarţa se
desface cu uşurinţă de pe lemnul portaltoiului. Ca altoi se folosesc mugurii de
pe lăstari cu un scutişor de scoarţă şi foarte puţin lemn în jurul lor. După
prindere, mugurii rămân în repaus până în primăvara următoare când încep să
crească şi formează un lăstar (varga). Lăstarii se recoltează din plantaţia-mamă
de ramuri altoi în ziua altoirii sau cu 1-2 zile înainte. Tăierile scurte din aceste
plantaţii împiedică diferenţierea mugurilor de rod. Altoirea cu muguri de rod
compromite total reuşita altoirii la speciile sâmburoase, deoarece la aceste
specii mugurii florali sunt unifuncţionali (emit numai flori).
Imediat după recoltare, lăstarii altoi se fasonează, suprimând limbul
frunzelor şi o parte din peţiol (fig.5.16), cu scopul de a reduce la maximum
pierderea apei din ţesuturi, prin transpiraţie. Din peţiolul frunzei rămâne pe
lăstar numai o porţiune lungă de circa 1 cm. Vârful lăstarului, insuficient
lemnificat şi porţiunea de la bază, care are mugurii incomplet dezvoltaţi se
suprimă. Lăstarii fasonaţi se poartă cu baza în găleţi
cu apă, muşchi umed, în cârpe ude sau în pungi de
material plastic.
Portaltoii se altoiesc într-o anumită ordine,
începând cu aceia la care circulaţia sevei încetează mai
devreme. Ordinea altoirii portaltoilor în ţara noastră
este următoarea: păr pădureţ, prun, vişin, cireş,
piersic, măr franc, mahaleb, zarzăr, gutui, corcoduş,
măr vegetativ. Portaltoii obţinuţi în ghivece se altoiesc
mai târziu deoarece de regulă nu ajung la diametrul
optim de altoire până la începerea altoirii şi îşi menţin
Fig. 5.16. Lăstarul
altoi înainte de circulaţia sevei mai târziu.
fasonare (dreapta) şi Portaltoii generativi se altoiesc la zona
după fasonare coletului, cei vegetativi la 10 -15 cm deasupra solului
şi la 60-70 cm înălţime în cazul altoirii la nivelul
coroanei (cireş, vişin, cais).
În unele ţări altoirea pe portaltoi vegetativi se face chiar la 40-50 cm
de la sol, pentru ca la plantarea în livadă, pomul să fie introdus în sol până
aproape de punctul de altoire, mai ales pentru portaltoii de vigoare slabă,
mărind astfel, ancorarea în sol. La înălţimile prezente, în scoarţa portaltoiului,

285
cu lama briceagului, se fac două tăieturi perpendiculare una pe alta, în formă
de T, adânci până la lemn (fig. 5.17). Tăietura verticală are o lungime de 3-3,5
cm, iar cea orizontală de 6-8 mm. Tăietura orizontală poate fi dreaptă (la
altoirea cu mugure dormind) sau uşor curbată (la altoirea cu mugure crescând).

După aceea se desprinde scoarţa de pe lemn cu spatula briceagului,

care se introduce sub marginile scoarţei, începând cu locul unde se întâlnesc
cele două tăieturi în formă de T. Urmează detaşarea unui mugure de pe lăstarul
altoi. La detaşarea acestuia se procedează astfel: lăstarul se ţine cu vârful spre
altoitor, cu mâna stângă, astfel ca degetul arătător să se afle sub mugurele care
se detaşează (ca punct de
sprijin). Tăietura începe cu
baza lamei briceagului, la
circa 1,5 cm deasupra
mugurelui şi se continuă
până la 1,5 cm sub mugure,
astfel ca lama să înainteze
concomitent (prin alunecare)
de sus în jos şi de la stânga
Fig. 5.17. Metode de legare a altoiului: 1 - legătură spre dreapta. Mugurele este
simplă cu nod; 2 - legătură fără nod; 3 - legătură scos împreună cu un
cu laţ; 4 - legătură în X. scutişor de scoarţă şi o
pojghiţă de lemn foarte
subţire, ca o foiţă de ţigară. Dacă lemnul este prea gros sau lipseşte, altoiul nu
se prinde.
Mugurele detaşat se introduce sub scoarţa portaltoiului, direct de pe
lama briceagului, prinzându-l de peţiol sau împingându-l de sus în jos cu
spatula briceagului. Dacă
scutişorul nu intră complet în
locaşul de pe portaltoi, partea care
rămâne afară se taie pe linia
orizontală a T-ului.
Legarea altoiului se poate
efectua prin una din metodele
prezentate în fig. 5.18.
Altoirea cu mugure
crescând sau activ (fig. 5.18. b )
se execută la fel ca cea cu mugure
dormind, însă în altă perioadă
Fig. 5.18. Altoirea cu muguri: a - cu
(primăvara târziu sau vara).
mugure dormind (latent); b - cu mugure
crescând (activ). Ramurile altoi se recoltează toamna
şi se păstrează la frigider, în
gheţării sau depozite frigorifice la
temperatura de 1-2 C. Mugurii acestor ramuri nu trebuie să fie porniţi în
vegetaţie. Această metodă este folosită mai puţin în pomicultură deoarece,
efectuându-se târziu, lăstarii care cresc din aceşti muguri nu au timp să-şi
matureze ţesuturile. Poate fi utilizată în câmpul II al pepinierei pentru altoirea
portaltoilor neprinşi la altoirea cu mugure dormind la speciile cu creştere
rapidă: cais, piersic, cireş, vişin, migdal, prun. Curent această metodă de altoire
se foloseşte la trandafir.
Altoirea cu scutişor (fig. 5.19) este o metodă ce derivă din oculaţia
obişnuită, prin îmbunătăţirile aduse de Constantinescu N. şi Popa (1964).

286
 Altoirea se face în luna august, când puieţii au minimum 8-10 mm grosime şi
sunt în plină vegetaţie, cu sevă abundentă şi cu scoarţa uşor
detaşabilă de lemn.
Scutişorul cu
mugure se scoate ţinând
altoiul cu vârful înainte şi
făcând două tăieturi în
scoarţă: una transversală la
2-3 cm deasupra mugurelui
şi una longitudinală, pe
partea dreaptă, care la 3-4
Fig. 5.19 Altoirea cu scutişor: cm sub mugure se aduce
1 - pregătirea portaltoiului; treptat în dreptul
2 - pregătirea altoiului; 3 - îmbinarea partenerilor; mugurelui, formându-se o
4 - legarea şi izolarea rănilor cu ceară de altoit. curbură. Se întoarce
ramura altoi cu vârful spre
altoitor şi se face o a treia tăietură în scoarţă, simetric cu a doua, astfel încât
cele trei tăieturi să se întretaie bine în punctele de întâlnire pentru ca scoarţa
scutişorului să se desprindă uşor de restul scoarţei.
Scutişorul se apucă cu mâna dreaptă şi, apăsând pe peţiol se răsuceşte
uşor, încât se desprinde de pe lemnul ramurii altoi. Se controlează dacă în
dreptul mugurelui a rămas fasciculul libero-lemnos sau nu (în dreptul
mugurelui este un mic orificiu). În primul caz altoiul este bun, în al doilea,
mugurele se aruncă.
Pe portaltoi se face o
tăietură sub formă de T lungă de
5-6 cm şi lată de 1,5-2 cm, în care
se introduce mugurele cu scutişor.
Se leagă foarte strâns pentru ca
între cei doi parteneri să se
realizeze contact perfect. După
altoire, puieţii se muşuroiesc cu
pământ mărunt şi reavăn,
depăşind mugurele altoi cu 3-4
cm.
Altoirea în fluier (cu
inel). Este o metodă de altoire cu
mugure folosită îndeosebi la
Fig. 5.20 Altoirea cu fluier (în inel) a- altoirea nucului în câmp (fig.
detaşarea inelului de scoarţă de pe 5.20).
portaltoi; b- detaşarea inelului de scoarţă
cu mugurele altoi; c- inel necorespunzător;
Se execută în cursul
d- inel corect detaşat. vegetaţiei, de obicei în luna august
şi constă în următoarele operaţii:
- cu ajutorul unui briceag special cu două lame paralele depărtate la 2-
3 cm una de alta (briceag bilamelar), se face o incizie în scoarţa portaltoiului şi
se desprinde inelul de scoarţă care se aruncă;
aceeaşi incizie se realizează la ramura altoi care trebuie să fie de aceeaşi
grosime cu a portaltoiului sau mai mare, având grijă ca cilindrul de scoarţă care
se detaşează să aibă un mugure dispus central faţă de tăieturile paralele;

287
 inelul scos se aşează pe portaltoi peste zona unde s-a înlăturat scoarţa
acestuia; în cazul când inelul de scoarţă este mai mare (de pe ramuri altoi mai
groase), se îndepărtează porţiunea în plus;
se leagă strâns cu rafie sau folie plastifiată şi se muşuroiesc.
Altoirea cu ferestruică (în dreptunghi) este o metodă de altoire
folosită tot la altoirea în câmp a nucului, cu ajutorul căreia Nedev (1971),
Ţurcan (1969) şi Vinogradov (1971) au obţinut rezultate mai bune comparativ
cu alte metode de altoire în oculaţie.
Cu ajutorul unui briceag cu două lame paralele se fac două tăieturi
transversale pe ramura altoi, astfel ca mugurele să fie la mijlocul porţiunii
dintre lame. Pe părţile laterale ale mugurelui se taie scoarţa longitudinal astfel
încât mugurele şi scoarţa să formeze un dreptunghi, care se scoate prin presare
şi mişcare uşoară lateral.
Cu acelaşi briceag într-o zonă netedă, se execută deasupra coletului la
portaltoi două tăieturi transversale, intersectate de două tăieturi longitudinale,
scoţând o ferestruică dreptunghiulară egală sau mai mare cu 1-2
decât cea scoasă de la altoi. În ferestruica respectivă se aşează dreptunghiul de
scoarţă care are în centru un mugure, după care se leagă strâns. Prin această
metodă pot fi altoiţi portaltoi mai groşi decât ramurile altoi.
Altoirea cu mugure cu placaj (chip budding) se foloseşte în cazul în
care portaltoii sunt prea subţiri şi nu se
poate introduce mugurele sub scoarţă,
când din cauza timpului înaintat,
circulaţia sevei ascăzut şi scoarţa
nu se mai desprinde de portaltoi.
Poate fi folosită şi la realtoirea
portaltoilor neprinşi în câmpul II sau în
cazul altoirii la masă, manual.
Se scoate mugurele cu o
Fig. 5.21. Altoirea cu mugure cu placaj
porţiune de scoarţă şi o placă de lemn
(chip budding): 1 - pregătirea lungă de circa 3,5 cm lungime şi 2-3
portaltoiului; 2 - pregătirea altoiului; mm grosime care la capătul de jos se
3 - îmbinarea partenerilor; 4 - legarea şi ascute sub formă de pană (fig.5.21).
izolarea rănilor cu ceară. De pe portaltoi se scoate o
porţiune de scoarţă cu o placă de lemn
egală cu cea a altoiului. Pentru aceasta, la baza locului de altoire se face o
tăietură oblică în jos, apoi la circa 3,5 cm deasupra acesteia se începe o tăietură
longitudinală, care se aduce în jos până se uneşte cu cea bazală. Altoiul se
aşează apoi în tăietura de pe portaltoi, în aşa fel ca scoarţa acestora şi zonele
cambiului să se suprapună, apoi se leagă având grijă de a nu deplasa altoiul
într-o parte.
La altoirile de primăvară mugurele având mai mult lemn, altoiul creşte
mai repede şi până în toamnă atinge dimensiunile STAS.
Altoirea cu dublu scut se foloseşte pentru scurtarea timpului de
producere a pomilor altoiţi la soiurile care necesită intermediari. Se practică la
soiurile de păr incompatibile cu gutuiul.
Metoda este oculaţia obişnuită cu mugure dormind, cu deosebirea că în
tăietura sub formă de T executată în portaltoi se introduce mai întâi un scut
fără mugure gros de circa 1,5 mm recoltat de la un soi care are rolul de
intermediar, apoi scutul cu mugurele altoi. Legătura se execută ca la altoirea
obişnuită, cu menţiunea că este absolut obligatoriu ca straturile cambiale ale
celor două scuturi să se suprapună.

288
 Metode de altoire cu ramuri
În funcţie de poziţia altoiului faţă de portaltoi şi a modului de îmbinare
a celor doi parteneri, aceste metode se clasifică în altoiri terminale sau în cap de
altoire şi laterale. Fiecare din aceste metode se împart la rândul lor în altoiri în
lemn şi altoiri sub scoarţă.
Metode de altoire cu ramură detaşată în lemn
La aceste metode de altoire altoiul este un lăstar sau o ramură de un an
cu 2-3 muguri. Pentru îmbinarea altoiului cu portaltoiul şi pentru
suprapunerea zonelor generatoare este necesară secţionarea ţesuturilor
liberiene şi lemnoase ale ambilor parteneri.
Perioada optimă de altoire cu ramură
detaşată în lemn este primăvara devreme,
după trecerea pericolului gerurilor mari,
calendaristic, în februarie-martie. Pentru
procent mare de prindere, altoirile trebuie
efectuate în apropierea momentului pornirii în
vegetaţie.
Ramurile altoi se recoltează toamna
după căderea frunzelor şi păstrate până la
Fig. 5.22. Altoirea în copulaţie altoire la temperatura de 1-2 C, stratificate în
simplă:
nisip umed sau în camere frigorifice ambalate
1-pregătirea portaltoiului;
în pungi de polietilenă.
2- pregătirea altoiului;
3- îmbinarea partenerilor; Altoirea în copulaţie simplă (fig.
4- legarea şi izolarea rănilor 5.22) este o metodă de altoire cu ramură
cu ceară detaşată care se foloseşte pentru realtoirea
portaltoilor neprinşi în câmpul II precum şi la
altoirea la masă.
La această metodă este necesar ca atât portaltoiul cât şi altoiul să aibă
aceeaşi grosime, de dimensiuni cuprinse între 6 şi 15 mm. Portaltoiul se
scurtează la înălţimea de altoire dorită apoi se execută o tăietură oblică lungă
de 2 - 3 ori cât diametrul acestuia. Tăietura trebuie să fie executată dintr-o
trăsătură a briceagului, netedă şi perfect plană. Se alege apoi ramura altoi de
aceeaşi grosime şi din partea opusă
unui mugure se face o secţiune
identică cu cea a portaltoiului.
Ramura altoi se scurtează la 3
muguri şi se fixează pe portaltoi în
aşa fel încât zonele generatoare de la
ambii parteneri să se suprapună.
După fixarea altoiului, se leagă
strâns şi se acoperă cu ceară de
altoit, inclusiv secţiunea superioară
a ramurii altoi.
Altoirea în copulaţie
perfecţionată este asemănătoare cu
copulaţia simplă şi se practică la
Fig. 5.23. Altoirea în copulaţie altoirea atât în câmpul II cât şi
perfecţionată: a- unghiul de secţionare altoirea la masă a tuturor speciilor
pentru realizarea penei; b- ramură pomicole. Şi la această metodă cei
altoi secţionată; c- portaltoi secţionat; doi parteneri trebuie să aibă aceeaşi
d- îmbinarea partenerilor şi legarea; grosime.
e- izolarea rănilor cu ceară. În scopul realizării unei

289

Fig. 5.24. Altoirea mecanizată: a -
nut şi feder; b - omega.
îmbinări cât mai solide şi a unei zone de
contact mai mare, se execută cu
briceagul atât în portaltoi cât şi în altoi,
câte o pană de îmbinare suplimentară
(fig.5.23). Se aşează lama briceagului în
treimea superioară a secţiunii oblice şi
se trage de la stânga la dreapta cu
apăsare de sus în jos, până aproape de
baza secţiunii oblice, atât în portaltoi cât
şi în altoi, realizând penele suplimentare
de îmbinare. Înainte de a fi scoasă lama

briceagului se înclină puţin spre altoitor, pentru a deschide penele şi a uşura

îmbinarea. Se îmbină apoi altoiul cu portaltoiul prin alunecare până când
zonele generatoare se suprapun perfect, după care se leagă strâns şi toate rănile
se ung cu mastic.
Pe baza acestor principii s-au realizat maşini care execută altoirea în
copulaţie:
altoirea în scăriţă;
altoirea în nut şi feder;
altoirea în omega.
Aceste metode au numele după forma secţiunii pe care diferitele tipuri
de maşini le realizează la cei doi parteneri (fig. 5.24).
Tipurile de maşini utilizate sunt:
- M.P.7, M.Z.K.C.E-3, R.M. T.P-1,
T.P-2, I.C.P (scăriţă);
- T.P-2 (nut şi feder);
- P.M.O, M.A-2 (omega).
Altoirea în semicopulaţie simplă
se foloseşte în câmpul II şi III al pepinierei
Fig. 5.25. Altoirea în
sau în livadă, atunci când portaltoiul este
semicopulaţie simplă
mai gros decât altoiul. Pentru realizarea unei
îmbinări corespunzătoare diametrul
portaltoiului poate fi de maximum 2-3 ori mai mare decât al altoiului.
Pentru a obţine suprafeţe de îmbinare egale, portaltoiul se secţionează
numai pe o porţiune egală cu diametrul altoiului (fig. 5.25).
Pregătirea altoiului este identică cu cea de la copulaţia simplă.
Pentru a mări stabilitatea îmbinării, pana altoi poate fi pregătită cu
călcâi. Îmbinarea se face urmărind suprapunerea perfectă a zonelor
generatoare.
Altoirea în semicopulaţie
perfecţionată este asemănătoare cu altoirea
în semicopulaţie simplă. Se deosebeşte de ea
prin aceea că pe fiecare secţiune se mai
execută câte o pană de îmbinare care
măreşte suprafaţa de contact dintre zonele
generatoare ale celor doi parteneri şi asigură
Fig. 5.26. Altoirea în
o mai mare stabilitate îmbinării. Modul de
semicopulaţie perfecţionată
realizare a penelor este similar cu cel
prezentat la altoirea în copulaţie perfecţionată. Altoiul poate fi fasonat cu sau
fără călcâi (fig. 5.26).

290
 Altoirea în despicătură este cea mai veche metodă de altoire sau
supraaltoire a pomilor în livadă fie pe trunchi (când este mai subţire), fie pe
ramuri cu diametrul de 1-8 cm la speciile sămânţoase sau 1-6 cm în cazul
sâmburoaselor. Peste aceste dimensiuni rănile nu se mai cicatrizează
corespunzător. Se practică cu rezultate bune primăvara devreme, în fenofaza de
umflare a mugurilor vegetativi la portaltoi. Este o metodă folosită des şi la
altoirea la masă.
Se retează orizontal
portaltoiul într-o zonă cât
mai dreaptă şi cu scoarţa
cât mai netedă, după care
secţiunea se netezeşte cu
cosorul (în cazul
portaltoilor sau a ramurilor
groase). Cu ajutorul
despicătorului (fig. 5.27) se
despică în două sau patru
părţi, în funcţie de
grosimea portaltoiului.
Adâncimea despicăturii
Fig. 5.27. Altoirea în despicătură
trebuie să fie puţin mai
a- modul de tăiere cu despicătorul pentru
despicarea portaltoiului; b- modul de deschidere a lungă decât lungimea penei
despicăturii ; c- ramură altoi secţionată sub formă altoiului. Altoiul se
de pană simplă şi cu călcâi ; d- modul de îmbinare pregăteşte la bază sub
a altoiului în portaltoi ; c- secţiune transversală formă de pană dublă
prin punctul de altoire (1- îmbinare corectă ; 2-3 - asemănătoare unei lame de
îmbinare necorespunzătoare). cuţit, având muchia care va
veni în afară mai groasă, iar cea dinspre interior mai subţire. Cele două tăieturi
care formează pana se execută cu briceagul dintr-o singură tăietură. Ele pleacă
de o parte şi de alta a unui mugure, cu puţin mai sus decât acesta şi se
întâlnesc la 4-5 cm mai jos. Ramura altoi se scurtează la trei muguri cu
foarfeca.
După ce portaltoiul şi altoiul au fost pregătiţi, se introduce ciocul
despicătorului, se lărgeşte despicătura şi se introduce altoiul cu muchia mai
groasă spre exterior, astfel ca zonele cambiale de la portaltoi şi altoi să se
suprapună. După fixarea altoilor (2 sau 4, în funcţie de numărul despicăturilor)
se leagă strâns şi se unge cu mastic atât capul de altoire cât şi capetele
ramurilor altoi. În cazul portaltoilor groşi, stabilitatea altoilor este asigurată
chiar fără legarea acestora.
Epoca optimă de altoire este luna martie şi începutul lunii aprilie, cu
ramuri altoi recoltate din toamnă.
Altoirea în despicătură la vârf se foloseşte curent la altoirea în verde
sub ceaţă artificială.
Puieţii portaltoi se produc la ghivece în spaţii protejate. Se face o
secţiune longitudinală prin vârful portaltoiului care se defoliază în prealabil.
Altoiul se fasonează sub formă de pană dublă, cu lungimea de 1-1,5 cm. Se
folosesc la altoire numai vârfurile de creştere deoarece segmentul al doilea din
lăstar este prea gros pentru a se putea suprapune exact cu secţiunile de la
portaltoi.
Legarea portaltoilor se face cu fir de bumbac umectat, pe o porţiune de
1,5-2 cm, după care ghivecele cu puieţii altoiţi se introduc în solarii cu ceaţă
artificială.

291
 Altoirea în triangulaţie este utilizată pentru realtoirea portaltoilor
neprinşi în câmpul II, la altoirea unor specii de arbori şi arbuşti ornamentali,
sau la supraaltoirea pomilor mai în vârstă, cu condiţia ca portaltoiul (capul de
altoire) să nu aibă mai mult de 3-4 cm în diametru.
Pentru realizarea capului de altoire se retează portaltoiul, apoi cu ajutorul
briceagului se execută două incizii în formă de V, lungi de 3-5 cm, încât să se
decupeze o
prismă triunghiulară
(fig.5.28). Unghiul sub care
se întâlnesc cele două
secţiuni trebuie să fie mai
mic de 90.
Altoiul se fasonează
sub formă de pană
triunghiulară lungă de 3-5
cm. Cele două tăieturi care
formează pana pornesc de o
Fig. 5.28. Altoirea în triangulaţie parte şi de alta a unui
a- portaltoiul retezat şi cu secţiunea netezită; mugure şi mai sus decât
acesta, îmbinându-se la bază
b- pana altoi văzută din spate şi din faţă; c- modul
după 3-5 cm, ascuţit
de secţionare al portaltoiului; d- modul de triunghiular. Fasonarea
îmbinare a altoiului cu portaltoiul; e- secţiune altoiului trebuie făcută în
transversală prin zona de altoire (1, 3- îmbinare aşa fel încât zonele cambiale
defectuoasă). ale partenerilor să se
suprapună perfect. mura
altoi se scurtează la trei muguri, se leagă strâns şi se ung cu mastic toate
ramurile.
Timpul de execuţie este primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, la
masă sau în câmp, cu ramuri recoltate din toamnă şi păstrate corespunzător
până în momentul altoirii.
Metode de altoire în lemn laterale
Acestea se fac în tăietură dreaptă,
oblică sau cu placaj, folosindu-se
la realtoirea pomilor la nivelul
coroanei, pentru realizarea
unghiurilor de creştere dorite,
pentru completarea ramurilor
care lipsesc din coroana pomilor,
pentru proiectarea coroanei în
anumite situaţii, sau la speciile
dendrologice cu creştere slabă.
Se execută pe o porţiune netedă
Fig. 5.29 Altoire cu ramură detaşată în de tulpină sau ramură, altoiul
lemn, în tăietură dreaptă: a-ramură altoi
trebuind să aibă diametrul mai
secţionată, văzută din faţă şi din profil;
modul de efectuare a tăieturii drepte în mic decât al portaltoiului.
portaltoi; modul de îmbinare al altoiului cu Pe portaltoi se execută cu
portaltoiul. briceagul tăieturi laterale de sus
în jos, atât în scoarţă, cât şi în
lemn.

292
 După modul cum se efectuează tăietura în portaltoi, aceste metode pot
fi: altoiri cu ramură detaşată în lemn laterale în tăietură dreaptă (fig.5.29), în
tăietură oblică şi cu placaj.
Toate aceste metode se efectuează în februarie-martie, înainte de
pornirea în vegetaţie a portaltoilor, cât mai aproape de acest moment, cu ramuri
recoltate toamna şi păstrate corespunzător.
Metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă
Aceste metode se practică atât pentru realtoirea portaltoilor neprinşi în
pepinieră cât şi pentru altoirea în coroană a pomilor mai bătrâni.
După locul de plasare a ramurii altoi, metodele de altoire se clasifică în
altoiri terminale sub scoarţă şi altoiri laterale sub scoarţă.
Ele se execută primăvara după pornirea în vegetaţie a portaltoilor (când
se desprinde scoarţa) cu altoi păstraţi la frig (neporniţi în vegetaţie).
Altoirea sub scoarţă terminală simplă. La locul de plasare al
altoiului al altoiului, portaltoiul poate avea grosimea de 2-8 cm şi trebuie să
aibă scoarţa netedă pe o lungime de 5-6 cm. Portaltoiul se retează cu fierăstrăul
şi cu cosorul se netezeşte capul de altoire. Cu briceagul se execută o tăietură
longitudinală pe o lungime de 4-5 cm şi se dezlipeşte scoarţa cu ajutorul
spatulei, de o parte şi alta a tăieturii.
La partea opusă unui mugure de pe ramura altoi se execută o tăietură
oblică, dreaptă, netedă şi lungă de 4 - 5 cm, iar la partea superioară se
scurtează la 2-3 muguri, Se introduce altoiul sub scoarţa portaltoiului până la
partea superioară a secţiunii, apoi se leagă şi se ung cu mastic toate rănile.

Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă terminală perfecţionată

se deosebeşte de precedenta prin modul de pregătire a altoiului şi de îmbinare a
acestuia cu portaltoiul.
Altoirile cu ramură detaşată sub scoarţă laterale se utilizează în
special pentru realtoirea pomilor maturi cu păstrarea scheletului. Folosind
aceste metode de altoire, şarpantele şi subşarpantele se pot garnisi cu ramuri
altoi la distanţele şi în poziţiile dorite. Cu altoirile terminale nu se poate realiza
acest lucru deoarece capul de altoire se face dintr-o ramură crescută deja şi
care nu totdeauna se află la
distanţa şi poziţia
corespunzătoare.
Portaltoii se pot altoi
lateral sub scoarţă atunci
când au grosimi de 2-12 cm
sau chiar 20 cm.
După forma tăieturii în
scoarţa portaltoiului, metodele
pot fi în T,  (L întors)
(fig.5.30) sau D.
Altoirea în punte se
Fig. 5.30. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă, practică în cazul când scoarţa
laterală în  (L întors). pomilor din livadă a fost
a- modul de pregătire al portaltoiului; b- ramură distrusă de rozătoare sau
altoi fasonată, văzută din diferite poziţii; c- modul
zdrobită de mijloace de lucru
de îmbinare a altoiului sub scoarţa portaltoiului.
sau de transport.
Pe trunchiul sănătos
al pomului, deasupra părţii vătămate se fac incizii în scoarţă sub formă de T
răsturnat sus şi T jos, sau ca la altoirea cu placaj, iar altoiul se pregăteşte sub

293
formă de pană simplă, respectiv cu pană ca la altoirea cu ramură cu placaj.
Punctele de altoire, după legare precum şi rana de pe trunchi se ung cu mastic.
Ramurile altoi trebuie aşezate cu polaritatea normală. În funcţie de grosimea
pomului şi mărimea rănii se pot pune 1- 8 altoi.
Altoirea prin alipire sau apropiere. Condiţia principală pentru
reuşita acestei metode de altoire este ca cele două ramuri să fie fasonate şi lipite
astfel încât zonele generatoare să se suprapună, iar după prindere, una din ele,
considerată altoi, să fie desprinsă de planta mamă prin tăiere sub locul de
altoire. Până la prindere, cei doi simbionţi trăiesc separat, fiecare pe propria
plantă mamă.

5.3.5.3. Unelte şi materiale folosite la altoire

Pe lângă ceilalţi factori care contribuie la reuşita altoirii, uneltele

folosite au şi ele un rol important. Atât pentru pregătirea operaţiei de altoire, cât
şi pentru altoirea propriu-zisă, realizată prin diferite metode, se folosesc unelte
speciale ca: fierăstraie de pomi, foarfeci de grădină, bricege de altoit, cosoare,
despicătoare, ciocane de lemn, gresii şi arcere pentru ascuţit bricegele, curele
de tras bricegele, materiale de legat şi fixat altoii, materiale pentru izolarea
rănilor etc.
Fierăstraiele se folosesc la retezarea ramurilor mai groase, când se
fasonează portaltoii şi se realizează capetele de altoire, precum şi la tăierea
cepilor groşi.
Foarfecile de grădină servesc la tăierea ramurilor şi tulpinilor mai
subţiri, pentru realizarea capetelor de altoire, pentru tăierea la cep a puieţilor
altoiţi, la fasonarea puieţilor şi marcotelor, la recoltarea altoilor, proiectarea
coroanei etc. O foarfecă bună trebuie să taie fără să zdrobească ţesuturile, să
lase răni netede şi să-şi păstreze tăişul timp îndelungat.
Bricegele de
altoit (fig.5.31) sunt
uneltele cele mai
importante pentru
altoitor. Ele servesc la
executarea secţiunilor, la
dezlipirea scoarţei de pe
portaltoi şi la pregătirea
altoilor. Bricegele de
altoit pentru diferitele
metode de altoire sunt:
briceag oculator,
copulator, universal şi
Fig. 5.31 Unelte folosite la altoire bilamel. Bricegele
a- bricege (diferite modele); b- foarfecă; c- cosor; trebuie să fie ascuţite
d- despicător cu cioc; e- ciocan de lemn. perfect, să taie ca un
brici de bărbierit, lama
să nu se oxideze, iar tăişul să se menţină cât mai mult.
Cosoarele servesc la tăierea cepilor, a lăstarilor anticipaţi şi la netezirea
rănilor tăieturilor făcute cu fierăstrăul.
Despicătorul este un fel de cuţit la care lama se termină cu un cioc.
Despicătorul serveşte la altoirea cu ramură detaşată, unde se execută

294
despicătura la capetele de altoire mai groase. Cu ajutorul ciocului se deschide
despicătura pentru a putea introduce ramura altoi.
Ciocanele de lemn se folosesc la executarea despicăturilor cu ajutorul
despicătorului.
Pentru altoirea la masă cu ramură detaşată de folosesc maşini de altoit
şi execută altoire în scăriţă, nut şi feder sau omega.
Fixarea şi legarea altoilor de portaltoi se realizează cu ajutorul
materialelor de legat şi fixat ca: rafie, tei topit, fibre de cânepă, fire de bumbac,
benzi de folie de polietilenă plastifiată, cuie subţiri, ace cu gămălie etc.
Pentru a feri rănile produse pe portaltoi de uscăciune sau pătrunderea
apei, se aplică peste aceste răni un mastic (ceară de altoit) compus din mai
multe ingrediente. Masticul trebuie să se poată aplica uşor, să nu crape la
temperaturi scăzute, să nu curgă la temperaturi ridicate şi să nu fie toxic
pentru ţesuturile pomilor.
După modul de preparare şi folosire se disting: masticuri la cald şi
masticuri la rece. Ca ingrediente pentru prepararea masticului se folosesc
răşina, sacâzul (colofoniul), parafina, ceara de albine, smoala, seul, cenuşa fină,
alcoolul industrial, cleiul de peşte, uleiul de in, negrul de fum, ocru etc.
Prezentăm în continuare câteva reţete de mastic, recomandate de
diferiţi autori sau folosite în practica pomicolă.
Mastic la cald
750 g sacâz 1250 g răşină
100 g ceară de albine 750 g parafină
I II
140 g seu de vacă 250 g seu de vacă
10 g ocru sau cenuşă 50 g ocru sau cenuşă
200 g parafină 700 g smoală
600 g răşină 150 g parafină
III IV
100 g seu 100 g ceară de albine
100 g ocru sau cenuşă 50 g ocru sau cenuşă
2500 g răşină 800 g sacâz
350 g ceară de albine 100 g ceară de albine
V VI
250 g ulei de in 100 g ulei de terebentină
30 g negru de fum
500 g răşină 600 g sacâz
300 g ceară de albine 250 g seu
VII 100 g seu VIII 50 g smoală
20 g ocru 60 g ceară de albine
40 g cenuşă
800 g sacâz 800 g smoală
100 g ceară de albine 200 g ceară de albine
IX X
60 g seu
40 g ocru

Prepararea masticului la cald. Se topesc toate substanţele grase din

reţetă şi când s-au răcorit se amestecă celelalte ingrediente (ocru sau cenuşă),
amestecând pentru o bună omogenizare. După omogenizare, se toarnă într-un
vas cu apă, apoi se frământă bine pentru a-l uniformiza şi a scoate apa din
interior, apoi se împarte în calupuri şi se pune la păstrare.
Înainte de întrebuinţare, masticul se sparge în bucăţi mici, se încălzeşte
până devine vâscos, apoi se foloseşte.
Prepararea masticului la rece. Se topesc şi se omogenizează
componentele reţetei, cu excepţia alcoolului industrial, care se introduce în
amestec după ce temperatura masei vâscoase scade la 45-50 C. Se amestecă
cu o lopăţică până se obţine o pastă omogenă, după care se pune în cutii bine

295
închise şi se foloseşte fără a fi încălzit. În cazul când masticul este prea tare, se
încălzeşte din nou şi se mai adaugă smoală sau sacâz, care au fost topite în alt
vas.

Mastic la rece
250 g parafină 615 g răşină
250 g smoală 50 g smoală
250 g ocru 35 g seu
I 10 g ceară de albine II 40 g ceară de albine
140 g alcool industrial de 90 55 g cenuşă
35 g ocru
170 g alcool industrial de 90
730 g sacâz 400 g sacâz
75 g seu 200 g ceară de albine
III IV
75 g ceară de albine 100 g seu de oaie
120 g alcool industrial de 90 90 g alcool industrial de 90
1000 g răşină 830 g sacâz
1000 g seu 30 g seu de oaie
V 1000 g ceară de albine VI 15 g smoală
50 g alcool industrial de 90 25 g cenuşă
90 g alcool industrial de 90

Există şi masticuri de mână care nu se încălzesc şi se dau cu degetul pe

zona altoirii. Se prepară încălzind împreună patru părţi de răşină, două părţi de
ceară de albine şi o parte ulei de in. După ce ingredientele s-au amestecat, se
toarnă în apă rece. După răcire se frământă cu mâna până când compoziţia
devine galbenă, clară. Se păstrează în hârtie parafinată.

5.3.6. Înmulţirea prin micropropagare in vitro

Înmulţirea in vitro, domeniu de vârf în ştiinţele biologice, constă în

obţinerea de noi indivizi pe un mediu artificial în condiţii aseptice, din porţiuni
foarte mici de plantă, cum ar fi embrioni, seminţe, calus, antere, meristeme de
0,1-0,5 mm, vârfuri de lăstari etc.
Tehnica de înmulţire in vitro a unui material biologic valoros,
comparativ cu metodele clasice de înmulţire vegetativă, prezintă o serie de
avantaje:
- se obţine un număr mare de plante, plecând de la porţiuni mici, într-
un timp foarte scurt;
nu există dependenţă faţă de factorii
climatici, înmulţirea putându-se desfăşura pe
toată durata anului;
se obţine foarte repede, la nivelul
necesarului, un material biologic foarte
valoros, recent creat;
asigură conservarea plantelor aflate în
diferite stadii de microînmulţire, în spaţii
Fig. 5.32 Schema unui frigorifice, pe o perioadă lungă de timp.
mugure de la care s-a Metoda constă în extragerea unui
prelevat meristemul apical, explant (fig. 5.32) în condiţii aseptice, sub
în vederea divizionării prin hote cu flux de aer laminar care se trece pe
microînmulţire. un mediu de cultură cu agar, cu compoziţie
specifică etapei pe care o parcurge.

296
 Complexul pentru înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro este
alcătuit din patru mari compartimente:
biodepozitarul cu material biologic valoros liber de boli virotice şi
micoplasme;
laboratorul cu spaţii de producţie şi cercetare;
sere pentru aclimatizare;
câmpuri pentru înmulţirea superelitei.
Fluxul tehnologic din cadrul complexului cuprinde mai multe etape.
Stabilirea materialului biologic ce trebuie introdus în biodepozitar.
Aici se asigură păstrarea sănătăţii şi autenticităţii materialului biologic cu
caracteristici agrobiologice superioare. De aici se preleveavă materialul pentru
micropropagare in vitro.
Prepararea mediilor de cultură se realizează în spaţiu amenajat în
cadrul laboratorului. Vitaminele şi hormonii se păstrează în frigider unde
temperatura se poate regla până la - 20 C, iar sărurile minerale în frigidere cu
posibilitatea de reglare până la 0 C. În funcţie de felul plantei se alege mediul
de cultură respectiv, care se prepară dintr-o soluţie mamă ce cuprinde toate
macro- şi microelementele şi o altă soluţie care conţine vitamine, hormoni şi alţi
compuşi organici.
Sterilizarea vaselor cu mediile de cultură se face în general prin
metoda de autoclavizare, la o temperatură de 120 C, timp de 15 - 20 minute.
Fragmentarea şi transplantarea materialului pe mediul de
cultură. Materialul biologic prelevat de pe plantele din depozitar se sterilizează,
apoi se prelevează grupul de meristeme sau organul respectiv care se plasează
pe medii de cultură.
Creşterea şi înrădăcinarea materialului micropropagat are loc în
camere de creştere dotate cu instalaţie de condiţionare a aerului şi iluminare,
care permite realizarea şi menţinerea unei temperaturi specifice fazei respective.
Aclimatizarea şi creşterea materialului obţinut  in vitro . Plantele
înrădăcinate în mediul de cultură se scot din vase, se spală de mediul în care s-
au format şi se transplantează în ghivece, într-un amestec din turbă şi perlit în
proporţie de 1:2 şi se trec în sere prevăzute cu instalaţii de dirijare a
temperaturii şi umidităţii. Plantele crescute şi fortificate se trec în câmpul de
înmulţire.
Un alt foarte mare avantaj al micropropagării in vitro îl constituie
eliberarea pomilor de boli virotice şi se bazează pe faptul că vârfurile de creştere
sau meristemele, cu celule nediferenţiate, nu sunt în general infestate cu
particule virale sau micoplasme, chiar dacă în ansamblu, organismul este
bolnav.

5.4. Tehnologia obţinerii portaltoilor pe cale generativă

Portaltoii generativi se obţin din sâmburi şi seminţe. Datorită faptului
că marea majoritate a soiurilor sunt alogame, embrionii sunt heterozigoţi şi ca
urmare, puieţii ce se obţin, prezintă o mare
variabilitate genotipică şi fenotipică. Pentru a obţine puieţi mai uniformi,
însuşire valoroasă pentru pepinierist şi pomicultor, se recomandă folosirea unor
seminceri cu un procent ridicat de autofertilitate sau prin plantarea izolată a
livezilor de seminceri şi asigurarea pentru acestea a unor polenizatori valoroşi
care asigură în F1descendenţe uniforme.

297
 Materialul semincer necesar obţinerii puieţilor portaltoi la toate speciile
trebuie obţinut numai din plantaţii mamă de seminceri.
Organizarea plantaţiilor mamă de seminceri în pepiniere prezintă
următoarele avantaje:
se înfiinţează cu material biologic liber de viroze, valoros, din portaltoi
omologaţi sau admişi la înmulţire;
polenizatorii folosiţi pot îmbunătăţi calitatea portaltoilor, în special
uniformitatea acestora;
recoltarea fructelor se poate face la momentul optim, când sămânţa este
matură;
recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor se poate face mecanizat,
reducându-se preţul de cost şi se poate valorifica superior pulpa fructelor
obţinându-se venituri suplimentare.

5.4.1. Înfiinţarea, întreţinerea şi exploatarea plantaţiilor de

seminceri

Plantaţia de seminceri este un sector al pepinierei care concură la

obţinerea materialului săditor pomicol sănătos şi de valoare biologică ridicată.
Amplasarea plantaţiei se face de regulă în parcele izolate care nu se
include în asolamentul pepinierei. Unele specii care nu necesită tratamente
fitosanitare multe (mahaleb, zarzăr, corcoduş) pot fi amplasate pe marginea
gardului împrejmuitor al pepinierei.
Pregătirea terenului constă în:
0 fertilizarea de bază cu 30 - 40 tone gunoi de grajd/ha, 500 - 600
kg/ha superfosfat şi 150 - 200 kg/ha sare potasică înainte de desfundat, care
se face la adâncimea de 60 - 70 cm;
desfundatul la 60-70 cm;
discuit de 3-4 ori şi nivelat;
0pichetatul terenului.
Materialul săditor destinat plantaţiilor de seminceri trebuie înmulţit
prin altoire folosindu-se ramuri altoi din portaltoi omologaţi şi înscrişi în lista
oficială.
Numărul de seminceri se calculează în funcţie de necesarul anual de
sâmburi sau seminţe, având în vedere randamentul ce se obţine de la fiecare
portaltoi.
Plantarea pomilor se face după fasonare care constă în scurtarea
rădăcinii principale la 20 - 25 cm, a celor subţiri la 1 - 2 cm,
a celor vătămate deasupra rănii şi după mocirlire. Plantarea se recomandă să se
facă toamna deoarece rădăcinile vin în contact mai bun cu pământul, rănile se
vindecă şi pomii pornesc mai repede în vegetaţie. Adâncimea de plantare trebuie
să fie cea la care pomii au crescut în pepinieră.
Distanţele de plantare sunt în funcţie de specificul agro-biologic al
semincerului şi portaltoiului pe care este altoit, de condiţiile de climă şi sol ale
zonei, de forma de coroană şi de modul de întreţinere a solului. Distanţele
orientative pentru plantarea semincerilor este următoarea:
pentru speciile măr, gutui, piersic, zarzăr şi vişin : 4/4 m, cu trunchiul
de 60 cm, revenind 625 pomi/ha;
pentru speciile păr, prun, corcoduş, mahaleb şi castan : 5/4 m, cu
trunchiul de 80 cm, revenind 500 pomi/ha;
0pentru cireş : 5/5 m, cu trunchiul de 80 cm, revenind 400 pomi/ha.

298
 Dacă recoltarea se face mecanizat, distanţele se stabilesc în funcţie de
dispozitivele utilizate şi a utilajelor folosite la recoltare.
În aceste plantaţii după 3-4 ani va fi suprimat axul pentru limitarea
înălţimii pomilor, iar pe direcţia rândurilor coroana se va aplatiza prin tăieri
pentru a permite accesul utilajelor pentru întreţinerea solului, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, a utilajelor folosite la recoltare precum şi transportul
fructelor.
Îngrijirea pomilor constă în primii ani de la plantare în tăieri de
formare a coroanei. Pentru a reduce cheltuielile se recomandă formele de
coroană semilibere ce se aleg în funcţie de specificul biologic al fiecărei specii.
Fertilizarea se va face cu îngrăşăminte chimice şi organice, dozele
stabilindu-se în funcţie de cartarea agrochimică şi diagnoza foliară. Până la
intrarea pe rod a pomilor, întreţinerea solului se face ca ogor lucrat pe interval,
cu erbicidare pe rândul de pomi. După intrarea pe rod, rândul de pomi se
erbicidează iar intervalul dintre rânduri se înierbează. În această perioadă (de
rodire) agrotehnica livezilor de seminceri este similară cu cea a livezilor pentru
fructe de
consum. Singura lucrare care nu se aplică este normarea încărcăturii de rod.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se efectueze corect şi la
timp conform buletinelor de avertizare ce trebuie eliberate de organele abilitate
pentru fiecare specie şi dăunător. În lipsa acestor buletine pepinieristul va
aplica aceleaşi tratamente având în vedere
fenologia speciei, biologia agenţilor patogeni şi de condiţiile climatice ale zonei,
folosind cel mai eficient produs.
Recoltarea fructelor. Indiferent de specie şi soi, în plantaţiile de
seminceri, la speciile sâmburoase vor fi folosite soiuri cu maturare târzie a
fructelor, iar la speciile sămânţoase, soiuri cu maturare mijlocie (de vară-
toamnă). La speciile sămânţoase recoltarea fructelor se face când acestea au
ajuns la maturitatea fiziologică (atunci când sămânţa are culoare specifică
brună-cafenie), iar la speciile sâmburoase, la coacerea deplină sau chiar la
supracoacere.
Extragerea seminţelor se face imediat după recoltare la speciile
sâmburoase. Această operaţiune se va efectua mecanizat, cu pasatricea sau
manual, prin frecare pe site. În cel de-al doilea caz, fructele se lasă 2-3 zile
pentru înmuierea pulpei. Se va avea grijă ca fructele să nu intre în procesul de
fermentaţie deoarece aceasta distruge facultatea germinativă a seminţelor.
Fructele speciilor sămânţoase vor fi depozitate la umbră, în straturi de
maximum 0,5 m grosime şi se lasă până când pulpa începe să se înmoaie. Dacă
fructele sunt mici şi pulpa nu prezintă valoare comercială, se trec prin zdrobitor
şi se introduc în vase cu apă. Datorită diferenţei de densitate, pulpa se ridică la
suprafaţă şi se separă pentru distilare, iar seminţele se lasă pe fundul vasului.
Dacă fructele sunt mari şi pulpa poate fi folosită eficient prin diferite moduri de
prelucrare, cu dispozitive speciale sau cu cuţitul se scoate şi se trece prin
zdrobitor numai casa seminţelor. Prin limpeziri repetate, resturile de pulpă se
elimină şi la fundul vasului rămân seminţele curate.
Uscarea seminţelor se face pe prelate la umbră, vara şi la soare
toamna (în septembrie - octombrie). După uscare se face condiţionarea prin
trecerea seminţelor prin dispozitive speciale (trioare, vânturători) pentru
înlăturarea impurităţilor. La sâmburoase, pentru eliminarea sâmburilor seci ei
se vor cufunda în soluţie de NaCl în concentraţie de 2 %.
Păstrarea seminţelor. După uscare şi condiţionare seminţele se
păstrează în săculeţe de tifon sau pânză, depozitate în magazii sau

299
beciuri cu temperatura de 6 - 10ºC, la semiîntuneric şi umiditatea aerului
cuprinsă între 50 şi 60 %.
Sâmburii se prestratifică imediat după uscare în nisip semiumed, la
temperatură constantă de 4 – 8 ºC în primele 3 luni şi între 2 – 4 ºC în restul
perioadei rămase până la însămânţare nisipul se umezeşte periodic, mai ales în
ultima perioadă.
Pentru prevenirea infecţiilor cu agenţi patogeni se va face tratamentul
seminţelor şi sâmburilor cu unul din produsele: Criptodin (2 g la 1 kg sămânţă);
Topsin M 70 (1 g la 1 kg sămânţă); Bavistin (1 g la 1 kg sămânţă); Benlate 50 (1
g la 1 kg sămânţă) etc. Nisipul sau materialul de stratificare (perlit, vermiculit)
vor fi tratate cu aceleaşi substanţe şi în aceleaşi doze ca şi seminţele.
Păstrarea sâmburilor se poate face cu succes şi în pungi din material
plastic, închise ermetic, care nu permit uscarea excesivă a sâmburilor, dar ei
trebuie menţinuţi la temperaturi de 4 - 8 0C pentru a nu se instala mucegaiuri.
Stratificarea seminţelor şi sâmburilor se face în funcţie de specie.

5.4.2. Tehnologia producerii puieţilor în şcoala de puieţi

Şcoala de puieţi este sectorul pepinierei în care se produc portaltoii

generativi ai speciilor pomicole. În acest sector se pot obţine şi puieţi hibrizi pe
rădăcini proprii pentru crearea de noi soiuri.
Pregătirea terenului se face în perioada iulie-septembrie, după
recoltarea culturii premergătoare şi constă dintr-o arătură adâncă de 35-40 cm.
Înainte de arătură se aplică 20 t/ha gunoi de grajd, 60-70 kg/ha fosfor s.a. şi
40-50 kg/ha potasiu s.a. şi insecticidele pentru combaterea dăunătorilor din
sol. Îngrăşămintele se aplică numai dacă din analizele făcute se constată că
solul este slab fertil şi el conţine un număr de dăunători periculoşi pentru
seminţe.
În cazul semănatului de toamnă terenul se pregăteşte prin discuire,
grăpare şi nivelare. Dacă semănatul se efectuează primăvara, terenul se lasă în
brazdă crudă până înainte de semănat.
Semănatul în şcoala de puieţi se poate face manual, semimecanizat
(prin marcarea rândurilor şi deschiderea rigolelor mecanizat şi semănatul
manual) şi mecanizat (cu maşini de semănat sau plantat) care se aleg în funcţie
de mărimea seminţelor sau sâmburilor.
Speciile sămânţoase se seamănă întotdeauna primăvara, împreună cu
materialul (nisipul) în care s-au stratificat. Speciile sâmburoase vor fi semănate
toamna, la începutul lunii octombrie. În zonele lipsite de zăpadă şi pe terenuri
grele, semănatul de toamnă este totuşi riscant prin faptul că pământul care
acoperă sâmburii poate fi spulberat sau există pericolul asfixierii embrionului.
Speciile sâmburoase vor fi cernute (separate de materialul de
stratificare) şi introduse în soluţie de sare de bucătărie 2 % pentru îndepărtarea
sâmburilor seci, dacă lucrarea nu s-a făcut înainte de stratificare.
Semănatul se face în rigole. Adâncimea rigolelor se face în funcţie de
mărimea seminţelor şi este de 1,5 - 2,5 cm pentru sămânţoase, 3 - 5 cm la
sâmburoasele cu sâmbure mic (mahaleb, cireş, vişin etc.) şi 5 - 8 cm la
sâmburoasele cu sâmbure mare (cais, piersic) şi nucifere. Adâncimea de
semănat este de regulă de 4 - 5 ori diametrul mare al acesteia.
Pe suprafeţe mici distanţa între rânduri este de 40 cm. În acest caz
lucrările solului se execută manual. Pe suprafeţe mai mari, semănatul se face în
benzi de 2 rânduri distanţate la 10 - 15 cm şi 70 - 80 cm între benzi sau
rânduri late, scheme prin care putem obţine un număr mare de puieţi la

300
unitatea de suprafaţă iar lucrările de întreţinere a solului se pot mecaniza
parţial.

Fig. 5.33. Tipuri de calibratoare

La semănatul de toamnă (sâmburoase, nuc), pentru uniformizarea

condiţiilor de postmaturare, rândurile se bilonează, bilonul având înălţimea de
8 - 12 cm. Primăvara bilonul se împrăştie cu grebla înainte de răsărirea
puieţilor.
Lucrările de întreţinere. În prima parte a perioadei de vegetaţie se
execută plivitul buruienilor, combaterea acestora realizându-se ulterior prin 6 - 8
praşile.
Fertilizarea suplimentară cu 60-70 kg/ha azot substanţă activă se
efectuează la începutul lunii iunie, în principal la speciile cu creştere redusă
(măr franc, păr franc, prun franc).
Răritul puieţilor se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate la distanţa
de 3 cm pentru sâmburoase, 4 cm la sămânţoase, 2 cm la mahaleb şi 6-7 cm la
nuc.
În funcţie de cantitatea de precipitaţii, în iulie şi august şcoala de puieţi
se irigă de 2-3 ori.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare, ţinând cont de
biologia agenţilor patogeni, de fenologia speciilor pomicole şi remanenţa
pesticidelor. Tratamentele trebuie să combată în acelaşi timp mai multe boli şi
dăunători, folosind produse în amestec. Ultimul tratament se aplică cu 2-3
săptămâni înainte de scoaterea puieţilor prin stropire abundentă de îmbăiere cu
Dibutox 25 în concentraţie de 1 %, Nitox 14 concentraţie de 4,5 %, Creosan 50
în concentraţie de 0,75 % etc. pentru distrugerea eventualelor larve ale
păduchelui din San Jose, păduchelui lânos, ouălor de afide şi de păianjeni.
Acest tratament contribuie în mare măsură la defolierea chimică a puieţilor în
vederea recoltării lor.
Purificarea biologică a puieţilor este o lucrare specială şi se execută
în prima jumătate a lunii iulie, când se scot şi se ard toate impurităţile,
amestecurile, exemplarele atacate de boli, deformate etc.
Evaluarea producţiei de puieţi se face la începutul lunii iunie şi în a
doua jumătate a lunii august, cu rama metrică, la fiecare portaltoi. La o parcelă
de 2500 m2, în funcţie de uniformitatea desimii, se fac 5-10 determinări pe
diagonala parcelei.
Scosul, clasarea şi stratificarea puieţilor. Se face după ce aceştia
au format mugure terminal, de regulă în a doua jumătate a lunii octombrie,
după ce au căzut 1 - 2 brume care facilitează defolierea.
Pentru plantarea în câmpul I din toamnă scosul se face la începutul
lunii octombrie. În acest caz se impune defolierea chimică (Ethrel 0,15 % + Cu
SO4 1 %) cu 1000 litri soluţie /ha, defolierea mecanică sau manuală.
Scosul puieţilor se face mecanic, cu plugul de scos puieţi, la o adâncime
care să asigure puieţilor un pivot de cel
puţin 22 cm lungime, nevătămat. În condiţii
de secetă, se va aplica o udare de
aprovizionare cu câteva zile înainte de scosul
puieţilor.
Clasarea puieţilor se face cu ajutorul
unor calibratoare (fig.5.33), alegând puieţii
corespunzători STAS. Cei subdimensionaţi
se aruncă iar cei supradimensionaţi se pot
folosi pentru altoirea la masă.
Puieţii STAS se aleg după grosimea

301
la colet şi lungimea tulpinii, se leagă în pachete de câte 50  2 buc. Pentru
prevenirea amestecurilor se etichetează fiecare pachet, scriindu-se pe etichetă
tipul, categoria STAS a puieţilor şi producătorul.
Păstrarea puieţilor se face în locuri drenate şi adăpostite, în şanţuri
adânci de 25-30 cm. În aceste şanţuri pachetele se aşează oblic. Între pachete
se introduce nisip sau pământ mărunţit şi reavăn care se calcă bine pentru a
nu rămâne goluri de aer care să ducă la deshidratarea puieţilor.

5.4.3. Tehnologia producerii puieţilor la ghivece

Prin producerea puieţilor la ghivece în spaţii protejate se scurtează cu

un an ciclul de producere a pomilor altoiţi, se elimină şcoala de puieţi şi se
reduce de patru ori cantitatea de sămânţă necesară obţinerii puieţilor pentru
un hectar de câmp de formare.
Se recurge la această metodă în situaţia în care nu avem puieţi produşi
în anul anterior plantării în câmpul I şi avem sămânţă pregătită în acest scop
sau în cazul părului, cireşului şi vişinului, specii la care prinderea la altoire pe
lemn tânăr, în primul an de vegetaţie este foarte bună.
Perioada de altoire se poate prelungi până la 10 septembrie, nu apar
scurgeri gomoase şi, la toate speciile, prin producerea puieţilor la ghivece
dispare pivotul şi apare un sistem radicular ramificat şi bine repartizat în
spaţiu.
Săptămânal se face controlul seminţelor stratificate. Cu circa o
săptămână înainte de semănat, dacă sămânţa nu a început să încolţească, se
pune în încăperi cu temperatura de 10-15 ºC unde începe încolţirea în masă.
Epoca optimă de semănat în ghivece este între 1 şi 20 februarie în
sere şi 20 februarie - 10 martie în solarii sau tunele de polietilenă. În funcţie de
locul unde se va semăna şi durata postmaturaţiei fiecărei specii, se calculează
data de stratificare a seminţei.
Ghivecele pot fi cuburi nutritive, pahare din material plastic cu
diametrul de 8 cm sau pungi de polietilenă înalte de 10 cm şi late de 7-8 cm,
perforate la bază pentru a asigura drenajul apei în exces.
Amestecul de pământ pentru umplerea ghivecelor este format din o
parte mraniţă, o parte pământ de ţelină şi o parte nisip de râu, sau o parte
pământ de ţelină, o parte nisip de râu şi o parte turbă. Componentele
amestecului vor fi cernute. Cu 2 luni înainte de folosire, amestecurile se
dezinfectează şi dezinsectează termic (cu aburi), sau chimic (30 l/m 3 sulfat de
cupru 3 %). Înainte de umplerea ghivecelor se va adăuga la fiecare m 3 de
amestec câte 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică.
Folosind cea de-a doua variantă de amestec (cu turbă), se mai adaugă 0,5 kg
var pentru neutralizarea acidităţii turbei.
Semănatul se începe cu speciile sămânţoase, care au un ritm mai lent
de creştere, punându-se în fiecare ghiveci câte 2 seminţe încolţite la adâncimea
de 2 cm, a căror radicelă nu trebuie să fie mai mare de 3-4 mm, deoarece se
rupe uşor. După semănat este indicat ca sămânţa să fie acoperită cu nisip fin
de râu spălat. În nisip radicela
evoluează rapid. După semănat, ghivecele se udă cu jeturi fine de apă, în
funcţie de temperatură şi lumină.
Numărul de ghivece care se pot însămânţa dintr-un kg de sămânţă este
redat în tabelul (capitolul 4.3.).

302
 În perioada de la semănat până la răsărire, temperatura este bine să fie
de 18-20ºC, iar după răsărirea în masă a puieţilor să se coboare la 12-16ºC, în
funcţie de intensitatea luminii.
Combaterea bolilor criptogamice se va face săptămânal, după
răsărirea puieţilor, cu zeamă bordeleză 0,5 %, sau alte fungicide.
Fertilizarea extraradiculară este necesară pentru obţinerea unor
puieţi bine dezvoltaţi. Se efectuează cu îngrăşăminte foliare sau dizolvarea unor
substanţe solide (100 g azotat de amoniu, 100 g sulfat de potasiu, 200 g
superfosfat, 100 g sulfat de magneziu, 4 g borax, 4 g sulfat de cupru la 100 l
apă). Sunt necesari 5 l soluţie pentru 100 ghivece. După administrarea soluţiei
nutritive, puieţii se stropesc imediat cu apă curată pentru a nu se produce
arsuri pe frunze.
Călirea se realizează progresiv, folosind mijloacele cunoscute
(descoperirea solariilor la început numai câteva ore ziua, apoi toată ziua, udare
moderată, iar cu 5-6 zile înainte de plantare descoperirea completă a solariilor).
Plantarea în luna mai şi începutul lunii iunie, după ce a trecut
pericolul brumelor târzii de primăvară, în funcţie de gradul de dezvoltare al
puieţilor. Puieţii speciilor sămânţoase trebuie să aibă la plantare o înălţime de 6
cm, iar cei de sâmburoase peste 10 cm.
Manevrarea puieţilor la transport şi la plantare trebuie făcută cu grijă
pentru a nu vătăma tinerele plăntuţe şi pentru a nu deranja pământul din jurul
rădăcinilor.
După plantare, în primele 2 săptămâni are loc o stagnare a creşterii.
După reluarea creşterii în câmp se înlătură unul din puieţi, în cazul în care în
ghiveci au răsărit doi, prin tăiere de la colet.
Pentru completarea eventualelor goluri este necesar să se păstreze o
rezervă de circa 5 % puieţi din fiecare specie de portaltoi.
Bilonatul se efectuează după ce puieţii au depăşit înălţimea de 15-20
cm. Acesta favorizează creşterea dreaptă a puieţilor, împiedică apariţia lăstarilor
anticipaţi în zona de altoire şi favorizează executarea unei altoiri de calitate.
Celelalte lucrări de îngrijire sunt cele care se aplică în câmpul I al
pepinierei, cu menţiunea că după plantare şi în caz de secetă este obligatorie
irigarea.

5.5. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor mamă

elită
Promovarea şi extinderea în producţie numai a materialului săditor
autentic şi liber de principalele boli virotice este o obligaţie legală. Îndeplinirea
condiţiilor cerute de legea producerii materialului săditor nu este posibilă dacă
materialul iniţial de înmulţire nu este obţinut în plantaţii elită specializate în
care se aplică o tehnologie specială pentru a obţine material semincer, ramuri
altoi, butaşi, marcote, drajoni şi stoloni autentici şi liberi total de boli,
dăunători, virusuri şi micoplasme.
Sectorul plantaţiilor elită este cel mai important sector al pepinierei. În acest
sector se realizează de fapt multiplicarea pe cale generativă sau vegetativă a
genotipurilor cultivate. Dintr-un pom, în acest sector, se obţin cantităţi foarte mari
de seminţe sau organe vegetative (muguri, butaşi, marcote, drajoni). În funcţie de
materialul iniţial de înmulţire pe care îl furnizează, plantaţiile mamă elită sunt de
mai multe feluri: plantaţii mamă elită de seminceri, plantaţii mamă

303
elită producătoare de lăstari şi ramuri altoi, marcotiere elită, drajoniere elită,
stoloniere elită, plantaţii elită de arbuşti.
Plantaţia mamă elită de seminceri. Aceste plantaţii cuprind specii şi
soiuri omologate, certificate, de la care se recoltează fructele necesare extragerii
seminţelor şi sâmburilor pentru obţinerea puieţilor portaltoi.
Plantaţia mamă elită de lăstari şi ramuri altoi. Plantaţiile elită
producătoare de ramuri altoi sunt plantaţiile în care se obţin ramurile altoi care
sunt lăstari, în cazul altoirii cu mugure dormind sau ramuri anuale, atunci
când se folosesc metode de altoire cu ramuri detaşate.
Alegerea terenului pentru plantaţiile elită producătoare de ramuri altoi
trebuie făcută în incinta pepinierelor pomicole, unităţi specializate şi autorizate
pentru producerea materialului săditor.
Pregătirea terenului constă în nivelarea acestuia pentru a crea condiţii
de mecanizare şi irigare. Înainte de desfundare, pentru combaterea dăunătorilor
din sol (viermi sârmă, nematozi, larve de cărăbuş) se face dezinfecţia solului cu
Lindatox 3 în doză de 25 kg/ha, Heclotox 3 (25 kg/ha), Mocap (40-60 kg/ha,
PEB+Lindan (50-75 kg/ha) sau alte substanţe, în funcţie de examenul
entomologic şi nematologic al solului.
În vederea ridicării fertilităţii solului, odată cu desfundatul terenului se
vor încorpora în sol 30-40 t/ha gunoi de grajd, 600-700 kg superfosfat şi 300-
400 kg sare potasică. Desfundatul se face cu 2-3 luni înainte de plantare, la
adâncimea de 60-70 cm. Fertilizarea se face în funcţie de datele cartării
agrochimice.
Plantarea se face la distanţa de 3 m între
rânduri şi 1 m pe rând pentru a beneficia rapid
de cantităţi mari de ramuri altoi.
În cazul unor soiuri viguroase, când
spaţiul pe rând devine insuficient se poate mări
distanţa între pomi pe rând la 2 m prin scoaterea
pomilor situaţi la 1 m. După plantare, vergile
altoi de un an se scurtează la 80 cm. Pe
porţiunea de 40 - 60 cm de la sol se orbesc
mugurii pentru formarea trunchiului.
Forma de coroană poate fi piramida etajat
rărită (fig.5.34), fusul subţire, vasul clasic sau
forme aplatizate.
În primăvara anului al III-lea de la
plantare, ramurile de semischelet se scurtează la
Fig. 5.34. Conducerea sub o lungime de 5 - 6 muguri (ochi) de la punctul de
formă de piramidă etajat
inserţie. Din mugurii rămaşi pe aceşti cepi se
rărită în plantaţia mamă de
ramuri altoi formează lăstari altoi de bună calitate.

Pentru continuarea vegetaţiei şi pregătirea pomilor pentru iarnă, cu

ocazia recoltării lăstarilor altoi se lasă pe capătul butucului o porţiune de lăstar
cu 5-6 frunze. Mugurii de la bază sunt mai puţin dezvoltaţi şi nu pot fi folosiţi la
altoire. În anul următor, primăvara devreme se trece la îndepărtarea cepilor
lăsaţi la recoltarea lăstarilor altoi şi a lăstarilor anticipaţi crescuţi după
recoltarea lăstarilor altoi. Toţi cepii rămaşi vor avea 5 - 6 muguri.
În cazul în care din muguri apar flori, acestea vor fi suprimate înainte
de deschiderea petalelor pentru a preveni infecţia cu virusuri prin polen.
Fertilizarea solului se face anual în două reprize. Toamna, după
încheierea vegetaţiei se administrează 150 kg sare potasică şi 300 kg

304
superfosfat, care se încorporează prin arătura de toamnă, iar primăvara, după
pornirea în vegetaţie a lăstarilor se vor administra 200 kg azotat de amoniu.
Excesul sau insuficienţa substanţelor minerale influenţează negativ calitatea
altoilor şi prinderea la altoire.
Irigarea. În luna iunie şi iulie, dacă regimul de precipitaţii este deficitar
se aplică 2-3 udări folosind câte 400 m3 apă la o udare.
Sistemul de întreţinere. Între rânduri terenul se întreţine ca ogor lucrat
sau înierbarea între rânduri cu cosiri repetate. Pe rând, pe o bandă de 1 m,
terenul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau cu erbicidare.
Tratamentele fitosanitare se fac la acoperire în perioada de vegetaţie şi la
avertizare în perioada de repaus, pentru menţinerea unei stări fitosanitare
corespunzătoare şi pentru a distruge insectele vectoare (purtătoare) de virusuri.
Recoltarea ramurilor altoi se face în perioada altoirii în câmpul I sau
după căderea frunzelor, în cazul altoirilor cu ramură detaşată la masă sau în
câmp, sau la altoirile cu mugure crescând (activ).
În primul caz, imediat după recoltarea lăstarilor se face defolierea cu o
foarfecă bine ascuţită sau cu ajutorul briceagului. La I.C.P.P. Piteşti a fost
realizată o maşină de defoliat care prezintă următoarele avantaje:
defoliere rapidă, care are ca efect înlăturarea pericolului deshidratării
ramurilor altoi, asigurând un procent mare de prindere la altoire;
realizarea în scurt timp de partizi mari de ramuri altoi;
sporirea productivităţii muncii de peste 10 ori în unitatea de timp.
După defoliere, mecanizată sau manuală, vârfurile erbacee se înlătură.
Un lăstar corespunzător trebuie să aibă cel puţin 10 muguri dezvoltaţi (buni de
altoit), să nu fie deshidratat, să aibă lemnul copt (la îndoire pârâie), să nu aibă
urme de boli sau atac de dăunători şi să nu prezinte leziuni (mecanice, grindină
etc.). Ramurile se leagă în pachete de câte 50 buc, o legătură în treimea
superioară şi una în treimea inferioară. Aici se prinde şi eticheta cu denumirea
unităţii furnizoare, specia, soiul şi data recoltării.
Ambalarea se face în pungi din material plastic închise ermetic, după ce
în prealabil ramuri la altoi au fost bine umezite.
Producţia medie de ramuri altoi bune de altoit este de peste 100.000
buc/ha în perioada de plină producţie.
Plantaţiile mamă de ramuri altoi sunt supuse sistematic verificărilor de
către aprobatorul de stat şi testărilor pe indicatori lemnoşi (plante cu ajutorul
cărora se pun în evidenţă anumite viroze). Speciile pomicole sămânţoase din
plantaţiile mamă de ramuri altoi vor fi testate odată la 5 ani, sau 20 % din
numărul de pomi, anual, iar speciile sâmburoase din 3 în 3 ani sau 33 % din
pomi anual deoarece rata anuală de infecţie este mai mare decât la speciile
sămânţoase. Eventualele plante virozate se scot şi se ard, completarea golurilor
făcându-se cu exemplare devirozate din aceeaşi specie şi soi. Aprobatorul de
stat şi inspectorul de carantină fitosanitară eliberează certificate de
autenticitate şi stare fitosanitară a ramurilor altoi.
Plantaţia elită pentru butaşi constituie principala sursă de unde se
recoltează materialul biologic destinat confecţionării butaşilor. Ele sunt absolut
necesare pentru menţinerea autenticităţii şi a stării de sănătate a materialului
ce se înmulţeşte prin această metodă.
La înfiinţarea plantaţiilor mamă pentru butaşi se urmăreşte crearea
condiţiilor optime pentru creşterea rapidă a plantelor în scopul obţinerii unor
cantităţi mari de lăstari sau ramuri anuale.
Nivelarea terenului are rolul de a elimina băltirea apei în viitoarea
plantaţie şi se execută înainte de desfundat. Prin panta care se dă terenului se

305
asigură scurgerea apei în exces provenită din precipitaţii sau irigare. Pe
terenurile grele, cu conţinut ridicat în argilă este necesară executarea şanţurilor
de drenaj.

Fig. 5.35.
Scurtarea
după plantare a
materialului

Fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi chimice. Înainte de desfundat

trebuie să asigure o bună fertilitate a solului pentru a asigura condiţii optime
mai ales în primii ani de viaţă. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de
fertilitatea solului şi se încadrează în următoarele limite generale: 40-60
tone/ha gunoi de grajd descompus, 600 kg/ha superfosfat, 600 kg/ha sare
potasică.
Dezinfecţia solului este obligatorie când în sol se constată existenţa unor
dăunători ce pot transmite o serie de boli virotice.
Pentru combaterea eficientă a nematozilor, desfundatul şi dezinfecţia
solului trebuie efectuate în perioadele călduroase din an (iulie-august).
Desfundatul terenului se execută imediat după aplicarea îngrăşămintelor
şi a insecticidelor pentru a nu se pierde din efectul acestora. Desfundatul se va
face la adâncimea de 40-60 cm, în funcţie de grosimea orizontului A.
Plantarea se va face toamna, sau, în cel mai rău caz, primăvara
devreme. Pentru plantările de toamnă desfundatul se execută în lunile iulie-
august, iar pentru plantările de primăvară, până la sfârşitul lunii octombrie.
Discuitul are rolul de a mărunţi solul înainte de plantare şi se execută în
două sensuri.
 Pichetatul terenului este lucrarea care precede plantatul. Distanţa între
rânduri trebuie să permită accesul mijloacelor mecanice pentru lucrarea solului
şi aplicarea tratamentelor fitosanitare. Pentru condiţiile de mecanizare din ţara
noastră distanţa minimă între rânduri este de 2,2 m, iar cea maximă de 3 m.
Distanţa pe rând oscilează în funcţie de vigoarea de creştere a
pomilor, între 0,3 şi 0,6 m.
Distanţa de plantare pe rând trebuie să asigure un
gard continuu de plante şi o creştere moderată pentru a se
obţine cât mai mulţi butaşi apţi pentru înrădăcinare.
Materialul biologic folosit la plantare trebuie să fie
autentic, liber de virusuri, să aibă vârsta de 1-2 ani, să fie
bine dezvoltat. După plantare vergile vor fi scurtate la 60 cm
deasupra solului. În locul de scurtare varga trebuie să aibă
grosimea de 5-6 mm. Se pot folosi marcote, butaşi
înrădăcinaţi sau pomi altoiţi de 1 an (vergi).
Tăierile pentru formarea şi conducerea plantelor
mamă. Modul de tăiere influenţează atât producţia de butaşi
cât şi calitatea acestora.
După plantare marcotele, butaşii sau pomii se scurtează la aproximativ
60 cm deasupra solului (fig.5.35). Lăstarii ce apar pe trunchi se înlătură
reţinând 3 - 4 lăstari cu poziţie terminală. În anul al doilea, cei 3 - 4 lăstari se
scurtează la 3 - 4 muguri Dacă din aceşti lăstari există vreunul prea viguros,
acesta se apleacă şi se leagă în poziţie verticală. În anul III de la plantare lăstarii
sunt tăiaţi din nou la 2 - 4 muguri, pentru a obţine un punct de creştere (cep)
bine consolidat.
Pentru confecţionarea butaşilor de ramură se folosesc lăstari de
grosimea unui creion (5 - 6 mm) şi lungimea minimă de 60 cm.
Aceştia se taie cât mai aproape de lemnul din anul precedent (la inel) şi
cât mai perpendicular pe axa longitudinală. Aceştia sunt numiţi „lăstari bazali”.

306
 Lăstarii prea viguroşi precum şi cei cu lăstari anticipaţi se vor tăia la 2 -
4 muguri. Materialul rezultat din tăiere va fi folosit pentru confecţionarea
"butaşilor nebazali" (porţiunea de la bază rămâne pe planta mamă). Butaşii
lemnificaţi nebazali şi cei proveniţi din segmentul II (în cazul speciilor care dau
lăstari anuali lungi (prun, cais) se pun la înrădăcinat separat, deoarece
procentul de înrădăcinare este în general mai mic decât la lăstarii bazali.
Plantele folosite pentru butaşi verzi (butaşi de lăstari) sunt mai
productive când au lăstari anticipaţi. Este important ca aceştia să crească
aproape în acelaşi ritm cu lăstarii principali pentru a obţine o înrădăcinare
bună. Pentru înmulţirea prin butaşi lemnificaţi (metodă răspândită şi mai
economică) sunt recomandate plantele fără lăstari anticipaţi.
O plantă mamă nu poate fi folosită atât pentru obţinerea de butaşi verzi
cât şi pentru butaşi lemnificaţi deoarece pe lângă epuizarea plantei apare şi
inconvenientul că prin scurtarea lăstarilor pentru recoltarea butaşilor verzi se
provoacă ramificări, fapt ce duce la mărirea cantităţii de manoperă pentru
fasonarea (îndepărtarea) lăstarilor crescuţi pe axul lăstarului principal.
Lucrările principale de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor mamă
pentru butaşi sunt tăierile, lucrările de întreţinere a solului, irigarea, fertilizarea
şi tratamentele fitosanitare care se aplică la acoperire sau avertizare.
Întreţinerea solului se face în sistemul „ogor lucrat”, prin lucrări
mecanice sau manuale şi prin erbicidare pe rând. Intervalele dintre rânduri se
pot menţine şi înierbate, în zonele cu posibilităţi de irigare sau cu precipitaţii
abundente, repartizate uniform în cursul perioadei de vegetaţie.
Irigarea plantaţiilor mamă pentru butaşi este necesară în perioada de
secetă (unde solul este menţinut ca ogor lucrat) cu doze moderate de apă,
determinate în funcţie de conţinutul de apă liberă din sol. Momentul irigării se
stabileşte urmărind dinamica umidităţii din sol.
Fertilizarea plantaţiilor mamă pentru butaşi trebuie făcută anual,
ţinând cont de marea masă lemnoasă care este necesară confecţionării butaşilor
sau eliminată în urma tăierilor de formare. Se recomandă administrarea
azotului în doze moderate (60 kg/ha S.A.) la începutul perioadei de creştere
intensă a lăstarilor, iar toamna se administrează sare potasică şi superfosfat
(câte 300 kg/ha substanţă brută/ha), toamna. Din trei în trei ani se recomandă
administrarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd.
Tratamentele fitosanitare au rolul de a menţine plantele sănătoase şi de
a împiedica infecţia cu viruşi. În special se urmăreşte combaterea afidelor care
transmit uşor bolile virotice şi micoplasmele. O atenţie deosebită trebuie
acordată bolilor şi dăunătorilor de carantină. Tratamentele se execută conform
buletinelor de avertizare elaborate de staţia de prognoză şi avertizare în raza de
acţiune a căreia se află pepiniera, sau "la acoperire", în funcţie de durata
remanenţei produsului aplicat.

5.5.1. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor mamă de

marcote.

Are ca scop obţinerea marcotelor din categoriile biologice prebază sau

bază. În funcţie de specificul biologic al plantelor, de producţia de marcote şi de
calitatea acestora, în pomicultură se utilizează marcotajul vertical (muşuroit) şi
marcotajul orizontal.

307
 În scopul practicării marcotajului orizontal, plantele mamă din
categoria prebază se plantează toamna sau primăvara devreme, până la 10-15
aprilie, la distanţa de 40-50 cm pe rând şi minimum 1,2 m între rânduri.
Pregătirea, fertilizarea şi dezinfecţia terenului încep în jurul datei de 1
august prin nivelare şi administrarea îngrăşămintelor 25-30 t gunoi de
grajd/ha, 80-90 kg fosfor şi 40-50 kg potasiu s.a./ha). Înaintea fertilizării se
face şi dezinfecţia solului prin încorporarea de insecticide în vederea combaterii
dăunătorilor din sol.
După nivelare, fertilizare şi dezinsecţie, terenul se desfundă la 60 cm şi
se lasă în brazdă crudă până înainte de plantat.
Pregătirea materialului de plantat. Se plantează numai material cu
autenticitate de 100 %, certificat, liber de viroze, corespunzător calitativ. Înainte
de plantare se face fasonatul rădăcinilor prin scurtarea la 0,5-1,0 cm a
rădăcinilor laterale şi îmbăierea timp de 5 minute în soluţie de insecticid (Ethyl
parathion, Lyrothion, în concentraţie de 0,1 %), preventiv pentru păduchele
lânos. După dezinfecţie marcotele se mocirlesc pe o lungime de 18-20 cm de la
bază.
Plantarea marcotelor se face fie în poziţie verticală pentru marcotajul
prin muşuroire, fie înclinată pe direcţia rândului, la 45 o pentru marcotajul
orizontal. Poziţia înclinată favorizează, la sâmburoase, apariţia lăstarilor pe
toată lungimea plantei mamă. După plantare, tulpina se scurtează la 45-50 cm,
înlăturându-se vârful nelemnificat şi lăstarii anticipaţi în cazul marcotajului
orizontal şi la 2-3 muguri la marcotajul prin muşuroire.
La marcotajul prin muşuroire peste cepul de 2-3 muguri se face un bulon de 5-
6 cm din sol reavăn. La marcotajul orizontal, pe plantele înclinate la 45 o se lasă
să crească lăstari. La această metodă de marcotaj, toamna, în a doua jumătate
a lunii octombrie, toţi lăstarii laterali se scurtează la 2-3 muguri, iar lăstarul
terminal la
1/3 din lungime.
Plantele mamă se
apleacă în direcţia
rândului, după ce s-a
format un mic jgheab
adânc de 3-4 cm pe
direcţia rândului şi se
prind în sol cu ajutorul
unor cârlige de lemn.
Prinderea cu cârlige
este necesară pentru
plantele să rămână în
poziţie perfect
Fig. 5.37. Orizontalizarea marcotelor pentru marcotajul orizontală. În acelaşi
orizontal scop se face prinderea
vârfului sub baza
plantei următoare (fig. 5.37).
Orizontalizarea perfectă este o condiţie esenţială pentru reuşita şcolii de
marcote deoarece orice curbură a plantei mamă duce la apariţia de lăstari
viguroşi, care înrădăcinează slab şi slăbeşte capacitatea de lăstărire uniformă
pe toată lungimea cordonului aşezat pe sol. După orizontalizare şi fixare, rândul
se acoperă cu pământ mărunt şi reavăn, ridicând un bilon de 20-25 cm. Până
primăvara are loc etiolarea tulpinii, apariţia de calus şi umflarea mugurilor de
pe partea superioară a plantei mamă orizontalizate.

308
 Primăvara bilonul se desface, lăsând deasupra un strat de 3-4 cm de
pământ. După ce lăstarii au depăşit 5-7 cm, aceştia se acoperă la bază cu
pământ pentru etiolare, fenomen ce favorizează apariţia rapidă a rădăcinilor
adventive. Este foarte important ca această operaţiune să se facă înainte ca
înălţimea să depăşească 10-15 cm şi să înceapă procesul de lemnificare la bază.
Muşuroirea sau bilonarea se va efectua de 2-3 ori. Prima muşuroire se
face când lăstarii au depăşit 8-10 cm înălţime, a doua atunci când lăstarii au
20-25 cm şi a treia muşuroire când lăstarii au 50-60 cm. De fiecare dată se
acoperă cu pământ mărunt şi reavăn 1/2 din lungimea lăstarului aflat
deasupra muşuroiului anterior.
Lăstarii muşuroiţi târziu, după ce se lemnifică la bază nu mai formează
rădăcini adventive. Rolul muşuroitului este de a asigura condiţii optime pentru
formarea rădăcinilor (temperatură, umiditate, aerisire moderată, lipsa luminii).
Prăşitul. Solul de pe intervale se lucrează manual sau mecanizat de
câte ori este nevoie pentru a fi menţinut cât mai afânat, lipsit de buruieni ş bine
mărunţit.
Irigarea marcotierelor este obligatorie în majoritatea zonelor ţării
deoarece pământul din biloane, în jurul lăstarilor care formează rădăcini trebuie
menţinut reavăn în permanenţă. În general sunt necesare 2-3 udări cu norma
de udare de 300-400 m3/ha.
Fertilizarea trebuie efectuată diferenţiat, în funcţie de gradul de
fertilitate al solului. Pe solurile sărace, unde creşterea marcotelor este slabă,
sunt necesare cantităţi mari de îngrăşăminte. Orientativ recomandăm să se
administreze 40-60 t/ha îngrăşăminte organice, la 2-3 ani şi anual, 80-120 kg
azot, 80-100 kg fosfor şi 40-50 kg potasiu substanţă activă la ha.
O treime din doza de azot se administrează toamna, o dată cu arătura
adâncă, atunci când se încorporează şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
După începerea creşterii lăstarilor se administrează jumătate din
cantitatea de azot rămasă, iar în perioada creşterii intense a lăstarilor, înainte
de a doua muşuroire, se aplică restul cantităţii de azot.
Pe solurile cu fertilitate naturală ridicată se vor folosi doze moderate de
îngrăşăminte pentru a nu provoca formarea de marcote supradimensionate.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor urmăreşte menţinerea frunzişului
în stare perfectă de sănătate şi distrugerea agenţilor vectori de transmitere a
virozelor (afide). În marcotiere, pagube importante produc rapănul, făinarea,
afidele, păduchele din San José şi păduchele lânos precum şi omizile
defoliatoare şi minatoare.
Combaterea se execută la avertizare sau imediat ce se semnalează
apariţia atacului, în cazul afidelor şi a păduchelui lânos.
De regulă, tratamentele fitosanitare se efectuează cu fungicide
complexate cu insecticide pentru o eficacitate mai mare şi reducerea
cheltuielilor de administrare..
În funcţie de posibilitatea aprovizionării, pot fi folosite şi alte combinaţii
de substanţe eficiente pentru combaterea bolilor sau dăunătorilor respectivi..
Plivitul (rărirea) lăstarilor este o operaţiune care, în mod curent în
marcotieră nu se efectuează. La unii portaltoi lucrarea are un efect deosebit
asupra înrădăcinării unui număr mai mare de lăstari cu dimensiuni STAS.
La unele tipuri de portaltoi, în marcotierele de peste 4-5 ani,
capacitatea de lăstărire este foarte mare (40-50 lăstari pe tufă). Prin menţinerea
tuturor acestor lăstari, se obţin marcote subţiri, subdimensionate, din care
multe neînrădăcinate. Rărirea lăstarilor se face când aceştia sunt în stadiu

309
erbaceu, lăsându-se pe tufă 20-35 lăstari, cei mai bine dezvoltaţi şi uniform
repartizaţi la tufă.
Ciupitul lăstarilor în marcotieră trebuie efectuat la tipurile cu
capacitate slabă de lăstărire. În urma ciupitului lăstarii se ramifică, ceea ce
duce în final la sporirea numărului de marcote STAS la tufă.
Ciupitul se face la 2-3 muguri, atunci când lăstarii au 10-15 cm
înălţime. Pentru creşterea productivităţii, această lucrare se poate face cu
coasa.
Recoltarea marcotelor se face obligatoriu toamna (octombrie), la
începutul îngălbenirii frunzelor. Dacă vegetaţia întârzie şi frunzele nu cad, se
face defolierea mecanică sau chimică.
Pentru defolierea chimică se poate folosi unul din produsele: clorat de
sodiu, în concentraţie de 0,1-0,2 %; Ethrel 0,15 % + CuSO 4 1 %, fiind necesară
cantitatea de 1000 litri soluţie la un hectar. Căderea frunzelor începe după 20-
30 zile de la tratament.
Pentru a permite recoltarea în condiţii optime, dacă este secetă, solul se
irigă.
Desfacerea bilonului (muşuroiului) se execută mecanic şi se rectifică cu
sapa cu multă atenţie să nu se rănească marcotele.
Marcotele se taie de la bază, cât mai aproape de punctul de inserţie pe
butuc. Tăierea se face cu foarfeca manual, sau mecanizat, cu fierăstraie
speciale. La marcotajul orizontal, recoltarea se poate face cu maşina de recoltat
marcote, prevăzută cu fierăstraie tip circular cu poziţia de tăiere paralelă cu
solul. Înainte de tăiere se reglează maşina pentru ca marcotele să fie tăiate cât
mai aproape de inserţia lor pe butuc. Marcotiera în care se face recoltarea
mecanizată trebuie să aibă marcotele mamă foarte bine orizontalizate pentru a
nu se tăia cordonul format din plantele mamă.. După recoltare, planta mamă se
bilonează din nou cu un bilon înalt de 15-20 cm. Primăvara bilonul se împrăştie
lăsând deasupra cepilor numai 4-5 cm de sol prin care ies uşor lăstarii..
Greşeala care se face frecvent cu ocazia recoltării este tăierea
marcotelor cu mult mai sus de punctul de inserţie pe butuc, având drept
consecinţă supraînălţarea treptată a butucului, iar ca urmare, greutatea
efectuării muşuroiului.
Clasarea marcotelor. Marcotele se clasează imediat după recoltare, în
locuri adăpostite, la umbră, pentru a evita deshidratarea acestora.
Clasarea se face astfel:
a - marcote înrădăcinate pe o porţiune de cel puţin 5 cm, cu grosimea
corespunzătoare STAS (6-10 mm) care se pot altoi la masă sau se plantează în
câmpul I;
b - marcote înrădăcinate cu grosimea sub 6 mm în
diametru; c - marcote cu grosimea STAS, neînrădăcinate; d -
marcote neînrădăcinate, subţiri.
Legarea în pachete de 50 ± 2 buc şi etichetarea se face imediat după
recoltare şi clasare. Marcotele din categoriile b,c şi d (subţiri sau
neînrădăcinate) se pun la "forţat" într-o "şcoală" specială de butaşi pentru un
an, timp în care formează rădăcini şi ajung la dimensiunile corespunzătoare
folosirii lor în câmpul I sau pentru altoirea la masă.
Coborârea butucului cât mai aproape de nivelul solului, în
marcotierele în care acesta s-a supraînălţat se va efectua eşalonat, în decursul
a 2 ani:
se taie 1/2 din butuc în sens oblic, cu ajutorul fierăstrăului,
înlăturându-se toate cioatele formate pe acesta;

310
 se muşuroieşte imediat după tăiere pentru a menţine umiditatea în
jurul rănii formate;
lăstarii de pe această parte a butucului vor porni mai de jos, din rezerva
de muguri dorminzi;
în anul următor se taie cealaltă jumătate a butucului şi se procedează
în acelaşi fel.
Se recomandă ca operaţiunea să se execute toamna sau primăvara cât
mai timpuriu (la sfârşitul lunii martie).

5.5.2. Plantaţia mamă de drajoni

Plantaţia mamă de drajoni este folosită pentru înmulţirea zmeurului şi

a soiurilor de vişin care drajonează (soiul Oblacinska).
Cu toate că zmeurul poate fi înmulţit şi prin alte metode (butaşi de
rădăcină, despărţirea tufelor, marcotaj), pentru obţinerea unui material de
calitate se recomandă înfiinţarea de plantaţii specializate (plantaţii elită) cu
ciclul de 2 ani.
Alegerea terenului. Plantaţiile mamă de zmeur se vor amplasa pe
soluri uşoare, afânate, bogate în substanţe nutritive, suficient de revene şi
calde, fără exces de umiditate şi cu apa freatică la cel puţin 1 m adâncime.
Terenul trebuie să fie plan sau cu pantă mică (cel mult 12 %),
într-o zonă cu precipitaţii de peste 700 mm sau cu posibilităţi de irigare, pentru
a menţine o umiditate optimă în sol şi în atmosferă.
Distanţa faţă de o plantaţie de zmeur pentru producerea de fructe
trebuie să fie de cel puţi 2-3 km pentru a evita infectarea cu virusuri.
Dezinfectarea terenului pentru distrugerea dăunătorilor se face la fel
ca la celelalte plantaţii elită.
Pregătirea terenului. Cu 2-3 luni înainte de plantare terenul se
desfundă la adâncimea de 50-60 cm, încorporându-se în sol cu această ocazie
câte 40-50 t gunoi de grajd bine fermentat, 300-400 kg superfosfat şi 150-200
kg sare potasică pentru fiecare hectar.
Dacă plantarea se efectuează toamna, imediat după desfundare terenul
se mărunţeşte, se nivelează şi se menţine curat de buruieni (prin discuiri) până
la plantare.
Pentru plantarea de primăvară, terenul desfundat rămâne în brazdă
crudă (negrăpat) până în preajma plantării, când terenul se nivelează şi se
afânează uşor cu ajutorul grapelor şi a discurilor.
Plantarea zmeurului. Drajonii folosiţi la înfiinţarea plantaţiilor mamă
trebuie să provină de la plante prebază, certificate din punct de vedere al a
autenticităţii şi stării fitosanitare.
Materialul destinat plantării se fasonează, scurtând tulpina la 20 cm
lungime şi înlăturând rădăcinile vătămate. După fasonare rădăcinile se
mocirlesc, manipulându-se cu atenţie pentru a nu rupe mugurii porniţi de pe
rădăcină.
Plantarea se face la distanţa de 1,5 m între rânduri şi 0,5- 0,7 m pe
rând, având grijă ca zona "coletului", unde sunt mugurii de tulpină, să se afle la
o adâncime de 2-3 cm.
Manipularea drajonilor (scos, fasonat, plantat) trebuie efectuată cu
grijă, ştiind că aceştia se deshidratează foarte uşor. După plantare, dacă
tulpinile nu au fost tăiate, se scurtează la 2 muguri deasupra solului şi se udă
fiecare drajon plantat cu 2-3 litri de apă sau se irigă cu o normă de udare de
300 m3 /ha.

311
 Lucrările de întreţinere. Primele două praşile se fac prin lucrări de
întreţinere mai energice, la adâncimea de 8-10 cm, cu discul pentru afânarea
solului şi distrugerea buruienilor, apoi lucrarea solului se face superficial, la 6-
8 cm, pentru a nu rupe lăstarii.
Lucrarea se completează cu sapa, pe rând, iar după apariţia drajonilor
combaterea buruienilor se face prin 1-2 pliviri. În primul an terenul trebuie
menţinut în permanenţă curat de buruieni.
În primăvara anului II toate tulpinile crescute în anul precedent, atât la
planta mamă cât şi la drajonii apăruţi în primul an se taie la ras cu pământul.
Drajonii care apar în anul al doilea cuprind spaţiul dintre rânduri şi pe
rând. În prima parte a vegetaţiei, buruienile care apar se taie cu sapa, cu
săpăliga sau se plivesc. Mai târziu, drajonii care cresc foarte repede înăbuşă
buruienile.
Irigarea. Pentru a obţine producţii mari de drajoni se aplică udări, ori
de câte ori este nevoie, cu norme de udare de 300-350 m 3 /ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se execută la avertizare sau când
se constată apariţia dăunătorilor .
Lucrările specifice pentru stabilirea purităţii biologice şi a stării
fitosanitare constau în trei controale care se fac în perioada de vegetaţie:
primul control, primăvara, când lăstarii au lungimea de 35-40 cm;
controlul a doilea la începutul lunii august (când sunt vizibile şi unele
simptome virale);
controlul al treilea, înainte de încetarea vegetaţiei sau înainte de
recoltarea drajonilor.
Impurităţile sau plantele bolnave se elimină. Verificarea autenticităţii şi
a stării fitosanitare se face de aprobatorul de stat şi inspectorul de carantină
fitosanitară care eliberează actele de autenticitate şi de stare fitosanitară.
Recoltarea drajonilor. În toamna anului II drajonii se recoltează cu
plugul de scos puieţi şi plantaţia se desfiinţează. După recoltare, drajonii se
sortează conform STAS, ceea ce presupune că ei trebuie să aibă grosimea de cel
puţin 6 mm, înălţimea de 50-60 cm şi un număr de 10-12 rădăcini lungi de 15-
18 cm.
După sortare tulpina drajonilor se scurtează la 30-35 cm şi se leagă în
pachete de 25 buc., după care se etichetează şi se stratifică imediat în locuri
adăpostite, pentru a-i feri de ger şi deshidratare.
Drajonii necorespunzători din punct de vedere al creşterii se trec în
câmpuri de fortificare unde mai vegetează încă un an pentru a ajunge la
dimensiunile STAS.
Producerea materialului săditor în drajoniere cu ciclul de 2 ani are
avantajul obţinerii unui material omogen, bine maturat, sănătos şi eficient, cu
producţii de 200-250 mii drajoni STAS la hectar.

5.5.3. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii stolonierelor

Etapele de eliberare de boli virotice a materialului iniţial se realizează în

laboratoare speciale, dotate corespunzător.
După aclimatizare şi fortificare, materialul obţinut (baza superelitei)
trece la etapele de câmp ale producerii stolonilor din verigi superioare
(superelită şi elită).
Locul unde se desfăşoară etapele de câmp ale producerii
stolonilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

312
 terenul să nu fi fost cultivat cel puţin 3 ani cu căpşuni pentru
producţie;
textura solului să fie uşoară, pentru a permite dezvoltarea unui sistem
radicular puternic la stoloni şi asigurarea recoltării uşoare şi cu sistem
radicular cât mai intact, chiar în condiţii de umiditate ridicată;
să existe sistem de irigaţie;
unitatea să aibă în dotare maşini pentru plantarea şi recoltarea
stolonilor pentru reducerea preţului de cost;
0 să fie amenajate spaţii pentru condiţionarea şi ambalarea stolonilor,
inclusiv pentru păstrarea temporară în condiţii frigorifice.
Pregătirea terenului constă în dezinfecţia solului cu produsele şi în
dozele prezentate la înfiinţarea plantaţiilor mamă pentru butaşi (capitolul 6.2.).
Înainte de desfundat se aplică gunoi de grajd bine descompus (mraniţă)
în cantitate de 40 t/ha, 80 kg fosfor şi 40 kg potasiu substanţă activă la hectar.
Nu se va folosi gunoi de grajd proaspăt deoarece acesta este o sursă de infestare
cu seminţe de buruieni.
Nivelarea terenului este absolut necesară având în vedere că vom
planta o specie cu talie mică.
Pregătirea terenului pentru plantare se face prin discuiri şi lucrări cu
combinatorul pentru a mărunţi şi nivela solul încât plantarea să se poată
efectua cu maşina de plantat.
Mocirlirea are un rol important în procesul de prindere la plantarea
căpşunului. Mocirla are în compoziţie 1/3 balegă de vită şi 2/3 pământ, de
preferinţă galben şi apă până la obţinerea unei paste de consistenţa smântânii.
După mocirlire se face plantarea.
Plantarea se realizează manual sau mecanizat, la începutul lunii
septembrie în zonele nordice şi la altitudini de peste 400 m şi sfârşitul lunii
septembrie - începutul lunii octombrie în zonele sudice la distanţa de 1,3-2,0 m
între rânduri şi 0,4-0,5 m pe rând, fiind necesar un număr de 11.000-17.000
stoloni la ha. Distanţele mari între rânduri se folosesc în cazul soiurilor cu
filamente lungi (Red Gauntlet, Gorella, Talisman, Pocahontas) iar distanţele
mici în cazul soiurilor cu filamente scurte (Senga Sengana).
Plantarea se poate face şi primăvara, însă terenul trebuie pregătit din
toamnă, inclusiv marcatul rândurilor, astfel ca primăvara foarte devreme să se
poată planta stolonii.
Înainte de plantare stolonii se fasonează, în sensul că se îndepărtează
toate frunzele şi filamentele uscate şi îngălbenite. Rădăcinile, dacă sunt prea
lungi, (peste 15-16 cm) se scurtează la 12-13 cm. Acestea trebuie să fie
sănătoase, turgescente, de culoare alb-murdar la suprafaţă şi alb-sidefiu în
secţiune.
Indiferent de modul de plantare (manual sau mecanizat) rădăcina
trebuie aşezată în poziţie verticală, pământul să se strângă bine de rădăcină iar
mugurele principal să fie la nivelul solului.
Lucrările de îngrijire au rolul de a asigura afânarea permanentă a
solului pe adâncimea de 5-6 cm şi distrugerea buruienilor (fig. 5.39.). Aceasta
se realizează prin praşile şi săpălugiri repetate, de 8-9 ori pe an.
Erbicidarea. Pentru distrugerea buruienilor din stoloniere se pot folosi
cu succes erbicide. Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu Dual 4-6 l/ha +
Venzar 1,5-2 l/ha şi Dual 4 l/ha + Betanal 4 l/ha. Cu aceste asociaţii de
erbicide aplicate înainte de plantare sau la 2 săptămâni după plantare se
combat buruienile dicotiledonate şi o parte din monocotiledonatele anuale.

313
 Îndepărtarea inflorescenţelor este o lucrare importantă şi obligatorie
prin care se măreşte producţia de stoloni. Aceste inflorescenţe se îndepărtează
prin rupere sau tăiere pe măsură ce apar.
Irigarea. Esenţial într-o stolonieră este asigurarea umidităţii necesară
formării filamentelor şi înrădăcinării stolonilor. Udarea se face cu cantităţi mici
de apă (250-300 m3/ha), dar în mod repetat, după nevoie.
Tratamentele fitosanitare. Pentru menţinerea perfectă a stării
fitosanitare, tratamentele cu substanţe fitofarmaceutice se fac la avertizare,
sau, în lipsa acestora, la acoperire.
Pentru a uşura accesul utilajelor de combatere se vor lăsa de la
plantare intervale libere la distanţe corespunzătoare cu tipul utilajelor şi
ecartamentul tractoarelor.

Fig.5.39 Aspect din stolonieră

Fertilizarea suplimentară. În funcţie de nivelul de aprovizionare cu

elemente hrănitoare şi starea de vegetaţie a plantelor, pot fi aplicate fertilizări
suplimentare cu doze de 50-60 kg azot substanţă activă/ha în 2-3 reprize,
urmate de irigare.
Tehnologia trebuie aplicată la cel mai înalt nivel (în sensul aplicării
corecte şi la timp a tuturor operaţiunilor prevăzute) pentru a asigura până în
luna august-septembrie a anului următor plantării, formarea şi înrădăcinarea
stolonilor.
Recoltarea stolonilor din stolonieră se realizează cu maşini speciale,
prin defrişarea totală a plantaţiei mamă. Maşina de scos stoloni (MSS-1,2) este
prevăzută cu o lamă orizontală care efectuează dislocarea stolonilor, un vibrator
pentru scuturarea de pământ şi 2 roţi pentru reglarea adâncimii de lucru. În
lipsa acestei maşini se poate folosi maşina de recoltat ceapă (MRC-1,2).
Recoltarea se face la începutul toamnei pentru asigurarea stolonilor
necesari înfiinţării plantaţiilor de producţie din toamnă. În cazuri de excepţie
(înrădăcinare insuficientă, lipsa posibilităţilor de plantare etc.) stolonii se
recoltează primăvara.
Fasonarea stolonilor constă în îndepărtarea completă a resturilor de
filamente, a frunzelor uscate şi îngălbenite, a limbului frunzelor sănătoase,
rămânând peţiolurile şi 1-2 frunze tinere din mijlocul plantei. După recoltare
stolonii se sortează pe calităţi, cei neînrădăcinaţi fiind eliminaţi. Un stolon

314
normal trebuie să aibă cel puţin trei frunze, mugure terminal bine dezvoltat şi
un sistem radicular
viguros, în lungime de 12-15 cm. Rozetele neînrădăcinate se pot stratifica
pentru înrădăcinare.
Ambalarea stolonilor se face în pungi de polietilenă cu dimensiunile
de 0,55-0,60 cm lungime şi 0,30-0,35 cm lăţime. Materialul fasonat se numără
şi se introduce în pungă pe două rânduri, cu rădăcinile către interior. Într-o
pungă încap 150-200 stoloni, în funcţie de vigoarea soiurilor.
După ambalarea stolonilor, punga se capsează, etichetându-se fiecare
ambalaj. Pe etichetă se menţionează unitatea furnizoare, soiul, numărul de
bucăţi şi data recoltării.

5.5.4. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi

În acest sector al pepinierei se plantează portaltoii care pot fi obţinuţi

din sămânţă, marcote sau butaşi înrădăcinaţi de un an. Aceştia rămân pe loc
timp de 2 (3) ani, în care timp sunt altoiţi, cresc altoii şi li se proiectează
coroana, după care sunt scoşi din pepinieră sub denumirea de pomi altoiţi.
Pentru a asigura anual pomi altoiţi, în şcoala de pomi există în
permanenţă 2 (3) subsectoare corespunzător vârstei materialului săditor care
este pregătit, denumite câmpuri de formare, cuprinzând câmpul I, câmpul II şi
în cazuri deosebite, câmpul III. Aceste câmpuri se succed pe aceeaşi parcelă din
asolament (anul I=câmpul I; anul II=câmpul II; anul III=câmpul III).
Lucrările din câmpul I al şcolii de pomi.
Câmpul I al pepinierei se poate înfiinţa prin mai multe metode:
înfiinţarea cu puieţi, marcote sau butaşi înrădăcinaţi de un an;
înfiinţarea cu puieţi produşi la ghivece;
înfiinţarea prin însămânţare directă.
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi, marcote sau butaşi de un an.
Pentru plantare puieţilor li se fasonează rădăcina principală prin
scurtare la 18-20 cm şi a celor secundare la 1-2 cm. Se scot la inel toţi lăstarii
anticipaţi. La marcote şi butaşii înrădăcinaţi se scurtează rădăcinile adventive
la 1-2 cm şi se scot la inel toate ramificaţiile de pe tulpină.
După fasonare portaltoii se mocirlesc. La marcote şi butaşi mocirlirea se
face pe o porţiune de 18-20 cm, cât se introduc în sol, iar la puieţi coletul
trebuie să rămână vizibil pentru a fi plantaţi corect.
Tabelul 5.2
Distanţele de plantare în câmpul de formare şi producţia previzibilă de pomi
altoiţi la ha (după Parnia P. şi colab., 1992)
Distanţa de plantare Numărul de Producţia de
Specia între puieţi plantaţi pomi vergi la
pe rând, cm
rânduri, cm la ha ha, buc
Măr - pe vegetativ 90 15 74.000 50.000
- pe generativ 90 20 55.000 35.000
Păr - pe vegetativ 90 15 74.000 45.000
- pe generativ 90 20 55.000 35.000
Gutui - pe vegetativ 90 15 74.000 50.000
- pe generativ 90 20 55.000 35.000
Prun - corcoduş 90 20 55.000 38.000
Zarzăr 90 20 55.000 35.000
Piersic 90 20 55.000 35.000
Cireş 90 20 55.000 30.000
Vişin 90 20 55.000 30.000

315
 Mahaleb 90 20 55.000 30.000
Nuc 100 40 25.000 20.000
Migdal 90 20 55.000 30.000
Castan 100 30 33.000 25.000

Distanţele de plantare în câmpurile de formare, recomandate pe baza

rezultatelor obţinute de cercetători sunt redate în tabelul 14.
La plantare se urmăreşte realizarea unui contact strâns între rădăcină
şi pământ prin călcarea de-a lungul rândului. Dacă, trăgând cu două degete de
vârful tulpinii acesta se rupe iar portaltoiul nu iese din sol, plantarea şi tasarea
s-au efectuat corect.
Plantarea portaltoilor în câmpul I se poate efectua manual sau
mecanizat. Pentru plantarea manuală, tulpina portaltoiului nu se scurtează, iar
pentru plantarea mecanizată, aceasta se scurtează la circa 12-15 cm pentru a
facilita manipularea lor.
După plantarea manuală se scurtează tulpina portaltoilor la 12-15 cm
de la sol. Atât în cazul plantării manuale cât şi la plantarea mecanizată, se
ridică un bilon continuu care îi acoperă şi care rămâne până la altoire.
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece este o metodă
care permite scurtarea timpului de producere a pomilor altoiţi
cu un an prin excluderea şcolii se puieţi şi mărirea procentului de altoire la
unele specii (păr, cireş, vişin) la care altoirea cu mugure dormind pe lemn mai
vechi dă rezultate mai slabe. Prinderea bună la altoirea pe puieţi produşi la
ghivece se explică prin faptul că ţesuturile tinere au o putere mare de refacere,
iar seva se menţine până toamna târziu. Prin această metodă se obţin puieţi cu
sistemul radicular mai ramificat.
După plantare se face obligatoriu o irigare şi un tratament fitosanitar,
iar când puieţii au înălţimea de 15-20 cm se face o uşoară bilonare pentru
creşterea dreaptă a acestora, evitarea apariţiei lăstarilor anticipaţi şi pentru
păstrarea scoarţei fragede la locul altoirii.
Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă este o metodă
folosită la unele specii (cais, piersic, prun) când lipsesc puieţii portaltoi şi
dispunem de sâmburii necesari.
Randamentul de pomi altoiţi este mai mic iar neuniformitatea
materialului este mai mare deoarece nu este posibilă clasarea portaltoilor,
prima verigă de selecţie a indivizilor în pepinieră.
Semănatul se poate face toamna pe soluri uşoare, în zonele unde solul
se acoperă cu un strat cât de cât permanent de zăpadă în cursul iernii, sau
primăvara, situaţie în care procesul de postmaturaţie prin stratificare trebuie
condus astfel încât la semănat să fie folosită numai sămânţă încolţită (crăpată).
La distanţa pe rând stabilită se seamănă 2-3 seminţe încolţite (la
semănatul de primăvară), iar după răsărire, când puieţii au înălţimea de 15 cm
se alege cel mai viguros, iar ceilalţi, dacă există, se taie de la nivelul solului.
Urmează bilonatul puieţilor, bilon ce se menţine până la altoire.
Pomii produşi prin această metodă au un sistem radicular pivotant care
se diminuează cu ocazia scosului din pepinieră şi astfel au o prindere mai
greoaie în livadă. Pentru înlăturarea acestui neajuns, toamna la sfârşitul lunii
octombrie se procedează la retezarea pivotului pe loc în câmpul I cu un hârleţ
bine ascuţit introdus oblic la 18 cm adâncime sau cu un plug modificat
corespunzător, în aşa fel încât retezarea pivotului să se facă fără dislocarea
portaltoilor.

316
 Lucrările de întreţinere din câmpul I constau în 6-7 praşile manuale
şi mecanice care să menţină solul afânat şi curat de buruieni. La efectuarea
praşilelor nu trebuie distrus bilonul care trebuie menţinut până la altoire. De
asemenea, nu se vor răni portaltoii cu sapa pentru a putea executa altoirea în
condiţii bune.
Fertilizarea suplimentară se face cu 150-200 kg/ha azotat de
amoniu aplicat în două reprize între 10 şi 25 iunie, când creşterea portaltoilor
este intensă.
Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare (8-14 tratamente) în
funcţie de specia portaltoiului şi gradul de atac al bolilor şi dăunătorilor.
Altoirea este cea mai importantă lucrare din câmpul I. De regulă,
metoda folosită este cu mugure dormind. În cazul când scoarţa nu se desprinde
uşor (nu este sevă suficientă) se face o irigare sau se foloseşte metoda de altoire
cu mugure cu placaj (chip budding). De modul cum se execută altoirea depinde
producţia de material săditor.
Reuşita altoirii este condiţionată de starea fiziologică a portaltoilor şi a
ramurilor altoi, de epoca optimă când se execută altoirea, starea inventarului,
pregătirea altoitorului etc.
Portaltoiul trebuie să fie în plină vegetaţie (să aibă sevă) iar scoarţa să
se dezlipească uşor, ramurile altoi să aibă lemnul copt şi mugurii bine
dezvoltaţi. Aceşti muguri trebuie să fie vegetativi nu de rod, deoarece la speciile
sâmburoase din mugurii de rod apar flori în loc de lăstar altoi în creştere şi
obţinerea pomilor altoiţi este compromisă. La sămânţoase, prin ciupirea florilor,
mugurii fiind micşti apar şi lăstari, din care se por obţine pomi altoiţi, însă sunt
necesare lucrări suplimentare pentru ciupirea florilor şi eliminarea lăstarilor de
prisos iar lăstarul rămas întârzie în creştere şi de regulă creşte strâmb.
Epoca de altoire este hotărâtoare în special la sâmburoase şi păr care
altoite mai târziu îşi pierd seva, iar altoite prea devreme duc la dezlipirea
mugurelui altoi (scuiparea mugurelui).
Pentru reuşita altoirii nu se va practica toaletarea portaltoiului înainte
de altoire prin înlăturarea lăstarilor laterali crescuţi la baza portaltoiului
deoarece prin rănile produse se scurge seva şi prinderea la altoire este mai
slabă.
Ca moment de altoire pentru speciile sâmburoase, care se îngroaşă
mult după altoire, se execută când 1/2 din lăstarii portaltoiului au încetat
creşterea (au format mugure terminal). Ordinea în care se altoiesc speciile
pomicole este, în general următoarea: păr, cireş, vişin, prun, piersic, mahaleb,
zarzăr, gutui, corcoduş, măr franc şi măr vegetativ.
Pregătirea puieţilor portaltoi pentru altoire începe cu desfacerea
bilonului cu săpăliga, astfel încât să nu se rănească planta, urmată de ştergerea
scoarţei puieţilor cu o cârpă în zona de altoire.
Altoirea se face cu mugure dormind sau cu mugure cu placaj (chip
budding), metode prezentate pe larg în capitolul 2.2.6.
Legatul se face cu rafie neumectată sau cu benzi de polietilenă care
prezintă avantajul că nu strangulează portaltoiul. Trebuie folosită polietilenă cât
mai elastică.
Verificarea prinderii se face la 14 zile după altoire. Mugurii prinşi se
recunosc după peţiolul îngălbenit care pică la atingerea cu degetul. În cazul în
care peţiolul este brunificat şi scoarţa care însoţeşte mugurele este zbârcită,
mugurele nu este prins, situaţie în care se marchează portaltoiul respectiv
pentru a fi realtoit.

317
 Slăbirea şi desfacerea legăturilor este necesară în cazul folosirii
rafiei. La sămânţoase, după 25-30 zile de la altoire legăturile, în cazul rafiei, se
înlătură definitiv. La sâmburoase şi în special la cireş şi corcoduş, după 20-25
zile legăturile se desfac apoi se refac din nou mai puţin strâns.
În cazul folosirii benzilor de polietilenă elastică şi subţire, legăturile se
desfac în anul următor cu ocazia tăierii tulpinii portaltoiului, dacă nu cedează
de la sine.
Pornirea mugurilor în vegetaţie toamna, după altoirea cu mugure
dormind, are loc în cazul mugurilor scoşi cu prea puţin lemn sau fără lemn sau
datorită condiţiilor climatice.
Mugurii porniţi în vegetaţie se palisează şi se acoperă cu pământ pe o
porţiune de cel puţin 20 cm înainte de venirea îngheţului. Primăvara devreme se
desface muşuroiul, se scoate cepul, iar lăstarul altoi se scurtează deasupra
unui mugure sănătos, înlăturând vârful, de regulă uscat sau deshidratat.
Protejarea mugurilor altoiţi peste iarnă se face prin muşuroire,
acoperindu-i cu un strat de sol gros de 3-5 cm, în funcţie de zonă şi condiţiile
climatice.
În zonele cu zăpezi bogate, fără vânturi puternice care să spulbere
zăpada, muşuroitul mugurilor altoi nu este necesară.
În iernile calde şi umede, muşuroitul este dăunător prin faptul că
provoacă putrezirea mugurilor altoi. Pentru aceasta se recomandă ca
muşuroitul să se facă toamna târziu (în preajma îngheţului), acoperind mugurii
cu 3-5 cm de sol şi dezmuşuroitul mugurilor altoiţi să se facă primăvara foarte
devreme.
Pentru prevenirea unor situaţii neprevăzute, concomitent cu altoirea se
recomandă acoperirea mugurilor cu 1-2 cm de pământ mărunt şi reavăn.
Lucrările din câmpul II al şcolii de pomi.
Câmpul II este câmpul I în anul al doilea de vegetaţie începând din
primăvară.
Dezmuşuroitul mugurilor altoiţi se face primăvara devreme, imediat
ce terenul permite. După cum s-a arătat, întârzierea lucrării poate duce la
clocirea mugurilor datorită umidităţii în exces. Dezmuşuroitul se face cu
atenţie, controlându-se starea mugurilor altoi, marcând pe cei neprinşi în
vederea altoirii. Mugurii prinşi care au iernat se cunosc prin faptul că sunt
turgescenţi, iar rana produsă vindecată.
Îndepărtarea tulpinii portaltoiului se face înainte de umflarea
mugurilor şi constă în scurtarea portaltoilor la 12-15 cm deasupra mugurelui
altoit în cazul culturii cu cep pentru palisare şi la 4-5 mm deasupra mugurelui
altoit în cazul culturii fără cep de palisare. Tăietura se execută oblic, în spatele
mugurelui altoit. Rana produsă se unge cu mastic sau cu vopsea pe bază de
ulei. Portaltoii neprinşi, care s-au marcat nu se taie la cep pentru a se putea
face realtoirea.
Plivitul sălbaticului se face imediat ce au apărut lăstarii din portaltoi,
prin înlăturare cu briceagul, cosorul sau cu degetul. În cazul întârzierii acestei
lucrări, lăstarii daţi din portaltoi consumă seva defavorizând mugurele altoit
care se usucă sau rămâne în stadiul de rozetă. Cu ocazia plivitului se înlătură
şi legăturile făcute la altoire în caz că nu s-au desfăcut singure. La cultura fără
cep se face economie de manoperă la plivit, palisat şi înlăturarea cepului.
Realtoirea portaltoilor neprinşi se face primăvara când portaltoii sunt
în faza umflării mugurilor, cu ramuri altoi recoltate din toamnă şi păstrate
peste iarnă, stratificare în nisip sau în camere frigorifice la 1-2 oC. În momentul
altoirii mugurii trebuie să fie neporniţi în vegetaţie.

318
 Metodele de altoire folosite sunt cele cu ramură detaşată sau cu
mugure cu placaj descrise la capitolul 2.2.6.
La circa 14 zile de la altoire, portaltoiul se taie la cep deasupra
mugurelui altoit şi se plivesc lăstarii porniţi din portaltoi. Înlăturarea acestora
se face în faza erbacee.
Palisatul altoilor (fig.5.40) se practică numai la cultura cu cep şi
aceasta numai în zonele expuse la vânturi puternice sau în cazul soiurilor care
au creştere strâmbă în pepinieră. În general, în luna iunie altoii au ritm de
creştere rapid, celulele se lemnifică
greu, altoii sunt grei şi se rup uşor la
vânturi sau chiar la atingerea mai
puternică cu unelte. Această rupere
este accentuată în cazurile în care
soiurile dau lăstari anticipaţi sau la
combinaţiile cu compatibilitate mai
redusă între soi şi portaltoi.
Palisatul se face de două ori:
când lăstarii altoi au depăşit 10 cm
înălţime şi când aceştia au depăşit
15-20 cm, prin legarea de cep sub
Fig. 5.40. Palisatul altoilor formă de 8 culcat. Cu ocazia
a-scurtarea portaltoiului la 10-12 cm palisatului se execută şi plivitul
deasupra mugurelui altoi; b-palisarea
lăstarilor daţi din portaltoi.
altoiului; c- eliminarea cepului.

Ciupirea lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm

lungime, înlăturând vârfurile erbacee ale lăstarilor. Lucrarea se face cu scopul
ca substanţele elaborate să fie folosite creşterea şi îngroşarea altoiului, frunzele
din vârful lăstarilor fiind consumatoare. Frunzele rămase, de dimensiuni
normale, asigură procesele de sinteză şi produc seva elaborată necesară
creşterii altoiului. Lăstarii anticipaţi se ciupesc numai până la înălţimea de
formare a coroanei. La speciile cu creştere viguroasă (prun, cais, piersic, migdal)
lăstarii anticipaţi pot fi îndepărtaţi în faza erbacee.
Proiectarea coroanei în câmpul II se face la toate speciile în
intervalul 20 iunie - 1 iulie. Este vorba de coroana anticipată, din lăstari
anticipaţi, deoarece la ora actuală tehnologia obţinerii pomilor altoiţi presupune
valorificarea acestora toamna din câmpul II.
Proiectarea anticipată constă în ciupirea vârfului erbaceu al altoiului la
înălţimea trunchiului stabilit pentru specia respectivă, plus 25 cm pentru
ramurile coroanei (ex: pentru un trunchi stabilit la 80 cm înălţime ciupirea se
face la 105 cm). Prin ciupirea vârfului lăstarului altoi se stimulează apariţia
lăstarilor anticipaţi la înălţimea de proiectare a coroanei.
Scosul cepului în cazul că s-au lăsat cepi de palisare se face în a doua
jumătate a lunii iulie. Lucrarea se execută cu cosorul sau cu foarfeci bine
ascuţite pentru a realiza o tăietură netedă şi puţin oblică. După ce s-a scos
cepul se face bilonarea cu pământ mărunt şi reavăn pentru a susţine altoii şi a
favoriza calusarea rănii produse.
Lucrările de întreţinere şi fertilizare trebuie să susţină creşterea
puternică a altoilor. Terenul se menţine în permanenţă afânat şi curat de
buruieni, prin efectuarea a 4-5 praşile până la jumătatea lunii iulie, în funcţie
de nevoi. În perioada 15-20 iunie se poate face o fertilizare cu azot în doză de
60-70 kg/ha substanţă activă. După data de 1 iulie nu se mai recomandă

319
fertilizarea cu azot deoarece prelungeşte creşterea altoiului în dauna maturării
lemnului.
Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare, în funcţie de specie, în
număr de 12-14, cu pesticide eficiente recomandate de specialiştii fitopatologi.
Evaluarea producţiei de pomi altoiţi se face în două reprize. Prima
dată această lucrare se face la începutul lunii iunie când lăstarii altoi au
depăşit 15 cm înălţime, iar a doua evaluare la sfârşitul lunii august când se
numără pe soiuri toţi altoii care au atins sau vor atinge dimensiunile prevăzute
în legislaţia în vigoare.
Scosul pomilor se face mecanic cu plugul de scos pomi sau manual,
cu cazmaua, în cazul unor cantităţi mici de material săditor.
Înainte de scos, materialul săditor se va defolia manual sau chimic.
Defolierea manuală este greoaie şi costisitoare iar în cazul când este efectuată
cu mult timp înainte de scosul pomilor, poate duce la deshidratarea
materialului, rădăcinile rămânând active.
În ceea ce priveşte defolierea chimică, Parnia P. şi colab. (1984)
recomandă folosirea combinaţiei Ethrel în concentraţie de 0,15 % + CuSO 4 în
concentraţie de 1 %, aplicată în a III-a decadă a lunii septembrie, folosind 900 -
1000 l de soluţie la ha.
Scosul pomilor se face de regulă începând cu decada a doua a lunii
octombrie, în funcţie de zonă şi de stadiul maturării lemnului.
Înainte de scos pomii se etichetează, înscriindu-se pe fiecare etichetă
unitatea producătoare, soiul şi portaltoiul.
Clasarea se face concomitent cu scosul. Pomii corespunzători, separat
pe soiuri şi portaltoi se leagă în pachete de câte 10 bucăţi în cazul altoilor de un
an (vergi) sau de câte 5 bucăţi pentru pomii de doi ani cu coroană.
Stratificarea se face în şanţuri săpate în teren uşor, late de 50 cm şi
adânci tot de 50 cm, unde legăturile de pomi se aşează în poziţie verticală.
Printre rădăcini se introduce pământ, se calcă bine acoperind rădăcinile şi 20
cm de tulpină. Eventual se udă.
Stratificarea se face mai uşor şi mai corect pe un teren special
amenajat, unde stratificarea se face în nisip de râu umed. Acesta se
manipulează uşor pe timp uscat şi pe timp umed, pătrunde foarte uşor printre
rădăcini, menţine umiditatea şi asigură drenajul apei în exces.
La manipulările ocazionate cu scosul, clasarea şi stratificarea se
impune atenţie la speciile cu muguri proeminenţi, care se desprind uşor (cireş.
vişin, păr, nuc, piersic), iar lipsa acestora compromite formarea coroanei în
livadă.
Locul de stratificare se fereşte de rozătoare prin împrejmuire cu plasă
de sârmă şi un şanţ pe care se pun momeli otrăvite pentru şoareci şi şobolani.
Înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă este o metodă
care permite reducerea ciclului de producere a pomilor altoiţi (vergi) cu un an
prin eliminarea câmpului I.
Altoirea la masă se face în perioada de repaus a speciilor pomicole.
Rezultate foarte bune se obţin în cazul sămânţoaselor altoite pe portaltoi
vegetativi. La celelalte specii, randamentul este mai scăzut.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca la tehnologia clasică, însă
cantităţile de îngrăşăminte organice administrate sunt mai mari pentru a
asigura o creştere puternică a altoilor până în toamnă.

320
 Lucrările din câmpul III al şcolii de pomi.
Pentru a obţine pomi cu coroana formată, câmpul II se mai lasă un an,
devenind câmpul III. Pentru a forma pomi în câmpul III este necesar ca de la
înfiinţarea câmpului I să se adopte distanţe de plantare mai mari (1,0 m/0,4 m).
Câmpul III se adoptă în cazul pomilor destinaţi gospodăriilor populaţiei,
pentru plantarea pe aliniamente şi incinte şi în special pentru nuc şi castan. Se
mai lasă pomi în câmpul III la speciile cais şi păr, la soiurile care se altoiesc cu
intermediar.
Proiectarea coroanei este prima lucrare care se face primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie. Altoiul se scurtează la înălţimea stabilită pentru
trunchi, plus 25 cm pentru ramurile coroanei, deasupra unui mugure plasat pe
aceeaşi parte cu rana produsă de scosul cepului pentru ca axul pomului să fie
drept. În punctul de scurtare, altoiul trebuie să aibă grosimea de cel puţin 6-7
mm în diametru.
Dacă altoii au grosime suficientă, se scot la inel şi ramurile anticipate
de pe trunchi. Dacă altoii nu au grosimea suficientă, se lasă pe trunchi aceste
ramuri, care se scurtează la 2-3 muguri. Tot la 2-3 muguri se scurtează şi
ramurile anuale din porţiunea lăsată pentru coroană. Pe porţiunea de 10 cm
sub zona coroanei se scot la inel toate creşterile şi se orbesc toţi mugurii pentru
a favoriza creşterile care interesează la formarea coroanei.
Definitivarea coroanei se face după pornirea în vegetaţie când lăstarii
au 10-15 cm şi sunt erbacei. Se aleg 3-4 lăstari pentru ramurile coroanei plus
axul, ceilalţi înlăturându-se uşor cu mâna în această fază. Tehnica de formare
este specifică fiecărui tip de coroană. Principiul constă în aceea ca ramurile să
fie dispuse uniform în jurul axului şi să fie distanţate la 5-6 cm.
Celelalte lucrări (întreţinerea şi fertilizarea solului, tratamentele
fitosanitare etc.) sunt identice ca şi la câmpul II.

5.6. Particularităţile producerii materialului săditor la

speciile pomicole

5.6.1. Mărul, părul, gutuiul

Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care

beneficiază de cei mai mulţi portaltoi, de la cei cu vigoare
foarte slabă, până la cei de vigoare mare şi foarte mare. Metodele de obţinere a
portaltoilor generativi şi vegetativi au fost prezentate în capitolele anterioare.
Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă, cu
excepţia soiurilor Goldenspur, Mutsu, Red Melba şi Starkrimson, care prezintă
un material neuniform.
Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt
care uşurează proiectarea coroanei din câmpul II. Soiurile prezentate mai sus
dau lăstari anticipaţi puţini sau deloc, iar soiurile Idared şi Wagener premiat
formează lăstari anticipaţi scurţi.
Producerea portaltoilor la păr este asemănătoare cu a celor de măr, cu
menţiunea că portaltoii generativi cresc mai încet şi sunt atacaţi puternic de
Diplocarpon sorauieri, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide.
Puieţii de păr sunt mai sensibili la lipsa de umiditate din lunile iulie-
august şi nu-şi mai reiau creşterea în luna septembrie deoarece formează
mugure terminal, fapt ce impune irigarea în lunile de vară.

321
 În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi
proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă
rezultate mai bune iar pomii au un sistem radicular ramificat.
Producerea pomilor altoiţi cu intermediar este caracteristică pentru păr,
datorită unor soiuri care nu au compatibilitate cu gutuiul folosit ca portaltoi.
Dintre soiurile lipsite de compatibilitate cu gutuiul amintim Untoasă
Bosc, Untoasă Clairgeau, Timpurie de Trevoux, Dr. Jules Guyot, Williams şi
Williams roşu, Favorita lui Clapp, Untoasă Giffard, Abatele Fetel, Conference
etc. (Branişte N. şi Parnia P.,1986).
Ca intermediari se folosesc soiurile de păr Curé, Untoasă Hardy şi unele
soiuri autohtone ca: Sântilieşti, Alămâişi Harbuzeşti.
De regulă intermediarul influenţează atât soiul cât şi portaltoiul, direct
proporţional cu lungimea sa. Important este ca acesta să aibă compatibilitate
atât cu soiul cât şi cu portaltoiul. Deoarece în cele mai multe cazuri nu se
doreşte ca intermediarul să nu influenţeze soiul, mai ales sub aspectul vigorii
de creştere, acesta se reduce la o porţiune cât mai mică.
Producerea pomilor altoiţi cu intermediar este identică celei de
producere în general, cu deosebirea în în primul an se altoieşte intermediarul
iar în anul următor, în partea opusă, la distanţe variabile de prima altoire, pe
intermediar se altoieşte soiul. Pentru a scurta timpul de producere de la 3 la 2
ani, în cazul când nu se doreşte ca intermediarul să influenţeze sesizabil soiul
şi portaltoiul, se foloseşte metoda altoirii duble cu scutişor, când înainte de a
introduce soiul constituit dintr-un mugure, se introduce un scutişor ce se
scoate de pe ramura ce serveşte ca intermediar.
Creşterea soiurilor de păr în pepinieră este dreaptă, cu excepţia
soiurilor Untoasă Bosc şi Curé, care cresc şerpuit, necesitând tutorarea. Unele
soiuri ca Olivier de Serres şi Passe Crassane ating înălţimi mici în pepinieră,
altele, precum Untoasă de Geoagiu, Aromată de Bistriţa, Napoca, Untoasă Bosc,
Napoca, au o creştere neunifărmă în pepinieră.
Altoii de un an la păr au de regulă muguri proeminenţi care pot fi uşor
rupţi cu ocazia manipulărilor la scos, clasare, transport şi plantare. De aceea,
deşi majoritatea soiurilor nu emit decât lăstari anticipaţi scurţi (Untoasă Hardy)
sau numai la bază (Untoasă Bosc, Untoasă de Geoagiu), aceştia se păstrează
pentru a putea proiecta coroana.
Gutuiul are o tehnologie asemănătoare cu mărul, este pretenţios la
umiditate, rezistent la boli şi dăunători, altoii cresc viguros în câmpul II, fără
lăstari anticipaţi sau cu anticipaţi puţini spre bază.

5.6.2. Prunul

Producerea portaltoilor de prun se face încă în marea lor majoritate pe

cale generativă. La alegerea portaltoilor trebuie avut în vedere faptul că unele
soiuri (Tuleu gras şi descendenţele hibride ale acestuia) manifestă fenomene de
incompatibilitate cu corcoduşul. Pentru aceste soiuri se vor folosi portaltoii de
prun franc de la care se obţin portaltoi uniformi, de vigoare mai mică faţă de
corcoduş şi cu compatibilitate bună.
Portaltoii vegetativi omologaţi (corcoduş 163 şi Oteşani 11) se înmulţesc
prin butaşi lemnificaţi pe platforme tehnologice special amenajate, cu folosirea
stimulatorilor de înrădăcinare.
Producerea ramurilor altoi se face după tehnologia obişnuită, cu
precizarea că sunt necesare ciupiri în verde la pomii din plantaţia mamă pentru

322
a produce ramificarea şi, ca urmare o cantitate mare de ramuri altoi de calitate,
fără lăstari anticipaţi sau spini.
La plantarea în câmpul I al puieţilor de corcoduş care depăşesc
grosimea de 8-10 mm în diametru, se aplică scurtarea la 2-3 muguri, pentru a
practica altoirea pe lemn tânăr.
Creşterea soiurilor de prun în pepinieră este în general destul de
viguroasă, altoii de un an putând depăşi înălţimea de 1,8-2 m.
Soiurile Anna Späth şi Vânăt de Italia nu emit lăstari anticipaţi pe
vargă. Altele, ca tuleu gras şi cele care au în zestrea ereditară soiul Tuleu gras
prezintă lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii şi chiar ghimpi.
Soiurile de prun având muguri stipelari, se manipulează uşor deoarece
în caz de rupere a mugurelui principal apar noi lăstari din mugurii stipelari.
În cursul lunii iulie, pe frunzele de prun apar distinct simptomele de
plum pox, care fiind boală virotică de carantină, necesită marcarea, scoaterea şi
arderea pomilor.

5.6.3. Cireşul şi vişinul

Pentru cireş se folosesc portaltoi generativi în proporţie de circa 80 %.

Se folosesc sâmburi de cireş franc din soiurile Pietroase negre, Pietroase
Dönissen, iar pentru vişin soiuri autohtone cu coacere târzie. Pentru ambele
specii se folosesc sâmburi de mahaleb pentru obţinerea, după altoire a pomilor
destinaţi pentru plantare în zonele cu precipitaţii anuale sub 500 mm.
Înainte de semănat, sâmburii se tratează prin îmbăierea în soluţie de
sare de bucătărie în concentraţie de 2 - 4 %, pentru înlăturarea sâmburilor seci,
în special a celor atacate de Rhynchytes sp. a cărei larvă se dezvoltă în sâmbure
şi consumă tot conţinutul acestuia.
În şcolile de puieţi, cireşul şi vişinul este atacat puternic de ciuperca
Coccomyces hiemalis, mai ales în zonele umede şi în anii ploioşi, fapt ce
necesită tratamente săptămânale cu fungicide.
Portaltoii vegetativi omologaţi (IP-C.1., C-12, VV-1) se înmulţesc prin
marcotaj orizontal.
La producerea ramurilor altoi, la cireş se vor face ciupiri în verde pentru
a preîntâmpina obţinerea de ramuri altoi prea groase.
Cireşul creşte viguros în pepinieră, depăşind la majoritatea soiurilor 1,8
m.Având mugurii proeminenţi, aceştia se rup uşor la manipulare, astfel că în
livadă nu se poate proiecta coroana sau se proiectează greu.
Soiurile Uriaşe de Bistriţa, Hedelfinger, Van, Bing, formează lăstari
anticipaţi numai la bază, soiurile Rubin, Jubileu, Roşii de Bistriţa şi
Germersdorf emit lăstari anticipaţi pe porţiunea de 1 m de la bază şi rar se
întâlnesc soiuri care să formeze lăstari anticipaţi pe toată varga (Timpurii de
Bistriţa).
Altoii de vişin ating înălţimi mai mici, dar la majoritatea soiurilor apar
lăstari anticipaţi şi se poate proiecta uşor coroana în câmpul II al pepinierei.
Dintre soiurile cu creştere mai slabă în pepinieră amintim Meteor,
Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Timpurii de Piteşti, care au o vigoare de creştere
relativ slabă şi în livadă.
Soiurile Mocăneşti 16, Crişana şi Nana au creştere mijlocie în
pepinieră, vigoare care sporeşte în livadă.
În general, soiurile de vişin sunt mai rezistente la Coccomyces hiemalis
decât cele de cireş.

323
5.6.4. Caisul, piersicul, migdalul
În România producerea portaltoilor la aceste specii se face în
exclusivitate pe cale generativă. Având sâmburi mari, cu rezerve mari în
cotiledoane, aceştia răsar şi cresc relativ uşor, obţinându-se chiar puieţi
supradimensionaţi în şcolile de puieţi. Sunt speciile la care se poate înfiinţa
câmpul I prin însămânţare directă.
Caisul şi piersicul se pot altoi şi pe corcoduş pentru înfiinţarea
plantaţiilor pe terenuri grele, cu conţinut ridicat în argilă.Pentru obţinerea de
puieţi corespunzători, în şcolile de puieţi se adoptă desimi mai mari (rărit la 1-2
cm). Ramurile altoi se obţin ca la celelalte specii sâmburoase, impunându-se la
cais şi piersic ciupiri în verde pentru ramificare şi obţinere de ramuri altoi care
să nu depăşească dimensiunile cerute pentru altoire. Fiind specii precoce, se
impune tăierea tuturor ramurilor la 2 muguri şi înlăturarea eventualelor flori
care apar, al căror polen este vector pentru transmiterea bolilor virotice.
În câmpurile de formare fertilizarea trebuie făcută cu multă grijă pentru
ca puieţii să nu se îngroaşe exagerat până la altoire. Altoirea acestor specii se
face la începutul perioadei de altoire iar după prindere (2 săptămâni) se sistează
irigatul pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie.
Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de
portaltoi, pe primul loc situându-se caisul, apoi piersicul. Piersicul, migdalul şi
chiar caisul emit un număr mare de lăstari anticipaţi, încât proiectarea
coroanei la toate soiurile acestor specii este obligatorie în câmpul II în luna
iulie.
Soiurile de piersic altoite pe portaltoi franc prezintă compatibilitate
foarte bună. La altoirea pe corcoduş, o serie de soiuri (Babygold, Springold)
manifestă din pepinieră fenomene de incompatibilitate care nu este însă totală
şi permite convieţuirea în livadă.
Unele soiuri de cais (Sirena, Cea mai bună de Ungaria) altoire pe
corcoduş cresc foarte bine în câmpul II. Soiurile Litoral şi Mamaia prezintă
sensibilitate la pătarea clorotică, respectiv uscarea vârfurilor lăstarilor,
considerate simptome de compatibilitate slabă cu corcoduşul.

5.6.5. Nucul, castanul, alunul

Pentru nuc şi castan producerea portaltoilor se face numai pe cale

generativă, uneori pe această cale obţinându-se şi pomi pe rădăcini proprii, însă
aceştia sunt heterogeni, de vigoare mare, care intră pe rod târziu (în cazul
nucului în anul 12-14 după plantare), cu producţii mici. Posibilitatea de a
obţine descendenţi cu aceleaşi caracteristici sau superioare soiului sau
genotipului folosit sunt reduse, de circa 5 % (Blaja D., 1964).
Obţinerea pomilor direct din sămânţă la nuc necesită numai înmulţirea
soiurilor valoroase, selecţionate după următoarele criterii:
rezistenţă sporită la ger, boli şi dăunători, în special la bacterioză şi
antracnoză;
înflorire târzie, după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară;
simultaneitatea înfloririi florilor femeieşti cu cele bărbăteşti pe acelaşi pom
(homogamie);
epoca de coacere timpurie;
fructe mari sau mijlocii (60-100 bucăţi/kg), cu endocarp relativ subţire (1,5
mm), sudură carpelară bună, iar miezul să reprezinte cel puţin 46 % din
greutatea totală a fructului.

324
 Portaltoii celor două specii se produc în şcolile de puieţi deoarece au
creştere înceată. Răsar bine însă necesită tratamente cu fungicide contra
bacteriozelor.
Este necesar ca puieţii de nuc şi castan să se scoată cu rădăcinile cât
mai intacte, deoarece au o putere de ramificare şi refacere greoaie.
Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice la nuc (mărimea
măduvei, fluxul mare al sevei în timpul altoirii, grosimea şi tăria fibrelor libero-
lemnoase, oxidarea rapidă a tăieturilor din cauza conţinutului în tanoide) sunt
greutăţi la altoire.
La nuc este necesară înfiinţarea de plantaţii mamă de ramuri altoi
deoarece de la nucii izolaţi sau din plantaţii, posibilitatea de recoltare a
ramurilor altoi este minimă, din cauza creşterilor reduse. Pentru a se evita
uscarea cepilor rămaşi după recoltarea ramurilor altoi în aceste plantaţii tăierile
se vor face în fenofaza umflării mugurilor, după tăiere fiind necesar un
tratament cu zeamă bordeleză în concentraţie de 1 % pentru prevenirea
infecţiilor cu antracnoză sau bacterioză (Parnia P. şi colab., 1984).
Deoarece altoirea în câmp nu dă rezultate satisfăcătoare, fiind în
general greoaie şi depinzând mult de temperatura din timpul altoirii şi cea de
după altoire până la prindere, în ultimul timp s-a impus altoirea manuală sau
mecanizată în perioada de repaus, cu ramuri recoltate la sfârşitul perioadei de
vegetaţie. Pentru creşterea procentului de prindere la altoire, calusarea se face
după metoda Hott callusing (încălzirea punctului de altoire) acolo unde există
astfel de instalaţii.

5.6.6. Arbuştii fructiferi

Au înmulţire relativ uşoară, fără să fie nevoie de dotări speciale. Se

înmulţesc în majoritate prin butaşi de ramuri (lemnificaţi), semilemnificaţi sau
verzi (de lăstari), fiind necesare plantaţii mamă speciale pentru recoltarea
butaşilor, singurele de la care se poate garanta autenticitatea, calitatea şi starea
fitosanitară.
Coacăzul se poate înmulţi prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor,
altoire şi culturi de meristeme. În mod curent coacăzul se înmulţeşte prin
butaşi de ramură (butaşi lemnificaţi), lungi de 18-20 cm, recoltaţi toamna şi
plantaţi imediat, dacă terenul este pregătit în luna august şi este bine aşezat,
sau primăvara, în teren pregătit din toamnă.
De pe un hectar de şcoală de butaşi se pot obţine 100-150 mii butaşi
înrădăcinaţi la coacăzul negru şi 60-100 mii butaşi înrădăcinaţi la coacăzul
roşu, în funcţie de soi.
Agrişul se înmulţeşte prin butaşi de lăstari sau de ramură, prin
marcotaj şi prin altoire. Pentru altoire se utilizează portaltoiul Ribes aureum
(Botez M. şi colab., 1984) pentru obţinerea de material săditor cu trunchi de 25-
110 cm. Altoirea se face în despicătură în verde în luna mai.
Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, care se obţin din plantaţii
specializate (drajoniere) cu ciclul de doi ani. În acest fel se obţine material
omogen, bine maturat, sănătos, cu producţii de 180-200 mii drajoni la hectar.
Se mai poate înmulţi prin butaşi de rădăcină, lungi de 10-12 cm, recoltaţi
toamna, stratificaţi şi plantaţi primăvara, oblic, în rigole adânci de 8-10 cm.
Murul. Poate fi înmulţit prin marcote, drajoni, butaşi de rădăcină şi
tulpină, despărţirea tufelor. Metodele de înmulţire eficientă la mur sunt
marcotajul orizontal sau de vârfuri, iar înmulţirea prin culturi de ţesuturi este o
metodă modernă care permite obţinerea unui material săditor liber de viroze.

325
Prin această metodă, dintr-un explant, după 4-6 luni se pot obţine circa 200 mii
plante.
Afinul se înmulţeşte prin butaşi de ramuri sau de lăstari, prin
marcotaj, diviziunea tufei, altoire. Pe scară industrială se practică înmulţirea
prin butaşi de ramuri sau de lăstari. Pentru butăşire substratul trebuie să fie
acid (pH 4,3-4,8). Pentru butaşi se folosesc creşterile anuale cu diametrul de 5-
7 mm (bice) care se recoltează toamna, după căderea frunzelor, se stratifică şi
primăvara, acestea se fasonează în butaşi lungi de 8-12 cm şi se plantează în
substratul de înrădăcinare.
Cătina se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, marcote, drajoni şi altoire.
Sâmburii se extrag din fructe bine coapte, cu un randament de 80-90 grame
sâmburi la un kg fructe. Înainte de semănat sâmburii se stratifică timp de 30
zile la temperaturi de 1-5 oC sau se menţin 30 ore în apă curată, la temperatura
camerei (15-18 oC). Înmulţirea prin butaşi de ramură (lemnificaţi) se face la fel
ca la coacăz.
Socul se înmulţeşte uşor prin seminţe care se seamănă cu fruct cu tot,
imediat după recoltare. Pentru plantaţiile comerciale se folosesc butaşi
înrădăcinaţi obţinuţi prin butăşire de ramuri (în uscat) sau de lăstari (în verde).
Pentru stimularea înrădăcinării se folosesc stimulatori de înrădăcinare (IBA,
NAA, IAA) în concentraţie de 2000 ppm deoarece procentul de înrădăcinare este
relativ mic - 24-54 % (Botez M. şi colab., 1984).
Cornul se înmulţeşte prin sâmburi pentru obţinerea de portaltoi din
specia Cornus mas L.
Sâmburii se extrag din fructe intrate în pârgă deoarece, recoltate mai
târziu, răsar greu din cauza tegumentului tare. Pe aceşti portaltoi se face
altoirea cu ramură detaşată primăvara, sau cu mugure dormind, pe lemn de 1-
ani, folosindu-se genotipuri selecţionate.
Înmulţirea prin butaşi se foloseşte rar deoarece înrădăcinarea este
greoaie.
La înmulţirea prin marcotaj se foloseşte metoda marcotajului prin
aplecare sau a muşuroitului vertical, marcotele înrădăcinate obţinându-se la
doi ani.
Smochinul se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi de ramură
(lemnificaţi) sau erbacei (de lăstari), folosind ca butaşi lăstari de un an.
Recoltarea ramurilor pentru butaşii de ramură se face toamna înainte de îngheţ
şi se fasonează la 20-25 cm.
Măceşul se înmulţeşte prin seminţe pentru obţinerea portaltoilor.
Măceşele se recoltează în faza de pârgă, moment ce corespunde cu virarea
culorii măceşelor de la verde în gălbuie. Recoltate mai târziu, seminţele nu răsar
în primul an decât atunci când se folosesc substanţe chimice, corozive, care
distrug tegumentul şi permit încolţirea. Pe aceşti portaltoi, sub colet se altoiesc
soiurile de măceş Braşov 2 şi Can, omologate recent şi care dau producţii
ridicate. Altoirea sub colet se face în scopul diminuării numărului de lăstari
porniţi din portaltoi.
Trandafirul de dulceaţă se înmulţeşte vegetativ prin drajoni, butăşire
sau altoire. Rezultate bune se obţin în cazul butăşirii, folosind butaşi
semilemnificaţi cu călcâi, lungi de 8-12 cm. Momentul optim de butăşire este
ultima decadă a lunii iulie. Înrădăcinarea butaşilor se realizează în sere şi
solarii sub ceaţă artificială.
Cea mai eficientă metodă de înmulţire a trandafirului de dulceaţă este
altoirea folosind puieţi de Rosa canina L., cu mugure dormind (latent) în luna
august sau cu mugure activ (crescând) în luna aprilie-mai.

326
CAPITOLUL VI

ORGANIZAREA ŞI ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

POMICOLE

La proiectarea noilor plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi trebuie să se

aibă în vedere următoarele elemente de orientare generală:
extinderea şi modernizarea pomiculturii în primul rând în cadrul
bazinelor şi centrelor consacrate, îndeosebi în zona colinară, din speciile şi
soiurile cu conservabilitate mare (mere, pere, nuci), care în condiţiile date să
asigure an de an producţii mari şi de calitate superioară;
crearea de livezi din speciile cu grad ridicat de perisabilitate în
apropierea centrelor de mare consum, a fabricilor de conserve de fructe (caise,
piersici, cireşe, vişine, prune, căpşuni etc.);
consolidarea centrelor pentru producerea unor fructe mai rare, cum
sunt: afinele, murele, coarnele, alunele, migdalele, castanele ş.a.;
asigurarea în cadrul tuturor plantaţiilor de tip industrial a condiţiilor
pentru desfăşurarea optimă a procesului de producţie şi valorificare (alimentare
cu apă, drumuri, construcţii, mecanizarea lucrărilor, dotarea tehnico-materială
corespunzătoare etc.);
dezvoltarea producţiei fiecărei specii pomicole să se facă ţinând seama
de obiectivele majore, în funcţie de conjunctura şi tendinţele pieţii interne şi
externe.
plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, cât şi cele de arbuşti
fructiferi şi căpşuni să se realizeze în cadrul programului naţional şi al
programelor judeţene de dezvoltare în perspectivă a pomiculturii, în
concordanţă cu cerinţele şi exigenţele integrării în U.E.
În acest context, o analiză pertinentă a multitudinii de factori cu
incidenţă directă sau conexă a activităţii din domeniul pomiculturii este foarte
importantă.
Datorită specificului biologic al pomilor, acela de a avea o lungă
perioadă de rodire, uneori deciziile strategice, luate pe termen lung, au un înalt
grad de dificultate şi complexitate. Astfel, trebuie anticipate situaţiile social-
economice pentru o perioadă viitoare de 8-10-15 ani, când producţiile vor face
obiectul unor tranzacţii bazate pe legea cererii şi a ofertei. Astfel, la realizarea
unei exploataţii pomicole, pe lângă cerinţele de orientare generală, trebuie să se
aibă în vedere şi criteriile economice, tehnologice, manageriale şi cele în
legătură cu asigurarea sau folosirea forţei de muncă.

6.1. Amplasarea plantaţiilor şi alegerea terenului

Costul ridicat al investiţiilor, cât şi imperativul de a se realiza producţii
mari la unitatea de suprafaţă cu un consum redus de manoperă, de mijloace
mecanice, de energie şi la un cost al producţiei cât mai scăzut, impun
amplasarea noilor plantaţii numai în acele zone, bazine şi centre de cultură
unde specia sau soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere
şi rodire.

327
 Pentru livezile intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi se
vor alege în primul rând terenurile din bazinele pomicole consacrate, cu soluri
fertile, mecanizabile sau cu posibilităţi certe de îmbunătăţire a proprietăţilor
agroproductive. Asigurarea apei necesare pentru stropit cât şi pentru irigaţii, în
cazul unor precipitaţii sub cerinţele speciei, sunt de asemenea condiţii
indispensabile amplasării plantaţiilor industriale.
Rezultatele obţinute în plantaţiile intensive şi superintensive, situate în
condiţii pedo-climatice diferite, demonstrează că producţii mari şi susţinute an
de an se pot asigura pe soluri cu o textură mijlocie, lutoasă, luto-nisipoasă şi
chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH cuprins între 4,7
şi 8,3 (în funcţie de specie şi portaltoi).
Din punct de vedere al pantei cele mai recomandate sunt terenurile cu
pantă uşoară (3-6 %), care permit executarea mecanizată a lucrărilor de
întreţinere a solului fără o prealabilă amenajare în vederea modificării pantei.
Având în vedere faptul că în bazinele pomicole consacrate situate în
zonele colinare ale ţării sunt puţine suprafeţe care să întrunească cerinţele
menţionate, vor fi utilizate de preferinţă terenurile cu pantă de 6-12 % cu
orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante până la 18-20
%, cu condiţia să fie uniforme şi să se efectueze lucrări antierozionale.
Peste aceste pante înfiinţarea unor plantaţii devine neeconomică da-
torită costului ridicat al investiţiilor şi consumului mare de energie umană, care
duce la realizarea unor costuri foarte ridicate ale producţiei pomicole.
În cazul plantaţiilor de tip industrial unde valoarea producţiilor medii
anuale se ridică adesea la valori foarte mari, nu sunt admise riscurile cauzate
de îngheţ, grindină, secetă ş.a. În acest sens se recomandă evitarea formelor de
teren cu microclimat nefavorabil cum sunt văile înguste pe unde se scurge aerul
rece, vârfurile de dealuri expuse vânturilor dominante şi reci, precum şi
terenurile cu exces de umiditate.
La baza înfiinţării oricărei plantaţii pomicole trebuie să stea o temeinică
analiză a condiţiilor naturale şi economice pentru că livezile pomicole constituie
mijloace fixe de mare valoare, cu o rată de amortizare foarte ridicată faţă de
celelalte sectoare agricole, cât şi pentru faptul că în pomicultură greşelile mari
se manifestă abia după 4-5 ani de la plantare, atunci când deja este prea târziu
pentru remedieri.
Se va ţine cont de corelaţia dintre sistemul de cultură preconizat şi
mecanizare. Pe plan mondial se poartă discuţii cu privire la faptul dacă e mai
bine să se adapteze sistema de maşini la sistemul de cultură, sau sistemul de
cultură (înălţimea trunchiului, forma de coroană, distanţa între rânduri şi pomi
pe rând) la posibilităţile de mecanizare. În prezent este necesar să se adapteze
sistemul de cultură la gama de maşini aflate în fabricaţie. În măsura în care
mecanizarea va satisface tot mai bine cerinţele producţiei pomicole, sistemele de
cultură vor putea evolua în sensul satisfacerii integrale biologice ale pomilor cât
şi sub aspect economic.
În acest cadru general de amplasare a plantaţiilor intervin
particularităţile speciilor şi soiurilor pomicole.
Concentrarea şi specializarea producţiei pomicole. Experienţa dobândită
în pomicultură, demonstrează avantajele concentrării şi specializării producţiei
pomicole în cadrul unor bazine, centre şi unităţi specializate. Plantaţiile mici de
pomi, au dus la rezultate economice nesatisfăcătoare, deoarece asemenea
suprafeţe nu permit aplicarea unor tehnologii corespunzătoare şi în general
sunt neglijate.

328
 Suprafaţa destinată unei ferme specializate trebuie stabilită în funcţie
de sistemul de cultură, de specie şi sortimentul de soiuri, de posibilităţile de
asigurare a forţei de muncă, de realizarea economică a investiţiei, de nivelul
tehnicii şi tehnologiei ce se va aplica.
Asigurarea necesarului de forţă de muncă. În plantaţiile intensive şi
superintensive de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni organizate în unităţi şi
ferme specializate, asigurarea necesarului de forţă de muncă specializată şi
permanentizată, constituie o problemă hotărâtoare. Aceste persoane trebuie să
aibă o pregătire profesională corespunzătoare, trebuie să cunoască atât
tehnologiile de cultură, cât şi exploatarea tractoarelor şi utilajelor din dotare.

6.2. Sisteme de plantaţii pomicole

Sistemele de cultură care includ complexul de măsuri ce privesc
înfiinţarea şi întreţinerea livezilor, pot fi grupate în două mari categorii: culturi
pure şi culturi asociate.
La proiectarea unei plantaţii de pomi se va avea în vedere faptul că de
sistemul de cultură depinde în mare măsură dinamica intrării pe rod, producţia
la unitatea de suprafaţă, calitatea acesteia, precum şi perioada de exploatare
economică.
Culturi pomicole pure
În aceste culturi pomii constituie cultura unică pe terenul respectiv,
urmărindu-se numai producţia de fructe. Întregul complex de măsuri aplicate
are ca scop crearea condiţiilor optime pentru pomi şi obţinerea unor cantităţi de
fructe de calitate superioară.
Sistemul de cultură a pomilor este caracterizat printr-un număr mare
de elemente, cele mai importante fiind: gradul de utilizare a terenului exprimat
prin desimea la unitatea de suprafaţă, sau prin m 2/pom ; modul de formare şi
conducere a coroanei; volumul de investiţii; vârsta intrării pe rod; volumul
recoltei de fructe realizat în perioada de plină producţie; perioada de recuperare
a investiţiilor; consumul de forţă de muncă manuală la unitatea de suprafaţă şi
tona de fructe; posibilitatea de executare mecanizată a lucrărilor de întreţinere.

Luând ca bază numărul de pomi pe hectar, care influenţează în cea mai

mare măsură şi celelalte elemente definitorii ale sistemului, se poate face
următoarea clasificare:
1. Sistemul extensiv (clasic) până la 350 pomi/ha.
2. Sistemul semiintensiv 350 - 500 pomi/ha.
3. Sistemul intensiv 500 - 1250 pomi/ha.
4. Sistemul superintensiv
- în rânduri simple 1300 - 4000 pomi/ha.
- în rânduri multiple (benzi) 4000 - 8000 pomi/ha.
5. Sistemul pajişte 8000 - 30000 pomi/ha.
Sistemul extensiv. Se caracterizează printr-un număr redus de pomi
la unitatea de suprafaţă, distanţe mari de plantare între rânduri şi pe rând, de
6-12 m, pomi de vigoare mare, coroane voluminoase, forme libere sau dirijate,
cu semitrunchi sau cu trunchi înalt. Portaltoii sunt viguroşi, în special sălbatic
sau franc.
Volumul tăierilor la pomii tineri este foarte mare şi vizează în general
realizarea unor coroane cu un schelet solid fapt ce întârzie intrarea pe rod. Nu
se practică lucrările de dresare şi dirijare.

329
 Solul din livezi este întreţinut ca ogor negru sau ca ogor ocupat de
culturi agricole, în cazul aşa-zisului sistem agro-pomicol, iar în numeroase
livezi ţărăneşti este ocupat de fâneţe şi săpat doar în jurul trunchiului. Aceste
livezi în majoritatea cazurilor s-au amplasat pe terenuri în pantă
nemecanizabile sau în jurul gospodăriilor ţărăneşti. Producţiile în aceste
plantaţii sunt relativ scăzute şi de calitate mai slabă. Datorită înălţimii mari a
pomilor lucrările de tăiere, de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi în special
recoltatul fructelor se execută cu dificultate de pe scări, cu o productivitate
foarte scăzută, iar costul producţiei de fructe este ridicat. Din cauza intrării pe
rod cu mare întârziere, a consumului ridicat de forţă manuală la unitatea de
suprafaţă, a costului ridicat şi a eficienţei economice mai scăzute, acest sistem
nu se mai recomandă pentru unităţile specializate.
Având în vedere că prin aplicarea unor tehnologii îmbunătăţite se pot
realiza producţii ridicate (Şuta A., 1971, sistemul clasic poate aduce încă
servicii gospodăriilor ţărăneşti din zonele colinare. Aceste plantaţii care ocupă
suprafeţe relativ mari, trebuie exploatate la cel mai bun nivel tehnic posibil
până la amortizare şi în continuare dacă potenţialul productiv se menţine în
limitele rentabilităţii.
În unele plantaţii cu densitate de plantare mică şi în care pomii au încă
potenţial bun de creştere şi fructificare, se poate efectua îndesirea şi
modernizarea acestora (potrivit indicaţiilor I.C.P.P. Piteşti).
Sistemul semiintensiv. Este caracterizat printr-o desime de 350-500
pomi/ha, cu forme de coroană care permit o dezvoltare destul de voluminoasă a
pomilor, tufă liberă, vas, fus tufă, palmetă. Acest sistem este chemat să joace în
etapa actuală un rol foarte important în cultura unor specii ca: piersic, cais,
prun, cireş, nuc şi castan, pentru care nu se dispune încă de portaltoi ce permit
o îndesire mai substanţială. Acest sistem prezintă o serie de avantaje, dintre
care unele sunt comune plantaţiilor extensive, iar altele celor intensive, astfel:
- dezvoltarea pomilor, poate fi reglată printr-o alegere judicioasă a
portaltoilor, prin aplicarea tăierilor lungi şi dirijarea ramurilor din coroană;
- permit trecerea uşoară a tractoarelor şi utilajelor folosite pentru
executarea lucrărilor de întreţinere şi aplicarea tratamentelor fitosanitare;
- cheltuielile de investiţii pe unitatea de suprafaţă sunt destul de mici;
- se realizează plantaţii cu durată de exploatare destul de lungă, 25-30
ani;
- intrare timpurie pe rod, chiar şi în cazul speciilor de nucifere (5-8 ani)
şi producţii medii destul de ridicate la unitatea de suprafaţă.
Ca dezavantaje amintim: executarea cu dificultate de pe scări sau
platforme a tăierilor de formare a coroanei, de fructificare şi rărire; randament
scăzut la recoltarea manuală a fructelor; consum mare de manoperă şi un cost
mai ridicat decât în plantaţiile intensive. Consumul de forţă de muncă manuală
poate fi mult scăzut în aceste plantaţii dacă recoltarea prunelor, cireşelor,
vişinelor şi caiselor destinate pentru industrializare se face mecanizat cu
ajutorul vibratoarelor. Acest sistem se poate folosi în principal pentru plantaţiile
pomicole specializate pentru a furniza materie primă industrializării.
Sistemul intensiv. Se caracterizează prin:
realizarea unei desimi de plantare de 500-1250 pomi/ha, prin
micşorarea distanţei dintre rânduri la 5-4 m şi a pomilor pe rând la 4-2 m;
folosirea unor pomi cu vigoare mijlocie, asociate cu forme de coroană libere
sau dirijate prin palisare: fus tufă (Spindelbusch), palmetă cu braţe oblice, palmetă
ameliorată, palmetă Haag, Bouche Thomas, Drapeau Marchand etc.

330
 Distanţa redusă dintre pomi pe rând, permite realizarea în timp scurt a
unor garduri pomicole. Lucrările de întreţinere a solului, cât şi cele fitosanitare
se execută într-o singură direcţie. Faptul că suprafaţa rezervată pentru un pom
se reduce la 8-20 m2, dezvoltarea pomilor va trebui să fie limitată prin folosirea
portaltoilor de vigoare mijlocie M 106, M 2, M 4 sau M7, prin operaţii de dirijare
(palisare) a ramurilor şi prin cât mai puţine tăieri în perioada de formare a
coroanei.
Avantajele acestui sistem sunt:
0 intrarea mai timpurie pe rod respectiv, anul 3-5 de la plantare în
funcţie de specie;
1realizarea într-o perioadă relativ scurtă a unei suprafeţe mari de rodire
pe unitatea de suprafaţă, permiţând obţinerea unor producţii de 20-40 t/ha la
un cost destul de scăzut;
2lucrările de tăiere şi de recoltare se execută cu mai mare uşurinţă şi
cu o productivitate mărită, datorită limitării în lărgime la 1,5-2 m şi în înălţime
la 2,8-3,5 m. Dezavantajul sistemului constă în realizarea unui cost destul de
ridicat al plantaţiei, datorită instalării spalierului pentru formele aplatizate şi a
lucrărilor de dirijare a ramurilor.
Având în vedere avantajele acestui sistem se recomandă extinderea în
continuare, în cazul soiurilor de măr şi păr standard în combinaţie cu portaltoii
de vigoare mijlocie sau a soiurilor de tip spur în combinaţie cu portaltoii
viguroşi Franc şi A 2, pentru soiurile cu o fertilitate naturală mai scăzută. La fel
se poate recomanda pentru speciile: piersic, prun, vişin şi cais.
4. Sistemul superintensiv în rânduri simp1e. Acest sistem cunoaşte la
ora actuală o continuă dezvoltare şi se caracterizează prin:
3distanţe de plantare reduse la 3-4 m între rânduri şi de 0,8-2 m între
pomi pe rând, ceea ce permite realizarea unei desimi cuprinse între 1300 şi
4000 pomi/ha;
4 intrare timpurie pe rod, ca urmare a tăierilor lungi sau a netăierii
ramurilor, a aplicării lucrărilor în verde şi a executării unor răriri foarte uşoare
în primii ani după plantare;
5 suprafaţă de nutriţie pentru fiecare pom redusă la 3-8 m 2 ;
6folosirea obligatorie a portaltoilor nanifianţi cu vigoare slabă (M 9; M
în cazul soiurilor de măr standard;
0susţinerea în mod obligatoriu de tutori sau spalier a pomilor având ca
portaltoi pe M 9 sau M 27; în cazul solurilor cu o fertilitate naturală scăzută se
vor putea utiliza şi portaltoii de vigoare mijlocie (M 106), mai ales în combinaţie
cu soiurile de tip spur.
Formele de coroană cele mai folosite sunt fusul aplatizat şi fusul zvelt.
Avantajul acestui sistem constă în obţinerea unor producţii economice
începând cu al 3-lea, al 4-lea an de la plantare (Schmitz-Hübsch, Furst L.,
1954; Isac I., 1976). Producţiile cumulate în primii 5-6 ani de rodire asigură
amortizarea lucrărilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor.
Intrarea mai timpurie pe rod creează posibilităţi de adaptare mai rapidă
a producţiei la cerinţele mereu în schimbare ale pieţii (Negri1ă A., 1980).
Înălţimea redusă la 1,8-2,5 m asigură în mare măsură mecanizarea
lucrărilor de tăiere şi de recoltare a fructelor contribuind în felul acesta la
reducerea consumului de manoperă, energie şi cost pe tona de fructe.
Acest sistem reuşeşte cel mai bine pe soluri cu o fertilitate ridicată,
lutoase sau luto-nisipoase, bine drenate şi mai puţin pe cele cu o fertilitate
medie şi slabă, argiloase şi reci.

331
 Cu toate avantajele pe care le prezintă, la generalizarea acestui sistem,
în majoritatea ţărilor cu o pomicultură avansată, există reţineri şi se aplică
numai după ce s-au creat toate condiţiile care concură la realizarea unor
plantaţii industriale de mare randament. Această reţinere se datorează:
- costului ridicat al investiţiei datorită numărului mare de pomi la
hectar;
reducerea distanţelor dintre rânduri îngreuiază executarea lucrărilor
mecanizate;
orice îndesire prin care se împiedică pătrunderea luminii, duce la
scăderea calităţii fructelor prin micşorarea calibrului şi al conţinutului în zahăr.
În legătură cu îndesirea şi factorul lumină rezultatele de producţie din unele
ţări, în care plantaţiile superintensive au atins vârsta de 10-12 ani, par a indica
desimea de 1600-2000 pomi/ha ca fiind mai corespunzătoare.
Generalizarea sistemului presupune asigurarea unor muncitori de
înaltă calificare, bine instruiţi pentru executarea tăierilor de formare şi de
întreţinere a pomilor.
Sistemul superintensiv în rânduri multiple. În categoria acestor livezi
intră cele cu desimi cuprinse între 4 000 şi 8 000 pomi/ha.
Realizarea unor asemenea desimi nu este posibilă fără a utiliza metode
de plantare în rânduri duble sau multiple, portaltoi de vigoare slabă (M 27, M 9
şi M 26) şi soiuri de tip spur sau standard cu folosirea de substanţe retardante.
Formele de coroană considerate cele mai bune pentru acest sistem sunt fusul
zvelt şi Pilar.
În cazul sistemului de plantare cu rânduri multiple la culturile de măr
şi păr, bune rezultate s-au obţinut în Olanda (Lemmens I., 1978), cu 2 rânduri,
alternate cu un drum şi exploatare de 3,5 m.
La aceste plantaţii în cazul portaltoiului M 9, asigurarea unui sistem de
susţinere este obligatorie, precum şi asigurarea unei surse de irigare.
În plantaţiile cu rânduri multiple, deşi se realizează producţii mai mari
în primii ani faţă de plantarea în rânduri simple, începând din al 4-5-lea an atât
cantitatea, cât şi calitatea recoltelor scad din cauza luminii deficitare,
executarea lucrărilor de întreţinere şi de recoltare este anevoioasă, încât
aplicarea acestui sistem în condiţiile ţării noastre poate fi recomandat numai
după o prealabilă experimentare în principalele bazine pomicole. Analizând
avantajele şi dezavantajele plantaţiilor de foarte mare desime, cercetătorii
Lemmens I. J., (1980) în Olanda şi Wil1emur P. (1977) în Franţa au ajuns la
concluzia că rezultate bune se pot obţine numai în cazul plantaţiilor
superintensive cu cel mult 2 rânduri.
Mai este de reţinut că producţia însumată pe 10 ani obţinută în ase-
menea plantaţii nu depăşeşte pe cea realizată în cazul desimilor de până la 2-3
mii pomi/ha. La concluzii asemănătoare au ajuns şi în ţara noastră Isac I.,
Şuta, A., Negrilă A.
5. Sistemul pajişte. Există tendinţe spre realizarea unor sisteme de
cultură a pomilor care să permită executarea mecanizată a tuturor lucrărilor.
Livada pajişte se apropie în cea mai mare măsură de aceste cerinţe. În acest
sistem, desimea se poate ridica la peste 70 mii pomi/ha, la care creşterea
vegetativă este limitată obligatoriu prin utilizarea retardantilor. În acelaşi timp
aplicarea tratamentelor cu regulatori de creştere provoacă diferenţierea
mugurilor de rod chiar în primul an de vegetaţie. Anul următor pomii înfloresc,
produc fructe şi se taie la cep odată cu recoltarea. Cepii regenerează noi tulpini
pentru a repeta ciclul. Recolta este bienală.

332
 Recoltarea urmează să se facă prin cosirea plantaţiei (cum se coseşte o
pajişte) cu o combină specială care să separe fructele de tulpini, iar toate
celelalte lucrări, stropiri, erbicidări etc., să se aplice printr-un sistem de
aspersiune.
Sistemul pajişte se realizează prin plantarea pomilor de un an, la dis-
tanţe de 80/40-40/35 cm.
Acest sistem constituie în prezent doar un deziderat de perspectivă care
aşteaptă soluţii pentru următoarele probleme majore: reducerea costului
materialului săditor; reglarea capacităţii de lăstărire pe cep; folosirea
retardantilor adecvaţi etc., fapt pentru care în multe ţări, printre care şi în ţara
noastră, s-au organizat cercetări pentru stabilirea tehnologiei de cultură.
Din caracterizarea sistemelor de cultură rezultă în primul rând faptul
că trebuie privită cu foarte multă seriozitate alegerea celui mai corespunzător
sistem de cultură, pentru că de acesta depinde în mare măsură cantitatea şi
calitatea viitoarelor producţii de fructe.
Ca sisteme relativ noi în cadrul transformărilor fundamentale ce se fac
în pomicultură, sistemele intensiv şi superintensiv aduc noi posibilităţi de
ridicare a producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă şi de reducere a costului.
Rămâne ca pomicultorul, prin cunoaşterea factorilor de mediu din zona de
cultură, a caracteristicilor biologice şi economice ale sistemelor de plantaţii
pomicole, să aleagă pe cel mai adecvat, cu cea mai mare eficienţă economică, în
condiţiile date.
Caracteristici comune sistemelor intensive şi superintensive. Obiectivul
major şi comun ambelor sisteme este intrarea pe rod a pomilor cât mai devreme
posibil, chiar de la vârsta de 2-3 ani şi menţinerea stării de producţie
corespunzătoare, un număr cât mai mare de ani. Pentru realizarea acestui
deziderat se va ţine seama de următoarele principii:
Folosirea celor mai corespunzătoare combinaţii dintre soi şi portaltoi,
care să permită realizarea desimi corespunzătoare sistemului ales, intrarea
timpurie pe rod, recolte mari stabile şi de calitate.
Folosirea la plantare a unui material săditor de calitate superioară
uniform calibrat, selecţionat din punct de vedere genetic şi sanitar, liber de
principalele viroze, în vârstă de un an (vergi).
Limitarea lărgimii coroanei pomilor sau a gradului pomicol, în
momentul încheierii acţiunii de formare, la 1,0-2,0 m pentru a permite
pătrunderea luminii în coroană, menţinerea unei zone libere pentru circulaţia
uşoară a agregatelor de maşini şi utilaje folosite pentru lucrările solului,
tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei.
Limitarea înălţimii pomilor sau a gardurilor la 2,0-3,0 m respectiv 2/3
din distanţa dintre rânduri.
Asigurarea unui volum de coroană productivă de 6-8 mii m 3/ha, pentru
a obţine producţii medii de peste 40 t/ha.
Atribuirea unor distanţe între pomi pe rând corelate cu vigoarea soi-
portaltoi, dar de aşa natură încât rândul, indiferent de forma de coroană, să
formeze mai mult sau mai puţin un „gard pomicol”. Pomii constituiţi în „garduri
pomicole” au în general o dezvoltare proprie mai redusă decât în cazul unor
sisteme cu pomi individualizaţi. Dezvoltarea mai slabă a pomilor datorită vigorii
mai reduse a celor doi simbionţi (soi-portaltoi), dar mai ales a lucrărilor de
palisare şi de dirijare a ramurilor, asigură desimi mai mari faţă de sistemele
clasice şi implicit a unor producţii mai ridicate.
Deşi nici un sistem de plantaţii nu poate asigura o livadă ideală, fiecare
prezentând atât avantaje, cât şi dezavantaje, se poate afirma că sistemele

333
intensiv şi superintensiv răspund mai bine obiectivelor economice urmărite,
printre care menţionăm:
realizarea unor producţii mari de fructe de calitate superioară la un
cost mai scăzut;
recuperarea mai rapidă a cheltuielilor de investiţii datorită intrării
timpurii pe rod.
Spre deosebire de sistemul clasic, cu pomii înalţi, cu o cantitate mare
de ramuri de schelet, gardurile pomicole, datorită portaltoilor de vigoare slabă, a
dirijării ramurilor într-o poziţie favorabilă fructificării, a unui frunziş bogat care
asigură o suprafaţă foarte mare de asimilaţie, au un randament mai mare pe
unitatea de volum de coroană.
Numărul mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă realizează o mai
raţională folosire a terenului.
Asigură executarea mai uşoară, mai rapidă şi mai economică a aplicării
tratamentelor fitosanitare a lucrărilor de tăiere, palisare sau dresare a
ramurilor, a recoltării fructelor.
Dezavantajul care se atribuie plantaţiilor pomicole intensive şi în spe-
cial superintensive constă în realizarea unor costuri mai ridicate pe plantaţie
datorită numărului mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă, sistemului de
susţinere, dotărilor necesare şi forţei de muncă calificată. Reducerea acestui
cost ridicat se poate realiza în primul rând prin reducerea costului materialului
săditor. Această problemă este în studiu în majoritatea ţărilor cu pomicultură
avansată inclusiv în ţara noastră, prin experimentarea diferitelor sisteme de
înmulţire rapidă: plantarea de portaltoi altoiţi la masă şi în marcotieră,
înmulţirea pomilor pe rădăcini proprii, înmulţirea prin meristeme etc.
Culturi pomicole asociate
Acestea cuprind: sistemul agropomicol şi grădinile familiale.
Sistemul agropomicol se caracterizează prin faptul că la dezvoltarea
deplină pomii nu ocupă întreaga suprafaţă. Între rândurile de pomi rămân
spaţii mari, astfel că pe toată durata vieţii pomii sunt „asociaţi” cu culturi
agroalimentare sau furajere care se înfiinţează pe intervalele dintre rânduri. Ca
urmare, pomii nu mai constituie cultura unică şi nici nu se urmăreşte numai
producţia de fructe, aşa cum este cazul pentru sistemele intensiv, superintensiv
şi clasic. De pe terenul plantat cu pomi, alături de producţia de fructe, se
urmăreşte şi obţinerea unei producţii complementare: agricolă, furajeră sau
legumicolă. Existenţa a două culturi pe terenul respectiv împiedică aplicarea
integrală a lucrărilor specifice pomilor, mai ales a tratamentelor împotriva
bolilor şi dăunătorilor animali. Este împiedicată, de asemenea, mecanizarea
lucrărilor atât de întreţinere a solului, cât şi de îngrijire a pomilor. Datorită
numărului redus de pomi la unitatea de suprafaţă, producţia de fructe este
mică şi în lipsa tratamentelor fructele sunt de calitate scăzută. Sistemul este
considerat neeconomic, anacronic şi se practică sporadic în zona dealurilor
înalte.
Grădinile familiale ocupă suprafeţele din apropierea caselor de locuit şi
au mare importanţă pentru satisfacerea nevoilor de consum familial, dar şi
pentru obţinerea de venituri prin valorificarea surplusului pe piaţă. Ele cuprind
multe specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi reprezentate adesea doar de
câte 1-3 exemplare, în aşa fel încât asigură familia cu fructe proaspete în tot
cursul anului. Aceste grădini mai au rolul de a înfrumuseţa centrele populate şi
oferă proprietarilor preocupări plăcute în timpul liber.

334
6.3. Tipuri de plantaţii pomicole
Fiecare dintre sistemele de cultură enumerate mai înainte poate fi
realizat în diverse tipuri de plantaţii: aparţinătoare statului, proprietarilor
particulari individuali sau asociaţi. Dintre acestea, plantaţiile comerciale-
industriale au rolul de a produce mari cantităţi de fructe-marfă în funcţie de
destinaţia fructelor. Plantaţiile comerciale pot avea două variante distincte: cele
pentru export sau pentru satisfacerea consumului local. Primele cuprind, de
obicei, una până la maximum 3 specii pomicole, cele mai bine adaptate la
condiţiile locale, fiecare dintre ele fiind reprezentată printr-un sortiment redus
la câteva soiuri, numai cele eu mare va1oare comercială şi impuse de nevoile
biologice şi de polenizare. Ca urmare, din fiecare soi se pot obţine recolte mari
de fructe-marfă necesare atât pentru comerţul intenţional, cât şi pentru nevoile
de consum ale ţării. Combinarea celor 1-3 specii trebuie făcută cu atenţie,
pentru a se obţine venituri sigure în fiecare an. De exemplu, în zonele de cultură
a caisului, specie la care în unii ani recoltele pot fi compromise de îngheţurile şi
brumele târzii de primăvară, această specie trebuie asociată cu una ale cărei
recolte nu depind de aceleaşi accidente climatice: prun, măr cireş etc. Se mai
recurge la asocierea a 2-3 specii, cu scopul echilibrării nevoilor de forţă de
muncă în acea exploataţie. De exemplu, cireşul necesită un mare volum de
muncă manuală în perioada scurtă de coacere a fructelor. Combinarea lui cu
alte specii evită fluctuaţia muncitorilor sezonieri şi pierderile de producţie ce pot
fi provocate de insuficienţa forţei de muncă în timpul recoltării.

Plantaţiile comerciale destinate consumului local cuprind totalitatea

speciilor care găsesc mediul propice în zonă, fiecare dintre ele fiind reprezentate
de un sortiment bogat de soiuri, de la cele cu coacere timpurie, până la cele
târzii. Se realizează, astfel, un adevărat conveier care asigură fructe proaspete
în tot timpul anului pentru un centru populat (oraş, sat) sau materie primă
pentru fabricile de conserve.
Un al doilea tip de plantaţii, mai puţine la număr şi pe suprafeţe mai
reduse, sunt cele didactico-experimentale, organizate pe lângă instituţiile de
învăţământ superior sau mediu, precum şi pe lângă staţiunile de cercetări. În
primul caz plantaţiile au rolul de atelier-şcoală, iar în cel de-al doilea creează
condiţii pentru cunoaşterea biologiei şi elaborarea tehnologiei adecvate fiecărui
soi, precum şi pentru crearea de noi soiuri. Plantaţiile experimentale şi
didactice conţin specii numeroase (colecţii) reprezentate fiecare prin extrem de
numeroase soiuri, dintre care unele nici nu se cultivă în regiune. Prezenţa lor în
plantaţii se justifică, însă, fie pentru a permite cunoaşterea lor de către elevi
sau studenţi, fie pentru utilizarea în activitatea de creare de noi soiuri.

O altă categorie o constituie plantaţiile de aliniament. Acestea sunt

organizate în lungul şoselelor, al drumurilor sau al liniilor de cale ferată. Sunt
alcătuite cu specii şi soiuri mai rustice, care se mulţumesc cu îngrijiri mai
sumare : nuc, dud, cireş, precum şi unele soiuri de măr, prun şi păr. Pomii
sunt conduşi cu trunchi înalt şi coroane globuloase de mare volum. De
subliniat că prezenţa speciilor şi soiurilor rustice în plantaţiile de aliniament se
datorează condiţiilor mai vitrege, edafice, climatice şi tehnologice, în care trăiesc
aceşti pomi.

335
6.4. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor
Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii urmăreşte satisfacerea
exigentelor speciilor pomicole faţă de factorii de vegetaţie. În această privinţă
indicaţii valoroase oferă culturile pomicole şi vegetaţia spontană existentă în
zonă. Prezenţa unor livezi cu pomi sănătoşi şi viguroşi, precum şi a speciilor
lemnoase spontane: fag, stejar, frasin, arţar, tei, măr şi păr pădureţ, cireş
păsăresc, alun, măceş etc. denotă existenţa condiţiilor pedo-climatice favorabile
pentru cultura pomilor. Dimpotrivă, prezenţa plopului, salciei, aninului şi
sângerului atestă că terenul respectiv nu corespunde cerinţelor pomilor.
Observarea vegetaţiei lemnoase din regiune trebuie completată cu studierea
aprofundată a factorilor pedo-climatici, pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Factorii edafici. În urma analizei condiţiilor legate de sol, se exclud
terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2 m adâncime,
solurile compacte, grele (argiloase), solurile cu mai mult de 15 % carbonaţi de
calciu sau cu pH sub 5,5 şi peste 7,8, solurile sărăturoase şi soloneţurile,
precum şi cele cu mai mult de 50-60 % schelet. Sunt, de asemenea, inutilizabile
pentru cultura economică a pomilor boturile de deal, (pe care vânturile aspresc
gerurile de iarnă şi accentuează seceta din timpul verii) şi văile înguste cu
curenţi reci, cu brume frecvente şi cu umiditate relativă ridicată. Sunt, în
schimb, potrivite pentru cultura pomilor solurile adânci (0,8-1 m), fertile,
lutoase, luto-nisipoase nisipo-lutoase şi chiar cele nisipoase, cu pânza de apă
freatică la mai mult de 2 m adâncime.
Factorii climatici. Sunt analizaţi şi comparaţi cu cerinţele speciilor
pomicole, pentru a se vedea dacă sunt corespunzători pentru cultura uneia sau
alteia dintre speciile pomicole:
temperatura: vor fi alese terenurile unde media anuală a temperaturii
corespunde nevoilor pomilor şi vor fi evitate cele în care se înregistrează
temperaturi minime absolute sub limitele de rezistenţă a pomilor, precum şi
cele cu brume şi îngheţuri târzii frecvente;
precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât
cantitativ, cât şi în privinţa repartiţiei anuale. În cazul că terenul se află în
apropierea unei surse de apă pentru irigaţie se pot înfiinţa livezi şi în zonele
deficitare în precipitaţii, situaţie obligatorie pentru speciile: piersic, cais, migdal.
Vor fi evitate, de asemenea, zonele frecvent bătute de grindină;
luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a
soarelui în perioada de vegetaţie activă.
Altitudinea modifică, în principal, condiţiile de temperatură. Pentru
speciile iubitoare de căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie alese terenuri la
altitudini mici, până la limita superioară de cultură a viţei-de-vie. Speciile
rezistente la temperaturi scăzute şi pretenţioase faţă de umiditate (măr, prun)
pot fi amplasate la altitudini mai mari, dar dau rezultate bune şi în zonele
sudice, cu altitudini mici, în condiţii de irigare.
Relieful terenului are mare importantă. Pentru cultura pomilor sunt
bune terenurile plane, orizontale sau cu pantă uniformă până la 6 %, pentru a
permite mecanizarea. Datorită nevoii de valorificare a fondului funciar, în zonele
colinare pot fi alese şi terenuri cu pantă mai mare de 6-15 % şi mai neuniforme,
cu condiţia amenajării antierozionale (terasare) care să permită mecanizarea
lucrărilor.
Nu sunt potrivite pentru pomi (nici pentru livezi clasice) terenurile cu
pante mai mari de 20-25 %, deoarece solul este erodat, uscat, cu fertilitate
scăzută şi necesită cheltuieli foarte mari pentru amenajare.

336
 Expoziţia terenului: în zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este
foarte puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate
expoziţiile vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte
cu altitudinea între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă,
cele mai bune terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi
sud-estică. Cu cât altitudinea creşte, cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi
nord-estice sunt mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la
maturitate.
Adăposturi naturale sau artificiale: pentru înfiinţarea plantaţiilor
pomicole, în special a celor cu pomi de vigoare scăzută, care sunt răsturnaţi
uşor de vânturi (meri altoiţi pe M 9, M 4 etc.), se recomandă alegerea de
terenuri în locuri adăpostite în mod natural prin perdele de protecţie plantate
special.
Depărtarea de păduri, pentru a evita atacul păsărilor (cireş, migdali),
animalelor rozătoare, insectelor, bolilor criptogamice. Depărtarea de mari
suprafeţe de apă (lacuri) ce măresc umiditatea relativă.
Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii depinde în foarte mare
măsură de zona climatică. În sudul ţării, în câmpie şi pe dealurile joase, până la
450 m altitudine, cu precipitaţii sub 600 mm anual, care corespund cu subzona
stejarului, factorul limitativ pentru cultura pomilor este apa. Ca urmare, la
alegerea terenului pentru înfiinţarea livezilor se ţine seama de modul cum acest
factor satisface nevoile pomilor. Aici se impune alegerea pentru livezi a
terenurilor situate la baza dealurilor, cu pante dulci, sub 25 0, cu expoziţii
estice, sud-estice, sud-vestice şi chiar nordice. Se poate utiliza pentru pomi,
numai pentru speciile rezistente la secetă, şi porţiunea mijlocie a versanţilor şi
expoziţiile sudice. Deoarece aici lipsa de apă este accentuată, se impune irigarea
livezilor. În aceste regiuni (cu precipitaţii puţine) nu sunt potrivite porţiunile
superioare ale pantelor, datorită secetei excesive.
În partea de nord a ţării şi pe dealurile înalte (peste 500 m altitudine),
în regiunile cu precipitaţii abundente (peste 600-700 mm anual), care
corespund subzonei pădurilor de fag, factorul limitativ pentru cultura pomilor,
de care depinde alegerea terenului, este căldura. În asemenea regiuni pot fi
alese pentru livezi terenurile cu înclinaţie mai mare, până la 20-30 0, cu
expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, situate şi pe porţiunile mijlocii sau
chiar superioare ale versanţilor. În schimb, nu sunt indicate terenurile cu
expoziţie nordică, estică şi vestică, datorită lipsei de căldură.
Factorii socio-economici de care trebuie să se ţină seama la alegerea
terenului pentru livadă sunt:
existenţa forţei de muncă umane pentru efectuarea lucrărilor încă
nemecanizate, cum sunt: tăierile, recoltarea etc., deci apropierea de un centru
populat;
existenţa căilor de acces pentru transportul îngrăşămintelor, pesticidelor şi
a recoltei;
volumul şi valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (în special terasări),
care sunt costisitoare, măresc investiţiile şi, ca urmare, întârzie recuperarea
acestora;
aprovizionarea cu apă, în special sub aspectul debitului sursei de apă,
distanţei la care se află şi volumul de cheltuieli pentru aducerea apei în plantaţie
pentru irigaţii, pentru aplicarea tehnologiilor (tratamente chimice) şi pentru
consumul oamenilor şi animalelor;
apropierea de pieţele de desfacere, de fabricile pentru prelucrarea fructelor
şi de punctele de export;
depărtarea de perimetrele cu poluare industrială.

337
6.5. Organizarea şi amenajarea terenului.
Înfiinţarea de noi plantaţii pomicole în sistem intensiv sau superintensiv, şi nu
numai, nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de organizare
şi amenajare raţională a terenului, care, pe lângă asigurarea desfăşurării
normale a procesului de producţie pe toată perioada de exploatare contribuie şi
la conservarea şi ameliorarea solului, la aplicarea pe scară largă a mecanizării,
chimizării şi irigării, la creşterea productivităţii muncii, la obţinerea unor
producţii mai mari de fructe pe unitatea de suprafaţă şi la un cost cât mai
scăzut.
Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a terenului
destinat pentru înfiinţarea noilor plantaţii depind în mare parte de orografia
terenului, de natura solului, de sistemul de cultură, de particularităţile
biologice ale pomilor şi de cultura premergătoare: cereale, păşuni, livezi în
declin sau alte esenţe lemnoase.
Relieful, natura solului şi factorul apă condiţionează orientarea par-
celelor, a drumurilor de exploatare şi a rândurilor de pomi, a modului de
amenajare antierozională a terenului, a reţelei de evacuare a apelor etc. (Negri1ă
A., 1967). Lucrările ce se execută pentru organizarea teritoriului se pot grupa în
două categorii: lucrări de organizare interioară a terenului, care se aplică în
toate plantaţiile şi lucrări de amenajare a terenului ce privesc de regulă
terenurile în pantă.
Aceste lucrări fiind indisolubil legate unele de altele, condiţionându-se
reciproc în execuţie, prezentarea lor se va face în ordinea de execuţie.
Lucrări de organizare interioară a teritoriului plantaţiei. În cadrul
acestora trebuie rezolvate probleme privind parcelarea, trasarea şi amenajarea
drumurilor, amplasarea centrului gospodăresc şi a dotărilor tehnice, fixarea
plantaţiilor antierozionale, stabilirea speciilor şi soiurilor şi amplasarea lor pe
teren.
Pentru efectuarea lucrărilor de organizare sunt necesare planuri topo-
grafice la scara 1/5000, cu echidistanţa curbelor de nivel de 5 m în cazul
pantelor uniforme şi cu înclinare până la 6 % şi planuri de 1/2000 cu echi-
distanţe de 1 m în cazul terenurilor frământate.
Parcelarea terenului. Teritoriul destinat livezilor se împarte în parcele,
aceasta fiind unitatea teritorială şi de lucru care are acelaşi tip de sol, acelaşi
sistem de pichetaj, acelaşi sistem de amenajare şi lucrare a solului şi în care se
plantează o singură specie şi cel mult două-trei soiuri interfertile. Parcela fiind
unitatea organizatorică de bază a plantaţiilor pomicole, trebuie să se
caracterizeze în primul rând prin omogenitate sub aspect orografic.
Parcela se delimitează cu ajutorul drumurilor de exploatare şi a zonelor
de întoarcere, în cazul terenurilor relativ plane. Pe terenurile în pantă şi pe cele
cu exces de umiditate, delimitarea este influenţată şi de canalele de desecare,
de coastă şi debuşee.
Mărimea şi forma parcelelor este determinată de mai mulţi factori:
De orografia terenului şi unghiul de pantă; cu cât terenul va fi mai
frământat sau unghiul de pantă mai mare, cu atât suprafaţa parcelei va fi mai
mica şi invers.
De folosirea cu eficienţă a agregatelor din dotare pentru executarea
lucrărilor de întreţinere, de recoltare şi transportul producţiei de fructe. În acest
sens lungimea rândurilor (L) având cea mai mare importanţă se determină în
funcţie de producţia de fructe planificată a se realiza pe un pom sau metru
liniar de gard pomicol, respectiv volumul de transport fructe, ambalaje etc.,

338
capacitatea remorcilor sau a rezervoarelor de soluţie ale pompelor de stropit şi
distanţa între pomi pe rând.
În acest fel se urmăreşte reducerea deplasărilor în gol şi a numărului
de întoarceri la cele două capete.
- În zonele bântuite de vânturi puternice şi în special în zona nisipu-
rilor, parcelele trebuie să fie încadrate în sistemul perdelelor de protecţie; cu cât
distanta dintre acestea va fi mai mare cu atât şi parcelele pot fi mai mari
(Popescu M., 1977);
0Sistemul de irigaţii folosit (aspersiune, picătură, microjet, brazde) va fi
de asemenea luat în considerare.
Ca formă se recomandă dreptunghiul sau pătratul şi numai în cazuri
obligate trapezul sau triunghiul.
Ţinând seama de aceste criterii se pot recomanda următoarele mărimi
de parcele 8-15 ha în cazul terenurilor plane, sau cu panta uniformă de până la
30/0 cu lungimea de 400-500 m şi o lăţime de 200-300 m, având amplasate
perpendicular pe direcţia rândului, de la caz la caz, drumuri de exploatare sau
zone de întoarcere ; 6-8 ha în cazul terenurilor în pantă uniformă de până la 6
având o lungime de 300-400 m şi o lăţime de 200-300 m; 3-6 ha pe terenuri cu
pante uniforme de 6-12 % având lungimea de 200-300 m şi o lăţime de 150-200
m.
Pe terenurile în pantă frământată sau terasate, mărimea parcelei se
poate reduce până la 1-3 ha având lungimea de 100-150 m.
Când panta terenului este de peste 6 % laturile lungi ale parcelei cât şi
direcţia rândurilor, se orientează pe curbele de nivel, pentru a preveni procesul
de eroziune, admiţându-se la nevoie o abatere de 3-4 %. În cadrul unor
asemenea parcele, toate lucrările de întreţinere se vor executa în mod
obligatoriu pe direcţia curbelor de nivel. Dimensiunile parcelelor se măresc sau
se reduc proporţional şi cu lungimea versantului. Dacă versantul este lung (pe
direcţia amonte-aval) parcelele pot avea lăţimile recomandate (300 m) şi invers,
dacă versantul este scurt parcela va avea lăţimi reduse (70-100 m). Pentru
arbuştii fructiferi şi căpşuni, mărimea parcelelor poate să fie între 2-8 ha.

Terenurile cu pantă cuprinse între 12 şi 20 %, destinate livezilor in-

tensive, se vor terasa prin desfundare şi nivelare în vederea reducerii pantei la
2-5 %.
Terenurile cu panta de peste 20 % nu se vor folosi pentru livezi inten-
sive şi superintensive.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere.
Concentrarea producţiei pomicole în bazine şi ferme specializate duc la
creşterea volumului de transport ce trebuie efectuat atât la înfiinţare, cât şi în
toată perioada de exploatare a plantaţiilor de la 100-1000 t/ha la 4000-8 000
t/ha. În acest volum de transport sunt cuprinse îngrăşămintele organice şi
chimice, ambalajele goale, ambalajele pline cu fructe, soluţiile pentru
tratamente fitosanitare, precum şi alte materiale.
În funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie pomicolă pot fi
principale sau secundare. Deoarece transporturile în majoritatea cazurilor se
execută primăvara şi toamna, drumurile principale trebuie consolidate cu
piatră, sau dacă este posibil cu zgură asfaltată. Datorită faptului că asemenea
drumuri sunt scumpe şi măresc foarte mult costul plantaţiilor, se recomandă ca
la organizarea teritoriului să se folosească în primul rând drumurile existente.
În scopul reducerii procentului de teren scos din exploatarea propriu-

339
zisă, drumurile principale consolidate, se amplasează cât mai central în
plantaţie şi de aşa natură încât să facă legătură la şoselele de acces către
centrele populate şi cu drumurile secundare prin care se asigură accesul la
toate parcelele. Drumurile principale în cazul terenurilor plane vor servi şi ca
zone de întoarcere.
În cazul terenurilor plane, lungimea drumurilor consolidate cu piatră se
ridică la cca. 10-15 metri liniari/ha, iar a celor îmbunătăţite la 15-20 m/ha. Pe
terenurile mai frământate din zona dealurilor aceste valori cresc la 15-20 m/ha
drumuri consolidate şi 20-25 m drumuri îmbunătăţite. Lungimea totală a
drumurilor consolidate se limitează la 1000-1500 m la 100 ha plantaţii
intensive şi superintensive şi 2000-2500 m drumuri îmbunătăţite, respectiv
1,5-2 % din suprafaţa afectată plantaţiei.
Ţinând cont de costul ridicat al drumurilor consolidate cu piatră, se
recomandă ca din lăţimea de 5-6 m, partea carosabilă consolidată cu piatră să
nu depăşească 3,5-4,0 m fiind prevăzută din 100 în 100 m cu zone de întâlnire
(Moţoc M., 1975).
Pe terenurile în pantă de peste 6-10 %, drumurile se construiesc în
serpentină, asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 5-10 %. Pe
traseul în serpentină proiectarea se face pe tronsoane de 100-200 m cu panta
uniformă de 5-12 % (Moţoc M. şi col., 1975). Ele necesită lucrări de terasare şi
se prevăd cu canale colectoare şi de evacuare a apei din amonte. Drumurile
secundare delimitează parcelele pe laturile lungi, au lăţimea de 3-4 m şi se
consolidează prin înierbare. Pe pantele cu înclinaţie mai mare de 6 % drumurile
secundare urmăresc linia curbelor de nivel ca şi laturile parcelelor. Pe partea
din amonte a drumurilor se trasează şanţuri de evacuare a apelor. Pe terenurile
plane pot servi şi ca zone de întoarcere.
Zonele de întoarcere vor avea lăţimi de 5-6 m în funcţie de lungimea
agregatelor. Ele se amplasează perpendicular pe direcţia rândurilor, la distanţe
care asigură eficienţa de lucru a utilajelor.
Stabilirea necesarului de construcţii şi amplasarea acestora. Organizarea
şi exploatarea plantaţiilor pomicole, de arbuşti fructiferi şi căpşuni, cu o
eficienţă economică asigurată şi productivitate ridicată, nu se concepe fără
asigurarea din timp a construcţiilor productive şi a platformelor necesare
procesului de producţie.
La stabilirea necesarului de construcţii şi amplasarea acestora se vor
avea în vedere următoarele considerente:
suprafaţa plantaţiei şi volumul producţiei de fructe;
specializarea exploataţiei pe specii şi soiuri;
perioada de recoltare şi posibilităţile de livrare a producţiei de fructe;
volumul materialelor, a pesticidelor, a îngrăşămintelor chimice şi a ambalajelor
de aprovizionat şi rulajul acestora;
gradul de mecanizare a tehnologiilor aplicate.
Amplasarea acestor obiective se va face grupat, lângă drumul principal
consolidat, de preferinţă în mijlocul exploataţiei pentru a reduce cât mai mult
transporturile în gol.
Împrejmuirea plantaţiilor intensive şi superintensive. Situarea zonei de
rodire a pomilor, la plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, foarte
aproape de nivelul solului, impune apărarea împotriva pagubelor produse de
iepurii de câmp precum şi a altor animale (cervide). În acest scop instalarea
împrejmuirii trebuie să aibă loc concomitent cu organizarea şi înfiinţarea
plantaţiei, înainte chiar de plantarea pomilor, deoarece protejarea acestora cu
ajutorul unor materiale ca hârtie, resturi de furnir, folii de polietilenă sau beţe

340
de floarea-soarelui, este o lucrare greoaie şi costisitoare din cauza numărului
foarte mare de pomi la unitatea de suprafaţă, cât şi a situării ramurilor din
coroană prea aproape de sol.

Fig.6.1. Elementele constructive

ale gardului din plasă de sârmă
şi stâlpi din beton
Împrejmuirea livezilor intensive şi superintensive se poate realiza prin
garduri din plasă de sârmă având stâlpii din beton armat, cu lungimea de 2,42
m, care se fixează în pământ la adâncimea de 0,6 m şi la distanta de 2,50 m
unul de altul. Fixarea stâlpilor se recomandă să se facă cu pământ bătut.
Gropile se vor executa mecanizat cu burghiul MSG-1 având diametrul de 25-40
cm.
Plasa de sârmă galvanizată cu Ø = 2,5 mm, cu ochiuri de 4,6 x 4,6 cm,
având înălţimea de 1,40, se fixează de stâlpi şi de o sârmă cu Ø = 3,0 mm,
întinsă la înălţimea de 1,20-1,25 m faţă de nivelul solului. Partea inferioară a
plasei se ancorează în cârlige şi se îngroapă la 15-20 cm adâncime într-un şanţ
deschis pe aliniamentul gardului.
Deasupra plasei de sârmă zincată, la
echidistanţa de 20-25 cm, se mai întind
2-3 fire de sârmă ghimpată, înălţimea
totală a gardului ajungând la 1,70-1,80
m (fig. 6.1).
Asigurarea apei pentru stropit şi
irigaţii. Asigurarea unei surse per-
manente de apă cu un debit constant,
este obligatorie în cazul plantaţiilor
intensive, superintensive, de arbuşti
fructiferi şi căpşuni şi, de asemenea,
este de preferat să se realizeze înainte
sau concomitent cu lucrările de or-
ganizare şi plantare.
La stabilirea debitului necesar de apă se va fine cont de:
cantitatea de apă necesară efectuării celor 12-14 tratamente fitosanitare din
perioada de vegetaţie şi 1-2 tratamente din perioada repausului relativ, care se
ridică la 30-40 m3/ha;
 cantitatea de apă necesară irigării în bazinele pomicole cu sub 600-700 mm
precipitaţii anuale, unde în perioada de vegetaţie (1.V.30.IX) cad sub 350 mm şi
nu se pot obţine producţii asigurate an de an.
Apa se poate asigura prin următoarele surse şi metode:
în zonele colinare prin captarea izvoarelor şi a pâraielor cât şi prin colectarea
apelor provenite din ploi şi zăpezi care se scurg prin debuşee. Captarea se face
în bazine speciale amenajate sau, acolo unde configuraţia terenului permite,
prin executarea unor baraje de pământ creând lacuri de acumulare mai mari
sau mai mici;
pe terenurile plane apa se asigură din puţuri forate la adâncimea medie de 10-
20 m sau la adâncime mare de 30-60 m încât să aibă un debit constant de 8-10
1/sec;
0 prin staţii de pompare amplasate pe pârâuri sau râuri aflate în
vecinătatea plantaţiilor.

341
6.6. Amenajarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole
cu pante de peste 6 %
Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare impune măsuri co-
respunzătoare de combatere a eroziunii solului, de asigurare a condiţiilor
optime de dezvoltare a pomilor şi de exploatare raţională a plantaţiei.
Amenajarea terenurilor în pantă, in vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole,
cuprinde o serie de lucrări privind construirea de canale pentru reţinerea sau
evacuarea apei din precipitaţii, construirea de debuşee sau bazine de colectare
şi acumulare a apei pentru stropit.
Rezervarea terenului necesar materializării acestor lucrări se face odată
cu delimitarea parcelelor şi a drumurilor. În general, canalele de evacuare cât şi
de aducţiune a apei în cazul irigării, vor urmări traseele drumului principal, a
celor secundare şi a zonelor de întoarcere în aşa fel încât să stânjenească cât
mai puţin lucrările mecanizate din livadă. De asemenea, se va urmări reducerea
la maximum posibil a terenului agricol afectat de către acestea (4 -5 %).
Evacuarea excesului de umiditate. Este o lucrare obligatorie pe tere-
nurile cu exces de umiditate. Se ştie că regimul de apă din sol influenţează
direct regimul de aer, termic şi biologic, respectiv cel de nutriţie al pomilor.
Evacuarea excesului de umiditate constituie o problemă importantă în
pomicultura ţării noastre, datorită faptului că în multe bazine pomicole
(Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare, Bihor, Caraş-Severin, Argeş ş.a.), se
află intercalate în perimetrele pomicole multe suprafeţe cu exces de umiditate
care, printr-un complex de lucrări de îmbunătăţiri funciare pot fi utilizate
pentru plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi. În aceste zone excesul de
umiditate se datorează pe de o parte apei din precipitaţii, care nu se poate
infiltra din cauza permeabilităţii reduse a solului, iar pe de altă parte
inundaţiilor cu ape de pe terenurile învecinate mai ridicate, datorate de
asemenea în mare măsură şi aportului freatic. Excesul apare şi mai pregnant în
anii cu cantităţi mari de precipitaţii.
Înlăturarea excesului de umiditate se realizează prin următoarele
măsuri:
evacuarea apelor acumulate la suprafaţa solului;
drenarea excesului de apă din profilul solului, prin drenaj realizându-se
coborârea nivelului apelor freatice sub nivelul critic de salinizare, gleizare şi de
dezvoltare a sistemului radicular;
nivelarea terenului pentru a favoriza scurgerea liberă a apei, înlăturând
acumularea ei în microdepresiuni;
modelarea terenului (sau bilonarea) în vederea creării unor posibilităţi de a
aduna apa pe intervalele dintre rânduri şi a înlesni scurgerea excesului;
totodată prin bilonare, creşte suprafaţa de evaporare.
Măsurile hidroameliorative care se vor aplica vor trebui să răspundă la
următoarele condiţii:
să fie cât mai economice, încât investiţiile efectuate să poată fie recuperate
din primii ani, ca urmare a sporurilor de producţie obţinute;
să ocupe un procent cât mai redus din suprafaţa deservită.

342
 Canalele de coastă înclinate constituie un mijloc de evacuare rapidă a
excesului de umiditate. Adâncimea şi de desimea reţelei acestora va fi în funcţie
de cantitatea de apă calculată ce trebuie evacuată, de panta terenului şi de
timpul în care trebuie să se facă evacuarea. În cazul terenurilor cu pante de
peste 6 % şi în zonele cu precipitaţii abundente, pentru a împiedica acumularea
unor cantităţi mari de apă în parcelele situate în aval, se recomandă trasarea
unor canale de coastă care să
intercepteze apele de suprafaţă
şi să le conducă prin debuşee,
spre un emisar principal.
Distanţa între două canale de
coastă se stabileşte în raport cu
natura solului, panta terenului,
pericolul eroziunii, cantitatea
de apă ce trebuie evacuată
(Popa S. şi col., 1968).
Pentru a nu îngreuia
pichetarea terenului, distanţele
Fig. 6.2. Debuşeu într-o livadă terasată,
dintre două canale de coastă
cu căderi consolidate:
trebuie să prezinte un multiplu
a- vedere generală; b- debuşeu dalat;
al distanţei dintre rânduri.
c- cădere consolidată
Ţinând cont de uşurinţa
execuţiei şi de evitarea
colmatării, se recomandă secţiunea trapezoidală a canalelor cu următoarele
dimensiuni: lăţimea la fund a canalului (b) = 0,30 m, adâncimea canalului (h)
=0,40-0,50 m, înclinarea taluzelor (n) 1:1 sau 1:1,25. Panta de fund să nu depă-
şească 3 % la canalele consolidate prin înierbare. Pentru a preîntâmpina
fenomenele de eroziune şi colmatare, se recomandă înierbarea marginilor din
amonte şi din aval ale canalelor pe o lăţime de 0,5-1,0 m, înierbare care va
contribui la filtrarea apei de pământul erodat şi antrenat la vale, precum şi la
consolidarea canalelor. Canalele de coastă se racordează la un debuşeu natural
sau artificial. Racordarea la debuşee se poate consolida cu dale de beton ori cu
piatră în cazul în care aceste canale colectează un volum mare de apă, sau prin
înierbare în cazul volumelor mai reduse. Când aceste canale traversează
drumuri sau zone de întoarcere, racordarea se va face prin tuburi de beton sau
de azbociment.
Debuşeele au rolul să intercepteze şi să colecteze apele în surplus
provenite din precipitaţii precum şi apa colectată din canalele de coastă, din
cele marginale ale drumurilor, de pe terase şi a le conduce spre baza
versantului în canalele magistrale de evacuare sau spre emisari naturali.
Stabilirea poziţiei şi a traseului debuşeelor, constituie prima lucrare de
amenajare, deoarece toate celelalte lucrări de captare şi de conducere a apelor
se proiectează şi se construiesc în dependenţă de acestea. La amplasarea
debuşeelor trebuie folosite în mod obligatoriu depresiunile naturale cu scopul
de a se reduce volumul de săpătură. Dacă acestea lipsesc sau reţeaua este prea
sinuoasă, debuşeele se execută în săpătură şi căderi (trepte) cât mai rectilinii,
asigurându-se totodată posibilitatea colectării apelor de pe suprafeţe cât mai
mari (fig.6.2). Lucrarea se execută mecanizat cu ajutorul excavatoarelor şi
numai corectarea taluzurilor se face manual.
Debuşeele, după natura şi modul de consolidare, se împart în:
debuşee consolidate pe cale biologică prin însămânţare cu ierburi sau căptuşite
cu brazde de iarbă utilizate în bazinele pomicole cu sub 700 mm

343
precipitaţii şi fără viituri mari; sunt cele mai ieftine şi uşor de executat, în multe
cazuri putând fi amenajate cu ajutorul maşinilor;
- debuşee cu consolidare mixtă, respectiv unele tronsoane sunt con-solidate
biologic, iar altele cu pante mai mari consolidate cu piatră sau beton; în multe
cazuri sunt necesare numai căderi sau traverse în punctele critice la distanţe de
10-20 m;
debuşee cu consolidare artificială; se execută în bazinele cu precipitaţii
abundente de peste 700-800 mm anual, cu soluri mijlocii sau uşoare, pe
versanţi cu pante uniforme şi numai în cazuri foarte bine justificate.
Pentru reducerea investiţiei specifice, debuşeele artificiale se dimen-
sionează din punct de vedere hidraulic pe tronsoane începând din amonte spre
aval. Panta de scurgere a debuşeelor artificiale este impusă de viteza scurgerii
apelor şi nu trebuie să fie mai mare de 10 %. Reducerea pantei se va face prin
căderi cu înălţimea de 0,4-0,6 m, consolidate cu piatră sau beton (cele mai
bune sunt cele din beton armat încastrate în maluri). Porţiunile dintre căderi se
consolidează prin înierbare cu brazde, cu piatră sau dale de beton. Deoarece
debuşeele artificiale nu pot fi traversate de tractoare şi maşini, de o parte şi de
alta a traseului se prevăd zone de întoarcere de 4-6 m care se înierbează.
Înlăturarea excesului de umiditate de pe terenurile joase, plane sau cu
panta uniformă de până la 6 %, unde alături de apa provenită din precipitaţii,
intervine şi pânza de apă freatică situată la adâncime mai mică şi cu nivel
inconstant, constituie o problemă importantă pentru ţara noastră.
Acest neajuns poate fi înlăturat prin executarea unor reţele de canale de
evacuare asociate cu drenuri, care să ducă la scăderea şi menţinerea nivelului
apei freatice la adâncimea de 80-100 cm, sub adâncimea de dezvoltare a
sistemului radicular al pomilor aflaţi pe portaltoi vegetativi.
Nu se recomandă evacuarea excesului de umiditate din plantaţiile
pomicole intensive numai prin canale deschise pe următoarele considerente:
canalele deschise, amplasate pe intervalele dintre rânduri, nu influenţează
eliminarea excesului de umiditate pe o distanţă mai mare de 8 -12 m respectiv
al doilea, al treilea interval;
prin reţeaua deasă de canale deschise se reduce suprafaţa cultivată cu pomi cu
4-6 %;
se îngreuiază executarea lucrărilor mecanizate de întreţinerea solului şi
aplicarea tratamentelor fitosanitare. În acelaşi timp se creează o zonă de
infestare permanentă cu buruieni şi de încuibare a rozătoarelor mai ales dacă
nu se acordă o atenţie deosebită întreţinerii acestora.
Cea mai eficientă posibilitate de înlăturare a excesului de apă din
profilul solului se obţine cu drenuri. Drenajul se realizează prin deschiderea
unor şanţuri adânci de 70-80 cm, la baza cărora se aşează drenurile (olane de
argilă arsă, tuburi flexibile din material plastic cu orificii, pietre sau fascine),
după care şanţurile se închid.
Pentru a realiza filtrul din jurul drenurilor, la baza şanţului se pune un
strat de 5 cm balast de râu peste care se aşează drenurile de olane (cele de
plastic se aşează direct pe pământ). Îmbinările dintre olane se acoperă cu pânză
de sac, pânză de filtru sau sită de plastic după care, se acoperă cu un strat de
pietriş mărgăritar.
Mode1area sau bilonarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole
apare ca o lucrare necesară când nivelul apei freatice este inconstant şi se
apropie de suprafaţă sau când apele din precipitaţii nu pot fi îndepărtate
deoarece terenul este plan şi nu există posibilităţi de evacuare. Această lucrare
se execută în special în zonele de câmpie limitrofe zonei colinare, cu soluri

344
brun-roşcate, brun-podzolite, podzoluri pseudogleizate unde precipitaţiile din
perioadele de iarnă şi primăvară sunt mai abundente.
Modelarea sau bilonarea se realizează imediat după nivelarea terenului
şi trasarea rândurilor, prin executarea succesivă a mai multor arături la
cormană înainte de plantare, sau prin arături la cormană executate mai mulţi
ani la rând după plantare.
Terasarea versanţilor pentru plantaţiile pomicole. Alegerea terenurilor în
pantă ce urmează a fi terasate pentru plantaţii pomicole, trebuie făcută, având
în vedere în primul rând cerinţele specifice ale speciilor pomicole faţă de
fertilitatea naturală a solului şi de aprovizionarea cu apă.
În bazinele în care media precipitaţiilor nu depăşeşte 600 mm, plan-
taţiile intensive de pomi nu asigură producţii de calitate şi la un cost care să
facă rentabile aceste plantaţii pe terenurile în pantă terasate.
În bazinele pomicole cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, pe soluri
cu o fertilitate bună, se recomandă înfiinţarea de plantaţii pomicole pe
terenurile în pantă terasate cu respectarea următoarelor criterii:
Pentru terasare se vor alege versanţi cât mai uniformi, fără denivelări
accentuate, cu soluri cu drenaj intern bun, care potenţial nu prezintă pericol de
alunecare. Moţoc M. şi col. (1975) recomandă ca limită superioară pentru
terasare panta de 20 % în cazul speciilor sămânţoase mai pretenţioase şi de
maximum 25 % pentru speciile sâmburoase mai puţin pretenţioase cum sunt :
vişinul, prunul, cireşul, castanul şi nucul.
Limita inferioară de pantă de la care se propune terasarea este de 12-14 %,
fiind determinată de necesitatea reducerii pantei pentru a se putea executa
lucrările de întreţinere în condiţii de mecanizare şi pentru prevenirea eroziunii.
Din observaţiile făcute privind comportarea lucrărilor de terasare
realizate până în prezent în diverse bazine pomicole (Tg. Jiu, Bistriţa, Mureş,
Baia Mare), rezultă că trebuie să fie excluşi de la terasare versanţii cu soluri
reci, argiloase, supuse alunecărilor situate pe marne, precum şi cele cu soluri
nisipoase.
Vor fi, de asemenea, evitate de la terasare şi terenurile care prezintă
izvoare de coastă în număr mare. Pe asemenea terenuri construirea unor
taluzuri în debleu poate determina alunecarea teraselor şi chiar a unor
suprafeţe mari de teren.
Tipuri1e de terase. În condiţiile ţării noastre se recomandă construirea
de terase cu platforma continuă şi terase individuale.
Dimensionarea teraselor cu platforma continuă. Amenajarea versanţilor
prin terase se face numai pe bază de proiecte fundamentate pe studii
pedologice, geologice şi hidrologice.
Prin proiectarea teraselor trebuie să se stabilească următoarele ele-
mente: lăţimea platformei (L) şi înclinarea sa transversală (ip %); înălţimea
taluzurilor (H) şi înclinarea acestora (ip %); înclinarea longitudinală a axului
teraselor fată de curbele de nivel.
Dimensionarea teraselor depinde în primul rând de panta terenului (it
%) dar este influenţată şi de alţi factori care corespund suprafeţei utile anume:
numărul rândurilor de pomi ce urmează să se planteze pe o terasă, distanţa
dintre rânduri şi distanţa între rândurile marginale şi taluzuri care se
calculează folosind formula dată de Popa S. şi col. (1968):
L = D (n-1) + (d1 + d2), în care:
L este lăţimea utilă a platformei (în m); D -
distanţa dintre rândurile de pomi (în m);

345
 n - numărul rândurilor de pomi de pe platforma terasei;
d1 - distanţa de la baza taluzului amonte la ultimul rând de pomi (în m); d2
- distanţa de la baza taluzului aval la primul rând de pomi (în m). Lăţimea
platformei, respectiv a suprafeţei care se poate lucra în cazul
unor pante uniforme, va fi constantă pe toată lungimea terasei. Numai un
procent redus de terase în cazul pantelor neuniforme, pot să aibă lăţimi diferite.
Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre rândurile de
pomi. Pentru a asigura o eficienţă economică şi un grad ridicat de utilizare a
terenului se impune dimensionarea platformei terasei la minimum 7-12 m
lăţime, încât să permită plantarea a cel puţin 2-3 rânduri de pomi sau arbuşti
fructiferi în sistem intensiv. În condiţiile în care rândurile marginale din avalul
teraselor vor fi aşezate la distanţa minimă de 1-1,5 m de buza taluzului, spaţiul
rezervat pentru circulaţia tractoarelor, executarea lucrărilor de întreţinere şi
transport a recoltei de fructe va trebui rezervat la baza taluzului din amonte,
având lăţimea de 2-2,2 m.
Înclinarea platformei pe ax transversal şi longitudinal se stabileşte în
funcţie de lăţimea platformei, condiţiile pedoclimatice şi cerinţele mecanizării.
Pe solurile rezistente la eroziune din zonele cu agresivitate climatică mică,
înclinarea transversală a platformei poate să fie de 6-10 %, iar în cazul solurilor
cu rezistenţă redusă la eroziune situate în zonele cu o agresivitate climatică mai
mare, înclinarea transversală a platformei terasei nu trebuie să depăşească 3-6
În cazul teraselor cu înclinarea platformei de 12-13 %, pierderile de sol sunt
foarte mari şi direct proporţionale cu lăţimea platformei şi intensitatea
precipitaţiilor.
Pentru zonele cu precipitaţii abundente înclinarea platformei pe ax
longitudinal capătă o importanţă deosebită pentru evacuarea scurgerilor de
suprafaţă în debuşee şi este cuprinsă între 2 şi 3 %.
Înălţimea taluzurilor şi înclinarea acestora constituie o problemă im-
portantă, deoarece de acestea depinde stabilitatea terasei şi posibilitatea
consolidării prin înierbare. La stabilirea înălţimii se are în vedere grosimea
stratului de sol, textura solului, natura rocii de bază, lăţimea şi înclinarea
platformei teraselor, conţinutul în elemente nutritive ale orizonturilor, regimul
precipitaţiilor.
Pentru a evita costul ridicat al lucrărilor de terasare şi pentru o mai
bună stabilitate a taluzului, pe solurile cu textură lutoasă şi luto-argiloasă se
recomandă construirea de terase, cu taluzul de pământ, a căror înălţime să nu
depăşească 1,20-1,50 m cu înclinarea de 1/1-1/1,25.
Între lăţimea teraselor, înclinarea pe ax transversal al acestora, înăl-
ţimea maximă ce poate fi realizată şi înclinarea taluzurilor, există o strânsă
corelaţie. În fig.6.3 sunt indicate elementele constructive şi dimensionarea
teraselor, pentru cele mai uzuale terase cu platforma înclinată (6 %) în cazul
terenurilor cu panta uniformă de 12-20 %, cu înclinarea taluzului de 1/1-
1/1,25 şi înălţimea maximă de 1,50 m.
Pentru fiecare versant (parcelă) ce se pretează pentru terasare, se
delimitează prin picheţi fâşii de teren corespunzătoare categoriilor de pantă şi
lăţimi totale a terasei.
Materializarea teraselor se începe din marginea din amonte a parcelelor.
Picheţii se bat din 15 în 15 m paralel cu curbele de nivel. Partea din aval a fâşiei
de teren marcate reprezintă şi limita superioară a taluzului. După pichetare în
scopul realizării unor terase mai uniforme se face o rectificare a traseului
pentru a elimina coturile şi curbele cu raze mici. Paralel cu traseul rectificat se
marchează terasa următoare din aval şi aşa mai departe.

346
 Pentru terasele ce se execută prin desfundare se pichetează marginile
platformei şi ale taluzului, iar la cele executate în debleu-rambleu, în plus se
pichetează şi axul în cazul în care trebuie să existe înclinare şi pe axul
longitudinal, acestea se realizează pentru fiecare terasă în parte prin abatere de
la cota primului ţăruş, cu valoarea ce o dă înclinarea respectivă.
Lăţimea terasei precum şi a taluzului, sau zona ce rămâne nedesfundată, se
materializează prin măsurarea la orizontală.
Când versantul este uniform prima terasă se materializează pe întreaga
lungime cu ajutorul nivelei, după care un număr de 5-10 terase se
materializează în paralel cu traseul acestuia.
La materializarea teraselor se pot face mici corecturi faţă de curbele de
nivel, cu scopul de a se realiza un traseu cât mai corespunzător pentru
efectuarea mecanizată a lucrărilor, dar care, în acelaşi timp, să nu permită
concentrarea apelor, pentru a nu se produce degradarea teraselor în perioadele
cu ploi abundente.
Executarea terase1or. Cea mai corespunzătoare şi mai economică
metodă de execuţie a teraselor în cazul pantelor de până la 20 % este prin
desfundare şi nivelare. Această metodă constă în deplasarea succesivă a
pământului din amonte spre aval, odată cu desfundarea terenului, realizându-
se un strat de sol afânat în grosime de 60 cm aproape pe toată lăţimea
platformei terasei, ce va fi ocupată de rădăcinile pomilor.
În acest scop se folosesc plugurile balansiere de desfundat acţionate de
tractoare de mare putere, dotate şi cu lame de buldozer sau greder. Desfun-
darea sau arătura se execută de-a lungul curbelor de nivel. Prima brazdă
dinspre aval mai puţin adâncă, de 0,40 m şi mai puţin lată, de 0,40 m, se va
deschide la circa 1 m în amonte de pichet, după care se continuă arătura prin
brazde nu prea late, dar adânci până la 0,70 m şi se continuă pe toată lăţimea
platformei terasei. Metoda de executare a terasei prin desfundare şi nivelare în
mod practic se realizează după schema redată în figura 6.4.
După terminarea lucrărilor de desfundare se trece la nivelarea plat-
formei, în scopul obţinerii tipului de terasă stabilit prin proiect, apoi la finisarea
şi consolidarea taluzurilor. Datorită faptului că prin nivelare o parte din
pământul fertil desfundat se mută în aval, după nivelare această porţiune se va
fertiliza suplimentar cu gunoi de grajd, îngrăşăminte fosfatice şi potasice, şi se
vor încorpora într-o arătură adâncă. Pentru a nu fi erodate, taluzurile se
consolidează prin însămânţare cu ierburi perene (graminee şi leguminoase) din
speciile care se dezvoltă bine in zona respectivă.
Terasele individuale se execută pe terenurile cu pantă neuniformă, şi
pot fi cu platforma dreptunghiulară, circulară sau sub formă de potcoavă. Ele
se construiesc odată cu plantarea pomilor sau după plantare. Platforma se
realizează prin deplasarea pământului din amonte spre aval, amenajându-se
concomitent şi taluzul de umplutură al terasei, care trebuie să fie de 1/1, 1/1,5
şi se consolidează prin înierbare. Dimensiunile teraselor individuale cu
platforma pătrată sau dreptunghiulară sunt de 2/2 m, 3/3 sau 2/3 m.
De remarcat este faptul că gradul de utilizare a terenurilor terasate,
chiar şi în cazul plantaţiilor intensive de pomi şi arbuşti fructiferi, se ridică la
maximum 80 %. Ca urmare randamentul plantaţiilor va fi mai mic cu cel puţin
20 % faţă de cele situate pe terenurile neterasate.

347
Fig.6.3. Dimensionarea teraselor în funcţie de pantă: L, l, H şi distanţele dintre pomi
exprimate în metri

348
 Fig.6.4. Executarea teraselor prin desfundare şi nivelare

6.7. Pregătirea terenului în vederea plantării

Se au în vedere lucrările de asigurare a mecanizării, de conservare şi
ameliorare a solului, de reducere a cheltuielilor de producţie şi de creştere a
productivităţii muncii.
În vederea plantării, pregătirea terenului constă din defrişare, nivelare,
repauzarea solului (dacă este cazul), fertilizare şi desfundare.
Defrişarea. De foarte multe ori în cadrul acţiunii de dezvoltare şi
concentrare a producţiei pomicole se ivesc cazuri când noile plantaţii se
înfiinţează pe locul ocupat de vechile plantaţii pomicole, de vegetaţie forestieră
sau de alte obstacole care ar împiedica plantarea.
Pentru a preîntâmpina neajunsurile aşa-zisei „oboseli a solului” care
duce la o mai slabă dezvoltare a pomilor în primii 2-5 ani de la plantare şi în
mod implicit la întârzierea intrării pe rod, lucrarea de defrişare se va efectua cel
puţin cu 2-4 ani înainte de plantare (Iesner G. şi Kovacs G., 1977).
Lucrarea de defrişare se va executa cu ajutorul tractoarelor grele dotate
cu instalaţii speciale pentru extirparea totală a rădăcinilor groase şi adunatul
lor.
Din defrişarea livezilor de nuc, cireş, păr, prun, castan comestibil şi
chiar măr, cu o desime de 100-400 pomi/ha, rezultă o cantitate de material
lemnos de valoare care se va utiliza fie de către fabricile de cherestea, fie de
unităţi de prelucrare a lemnului, fie ca lemn de foc.
Nivelarea terenului. Deşi pentru livezile intensive şi superintensive
mai corespunzătoare sunt terenurile plane sau cu o pantă uşoară de 3-6 %,
având în vedere problema conservării şi valorificării superioare a fondului
funciar al ţării şi necesitatea completării perimetrelor pomicole delimitate
pentru dezvoltarea pomiculturii impun plantarea unor terenuri cu pantă mai
mari de 6 %, mergând până la 12 % şi chiar 18-20 %.
Luarea în cultură a terenurilor în pantă din zonele colinare cât şi a
nisipurilor mobile prin plantaţii pomicole, constituie una din soluţiile care
asigură cel mai mare efect economic şi social asupra exploataţiilor şi populaţiei
situate în asemenea zone.

349
 Pentru a preveni dezavantajele ce se întâmpină din cauza denivelărilor
de teren privind combaterea eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate,
aplicarea irigaţiilor, trasarea drumurilor de exploatare şi implicit asupra
creşterii şi dezvoltării uniforme a pomilor, nivelarea de profunzime se impune ca
o lucrare obligatorie în cadrul fiecărei parcele sau grupe de parcele.
Lucrarea de nivelare se va executa imediat după defrişare, concomitent,
sau după organizarea teritoriului. În cadrul lucrărilor de nivelare se va ţine cont
de posibilităţile de parcelare în funcţie de configuraţia terenului pentru a
preveni mişcarea unui volum prea mare de sol, lucrare prin care, de altfel, pe
unele porţiuni de teren nivelat s-ar ajunge la roca mamă. Chiar şi printr-o
nivelare mai moderată, în foarte multe cazuri solul fertil de la suprafaţă este
transportat în depresiuni, rămânând la suprafaţă un sol mai sărac în elemente
nutritive, inactiv din punct de vedere biologic.
Cu toate acestea, lucrarea de nivelare şi în special nivelarea de
suprafaţă apare ca o măsură aproape obligatorie în toate cazurile, neputându-
se concepe la ora actuală o agricultură modernă pe un teren cu denivelări. Tot
ca o măsură obligatorie se impune ridicarea fertilităţii acestora, cel puţin
aducerea lor la starea iniţială, încă înainte de plantarea lor cu pomi (Lazăr A.,
1971).
Pentru acest fapt se recomandă ca lucrările de nivelare să se termine cu
cel puţin 1-2 ani înainte de plantare şi apoi terenul să fie cultivat cu
leguminoase furajere în amestec cu ierburi perene care contribuie la
îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice a solului. Nivelarea de
suprafaţă se execută şi pentru a înlătura denivelările rezultate în urma lucrării
de desfundat sau a unor microdepresiuni existente.
Prin lucrările de nivelare sau modelare se pot transforma în cazul
nisipurilor mobile şi a solurilor nisipoase două soluri neomogene mai puţin
favorabile pentru cultura pomilor, într-un sol omogen cu proprietăţi favorabile.
Prin deplasarea nisipului uscat şi spulberat din vârful de dună, acesta devine
mai umed deoarece reduce adâncimea pânzei de apă freatică, iar prin
transportarea unor cantităţi mari de nisip pe interdunele joase, se adânceşte
nivelul apei de la 0,4-0,8 m la 1,2-1,5 m. Acest fapt este valabil şi în cazul
celorlalte soluri denivelate şi cu exces de umiditate în microdepresiuni.
Repausul (odihna) solului. Replantarea terenurilor eliberate prin
defrişarea plantaţiilor pomicole vechi, constituie principala sursă de terenuri
pentru înfiinţarea de noi plantaţii şi este obligatorie datorită faptului că o serie
de lucrări de amenajare antierozională şi de organizare (drumuri, canale, sistem
de irigare, construcţii şi alte mijloace fixe) există ca atare. Ca urmare a acestui
fapt, investiţia specifică a noilor plantaţii va fi mai mică.
Cu toate avantajele economice menţionate, replantarea terenului eli-
berat prin defrişarea diferitelor specii pomicole ridică probleme deosebite din
cauza oboselii solului şi uneori a bolilor (cancerul rădăcinilor) şi dăunătorilor
(nematozi).
Bolile cele mai grave sunt semnalate în special în cazul replantării
plantaţiilor de măr, cireş, piersic şi citrice. Simptome mai puţin grave sunt
semnalate în cazul replantării plantaţiilor de prun, păr, căpşuni. Simptomele
specifice oboselii solului apar mai frecvent în pepiniere şi în plantaţiile tinere
unde se manifestă printr-o mai slabă dezvoltare a pomilor. Timpul de aşteptare
pentru replantare este prezentat în tabelul 6.1.

350
 Tabelul 6.1
Timpul necesar pentru ca o specie să succeadă ei însăşi, sau unei
alte specii (după Trocme S. şi Grass R.)
Precedent Viţă
Piersic Cireş Cais Prun Măr Păr
Succesor de vie
Piersic xxx xxx xx xx x x +
Cireş xxx xxx xx xx xx x +
Cais xx xx xx xx x x +
Prun xx xx xx xx xx x +
Măr x xx x xx xx xx +
Păr x x x x xx xx +
Viţă de vie + + + + + + xx
xxx : după 18- 20 ani; xx : după 3-4 ani; x : imediat după defrişare;
+ : timp de succedare necunoscut, însă foarte scurt.

Datorită pagubelor mari semnalate la replantarea mărului, s-au

întreprins o serie de cercetări care au dus la concluzia că replantarea terenului
eliberat de pomi să se facă numai după o prealabilă analiză a stării de
aprovizionare cu elemente nutritive, a testării bolilor specifice în special a lui
Pratylenchus penetrans din partea unor laboratoare specializate care vor
recomanda şi tratamentele respective. În afară de aceste analize se recomandă
scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie o sursă de infecţie
pentru 6-8 ani, odată cu lucrările de defrişare, nivelare şi desfundare, precum şi
practicarea timp de cel puţin 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea
structurii şi a fertilităţii solului cât şi pentru a stinge focarele privind unele
toxine, maladii virotice, bacteriene, fungice etc..
Desfundarea. Prin lucrarea de desfundare şi scarificare, pe lângă
faptul că se afânează straturile inferioare mai compacte şi cele gleice im-
permeabile, se asigură încorporarea îngrăşămintelor organice în adâncime.
Adâncimea normală de desfundare este de 60-70 cm şi chiar mai
profund (80 cm), dacă solul şi utilajul permit. Cu cât solul este mai greu cu atât
este nevoie de o mobilizare mai adâncă. La fel se pune problema solurilor
uşoare puternic tasate în adâncime.
În funcţie de sol, răsturnarea brazdei se poate face pe toată adâncimea
de mobilizare sau numai pe un strat de 40-50 cm, în rest pământul fiind afânat
de un scormonitor ataşat la plugul de desfundare.
altă soluţie este executarea mobilizării solului printr-o lucrare de
scarificare la adâncimea de 60-80 cm, urmată de o arătură la 40-45 cm. Acest
mod de pregătire prin care se renunţă la desfundarea terenului la 60-80 cm cu
răsturnarea brazdei în cazul solurilor subţiri, prezintă următoarele avantaje:

- subsolajul asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea

orizonturilor;
- afânarea adâncă măreşte capacitatea de înmagazinare şi de infiltraţie
a apei în sol prin spargerea stratului impermeabil şi asigură răspândirea la o
adâncime convenabilă a substanţelor nutritive şi a amendamentelor;
- se evită aducerea la suprafaţă în condiţii aerobe a orizonturilor de sol
mai puţin fertile cu microorganisme cu activitate anaerobă şi introducerea în
profunzime a stratului de sol mai fertil şi mai bogat în materie organică, în
condiţii anaerobe. În felul acesta se dereglează activitatea vitală din sol prin
inactivarea microorganismelor aerobe.

351
 În cazul solurilor infestate de dăunători, concomitent cu executarea
desfundatului se va face şi lucrarea de dezinfectare a solului cu 80-100 kg/ha
insecticide.
Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este mai-
august, în cazul terenurilor libere, sau iulie-septembrie, în cazul celor ocupate
de culturi premergătoare.
Desfundarea în perioadele cu exces de umiditate în sol nu este reco-
mandată, deoarece în urma plugului de desfundare, în loc de un sol afânat, se
obţin brazde compacte care nu se vor desface decât sub acţiunea îngheţului şi a
dezgheţurilor, fapt ce impune amânarea perioadei de plantare spre primăvară.
Perioada dintre desfundare şi plantare trebuie să asigure aşezarea
solului şi acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploile de toamnă,
precum şi executarea în condiţii optime a celorlalte lucrări care premerg
plantării (nivelarea, pichetarea, executarea gropilor).
Nivelarea de suprafaţă. Înainte de pichetarea şi plantarea propriu-
zisă cu pomi, se impune executarea lucrării de nivelare de suprafaţă, prin care
se urmăreşte eliminarea denivelărilor rezultate în urma desfundării, precum şi a
şanţului rezultat de la ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută cu
ajutorul unor gredere de mare capacitate a nivelatoarelor de suprafaţă sau
printr-o lucrare de discuire. Cu cât această nivelare va fi mai perfectă cu atât
mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea pomilor pe rând şi lucrările ulte-
rioare de exploatare a plantaţiei.
Nivelarea sau modelarea terenului este obligatorie pentru plantaţiile
intensive şi superintensive şi recomandată pentru celelalte. Ea asigură
mecanizarea şi irigarea şi creează condiţii uniforme pentru pomi, prin
eliminarea excesului de umiditate şi combaterea eroziunii. Este recomandat ca
nivelarea să se facă prin deplasări cât mai reduse de teren (decopertarea a
numai 10 cm din stratul cu humus scade recolta cu 25 %), fără a se ajunge la
straturile sărace din profunzime. În acest scop, nivelarea (modelarea) trebuie
făcută în strânsă corelaţie cu parcelarea. Pe terenurile cu denivelări parcelele
vor avea dimensiuni mai reduse, cuprinzând unităţi naturale cât mai uniforme.
În cazul în care în anumite porţiuni se ajunge, totuşi, la straturi mai puţin
fertile (pe nisipuri), se va avea grijă la pregătirea terenului să se compenseze
acest lucru prin recopertare şi aport suplimentar de îngrăşăminte.
Măsuri pentru îmbunătăţirea proprietăţilor chimice. Îmbunătăţirea
proprietăţilor chimice vizează în primul rând modificarea
reacţiei solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin amendare cu amendamente
calcaroase în doze ce se stabilesc în baza analizelor chimice de laborator, pe
parcele.
Pentru amendare se vor folosi carbonatul de calciu, spuma de var de la
fabricile de zahăr care mai conţine şi materie organică, spuma de var de la
fabricile de îngrăşăminte care conţine şi 1-3 % azot.
Aplicarea amendamentelor calcalcaroase, în mod practic, se realizează
prin împrăştiere cu ajutorul maşinii MA-3,5, astfel:
- 50-60 % din doza stabilită se aplică pe terenul nivelat înainte de-
desfundare sau scarificare şi se încorporează prin lucrarea de desfundare
împreună cu îngrăşămintele organice şi minerale;
40-50 % se aplică pe terenul desfundat, nivelat şi se încorporează
printr-o arătură executată la 25-28 cm după plantare.
Ridicarea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată adâncimea
de răspândire maximă a sistemului radicular, se realizează prin ad-ministrarea
unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte odată cu exe-

352
cutarea lucrărilor de pregătire a solului care să asigure atingerea unui nivel
mediu de aprovizionare sau apropiat de aceasta. Această lucrare prezintă o
deosebită importanţă deoarece după câţiva ani după plantare, în cazul livezilor
intensive şi superintensive, îngrăşămintele greu solubile nu mai pot fi
încorporate în adâncime fără a vătăma sistemul radicular.
Cantităţile în cazul solurilor slab aprovizionate, pentru plantaţiile de
măr intensive şi superintensive se ridică la următoarele doze: 200-300 kg/ha
potasiu s.a., 160-200 kg/ha fosfor s.a.
Pentru a realiza o stare de aprovizionare medie sau bună se recomandă
continuarea fertilizării de aprovizionare şi în primii ani după plantare.
Cercetările efectuate în Italia, Franţa, Ungaria, Germania şi România pe soluri
slab aprovizionate au demonstrat necesitatea aplicării fracţionate în primii 2-3
ani a dozelor de îngrăşăminte chimice recomandate pentru ridicarea stării de
aprovizionare.
Aplicarea dozelor mari de potasiu pe solurile acide neamendate este de-
a dreptul periculoasă, întrucât se soldează cu eliberarea unor cantităţi mari de
aluminiu toxic pentru rădăcinile pomilor. Din această cauză re-medierea
deficitului de potasiu trebuie să fie întotdeauna precedată de corectarea
acidităţii solului cu pH sub 5,5.
De reţinut este faptul că pentru fiecare mg P 205 lipsă, corespunde o
doză de 80-120 kg/ha P205 iar pentru compensarea unui mg K 20 se vor
administra câte 100 kg/ha potasiu s.a. Aceste valori în general au la bază un
calcul teoretic şi sunt numai orientative, urmând ca în baza unei analize de
laborator privind capacitatea de schimb şi de reţinere să se determine valorile
cele mai reale.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor biologice pe toată adâncimea de
dezvoltare a sistemului radicular se vor aplica doze de 50-60 t/ha gunoi de
grajd. Cantităţile de îngrăşăminte chimice organice şi amendamentele se
împrăştie în mod uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se
încorporează în sol prin lucrarea de desfundare.
Având în vedere faptul că în mod practic fertilizarea nu poate fi urmată
imediat de desfundare, cât şi pentru o mai uniformă răspândire a acestora pe
toată zona de dezvoltare a rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor se poate
face şi fracţionat, respectiv 50-60 % înainte de desfundare, iar restul de 25-30
după desfundare printr-o arătură adâncă executată la 25-28 cm după plantare.

8. Stabilirea distanţelor de plantare

Distanţele dintre rândurile de pomi şi pe rând se vor stabili, în principal,
în funcţie de condiţiile pedoclimatice, vigoarea de creştere a combinaţiei soi-
portaltoi şi forma de coroană. Astfel determinate distanţele de plantare pot fi
retuşate, apoi, funcţie de unele elemente din tehnologiile ce se vor aplica în
perioada de exploatare a plantaţiilor (executarea manuală sau mecanizată a
tăierilor, folosirea substanţelor regulatoare de creştere, recoltarea mecanizată).
În tabelul 6.2. sunt prezentate distanţele de plantare a polilor şi
arbuştilor fructiferi în funcţie de vigoarea portaltoilor şi soiurilor.

353
 Tabelul
6.2
Distanţele de plantare recomandate pentru pomi şi arbuşti fructiferi
în funcţie de portaltoi şi vigoarea soiului

Distanţa de plantare Numărul pomilor/ha

Grupa de (m)
Specia Portaltoiul
soiuri Între Pe rând Minim Mediu Maxim
rânduri
1 2 3 4 5 6 7 8
Măr M9 M27 Standard 3,5-4,0 1,0-1,5 1666 2261 2857
Spur 2,5-3,0 0,8-1,2 2770 3273 5000
M26 M 7 Standard 4,0-4,5 3,0-3,5 635 734 833
M4 M106 Spur 3,5-4,0 1,5-2,5 1000 1452 1904
Franc Spur 4,0-4,5 2,5-3,5 635 817 1000
Păr Gutui Viguros 4,0-4,5 2,5-3,5 635 817 1000
Mijlociu 3,5-4,0 1,5-2,5 1000 1452 1904
Franc Viguros 4,5-5,0 4,0-4,5 444 500 555
Mijlociu 4,0-4,5 3,0-4,0 555 694 833
Gutui Franc Viguros 5,0-6,0 3,5-4,0 417 494 571
Mijlociu 4,0-5,0 3,0-3,5 667 750 833
Prun Corcoduş sau Viguros + 3,5-4,5 405 521 571
5,0-5,5
prun Mijlociu
Vegetativ sau Viguros + 3,0-4,0 500 666 740
4,5-5,0
Oteşani Mijlociu
Cais Corcoduş, prun Viguros +
5.0-5,5 3,5-5,0 363 435 571
sau zarzăr Mijlociu
Piersic Franc Viguros 4,5-5,0 3,5-4,0 500 544 635
Mijlociu 4,0-4,5 3,0-3,5 636 702 833
Migdal Franc sau Viguros 5,0-6,0 4,5-5,5 300 372 444
piersic Mijlociu 4,0-5,0 4,0-5,0 400 512 625
Cireş Franc sau Viguros 6,0-6,6 4,5-5,0 307 328 370
vegetativ Mijlociu 5,0-5,5 3,5-4,5 405 470 571
Vişin Franc, Viguros 5,0-5,5 3,5-4,0 455 470 571
vegetativ, sau Mijlociu 4,5-5,0 3,0-3,5 571 655 740
pe rădăcină
proprie Pitic 4,0-4,5 2,0-2,5 888 1069 1250
Nuc J. regia 10,0-12,0 8,0-10,0 83 104 125
Selecţionat
(altoit) J. nigra 8,0-10,0 6,0-8,0 125 166 208
Alun Rădăcini
Selecţionat 4,0-5,0 3,0-3,5 571 702 833
proprii
Coacăz Rădăcini Selecţionat 2,8-3,0 1,0-1,2 2976 3154 3333
proprii
Zmeur Rădăcini
Selecţionat 2,5 0,5 - 8000 -
proprii
Mur Rădăcini
Selecţionat 2,5 1,5-1,8 2222 2444 2666
proprii
Afin Rădăcini Selecţionat 2,5 1,O 4000 -
proprii
Agriş Rădăcini
Selecţionat 2,5 1,0-1,2 3333 3666 4000
proprii
Căpşun Rădăcini
Selecţionat 0,7-0,8 0,2-0,25 57100
proprii 58850 60600

354
 Stabilirea unor distanţe între rânduri şi pomi pe rând sub optimul
necesar, va determina înălţarea peste măsură a plantelor şi un accentuat efect
de umbrire care se va solda cu degarnisirea părţilor inferioare şi interioare ale
coroanelor, iar producţia se va deplasa către vârful şi periferia acestora.
În principiu, cu cât se va planta pe soluri mai bune, cu cât se vor folosi
specii, soiuri şi portaltoi mai viguroşi, cu cât formele de coroană vor fi mai
înalte, cu atât distanţele de plantare vor fi mai mari şi invers.
Materializarea pe teren a distanţelor de plantare a pomilor pe rând şi
între rânduri se realizează prin pichetaj. Acesta este o lucrare specială prin
care se stabileşte pe teren poziţia fiecărui pom. Sistemul de pichetat este
denumit după figura geometrică pe care o formează pomii vecini de pe două
rânduri alăturate.
Pichetajul are un mare rol întrucât în funcţie de sistemul folosit se utili-
zează mai economic spaţiul de nutriţie şi se uşurează sau se îngreuiază efec-
tuarea lucrărilor de întreţinere în livadă.
La fixarea sistemului de pichetaj trebuie de avut în vedere următoarele:
încadrarea terenului într-o figură geometrică;
alegerea liniei de bază în raport de care se asamblează pichetajul în
parcelă;
să asigure continuitatea rândurilor dintre parcele.
Pe terenurile plane sau cu pantă uniformă până la 5 % şi pe terasele
orizontale se foloseşte pichetajul în dreptunghi sau în pătrat. Pe terasele cu
pante uniforme mai mari de 5 % şi pe terasele cu platforme înclinate se
recomandă pichetajul în paralelogram sau în şah, în chinconz şi mai rar în
romb.
Pe terenurile cu pantă neuniformă, pichetajul se face pe curbele de
nivel (fig. 6.5).
Executarea pichetajului cuprinde o serie de operaţiuni care trebuie
făcute cu multă atenţie şi în mod corect, spre a se obţine o lucrare de bună
calitate.

355
 Fig.6.5. Principalele sisteme de pichetaj:
A- în pătrat; B- în dreptunghi; C- Chinconz; D- în triunghi echilateral; A 1,
A2, A3, A4- modul de utilizare a terenului dintre rândurile de pomi

Pentru a realiza un aliniament cât mai perfect, în cazul folosirii

pichetajului în pătrat, dreptunghi, paralelogram, şah, romb sau chinconz, se
face mai întâi încadrarea parcelei (fig. 6.6). În acest scop, de la marginea

356
drumului se măsoară jumătate din distanţa dintre rânduri şi se fixează
aliniamentul liniei de bază, paralel cu latura lungă a parcelei. La capetele
parcelei se măsoară de la marginea drumurilor jumătate din distanţa dintre
pomi pe rând şi pe aliniamentul respectiv se ridică câte o perpendiculară pe
linia de bază fixată. În partea opusă liniei de bază, între două perpendiculare
ridicate, se trasează şi cealaltă latură a patrulaterului, la o depărtare egală cu
jumătate din distanţa dintre rânduri. Atunci când s-a lucrat corect careul se
închide perfect.

Fig. 6.6. Încadrarea terenului, parcelarea şi pichetarea (după Constantinescu N.)

Se marchează apoi prin tutori pe latura patrulaterului, paralel cu

lăţimea parcelei, distanţele dintre rânduri, iar pe latura paralelă cu lungimea
parcelei, distanţele pe rând. O particularitate în ce priveşte marcarea
perimetrului careurilor prezintă pichetajul în chinconz.
În acest caz pe latura de bază a careului se marchează începând din
colţul stâng al parcelei, locul pomilor în funcţie de distanţele stabilite; pe latura
opusă a careului se măsoară, tot din colţul stâng al parcelei jumătate din
distanţa pomilor pe rând şi se fixează primul tutore, iar de aici încolo pe această
latură tutorii se bat la distanţa stabilită pe rând. Pentru marcarea rândurilor pe
laturile mici se măsoară începând din punctul B o distanţă egală cu cea
stabilită între rânduri şi se bate un tutore, iar de aici către punctul A se bat
tutori la distanţe egale cu de două ori distanţa dintre rânduri. La fel se
procedează şi la marcarea rândurilor pe latura CD, cu deosebire că se începe cu
măsurătoarea din punctul D. În scopul uşurării pichetajului din interiorul
parcelei se recomandă ca pe întreg careul, la jumătatea distanţei dintre tutorii
fixaţi să se bată picheţi ajutători, de 40-50 cm lungime. Aceştia vor servi ca
puncte pentru viză pe laturile careului în cazul când pichetarea se face prin
vizare sau servesc drept reper pentru întinderea sârmei gradate atunci când
pichetajul se face cu ajutorul sârmei. În cazul când suprafaţa parcelei este mai
mare de 1 ha, se recomandă ca patrulaterul care încadrează parcela să se
împartă în careuri mai mici, având grijă ca lungimile şi lăţimile acestora să fie
perfect paralele cu laturile omoloage ale figurii stabilită la încadrarea suprafeţei
parcelei. După ce au fost stabilite reperele de bază se trece la fixarea locului
pomilor prin vizare sau cu ajutorul sârmei gradate.
În cazul când se pichetează cu ajutorul sârmei gradate sunt necesari 3
lucrători: unul fixează picheţii şi ceilalţi doi întind sârma.

357
 Pichetajul pe curbe de nivel (fig. 6.7) cuprinde următoarele lucrări:

Fig. 6.7. Pichetarea pe curbe de nivel:

a- paralel cu curbele de nivel; b- idem, cu
intercalarea unui rând în porţiunile de
teren cu curbe de nivel îndepărtate; c-
idem, cu eliminarea unor rânduri când
curbele de nivel sunt prea apropiate

- se împarte parcela în porţiuni

şi se fixează o linie de bază de-a
lungul versantului, care să coincidă
cu curba de nivel;
- se alege zona cu panta medie şi
se ridică o perpendiculară A-B pe
linia de bază trasată la început; în
dreapta şi în stânga acesteia, la
schimbarea traseului curbelor de
nivel, se ridică alte perpendiculare
ajutătoare A'C, A'B, D'F, FG. Pe
această perpendiculară se
marchează rândurile la distanţele
stabilite (a, b, c, d, e, f, g), folosind în
acest scop stadia pentru a putea
măsura pe orizontală distanţa dintre
rânduri. Cu ajutorul nivelei, care se
aşează în punctele a,b,c,d,e, se
materializează pe teren traseul
curbelor de nivel, care coincid de fapt
cu viitoarele rânduri de pomi;
- se trece apoi şi se marchează
locul fiecărui pom.
Pe primul rând de lângă linia
de bază se fixează picheţi la
distanţele stabilite; se trece apoi la
rândul următor şi se fixează picheţii
la jumătatea distanţei dintre picheţii
primului rând; picheţii rândului al treilea vor fi fixaţi la jumătatea distanţei
dintre cei de pe rândul al doilea, în continuare se procedează la fel, până ce
versantul a fost pichetat pe întreaga suprafaţă.
Dat fiind faptul că pe anumite forme de teren, boturi de deal,
mameloane etc., pe măsură ce se merge de la baza versanţilor spre vârful
acestora, lungimea rândurilor se micşorează, este necesar să se elimine câte un
pom sau chiar câte un rând. Neuniformitatea terenului face ca uneori curbele
de nivel, deci şi rândurile care le urmăresc, să se apropie sau să se îndepărteze.
În asemenea împrejurări se poate face o deviere a rândurilor în aşa fel ca să se
armonizeze cu restul sistemului de pichetaj. Dacă acest lucru nu este posibil se
întrerupe rândul din locul unde se apropie în aşa fel încât distanţa dintre ele şi
rândurile vecine să nu fie mai mica decât 1/2 din distanţa medie dintre rânduri;
atunci când rândul se îndepărtează încât depăşeşte distanţa medie de două ori,
se introduce un rând nou.
Pichetajul pe terase comportă lucrări mai simple întrucât terenul a fost
organizat, iar lăţimea teraselor s-a materializat odată cu construirea lor. În
acest caz rândurile se amplasează în aşa fel încât pe platforma teraselor cu
două rânduri de pomi, rândul din aval să fie la 1,5-2 m de buza taluzului, iar
cel din amonte la 1,5-2 m de baza taluzului din amonte. La terasele cu un
singur rând, acesta se aşează la 1,5-2 m de baza taluzului. Între rândurile
vecine de pe două terase trebuie să se păstreze o distanţă egală cu cea fixată
între rânduri. Sistemele de pichetaj ce pot fi folosite în cazul teraselor sunt în
dreptunghi, paralelogram, şah sau romb.

358
 6.9. Plantarea pomilor
Plantarea pomilor este lucrarea prin care pomii obţinuţi în pepinieră
sunt mutaţi la locul definitiv, în livadă. Reuşita acestei lucrări depinde de
calitatea şi pregătirea materialului săditor, de epoca şi de atenţia cu care se
Fig. 6.8. Săpatul gropilor:
a- fixarea ţăruşilor
suplimentari şi trasarea
conturului gropii; b- modul de
aşezare a pământului; c-
fixarea tutorilor (repichetajul). plantatul propriu-zis, se efectuează în mod
Fig.6.9. Săpatul gropilor pe pante
execută plantarea.
Calitatea materialului săditor. Pomii
folosiţi la plantare sunt vergi sau au coroana
formată în câmpul II al pepinierei. Aceştia
trebuie să albă o tulpină dreaptă şi sănătoasă.
Nu sunt buni pentru plantat pomii lipsiţi de
vigoare, strâmbi, chirciţi sau îmbătrâniţi, pomii
cu răni deschise, cei cu urme de paraziţi sau
boli periculoase (păduchele din San Jose sau
cancer), sau cei cu rădăcini puţine şi scurte.
Săpatul gropilor de plantare. Având
în vedere condiţiile în care s-a făcut pregătirea
terenului, gropile de plantare se vor dimensiona
în aşa fel încât să permită aranjarea rădăcinilor
în groapă (0,40/0,40/0,30-0,40 m). În acest
mod se reduce volumul de sol manipulat la
0,064 m3/groapă.
Săpatul gropilor, care premerge
diferit în funcţie de tipul de livadă şi de lucrările
anterioare de pregătire. Pentru livezile intensive
şi superintensive care se înfiinţează în terenuri
desfundate pe întreaga suprafaţă, gropile se
sapă în preajma plantatului şi de dimensiuni
care să permită amplasarea rădăcinilor pomilor
la adâncimea şi în poziţia normală de creştere.
În mod obişnuit se folosesc gropi de 40/40 cm
în care rădăcinile pomilor-vergi au suficient
spaţiu (fig.6.8).
Pentru gospodăriile populaţiei, pe
parcelele mici, unde desfundatul mecanic nu
este posibil, se sapă gropi de dimensiuni mari
cu scopul de a mobiliza terenul la mare
adâncime, măcar în jurul pomilor. Aceste gropi
au dimensiunile : 1 m x 1 m în soluri uşoare ;
1,5 m x 1,5 m în soluri grele şi 60-80 cm
adâncime şi se sapă cu 2-3 luni înainte de
plantarea pomilor. Pentru plantările de toamnă,
gropile trebuie săpate în timpul verii,
aproximativ în august. Pentru plantările de
primăvară, gropile se sapă toamna sau în
ferestrele iernii.
În cazul că terenul nedesfundat este în
pantă, aşa cum există adesea în gospodăriile
populaţiei din zonele de dealuri înalte, tehnica
de săpare a gropilor este următoarea (fig. 6.9):
359
se taie iarba cu un strat de pământ sub formă de brazde de ţelină (glii) şi se clădesc
în aval (1) ; se scoate un strat de pământ pe adâncime de o cazma şi se aşează
muşuroi, în amonte (2); se mai sapă pământul din groapă pe o adâncime de o cazma
şi i se dă poziţie orizontală sau chiar o mică înclinare în contrapantă
(3); în timpul plantării se introduce în groapă stratul de pământ scos de la
suprafaţă, dându-i o grosime uniformă (4); se aşează brazdele de ţelină pe
taluzul format în aval, astfel că prin înierbare se împiedică eroziunea.
Epoca de plantare. În momentul plantării pomii trebuie să fie în
perioada de repaus, iar solul să nu fie îngheţat (să se poată lucra). Ambele
condiţii sunt îndeplinite :
0 la începutul perioadei de repaus;
1 în „ferestrele iernii” (în zile călduţe), când solul este dezgheţat;
la sfârşitul repausului pomilor, adică primăvara devreme.
în tot cursul anului (şi în perioada de vegetaţie) dacă se folosesc pomi
produşi la ghivece.
Plantarea de toamnă are o serie de avantaje. În general, în ţara noastră,
toamnele sunt lungi şi călduroase, urmate de multe ploi. Ca urmare, după
plantare, rădăcinile continuă să activeze, îşi vindecă rănile încă din timpul
toamnei, chiar emit rădăcini noi. Ploile care urmează după epoca de plantare
asigură umiditatea necesară şi un contact bun al rădăcinilor cu solul. Pomii
plantaţi din toamnă pornesc în vegetaţie în primăvara următoare, aproape
concomitent cu pomii care n-au fost transplantaţi şi beneficiază de toată durata
perioadei de vegetaţie. Ca urmare, ei acumulează suficiente substanţe de
rezervă în ramuri şi suportă cu uşurinţă gerurile din iarna următoare. În
sfârşit, plantarea de toamnă se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp
(aproximativ de la jumătatea lunii octombrie până la sfârşitul lunii noiembrie),
fiind plasată într-un anotimp fără alte munci agricole importante. Aceasta
prezintă un avantaj din punct de vedere organizatoric: lucrările de plantare a
pomilor se pot efectua pe îndelete, fără să aibă un caracter de „asalt”.
Ca urmare a acestor avantaje, plantarea de toamnă dă un mare procent
de prindere şi este recomandată aproape în toate cazurile. Excepţie de la
această recomandare se face pentru regiunile cu „ierni negre” (fără zăpadă), în
care solul îngheaţă pe o adâncime mare şi rădăcinile pomilor transplantaţi din
toamnă sânt expuse degerării.
Plantarea de primăvară este lipsită de avantajele enumerate anterior.
Rădăcinile pomilor formează calus şi rădăcini noi abia primăvara după plantare, iar
pornirea în lor vegetaţie are loc mai târziu. Din această cauză lemnul nu se „coace”
bine şi în iarna următoare vârfurile ramurilor, de obicei, degeră.
Epoca de plantare din primăvară este scurtă şi plasată într-o perioadă
cu multe lucrări agricole; de aici rezultă o serie de greutăţi în privinţa asigurării
cu forţă de muncă în această perioadă de vârf. În sfârşit, după epoca de
plantare de primăvară în climatul nostru urmează de obicei o perioadă de
secetă care defavorizează prinderea pomilor.
Ca urmare, plantările de primăvară dau un procent mai mic de prindere
decât cele de toamnă. Totuşi se plantează pomi şi primăvara, în cazuri de forţă
majoră (când nu s-a putut efectua plantarea de toamnă) şi în regiunile cu ierni negre
şi geruri aspre. Plantarea este asociată însă cu o serie de măsuri care înlătură sau
diminuează dezavantajele enumerate anterior. Una dintre acestea este pregătirea
pentru plantare a organelor hipogee încă din toamnă (fasonarea rădăcinilor,
mocirlirea). Pomii astfel pregătiţi sunt stratificaţi într-un loc ferit de geruri, ferit de
băltirea apelor, încât până la sosirea gerurilor de iarnă rănile de pe rădăcini se
vindecă, chiar se formează rădăcini noi. Primăvara, plantarea

360
trebuie făcută foarte repede, imediat după dezgheţ. Solul trebuie udat din abun-
dentă, pentru a se evita pierderile cauzate de seceta care urmează după
plantare. Desigur că aportul suplimentar de apă ridică preţul de cost al lucrării,
comparativ cu plantarea din toamnă.
Plantarea „în ferestrele iernii” are caracteristici intermediare.
Plantarea cu material la container. În ultimul timp, ca urmare a
tehnologiilor de scurtare a timpului de producere a materialului săditor
pomicol, de reducere a costurilor de producţie şi de a obţine un material săditor
de calitate, s-a elaborat tehnologia obţinerii pomilor în container. Pomii obţinuţi
astfel pot fi plantaţi pe tot parcursul anului, indiferent de anotimp, cu
avantajele care derivă din acest aspect (pomi bine dezvoltaţi care nu suferă în
urma transplantării, uşurinţa pregătirii terenului, utilizarea eficientă a
terenului până în momentul plantării etc.)(Baciu A., 2004)
Pregătirea materialului săditor pentru plantare începe cu fasonarea
rădăcinilor. Se înţelege prin aceasta înlăturarea . porţiunilor vătămate şi înnoirea sau
netezirea rănilor de pe rădăcinile mai groase de 3-4 mm. Rădăcinile mai subţiri de 3
mm se scurtează la 7-8 cm dacă sunt vii, sau se suprimă de la bază dacă sunt
uscate. În caz că rănile de pe rădăcini sunt vindecate, fiindcă a trecut un anumit
timp de la scoatere, fasonarea nu mai este necesară (în această situaţie, fasonarea
reînnoieşte nişte răni pentru vindecarea cărora se consumă din nou substanţe de
rezervă). Cu ocazia fasonatului se urmăreşte menţinerea unui sistem radicular cât
mai bogat, cu rădăcini cât mai lungi (în nici un caz nu se urmăreşte scurtarea
rădăcinilor de schelet), fără să împiedice însă plantarea (să nu fie mai lungi decât
dimensiunile gropii de plantare).
După fasonare urmează mocirlirea (introducerea rădăcinilor într-un
amestec de pământ galben, balegă proaspătă şi apă. Stratul de mocirlă prins pe
rădăcini are rolul de a asigura o mai mare umiditate în jurul sistemului
radicular, de a realiza o mai bună aderenţă cu solul şi de a stimula vindecarea
rănilor (datorită substanţelor hormonale conţinute în mocirlă).
Mocirla se obţine dintr-un amestec de pământ galben cu bălegar
proaspăt de vită şi apă, obţinându-se o compoziţie de consistenţa smântânii.
Plantarea propriu-zisă trebuie făcută înainte ca mocirla de pe rădăcini
să se usuce (dacă s-a uscat, pomii trebuie introduşi din nou în mocirlă. Pomii
se aşeză în partea de nord a tutorelui, cu prima ramură din coroană (ramura
cea mai de jos) îndreptată către sud.
Adâncimea de plantare a pomilor trebuie urmărită cu multă atenţie. La
pomii altoiţi pe puieţi din seminţe, regula generală este ca după aşezarea
pământului din groapă coletul să fie
situat la nivelul solului. Pentru
aceasta, în momentul plantării coletul
este aşezat cu 2-3 cm deasupra
nivelului solului. (fig.6.10).
Ulterior, prin tasarea
pământului din groapă pomul ajunge
cu coletul la nivelul solului. Se admite
plantarea cu 2-3 cm mai adânc a
pomilor altoiţi pe puieţi din seminţe
dacă livada este pe pantă, unde
Fig. 6.10. Plantarea pomilor procesul de eroziune este accentuat,
precum şi în regiunile secetoase. În
caz că terenul livezii are umiditate multă, este admisă plantarea cu 1-2 cm mai
sus decât plantarea normală. Pomii obţinuţi pe portaltoi vegetativi se pot planta

361
cu 3-5 cm mai adânc decât au fost în pepinieră. Prin aceasta se obţine un
sistem radicular mai bogat, datorită emiterii de noi rădăcini adventive pe
porţiunea de tulpină introdusă în sol.
Pentru a-şi păstra caracteristicile (pentru a se menţine evidentă
influenţa fiziologică a portaltoiului, mai ales în privinţa nanismului), adâncimea
de plantare a pomilor altoiţi pe portaltoi clonali este limitată de condiţia ca
punctul de altoire să nu vină în contact cu solul. Dacă altoiul ajunge în contact
cu pământul, el emite rădăcini proprii şi „scăpând” de influenţa portaltoiului,
soiul se manifestă conform particularităţilor lui biologice (de obicei creşte mai
viguros decât în asociere cu un portaltoi de vigoare mică). În ţara noastră, pe
nisipurile din sudul Olteniei, s-au obţinut rezultate bune prin plantarea pomilor
cu coletul la 20-30 cm sub nivelul solului, cu condiţia păstrării gropilor
incomplet acoperite (copci) timp îndelungat după plantare (M. Popescu).
Pentru a se realiza adâncimea corespunzătoare la plantare, se face în
mijlocul gropii un muşuroi de pământ mărunţit şi reavăn din cel rezultat din
straturile superioare ale solului. Pe acest muşuroi rădăcinile pomului trebuie
aşezate în poziţie normală (să nu fie răsucite sau cu vârful în sus etc.).
Datorită faptului că livezile se înfiinţează de obicei pe terenuri erodate,
sărace, la plantare este necesară îngrăşarea cu 15-25 kg gunoi bine fermentat
(mraniţă) pentru fiecare pom. Acesta se amestecă în prealabil cu pământul
rezultat de la „prima cazma” şi este aşezat în groapă peste rădăcinile pomului.
La plantare trebuie realizat un contact strâns al rădăcinilor cu solul.
Acesta, precum şi evitarea golurilor de aer între rădăcini, se obţine prin tasarea
repetată a solului în timpul plantării şi prin udare. În decursul plantării se
urmăreşte ca pământul fertil (de la suprafaţa gropii şi amestecat cu gunoi) să fie
aşezat la adâncimea rădăcinilor. Pentru completarea gropii până la nivelul
solului se utilizează pământul rezultat de la fundul gropii. Dacă acesta este
necorespunzător (foarte sărac, pietros), plantarea se face integral cu pământ de
arătură din apropierea gropii.
Plantatul pomilor (vergilor) se face de către o echipă formată din doi
muncitori. Unul fixează pomul în groapă în dreptul ţăruşului, la adâncimea
stabilită şi eventual mai aranjează rădăcinile, iar al doilea trage pământ mărunt
şi reavăn peste rădăcini. Pentru a asigura pătrunderea cât mai bună a
pământului printre rădăcini, muncitorul care ţine pomul îl scutură în sens
vertical prin mişcări scurte dar bruşte, apoi introduce pământul cu mâna
printre rădăcini şi îl îndeasă bine. Când rădăcinile au fost acoperite cu un strat
de pământ de 5-10 cm, se face primul călcat de la marginea gropii spre pom.
Muncitorul care calcă trebuie să fie încălţat cu cizme de cauciuc pentru a nu
răni rădăcinile sau coletul pomului.
Pentru ca starea de aprovizionare a solului în substanţe nutritive să fie
la nivelul optim pentru specia respectivă, după primul călcat se recomandă
introducerea în groapă, în amestec cu pământul, a următoarelor doze de
îngrăşăminte chimice şi organice: 30-50 g azotat de amoniu, 100-15O g
superfosfat, 40-60 g sare potasică şi 10-15 kg gunoi de grajd bine fermentat.
Pe terenurile bine pregătite, lucrarea de plantare a pomilor se execută
mecanizat cu ajutorul maşinilor de plantat.
Printre cauzele care pot contribui la neprinderea pomilor se pot număra
următoarele:
călcarea insuficientă a pământului în jurul rădăcinilor, ceea ce creează
goluri de aer la nivelul acestora, favorizând dezvoltarea mucegaiurilor şi uscarea
rădăcinilor;
lipsa de apă în sol după plantare, provocată de secetă sau de

362
neglijarea udării;
excesul de apă şi răceala din sol în jurul rădăcinilor, ceea ce împiedică
calusarea şi produce asfixierea rădăcinilor;
necrozarea scoarţei sistemului radicular datorită contactului direct cu
rădăcinile a îngrăşămintelor azotoase sau a gunoiului de grajd date cu ocazia
plantării.
Printr-o instruire prealabilă a echipelor de plantare şi o bună organizare
a muncii se pot evita aceste neajunsuri.
Cu ocazia plantării se pot. face numeroase greşe1i:
plantarea mai adâncă a pomilor, care se întâlneşte frecvent.
Rădăcinile acestora sunt lipsite de aer şi căldură şi, ca urmare, pomii
nu pornesc în vegetaţie, mugurii rămân nedeschişi, coaja şi ramurile îşi
păstrează turgescenţa (coaja ramurilor este verde, are sevă). Dacă greşeala se
observă cu întârziere, pomii îşi deschid mugurii şi formează nişte mici rozete de
frunze, dar lăstarii nu pornesc în creştere. În asemenea situaţie, pomii trebuie
scoşi şi replantaţi la adâncimea normală. Desigur, lucrarea trebuie făcută
devreme, în primele zile după pornirea în vegetaţie a pomilor plantaţi normal;
plantarea mai la suprafaţă este, de asemenea, o greşeală destul de
frecventă. Aceasta duce uşor la uscarea pomilor, deoarece rădăcinile sunt
situate într-o zonă mai superficială care se usucă repede în caz de secetă. Pomii
trebuie controlaţi imediat după plantare şi acolo unde coletul este rămas
deasupra nivelului solului, trebuie făcută replantarea la adâncimea corectă;
lipsa de contact a rădăcinilor cu pământul (pământul nu este tasat). Ca
urmare, în pământ rămân multe goluri, în care pătrunde aerul rece din timpul
iernii şi rădăcinile degeră; se corectează prin tasarea atentă a pământului. În
cazul plantărilor de toamnă lucrarea se încheie prin înălţarea unui muşuroi de
pământ de 30-40 cm în jurul trunchiului pomului. Acesta are rolul de a proteja
rădăcinile împotriva îngheţului. Pe terenuri în pantă, neterasate, în afară de
muşuroi, în jurul pomului se amenajează un „dig” în formă de potcoavă, înalt de
30-35 cm, care are rolul de a reţine apa din amonte, pentru a se infiltra în
groapa de plantare.
La 10-15 zile de la plantare, după ce pământul din groapă s-a aşezat, se
retează tutorele sub nivelul coroanei cu 10 cm, apoi se leagă pomul de tutore.
Urmează ultima lucrare de toamnă, învelirea trunchiului pomilor cu
diverse materiale de protecţie împotriva rozătoarelor, sau împrejmuirea
plantaţiei cu gard din plasă de sârmă. Peste iarnă este necesar controlul
legăturilor materialelor de protecţie împotriva iepurilor şi închiderea locurilor de
trecere care eventual au apărut în gard.
În cazul plantărilor de primăvară, în jurul trunchiului pomilor se
amenajează o „copcă” în care se udă. După pătrunderea apei în sol se nivelează
terenul şi se aşează în jurul pomului un strat de mulci (paie, pleavă, frunze),
care menţine în jurul pomului o umiditate mai ridicată şi evită încălzirea prea
puternică a solului la nivelul rădăcinilor.
Lucrări de îngrijire după plantare. În primul an după plantare se
urmăreşte realizarea unui procent de prindere cât mai bun, a unei livezi
„încheiate” (fără goluri).
Tăierea în anul I. Este una dintre lucrările care ajută la prinderea
pomilor. Se efectuează primăvara, atât în cazul plantării de toamnă, cât şi în
cazul plantării de primăvară. Prin această tăiere se înlătură jumătate până la
două-treimi din lungimea fiecărei ramuri (în cazul pomilor plantaţi cu coroană),
sau se scurtează vergile la înălţimea de ramificare (40-60 cm). Este, prin
urmare, o tăiere severă. Ea are rolul de a reface echilibrul dintre organele epigee

363
şi cele hipogee - echilibru deranjat cu ocazia scosului pomilor din pepinieră,
când o mare parte din rădăcini au fost rupte. Intensitatea tăierii din anul I este
în corelaţie directă cu modul de lucru la scoaterea pomilor din pepinieră. Se taie
din coroană cu atât mai mult, cu cât sistemul radicular a fost mai afectat în
timpul scoaterii pomilor din pepinieră.
Tăierea în anul I se face înainte de pornirea în vegetaţie, în luna
februarie. Ea mai are şi un important rol în formarea coroanelor.
Urmează la rând: desfacerea materialelor de protecţie din jurul pomilor;
corectarea adâncimii de plantare; înlocuirea pomilor neprinşi şi, eventual,
altoirea „în punte” a celor roşi de iepuri.
Pentru a preveni pierderile cauzate de lipsa apei, trebuie luate măsuri
pentru păstrarea ei în sol încă din timpul iernii şi apoi în tot cursul primului an
de vegetaţie. Iarna, în regiunile cu vânturi puternice, trebuie aşezate parazăpezi
care să oprească zăpada. Începând din primăvară şi apoi în tot timpul verii,
solul livezii trebuie mobilizat superficial, pentru a distruge crusta şi buruienele.
Prin aceasta se micşorează evaporarea apei din sol. În mod obişnuit se aplică 4
până la 6 praşile.
Tot pentru a păstra apa în sol la dispoziţia pomilor, este recomandabil
ca, în primul an de vegetaţie, terenul dintre rândurile de pomi să nu fie ocupat
cu alte culturi (culturile intercalate consumă şi ele o bună pante din apa din sol
şi, în plus, împiedică praşilele pe întreaga suprafaţă). Cel mai bine este ca în
jurul pomilor să existe un strat de mulci. Dacă se constată că apa din sol este
insuficientă, cu toate că s-au luat măsuri, este necesar să se ude pomii. În mod
obişnuit, fiecare pom se udă cu 4-5 găleţi cu apă. După zvântare solul din jurul
pomului se nivelează şi se acoperă cu mulci. În livezile irigabile se aplică o
udare.
În anul I se mai combat dăunătorii şi bolile, pentru ca frunzişul pomilor
să fie bogat şi sănătos, pentru a sintetiza multe substanţe de rezervă, care să
asigure o bună coacere a lemnului.
Mai este necesară verificarea legăturii pomilor de tutori şi înlăturarea
lăstarilor care, eventual, cresc pe trunchi.
Către sfârşitul primului an de vegetaţie, toamna, în momentul când
frunzele încep să se îngălbenească, trebuie să se facă arătura adâncă în livadă.
Cu această ocazie mulciul din jurul pomilor este aşezat pe intervale şi apoi
încorporat în sol. Arătura pe intervale se face la 15-18 cm, iar în apropierea
pomilor se lucrează mai superficial, pentru a nu răni rădăcinile.
Pomii tineri au tendinţa naturală de a-şi prelungi vegetaţia în toamnă.
Dacă, accidental, există şi multă apă, vegetaţia se prelungeşte foarte mult,
lemnul nu se coace bine şi vârfurile ramurilor degeră în iarna care urmează. În
asemenea situaţii este necesară micşorarea cantităţii de apă din sol. Aceasta se
realizează prin suprimarea praşilelor către sfârşitul verii (pentru a permite
evacuarea apei din sol) sau semănarea printre rânduri a unor plante folosite ca
îngrăşăminte verzi.
După primul an de vegetaţie se învelesc pomii cu materiale de protecţie
împotriva rozătoarelor, ca şi în anul precedent, dacă plantaţia nu este
împrejmuită cu gard din plasă de sârmă.

364
6.10. Instalarea spalierului
Referitor la sistemul de susţinere a pomilor, respectiv a gardurilor
pomicole, de semnalat este faptul că se tinde spre reducerea acestora, sau
folosirea unor spalieri scurţi, indiferent de formele de coroană, pentru a face
economie de material, investiţii şi forţă de muncă.
Pentru a asigura susţinerea pomilor, a rodului şi mai ales pentru a
uşura munca de dirijare a pomilor în primii ani după plantare, se recomandă ca
spalierii să se construiască în funcţie de sistemul de cultură, respectiv
înălţimea gardurilor pomicole şi a posibilităţilor de asigurare a stâlpilor,
urmărindu-se reducerea costului acestora şi folosirea unor materiale locale şi
omologate în acest scop. În ţara noastră pentru plantaţiile intensive şi
superintensive, la care înălţimea gardurilor pomicole nu depăşeşte 2,5-3,0 m şi
unde se preconizează introducerea tăierilor mecanizate, spalierul se va construi
din stâlpi de beton tip SV-4 sau SV-2 de 2,4 m lungime ce se vor folosi atât
pentru fruntaşi cât şi pentru mijlocaşi.
Stâlpii fruntaşi se introduc în pământ la adâncimea de 60 cm în poziţie
oblică la un unghi de 65 0 şi se vor ancora prin două sârme (fig. 6.11. Mijlocaşii
se introduc în sol la adâncimea de 70 cm, în poziţie verticală, la distanţe de 15-
20 m în funcţie de distanţele dintre pomi. Fixarea stâlpilor in groapă se face cu
pământ bătut.

Fig. 6.11. Elementele constructive ale spalierului

Pe stâlpii fixaţi se vor întinde 3 sârme de Ø = 2,5 mm grosime, la dis-
tanţele de: 50 cm prima sârmă faţă de sol, la 60 cm cea de-a doua faţă de
prima, iar cea de-a treia la 50 cm faţă de cea de-a doua. Înălţimea totală a
spalierului va ajunge la 1,72 m ceea ce va permite palisarea ramurilor situate
deasupra ultimei sârme. Fixarea stâlpilor fruntaşi, cât şi ancorarea lor se face
în interiorul limitei exterioare a zonei de proiecţie a coroanei ultimului pom în
aşa fel încât să nu stânjenească întoarcerea tractoarelor în agregat cu utilajele.

6.11. Stabilirea sortimentului de pomi, arbuşti fructiferi şi

căpşuni
Alegerea soiurilor pentru înfiinţarea unei plantaţii este condiţionată în
primul rând de factorii ecologici şi economici. Pe baza rezultatelor cercetărilor
din ţară şi din străinătate, problemele specifice legate de comportarea soiurilor,

365
a combinaţiilor dintre soi şi portaltoi, precum şi gruparea soiurilor în cadrul
plantaţiilor intensive şi superintensive.
Importanţa alegerii sortimentului. Soiurile din cadrul plantaţiilor po-
micole constituie factori de mare importanţă în găsirea de noi rezerve pentru
intensivizarea producţiei, fapt pentru care se impune o cercetare continuă a
capacităţii de producţie a soiurilor existente şi introducerea de noi soiuri
intensive. De reţinut este faptul că există diferenţe între potenţialul biologic de
producţie maximă a soiului şi producţia ce se poate realiza în condiţii
economice, cea din urmă fiind întotdeauna mai mică. Cu cât această diferenţă
este mai mică cu atât un soi este mai intensiv. Pentru intensivizarea şi
modernizarea pomiculturii trebuie să se acorde o importanţă deosebită creării
de noi soiuri, valorificării şi adaptării, la condiţiile ţării noastre, a soiurilor
preluate din alte ţări şi înmulţirii rapide a acestora.
Integrarea activităţii de producere a materialului săditor cu cercetarea,
a făcut posibil ca în cadrul pepinierelor să se înmulţească numai soiurile şi
portaltoi autorizaţi de către Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor,
serviciu de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor (Legea 266/2002).
Factorii biologici, tehnologici şi economici ce se vor avea în vedere la
stabilirea sortimentului, a raportului dintre soiuri şi a modului de aşezare a
acestora în plantaţii sunt:
cerinţele ecologice ale soiului;
relaţia dintre soi şi portaltoi;
cerinţele agrotehnice ale soiului (tăieri, fertilizare, tratamente fi-
tosanitare, reglarea producţiei);
modul de recoltare (manual, mecanic, prin scuturare);
posibilităţile de asigurare a forţei de muncă;
posibilităţile de valorificare în stare proaspătă, pentru consum intern
sau export, industrializare etc.;
valoarea economică şi productivă a soiului;
perioada de coacere şi perioada de recoltare ;
folosirea cu eficienţă economică a forţei de muncă şi a mijloacelor de
bază ale exploataţiei.
Deşi soiul în concepţia nouă economică este considerat ca un mijloc de
producţie în conversia energetică, nu se poate neglija faptul că producţia de
fructe este destinată pentru satisfacerea consumului, ca atare va trebui să se
ţină cont şi de calitatea sortimentului care trebuie să satisfacă cerinţele pieţii
interne şi externe, într-o anumită perioadă de consum.
Stabilirea sortimentului îmbracă forme noi şi capătă importanţă
deosebită în cadrul marilor exploataţii pomicole asociate sau chiar integrate cu
producţia de prelucrare.
Condiţiile unei polenizări favorabile. La speciile la care se dispune de
un sortiment bogat din soiuri autofertile, se vor alege în primul rând cele care
au aceeaşi valoare economică (piersic, cais, zmeur, căpşun, coacăz roşu etc.).
Soiurile autosterile, întotdeauna se vor planta în amestec cu soiurile
bune polenizatoare (măr, păr, cireş, vişin, migdal); în acest caz se vor alege
soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire, cu polen fertil pentru soiurile de
polenizat. Proporţia dintre soiuri şi distanţa dintre ele se va stabili în aşa fel,
încât să se asigure transportul polenului chiar în condiţii atmosferice mai puţin
favorabile, mai ales în cazul gardurilor pomicole „închise”, la care insectele
polenizatoare zboară în lungul rândurilor.

366
 Alegerea soiurilor polenizatoare cu aceeaşi perioadă de înflorire cu a
soiului de polenizat, prezintă o importanţă deosebită datorită faptului că deşi
un soi este bun polenizator pentru celelalte, dacă perioada de înflorire nu se
suprapune, nu se obţin producţii corespunzătoare. Durata perioadei de înflorire
este influenţată în primul rând de condiţiile meteorologice.
Unii autori arată că pentru o bună polenizare trebuie alese soiuri a
căror perioadă de plină înflorire se suprapune cel puţin 3-6 zile, perioada
optimă de înflorire fiind 10-14 zile. În acest sens se recomandă ca pe baza
observaţiilor efectuate asupra soiurilor aflate în colecţii şi culturi comparative,
să se întocmească fenograme privind perioadele de înflorire pentru toate
soiurile.
Stabilirea proporţiei şi a amplasării soiurilor. Soiurile autofertile nu
necesită să fie plantate în amestec. În cazul soiurilor cu autofertilitate in-
suficientă se vor planta în amestec 2-3 soiuri care pot asigura o bună polenizare
(fig. 6.12).
Soiurile autosterile se vor planta întotdeauna cu unul sau două soiuri
polenizatoare, care au aceeaşi perioadă de înflorire. În cazul în care unul din
soiurile polenizatoare intră mai târziu pe rod sau are tendinţă de fluctuaţie în
rodire, se vor folosi în mod obligatoriu cel puţin 3 soiuri intercompatibile (fig.
6.12 d).

Fig.6.12. Schema de amplasare a soiurilor în vederea polenizării:

şi C- soiuri polenizatoare; B- soiul de polenizat; a- parteneri cu valoare economică egală,
interfertili; b- parteneri cu valoare economică egală, dar soiul de polenizat cu
valoare economică mai mare; c şi d- alte variante posibile.

În plantarea a două soiuri în amestec, cu aceeaşi valoare economică

interfertile sau autofertile, se va folosi proporţia de 1:1 (fig. 6.12/a), la cele cu
valoare economică diferită şi fertilitate mijlocie 1:2 (fig. 6.12/b), iar cele cu
fertilitate foarte bună şi valoare economică diferită, de 1:3, în favoarea soiului
valoros (fig. 6.12/c).

367
 În cazul plantaţiilor de măr şi păr aceste raporturi se pot realiza prin
alternarea unor benzi de 3-6 rânduri din soiul polenizator cu benzi de 5-10
rânduri din cel de polenizat (fig. 6.12/b), în timp ce în cazul plantaţiilor de cireş
şi vişin, specii cu fructe mici, raportul va fi în favoarea soiurilor polenizatoare,
datorită faptului că numărul florilor de polenizat cât şi necesarul de flori
fecundate este mult mai mare.
În vederea asigurării unei bune polenizări, este necesar ca soiurile
polenizatoare să nu se planteze la distanţe mai mari decât cele menţionate în
continuare:
măr în sistem intensiv 20-35 m;
păr în sistem intensiv 20 m ;
cireş 10 m;
vişin 10 m;
prun 16 m;
cais 20 m.
Alegerea celor mai corespunzătoare soiuri pentru zone de cultură
în funcţie de cerinţele ecologice ale speciei şi soiului.
Posibilitatea de amplasare a unei specii sau soi într-o zonă de cultură
sau alta depinde în primul rând de factorii climatici şi de cerinţele speciei,
soiului şi gradului de adaptare faţă de factorii edafici. Ca urmare înainte de
întocmirea proiectului de organizare şi înfiinţare se va stabili, dacă factorii
temperatură, lumină, apă şi sol pot satisface în suficientă măsură pretenţiile
speciei sau a soiului în diferitele faze de dezvoltare şi în special în fenofazele
critice.
Introducerea unor soiuri sau clone noi impune în prealabil verificarea
lor în condiţii de producţie. Plantarea soiurilor de tip spur în zonele cu variaţii
mari de temperatură şi precipitaţii, comportă mari riscuri, deoarece acestea au
pretenţii diferite comparativ cu soiurile de bază, fiind în general mai sensibile.
Fructele obţinute în asemenea condiţii sunt de calitate inferioară, acoperite cu
plasă (rugozitate).
Alegerea combinaţiilor soi-portaltoi va avea în vedere faptul că cu cât
se vor folosi pomi de vigoare mai slabă, cu atât va trebui să se asigure la un
nivel mai ridicat, cerinţele ecologice şi cele tehnologice. În general, rezistenţa şi
capacitatea de adaptare sunt în raport direct cu vigoarea pomilor plantaţi.
Portaltoiul judicios ales, poate să permită adaptarea la condiţii variate a
speciilor şi soiurilor. De exemplu, folosirea mirobolanului ca portaltoi pentru
piersic permite cultivarea acestuia pe terenuri şi soluri mai umede şi cu reacţie
mai acidă. Portaltoi de vigoare slabă la măr, M9, M26, datorită unei
înrădăcinări superficiale permit înfiinţarea unor plantaţii de măr pe soluri cu
un nivel mai ridicat al pânzei de apă freatică, dar în acelaşi timp cer soluri cu o
fertilitate naturală ridicată, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă.
În general toate soiurile sunt sensibile faţă de temperaturile din pe-
rioada înfloritului, rezistenţa acestora fiind foarte relativă
La alegerea soiurilor în zonele cu precipitaţii scăzute, se va avea în
vedere rezistenţa acestora la secetă, în timp ce în zonele cu precipitaţii
abundente se vor alege cele cu pretenţii ridicate faţă de umiditate. Astfel, în
zonele secetoase nu se vor planta soiurile de mar pretenţioase faţă de umiditate
(Jonathan); în zonele cu precipitaţii abundente se vor evita soiul de măr Golden
delicious sensibil la rapăn, căpşunii sensibili la Botrytis (mucegaiul alb) etc.
Soiurile timpurii pot fi amplasate în zonele cu precipitaţii mai puţine
sau cu temperaturi medii anuale mai scăzute.

368
 Pe solurile nisipoase uscate se vor alege speciile şi soiurile care permit
realizarea unor desimi mari de plantare (măr, vişin, piersici şi coacăz), în
vederea umbririi solului şi combaterii eroziunii deflationale, contribuind prin
aceasta la o mai bună conservare a apei din sol.
În ceea ce priveşte amplasarea speciilor pomicole în funcţie de panta şi
expoziţia terenului este de precizat că pentru speciile cu cerinţe ridicate faţă de
căldură se vor alege în special terenurile în pantă cu expoziţie sudică sau sud--
vestică, acestea fiind mai călduroase şi ferite de vânt.
În bazinele pomicole din zona dealurilor înalte unde volumul
precipitaţiilor căzute anual depăşeşte 600-800 mm, la baza pantei se vor planta
mărul şi părul altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare slabă sau mijlocie, pe
treimea de mijloc a pantei, alături de măr şi păr, se va cultiva prunul şi cireşul,
iar pe treimea superioară vişinul alături de cireş şi prun.
Comportarea faţă de tratamentele fitosanitare. La alegerea şi
aşezarea soiurilor în plantaţii se va mai avea în vedere că majoritatea acestora
se comportă diferit faţă de tratamente fitosanitare, atât ca posibilităţi de
intervenţie, sensibilitate, cât şi ca efect al acţiunii.
Diferenţele de comportament se pot atribui următoarelor cauze prin-
cipale:
înflorirea şi coacerea fructelor în perioade diferite;
sensibilitatea sau rezistenţa diferită a soiurilor faţă de boli şi dău-
nători;
sensibilitatea diferită a soiurilor faţă de diferite pesticide.
Intercalarea soiurilor bune polenizatoare cu cele de polenizat, precum şi
a celor cu perioade diferite de coacere în scopul prelungirii perioadei de
recoltare, poate să constituie o piedică în realizarea unor combateri eficace pe
cale chimică dacă aceste acţiuni nu sînt bine corelate încă de la înfiinţarea
plantaţiei.
Prelungirea perioadei de polenizare a florilor poate împiedica efectuarea
unor tratamente eficace împotriva bolilor şi dăunătorilor tocmai în această
perioadă sau fenofază când se creează condiţii optime pentru infestare.
La sâmburoase (cais, vişin) perioada cu cel mai mare risc pentru
infestare cu monilioză (Sclerotinia laxa) începe tocmai în perioada de apariţie a
butonului alb şi atinge maxima în perioada deschiderii în masă a florilor; ca
atare eficacitatea maximă se realizează prin tratamentele chimice executate în
această perioadă.
La fel stau lucrurile în cazul părului şi prunului la care adulţii apăruţi
primăvara la viespea perelor (Hoplocampa brevis) şi viespea prunelor
(Hoplocampa fulvicornis şi Hoplocampa minuta) îşi depun ouăle în perioada
înfloritului în caliciul florilor.
Molia orientală (Laspeyresia molesta) este dăunătorul care în cazul
plantaţiilor de piersic produce pagube mari prin deprecierea calităţii fructelor în
aşa măsură încât face imposibilă comercializarea acestora. Aceasta se întâmplă
în cadrul plantaţiilor în care s-au intercalat soiuri cu perioade diferite de
coacere, motiv care împiedică efectuarea tratamentelor la momentul oportun.
Dintre boli, cele mai mari probleme le ridică combaterea rapănului la
mere şi pere (Endostigme inaequalis) (Fusicladium dendriticum) în cazul
plantaţiilor în care s-au combinat soiuri cu perioade diferite de înflorire, mai
ales în anii cu precipitaţii abundente în perioada de înflorire, când aceasta se
prelungeşte foarte mult chiar şi în cadrul aceluiaşi soi. Se impune ca executarea
tratamentelor să înceapă mai devreme cu produse selective, respectiv când
peste 50 % din flori şi-au scuturat petalele.

369
 Sensibilitatea sau rezistenţa diferită a soiurilor faţă de boli şi dăunători
impune efectuarea unor modificări in programarea tratamentelor fitosanitare, în
sensul că (de exemplu) în cazul soiurilor Golden delicious şi a celor din grupa
Delicios roşu se vor reduce tratamentele specifice pentru combaterea făinării, în
timp ce se vor mări tratamentele pentru combaterea păianjenului roşu şi a
rapănului. Pentru a uşura execuţia unor asemenea tratamente diferenţiate se
impune ca în cadrul parcelelor soiurile menţionate să se planteze în blocuri
compacte de 10-12 rânduri.
Aplicarea unor tratamente chimice eficace mai impune ca perioada de
coacere a soiurilor plantate în aceeaşi parcelă să fie cât mai apropiată.
În cazul în care este obligatoriu să se planteze soiuri cu perioade
diferite de coacere, pentru a asigura polenizatorii cei mai corespunzători, sau
pentru a prelungi perioada de recoltare şi consum, cum este cazul la piersic sau
prun, se va urmări ca între cele două soiuri să existe o diferenţă de 10-14 zile la
recoltare, diferenţă care asigură timp suficient pentru executarea unui
tratament după recoltarea soiului mai precoce.

370
CAPITOLUL VII

7. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Înfiinţarea plantaţiilor pomicole are drept scop obţinerea unor producţii

de fructe de calitate şi în cantitate care să amortizeze rapid costurile de
investiţie, să recupereze cheltuielile efectuate şi să asigure profit. Prin urmare,
toate secvenţele tehnologice de întreţinere a livezilor pe durata de exploatare
trebuie să fie subordonate acestor cerinţe.
Acestea se referă la alegerea corespunzătoare a formelor de coroană, a
operaţiunilor de dirijare a creşterii şi rodirii pomilor, la lucrările de întreţinere a
solului, la fertilizare şi irigare, protecţia pomilor şi, ca ultimă lucrare, recoltarea
şi păstrarea fructelor.

7.1. Forme de conducere a pomilor (coroane)

7.1.1. Necesitatea formării coroanelor

În procesul evoluţiei, sub influenţa mediului ambiant, la pomi s-au

format, în funcţie de specie, anumite forme de coroană, care permit în primul
rând, captarea maximă a ratei fotosintetic active (R.F.A.). Prin aceasta pomii îşi
asigură o bună dezvoltare, având un ax puternic şi ramuri de schelet foarte
viguroase. Însă coroanele formate în mod natural, fără intervenţia omului, au
multe neajunsuri.
Axul şi ramurile de schelet, lăsate să crească liber, ridică talia pomilor,
îngreunând lucrările de întreţinere: recoltarea, tratamentele fitosanitare etc.
În urma autoumbririi intense, iluminarea interiorului lor este insu-
ficientă. Ca rezultat, în interiorul coroanei apar zone neproductive sau se
formează fructe de calitate inferioară, creându-se un mediu favorabil pentru
dezvoltarea bolilor şi a dăunătorilor.
Îndesirea puternică a coroanei, datorită ramificării nedirijate, şi talia
înaltă a pomilor favorizează uscarea centrifugă a ramurilor de rod. Fructificarea
se deplasează an de an spre exteriorul coroanei. Astfel, volumul productiv al
coroanei se reduce, producţiile scad.
Apariţia ramurilor arcuite şi a lăstarilor lacomi îndeseşte şi deformează
coroana şi accentuează uscarea centripetă a ramurilor de schelet. Are loc
epuizarea prematură a pomilor şi reducerea duratei de viaţă.
Pomii lăsaţi să crească liber, în unii ani, se supraîncarcă cu fructe, care
sunt mici şi de calitate inferioară. Aceşti pomi rodesc periodic şi dau producţii
mici.
La unele soiuri de prun („Tuleu gras”, „Tuleu timpuriu”) coroanele
formate în mod natural sunt prea înguste. Unghiul mic de ramificare constituie
una din cauzele frângerii şi dezbinării ramurilor de greutatea fructelor sau de
vânt. La alte soiuri (vişin „Crişana”), coroanele sunt prea largi, cu ramuri
pletoase, atârnânde, ultimele degarnisindu-se rapid şi uscându-se prematur.
Ramurile din partea superioară a coroanei, datorită polarităţii şi
luminării bune, lăsate să crească liber, devin mult mai viguroase decât din cea

371
inferioară. Este imposibilă menţinerea echilibrului de creştere între partea
bazală şi cea terminală.
Pentru a evita neajunsurile indicate, pomii trebuie conduşi după
anumite forme de coroană, ca o interrelaţie între tendinţele lor naturale de
creştere şi dorinţele pomicultorului în scopul obţinerii unei producţii mari, de
calitate, la un preţ de cost scăzut.
Pentru obţinerea unor recolte mari de fructe de calitate, în condiţii de
eficienţă economică ridicată, coroanele pomilor trebuie să satisfacă anumite
cerinţe biologice, agrotehnice, inginereşti şi economice.
Cerinţele biologice:
coroanele trebuie să corespundă tendinţelor naturale de creştere a
pomilor, fapt ce va necesita mai puţine intervenţii pentru dirijarea părţii
aeriene;
asigurarea unui raport raţional între creştere şi rodire având în vedere
diversitatea ramurilor de rod;
obţinerea unei suprafeţe optime de frunze şi a unui regim de luminare
raţional;
utilizarea la maximum a factorilor ecologici, în primul rând a R.F.A.;
asigurarea poziţiei oblice la majoritatea ramurilor;
să permită circulaţia aerului, pentru a nu favoriza răspândirea bolilor;
valorificarea condiţiilor climatice din zona pomicolă;
să asigure un raport raţional între macrostructura vegetativă şi
microstructura roditoare.
Cerinţe agrotehnice:
să necesite o tehnică de formare simplă, ce va face posibilă folosirea
personalului mai puţin calificat şi a unui volum redus de manoperă;
posibilitatea înnoirii rapide a ramurilor de semischelet şi de rod;
intrarea pe rod în scurt timp după plantare;
să asigure o suprafaţă mare de fructificare;
să permită executarea rapidă şi uşoară a lucrărilor de întreţinere în
livadă.
Cerinţe inginereşti:
să nu necesite sistem de susţinere sau acesta să fie cât mai simplu;
înălţimea trunchiului şi amplasarea şarpantelor în spaţiu trebuie să
permită lucrarea solului pe rândul de pomi;
să permită circulaţia agregatelor pentru mecanizarea lucrărilor de
întreţinere în livadă;
să permită efectuarea tăierii şi recoltării mecanizate.
Cerinţele economice:
0 să necesite puţine materiale pentru dirijarea ramurilor, astfel încât
cheltuielile să fie cât mai mici;
să permită efectuarea economică a lucrărilor de întreţinere, datorită
reducerii dimensiunilor coroanelor;
reducerea perioadei neproductive;
obţinerea unui procent mare de fructe de calitate superioară;
să favorizeze colorarea fructelor;
să asigure o productivitate mare a muncii la efectuarea tuturor
lucrărilor de întreţinere în livadă.
Nu există o formă ideală de coroană, care să corespundă tuturor
cerinţelor, şi nici nu poate fi, atât din cauza diferenţelor mari între specii, soiuri
şi portaltoi din punct de vedere al creşterii şi fructificării, cât şi a diverselor
condiţii climatice şi posibilităţi de asigurare a cerinţelor pentru fiecare coroană.

372
 Fiecare formă de coroană are avantajele şi dezavantajele sale. Va fi
aleasă acea formă de coroană, care în condiţiile date asigură obţinerea celui mai
mare beneficiu.

7.1.2. Norme constructive privind formarea coroanelor

Pentru ca forma de coroană să corespundă cerinţelor biologice,

agrotehnice, inginereşti şi economice descrise mai sus, este necesar ca în
tehnica lucrărilor de formare a scheletului, în cadrul parametrilor sistemului de
coroană ales şi adaptat particularităţilor biologice ale speciei şi soiului, să se
respecte o serie de norme constructive elementare.
Unghiul de inserţie al şarpantelor trebuie să fie de cca. 45-60 0, ca să
asigure echilibrul fiziologic dintre creştere şi rodire. 0dată cu mărirea unghiului
de inserţie se temperează creşterile şi se stimulează rodirea. La unele forme de
coroană (palmeta etajată cu braţe orizontale) se înclină şarpantele pentru a
grăbi apariţia ramurilor de rod şi a fructelor. Datorită polarităţii, poziţia de
creştere a ramurilor de schelet, în mod natural, la majoritatea soiurilor este cea
spre verticală. Aceasta influenţează pozitiv creşterea în detrimentul intrării
pomilor pe rod şi rodirii.
Totodată, unghiurile mici de inserţie se sudează defectuos şi, deseori,
provoacă dezbinări, din cauză că la un unghi de ramificare erect spaţiul dintre
ax şi şarpantă se reduce cu vârsta, până când părţile vecine intră în contact.
Din acest moment axul şi şarpanta în zona lor de tangenţă nu mai cresc în
grosime, ci doar în partea externă.
În locul de inserţie se strânge apa de ploaie de pe părţile interioare ale
axului şi şarpantei, praf şi alte reziduuri, care creează condiţii favorabile de
degenerare a ţesuturilor. Ca urmare, între ax şi şarpantă apare un strat de
scoarţă moartă.
Un unghi de ramificare oblic este necesar, îndeosebi, pentru speciile cu
lemn fragil (prunul) şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor prin scuturare.

Unghiul de divergenţă nu trebuie

să fie mai mic de 900. De obicei, valoarea
unghiului de divergenţă este de cca. 120 0,
când în cadrul unui etaj sunt prinse
succesiv pe ax trei şarpante, şi de 90 0 în
cazul amplasării în etaj a patru şarpante
distanţate între ele la 8-12 cm (fig.7.1).
Respectarea mărimii unghiului de
divergenţă necesar nu provoacă
strangularea axului şi permite obţinerea de
coroane echilibrate, simetrice cu şarpante
Fig. 7.1. Unghiul de divergenţă bine consolidate şi, corespunzător,
în cazul amplasării corecte a 3 orientate în spaţiu.
(a) şi 4 (b) şarpante
Echilibrul în plan orizontal. Aceasta înseamnă că şarpantele din
cadrul fiecărui etaj al coroanei trebuie să aibă o vigoare aproximativ egală.

373
 Fig. 7.2. Creşterea lăstarilor în funcţie de poziţia lor pe ax şi în spaţiu

Pentru realizarea echilibrului în plan orizontal este necesar să se

cunoască particularităţile creşterii ramurilor în funcţie de unghiul de
ramificare, poziţia pe ax etc. (fig.7.2)
Un lăstar creşte cu atât mai viguros, cu cât direcţia lui de creştere este
mai apropiată de verticală sau unghiul de ramificare este mai mic (fig. 7.2.d).
Pomicultorul, ştiind ce evoluţie vor avea ramurile în funcţie de mărimea
unghiului de ramificare, poate influenţa vigoarea lor prin dresarea celei mai slab
dezvoltate sau înclinarea celei mai viguroase.
Ştiind că ramurile cu direcţia de creştere de cca. 45 0 asigură un raport
favorabil între creştere şi fructificare, această orientare în spaţiu se poate obţine
la formarea coroanei nu numai prin dresare sau înclinare, ci şi prin tăieri.
Ramura anuală cu o direcţie de creştere sub 45 0 se scurtează la un mugure
exterior, iar cele înclinate, la un mugure interior. La fel se procedează şi cu
şarpantele prin transferarea creşterii pe o ramură cu poziţie exterioară sau
interioară până se obţine direcţia de creştere dorită. Trebuie menţionat că în
realizarea echilibrului în plan orizontal, dintre particularităţile examinate, rolul
principal îi revine direcţiei de creştere a ramificaţiilor faţă de verticală.
Echilibrul în plan vertical. Aceasta înseamnă că vigoarea şarpantelor
trebuie să scadă de-a lungul axului,
de jos în sus. Coroanele în formă de
trunchi de con (fig.7.3.a) şi trunchi de
piramidă (fig.7.3.b) asigură realizarea
şi menţinerea echilibrului în plan
vertical.
Pentru realizarea acestui
principiu este necesar ca unghiul de
Fig. 7.3. Realizarea echilibrului
ramificare al şarpantelor să se
vertical la coroane în formă de trunchi mărească de la bază spre vârful
de con (a) şi trunchi de piramidă (b). coroanei.

Echilibrul orizontal pe etaje. Şarpantele trebuie să fie amplasate

simetric în jurul axului, ceea ce se obţine prin proiectarea şarpantelor etajului
superior pe bisectoarele unghiurilor de divergenţă ale şarpantelor etajului
inferior Acest principiu trebuie respectat, îndeosebi, la formarea coroanelor cu
volum mare.
Subordonarea şarpantelor axului şi a ramificaţiilor în cadrul
fiecărei şarpante. Şarpantele trebuie să aibă o vigoare mai mică faţă de ax, iar
ramificaţiile de ordin superior să fie mai slabe decât cele de ordin inferior.
Pentru a realiza această subordonare, ramificaţiile scheletului de
ordinul II, III la formele de coroană din livezile clasice trebuie să fie inserate pe
şarpante şi subşarpante la distanţa de cca. 40-50 cm, iar la formele de coroană
din livezile intensive - la 20-30 cm una de alta. Distanţa dintre

374
ramificaţiile scheletului trebuie să se micşoreze de la baza lor spre vârf.
Lungimea primei subşarpante va fi egală cu 2/3 din lungimea şarpantei.
Această proporţie se va păstra şi la ramificaţiile de ordin superior. Astfel,
şarpanta capătă o formă conică.
Formarea scheletului ca suport pentru ramurile de rod. Principiile
examinate mai sus sunt determinate, în primul rând, de formarea unui ax
bine dezvoltat şi a unei şarpante cu soliditatea necesară pentru a susţine
recolta. De menţionat că axul, alături de rolul mecanic de a susţine întregul
schelet al coroanei, din punct de vedere funcţional, asigură hrănirea tuturor
ramificaţiilor. Însă el, prin poziţia sa verticală, nu poate asigura hrănirea
omogenă a întregului schelet. De aceea, la unele forme de coroană, pentru a
asigura o circulaţie cât mai scurtă a substanţelor nutritive spre formaţiunile
fructifere, axul se elimină după alegerea şarpantelor sau i se
dă o poziţie înclinată ori arcuită.
În ceea ce priveşte concepţia de formare a scheletului din punctul de
vedere al solidităţii, ea este argumentată în plantaţiile clasice unde pomii sunt
fără susţinere. Însă în livezile intensive pomii sunt susţinuţi de spalier şi, în
majoritatea cazurilor, nu interesează soliditatea scheletului. Scheletul trebuie
format numai ca suport pentru ramurile de rod. Important este stabilirea unui
raport favorabil între ramurile de schelet şi formaţiunile fructifere şi la
amplasarea lor raţională în spaţiu.
Ramurile de schelet de prisos trebuie eliminate din coroană, deoarece
pentru întreţinerea lor pomii folosesc o cantitate mare de substanţe nutritive, în
detrimentul fructificării. Eliminarea lor trebuie efectuată încă din primii ani,
când ele sunt subţiri, pentru a se preveni producerea de răni mari.
La formarea coroanelor în livezile intensive şi superintensive prioritate
se atribuie tăierilor în verde, comparativ cu cele în uscat. Datorită faptului că
tăierile în verde evită pierderile mari de substanţe sintetizate, ele favorizează
formarea ramurilor de rod. Totodată, se previne formarea de răni mari, acestea
cicatrizându-se mai uşor.

7.1.3. Clasificarea coroanelor

Coroanele naturale şi dirijate ale pomilor folosite frecvent în

pomicultură se clasifică după:
gradul de intervenţie al omului în construcţia şi întreţinerea coroanelor;
mărimea volumului;
prezenţa sau absenţa axului.
forma conturului proiectat pe sol;
capacitatea coroanelor de a se autosusţine.
În funcţie de gradul de intervenţie al omului în construcţia şi
întreţinere, coroanele pot fi clasificate în:
coroane naturale - la care nu se intervine cu tăieri, în acest caz planta
etalează specificul natural de creştere;
coroane semi-naturale - se intervine cu tăieri dar se menţine specificul
natural de creştere;
coroane artificiale - la care se intervine major cu tăieri astfel încât planta
îşi modifică complet structura naturală.
În timp, pomicultura a evoluat de la coroanele naturale către cele
seminaturale şi a ajuns în final la cele artificiale.

375
 În funcţie de volum, clasificarea coroanelor lor este următoarea:
coroane cu volum mare, folosite în plantaţiile clasice (piramida etajat
rărită, piramida neetajată, piramida mixtă, tufa, vasul clasic, etc.);
coroane cu volum mediu, folosite în plantaţiile intensive (Spindelbusch,
vasul ameliorat, vasul californian, palmeta cu braţe oblice, palmeta neetajată;
coroanele cu volum redus, utilizate în plantaţiile superintensive sau
arbuştii fructiferi (fusul subţire, gradul vertical, gardul oblic, Solen, Pillar,
Tatura Trellis, superfusul, etc.).
După prezenţa sau absenţa axului, acestea pot fi:
cu ax (piramida mixtă, piramida etajată, palmeta cu braţe oblice, fusul
zvelt, Pillar, Spindelbusch, etc.);
fără ax (vasul clasic, vasul ameliorat, vasul aplatizat, vasul întârziat,
tufa, Tatura Trellis, V-Gutingen Mikado-Drilling, etc.).
După forma conturului proiectat pe sol. Dacă ţinem seama de
dispunerea coroanei în spaţiu şi proiecţia sa pe sol întâlnim:
coroane globuloase - (piramida mixtă, vasul clasic, vasul ameliorat, tui
Spindelbusch, etc.). La acestea, conturul proiecţiei coroanei pe sol este un cerc.
coroane aplatizate - palmeta cu braţe oblice, palmeta neetajată, grad
Bouche-Thomas, gardul belgian, palmeta Ruzynă, gardul cu schelet arcuit,
etc.). Conturul format de proiecţia coroanelor pe sol este o elipsă.
Între coroanele globuloase de dimensiuni mari şi cele aplatizate
întâlnesc şi alte tipuri de coroană cu forme intermediare (Tatura Trellis, V-
Gutingen, Mikado-Drilling, fusul subţire, Pillar, etc.).
După capacitatea pomilor de a se susţine în poziţie verticală
distingem:
coroane cu susţinere (cu spalier, tutori), ca în cazul tipurilor de palmetă,
Tatura Trellis, gardul belgian, etc.;
coroane fără susţinere, cele care nu au nevoie de sistem de susţinere
(piramidele de toate tipurile, vasul clasic, vasul ameliorat, Spindelbusch, etc.).
La plantele pomicole au apărut în timp şi forme de coroană cu anumită
geometrie şi care prezentau interes estetic în anumite condiţii. Astfel de forme
au fost numite forme artistice sau coroane artistice (cordoanele orizontale, sub
formă de „U” şi „U dublu”, piramida aripată, vasul candelabru, etc.).

7.1.4. Tipuri de coroane

Coroane cu volum mare
Acestea cuprind coroane
globuloase cu ax (piramida
etajată rărită modificată,
piramida neetajată modificată,
piramida mixtă întreruptă,
tufa) şi coroane globuloase fără
ax (vasul clasic, vasul
ameliorat, vasul întârziat,
vasul aplatizat, vasul
californian). Dintre cele
aplatizate cu ax enumerăm:
palmeta etajată cu braţe
oblice, palmeta neetajată,
Fig.7.4. Cantitatea şi calitatea recoltei în diferite palmeta anticipată, palmeta
porţiuni ale unei coroane globuloase: liberă.
A- cantitatea recoltei; B- calitatea recoltei.

376
 Coroanele globuloase sunt utilizate datorită faptului că ele corespund
în mare măsură tendinţei naturale de creştere a pomilor şi nu necesită instalaţii
sau suporturi speciale pentru obţinerea lor. Tehnica de formare şi întreţinere
ulterioară este relativ simplă, însă prezintă inconvenientul că iluminarea în
interiorul lor este insuficientă. Ca urmare, ramurile situate în interior sunt
slabe, se degarnisesc, iar fructele obţinute pe acestea sunt de calitate inferioară
(fig. 7.4). Se evidenţiază faptul că atât cantitatea cât şi calitatea fructelor sunt
superioare în porţiunea de vârf şi cea exterioară a coroanei.
Piramida etajată rărită (fig.
7.5), este o coroană globuloasă
utilizată pentru speciile şi soiurile de
vigoare mare şi mijlocie (măr altoit pe
sălbatic, păr altoit pe sălbatic, cireş,
prun, cais).
Pentru a permite o mai bună
iluminare a interiorului, această
coroană este formată din 2-3 etaje,
distanţate mult între ele. Etajele
cuprind câte trei ramuri, cele
superioare pot fi alcătuite chiar din
două. Fiecare şarpantă poartă 3-5
subşarpante (ramuri de ordinul II),
rărite şi ele, dispuse bilateral altern-
Fig. 7.5. Schema piramidei etajate rărite exterior.

Pentru a limita înălţimea, se practică suprimarea axului deasupra

ultimului etaj.
Această coroană corespunde tendinţei de etajare naturală a pomilor,
ramurile se formează în ordinea în care apar, cu mici intervenţii, pentru a fi
obţinute după schema relativ simplă.
Pentru obţinerea acestei coroane formată din ramuri de schelet
puternice, situate pe un trunchi bine dezvoltat, sunt necesare tăieri relativ
severe. Acestea permit dirijarea substanţelor sintetizate în scopul formării
scheletului şi au ca efect amânarea intrării în rod a pomilor.
O reducere a acestei întârzieri se
obţine prin conducerea tuturor
şarpantelor la unghiuri de 50-55 0 (faţă
de poziţia naturală). Suprafaţa de
fructificare a acestei coroane în raport cu
volumul total este relativ redusă.
Fructele de calitate sunt plasate în
principal pe exteriorul coroanei.
Înălţimea pomilor este mare, ceea ce
îngreunează lucrările de întreţinere
(culesul, tratamentele chimice împotriva
bolilor şi dăunătorilor), necesitând mano-
peră în plus.
Fig. 7.6. Schema piramidei
neetajate
Piramida neetajată modificată (leader modificat) este utilizată de
ase-menea pentru specii şi soiuri viguroase, care formează pomi de dimensiuni

377
mari: măr, păr, cireş, altoiţi pe portaltoi sălbatici, precum şi pentru cele de

Fig. 7.7. Piramida mixtă

Fig. 7.8. Schema coroanei

fus-tufă

vigoare mijlocie: prun, cais şi vişin (fig.7.6.).

 Îmbunătăţirea iluminării interiorului se realizează prin limitarea la 5-6
a numărului şarpantelor şi prin inserarea lor în spirală, la mare distanţă pe
axul coroanei (30-40 cm). Ca urmare, fiecare ramură este plasată la un alt nivel
şi beneficiază de spaţiu corespunzător. Şarpantele, bine dezvoltate şi
consolidate, poartă ramificaţii de ordinul doi amplasate bilateral altern-exterior
iar axul pomului este puternic.
Pentru a limita creşterea în înălţime a pomilor, prima şarpantă este
înserată la mică distanţă de sol, iar axul pomului este suprimat la 2-3 ani după
obţinerea ultimei şarpante. Tăierea axului înainte de consolidarea ultimei
şarpante nu limitează creşterea în înălţime, deoarece această şarpantă tinde să
înlocuiască axul luând poziţie verticală. Modul de formare al ramurilor la mare
distanţă pe ax nu corespunde tendinţei naturale de creştere a pomilor, mai ales
în primii ani de viaţă, când polaritatea se manifestă cu mare intensitate. Ca
urmare, mai ales în pepinieră, ramura plasată mai sus manifestă permanent
tendinţa de a creşte mai puternic, de a
depăşi cu mult ramura inferioară. Această
tendinţă provoacă o serie de dificultăţi şi
necesită intervenţii chirurgicale (tăieri) mai
severe. Raportul între suprafaţa de
fructificare şi volumul acestei coroane este
aproximativ acelaşi, ca şi în cazul piramidei
etajate rărite.
Înălţimea pomilor este ceva mai
redusă, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de efectuare a lucrărilor de
întreţinere. Fiind mai joasă, coroana
împiedică în mai mare măsură mecanizarea
lucrărilor solului. Intervenţiile chirurgicale
necesare pentru realizarea acestei coroane
întârzie şi în acest caz rodirea.
Piramida mixtă (fig.7.7) este o formă de coroană care are la bază un
etaj format du trei ramuri de vigoare aproximativ egală, şi încă 3-4 şarpante
inserate pe axul coroanei în spirală la distanţe mari. Deasupra ultimei şarpante,
ca şi în cazul piramidei neetajate, axul se suprimă. Această formă de coroană
care se recomandă tot pentru speciile de vigoare mare şi mijlocie îmbină
caracteristicile coroanelor descrise anterior, fiind mai uşor de obţinut în
pepinieră decât în forma leader.
Coroana fus-tufă. (Spindelbusch). A
fost obţinută în Germania şi este folosită în
pomicultura intensivă pentru soiurile de măr
şi păr altoite pe portaltoi de vigoare mai mică.
Ea este alcătuita dintr-un ax central pe care
sunt inserate 16 până la 20 de şarpante dese
aşezate în spirală (nu în etaje), iniţial conduse
orizontal. Ulterior, la forma Spindelbusch
ameliorată, ramurile se conduc în poziţie
oblică la 65-700 faţă de verticală (fig. 7.8).
La această formă de coroană,
ramurile de rod sunt inserate direct pe
ramurile şarpante şi nu există alte ramificaţii

378
de schelet. Datorită faptului că sunt conduse în poziţie oblică, aproape de
orizontală, ramurile de schelet cresc slab şi formează o coroană cu un diametru
mic (3-4 m). Existenţa axului, pe care se inseră ramurile în ordinea formării lor,
corespunde tendinţei naturale de creştere a pomului. Faptul că nu este
necesară obţinerea şarpantelor în anumite puncte obligate, după o schemă
rigidă, ca în cazul coroanelor descrise anterior, evită excesul de tăieri. Ca
urmare, timpul de formare a coroanei şi intrarea pe rod a pomilor sunt mult
reduse. Diametrul redus şi absenţa ramificaţiilor de ordinul II permit o
iluminare mai bună a interiorului. Ca deficienţe ale acestei coroane trebuie
amintit faptul că menţinerea ramurilor la 65-70 0 faţă de verticală necesită
materiale ajutătoare, cheltuieli suplimentare. În plus, ramurile reacţionează
continuu împotriva poziţiei aproape orizontală, prin emiterea unor lăstari
verticali (din mugurii crescuţi pe partea superioară a ramurilor de schelet) care
îndesesc coroana.

Fig. 7.9. Schema coroanei în

formă de vas
Mai apar o serie de dific ultăţi în
menţinerea vigorii şarpantelor la baza coroanei.
Acestea, datorită polarităţii, au tendinţa de a
rămâne în urmă faţă de ramurile de la vârf. Pe
măsura îmbătrânirii pomilor conduşi în formă
de Spindelbusch, interiorul coroanei nu mai
este bine luminat ca la început şi ramurile de la
bază se degarnisesc. De asemenea, pe măsura
înaintării în vârstă şi a atingerii dimensiunilor
maxime, pomii împiedică din ce în ce mai mult
mecanizarea lucrărilor.
Vasul (fig.7.9) este o coroană
globuloasă, utilizată multă vreme pentru
speciile pretenţioase faţă de lumină şi cu
tendinţa naturală de a forma un ax de vigoare scăzută: piersic, cais, prun. În
ultima perioadă coroana în formă de vas se extinde şi la alte specii chiar la cele
foarte viguroase, cum sunt mărul şi părul altoiţi pe portaltoi viguroşi.
Îmbunătăţirea iluminării la această formă de coroană este obţinută prin
suprimarea axului deasupra primului etaj de ramuri. Ca urmare, în interiorul
coronei rămâne un gol, care permite asemănarea ei cu un vas sau cu o cupă.
Ramurile principale sunt conduse la 50-60 0 faţă de verticală şi poartă
ramificaţii secundare şi terţiare, care se formează după sistemul bilateral
altern-exterior. Suprafaţa productivă a unei asemenea coroane raportată la
volumul ei este mai mare decât a coroanelor cu ax. Iluminarea mai bună a
ramurilor de rod asigură fructe mai bine colorate, de calitate superioară.
Înălţimea pomilor mai redusă permite efectuarea cu mai multă uşurinţă a
lucrărilor de întreţinere. Tehnica de obţinere a coroanei în formă de vas este
simplă şi nu necesită materiale auxiliare, iar poziţia ramurilor principale
permite intrarea rapidă a pomilor pe rod.
 Ca dezavantaje ale coroanei în formă de vas trebuie arătat că există o
rezistenţă mai mică a şarpantelor în punctul de inserţie şi că absenţa axului
impune o supraveghere mai atentă a echilibrului şarpantelor. Datorită
polarităţii şarpanta superioară tinde să ocupe locul axului, formând o coroană
neechilibrată. Întrucât forma de vas se obţine la înălţime mică (50-60 cm), se
întimpină unele dificultăţi în privinţa mecanizării lucrărilor solului.
În prezent este foarte răspândită în producţie coroana în formă de vas
ameliorat. Aceasta este alcătuită din 3 şarpante inserate pe trunchi, la o
distanţă în jur de 15 cm (v. fig. 7.9) şi se utilizează mai ales la piersic şi cais.

379
 Vasul întârziat (vaso ritardato). Se utilizează pentru speciile şi
soiurile mai viguroase: măr şi păr. Se deosebeşte de primul prin numărul mai
mare de şarpante (4-5) şi prin inserţia şarpantelor la distanţe mai mari pe ax
(30 cm). Între această formă de coroană, a cărui interior este mai puţin luminat
(datorită numărului mare de şarpante) şi coroana neetajată modificată (leader),
nu există deosebiri esenţiale.

Fig.7.10. Palmeta etajată cu braţe oblice

Coroanele aplatizate sunt foarte numeroase. La aceste coroane

ramurile pomului sunt dirijate într-o singură direcţie, de-a lungul rândului,
încât conturul lor (proiecţia pe sol) este asemănător unei elipse. Diametrul mare
al coroanei depăşeşte de 4-5 ori diametrul mic. Ca urmare, coroanele pomilor
vecini se întrepătrund formând rânduri continui denumite garduri fructifere.
Datorită faptului că gardurile fructifere au o grosime de 1,20-2,5 m, lumina
pătrunde cu uşurinţă la toate frunzele pomului, acestea sintetizează cu toată
capacitatea lor şi formează ramuri de rod sănătoase, viguroase, pe care se obţin
fructe de calitate superioară intens colorate. Suprafaţa de fructificare a pomilor
în raport cu volumul coroanei este mult mai mare decât în cazul -coroanelor
globuloase. Mecanizarea lucrărilor solului în livezile de garduri fructifere este
mult facilitată.
Palmeta etajată cu braţe oblice este o coroană aplatizată, utilizată în
cazul soiurilor şi speciilor de
vigoare mijlocie sau mare
pentru livezile intensive.
Se caracterizează prin
existenţa unui trunchi scurt şi
a unui ax central, pe care sunt
înserate aproape opus 3-5
perechi de şarpante (fig.7.10).
Distanţa dintre etaje este
variabilă în funcţie de vigoarea
 soiului. Şarpantele sunt
conduse astfel încât formează
cu verticala locului un unghi
de 45-600. La soiurile
viguroase, unghiul de conducere al ramurilor este ceva mai mare (55-60 0), la
soiurile de vigoare mai scăzută, ramurile se conduc sub un unghi mai mic (50
sau chiar la 450). Pe şarpante (ramurile de ordinul I) există ramuri de
semischelet de ordinul II, amplasate lateral şi conduse tot de-a lungul rândului
în poziţie aproape orizontală. În mod obişnuit, ramurile de schelet, atât cele de
ordinul I cât şi cele de ordinul II de la doi pomi vecini, se suprapun şi se leagă
între ele pentru a se susţine.
Coroana în formă de palmetă corespunde tendinţei naturale de creştere
a pomului, în sensul că ramurile se reţin pe ax în ordinea apariţiei lor, cu
observaţia că ele nu rămân în poziţia naturală de creştere, ci sunt dirijate de-a
lungul rândului. Conducerea ramurilor în poziţie oblică permite o rapidă intrare
a pomilor pe rod. În al treilea an de plantare se obţin recolte susţinute, iar după
7-8 ani, producţia atinge cifre foarte mari. Datorită faptului că intră pe rod
rapid, pomii se opresc din creştere, vigoarea lor fiind consumată în procesul de
fructificare. Înălţimea mică reduce preţul de cost al manoperei pentru lucrările
de îngrijire, iar calitatea lucrărilor aplicate este mult superioară.

380
 Un inconvenient al acestor
coroane îl constituie necesitatea
mijloacelor speciale de susţinere cel
puţin în timpul formării. Rezultate
bune dă spalierul care necesită însă
investiţii suplimentare. Coroanele
în formă de palmetă asigură însă
recuperarea cheltuielilor în scurtă
vreme de la înfiinţarea plantaţiei.
Palmeta neetajată cu
Fig. 7.11. Palmeta neetajată cu braţe oblice braţe oblice (fig.7.11) se utilizează
în livezile
intensive în cazul
pomilor de vigoare mică.
Este formată dintr-un trunchi scurt şi un ax central, pe care sunt
înserate 10-16 şarpante lipsite de alte ramificaţii puternice de schelet. Ramurile
de rod garnisesc direct şarpantele sau unele ramificaţii de semischelet de
vigoare redusă. Lungimea şarpantelor este mai mică decât în cazul palmetei
regulate, şarpantele sunt conduse de-a lungul rândului sub un unghi de 50-
Ele sunt distanţate neregulat pe ax, cam la 25-30 cm una de alta şi sunt inegale
ca vigoare. Se permite chiar înlăturarea unora din aceste şarpante pe măsură ce
pomii înaintează în vârstă, mai ales în cazul când coroana este prea deasă.
Caracteristicile palmetei regulate privind intrarea pe rod, înălţimea pomilor,
aplicarea lucrărilor de întreţinere etc. sânt prezente şi în cazul palmetei neregulate.
În plus, tehnica de formare a palmetei neregulate este mai simplă (nu necesită o
diferenţiere a etajelor), astfel că poate fi obţinută de personal mai puţin calificat. În
schimb, sistemul de susţinere (spalierul) este obligatoriu.
Palmeta liberă este o coroană aplatizată obţinută prin tăieri, fără
spalier, are 9-11 şarpante pe ax, solitare sau în etaje la distanţe şi unghiuri
variabile, orientate pe rând. Distanţele dintre şarpante se stabilesc după
intrarea pe rod, eliminând ramurile slabe, degarnisite, cu poziţie defectuoasă.
Unghiurile de ramificare se deschid către vârful şarpantelor, prin transferarea
prelungirii pe o ramură anuală exterioară situată pe rând.
Coroane cu volum mediu şi redus
Ca şi în cazul coroanelor cu volum mare, coroanele cu volum mediu şi
mic, pot fi globuloase sau aplatizate, cu ax sau fără ax. Principalele coroane din
această grupă sunt prezentate în continuare.
Fusul subţire este o formă de coroană globuloasă cu ax central vertical
dar sinuos, deoarece el nu provine din
săgeată, ci din una din ramurile
subterminale, prin transfer de ax (fig.7.12).
Deci axul este în formă de zig-zag.
Trunchiul are înălţimea de 0,40 m,
iar pe ax sunt inserate la bază, 3-4 şarpante
la bază şi 15-20 ramuri de semischelet, care
după 3-4 ani de rodire se înlocuiesc.
Înălţimea pomului poate ajunge la
3-3,5 m, iar lărgimea coroanei 0,9-1,4 m la
bază şi 0,4-0,6 m către vârf, coroana având
forma unui trunchi de con. Este o formă de
Fig. 7.12. Schema formei de
coroană fusul subţire coroană foarte mult utilizată în plantaţiile
intensive, pomii de la speciile măr, păr,

381
piersic, prun şi vişin putând fi conduşi cu această formă.
Fusul subţire şerpuit este o formă de coroană ce s-a obţinut prin
modificarea fusului subţire, în sensul că axul este şerpuit. Forma şerpuită a
axului se obţine prin arcuirea anuală a ramurii de prelungire a lui. Ramurile de
semischelet, dispuse în spirală pe ax, deasupra etajului de şarpante, au poziţie
preponderent orizontală. Aceasta se realizează nu prin scurtări, ci prin
înclinarea ramurilor. Se recomandă pentru soiurile standard de măr, altoite pe
portaltoi de vigoare slabă şi pentru păr altoit pe gutui.
Coroana Tricroisillon Delbard (tripla încrucişare) (fig.7.12).
Este o coroană aplatizată lipsită de ax, folosită în livezile intensive.
Pe un trunchi foarte redus se formează două şarpante, dispuse oblic în
sensuri opuse. Pe aceste două
şarpante, la o distanţă de circa
60 cm, se formează ramuri
secundare către interior, care
se încrucişează între ele. Pomii
sunt plantaţi des, în aşa fel
încât ramurile a doi pomi
vecini se suprapun. În apro-
piere de baza lor, şarpantele
mai au ramificaţii de schelet
conduse orizontal în lungul
rândului. Această coroană are
avantajele palmetelor şi, în
plus, datorită absenţei axului,
permite o mai bună echilibrare
a braţelor. Poate fi folosită
pentru soiuri de vigoare
diferită. Înclinaţia braţelor şi
distanţele de plantare sunt în
funcţie de vigoarea soiurilor.
Fig. 7.12. Schema coroanei Tricroisillon Delbard

Coroana drapel Marchand (fig.7.13) este o formă de coroană

aplatizată, utilizată în culturile
intensive, mai ales în Franţa.
Aceasta realizează intrarea rapidă a
pomilor pe rod prin poziţia înclinată
la 450 nu numai a şarpantelor, ci
chiar a trunchiului şi a axului
pomilor.
Coroana este alcătuită din
5-6 şarpante inserate pe latura
Fig. 7.13. Schema coroanei drapel
superioară a axului pomilor,
Marchand
distanţate la 50 cm şi conduse
înclinat 1a 450, ceea ce înseamnă că sunt plasate perpendicular pe ax, precum
şi 1-2 braţe inserate pe latura inferioară a axului şi conduse orizontal. Toate
şarpantele sunt garnisite direct cu ramuri de rod, nu poartă ramificaţii de
schelet şi sunt conduse într-un singur plan de-a lungul rândului. Această
coroană este recomandată pentru soiurile de vigoare mică.

382
 Coroana Lèpage forţează pomii să intre foarte repede pe rod, prin faptul

Fig. 7.14. Sistemul Lèpage:

a- simplu; b- dublu

că axul pomului este condus arcuit

de-a lungul rândului (fig. 7.14). Pe
punctul cel mai înalt al curburii se
formează un lăstar, care ulterior
este arcuit în sens invers. Acest
mod de conducere se repetă de mai
multe ori. Poziţia arcuită a
ramurilor de schelet provoacă
apariţia unui număr mare de
ramuri de rod şi o rodire
abundentă.

Solax. La această formă de coroană pomii se caracterizează printr-un ax

vertical bine dezvoltat, arcuit la înălţimea de 2,5-3,5 m în funcţie de vigoarea
asociaţiei soi/portaltoi şi condiţiile de creştere
(fig.7.15).
Pe ax, în spirală, sunt prinse ramuri de
semischelet care se arcuiesc natural sub greutatea
rodului sau artificial cu ajutorul unor greutăţi speciale
sau prin palisare. În perioada de formare a coroanei se
suprimă ramurile cu poziţie necorespunzătoare,
lacome şi cele concurente.
Se consideră că această formă de coroană,
prin poziţia arcuită a ramurilor, reglează mai uşor
Fig.7.15. Schema echilibrul dintre creştere şi rodire. A fost concepută în
coroanei Solax Franţa, în anii 90, de către Jean-Marie Lespinasse.

Tesa. Pomii conduşi după această formă de coroană au un trunchi de

0,7-1,2 m, în funcţie de vigoarea soiului şi condiţiile de creştere, şi un ax de 0,4
m lungime, pe care sunt dispuse în spirală 5-7 ramuri de semischelet în poziţie
orizontală (fig.7.16). A fost concepută în Franţa la centrul CTIFL de către A.
Masseron şi E. Dalle în anul 1986 pentru soiurile standard de măr altoite pe
portaltoi de vigoare slabă. Distanţa de plantare, în funcţie de vigoarea soiului,
este de 3,50-3,75 x 1,0-1,50 m.

Fig.7.16 Schema
coroanei Tesa
 Coroana se trei după plantare. Înălţimea mică a pomilor permite
formează uşor şi efectuarea de mai bună calitate şi la un randament
nu necesită mari sporit al muncii la lucrările de formare şi întreţinere a
cheltuieli de coroanei, tratamentele fitosanitare, de recoltare etc.
manoperă. Pomii Deoarece majoritatea ramurilor anuale care înfloresc
intră repede pe mai târziu se suprimă, pomii sunt mai sensibili la
rod, în anul doi, îngheţurile de primăvară (A. Masseron şi colab. 1993).

Solen. Forma de coroană reprezintă o versiune modernă a cordonului

orizontal bilateral. Pomii au un trunchi de 0,9-1,1 m lungime şi două şarpante
încrucişate şi orientate aproape orizontal în direcţii opuse de-a lungul rândului.
Şarpanta din dreapta este înclinată şi orientată în partea stângă, iar cea din

383
stânga axului este înclinată şi orientată în partea dreaptă. Pe de o parte şi de
alta a celor două şarpante sunt dispuse de la 12 până la 16 ramuri de
semischelet, de asemenea, cu o poziţie orizontală (fig. 7.17).

Fig.7.17. Schema coroanei Solen

Fig.7.18. Schema
coronei Ypsilon

Fig.7.19. Schema
coronei dublu „V”

Coroana a fost elaborată de către J.M.

Lespinasse la Institutul Naţional de
Cercetări Agronomice (INRA) din Franţa în
anii 1980-1987 pentru soiurile standard de
măr, altoite pe portaltoi de vigoare slabă.
Distanţa de plantare este de 4,0-3,5 x 2,0
m. Gardul fructifer are înălţimea de 1,5 -1,7
m şi grosimea de 1,5-1,8 m. Înălţimea mică
de amplasare a coronamentului în spaţiu
permite pomicultorului să efectueze
lucrările de întreţinere de la sol. Ea duce la sporirea calităţii acestora şi a
productivităţii muncii.
Ypsilon. Coroana este constituită din două
şarpante diametral opuse, orientate perpendicular pe
 direcţia rândului de pomi sub un unghi de 30-40 0
faţă de verticală. Şarpantele formează două planuri
oblice în forma de „V”. Pe ambele părţi laterale ale
fiecărei şarpante sunt dispuse subşarpante orientate
de-a lungul rândului sub un unghi de 45 0. Lungimea
lor descreşte de la baza şarpantei către vârful ei (fig.
7.18). Şarpanta are formă de con şi, după
amplasarea subşarpantelor, se aseamănă cu palmeta
liber aplatizată. Această formă de coroană, spre deo-
sebire de Tatura, se formează şi se întreţine fără spalier. Înălţimea gardului
fructifer este de cca. 2,5 m. Este indicată pentru conducerea pomilor de măr,
piersic etc., plantaţi la distanţa de 4,5-5 x 1-2 m.
Dublu „V”. Pomii conduşi sub această formă de coroană au un trunchi
de 0,3-0,4 m lungime şi un ax scurt, pe care sunt inserate 4 şarpante cu un
unghi de ramificare de 400. Şarpantele sunt orientate câte două în intervalele
dintre rânduri, astfel că formează două planuri oblice
în formă de "V". Pe fiecare şarpantă sunt amplasate 2
subşarpante după principiul bilateral altern-exterior.
Pe şarpante şi subşarpante sunt dispuse formaţiuni
fructifere. Înălţimea pomilor variază între 2,5-3,0 m.
Se propune pentru pomii de piersic plantaţi la
distanta de 6 x 3-3,5 m. Coroana dublu "V" a fost
concepută în Franţa de către pomicultorul M.
Champey.

Tatura Trellis. Pomii conduşi după

această formă de coroană au un trunchi de
0,3-0,4 m înălţime şi două şarpante orientate
în direcţii opuse sub un unghi de 60-70 0 faţă
de orizontală, perpendicular pe rândul de
pomi. Unghiul dintre şarpante este mai mic
pentru soiurile spur. În funcţie de asociaţia
Fig.7.20 Schema coroanei
soi/portaltoi pe şarpante, în părţile lor Tatura Trellis
laterale, pot fi amplasate subşarpante.

384
 Astfel, fiecare subşarpantă se aseamănă cu axul unei palmete.
Subşarpantele sunt orientate în direcţiile opuse ale planului oblic. În plantaţiile
de piersic şi de măr, de mare desime, subşarpante nu se lasă. Este necesar un
sistem special de susţinere în formă de „V”. În 3-4 ani, coroane este complet
formată, exploatarea acesteia se face uşor, iar fructele sunt de calitate.

Fig.7.21. Superfusul

Fig.7.22. Fusul dublu

A fost concepută de D. Charmles la Staţiunea Experimentală „Tatura”
din Australia.
Superfusul (fig. 7.21). Superfusul sau “Super spindel” este o formă de
coroană destinată plantaţiilor de mare desime. Pomii conduşi sub această formă
sunt denumiţi şi „pomi columnari” şi se pretează la desimi de 8000-12.000
pomi la ha.
Superfusul ridică unele probleme
tehnice şi economice. 0 astfel de plantaţie
durează o perioadă de 10-12 ani în plină
producţie, timp în care pot interveni o serie de
 probleme determinate de modul de conducere
şi de factorii climatici. Productivitatea este
foarte ridicată, dar în condiţiile unei alternanţe
în fructificare pierderile economice sunt foarte
mari.
Sistemul de susţinere este similar cu cel folosit la fusul subţire, dar
poate fi realizat şi numai cu ajutorul beţelor din bambus sau a tutorilor din
lemn.
Pomii pot fi cultivaţi şi în rânduri duble, cu distanţele dintre benzi de
2,5 m şi între rândurile din benzi de 1,0-1,2 m. Distanţa dintre pomi pe rând
este în jurul a 0,5 m.
Pomii destinaţi înfiinţării unei astfel de plantaţii superintensive provin
din pepiniere sau sunt formaţi în containere cu ramuri anticipate. Trunchiul
este scurt (30-40 cm), continuat cu ax care poate ajunge la 2,0-2,5 m înălţime.
Pe ax se formează câteva ramuri de semischelet la baza sa (1-2) care se menţin
foarte scurte şi în rest ramuri fructifere. Ramurile fructifere de pe semischelet şi
cele de pe ax vor fi rărite, iar când îmbătrânesc sunt eliminate şi înlocuite cu
altele noi (la fiecare 4 ani).
Intrarea în fructificare are locîncepând cu anul doi de la plantare.
Productivitatea pomilor cultivati în acest sistem este foarte mare.
Fusul dublu (fig. 7.22) a fost imaginat şi realizat recent de către
Evequoz, în Elveţia.
Conducerea pomilor se bazează pe repartizarea
vigorii de creştere şi a producţiei de fructe în
două entităţi distincte fiecare având forma unui
fus de dimensiuni mai reduse. Este destinat în
mod deosebit soiurile de măr mai viguroase
altoite pe M9 („Florina”, „Granny Smith”,
„Liberty”, „Jonagold”). Pomii se formează cu un
trunchi scurt de 20-30 cm care se ramifică
lăsându-se numai două creşteri anuale
puternice. Axul se elimină deasupra acestora.
În anul al doilea cele două creşteri sunt dirijate sub forma literei „U",
astfel încât deschiderea acestora să fie de 1,2 m. Tot 1,2 m va fi şi distanţa
dintre două braţe de la doi pomi vecini. În acest fel, distanţa dintre pomi pe
rând este de 2,4 m. Înălţimea totală a pomilor ajunge la 2,5-2,8 m. Numărul de
pomi la ha poate fi cuprins între 1000 şi 1500 plante.

385
 Intrarea pomilor în fructificare se produce din anul 3 şi realizează
producţii apropiate de alte forme de coroană foarte productive.

Fig.7.23. Coroana Pillar

Fig.7.24. Cordonul vertical

Coroana Pillar (fig. 7.23) este o coroană cu ax care se foloseşte în

plantaţiile superintensive de măr (soiuri şi portaltoi de vigoare redusă). Se
consideră că este o coroană uşor de format şi întreţinut.
Pomii se formează cu un trunchi scurt de 30-40 cm
şi cu un ax de prelungire de până la 2,0-2,5 m
înălţime. Coroana se formează în 2-3 ani de la
plantare. Axul nu se scurtează, dar în situaţia în
care nu apar lăstari inseraţi pe el este necesar să
fie ciupit în vară la 60-80 cm lungime. Pe ax se
formează lăstari care sunt aduşi către poziţia
orizontală sau la unghiuri de 70-800 faţă de
verticală, cu scopul de a se transforma în ramuri de
semischelet şi ramuri de rod. Ramurile de
semischelet se scurtează la 50-60 cm lungime
pentru a menţine coroana cu un diametru de 1,0-
1,2 m. Spre vârf coroana este puţin mai îngustă. La
3-4 ani, odată cu îmbătrânirea formaţiunilor fructifere acestea se înlocuiesc cu
noi creşteri, menţinând permanent lemn tânăr pentru fructificare.
 Sistemul Pillar se deosebeşte de fusul subţire (are elemente puternice
de semischelet şi un ax în zig-zag), de super fus (element de fructificare direct
pe ax, scurte ca un manşon) şi de cordonul vertical (coroana mai îngustă).
Cordonul vertical (fig. 7.24). Este un sistem de conducere cu susţinere, caracteristic pentru plantaţiile

pomicole superintensive de măr, păr, etc. Se

conduc sub această formă soiurile care au
predispoziţie de a forma ax. Înălţimea plantelor
este de 2,0-2,5 m, iar diametrul coroanei de 80-
100 cm. Sistemul de conducere este format din
spalier cu 3 sârme.
De la 30-40 cm distanţă de sol, începând
cu primul an de la plantare, toţi lăstarii se
palisează la orizontală pentru transformarea lor în
ramuri de rod. Aceste ramuri se lasă cu o lungime
de 30-40 cm de jur împrejurul axului. La
3-4 ani este nevoie ca o parte dintre ramurile
fructifere îmbătrânite să fie reînnoite.
Cordonul oblic (fig. 7.25). Această formă de coroană are în general aceleaşi
caracteristici de înfiinţare a plantaţiei şi de instalare a spalierului ca şi cordonul
vertical. Diferă de cordonul vertical prin faptul că pomii nu sunt plantaţi
vertical ci vor fi înclinaţi oblic în aceeaşi direcţie pe rând, la un unghi de 55-
650. Toate elementele axului şi formaţiunile de fructificare se formează

ca şi la cordonul vertical.
Înălţimea plantelor este de
2,0-2,2 m. Cordonul oblic se foloseşte la
Fig.7.25 Cordonul oblic
soiurile mai viguroase, la care prin aducerea în
poziţie oblică se produce scăderea vigorii de creştere.

386
 Cordonul orizontal este alcătuit dintr-un ax condus în poziţie
orizontală, pe care sunt înserate direct
ramurile de rod (fig. 7.26). La acesta,
dezechilibrul este provocat de tendinţa
de a forma lăstari viguroşi la bază,
tendinţă care apare ca o reacţie a plan-
tei împotriva poziţiei orizontale. Pentru
menţinerea lui într-o formă artistică
sunt necesare numeroase tăieri de
Fig.7.26 Cordon orizontal simplu suprimare a lăstarilor verticali.
şi bilateral
Cordonul orizontal poate fi
simplu sau bilateral (două braţe conduse în părţi opuse).
Gardul vâlcean (fig. 7.26). Formează un sistem de conducere adaptat
zonei şi condiţiilor materiale existente. A apărut cu câţiva ani în urmă şi s-a
extins în plantaţiile cu desimea de 1500-2000 pomi/ha.
Pomul dispune de un trunchi de 50-60
cm şi un ax de 2,2-2,5 m, arcuit deasupra
ultimei sârme la 30-40 cm cu fir PVC. Dispune
de două braţe (şarpante) care pot forma sau nu
un etaj (distanţa dintre ele este de 5-15 cm) şi
care sunt inserate pe ax la 60-80 cm de la sol.
Şarpantele se formează în primul an de la
plantare şi se conduc sub un unghi de 40-55 0
faţă de orizontală. Pe şarpante sunt inserate 1- Fig. 7.26. Gardul vâlcean
2 formaţiuni de semischelet şi formaţiuni
fructifere. După 2-3 ani şarpantele se întâlnesc cu cele de la pomii vecini şi
atunci se scurtează la una din formaţiunile fructifere sau la o creştere anuală.
Toate creşterile anuale cu poziţie verticală sau apropiată se palisează la
orizontală. Se va evita arcuirea deoarece provoacă apariţia de formaţiuni
fructifere slabe care dau fructe mici. Cea de a doua pereche de braţe (şarpante)
se formează la 60-70 cm de prima. Şi acestea pot fi dispuse în etaj sau la
distantă de 10-15 cm şi se palisează de sârme. Aceste braţe se încarcă cu 1-2
ramuri de semischelet şi formaţiuni fructifere. În anul următor se mai formează
2-3 ramuri de semischelet deasupra ultimului etaj, de o parte şi de alta a
axului, pe rândul de pomi. Aceste ramuri de semischelet au lungimi de 40-60
cm şi sunt palisate la orizontală pentru a forma ramuri de rod şi a tempera
creşterea axului. Dacă apar în zonă creşteri anuale puternice acestea se vor rări
la 30-40 cm una de alta şi restul se aduc în poziţie orizontală. Formaţiunile de
rod după 3-4 ani sunt înlocuite cu altele noi, în toată coroana.
Gardul vâlcean se conduce relativ uşor, necesită spalier cu trei sârme,
dar are dezavantajul că necesită în fiecare an (primii 4-5) palisări cu PVC.
V- Guttingen (fig. 7.27).
Reprezintă o formă nouă de coroană
realizată de Staţiunea Wadenswil în
Elveţia. Se recomandă pentru desimea de
2500-5500 pomi/ha. Plantarea pomilor se
face la distanţa de 3,5 m între rânduri 0,5-
1,1 m pe rând.
Caracteristica acestui sistem
constă în faptul că pomii plantaţi pe un
rând sunt înclinaţi alternativ (unul într-o Fig.7.27. Forma de conducere
„V”-Guttingen
parte, celălalt în cealaltă parte), la un
387
unghi de 150 cu verticala, ceea ce face ca ei să apară dispuşi sub forma literei
„V”, la un unghi de 300 între cele două braţe.

Fig.7.28 Formele de coroană „U”

şi „U” dublu
Înălţimea plantelor ajunge la 2,5 m. Pe ax, începând de la înălţimea de
40-50 cm se formează ramuri de semischelet dispuse bilateral altern (5-6).
Acestea se scurtează la 40-50 cm lungime. Atât axul cât şi ramurile de
semischelet se încarcă cu formaţiuni fructifere.
Structura de susţinere este formată din spalier de lemn sau beton cu
înălţimea de 2,5 m. Aceştia se dispun 2 câte 2, în „V”, la 7-8 m distanţă. Pe
spalieri se instalează trei rânduri de sârmă.
Comparativ cu fusul subţire, coroana „V” - Guttingen a realizat un
randament de fructe mai mare cu 21-50 %.
 Mikado - Drilling (fig. 7.28).
Acest sistem reprezintă o combinaţie între coroana Mikado (4 elemente)
şi coroana Drilling (cu 3 elemente).
Ambele se bazează pe un sistem de
susţinere puternic. Se foloseşte la măr,
păr şi alte specii.
Sistemul Mikado - Drilling este
destinat plantaţiilor superintensive cu
desimi de 2000 pomi/ha (Mikado) şi
5500 pomi/ha (Drilling). Pentru pomii de
vigoare mai mare se foloseşte coroana
Fig.7.28. Forma de conducere
Mikado (3,5-3,8 m x 1,7-1,8 m), iar
Mikado-Drilling pentru cei mai puţin viguroşi coroana
Drilling (3,5-3,8 x 1,2-1,3 m).
Pomii se formează cu trunchi de 30-40 cm, după care axul se
scurtează. Pe cele două părţi ale rândului se aleg câte 2 creşteri anuale
puternice, astfel încât să fie dirijate la un unghi de 25 0 faţă de verticală sau 50 0
între ele (Mikado). La coroana Drilling se aleg câte 3 ramuri, două de-o parte şi
una de cealaltă, situate tot la 50 0 între ele. Fiecare din cele 4 şarpante, respectiv
3 se conduc înclinat sub forma unui fus subţire individual. Pe aceste braţe se
formează ramuri scurte de semischelet şi ramuri fructifere.
Spalierul este format din doi stâlpi cu lungimea de 2,5 m care se
intersectează la 30 cm de sol. Înălţimea totală a sistemului este de 2,0 m, iar
între braţe există o deschidere de 1,35 m. Pe spalier se instalează 3 sârme la
care se adaugă beţe de bambus pe care se palisează braţele.
Sistemul de conducere se realizează în cel mult 3 ani şi favorizează o
fructificare precoce. Ulterior producţia de fructe s-a dovedit a fi superioară
fusului subţire (Krebs şi Widmer, 1992).
Formele de „U” şi „U” dublu sunt
întrebuinţate pentru grădinile de amatori
(fig.7.28).
La aceste coroane se pun
aproximativ aceleaşi probleme ca şi la
cordonul vertical, în privinţa echilibrului
dintre partea bazală şi partea de vârf a
coroanei. În plus, mai este necesară
echilibrarea braţelor între ele. În general,
braţele care sunt către mijloc au tendinţă mai puternică de creştere şi ele
trebuie tăiate întotdeauna ceva mai scurt decât braţele de la exterior.

388
 Gardul belgian rezultă
din formarea fiecărui pom cu
două braţe oblice – conduse opus
(cordoane oblice opuse), astfel
încât pomii alăturaţi formează
romburi sau pătrate foarte
decorative (fig. 7.29).
Se mai utilizează
Fig.7.29 Gardul belgian palmetele artistice palisate, care
sunt întrucâtva asemănătoare cu
palmetele folosire în culturile comerciale, dar se deosebesc prin faptul că sunt
conduse mult mai riguros. Există palmete cu braţe oblice şi cu braţe orizontale,
care se pot folosi separat sau combinate. În acest din urmă caz, spaţiul este mai
bine utilizat şi efectul decorativ mai mare - sistemul
Cossonet (fig. 7.30).
Pe lângă coroanele artistice
palisate prezentate mai sus
există multe altele, însă
datorită faptului că
prezintă mai mult
importanţă decorativă şi
mai puţin economică, nu
Fig.7.30 Sistemul Cossonet – palmete cu braţe oblice vor fi prezentate.
intercalate cu palmete cu braţe orizontale

7.2. Operaţiuni tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi

rodirii
În executarea tăierilor se folosesc un număr mare de operaţii, unele zise
principale, altele auxiliare, dar, în controlul creşterii şi fructificării, fiecare
dintre acestea, într-o anumită situaţie, poate juca un rol preponderent. Ca
urmare, cunoaşterea modului de execuţie, a efectelor ulterioare, a situaţiilor şi
timpului de utilizare este o condiţie esenţială pentru o tăiere eficientă.
Principalele operaţii tehnice care se utilizează în mod obligatoriu pentru
formarea şi întreţinerea tuturor coroanelor sunt: tăierea şi schimbarea poziţiei
ramurilor; alături de acestea, se mai utilizează şi o serie de operaţii tehnice
secundare: crestarea, strangularea, decorticarea inelară etc.

7.2.1. Tăierile

Expresia „tăierea pomilor” trebuie înţeleasă ca un complex de lucrări

efectuate direct asupra plantelor pentru controlul creşterii şi fructificării, cu
scopul obţinerii de recolte maxime, constante şi de calitate. Pomicultura
modernă renunţă la aspectul estetic al tăierilor mult apreciat în trecut,
concentrându-se astăzi numai asupra rolului lor în producţia de fructe.
Tăierile reprezintă „operaţii chirurgicale” cu ajutorul cărora se schimbă
poziţia relativă a ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramură şi raportul dintre
rădăcină şi tulpină, în vederea dirijării creşterii şi rodirii. Practic, tăierea constă
din scurtarea sau suprimarea de la bază a unor ramuri sau lăstari.

389
 Efectul tăierilor asupra creşterii şi rodirii pomilor are o deosebită
importanţă. De acest efect depinde utilizarea diferenţiată a tăierilor în diferite
etape din viaţa pomilor.
Obiectivele generale majore ale tăierilor pot fi rezumate astfel:
să stânjenească cât mai puţin creşterea pomilor tineri prin diversele
lucrări aplicate, pentru a grăbi intrarea pe rod a acestora;
să modeleze partea aeriană şi dimensiunile acesteia în funcţie de
aplicarea celor mai economice lucrări de întreţinere;
să structureze o coroană simplă, echilibrată şi suficient de rezistentă
pentru a susţine greutatea recoltei;
să regleze fructificarea de-a lungul anilor, încât să elimine alternanţa
rodirii;
să favorizeze calitatea producţiei;
să menţină un raport favorabi1 între creştere şi fructificare timp cât mai
îndelungat.
Influenţa tăierilor asupra creşterii pomilor
Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi un efect
local, imediat.
Efectul general al tăierilor asupra creşterii se observă după un timp mai
îndelungat şi constă în micşorarea volumului coroanei, reducerea creşterii
totale a pomilor. Comparând pomii cărora li se aplică tăieri în decursul vieţii cu
pomii cărora nu li se aplică tăieri, se constată că volumul coroanelor pomilor
tăiaţi este întotdeauna mai mic decât al pomilor cărora nu li s-au aplicat tăieri.
Acest lucru se explică prin faptul că orice tăiere înseamnă o pierdere de
substanţe sintetizate, depuse în ţesuturile ramurilor care sunt suprimate. În
acelaşi timp, înlăturarea unei părţi din ramurile anuale înseamnă o micşorare a
suprafeţei asimilatoare pentru anul următor, o hrănire mai slabă şi, în
consecinţă, creşteri mai reduse comparativ cu pomii cărora nu li se aplică tăieri.
În concluzie, În privinţa efectului general, trebuie reţinut că tăierea este o
operaţie negativă care înlătură o parte din „munca” pomului; tăierea folosită
independent (fără îngrăşare, irigare) este incapabilă să sporească creşterea
totală a unei plante. Din această cauză, tăierea trebuie utilizată numai în cazuri
obligate, ca o măsură complementară.
Efectul local, imediat pe care îl exercită tăierile asupra pomului se pot
observa cu uşurinţă. La scurtarea unei ramuri, pe porţiunea rămasă imediat sub
punctul de tăiere cresc lăstari de dimensiuni mult mai mari decât cei care ar fi
crescut pe ramura întreagă. Acest lucru se datorează schimbării raportului dintre
rădăcină şi tulpină. Sistemul radicular rămas întreg absoarbe cu întreaga lui
capacitate apa şi substanţele hrănitoare şi le pompează câtre numărul mai mic de
muguri (puncte de creştere) rămas în coroană în urma tăierii. Rezultatul este că
lăstarii obţinuţi după tăiere, luaţi individual, sunt mult mai viguroşi decât lăstarii
care cresc in coroana unui pom căruia nu i s-au aplicat tăieri. S-a putut stabili chiar
o corelaţie strânsă între vigoarea lăstarilor şi intensitatea tăierilor: cu cât tăierile
sunt mai severe, cu atât se obţin lăstari mai viguroşi.
Efectul local imediat al tăierilor, prin urmare, constă în stimularea
creşterilor, fortificarea ramurilor rămase în coroană, care se obţine prin
sacrificarea unei părţi din ramurile (biomasa) existente anterior. Stimularea
este, deci, obţinută nu printr-o hrănire mai abundentă a întregului pom, ci prin
repartizarea aceleiaşi cantităţi de hrană la un număr mai mic de lăstari.
Influenţa tăierilor asupra fructificării. Suprimarea unei părţi din
ramuri are efecte negative asupra hrănirii pomului. Ca urmare, se înrăutăţesc
şi condiţiile pentru formarea mugurilor de rod. Din această cauză, pomii tineri

390
cărora li se aplică tăieri încep să fructifice mai târziu decât pomii netăiaţi.
Recoltele obţinute de la asemenea pomi sunt mai mici, comparativ cu pomii
netăiaţi.
În perioada de rodire maximă pomii cărora nu li s-au aplicat tăieri
manifestă prematur fenomenul de îmbătrânire iar recoltele lor încep să scadă. În
această perioadă tăierea unei părţi din ramuri conduce la o mai bună hrănire a
fructelor rămase în coroană şi întârzie îmbătrânirea prin provocarea de noi
creşteri.
Cunoscând influenţa generală şi locală a tăierilor, se poate trage
concluzia că, în tinereţe, când pomii au creşteri naturale mari şi n-au intrat pe
rod, tăierile trebuie evitate pe cât este posibil. Utilizarea tăierilor în această
etapă stimulează creşterile (care sunt mari şi fără tăieri) şi întârzie intrarea pe
rod. Cu totul alt rol revine acestor operaţii tehnice mai târziu în viaţa pomilor.
Când pomii sunt în perioada de rodire deplină, în mod natural, creşterile lor
sunt mici. În asemenea situaţie este nevoie de stimularea creşterilor prin
utilizarea îngrăşămintelor sau prin aplicarea unor tăieri. În mod obişnuit, în
practică, se utilizează ambele metode.
De-a lungul ciclului biologic, tăierile diferă după vârsta pomilor, după
obiectivele urmărite într-o anumită etapă, după operaţiile predominante, după
anotimpul în care se execută etc. 0 clasificare simplificată a categoriilor de tăieri
este prezentată în continuare.
Tipurile de tăieri
După sezonul în care se aplică, există tăieri „în uscat” şi tăieri „în
verde”.
Tăierile în uscat. Se aplică în perioada de repaus a pomilor, în
intervalul cuprins între căderea frunzelor şi umflarea mugurilor în primăvara
următoare. Desigur, momentul din acest interval contează. În general, tăierile
făcute spre primăvară se cicatrizează mai bine. În cazul unor specii de drupacee
sensibile la ger (cais, migdal, piersic, cireş), cărora li s-au aplicat tăieri în timpul
gerurilor mari de iarnă sau înaintea acestora şi ţesuturile din vecinătatea
rănilor au rămas neprotejate, au apărut scurgeri de clei. Toate acestea pledează
pentru a declara ca optimă pentru tăierile în uscat perioada de după trecerea
gerurilor mari şi până la pornirea în vegetaţie. Pe suprafeţele mari existente
astăzi în cultură şi la speciile mai rezistente la ger (măr, păr), din motive
organizatorice, tăierile în uscat se execută începând de toamna după căderea
frunzelor şi apoi în toate zilele favorabile din iarnă. În general, în urma tăierii în
uscat ramurile rămase în coroană vegetează viguros, mai ales la pomii tineri şi
se acumulează mult lemn.
Tăierile în verde. Se aplică în timpul vegetaţiei pomilor. Ele evită
pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece nu permit formarea unor
ramuri în poziţii nedorite care, ulterior, ar trebui eliminate prin tăierile în uscat.
În plus, prin faptul că reduc suprafaţa de fotosinteză, au un efect de temperare
a creşterii organelor hipogee care vor absorbi mai puţin şi, ca urmare, creşterea
pomului întreg va fi redusă. Datorită acestor efecte, tăierea în verde este de
preferat mai ales în culturile intensive şi superintensive în care se urmăreşte
limitarea dimensiunilor pomilor.
După perioada de vârstă în care se aplică tăierile, acestea se clasifică
în:
Tăieri de formare. Se referă la pomii şi arbuştii tineri şi cuprind toate
lucrările efectuate asupra părţii aeriene, de la plantare (uneori chiar din
pepinieră) până la completa formare a scheletului coroanelor. Se urmăreşte în
principal structurarea elementelor de bază - şarpante, subşarpante - precum şi

391
o garnisire corespunzătoare cu formaţiuni de semischelet şi de rod. Tăierile de
formare în pomicultură trebuie conduse de aşa manieră încât să scurteze cât
mai mult posibil perioada de tinereţe neproductivă.

Fig.7.32 Efectul scurtării ramurii anuale în

funcţie de intensitatea tăierii

Tăieri de producţie (de întreţinere şi fructificare). Includ lucrările

care se fac asupra plantelor pe tot parcursul perioadei de rodire, având ca scop:
menţinerea echilibrului fiziologie - creştere, fructificare, diferenţiere; calitatea
recoltelor; regenerarea elementelor coroanei în curs de epuizare; limitarea
extinderii în înălţime şi lărgime a pomilor etc. La începutul fructificării, când
coroanele nu au fost încă complet structurate, tăierile de producţie se
întrepătrund pe o perioadă de timp cu tăierile de formare.
Tăieri de corectare. Se referă la lucrările aplicate pomilor crescuţi fără
tăieri de formare sau greşit executate. În efectuarea tăierilor de corectare, în
funcţie de situaţia concretă, se face apel atât la tăierile de formare, cât şi la cele
de producţie, urmărindu-se corectarea coroanei şi restabilirea echilibrului
fiziologic.
Tăieri de reîntinerire. Sunt tăieri foarte severe aplicate pomilor aflaţi
la sfârşitul perioadei de producţie sau în declin, cu scopul reînviorării creşterii
vegetative şi prelungirii cu câţiva ani a fructificării. Astfel de tăieri nu prezintă
interes pentru plantaţiile industriale, ci numai pentru grădinile familiale.
După modul cum se intervine asupra ramurilor, tăierea se realizează
prin scurtări şi suprimări.
Scurtarea. Este operaţia prin care se îndepărtează numai o parte din
ramura anuală. Dacă se înlătură
1/4-1/3 din lungimea ramurii de
un an, operaţia poartă numele
de scurtare slabă (tăiere lungă) şi
 are ca efect pornirea în vegetaţie
a 2-3 muguri situaţi sub tăiere,
care tind să înlocuiască
porţiunea eliminată. Dacă
ramura de un an se taie până la
1/2 din lungimea ei, operaţia
este numită scurtare mijlocie şi
are ca efect pornirea în vegetaţie
a 3-4 sau a mai multor lăstari. În sfârşit, dacă din ramura anuală se taie până
la 2/3 din lungimea ei, avem de-a face cu o scurtare puternică (tăiere severă), în
urma căreia toţi mugurii existenţi pe porţiunea bazală pornesc în vegetaţie
(fig.7.32). În cazul că prin tăiere se înlătură porţiuni de ramuri de mai mulţi ani,
ea poartă numele de reducţie .
Scurtarea pe lemn nou.
Tăierea se execută la 2-3 mm
deasupra unui mugure (fig.7.33).
Scurtarea puternică are ca
efect creşterea pe porţiunea rămasă,
din mugurii axilari, a numeroşi şi
viguroşi lăstari.

Fig.7.33 Scurtarea ramurii anuale:

a- corect; b,c,d- incorect

392
 Aplicată pomilor tineri în cursul tăierilor de formare, tăierea scurtă
duce la următoarele neajunsuri:

Fig.7.34 Reducţia (scurtarea) unei ramuri:

a- corect; b,c,d- incorect

întârzie cu mai mulţi ani intrarea pe rod;

provoacă o ramificare puternică care îndeseşte coroana;
0prelungeşte durata de încheiere a acesteia.
Tăierea scurtă a ramurilor anuale, folosită foarte mult în trecut în
lucrările de formare a coroanelor, este contraindicată în tăierea modernă ca
operaţie de amploare. Poate fi aplicată în cazuri extreme pentru ramificarea
şarpantelor şi mai adesea cu ocazia scurtării vergilor la plantare.
Scurtarea slabă are ca efect în mod obişnuit formarea unor lăstari
vegetativi de vigoare medie-slabă, concentraţi sub punctul de tăiere, iar
în rest majoritatea mugurilor axilari evoluează în lăstari scurţi - ramuri
de rod; la bază rămâne o zonă cu muguri dorminzi. Aplicată
pomilor tineri, tăierea lungă are implicaţii puţin sesizabile asupra intrării
pe rod şi a îndesirii coroanei. Sub acest aspect se apropie foarte mult de efectele
obţinute prin conducerea pomilor tineri fără tăieri.
Scurtarea slabă sau tăierea lungă este utilă pentru ramificarea în
puncte obligate a şarpantelor, subşarpantelor şi uneori chiar a semischeletului
cu scopul de a conferi structurarea şi desimea dorită coroanelor.
 Efectele în general dezavantajoase ale scurtării ramurilor anuale se
manifestă cu pregnanţă la pomii tineri - şi cu atât mai mult cu cât sunt mai
tineri şi mai viguroşi. Din acest motiv ele trebuie evitate în această perioadă cât
mai mult cu putinţă. După intrarea pe rod, tăierile pe lemn nou pot fi efectuate
după necesităţi, efectele la pomii maturi fiind numai de ordin local, fără
repercusiuni negative asupra producţiei. Din contră, uneori pot fi utile pentru
ramificarea semischeletului şi garnisirea cu noi ramuri fructifere.
Scurtarea pe lemn vechi. Este cunoscută şi sub numele de reducţie.
Pentru faptul că pe ramurile de
2 ani şi mai mult nu mai există
muguri axilari activi, tăierea se
execută deasupra unei
ramificaţii, tangent pe locul său
de inserţie (fig. 7.34). În cazul
când nu există ramificaţii,
tăierea se face în zona mugurilor
dorminzi, care pornesc în
vegetaţie mai uşor decât mugurii
adventivi.

Scurtarea pe lemn vechi are un dublu efect: de înviorare şi creştere a

ramificaţiilor rămase în urma tăierii - ele vor primi un aflux mai mare de
substanţe organice la începutul vegetaţiei şi de formare a noi lăstari de mărimi
variate, datorită activării mugurilor dorminzi şi chiar a celor adventivi.
Se poate spune în general că tăierea de scurtare pe lemn vechi are efect
de stimulare - regenerare, a creşterii vegetative. Cu cât scurtarea este mai
adâncă, în lemn mai vechi, şi cu cât afectează un număr mai mare de ramuri de
diferite ordine, cu atât efectul stimulativ de ansamblu este mai evident.
Scurtarea pe lemn vechi sau reducţia este operaţia de tăiere de mare
volum specifică pomilor în plină rodire când creşterea vegetativă slăbeşte, când
ramurile de rod şi de semischelet mai vârstnice sunt în curs de epuizare şi
trebuie regenerate. Cu atât mai mult devine indispensabilă reducţia, către

393
sfârşitul perioadei de producţie şi în perioada declinului. Intensitatea şi volumul
tăierilor în lemn vechi este în raport invers cu nivelul creşterii lăstarilor în
coroană; cu cât aceştia sunt mai slabi şi mai puţin numeroşi cu atât tăierile vor
fi mai intense şi generalizate.

Fig.7.35 Tăierea la inel:

a- corect; b,c,d- greşit

Deşi scurtarea pe lemn vechi se referă la toate categoriile de ramuri -

schelet, semischelet şi fructifere, la ultimele două categorii nu totdeauna se
potriveşte expresia scurtare care presupune lungime. Numeroase ramuri
roditoare şi unele de semischelet ramifică foarte mult însă scurt, încât se
alungesc puţin dar se complexează puternic şi fructificarea slăbeşte substanţial.
În această situaţie necesită regenerare care constă în eliminarea câtorva
ramificaţii sau unui complex de ramificaţii, reţinând ceea ce este mai viabil,
apropiat de ramura purtătoare şi cu şanse de regenerare a formaţiunii.
Asemenea operaţie foarte frecventă, care este şi scurtare şi suprimare în acelaşi
timp, este mai bine fixată de specialist prin expresia tăiere de simplificare.
Tăierea de scurtare, fie în lemn nou, fie în lemn vechi, fie simplificare,
se execută în perioada de repaus a pomilor.
 Atât scurtarea, cât şi reducţia provoacă o ramificare. În locul unei
ramuri (lăstar) scurtate, în urma tăierii apare întotdeauna un număr mai mare
de ramuri. Ca urmare, scurtarea de orice fel provoacă o îndesire a coroanei, o
înrăutăţire a condiţiilor de iluminare a interiorului. Cu cât scurtarea (sau
reducţia) este mai puternică, cu atât lăstarii noi formaţi sunt mai viguroşi şi
îndesirea mai mare.
Dacă, însă, se repetă tăierea scurtă sau reducţia (eliminându-se
ramificaţiile apărute în urma tăierii precedente) an de an, sau de mai multe ori
în acelaşi an, se obţin ramificaţii slabe care pot deveni ramuri de semischelet
sau de rod. Fenomenul este denumit „obosea în urma tăierilor” şi a constituit
principiul de bază al tăierii trigeme aplicată la formele artistice palisate.
Suprimarea. Cunoscută şi sub denumirea de rărire sau elagaj, operaţia
constă în tăierea completă a ramurilor de orice categorie şi vârstă. Tăierea se face
tangent pe inelul de creştere (fig.7.35). Acesta, bogat în substanţe de rezervă,
favorizează vindecarea rănilor. Rănile cu diametrul mai mare de 1-2 cm se protejează
prin ungere cu vopsea de ulei de in sau ceară de altoit.
Eliminarea ei din coroană nu este
urmată de o ramificare şi în punctul
respectiv nu se formează lăstari noi care să
o înlocuiască. Eliminarea unei ramuri
întregi se răsfrânge, însă, asupra tuturor
lăstarilor existenţi în coroană, fiecare dintre
ei primind ceva mai multă sevă decât
înainte de tăiere. Suprimarea are, deci, ca
urmare o rărire a coroanei, ceea ce
îmbunătăţeşte regimul de lumină şi de
aerisire a interiorului coroanei. De obicei se
taie de la bază ramurile concurente sau cele
rău plasate.
Efectele suprimării sunt de stimulare a creşterii organelor învecinate.
Aplicată pomilor neintraţi pe rod, asupra unui număr mare de ramuri, din
coroană, poate întârzia fructificarea. La pomii în producţie, suprimarea are
efecte pozitive indirecte asupra recoltei. Suprimarea ramurilor se foloseşte
pentru eliminarea ramurilor crescute în poziţii nepotrivite, a celor bolnave,
pentru rărirea coroanelor în scopul îmbunătăţirii regimului de lumină şi aer.

394
 Tăierile în verde se bazează, de asemenea, tot pe scurtare sau
suprimare.
Scurtarea lăstarilor („ciupirea”) constă în eliminarea vârfului erbaceu al
lăstarilor în creştere, de regulă de deasupra ultimei frunze mature, cu ajutorul
unghiilor (sau cu foarfeca). Dar se poate executa şi la un anumit număr de
frunze, 2-4.
Ciupirea în faza de încetinire a creşterii nu mai este urmată de reluarea
creşterii, ci ajută la maturarea ţesuturilor. Ea poate determina la unele soiuri
de sămânţoase chiar transformarea directă a unor muguri vegetativi în florali.
Operaţia de ciupire a lăstarilor este de o mare importantă în tăierile de
formare a pomilor, deoarece oferă posibilitatea conducerii creşterii fără pierderi
mari de energie cum se întâmplă în cazul suprimării şi scurtării ramurilor.
Se foloseşte în principal pentru următoarele scopuri:
pentru menţinerea creşterii echilibrate între lăstarii de aceeaşi
importantă în structurarea coroanelor (prelungirea şarpantelor, a sub-
şarpantelor ş.a.); când unii sau alţii au luat un avans de 15-20 cm se ciupesc;

pentru a provoca ramificarea la distanţele dorite; lăstarii ciupiţi emit

lăstari anticipaţi şi se evită scurtarea ramurilor în sezonul următor;
pentru a întârzia sau a opri creşterea în lungime a unor lăstari
oarecare.
O ciupire tardivă a lăstarilor se face la începutul toamnei pe pomii tineri
cu creştere prelungită, în scopul de a stopa creşterea şi a favoriza ma-turarea
lemnului.
În cazul soiurilor viguroase şi în perioada de tinereţe a pomilor ciupirea
este utilă, deoarece dă lăstari anticipaţi viguroşi.
În schimb, la pomii ajunşi la maturitate şi la soiurile cu vigoare
scăzută, în urma ciupirii se obţin anticipaţi debili, care dacă devin ramuri de
rod produc fructe mici.
Scurtarea, lăstarilor. Constă în tăierea mai scurtă sau mai lungă a
lăstarilor în porţiunea deja lignificată. Nu este o operaţie frecvent utilizată în
practica pomicolă deoarece reduce simţitor suprafaţa foliară şi capacitatea de
fotosinteză a plantei. Este, de exemplu, recomandată la merii cu o puternică
creştere vegetativă în anii fără rod, cu scopul de a preveni formarea excesivă a
mugurilor de rod. 0 scurtare puternică a lăstarilor către sfîrşitu1 fazei de
creştere intensă reduce pe de o parte fotosinteza, iar pe de altă parte determină
reînceperea creşterii, proces în care se consumă excesul de substanţe
hidrocarbonat şi proteice.
Unii pomicultori mai fac o scurtare selectivă a lăstarilor, toamna,
pentru o mai bună însorire şi colorare a fructelor.
Suprimarea lăstarilor (“plivirea”) constă în îndepărtarea de la bază a
lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare şi are ca efect stimularea
creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Se utilizează în pomicultura
intensivă pentru degajarea vârfurilor, pentru eliminarea concurentului, a
lăstarilor de pe cep în pepiniere sau chiar pentru dirijarea formării ramurilor de
rod pentru anul următor (la piersic). Ca şi suprimarea ramurilor, eliminarea
lăstarilor conduce la rărirea coroanei şi la îmbunătăţirea condiţiilor de
iluminare.
Suprimarea sau orbirea mugurilor înlocuieşte cu mai multă eficienţă
plivitul lăstarilor în cursul tăierilor de formare. Se execută cu mâna când
mugurii s-au umflat şi se desprind uşor.

395
7.2.2. Schimbarea poziţiei ramurilor

În afară de tăieri, alte operaţii tehnice principale care influenţează în

mod deosebit creşterea şi rodirea pomilor, sunt cele de schimbarea poziţiei
ramurilor. Acestea sunt „dresarea”, înclinarea şi arcuirea (fig.7.36).
Înclinarea ramurilor.
Este operaţia care se bazează
pe modificările produse asupra
ramificării, creşterii şi
fructificării ca urmare a
schimbării poziţiei în plan
vertical a ramurilor. Dacă o
ramură oarecare este înclinată
faţă de poziţia sa iniţială (se
Fig. 7.36. Operaţiuni tehnice folosite în formarea măreşte unghiul de creştere
coroanelor şi dirijarea rodirii format cu verticala), ritmul de
creştere şi vigoarea sa, vor slăbi
cu atât mai mult cu cât înclinarea va fi mai accentuată; efectul maxim de
slăbire se obţine în jurul poziţiei orizontale.
Asupra creşterii, înclinarea are efecte de
temperare. Lungimea individuală a
lăstarilor obţinuţi pe o ramură înclinată
este mai mică decât pe ramurile verticale,
însă numărul lor este mai mare. Aceasta
Fig. 7.37 Vigoarea de creştere a are drept urmare o mai bună garnisire a
lăstarilor pe o ramură orizontală ramurii respective, mai ales în porţiunea
bazală.
În poziţie orizontală şi sub orizontală, creşterile mai mari apar în
porţiunea bazală, astfel că înclinarea ramurii provoacă o îndesire a coroanei şi
înrăutăţirea iluminării (fig. 7.37).
Asupra rodirii înclinarea are efecte pozitive: grăbeşte apariţia ramurilor de rod şi
a fructelor şi măreşte cantitatea recoltelor. Cu cât unghiul sub care se înclină
ramura este mai mare, cu atât efectele sunt mai evidente, ajungându-se
la rodire abundentă şi chiar la împiedicarea formării scheletului. În
tinereţea pomilor, înclinarea este indicată pentru a tempera creşterile şi pentru
a stimula rodirea. Ramurile de schelet trebuie înclinate numai în limite
care să nu împiedice total creşterile, aşa cum se utilizează curent la palmete,
la piramide etc. Ramurile care nu sunt necesare pentru formarea scheletului
pot fi înclinate chiar sub orizontală, cu scopul de a se obţine o rodire
abundentă. În perioada de maturitate a pomilor înclinarea nu este indicată

pentru nici una din categoriile de ramuri.

Fig.7.38 Raportul dintre „Dresarea” ramurilor constă în
creştere şi rodire înschimbarea poziţiei naturale provocând
fortificarea
funcţie de poziţia ramurii ramurii respective şi formarea
scheletului; în porţiunea terminală cresc lăstari
viguroşi. Numărul brahiblastelor pe asemenea ramuri este redus; în porţiunea
bazală rămân muguri dorminzi (ramură degarnisită). Rodirea

396
este influenţată negativ de dresarea ramurilor, este limitată formarea
brahiblastelor, ceea ce are ca efect întârzierea apariţiei fructelor şi micşorarea
numărului lor (fig.7.38). Este influenţată, de asemenea, calitatea fructelor.

Fig.7.39 Vigoarea de creştere a

lăstarilor pe o ramură arcuită

În perioada de tinereţe, „dresarea” este total neindicată pentru ramurile

care nu sunt necesare la formarea scheletului. Pentru ramurile de schelet
dresarea poate fi utilizată în tinereţea pomilor, în scopul echilibrării coroanei. O
ramură rămasă în urmă ca vigoare poate fi stimulată în creştere prin apropierea
de poziţia verticală. Aceasta se utilizează destul de frecvent la numeroase forme
de coroane: piramidă etajată rărită; forme artistice de „U”; palmete etc.
În perioada de maturitate a pomilor dresarea ramurilor ar putea aduce
mari foloase prin stimularea creşterii - funcţie care, în această perioadă, îşi
pierde din intensitate.
La poziţia de aproximativ 40-45 0 se creează un echilibru relativ între
cele două procese. Înclinarea şi dresarea sunt operaţii cu mare frecvenţă în
lucrările de formare a coroanelor, pentru următoarele scopuri:
 echilibrarea creşterii fără a se recurge la tăieri, a ramurilor de aceeaşi
importantă în structurarea coroanelor - şarpante, subşarpante;
încetinirea creşterii unor ramuri prea viguroase sau crescute în poziţii
nepotrivite;
stimularea creşterii unor ramuri necesare formării sau completării
coroanei ;
stimularea garnisirii cu ramuri de rod şi grăbirea fructificării.
La pomii maturi, redresarea şarpantelor, a subşarpantelor, înclinate
mult sau arcuite sub greutatea rodului, reînviorează creşterea.
Operaţiile de înclinare sau de dresare către verticală pot fi definitive sau
temporare, îndeosebi când este vorba de şarpante. De exemplu, după ce o
ramură căreia i s-a micşorat unghiul de creştere şi a atins vigoarea necesară, se
înclină la poziţia optimă cerută de construcţia coroanei.
Înclinarea şi dresarea ramurilor se pot face în tot cursul anului, dar cea
mai mare elasticitate a ramurilor este către sfârşitul lunii august şi primăvara
la începutul vegetaţiei.
Operaţiunile menţionate se aplică şi lăstarilor cu efecte asemănătoare,
în lucrările de formare a coroanelor.
Arcuirea ramurilor. Este o schimbare a poziţiei naturale de creştere în
urma căreia porţiunea bazală rămâne
ascendentă, iar porţiunea terminală este
înclinată mult sub orizontală - devine
descendentă (fig. 7.39).
Constă în curbarea mai mult sau
mai puţin pronunţată a ramurilor, având ca
urmare puternice efecte de slăbire a
creşterii, de grăbire a fructificării şi de
modificare a ramificării.

Arcuirea se foloseşte în următoarele cazuri:

pentru a grăbi apariţia rodului pe unele ramuri;
pentru a determina intrarea pe rod a pomilor tineri, viguroşi, care
întârzie fructificarea, în care caz numărul ramurilor arcuite trebuie să fie mare;
în realizarea unor forme de coroane la care elementele principale, ax,
şarpante, se conduc după sistemul arcuit.
Ramurile arcuite deşi grăbesc cel mai mult fructificarea, prezintă

397
dezavantajul unei ramificări dominante pe punctul de curbură şi a epuizării
rapide a porţiunii descendente. Ca urmare va fi utilizată pe scară restrânsă.

7.2.3. Operaţiuni tehnice secundare de dirijare a creşterii şi

rodirii

Aceste operaţiuni sunt cu utilizare mai restrânsă şi cu un efect local şi

de mai mică intensitate decât tăierile şi schimbarea poziţiei ramurilor.
Decorticarea inelară. Constă în înlăturarea cojii pe o lăţime de 3-6
de jur-împrejurul ramurii sau axului, fără a pătrunde în alburn (fără a
întrerupe vasele lemnoase). Lucrarea se execută cu uşurinţă când plantele au
sevă, fie la deschiderea mugurilor, fie la mijlocul perioadei de vegetaţie, astfel
încât rana se vindecă până în toamnă. Această ,,intervenţie chirurgicală"
influenţează atât creşterea, cât şi rodirea. Imediat sub zona decorticată cresc
lăstari puternici, comparabili cu cei din vârful ramurii, chiar dacă mugurii
situaţi în zona respectivă, în mod normal, ar fi rămas dorminzi. Deasupra
decorticării mugurii floriferi preexistenţi leagă multe fructe care cresc mai mari,
se coc mai repede şi conţin zahăr mai mult; în acelaşi timp, se diferenţiază
foarte mulţi muguri de rod pentru anul următor.
Din punct de vedere fiziologic, efectele decorticării inelare sunt explicate
prin întreruperea circulaţiei bazipetale a substanţelor de creştere şi a celor
trofice.
Momentul când se execută decorticarea influenţează mult asupra
efectelor acesteia. Practicată în momentul pornirii vegetaţiei, decorticarea
inelară are efect pregnant în privinţa vigorii lăstarilor situaţi imediat sub
decorticare, precum şi în privinţa înfloririi şi legării fructelor din porţiunea
superioară. Vindecarea rănii şi reluarea circulaţiei face ca influenţa asupra
diferenţierii mugurilor de rod să fie foarte mică. Dimpotrivă, decorticarea inelară
târzie (în fenofaza încetării creşterii lăstarilor) are efecte pozitive în privinţa
diferenţierii mugurilor de rod, accelerează coacerea fructelor, provoacă sporirea
dimensiunilor acestora şi a conţinutului în zahăr. În schimb, efectul decorticării
târzii asupra creşterii mugurilor situaţi dedesubt este foarte redus sau chiar
absent.
Ţinând seama de efectele ei, decorticarea inelară trebuie utilizată cu
multă atenţie. Această operaţiune poate aduce fi folosită pentru formarea unor
ramificaţii la o anumită înălţime, pentru grăbirea intrării pe rod a unor soiuri
excesiv de viguroase („Stark delicious”). Decorticarea poate fi utilizată, de
asemenea, pentru a exploata la maximum unele ramuri viguroase care nu sunt
necesare pentru formarea scheletului şi, ca urmare, sunt destinate a fi
suprimate în anul următor.
Aplicată abuziv, la multe ramuri, decorticarea slăbeşte nu numai
ramurile respective ci şi întregul sistem radicular, periclitând viaţa pomului. În
plus, la drupacee, decorticarea inelară poate provoca apariţia scurgerilor de clei.

Crestarea. Se efectuează pe un sector limitat din conturul ramurii sau

axului (de exemplu, deasupra unui mugure) şi constă din eliminarea cojii şi a
lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o lăţime de câţiva milimetri. În
mod obişnuit, crestarea are formă de semilună sau de ,,V" şi se aplică înainte
de pornirea în vegetaţie. Deşi este o operaţie chirurgicală mai profundă decât
decorticarea inelară, efectele crestării sunt mai reduse şi locale (nu cuprind
întreaga ramură, ci numai organul în apropierea căruia a fost efectuată

398
crestarea). Dacă se aplică deasupra unui mugure sau a unei ramuri, mugurele
situat sub crestare devine pol apical şi, datorită po1arităţii, se accentuează
creşterea. 0dată cu vindecarea rănii efectul dispare, însă între timp ramura a
format frunziş bogat şi continuă creşterea viguroasă pe baza sintetizatelor
proprii. Dacă crestarea se aplică dedesubtul unui mugure el devine pol bazal,
porneşte mai greu şi mai târziu în vegetaţie, dă naştere unui lăstar mai mic.
După cicatrizarea rănii ramura primeşte sevă, dar are frunziş sărac şi este
depăşită de celelalte ramuri.
Această operaţie tehnică se utilizează mai ales în pomicultura intensivă,
pentru echilibrarea braţelor sau chiar pentru provocarea apariţiei unui braţ
care a întârziat să se formeze în mod natural.
Incizia transversală. Constă din întreruperea vaselor liberiene şi a 2-
3 inele din alburn, prin introducerea unei lame ascuţite deasupra sau
dedesubtul unui mugure (fără eliminarea unor porţiuni de lemn sau coajă).
Operaţia are efecte locale asemănătoare cu ale crestării, dar de intensitate mai
redusă, datorită faptului că rana este mai mică şi se vindecă mai repede.
Incizia longitudinală. Ajută creşterea în grosime a trunchiului sau
ramurilor. Aceasta are eficienţă mai ales la speciile care formează ritidom cu
fibre transversale (cireş, vişin).
Strangularea. Constă în „gâtuirea” cu un inel de tablă sau sârmă a
unei ramuri. Are ca efect frânarea creşterii braţului respectiv. Este o metodă
mai rar folosită, pentru unele echilibrări în pomicultura intensivă, însă mult
utilizată la înmulţirea vegetativă a alunului.
Extirparea mugurilor („orbirea”). Constă în suprimarea de la bază a
mugurilor înainte de pornirea în vegetaţie, în momentul când sunt umflaţi. Se
utilizează în tehnica pepinieristică la proiectarea coroanei în câmpul II (se
înlătură mugurii de pe cep) şi în livadă la degajarea vârfurilor. Aceasta constă
din extirparea mugurilor situaţi în apropierea vârfului ramurii şi menţinerea
intactă numai a mugurelui terminal.
Torsionarea. Constă din răsucirea unor ramuri sau a unor lăstari,
astfel încât coaja se desprinde de lemn şi, uneori, se frâng o parte din vasele
lemnoase. Lucrarea are ca efect încetinirea sau chiar încetarea creşterii şi
stimularea rodirii. Metoda este utilizată la pomacee, mai ales în pomicultura
artistică ornamentală, pentru a obţine curburi în anumite puncte ale ramurii.
În cazul drupaceelor torsiunea trebuie folosită cu mai multă atenţie, deoarece
provoacă scurgeri de clei (gomoză).
Frângerea ramurilor. Constă în frângerea parţială a ramurilor sau a
lăstarilor de importanţă secundară şi cu orientare nepotrivită în coroană.
Fructificarea apare rapid pe ramurile frânte, ca şi pe cele arcuite de altfel, dar
operaţia se execută mai uşor şi fără consum de material pentru legat.

7.3. Principii generale privind formarea coroanelor

Formarea coroanelor este eşalonată pe o perioadă relativ lungă de timp.
Lucrările de formare, care cuprind operaţiuni de schimbare a poziţiei şi tăieri,
se încep pentru unele coroane încă din pepinieră şi se continuă în perioadele
juvenilă şi de început a rodirii până la realizarea completă a scheletului.
În paralel cu formarea scheletului se mai urmăreşte scurtarea la
minimum a perioadei neproductive şi intrarea cât mai de timpuriu a pomilor pe
rod.

399
 Pentru realizarea acestor două obiective în aplicarea lucrărilor de
formare este necesar să se ţină seama de următoarele principii generale:
Prin lucrările de formare se stimulează funcţiile care sunt slab
reprezentate la tinereţe (respectiv rodirea) şi se temperează funcţiile care se
manifestă puternic (creşterea). În vederea realizării acestui principiu de bază, în
intervenţiile de formare se evită, pe cât posibil, tăierile şi se utilizează, cu
precădere, schimbarea poziţiei ramurilor. Practic, se fac tăieri numai dacă sunt
strict necesare şi nu pot fi suplinite prin schimbarea poziţiei ramurilor. În acest
caz tăierile trebuie să se rezume la suprimări şi la foarte puţine scurtări.
Prin intervenţiile de formare se preferă conducerea în vegetaţie a
pomilor faţă de operaţiunile în uscat, care constituie întotdeauna o pierdere de
substanţă sintetizată.
În lucrările de formare, regularităţii geometrice a coroanelor trebuie să i
se atribuie importanţă secundară, ea fiind subordonată obiectivului economic -
intrarea mai timpurie pe rod. Cu alte cuvinte, nu trebuie aplicat
„şablonul” coroanei în egală măsură tuturor speciilor şi soiurilor, ci în mod
diferenţiat, în funcţie de particularităţile de creştere ale acestora. În primii ani
se pot tolera chiar ramuri supranumerare (ieşite din „şablon”), care vor fi
suprimate apoi gradual în decursiu1 timpului.
Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi numai de
dimensiunile strict necesare, pentru a ocupa spaţiul destinat pomului şi pentru
a susţine recolta. Formarea unui schelet prea mare cu trunchi înalt şi şarpante
exagerat de puternice, consumă neeconomic, pentru producţia de lemn,
substanţele sintetizate de frunze. Se preferă, în prezent, reducerea scheletului
permanent şi înlocuirea lui cu ramuri de semischelet.
Independent de forma de coroană aleasă, toate elementele scheletului
trebuie să fie armonic „îmbrăcate” cu ramuri de semischelet şi de rod, care să
umple spatiile dintre ramurile de schelet, fiind dispuse astfel încât să capteze
maximum de lumină.
Se mai urmăreşte, fără a constitui un obiectiv cu caracter absolut, să se
stimuleze acele părţi ale coroanei care cresc mai slab şi să se tempereze
creşterea ramurilor cu vigoare exagerată, în vederea realizării echilibrului
vertical şi orizontal al pomului.
Formarea coroanei. Practic, la majoritatea covârşitoare a coroanelor,
formarea se realizează prin succesiunea an de an, şi pentru fiecare organ ce
completează scheletul, a următoarelor etape:
provocarea ramificării;
stabilirea destinaţiei ramificaţiilor apărute;
conducerea ramificaţiilor în funcţie de destinaţia stabilită.
Provocarea ramificării se poate obţine printr-o serie de operaţiuni
tehnice (decorticarea inelară, crestarea, ciupirea lăstarilor etc.), dar în mod
curent se utilizează scurtarea „în uscat”. Se scurtează varga după plantare, la
nivelul primului etaj; se scurtează axul pentru cel de-al doilea etaj, se scurtează
şarpanta la nivelul primei ramificaţii de ordinul II etc. Deşi scurtarea este
contraindicată în perioada de tinereţe, în cazul concret ea constituie „un rău
indispensabil”.
În urm,a scurtării, nu apare numai ramura dorită sau etajul format
exact din numărul de şarpante necesare, astfel că se impune etapa următoare.
Stabilirea destinaţiei ramificaţiilor presupune alegerea, dintre cele
apărute în urma scurtării, a celor ce vor completa scheletul. Alegerea se poate
începe chiar în momentul provocării ramificării, în sensul că se extirpă mugurii
care ar putea forma ramificaţii nedorite sau se poate face mai târziu prin

400
„plivirea” lăstarilor apăruţi în poziţii neconvenabile (de ex.: concurentul). Ambele
variante evită consumul de substanţe pentru formarea unor organe inutile
coroanei, care în mod frecvent sunt suprimate mai târziu. În practică, din
păcate, alegerea se face abia în anul următor, concomitent cu provocarea unei
noi ramificări.
Conducerea ramificaţiilor apărute în urma scurtării depinde, desigur, de
destinaţia care li s-a dat:
Ramurile destinate a deveni şarpante, de exemplu, sunt conduse în
poziţia caracteristică formei de coroană (prin înclinare sau prin transfer de
şarpantă), creându-li-se condiţii bune de lumină şi hrană pentru a atinge
dimensiunile necesare cât mai repede. Se mai urmăreşte ca aceste ramuri să fie
echilibrate între ele, dacă formează etaje. Astfel se stimulează creşterea celor
debile prin aşezare în poziţie verticală, sau efectuarea unei crestări deasupra
punctului de inserţie; se diminuează vigoarea celor puternice prin înclinare,
crestare sub punctul de inserţie, tăiere severă în uscat sau ciupirea repetată a
lăstarului terminal. Întrucât şarpantele constituie baza scheletului, se are în
vedere ca unghiurile de ramificare să fie mari, iar punctele de inserţie să fie
distanţate pe ax. În cadrul fiecărei şarpante se urmăreşte subordonarea
ramificaţiilor şi, de asemenea, subordonarea etajelor între ele, astfel încât se
realizează echilibrul vertical al pomului.
Ramurile apărute în urma scurtării anterioare, care nu sunt necesare la
formarea scheletului coroanei, sunt destinate a deveni ramuri de semischelet şi
de rod. Pentru aceasta ele sunt arcuite sau înclinate la orizontală sau sub
orizontală, astfel că în curând se încarcă de muguri de rod şi apoi de fructe.
În formarea coroanelor există, desigur, şi numeroase particularităţi,
intervenţii specifice pentru anumite coroane, particularităţi care trebuie tratate
de la caz la caz.
Ramificarea tulpinii (a vergii). Cel mai frecvent procedeu este scurtarea
vergii (altoiului) în vârstă de 1 an. Scurtarea se face la 15-20 cm deasupra
înălţimii trunchiului dorit, în primăvara anului plantării, având între altele şi
scopul restabilirii echilibrului ramuri-rădăcini.
Scurtarea provoacă, în cazul unui material săditor de calitate şi a
plantării corecte, ramificarea şi creşterea unui număr de aproximativ 4-6
lăstari, suficienţi pentru proiectarea primelor elemente ale coroanei, indiferent
de forma aleasă.
La materialul săditor viguros, plantat în condiţii optime şi mai ales la
speciile cu tendinţă acrotonă, lăstarii din poziţia 2 şi chiar 3 cresc sub unghiuri
de inserţie foarte mici, cu totul nepotrivite pentru şarpante sau chiar pentru
simple ramificaţii laterale. Asemenea lăstari fie se opresc din creştere prin
ciupiri repetate când au 10-20 cm, fie se suprimă. Ţinerea lor pe loc sau
suprimarea favorizează creşterea lăstarilor situaţi mai jos, cu unghiuri deschise.
O altă posibilitate în asemenea cazuri este dubla scurtare la plantare.
Prima scurtare se face cu circa 15 cm mai sus decât cea calculată iniţial. Când
lăstarii au 7-10 cm se suprimă cei 15 cm în plus, îndepărtând astfel lăstarii cu
unghiuri foarte mici.
Dacă însă în urma plantării creşterea este slabă şi nu asigură ramuri
convenabile formării primelor elemente ale coroanei şi pomul tânjeşte în primul
an de vegetaţie, este preferabil ca în primăvara următoare să se scurteze la 1-2
muguri sau să se suprime pe inel, toate ramificaţiile anului trecut. Această
tăiere radicală poate determina o creştere corespunzătoare dacă nu sunt şi alte
cauze (pomi bolnavi, lipsă de compatibilitate etc.).

401
 Ramificarea prin arcuire a vergii. Se practică numai la unele sisteme de
coroane, ca de exemplu Lepagé, coroana cu schelet arcuit.
Ramificarea în pepinieră prin ciupirea în verde a altoiului în creştere.
Lăstarul altoi se ciupeşte cu circa 15-20 cm peste înălţimea necesară
trunchiului. Emite astfel lăstari anticipaţi, care au şi marele avantaj al creşterii
sub unghiuri de inserţie mari. Plantarea pomilor cu ramuri anticipate prezintă
mari avantaje îndeosebi pentru plantaţiile superintensive şi intensive. Se
câştigă timp atât în formarea coroanelor, dar mai ales la intrarea pe rod.
Provocarea ramificării tulpinii prin operaţia de ciupire în verde se aplică
cu succes şi la pomii altoiţi pe locul definitiv.
Ramificarea în puncte obligate se mai poate obţine prin operaţiuni de
crestare asupra mugurilor, executate înainte de pornirea în vegetaţie.
Alegerea ramurilor pentru şarpante. 0 formă de coroană este definită
printre altele de aşezarea şarpantelor pe ax sau pe
trunchi conform
parametrilor constructivi. Dar în natură adeseori ramurile nu cresc exact în
poziţiile dorite. În aceste situaţii este
preferabilă o soluţie de compromis
decât o măsură radicală care poate
duce la pierderea unui an de vegetaţie.
Vor fi alese aşadar, dintre ramurile
existente, acelea care se apropie cel mai
mult de forma aleasă.
0 atenţie mai mare însă trebuie
Fig.7.40 Influenţa unghiului de acordată posibilităţilor de a realiza în
inserţie dintre ax şi şarpante:
anii următori a solidităţii prinderii
a- unghi mare, fibre lemnoase
ramurilor în punctul de inserţie pe ax.
continui; b- unghi mic, fibre lemnoase
discontinui. De o mare importantă pentru
prevenirea dezbinării este legătura
dintre şarpante şi ax sau trunchi. Ramurile inserate sub unghiuri mici prezintă
cea mai slabă rezistenţă şi invers (fig. 7.40).
Reamintim că după scurtarea axului, unghiurile de inserţie foarte mici
sub care cresc 1-2 ramuri dedesubtul punctului de tăiere, sunt
necorespunzătoare pentru şarpante. Şi cum lucrul acesta constituie aproape
regulă, iar ramurile situate mai jos rămân în asemenea situaţii debile, este
imperios necesar ca alegerea să se facă chiar în stadiul de lăstari, la lungirea de
10-15 cm; lăstarii nepotriviţi vor fi opriţi din creştere prin ciupiri repetate, ceea
ce favorizează o bună creştere a celor aleşi.
Ramificarea şarpantelor. Pe măsura alungirii şarpantelor ele trebuie să
se îmbrace cu ramuri de semischelet, de rod şi în plus la pomii de volum mare
şi mediu, cu subşarpante. Această garnisire are loc în mod natural şi
satisfăcător dacă lungimea creşterilor anuale nu depăşeşte 50-60 cm la pomii
de vigoare medie şi slabă şi 70-100 cm la cei de vigoare mare. Chiar dacă în
primii 2-3 ani de creştere, şarpantele apar mai slab garnisite, după intrarea pe
rod (care are loc mai rapid dacă nu sunt scurtate) şi temperarea creşterii la vârf,
încep să apară către baza sa, din mugurii dorminzi, noi lăstari. Creşterile noi
sunt favorizate şi de uşoare arcuiri a şarpantelor (subşarpantelor) sub greutatea
rodului, care în cazul nescurtării rămân mai subţiri şi mai puţin rigide.
Dacă însă creşterea este foarte puternică şi prelungirile anuale
depăşesc limitele menţionate, este inevitabilă scurtarea lor pentru ramificare,
dar mai ales pentru că alungirea excesivă conduce la şarpante debile, elastice,
care în scurtă vreme dau coroanei un aspect larg divergent cu toate
inconvenientele care urmează. Scurtarea este de preferat să nu fie mai mare de

402
1/3 din lungime. Această operaţie nedorită poate fi evitată prin ciupirea
lăstarilor de prelungire, în cursul sezonului de creştere, când au atins limita de
alungire convenabilă ramificării.
Ciupirea se face cu 10-15 cm peste punctul în care va trebui să fie
amplasată subşarpanta. Ea va fi aleasă ulterior dintre lăstarii anticipaţi.
Ramificarea prin ciupire în verde şi nu prin scurtare în uscat are efecte pozitive
majore asupra intrării pe rod a pomilor.
Sisteme de ramificare. Garnisirea şarpantelor cu subşarpante la
coroanele care necesită aceste elemente se face in două moduri: bilateral altern
şi prin bifurcare. Sistemul bilateral altern este cel mai raţional şi frecvent
utilizat. Pe lângă alte avantaje asigură o foarte bună legătură între şarpantă şi
subşarpante. Ramificarea prin bifurcare poate genera în multe cazuri
dezbinarea.
Pentru că la formarea şarpantelor se urmăresc simultan două procese
invers corelate cu poziţia faţă de verticală, creşterea rapidă în lungime este
favorizată de poziţia verticală, în timp ce o ramificare corespunzătoare, de
înclinarea ramurilor, pomicultorului îi revine sarcina, ca în funcţie de vigoarea
creşterilor şi condiţiile ambientale, să stabilească cea mai convenabilă poziţie.
Aproximativ, la pomii de vigoare slabă-mijlocie, orientarea ramurilor destinate
şarpantelor este in jur de 300, iar la pomii viguroşi de 40-450.

Echilibrul şarpantelor. Trebuie privit sub mai multe aspecte: între

şarpantele gemene, intre şarpantele succesive de-a lungul axului cât şi
echilibrul ramificaţiilor în cadrul fiecărei şarpante.
Echilibrul între şarpantele gemene se referă la coroanele etajate, cu 2-3
sau mai multe ramuri în etaj. Acestea trebuie conduse pe parcursul formării
încât dezvoltarea lor să fie cât mai egală. Echilibrarea trebuie realizată încă din
cel mult al doilea an de creştere, făcând apel la operaţiile de înclinare, de
ciupire a prelungirilor în verde şi numai în cazuri cu totul extreme la scurtare în
uscat. Încercarea de echilibrare tardivă duce la rezultate nesatisfăcătoare
deoarece vigoarea ramurilor este determinată în primul rând de diametrul lor la
bază; nici înclinarea şi nici scurtarea efectuate cu întârziere nu pot aduce
modificări ale diametrului. Dacă coroana este constituită din mai multe etaje,
cele superioare trebuie să fie subordonate ca vigoare celor inferioare.
Echilibrul între şarpantele succesive, neetajate şi distanţate pe ax, este
satisfăcut când acestea sunt descrescânde ca vigoare şi complexitate de
ramificaţii, de la bază către vârful pomului. Echilibrarea trebuie realizată şi în
acest caz, încă de la început şi cu deosebită atenţie la asemenea coroane
neetajate, deoarece echilibrarea tardivă în aceste cazuri este aproape imposibilă,
datorită amplasării în poziţii inegale pe axa şarpantelor.
Pentru evitarea dezechilibrului flagrant între şarpantele succesive pe
ax, cât şi între etaje, mai ales la pomii de vigoare mare şi medie, este de preferat
cu toate neajunsurile asupra fructificării - să se amâne cu un an formarea
şarpantelor superioare, dacă cele inferioare nu sunt suficient consolidate şi nu
prezintă garanţie că nu vor fi depăşite pe parcurs de cele superioare.
Orice coroană, indiferent de forma aleasă, trebuie să fie mai largă la
bază şi să se strâmteze progresiv către vârf, pentru a permite accesul cât mai
uniform al luminii. În cazul contrar, treimea sau chiar jumătatea bazală a
coroanei îşi va pierde curând ramurile de rod, creşterile noi vor fi foarte
neînsemnate, iar fructificarea şi creşterea vegetativă vor migra către vârful
pomului, producându-se o degarnisire accentuată la bază.
Echilibrul în cadrul fiecărei şarpante se bazează pe principiul

403
subordonării ca vigoare şi lungime a ramurilor-fiice faţă de ramurile-mame
(purtătoare). O subordonare trebuie menţinută în măsura posibilului şi după
vârsta ramurilor. Potrivit acestor normative, mărimea ramurilor şi
complexitatea acestora trebuie să fie descrescândă de la bază către vârful
şarpantelor.
Tăierile de formare se execută în perioada de tinereţe a pomilor şi are
ca obiective principale:
să favorizeze creşterea şi formarea coroanei cât mai repede cu putinţă;
să scurteze la maximum durata de timp până la intrarea pe rod şi în
plină producţie;
să modeleze pomii în funcţie de economia lucrărilor cerute de îngrijirea
plantaţiilor: tăieri, tratamente, recoltare, mecanizare etc.
Atingerea primelor două obiective impune, cum a rezultat din
expunerile anterioare, evitarea oricăror operaţii de tăiere susceptibile de a limita
dezvoltarea pomului şi de a prelungi artificial o stare vegetativă, cu atât mai
nefavorabilă intrării pe rod cu cât planta este mai viguroasă. Ca atare, operaţiile
de „tăiere scurtă”, în uscat şi în verde, sunt nedorite în lucrările de formare.
Pe de altă parte, necesitatea de a favoriza creşterea şi împlinirea
coroanei prin tăieri cât mai reduse şi simple, nu echivalează cu a lăsa pomul să
crească la întâmplare. Lipsa totală a tăierilor de formare duce la realizarea unor
pomi a căror exploatare devine dificilă la un moment dat şi totodată la o
epuizare prematură, mai ales a pomilor de vigoare slabă.
În concluzie, calea de urmat se situează între cele două extreme,
rămânând pomicultorului latitudinea să stabilească în ce parte înclină balanţa
în cazurile concrete, considerând că în rezultatul tăierilor intervin şi alţi factori:
climatul, solul, sistemul de cultură, modul de executare a lucrărilor etc.
Cel de-al treilea obiectiv priveşte forma de conducere a pomilor sau
altfel spus structurarea coroanei. Şi din acest punct de vedere, tăierea modernă
se deosebeşte substanţial de cea clasică, prezentând următoarele particularităţi:
tăierea de formare nu mai urmăreşte o geometrie excesivă a coroanelor;
se preferă coroanele simplificate dar perfect echilibrate din punct de vedere
vegetativ şi fiziologic;
şarpantele şi subşarpantele rămân ca elemente de bază la unele forme
de coroane; alte coroane pot fi constituite numai dintr-un ax îmbrăcat cu
ramuri de vigoare medie şi slabă;
caracterul de permanenţă a ramurilor de semischelet (şi de rod) pierde
din importanţă, reînnoirea lor făcându-se la intervale scurte (2-4 ani) ;
în primii ani de conducere a pomilor este admis în coroană un număr
de ramuri mai mare decât faţă de norma constructivă, cu scopul grăbirii şi
obţinerii unor producţie economice încă de la începutul fructificării; aceste
ramuri „provizorii” vor fi scurtate pe parcurs şi în final eliminate;

în limitele permise de specie şi portaltoi, pomii care se recoltează

manual vor avea înălţimea maximă de 4-4,5 m; cea mai economică este 1,8-2,5
m dar nu se poate realiza la toate speciile ;
înălţimea trunchiului este între 40 şi 60 cm, în funcţie de forma
coroanei, la pomii cu recoltare manuală; de 80-100 cm la cei ce urmează a fi
recoltaţi mecanic prin scuturare.
Sintetizând efectul operaţiilor de tăiere, rezultă că ramurile şi lăstarii
pot fi stimulate şi grăbite în creştere dacă:
se dresează către verticală;

404
 nu se taie, nu se ciupesc;
se crestează sau se inelează deasupra punctului de inserţie înainte de
pornirea în vegetaţie.
Dimpotrivă, creşterea lor este atenuată şi întârziată dacă :
se înclină faţă de verticală;
se scurtează mai mult sau mai puţin puternic ; se ciupesc ;
se crestează sau se inelează sub punctul de inserţie înainte de pornirea
în vegetaţie;
se arcuiesc;
se frâng parţial sau se torsionează.
Din acest număr de posibilităţi de dirijare a creşterii, pomicultorul
trebuie să aleagă operaţia cea mai convenabilă pentru situaţia dată. În ceea ce
priveşte vindecarea rănilor, aceasta este mai rapidă la tăierile în verde, decât la
cele efectuate în uscat. Speciile sensibile la gomoză se comportă mai bine la
tăierile din cursul vegetaţiei (majoritatea sâmburoaselor).

7.4. Tăieri de întreţinere a coroanelor

Intervenţiile de întreţinere a coroanelor se aplică în cea mai mare parte
din viaţa pomilor: din ultimii ani ai perioadei de început a rodirii şi până la
bătrâneţe. În acest lung interval creşterea vegetativă se reduce continuu, dar
este prezentă pe toate categoriile de ramuri, astfel că produce amplificarea
şarpantelor prin noi prelungiri şi ramificaţii. Aceasta are ca rezultat ocuparea
întregului spaţiu destinat pomului, îndesirea coroanei şi, uneori, dezechilibrul
între şarpante. În paralel fructificarea sporeşte, astfel că pomii ajung să formeze
un număr exagerat de fructe (supraîncărcare), care nu pot fi alimentate încât să
atingă parametrii calitativi superiori. În plus, sub greutatea rodului, unele
şarpante se apleacă în poziţii nefavorabile creşterii, accentuând dezechilibrul
dintre activitatea vegetativă şi cea de fructificare şi deplasând fructificarea spre
ramurile atârnânde.
În această situaţie devin indispensabile intervenţiile de întreţinere, ale
căror obiective principale sunt:
menţinerea formei şi a spaţiului stabilit pentru fiecare pom, astfel
încât să utilizeze la maximum lumina şi hrana;
menţinerea unui echilibru între creştere şi rodire, care să asigure
calitatea superioară a fructelor şi să întârzie instalarea fenomenelor de
îmbătrânire.
Intervenţiile folosite pentru realizarea ambelor obiective au la bază
aceleaşi operaţii tehnice ca şi în tinereţe: schimbarea poziţiei şi tăierile.
Ponderea mare revine de data aceasta tăierilor, schimbările de poziţie fiind
utilizate doar complementar.
Pentru menţinerea formei şi a spaţiului stabilit, lucrările de întreţinere
se aplică, în principal, ramurilor de schelet. Tăierile efectuate în acest scop au,
însă, efecte directe şi în privinţa menţinerii sau chiar stimulării vigorii de
creştere.
În prima parte a perioadei de rodire creşterea pomilor este încă destul
de puternică, astfel că lăstarii de prelungire a şarpantelor ating 30-40 cm
anual. Ca urmare, în această etapă, prin lucrările de întreţinere aplicate
ramurilor de schelet, se pune accentul pe menţinerea coroanei în forma şi
spaţiul specifice. În principal, aceasta se realizează prin:
- reechilibrarea tuturor elementelor scheletului (etajelor, şarpantelor,
subşarpantelor) prin schimbări de poziţie, suprimări, scurtări şi reducţii, astfel

405
încât să se realizeze o rărire şi chiar o reîntinerire;
limitarea înălţimii pomilor şi evitarea îndesirii, prin suprimarea axului
şi a tuturor ramurilor cu poziţie verticală apărute pe şarpante;
eliminarea ramificaţiilor suplimentare apărute pe şarpante, mai ales în
apropierea inserţiei ramurilor de prelungire, precum şi a celor de pe ax între
etaje;
suprimarea ramurilor lacome şi concurente, a celor bolnave, precum şi
a celor atârnânde.
În cea de-a doua jumătate a perioadei de rodire vigoarea de creştere a
pomilor scade mult, astfel că, în unele cazuri, lăstarii anuali de prelungire ai
ramurilor de schelet abia ating 12-15 cm lungime. În această etapă, în afară de
obiectivele precedente, se urmăreşte în mod deosebit stimularea creşterii
pomului. Aceasta se obţine prin efectuarea tăierilor de reducţie a ramurilor de
schelet, precum şi printr-o mai bună nutriţie a pomilor.
Reducţia este moderată la început şi constă din tăierea ramurilor de
schelet (în lemn de 3-5 ani) deasupra unei ramificaţii, care devine terminală (de
prelungire), sau pur şi simplu o înlocuieşte pe cea extirpată.
Pentru a obţine o bună stimulare a creşterilor se recomandă ca tăierea
de reducţie să fie asociată cu aplicarea de îngrăşăminte în toamna precedentă
sau în primăvara respectivă.
În urma acestor lucrări pomii îşi recapătă vigoarea, creşterile anuale de
prelungire a şarpantelor ating 30-40 cm lungime şi reîncep rodirea susţinută.
Efectul unei asemenea regenerări se resimte timp de 4-5 ani, după care
creşterile scad din nou. În această situaţie, o nouă tăiere de regenerare, ceva
mai severă, este necesară. Aceasta constă în reducerea puternică a coroanei,
intrând în lemn cu vârsta de 5-8 ani, uneori chiar mai vechi, după aceleaşi
reguli ca prima, ţinându-se seama, în acelaşi timp, ca diametrul ramurilor
tăiate să nu depăşească 7-8 cm la pomacee şi 5-6 cm la drupacee. Lucrările de
întreţinere aplicate ramurilor de semischelet şi de rod, începând din tinereţe
până la defrişarea plantaţiilor, sunt cunoscute sub denumirea de tăieri de
fructificare (rodire).
Aceasta constituie cea mai importantă verigă tehnologică prin
intermediul căreia se menţine echilibrul dintre creştere şi rodire. De fapt, prin
tăierile de rodire se reduce încărcătura de fructe pe măsura vigorii generale a
pomului, pe măsura posibilităţilor lui de nutriţie, astfel încât să se obţină fructe
de calitate superioară.
Ramurile de semischelet - elemente nepermanente ale coroanei care
constituie pentru majoritatea speciilor şi soiurilor principalul suport al
producţiei - în evoluţia lor trec prin următoarele etape:
a) creşterea;
b) formarea mugurilor sau a ramurilor de rod;
c) producţia şi înclinarea progresivă;
d) reînnoirea (regenerarea.
Desigur, această schema generală diferă mult de la o specie la alta, în
principal în privinţa duratei de timp. Tăierile care se aplică ramurilor de
semischelet depind, în afară de etapa în care se găseşte ramura respectivă, şi de
vârsta pomului şi încărcătura totală cu ramuri de semischelet şi de rod.

406
7.5. Tăieri de corectare a coroanelor
Poate fi considerată ca un caz special al tăierile de întreţinere a
coroanelor şi se referă la pomii neglijaţi. Lucrarea are drept scop:
îmbunătăţirea regimului de lumină;
echilibrarea elementelor de schelet;
stimularea creşterii lăstarilor;
regenerarea formaţiunilor de semischelet şi de rod.
Prin tăierea de corectare se tinde să se aducă coroana pomului la forma
la care ar fi trebuit să fie, dacă se aplica o conducere şi tăiere raţională la
timpul potrivit.
La formele de coroană globuloase din livezile extensive şi semiintensive,
tăierile de corectare a coroanei se execută în următoarele etape:
se analizează coroana ce va fi supusă tăierii şi se compară cu cea
condusă raţional (în funcţie de caracteristicile ce o definesc), pe care o avem ca
model în imagine;
se stabileşte numărul de etaje pe ax şi a ramurilor de ordinul I ce
alcătuiesc etajele, în funcţie de caracteristicile formei de coroană adoptată
iniţial;
se precizează ramurile de ordinul II şi III ce rămân pe şarpantele de
ordin superior ce alcătuiesc etajele stabilite în faza precedentă. Toate aceste
etape se realizează prin eliminarea (rărirea) ramurilor supranumerice, de diferite
ordine.
Etapa următoare cuprinde operaţii
de „echilibrare a coroanei”, folosind metoda
scurtării ramurilor. Echilibrarea coroanei se
efectuează în două subetape. Mai întâi se face
subordonarea etajelor în ordine ver-ticală,
prin care etajul cel mai de sus se
subordonează axului, iar etajul inferior se
subordonează celui imediat superior, iar în
subetapa a doua se face subordonarea în
ordine orizontală, prin care ramurile de pe
şarpantă de ordinul I se subordonează
prelungirii acesteia (axei secundare), iar
restul ramurilor se subordonează celei
imediat superioare, în ordine
descrescândă.
În plantaţiile intensive, se întâlnesc
frecvent pomi cu coroana dezechilibrată.
Astfel, gardul fructifer poate avea în
secţiune formă de con inversat, deoarece
şarpantele din partea superioară sunt mai
Fig. 7.42 Corectarea coroanelor
viguroase ca cele de la bază, formând o
dezechilibrate:
sus - crearea de structuri conice
„cupolă” spre intervalul dintre rândurile de
la garduri fructifere; pomi (fig. 7.42).
jos – eliminarea ramificaţiilor Ca efect al unei slabe luminări,
supranumerare şi revenirea la partea bazală a coroanei se degarniseşte,
structurile formei de vas (după ramurile se subdimensionează, fructele
Lespinasse) sunt mai slab colorate şi cu conţinut
scăzut în zahăr.

407
 Cauzele cele mai importante care produc dezechil1bru în creşterea
şarpantelor din diferite etaje sunt: spaţiu redus destinat pomilor la plantare,
faţă de vigoarea mare a asociaţiei soi-portaltoi, fertilizarea excesivă a solului,
aplicarea unor tăieri necorespunzătoare.
În plantaţiile intensive, tăierile care generează o coroană
necorespunzătoare sunt determinate de: eliminarea severă, repetată, a
prelungirii axului şi a şarpantelor, plafonarea înălţimii pomilor la o limită
inferioară vigorii naturale a combinaţiei soi-portaltoi, aplicarea tăierii de
fructificare pe lemn bătrân favorizează apariţia lăstarilor şi ramurilor în poziţie
verticală (J. M. Lespinsse, 1980) (fig. 7.42).
Pentru readucerea formei de coroană ce alcătuieşte gardul fructifer la
caracteristicile specifice, este necesar să se efectueze tăieri de reducţie şi de
scurtare a ramurilor de schelet şi semischelet, pentru a simplifica elementele
structurale ale pomului. Aceste operaţii determină sporirea producţiei de fructe
şi creşterea calităţii acesteia. Tăierea de corectare se efectuează în 2-3 ani şi
necesită următoarele etape:
suprimarea şarpantelor ce îndesesc coroana, pentru a favoriza o
luminare şi nutriţie corespunzătoare a ramurilor de semischelet;
alegerea ramurilor de prelungire a elementelor de schelet, de preferinţă
cu poziţie înclinată şi suprimarea creşterilor verticale viguroase;
eliminarea cioturilor „cap de salcie” din partea superioară a coroanei, la
nivelul unei ramuri slabe cu poziţia orizontală. Acestea s-au format ca urmare a
scurtării sau suprimării repetate a unor ramuri viguroase, în vederea limitării
înălţimii gardului fructifer;
întinerirea ramurilor de semischelet arcuite din zona terminală a
coroanei (la nivelul unei ramuri cu poziţie spre verticală), care conduce la
formarea „cupolei” nedorite ce tinde să ocupe partea superioară a intervalului
dintre rânduri;
regenerarea ramurilor atârnânde, din partea bazală a coroanei.
După tăierile de corectare, menţinerea formei de coroană la parametrii
caracteristici se realizează prin aplicarea corectă a tăierilor de întreţinere,
urmărindu-se limitarea extinderii coroanelor în înălţime şi lărgime,
îmbunătăţirea regimului de lumină, echilibrarea creşterilor între baza şi vârful
coroanei.

7.6. Mecanizarea tăierii pomilor

Tăierea manuală a pomilor reprezintă o lucrare de mare volum şi
complexitate, ce reclamă până la o treime din forţa de muncă necesară la
unitatea de suprafaţă, iar costul acestei lucrări reprezintă 25-30 % din totalul
cheltuielilor. (Tr. Neagu şi colab., 1979). Aceasta a determinat realizarea unor
unelte, dispozitive, echipamente şi maşini specializate pentru efectuarea
tăierilor la pomi, care sporesc productivitatea muncii şi reduc cheltuielile de
producţie.

408
 Mecanizarea parţială a tăierilor s-a realizat prin introducerea bateriilor
de foarfeci acţionate pneumatic sau hidraulic şi mânuite de muncitori aflaţi pe
sol sau pe platforme mototractate, ce sporesc productivitatea muncii cu 15-20
(M. Cotorobai, 1985). Acestea sunt alimentate de o sursă caracteristică
(compresor, instalaţie hidraulică), iar muncitorii care mânuiesc dispozitivele de
tăiere, acţionează separat în coroana pomului, pe elementele de semischelet şi
pe formaţiunile de rod.

Fig.7.43. Schema de execuţie a tăierii mecanizate a gardurilor

fructifere la măr (după Cotorobai, M.)

În ultimele două decenii s-au introdus în producţie maşini prevăzute cu

aparate de tăiere tip cositoare (,,Sickle-bar") sau cu discuri rotative (,,Saw-bar"),
care secţionează toate ramurile ce intersectează planul de tăiere. Aparatele de
tăiere ale maşinii efectuează tăieri de contur, şi anume: tăieri de limitare a
înălţimii coroanei (tăierea „topping”); scurtarea ramurilor laterale (tăieri
„hedging”); decuparea unor sectoare din conturul coroanei sau combinarea
operaţiilor enunţate (M. Cotorobai, 1985) (fig.7.43).
Tăierile mecanizate pot spori productivitatea muncii de 2-3 ori, în
comparaţie cu tăierea manuală obişnuită.
Perioada optimă de efectuare a tăierii mecanizate depinde de specie: la
sâmburoase se recomandă tăierile mecanizate în verde, după recoltarea
fructelor; la speciile sămânţoase se utilizează frecvent tăierile mecanizate la
sfârşitul iernii şi începutul primăverii.

409
 Se consideră că tăierile mecanizate sunt, in general, tăieri de suprafaţă,
dar ele pot fi executate şi în profunzime, până la aproximativ 1/3 din volumul
iniţial al coroanei, în funcţie de metoda folosită.
La speciile din grupa sămânţoaselor majoritatea ramurilor de 14 ani
sunt purtătoare de muguri floriferi sau formaţiuni de rod, iar acestea sunt
amplasate la periferia coroanei (J. M. Lespinasse, 1980). Metoda tăierii
mecanizate de contur se efectuează pe câte o latură a gardului fructifer şi se
repetă pe aceeaşi latură din doi in doi ani. Tăierea de regenerare a ramurilor de
semischelet alternează periodic de pe o latură pe cealaltă a gardului fructifer,
din trei în trei ani, revenind pe aceeaşi parte o dată la şase ani. Se reuşeşte în
acest fel să se menţină pe pom ramurile de semischelet tinere, cu potenţial
maxim de rodire. Totodată, la 2-3 ani, se limitează înălţimea gardului fructifer,
prin tăieri mecanizate în plan orizontal.
Pentru rărirea coroanei (luminarea ei), prin întinerirea ramurilor de
semischelet şi de rod aflate pe şarpante, se recomandă ca tăierea mecanizată să
fie completată de cea manuală, care în acest caz este mult redusă.
Metoda tăierilor mecanizate sectoriale, cu deschideri pe direcţie
orizontală, se foloseşte mai mult la pomii din plantaţiile extensive cu coroană
individualizată. Metoda tăierilor mecanizate succesive pe sectoare din înălţimea
gardului fructifer permite întinerirea eşalonată a ramurilor de semischelet şi a
formaţiunilor de rod existente pe acestea. Toate metodele experimentale
prezentate necesită completarea tăierii cu intervenţii manuale.
Tăierile mecanizate au fost acceptate de producţie, nu ca o
îmbunătăţire a tăierilor manuale ci pentru a mări productivitatea în plantaţiile
pomicole mari, în care nu totdeauna a fost posibilă efectuarea în totalitate a
tăierilor (S. Sansavini, 1978).
Aplicarea tăierilor mecanizate determină modificarea formei coroanei şi
favorizează apariţia zonei de fructificare la periferia coroanei. Utilizarea greşită a
acestor tăieri poate duce la un dezechilibru între procesele de creştere şi
fructificare ale pomilor.
Stabilirea adâncimii intervenţiei de tăiere (distanţa dintre planul de
tăiere şi axa trunchiului pomului) se va face pe baza cunoaşterii
particularităţilor speciilor şi soiurilor, a perioadei de efectuare (în timpul
vegetaţiei sau a repausului obligatoriu), cât şi a periodicităţii de scurtare (anual
sau la 2-3 ani odată).

7.7. Întreţinerea şi lucrarea solului în livezi

Lucrările de întreţinere a solului din livezi, alături de celelalte verigi
agrotehnice, concură la obţinerea unor producţii ridicate de fructe şi la o
eficienţă economică ridicată în pomicultură. Oricare ar fi sistemul ales aceasta
trebuie să urmărească în principal:
prevenirea şi combaterea eroziunii solului;
menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale
solului;
încorporarea uniformă a îngrăşămintelor chimice şi organice cât mai
aproape de zona de răspândire a sistemului radicular fără vătămarea acestuia;
distrugerea buruienilor care constituie principalii concurenţi pentru
apă şi substanţe nutritive ale pomilor.

410
 Alegerea sistemului de întreţinere şi de lucrare a solului se face în
funcţie de o serie de elemente printre care de primă importanţă sunt sistemul
de cultură, orografia terenului, condiţiile climatice, însuşiri1e fizice ale solului şi
dotarea tehnică cu maşini şi utilaje. Ca urmare nu se poate recomanda un
sistem de lucrare a solului valabil pentru orice condiţii. Dacă ne referim, de
exemplu, la livezile situate pe terenurile în pantă, trebuie indicat acel sistem de
întreţinere care să asigure o cât mai bună conservare a solului; în zonele mai
secetoase sistemul de întreţinere trebuie să urmărească cu precădere
acumularea şi menţinerea apei în sol etc.
Proprietăţile fizice caracteristice fiecărui tip de sol impun aplicarea unui
anumit sistem de lucrare. Astfel, solurile argiloase necesită efectuarea lucrărilor
într-un timp mult mai scurt şi numai la o anumită umiditate, în timp ce solurile
uşoare pot fi lucrate mult mai uşor şi o perioadă mai lungă de timp.
0 problemă de importanţă deosebită în legătură cu sistemul de
întreţinere şi de lucrare a solului apare ca urmare a circulaţiei repetate
obligatorie în perioade necorespunzătoare (umiditate ridicată a solului) a
tractoarelor şi maşinilor grele, pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare,
pentru transportul recoltei etc. În aceste condiţii nefavorabile suprafaţa solului
este supusă la presiuni considerabile, prin care se micşorează porozitatea,
stingherind circulaţia normală a aerului şi apei, şi în acelaşi timp se limitează şi
se împiedică dezvoltarea normală a rădăcinilor în direcţia intervalelor dintre
rânduri. Efectele tasării sunt deosebit de puternice pe solurile argilo-lutoase,
luto-argiloase şi lutoase. De asemenea, pe solurile podzolice, pseudogleizate, în
condiţiile anilor cu precipitaţii abundente, s-a constatat, în zona de circulaţie a
roţilor de tractor o tasare puternică a solului care s-a manifestat până la
adâncimea de 30-40 cm, reducând în mare măsură infiltraţia apei, precum şi
extinderea laterală a rădăcinilor în cazul tuturor portaltoilor vegetativi şi
generativi la măr (Lazăr A., Lăzăroiu P. şi Pop A., 1978).
Până nu de mult conţinutul de materie organică, respectiv humusul se
considera ca principalul indicator al productivităţii solurilor destinate pentru
pomicultură. În prezent se cunoaşte că în cazul asigurării principalilor factori
de producţie şi prin administrarea unor doze mărite de îngrăşăminte organice şi
chimice, producţia de fructe poate să crească de la simplu la dublu, chiar pe
solurile mai sărace în humus. Cu toate acestea menţinerea sau creşterea
conţinutului de materie organică din sol rămâne o problemă importantă pentru
pomicultură, în rezolvarea căreia întreţinerea solului are de jucat un rol major.
Folosirea unor culturi intercalate de cereale şi leguminoase ca îngrăşământ
verde, dar mai ales înierbarea în mod alternativ sau permanent a intervalelor
din rândurile de pomi, pot contribui la o rezolvare economică în lipsa gunoiului
de grajd.
Consumul de materie organică este mult mai intens într-un sistem în
care solul se menţine sub formă de ogor negru, prin lucrări repetate, faţă de
cazul unor sisteme de întreţinere cu plante perene. De acest fapt trebuie ţinut
seama în alegerea sistemului de întreţinere a solului, cu toate ca numeroase
lucrări ale unor experienţe organizate la noi în ţară au demonstrat că prin
întreţinerea solului în livezi sub formă de ogor negru se realizează producţii
mari. Aceste producţii mari se datorează însă descompunerii intense a materiei
organice, deci diminuării acesteia printr-o aerisire excesivă a solului şi punerea
în libertate a azotului. În asemenea condiţii este normal ca prin lucrări repetate
să se contribuie la sărăcirea treptată a solului în humus.
Recircularea resturilor vegetale (frunze şi ramuri), practicarea în primii
ani după plantare a culturilor acoperitoare (intercalate) pentru îngrăşământ

411
verde, înierbarea intervalurilor dintre rândurile de pomi şi aportul periodic de
gunoi de grajd sunt elemente care nu trebuie să lipsească dintr-un sistem
raţional de întreţinere a solului în plantaţiile de pomi.
În livezile de tip industrial cele mai utilizate sisteme de întreţinere a
solului se bazează pe lucrări mecanice şi pe combaterea chimică a buruienilor.
În ultimul timp tot mai mult se generalizează sistemul de întreţinere a solului
prin înierbare, mulcire şi plante acoperitoare pentru îngrăşământ verde.
Ogorul negru. Se aplică în unităţile specializate şi se bazează pe
menţinerea afânată şi fără buruieni a solului printr-o mobilizare permanentă a
solului pe întreaga suprafaţă a livezii cu ajutorul mijloacelor mecanizate şi
manual. Acest sistem de întreţinere a solului in livadă s-a impus datorită
următoarelor avantaje:
asigură o bună solubilizare a substanţelor nutritive şi o mai bună
conservare a apei din sol, fapt ce duce la obţinerea unor producţii susţinute de
fructe, în cazul în care se asigură îngrăşarea anuală cu îngrăşăminte organice şi
chimice;
determină o mai bună aeraţie a solului, favorizând creşterea sistemului
radicular şi activitatea microorganismelor aerobe;
distruge în totalitate buruienele, eliminând concurenţa acestora pentru
apă şi substanţe nutritive;
distruge şi stânjeneşte înmulţirea şoarecilor şi a altor dăunători;
nu poluează mediul înconjurător şi nu distruge echilibrul biologic din
sol, ca în cazul folosirii unor erbicide toxice cu remanenţă îndelungată;
afânează suprafaţa solului tasată în urma trecerii tractoarelor şi
maşinilor sau ca urmare a ploilor puternice.
Totodată ogorul negru prezintă şi dezavantaje:
pe terenurile în pantă favorizează eroziunea mai ales în cazul unor ploi
torenţiale ce apar la scurt interval după lucrarea solului. Datorită acestui
neajuns pe terenurile cu pantă de 3-6 %, solul poate fi lucrat ca ogor negru
numai în cazul în care s-au luat toate măsurile antierozionale (lucrări pe curbe
de nivel, canale de coastă etc.). Când panta este peste 6-8 %, lucrarea solului
sub formă de ogor negru necesită introducerea benzilor înierbate (benzi tampon)
la distanţe de 2-5 intervale în funcţie de proprietăţile fizice ale solului, de
intensitatea şi caracterul precipitaţiilor din zonă;
prin lucrările repetate ale solului o parte din rădăcinile pomilor situate
la adâncimea de 15-20 cm sunt tăiate sau rănite, ceea ce contribuie la
reducerea volumului de rădăcini active tocmai în stratul de sol cel mai
îmbogăţit în elemente nutritive;
practicarea ogorului negru duce după cum s-a amintit la reducerea
conţinutului în materie organică. Pentru menţinerea potenţialului productiv al
terenurilor lucrate ca ogor negru este necesară completarea sistematică a
deficitului de materie organică prin aplicarea gunoiului de grajd;
folosit timp îndelungat duce la tasarea în adâncime, provocată de
circulaţia tractoarelor şi maşinilor. În solul tasat se reduce permeabilitatea
pentru apă şi aer şi se creează condiţii nefavorabile pentru creşterea sistemului
radicular. Acest fapt, este şi mai evident în plantaţii intensive şi superintensive
unde distanţele reduse dintre rânduri obligă tractoarele să se deplaseze de
fiecare dată pe acelaşi loc (urmă);
pe timp ploios nu permite accesul tractoarelor şi maşinilor pentru
aplicarea tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei de fructe;
fructele provenite din plantaţiile întreţinute ca ogor negru şi fertilizate
cu îngrăşăminte chimice pe bază de azot sunt mai puţin dense şi

412
colorate, conţin mai multă apă, mai puţine zaharuri şi sunt mai sensibile la
transport şi păstrare (Dumitrache I. şi col., 1977).
Din cauza numeroaselor dezavantaje menţionate, ogorul negru tinde să
fie înlocuit sau combinat cu alte sisteme de întreţinere şi lucrare a solului.
Lucrarea solului în sistemul de întreţinere ogor negru constă în arătura adâncă
de toamnă executată cu plugul, şi săpatul pe rândurile de pomi, lucrări ce se
execută imediat după recoltarea fructelor şi se termină înainte de venirea iernii,
acolo unde solul nu este supus procesului eroziunii.
Adâncimea arăturii este dependentă de specie, soi, portaltoi, de natura
solului şi subsolului, de relief, urmărindu-se totodată afectarea unui număr
minim de rădăcini la pomi. Această lucrare, relativ adâncă, de 15-20 cm,
serveşte şi la încorporarea îngrăşămintelor organice şi minerale toamna.
Pe baza observaţiilor efectuate într-o serie de livezi intensive amplasate
pe diferite tipuri de sol, privind dezvoltarea sistemului radicular efectuarea
arăturilor de toamnă se poate executa la următoarele adâncimi:
pe solurile mai grele şi mijlocii, profunde, la 20-25 cm pe spaţiul
neocupat de rădăcini în plantaţiile tinere; la 15-20 cm în plantaţiile mature în
cazul portaltoilor viguroşi (Franc, A 2, M 11, M 25 etc.), şi numai la 12-15 cm
adâncime dacă portaltoii au o înrădăcinare superficială (M 9, M 26, M 106 etc.);
pe solurile uşoare la 15-18 cm pe spaţiul neocupat de rădăcini şi la 10-
14 cm în zona ocupată de rădăcini.
În timpul vegetaţiei pe intervalele dintre rânduri solul se menţine curat
şi afânat prin executarea a 3-4 lucrări de cultivaţie folosind grapa cu discuri în
alternare cu cultivatorul.
Pe rândul de pomi se execută 4-5 praşile în livezile tinere şi 2-3 în cele
pe rod, manual sau mecanic cu ajutorul frezei laterale cu palpator (pe o lăţime
de 0,8-1 m).
În cazul când în sezonul de vară solul nu se poate lucra un timp mai
îndelungat ca urmare a perioadelor cu ploi abundente, se poate efectua o
arătură superficială cu plugul (PDL-5) la 10-14 cm.
Ogorul negru întrerupt. Este o variantă a ogorului negru, adaptată
pentru livezile amplasate pe terenurile în pantă de peste 3-6 % şi în zonele cu
precipitaţii abundente în a doua jumătate a verii şi toamna. Acest sistem s-a
impus datorită faptului că prezintă în mare măsură avantajele ogorului negru şi
în acelaşi timp prin întreruperea lucrărilor mecanice şi manuale de mobilizare a
solului începând cu a treia decadă a lunii iulie şi îmburuienarea naturală a
solului, elimină o bună parte din dezavantajele sistemului anterior. Astfel,
protejează solul împotriva eroziunii în perioada de vară-toamnă, asigură condiţii
mai bune pentru accesul tractoarelor şi maşinilor în livadă în perioadele cu
precipitaţii pentru transportul recoltei de fructe şi executarea tratamentelor
fitosanitare, şi aduce în sol o cantitate oarecare de substanţă organică prin
încorporarea masei vegetale. Pentru a nu spori rezerva de sămânţă de buruieni
din sol, acestea se cosesc în floare, lăsându-se pe sol ca mulci. Restul lucrărilor
solului sunt asemănătoare cu ale ogorului negru.
La acest sistem de întreţinere, creşterea pomilor cât şi producţiile medii
de fructe sunt în general egale sau mai mari decât cele realizate în cadrul
ogorului negru.
În cadrul celor două sisteme de întreţinere a solului, alegerea
agregatelor de lucru se face în funcţie de natura solului.
Pe solurile uşoare se va folosi cu precădere cultivatorul în alternanţă cu
grapa cu discuri. Pe solurile mijlocii şi grele se vor folosi în special maşinile care
protejează structura solului, cu precădere discurile sau plugul polibrăzdar.

413
 Pentru mobilizarea mai adâncă a solului, în funcţie de zona de
răspândire în adâncime a sistemului radicular, se recomandă, la 2-3 ani,
executarea în mod alternativ (un interval da, unul nu), a unei lucrări de
scarificare a solului.
În cazul solurilor argiloase sau argilo-lutoase se vor executa lucrări mai
adânci, în special cu ajutorul plugurilor şi a uneltelor de scarificare. Executarea
acestor lucrări creează condiţii pentru dezvoltare şi o bună aerisire în adâncime
a sistemului radicular. Totodată ele ocazionează introducerea în profunzime a
îngrăşămintelor fosfatice, potasice, greu mobile.
Aerisirea solurilor argiloase prin arătură şi scarificare are o importanţă
deosebită pentru menţinerea unei activităţi microbiene normale.
Ogorul negru combinat cu erbicide. Pentru reducerea numărului de
lucrări mecanizate şi manuale, se practică tot mai mult ogorul negru combinat
cu erbicidarea. Aceasta prezintă două variante:
terenul lucrat toamna se erbicidează fie imediat, fie în primăvară pe
întreaga suprafaţă, iar în timpul perioadei de vegetaţie se aplică 1-2 lucrări
mecanice;
între rânduri se practică ogorul lucrat, iar pe rândul de pomi se
erbicidează.
Cel mai mult s-a generalizat varianta a doua, care constă din aplicarea
erbicidelor pe o bandă de 0,8-1,0 m de-a lungul rândurilor de pomi în cazul
gardurilor pomicole şi de 2-3 m in plantaţiile cu coroane globuloase. Prezintă
următoarele avantaje:
reduce consumul de forţă de muncă manuală;
reduce consumul de energie comparativ cu folosirea frezelor dezaxate
cu palpator, care deocamdată au un randament foarte scăzut;
prin folosirea unor doze reduse dar eficace, poate să contribuie la
scăderea costului de producţie pe tona de fructe.
Folosirea erbicidelor în pomicultură deşi este avantajoasă, necesită o
serie de precauţii legate în special de sensibilitatea foarte diferită a speciilor faţă
de variatele erbicide, fapt pentru care acestea vor fi aplicate numai după o
prealabilă documentare sau experimentare pe speciile şi portaltoii respectivi, în
condiţiile de sol date. În ţara noastră toate erbicidele produse de industria
naţională sau importate, sunt încercate în câmpurile experimentale ale
Institutului de pomicultură şi ale staţiunilor de cercetare şi dezvoltare pomicolă
amplasate în principalele bazine pomicole, caracteristice pentru zona deservită
şi numai în baza rezultatelor obţinute se autorizează spre folosire.
La alegerea erbicidului este de dorit ca proprietăţile specifice şi modul
de acţionare să asigure eficacitatea pentru cel puţin un ciclu de vegetaţie, să
aibă un spectru larg de acţiune pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate, anuale şi perene, şi să poată fi folosit la mai multe specii
pomicole fără să provoace vătămări pomilor sau pierderi de recoltă.
Erbicide utilizate în pomicultură. După modul de acţiune asupra
buruienilor erbicidele care se folosesc în livezi se împart în două grupe erbicide
de contact şi erbicide sistemice.
Erbicidele de contact acţionează în principiu numai asupra părţilor de
plantă care vin în contact cu erbicidul, neinfluenţând practic celelalte organe
ale plantei. Din această cauză erbicidele de contact trebuie administrate pe
buruieni în plină creştere, acoperind cu stropi foarte fini întreaga parte verde de
la suprafaţa solului. Efectul erbicidului asupra buruienilor tratate apare sub
forma unor arsuri, care în decurs de câteva zile produc uscarea totală a

414
buruienilor. Din această grupă, principalele erbicide folosite la noi în ţară sunt:
Reglone, Gramoxone, DNOC, Fusilade, Tiuran, Diquat, Paraquat ş.a.
Erbicidele sistemice sunt absorbite de plante fie prin organele aeriene
verzi, fie prin cele subterane, dereglează metabolismul plantelor şi le distruge.

Dintre erbicidele sistemice folosite la noi în ţară, rezultate mai bune s-

au obţinut cu: Caragard, Simazin (Gesatop, Hungazin DT), Saminol, Ustinex,
Dalapon, Roundup, Devrinol, Venzar, Betanal, Tenoran, Livezin, Prefix etc.
La folosirea erbicidelor sistemice în livezi, se va avea în vedere că
diferitele specii şi soiuri pomicole prezintă o rezistenţă diferită, care variază şi în
funcţie de vârsta plantaţiei. Folosirea unor doze necorespunzătoare în
perioadele când pomii sunt mai sensibili, pot să producă pagube grave.
Pomii mai tineri cu sistemul radicular mai la suprafaţă sunt mai
sensibili, fapt pentru care se recomandă folosirea erbicidelor sistemice
preemergente cu multă precauţie, până la anii 3-4 după plantare.
Principalele buruieni din plantaţiile de pomi. Aplicarea erbicidelor cât şi
perioada optimă de aplicare sunt în funcţie de compoziţia floristică a speciilor
dominante de buruieni, care de regulă diferă de la o livadă la alta, în primul
rând în funcţie de tipul de sol, de aprovizionarea cu apă şi de zona geografică.
De exemplu, dintre speciile perene mai cunoscute, pe solurile nisipoase se vor
găsi Cynodon dactylon şi Agropyrum repens în timp ce pe solurile mai argiloase
şi bogate în humus se vor găsi Convolvulus arvensis şi Cirsium arvense. Dintre
speciile anuale, pe soluri uşoare cele mai răspândite sunt: Stelaria media,
Lamium sp., Erigeron canadensis, care răsar toamna, iar dintre cele mai
răspândite buruieni cu răsărire de vară Digitaria sanguinalis, Setaria glauca,
Setaria viridis şi Portulaca oleraceea.
Pe solurile mai grele, lutoase şi luto-argiloase, bogate în azot, cele mai
răspândite specii sunt Amaranthus şi Chenopodium, dintre dicotiledonate, şi
Echinochloa crus-galli, dintre monocotiledonate. În afară de cele menţionate se
mai întâlnesc speciile Polygonum sp., Lepidium draba, Capsella bursa-pastoris,
Holosteum umbelatum, Veronica, sp., Eragrostis mifizor, Digitaria sp. etc. 0 mare
parte dintre buruieni sunt distruse prin lucrările solului, pentru altele în
schimb, tot prin aceste lucrări se creează condiţii favorabile de răsărire în toată
perioada de vară. În combaterea buruienilor o deosebită importanţă se va
acorda distrugerii lor fie prin mijloacele mecanice, fie chimice înainte de
formarea seminţelor.
Folosirea exclusivă a erbicidelor duce la înmulţirea speciilor perene de
buruieni mai rezistente la erbicide (Agropyrum repens, Cynodon dactylon şi
Convolvulus arvensis). De asemenea, erbicidele selective contribuie în mare
măsură la schimbarea compoziţiei floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt
distruse foarte repede, lăsând loc liber celor rezistente. Astfel, prin folosirea
erbicidelor triazinice se creează condiţii pentru înmulţirea unor buruieni perene
cum sunt: Convolvulus arvensis, Agropyrum repens, Cirsium arvense etc.
În combaterea buruienilor o atenţie deosebită se va acorda şi distrugerii
acestora de pe drumuri, de pe zone de întoarcere şi canale, înaintea formării
seminţelor în special a acelora la care diseminarea are loc cu ajutorul vântului.
Perioada optima de aplicare a erbicidelor se stabileşte în funcţie de
stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni care ocupă cea mai mare
suprafaţă. Pentru determinarea lor în cursul unui an se prelevează din livadă de
trei ori probe de buruieni, prima în luna mai, a doua la sfârşitul lunii iunie, sau
începutul lunii iulie şi în septembrie.

415
 În general, erbicidele în livezi se aplică preemergent toamna sau
primăvara devreme, pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent
în stadiul de vegetaţie, acestea fiind absorbite de plante prin frunze.
Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune
rezultate obţinându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălţime.
Generalizarea utilizării erbicidelor se impune şi datorită faptului că
epoca de maturare a fructelor în majoritatea zonelor de cultură coincide cu un
regim pluviometric mai bogat, care favorizează îmburuienarea culturilor, iar
lucrările de prăşit nu se pot executa.
Înierbarea. Constă în menţinerea terenului din plantaţie cu ierburi
perene. Acest sistem se recomandă în livezile amplasate pe terenuri în pantă în
zonele cu precipitaţii suficiente (700-800 mm anual) şi în plantaţiile irigate.
Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de la plantare şi
poate să fie totală sau parţială. În cazul înierbării parţiale, o parte din suprafaţa
de teren din jurul trunchiului se menţine sub formă de ogor negru prin lucrări
manuale şi prin erbicidare. În cazul plantaţiilor intensive şi superintensive,
lăţimea benzii înierbate va fi de maximum 2,5-3,0 m, iar cea lucrată sub
proiecţia coroanei de 0,8-1,5 m.
Înierbarea poate fi permanentă sau provizorie, când după un număr
oarecare de ani se ară şi se menţine câţiva ani ca ogor negru, după care se
înierbează din nou. Desţelenirea în acest din urmă caz nu trebuie să se facă pe
toată suprafaţa deodată, ci prin alternarea intervalelor înierbate cu cele lucrate.
Înierbarea poate să fie şi naturală, dar aceasta se recomandă numai în zonele
cu precipitaţii abundente unde se formează o structură floristică
corespunzătoare (Poa anua, Trifolium repens etc.).
În cazul înierbării artificiale, speciile de ierburi trebuie să răspundă la
următoarele cerinţe:
să aibă o înrădăcinare superficială (pentru a nu concura rădăcinile
culturii de bază);
să reziste bine atât la secetă, cât şi la umiditate, la umbră, la cosirea
repetată, cât şi la călcare;
printr-o înfrăţire rapidă, să formeze un covor de iarbă cât mai uniform
şi compact;
să nu fie prea pretenţioase faţă de condiţiile de climă şi sol şi să fie
rezistente la îngheţ.
La aceste cerinţe corespund în cea mai mare măsură speciile : Lolium
perene, Lolium multiflorum, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Phleum pratense,
Festuca rubra, Trifolium repens etc.
În anii ploioşi, solul lucrat ca ogor negru prezintă o stare de
aprovizionare cu apă ridicată cu 23-28 % pe orizontul de 0-20 cm, fapt ce
dovedeşte rolul de tampon al covorului înierbat. În anii secetoşi, covorul
înierbat a influenţat, atât cantitativ, cât şi calitativ, producţia de mere, fructele
obţinute în variantele înierbate având calibrul mult mai mic, dar un colorit mai
puternic.
Cercetările multiple efectuate la noi şi pe plan mondial, arată că
înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi, prezintă o serie de avantaje şi
dezavantaje. Printre avantaje se menţionează:
opreşte eroziunea de suprafaţă;
îmbunătăţeşte structura solului;
reduce umiditatea din sol în zonele cu exces de umiditate;

416
 facilitează deplasarea maşinilor, dând posibilitatea aplicării la timp a
tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei în perioadele ploioase ale
anului;
contribuie la reducerea consumului de carburanţi şi a forţei de
muncă;
are o acţiune favorabilă asupra nutriţiei cu fosfor, potasiu şi
microelemente;
reduce necesarul de îngrăşăminte organice şi chimice;
contribuie la menţinerea şi îmbogăţirea rezervei de humus din sol;
contribuie la o mai bună colorare a fructelor şi la mărirea capacităţii de
păstrare.
Dintre dezavantajele înierbării se menţionează:
în perioadele secetoase pe terenurile neirigate poate să apară
concurenţa pentru apă şi elemente fertilizante dintre pomi şi culturile de
ierburi;
în primii ani de aplicare, creşte consumul de azot la unitatea de
suprafaţă şi tona de fructe;
iarba accentuează riscurile de îngheţ şi de înmulţire a rozătoarelor şi a
insectelor dăunătoare. Pentru amplificarea avantajelor acestui sistem de
întreţinere şi diminuarea dezavantajelor se impune aplicarea unor doze
suplimentare de azot, cosirea repetată şi folosirea ca mulci a materiei organice
rezultate.
În cazul livezilor intensive se va efectua cosirea repetată de 4-6 ori
mecanic, ori de câte ori înălţimea ierburilor va depăşi 15-25 cm.
Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde. Constau în
întreţinerea terenului din livadă prin cultivarea unor plante folosite ulterior ca
îngrăşământ verde. Cultura ocupă terenul doar câteva luni, în restul timpului
solul se menţine ca ogor negru. Specia cultivată trebuie să crească repede, să
produsă o masă cât mai bogată de materie organică, să nu concureze pomii
pentru apă şi substanţe nutritive. Sămânţa să fie ieftină şi uşor de procurat. De
asemenea, pentru a putea aplica tratamentele fitosanitare, plantele trebuie să
reziste la călcarea produsă de roţile maşinilor şi tractoarelor.
Culturile folosite ca îngrăşământ verde se recomandă în special în
livezile intensive în primii ani după plantare, amplasate pe terenuri în pantă
sau slab fertile, pe cele nisipoase unde contribuie şi la combaterea eroziunii
deflaţionale cauzată de vânturi până la încheierea gardurilor pomicole.
Avantajele culturilor de acoperire pentru îngrăşământ verde sunt reduc
eroziunea solului, îmbogăţesc solul în materie organică, în macro şi
microelemente uşor asimilabile, îmbunătăţesc structura solului şi favorizează
înmulţirea microorganismelor, reduc oscilaţiile diurne ale temperaturii solurilor
nisipoase şi facilitează migrarea în adâncime a fosforului şi potasiului.
Printre dezavantaje se numără: creşterea costului de producţie faţă de
ogorul negru prin valoarea seminţelor şi a lucrărilor de semănat, concurenţa
pentru substanţe nutritive şi apă apare ca urmare a creşterii evapotranspiraţiei,
prin creşterea gradului de acoperire a solului de către vegetaţie. Datorită acestui
fapt culturile de îngrăşăminte verzi se vor folosi numai în acele bazine pomicole
ale ţării şi în acele perioade ale anului când rezerva de apă din sol plus
precipitaţiile sunt mai mari decât cantitatea de apă necesară evapotranspiraţiei
potenţiale calculată pentru pomi, plus culturile acoperitoare.
Culturile de primăvară se seamănă primăvara cât mai timpuriu şi se
încorporează în sol vara, cele de vară se seamănă la începutul verii şi se
încorporează în sol toamna, iar cele de toamnă se seamănă la începutul

417
toamnei şi se încorporează în sol în primăvara anului următor. Aportul de
humus fiind în funcţie de stadiul de lignificare al plantelor, se recomandă ca
încorporarea să aibă loc când plantele au depăşit faza de deplină înflorire, iar
tulpinile au ajuns la faza de lignificare.
Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngrăşământ verde sunt cele
de toamnă-primăvară sau de vară, deoarece ele cresc şi se dezvoltă în
perioadele în care pomii au cerinţe mai mici pentru apă şi substanţe nutritive.
Ca specii pentru culturile de primăvară se recomandă : seradela,
sulfina şi rapiţa; pentru culturile de vară - lupinul alb, lupinul galben, facelia,
seradela, soia, fasoliţa şi floarea-soarelui; pentru culturile de toamnă - secara,
măzărichea păroasă şi rapiţa.
Pentru a evita concurenţa dintre plante şi pomi, culturile acoperitoare
se seamănă pe intervalele dintre rândurile de pomi, lăsând o bandă
neînsămânţată de 1,5-2 m de-a lungul rândurilor, bandă ce se menţine sub
formă de ogor negru.
Fiecărei plante de cultură acoperitoare i se aplică o tehnologie specifică.
Pentru a obţine o masă vegetală cât mai mare se urmăreşte asigurarea unei
desimi optime de semănat şi o fertilizare masivă cu azot odată cu însămânţarea.
Încorporarea plantelor în sol se realizează cu ajutorul grapei cu discuri
şi cu plugul. Cea mai bună încorporare se realizează prin fracţionarea
tulpinilor, printr-o lucrare prealabilă de discuit urmată de arătură. Odată cu
încorporarea lor se recomandă aplicarea unor doze de 40-60 kg azot substanţă
activă la hectar, pentru a compensa azotul folosit de microorganisme la
descompunerea masei vegetale încorporate în sol.
De regulă culturile de vară se încorporează odată cu arătura de toamnă,
exceptând nisipurile mobile unde pot fi menţinute până în primăvară; cele de
toamnă se vor încorpora cel mai târziu la începutul creşterii lăstarilor, în
plantaţiile pe rod şi în faza de lignificare în plantaţiile tinere. Îngrăşămintele
verzi de primăvară se recomandă numai în plantaţiile neintrate pe rod şi se
încorporează în faza de lignificare.
Culturi intercalate cu plante agroalimentare. Acest sistem constă în
cultivarea printre rândurile de pomi, în primii ani după plantare, a unor plante
agroalimentare anuale sau perene, de la care se urmăreşte obţinerea unor
producţii suplimentare.
0 deosebită atenţie trebuie acordată alegerii plantelor de cultură în aşa
fel încât consumul lor maxim de apă şi substanţe nutritive să nu coincidă cu
perioadele de consum maxim ale pomilor. De asemenea, să nu stânjenească
aplicarea la timp şi în bune condiţiuni a lucrărilor de întreţinere şi a
tratamentelor fitosanitare.
Producţia culturilor intercalate nu trebuie să fie depreciată sau
compromisă prin lucrările efectuate pentru întreţinerea culturii de bază.
Avantajele culturilor intercalate pot fi multiple când se fac cu
discernământ:
Plantele agroalimentare contribuie la o mai eficientă valorificare a
terenului în perioada neproductivă a pomilor aducând venituri suplimentare
până la intrarea pe rod a acestora.
Prin unele culturi intercalate şi în special al acelora care ocupă terenul
în perioada toamnă-primăvară se reduce eroziunea solului.
Pomii pot să beneficieze de pe urma lucrărilor şi a îngrăşămintelor
aplicate culturilor intercalate mai ales în cazul acelora care lasă pe câmp
cantităţi mari de resturi vegetale.
Contribuie la reducerea umidităţii din sol în perioadele de exces.

418
 Pe lângă avantaje sunt însă şi o serie de dezavantaje:
Pot stânjeni aplicarea la timp şi în bune condiţii a combaterii bolilor şi
dăunătorilor.
Necesită un volum suplimentar de forţă de muncă manuală, de multe
ori în aceeaşi perioadă în care aceasta este necesară şi pentru aplicarea
lucrărilor la cultura de bază.
Reduc sau împiedică executarea mecanizată a unor lucrări de
întreţinere.
Culturile intercalate concurează pomii pentru apă şi substanţe
nutritive, când speciile sunt alese necorespunzător.
Cele mai recomandate pentru culturile agroalimentare intercalate sunt
plantele prăşitoare de talie mică la care nu se consumă părţile ce pot fi infestate
prin tratamente, anume: leguminoasele pentru boabe (fasolea, mazărea şi soia),
acestea având şi avantajul că îmbogăţesc solul în azot şi lasă o mare cantitate
de materie organică prin rădăcini, tulpini şi frunze; rădăcinoasele (sfecla roşie,
morcovul, morcovul furajer, sfecla de nutreţ şi cartofii timpurii); ceapa şi
usturoiul pentru consum de iarnă, guliile, varza, pepenii galbeni şi verzi.
Pe solurile foarte fertile şi irigate, în plantaţiile tinere se pot face culturi
de căpşuni timp de 2-3 ani.
Cerinţele maxime faţă de apă ale culturilor menţionate sunt primăvara
devreme când în majoritatea bazinelor pomicole din ţara noastră există de
regulă umiditate în exces sau în a doua jumătate a verii când nevoile de apă ale
pomilor sunt mai scăzute.
Nu se vor folosi cerealele prăşitoare deoarece acestea au o înrădăcinare
profundă, iar consumul maxim de apă şi azot coincid cu perioada creşterii
intense a lăstarilor, când şi pomii au cerinţe maxime.
0 bună reuşită a culturilor intercalate se obţine în zonele cu precipitaţii
abundente sau în plantaţiile irigate amplasate pe soluri cu o fertilitate naturală
ridicată. Îngrăşămintele aplicate trebuie să însumeze atât consumul culturii de
bază, cât şi a culturii intercalate. Mai trebuie reţinut că, dacă la culturile
intercalate nu li se aplică o tehnologie adecvată, producţia suplimentară
obţinută printre rândurile de pomi poate avea costul producţiei mai mare decât
în cadrul produselor obţinute în cultura pură. De asemenea, practicarea
culturilor intercalate în plantaţiile pe rod influenţează negativ creşterea şi
productivitatea pomilor indiferent de tehnologia aplicată. Ca urmare aceste
culturi se recomandă numai pentru perioada de tinereţe a plantaţiilor şi pe
suprafaţa care nu ajunge în zona maximă de răspândire a rădăcinilor la pomi,
adică se va menţine liberă o bandă de minimum 1,5-2 m pe rândurile de pomi.
Mulcirea solului. Acest sistem include toate practicile prin care solul
din plantaţie se menţine acoperit cu diferite materiale. Acestea se deosebesc
între ele prin natura materialului şi modul de obţinere a acestuia. Mulcitul
poate fi natural, obţinut pe terenul din plantaţii sau pe alte terenuri, cât şi
artificial.
Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie,
coceni, frunze, rumeguş, fânul de proastă calitate) care, fie întregi, fie tocate,
vor acoperi terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite
pătrunderea în sol a apei, aerului şi căldurii dar împiedică pierderea apei,
pătrunderea luminii şi creşterea buruienilor.
Ca mulci artificial se foloseşte folia neagră de polietilenă, sau cea albă.
Practica mulcirii s-a generalizat în livezile tinere, pe rândurile de
pomi pe o lăţime de 1,5-2 m, în special în plantaţiile intensive şi superintensive
amplasate pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase

419
precum şi în culturile de căpşuni.
Avantajele mulcirii solului se pot rezuma la următoarele:
contribuie la formarea şi menţinerea unui sol structural, iar prin
aceasta influenţează buna gospodărire a apei, a aerului şi substanţelor nutritive
din sol;
reduce oscilaţiile de temperatură sub mulci, solul fiind cu 3-6 0C mai
rece vara, iar iarna cu 2-3 0C mai cald decât pe solul neacoperit;
prin putrezire, mulciul contribuie la îmbogăţirea solului în materie
organică şi în elemente nutritive;
împiedică eroziunea solului;
împiedică îmburuienarea solului;
mulcirea cu folie de polietilenă sau paie în culturile de căpşuni asigură
obţinerea unor fructe curate şi cu o valoare comercială ridicată; folia de
polietilenă folosită ca mulci durează 2-3 ani, fapt ce permite generalizarea în
condiţii avantajoase în plantaţiile de căpşuni;
mulcirea cu rumeguş şi cu turbă acidă în cazul culturilor de afin ajută
la acidifierea solului.
Printre dezavantajele mulcirii solului trebuie menţionate:
costul ridicat al materialului în cazul mulcirii cu folie de polietilenă şi al
manoperei în cazul paielor sau altor resturi vegetale;
materialele folosite pentru mulcire măresc suprafaţa de iradiere, fapt
care în cazul îngheţurilor târzii de primăvară intensifică pagubele produse la
căpşuni;
printre materialele folosite ca mulci se creează condiţii bune pentru
înmulţirea rozătoarelor şi insectelor ;
mulcirea terenului de pe rândurile de pomi cu folii de polietilenă
îngreunează sau împiedică aplicarea anuală sau fazială a unor doze
suplimentare de azot, fapt pentru care se recomandă ca înainte de aplicarea
foliei de polietilenă, solul să fie bine lucrat şi fertilizat cu doze masive de gunoi
de grajd şi NPK.
Mulcirea solului în plantaţiile tinere cu gunoi de grajd şi turbă a mărit
procentul de prindere la plantare cu 20-30 %, creşterile în primii 3 ani au sporit
cu 15-20 % şi s-a favorizat formarea unui sistem radicular foarte bogat.

7.8. Fertilizarea în pomicultură

Asigurarea şi menţinerea unei stări corespunzătoare de aprovizionare în
sol cu elemente nutritive uşor asimilabile prin fertilizare, face parte integrantă
din verigile de bază ale tehnologiilor aplicate.
Prin îngrăşarea sistematică a plantaţiilor, se obţine pe lângă producţii
mari şi sigure an de an, şi o creştere a fertilităţii naturale a solului, sau cel
puţin menţinerea la starea iniţială.
Chiar şi în cazul unor plantaţii situate în condiţii ecologice identice,
fertilizarea nu poate să fie aceeaşi, ea diferind în funcţie de sol, specie, soi,
portaltoi, vârstă, desime, sistem de cultură etc., de unde rezultă că nu se pot
recomanda reţete universal valabile ci în fiecare plantaţie fertilizarea se va face
în funcţie de particularităţile acestora.
Se ştie astăzi că nu numai insuficienţa sau aprovizionarea unilaterală a
unuia sau a altuia dintre elementele nutritive ci şi excesul acestora poate avea
efecte negative pronunţate asupra creşterii şi fructificării pomilor. Fenomenul
menţionat poate avea loc nu numai în cazul elementelor nutritive

420
consumate de plante în cantităţi mari aşa cum sunt azotul, fosforul, potasiul
dar şi în cazul microelementelor.
Intensivizarea producţiei pomicole printr-o fertilizare raţională are în
ţara noastră o importanţă deosebită şi datorită faptului că majoritatea livezilor
sunt amplasate pe soluri cu o fertilitate naturală scăzută sau mijlocie, spre
deosebire de alte ţări cu pomicultură avansată, unde plantaţiile pomicole sunt
amplasate pe soluri cu proprietăţi fizico-chimice şi biologice favorabile.
Pentru aplicarea corectă a îngrăşămintelor trebuie cunoscute pe de o
parte însuşirile solului, iar pe de altă parte cerinţele specifice ale culturilor în
elemente nutritive, rolul fiecăruia în viaţa plantelor, specificul interacţiunii
fiecărui element la nivelul sol-plantă. În funcţie de cunoaşterea acestor
interacţiuni complexe şi de rolul fiecărui element in parte, în baza analizelor
sol-plantă se aleg formele, dozele şi epocile de incorporare a îngrăşămintelor.

7.8.1. Elementele nutritive şi interacţiunea dintre ele

Fixarea pomilor în acelaşi loc pe o perioadă de mai mulţi ani, impune ca

pomicultorul să creeze în mod artificial condiţii care să asigure cerinţele la
nivelul capacităţii de producţie potenţială. Pomii şi arbuştii fructiferi preiau din
sol un număr mare de elemente minerale din care circa 15 sunt indispensabile.

Dintre acestea, cele necesare în cantităţi relativ ridicate, denumite

elemente majore sau macroelemente sunt în număr de 6: azot (N), fosfor (P),
potasiu (K), calciu (Ca), magneziu (Mg) şi sulf (S).
Elementele necesare în cantităţi relativ reduce (de mg/kg sau pom),
denumite oligoelemente sau microelemente sunt în număr de 6: fier (Fe), zinc
(Zn), bor (B), cupru (Cu), mangan (Mn) şi molibden (Mo).
Deşi în unele plante se acumulează cantităţi destul de mari de clor (CI)
şi sodiu (Na), datorită faptului că prezenta lor este mai dăunătoare decit
necesară, nu se numără printre microelementele necesare.
Elementele de nutriţie menţionate sunt utilizate cu eficienţă maximă în
creşterea şi dezvoltarea pomilor numai în cazul în care se află într-un raport
optim în sol şi plantă. Prezenţa în cantităţi prea mari sau absenţa oricăruia
dintre ele, duce la dezechilibru fiziologic, chiar dacă efectul negativ nu se
exteriorizează imediat, datorită faptului că pomii pot să compenseze un timp
limitat excesul sau lipsa acestora.
Pomii sunt capabili să stocheze elemente nutritive în ţesuturile
lignificate putând supravieţui o anumită perioadă pe seama acestor depozite. De
exemplu, s-a constatat că la măr din 100 kg azot asimilabil, 35 kg participă la
formarea frunzelor şi 55 kg pot fi regăsite în trunchi, ramuri, rădăcini.
Între elementele nutritive există o strânsă interdependentă reflectată în
metabolismul general al plantei. Interacţiunile pot avea loc între elementele
majore, între acestea şi microelemente sau numai între microelemente. Prezenţa
în cantităţi mari a diferiţilor ioni minerali poate duce la fenomene de
antagonism, respectiv la micşorarea sau amplificarea absorbţiei altor elemente
nutritive. Apariţia antagonismului dintre ionii din sol ridică probleme deosebit
de dificile de rezolvat. Dintre acestea sunt de menţionat cele dintre N-Ca; K-Mg;
K-Ca; P-Zn; N-B; Ca-Fe; Ca-Zn; Fe-Mn.
Pe lângă interacţiunile de tipul antagonic se manifestă şi cele de tipul
sinergic, adică de intensificare a acţiunii pozitive sau toxice a unui element
datorită prezenţei altui element. Efectul total pozitiv sau negativ depăşeşte
suma efectelor pe care le produc elementele luate separat. Interacţiunea dintre

421
elementele aflate în soluţia solului mai pot avea şi un caracter de însumare al
efectului pozitiv al fiecărui element, iar efectul final este egal cu totalul rezultat
din acţiunea fiecărui element în parte.
Nutriţia minerală a plantei este condiţionată de complexul adsorbant
din sol, ionii schimbabili acţionând unii asupra altora. Excesul unui ion poate fi
vătămător şi poate îngreuna absorbţia unui alt ion de către plantă chiar dacă
acesta din urmă se află în cantităţi suficiente. Ca urmare a acestui fapt, ritmul
şi caracterul dezvoltării plantelor depinde în afară de particularităţile lor
biologice şi de prezenţa ionilor necesari şi în special de raportul concentraţiei
lor. Printre proprietăţile importante ale elementelor nutritive se numără
capacitatea de transport şi de utilizare a acestora. Din acest punct de vedere
azotul, fosforul, potasiul, magneziul şi sulful sunt uşor mobilizabile şi
reutilizabile. Calciul şi fierul se mobilizează foarte greu dintr-un organ al plantei
în altul.
Lipsa elementelor din sol şi în consecinţă deficienţa lor în plantă, se
manifestă prima data pe frunzele situate la baza lăstarilor, în timp ce lipsa celor
greu mobilizabile se manifestă în primul rând în apropierea vârfurilor de
creştere. Acest fapt prezintă importanţă la stabilirea carenţei diferitelor
elemente nutritive, în baza simptomelor apărute pe diferite organe ale plantelor.

7.8.2. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia

pomilor şi arbuştilor fructiferi

Azotul (N). Este unul dintre constituenţii cei mai importanţi ai celulei
vegetale. Este prezent în proteine enzime, nucleotide, fosfatide şi clorofilă.
Azotul stă la baza formării unui frunziş bogat cu un conţinut bogat de clorofilă.
Este unul din principalii agenţi ai creşterii plantelor.
Carenţele de azot se soldează cu o stare generală depresivă a pomilor,
creşterea lăstarilor este slabă. Frunzele care suferă din cauza lipsei de azot
prezintă simptome specifice de înroşire a peţiolului şi a nervurilor. În livezile în
care se simte lipsa azotului are loc o slabă legare a fructelor şi o cădere
fiziologică foarte puternică. Fructele pomilor, insuficient alimentaţi cu azot
rămân mici, adesea ele se maturizează prea devreme şi sunt puternic colorate.
Faţă de carenţa de azot sunt deosebit de sensibili: piersicul, vişinul,
nucul, zmeurul şi coacăzul negru, dar de multe ori şi mărul.
Influenţa azotului asupra fructificării este bine cunoscută. Se ştie că
mecanismul care determină formarea mugurilor de rod este în strânsă relaţie cu
valoarea raportului între glucide/azot (C/N). Variaţia raportului glucide/azot, a
cărui valoare se micşorează când azotul creşte şi toţi ceilalţi factori sunt
menţinuţi la nivelul optim, arată că există un optim în aplicarea azotului, adică
un optim al raportului glucide/azot.
0 aprovizionare bogată cu azot necorelată cu o sinteză proporţională a
glucidelor, duce la scăderea numărului de muguri de rod. O aprovizionare
sporită cu azot în vederea unor producţii mai mari trebuie însoţită de măsuri
care să favorizeze sinteza glucidelor printre care se menţionează: evitarea
tăierilor în verde, rărirea coroanei prin tăieri de iarnă pentru a înlesni o mai
bună pătrundere a luminii, alegerea corectă a distanţelor de plantare pentru a
lumina la maximum părţile laterale ale pomilor, evitarea reducerii suprafeţei
foliare de către boli şi dăunători.
In general, se consideră că pomii bine hrăniţi rezistă mai bine la boli şi
dăunători, cu toate acestea în multe livezi din ţară fertilizate unilateral cu azot,

422
sau în exces, s-a constatat o creştere a atacurilor de păianjeni roşii, precum şi o
mai mare sensibilitate la rapăn. Pasc I. şi Lefter G. (1973) arată că
îngrăşămintele cu azot aplicate în livezi cu mai mult de 2 % humus în stratul de
sol de la 0-80 cm şi cu un conţinut de azot în frunze mai mare de 2,3-2,6 %, au
produs efecte negative care s-au manifestat printr-o sporire a sensibilităţii la
rapăn, prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, obţinerea de
fructe slab colorate şi cu durata de păstrare redusă.
Azotul în exces duce la sensibilizarea pomilor la temperaturile scăzute
mai ales când şi umiditatea este mare.
În ce priveşte comportarea diferitelor specii, sâmburoasele se arată mai
puţin sensibile la excesul de azot decât sămânţoasele.
Din cele prezentate rezultă că azotul este un element cu rol major în
creşterea şi fructificarea pomilor, de neînlocuit, dar că dozele mari necorelate cu
alţi factori, ca de pildă capacitatea de sinteză, prezenţa echilibrată şi a altor
elemente minerale, climatul etc., pot duce la aspecte care afectează negativ
fructificarea. Important de reţinut este că eventuala influenţă nedorită a
excesului de azot se poate manifesta chiar la doze normale dacă alte elemente
(potasiu, fosfor, calciul, zincul, borul) sunt deficitare.
Nutriţia cu azot. Azotul din sol este absorbit mai ales sub formă
minerală, în special nitrică (NO 3); absorbţia amoniacală (NH4) este de asemenea
posibilă însă mai limitată. Forma organică este fără importanţă din punct de
vedere al nutriţiei cu azot, cu excepţia absorbţiei de uree prin frunze.
Azotul nitric este transformat în rădăcinile pomului în forme organice
simple care, prin intermediul sevei, este repartizat în diferitele organe ale
plantei, înregistrând la nivelul acestora variaţii sezoniere.
La măr de exemplu la începutul primăverii azotul stocat în anul
precedent în ţesuturile lignificate (trunchi, şarpante, ramuri, rădăcini) este
deplasat către muguri, frunze şi flori. În plin sezon sensul transferului este de
la frunzele bătrâne către frunzele tinere, iar pe măsura avansării în perioada de
vegetaţie se înregistrează tot mai intens şi un transfer din frunze către ramuri,
fapt ce duce spre sfârşitul sezonului la scăderea treptată a conţinutului în azot
al frunzelor. Toamna se înregistrează un transfer al azotului din frunze către
organele permanente ale pomilor. Azotul din sol se găseşte în cea mai mare
parte (aproximativ 98 %) în stare organică sub diferite forme. Azotul mineral
este prezent mai ales prin azotul nitric şi azotul amoniacal, prima formă
predominând în general, mai ales în solurile care prezintă bune proprietăţi
fizico-chimice în ceea ce priveşte structura, textura, aerisirea şi reacţia solului.
Azotul nitric nu este reţinut prin capacitatea adsorbantă a solului,
acesta fiind foarte mobil în sol. Azotul amoniacal, sau amoniul care este un
cation, este reţinut prin complexul adsorbant sub forma schimbabilă ca şi
ceilalţi cationi şi poate să pătrundă în interiorul reţelei cristaline de argilă.
Substanţele cu azot ale solului sunt supuse unor transformări permanente sub
influenţa activităţii microbiene. Materia organică de origine vegetală din sol se
transformă destul de repede în humus stabil, iar humusul se descompune în
continuare formându-se în final gaz carbonic, amoniac, nitriţi şi nitraţi. Aceste
transformări sunt cunoscute sub denumirea de mineralizare.
În solurile mai mult sau mai puţin susceptibile de a fi tasate (umede),
mineralizarea se declanşează destul de devreme şi se intensifică până în vară,
rămânând însă mai puţin intensă decât în cazul solurilor cu o structură bună,
lutoasă. În aceste soluri, azotul amoniacal este prezent întotdeauna în cantităţi
importante mai ales în cazul în care solul este uşor acid şi umed.

423
 În solurile nisipoase, mineralizarea este adeseori limitată de lipsa
materiei organice. Azotul amoniacal în aceste soluri se transformă foarte rapid
în azot nitric, iar cantitatea de azot susceptibil de a fi spălat sporeşte şi odată
cu aceasta creşte şi nivelul pierderilor. Mineralizarea începe foarte devreme în
primăvară în livezile irigate sau cele amplasate în zone cu precipitaţii
abundente. Ea poate fi foarte intensă, reducând considerabil conţinutul solului,
adesea destul de scăzut, în materie organică. În acelaşi timp s-a constatat că
seceta prelungită se soldează cu oprirea procesului de mineralizare.
Aprovizionarea cu azot a rădăcinilor depinde de rezerva de azot mineral
în diferite orizonturi şi de mişcarea azotului mineral în sol.
Aptitudinea solului de a furniza azotul mineral depinde de cât de mare
este rezerva în azot organic şi uşurinţa de a fi mineralizat. Un sol cu 2 % humus
asigură aproximativ 120 kg/ha azot pe an, însă, pentru anumite soluri slab
aerate, acide şi reci, procentul mineralizării poate să scadă la jumătate şi ca
urmare şi cantităţile de azot mineral furnizate scad. Acumularea azotului
mineral în cantităţi mari în orizonturile superficiale, aerate, face ca sistemul
radicular al pomilor si arbuştilor fructiferi să se dezvolte puternic în aceste
orizonturi. Azotul antrenat prin apele de infiltraţie este captat de rădăcinile
situate mai în adâncime.
Mişcarea azotului. Spre deosebire de formele organice şi amoniacale
fixate de complexul argilo-humic al solului, azotul nitric şi nitraţii sunt foarte
uşor solubili şi susceptibili de a urma deplasarea curenţilor de apă în orice
sens. Ori, tocmai sub această formă nitrică poate fi absorbit azotul de către
rădăcini. Astfel de condiţii, obligă cultivatorul de a şti la ce nivel se află nitraţii,
dacă eventual mai sunt la dispoziţia plantei. Aceste date sunt deosebit de
importante mai ales la sfârşitul iernii, după ce precipitaţiile din timpul toamnei
şi anotimpului rece au antrenat cantităţi mari de nitraţi în profunzime.
Nitraţii care se găsesc la suprafaţă pătrund în sol pe măsură ce se
înfiltrează apele de ploaie sau cele din irigaţii. Viteza de coborâre depinde în
principal de cantitatea de apă infiltrată şi de natura solului. Când precipitaţiile
sunt deosebit de abundente, uneori este necesară o fertilizare suplimentară cu
azot.
Nu trebuie uitat faptul că azotul amoniacal nu este mobil decât după
nitrificare şi că aceasta nu este foarte activă în sol în perioadele reci şi iarna.
Fosforul (P) intră în constituţia unui număr mare de compuşi organici
(nueleoproteine, fosfoproteine, lecitine, fitine) şi participă la diverse reacţii
biochimice (respectiv metabolismul glucidelor şi transportul de energie în
procesul de respiraţie şi asimilaţie clorofiliană). El este folosit în special în
organele în curs de diferenţiere şi formare. Mugurii în curs de diferenţiere au
nevoie de o aprovizionare ritmică cu fosfor. 0 bună aprovizionare cu fosfor
contribuie la formarea şi dezvoltarea unui sistem radicular bogat. În plantă
fosforul rămâne în permanenţă mobil sau uşor de mobilizat. În momentul în
care unele organe încep să îmbătrânească fosforul migrează către alte organe
mai tinere. În cazul unei aprovizionări cu azot în exces se resimte lipsa
fosforului în ţesuturile în plină dezvoltare a pomilor, datorită antagonismului
dintre azot şi fosfor. Aprovizionarea excesivă cu azot, în condiţiile unei slabe
aprovizionări cu fosfor poate duce la o slabă diferenţiere a mugurilor florali.
Pomii fructiferi absorb fosforul cu cea mai mare intensitate în perioada
de primăvară, începutul verii cât şi în perioada de toamnă când îl
înmagazinează în diferitele organe sub formă de rezerve. Dacă depunerea
fosforului sub formă de rezerve este împiedicată, ţesuturile vii devin sensibile.
În general, insuficienţa fosforului încetineşte creşterea ramurilor şi a

424
rădăcinilor. La speciile sămânţoase se constată o alungire a lăstarilor, lemnul
devine anormal de roşiatic, iar frunzele, după ce au fost de un verde închis ca şi
atunci când alimentarea cu azot este abundentă, devin pale sau şterse, iau
culori asemănătoare cu rugina sau purpura, mai vizibile la început la peţioluri
şi nervuri, şi rămân mici.
Unghiurile peţiolurilor formate cu ramurile sunt mai ascuţite decât cele
normale. De asemenea, s-a semnalat prezenţa la marginile frunzelor, a unor
mici pete necrotice în formă de semicercuri care se întind, putând ocupa
întreaga frunză. În cazuri grave are loc o desfrunzire prematură care începe de
la baza lăstarilor anuali. La piersic simptomele sunt analoage.
Excesul de fosfor, în practică, se întâlneşte rar datorită faptului că
fosforul din sol sau cel care s-a administrat prin fertilizare, se găseşte în cea
mai mare parte sub formă greu solubilă. Pe terenurile excesiv de aprovizionate
cu fosfor se manifestă anumite carente în special în microelemente, zinc şi
cupru. Fertilizările exagerate cu îngrăşăminte fosfatice riscă de asemenea să
micşoreze absorbţia azotului, mai ales în cazul în care aprovizionarea cu acest
element este slabă.
Cea mai bună absorbţie a fosforului se realizează pe solurile cu reacţie
apropiată de neutră. Pe măsura creşterii concentraţiei ionilor de hidrogen,
absorbţia fosforului devine din ce în ce mai grea datorită faptului că fosforul se
transformă în fosfaţi de aluminiu şi fier, greu solubili. Pe solurile cu reacţie
alcalină cu un conţinut ridicat în calciu se transformă în fosfaţi de calciu de
asemenea greu solubili.
Fosforul din sol se găseşte atât sub formă inutilizabilă de către plante
cât şi în forme asimilabile.
Fosforul inutilizabil este reprezentat printr-o serie de fosfaţi: apatite,
fosfaţi calcici etc., care intră în componenta particulelor fine de rocă (nisip sau
lut).
Fosforul utilizabil reprezintă 5-15 % din fosforul total şi poate participa
la nutriţia minerală a pomilor (ionii de fosfor liberi). Fosforul uşor extractibil
este constituit pe de o parte din anhidrida fosforică (P 20) existentă în soluţia
solului şi pe de altă parte din P 205; adsorbit de suprafaţa complexului
adsorbant al solului. Ionii de fosfor adsorbiţi de coloizii argiloşi şi de calcar, în
echilibru cu soluţia solului, reprezintă sursa de la care plantele se alimentează
în mod continuu. Concentraţia în acid fosforic a soluţiei solului este foarte
scăzută şi în mod sensibil constantă (de ordinul a 0,2 mg P 205/litru). Când
aceasta scade din cauza adsorbţiei prin rădăcini, concentraţia este restabilită
din rezerva solului. Dacă se măreşte concentraţia prin îngrăşăminte fosfatice
solubile, solul absoarbe cea mai mare parte a fosfaţilor administraţi iar
concentraţia nu creşte decât foarte puţin. Acidul fosforic asimilabil, determinat
prin analiza solului este în raport cu această ultimă formă a fosfaţilor.
Fiind puternic reţinut de coloizii solului, ionii de fosfor migrează slab în
adâncime şi ca urmare orizonturile superioare ale solurilor din livezi sunt mai
bogate în acid fosforic decât straturile mai profunde.
Fosforul organic din sol provine în principal din resturile vegetale.
Mineralizarea pare să fie opera mai multor bacterii, drojdii şi ciuperci. Se
consideră însă că activitatea lor este favorizată de aceiaşi factori care
influenţează şi mineralizarea azotului printre care creşterea pH-ului, a
temperaturii, o bună aeraţie a solului etc.
Potasiul (K) este un element nutritiv foarte important alături de azot,
datorită faptului că intervine în numeroase procese biochimice fotosinteza,
metabolismul azotului, migrarea glucidelor etc.

425
 Potasiul este considerat şi ca un regulator al economiei apei în plante.
Creşterea concentraţiei sale reduce considerabil transpiraţia. Este cel care
activează diferite enzime îndeosebi pe cele care intervin în sinteza proteinelor
sau a transferurilor de energie. Potasiul favorizează migrarea substanţelor
elaborate în frunze, către organele în care se formează rezerve.
Faptul că este întâlnit în cantităţile cele mai mari în organele tinere şi
mai ales în cele active (meristeme, muguri) demonstrează participarea la
procesul de creştere. Are un rol important în asigurarea unei calităţi
corespunzătoare a fructelor, favorizând atingerea calibrului dorit şi o bună
colorare a acestora.
0 bună aprovizionare cu potasiu contribuie la dezvoltarea calităţilor
gustative, zahăr, aciditate, aromă şi o mai bună conservare a fructelor. Marea
productivitate a pomilor fructiferi, faţă de alte specii de plante cultivate, se
datorează în mare parte şi producţiilor mari de hidraţi de carbon, pentru care o
bună aprovizionare cu potasiu constituie unul din factorii de bază.
Cele mai mari cantităţi de potasiu sunt absorbite de câtre pomii
fructiferi în perioada de creştere activă a lăstarilor.
Cele mai mari cantităţi de potasiu se află în frunze. Conţinutul
frunzelor în potasiu se schimbă de la o fenofază la alta, asemănător cu azotul şi
fosforul. Cantităţi mari de potasiu se află în frunze în perioada înfloritului, după
care are loc o scădere uniformă până la apariţia mugurelui terminal al
lăstarilor. Potasiul, prin stimularea activităţilor de metabolism, influenţează în
mare măsură diferenţierea mugurilor de rod. Datele experimentale arată
prezenţa potasiului în cantităţi mult mai mari în mugurii de rod faţă de cei
vegetativi. 0 slabă aprovizionare cu potasiu în perioada diferenţierii duce la o
încărcătură mai slabă cu muguri de rod (Feucht W., 1974).
Simptomele carenţei apar în primul rând în livezile amplasate pe
solurile acide, sărace în calciu şi magneziu, în special pe solurile podzolice şi
nisipoase. Simptomele se manifestă prima dată pe lăstarii anuali lungi, prin
apariţia unor necroze marginale şi răsucirea frunzelor către partea superioară.
La piersici se observă o îngălbenire a frunzelor de la baza sau mijlocul lăstarilor
pentru ca ulterior să se extindă şi la frunzele din vârf. Căderea prematură a
frunzelor se produce destul de rar. Simptomele ce apar pe frunze, sunt aproape
întotdeauna însoţite de o lipsă de vigoare accentuată a pomului şi de o proastă
stare de vegetaţie. Carenţa potasiului la măr, la începutul primăverii se mai
poate manifesta şi printr-o înflorire mai abundentă decât normal precum şi o
culoare anormal de închisă a frunzelor. Carenţa de potasiu se soldează cu
formarea unei toxine (putresceină) care provoacă necroze ce împiedică adeseori
închiderea stomatelor, sporind transpiraţia. În cazul unei intensităţi pronunţate
a lipsei de potasiu, are loc o scădere accentuată a producţiei de fructe.
Având în vedere influenţa reciprocă dintre potasiu şi azot, se impune
stabilirea şi menţinerea unui raport corespunzător între aceste două elemente
în toată perioada de exploatare a plantaţiei. Cele două elemente nutritive, în cea
mai mare măsură se completează reciproc. Orice intervenţie prin care se
modifică raportul optim dintre azot şi potasiu în frunze sau fructe, contribuie la
micşorarea producţiei. Acest fapt este dovedit şi prin simptomele apărute în
cazul unei carenţe de potasiu în prezenţa unei aprovizionări abundente cu azot
care devin mult mai accentuate. Aprovizionarea abundentă cu azot, prin
impulsionarea ritmului de creştere, contribuie la accentuarea lipsei potasiului.
Excesul de potasiu este cunoscut în cazul antagonismului dintre K-Ca
şi K-Mg, când potasiul împiedică absorbţia calciului şi magneziului. În urma
unei fertilizări abundente cu potasiu, scade conţinutul în calciu şi magneziu al

426
fructelor; este vorba de o carenţă relativă în aprovizionarea cu Ca şi Mg.
Absorbţia potasiului creşte în plantaţiile înierbate sau mulcite chiar şi
în cazul unei aprovizionări normale. Pe terenurile calcaroase, în perioadele de
secetă, se simte lipsa de aprovizionare cu potasiu chiar şi în cazul unei
fertilizări abundente. În plantaţiile intensive şi superintensive, unde se folosesc
portaltoi de vigoare slabă, cu o înrădăcinare superficială şi abundentă,
aprovizionarea pomilor cu potasiu este mai bună. Aceasta se explică, pe lângă
însuşirile portaltoiului, prin faptul că rădăcinile acestor portaltoi explorează
zonele mai superficiale şi mai bine aprovizionate cu potasiu (Papp I., 1979).
Speciile pomicole cultivate la noi în ţară, în general pot fi considerate ca
pretenţioase faţă de aprovizionarea cu potasiu. Datorită acestui fapt, fertilizării
cu potasiu trebuie să i se acorde o importantă aproape egală cu cea a azotului.
În general toate speciile reacţionează la fertilizarea cu potasiu, însă reacţia
sâmburoaselor este mai intensă. Controlul stării de aprovizionare cu potasiu a
plantaţiilor se realizează în primul rând prin analiza foliară, dar aceasta este
bine să fie însoţită şi de analize de sol, care pot furniza date foarte importante
pentru formarea unei vederi de ansamblu mult mai complete. Cerinţele pomilor
faţă de potasiu pot fi satisfăcute în primul rând prin fertilizarea solului şi numai
complementar prin fertilizarea foliară.
Conţinutul solului în potasiu total este în general mai mare decât
conţinutul în alte elemente de nutriţie necesare plantelor (fosforul, calciul sau
magneziul). În ţara noastră cel mai redus conţinut de potasiu se întâlneşte în
solurile nisipoase şi cele intens podzolice cu un conţinut sub 2 % oxid de
potasiu şi chiar sub 1 %. Solurile cernoziomice şi brune de pădure au peste 2 %
oxid de potasiu. S-a constatat că pentru acelaşi tip de sol pot apărea variaţii
mari în ce priveşte conţinutul în potasiu, şi că între conţinutul mediu în potasiu
al solului şi conţinutul în argilă există o corelaţie directă. Potasiul total din sol
se găseşte sub următoarele forme:
potasiu ce intră în compoziţia minerală;
potasiu fixat;
potasiu schimbabil (asimilabil);
potasiu solubil.
Absorbţia acestui element prin rădăcini depinde mai ales de conţinutul
solului în potasiu schimbabil (asimilabil) care reprezintă 0,8-1,5 % din
conţinutul de potasiu din sol. Importanţa sa pentru nutriţia plantelor se
datorează faptului că poate trece cu uşurinţă în soluţie prin schimburi cu alţi
cationi. Totuşi, la o mare grupă de soluri, potasiul accesibil plantelor este în
mod nejustificat identificat cu potasiu schimbabil; o parte din potasiul asimilat
de plante provine şi din forme neschimbabile, între cele 4 forme existând un
schimb continuu de ioni. Modalităţile de efectuare a acestor schimburi,
îndeosebi viteza de schimbare, interesează în foarte mare măsură pe
pomicultori întrucât ele condiţionează nutriţia plantelor cu potasiu. S-a
constatat că pe măsură ce rădăcinile absorb ionii de potasiu din soluţia solului,
coloizii argilo-humici cedează din potasiu adsorbit pe suprafaţa lor şi invers,
atunci când concentraţia în soluţia solului creşte prin aplicarea unor
îngrăşăminte cu potasiu, o parte din acest aport de potasiu este adsorbit de
către complexul argilo-humic.
Alternantele dintre perioadele de secetă şi perioadele umede, favorizează
schimburile dintre potasiul fixat şi potasiul mobil. În solurile bine aprovizionate cu
potasiu, aceste alternanţe provoacă o fixare suplimentară, în schimb într-un sol
sărac în potasiu, în astfel de condiţii va predomina eliberarea. Din acest fenomen
rezultă că pentru a spori într-o anumită cantitate potasiul schimbabil

427
al unui sol, trebuie să i se administreze mai mult potasiu decât rezultă din
calcule, datorită faptului că o parte din potasiul aplicat se imobilizează, deşi nu
definitiv. Fixarea şi eliberarea sunt fenomene reversibile, se realizează lent şi
contribuie la menţinerea unei rezerve de potasiu utilizabil de către plante pe
termen mai mult sau mai puţin îndelungat.
Majoritatea specialiştilor au observat că gunoiul de grajd mai ales
îngrăşămintele verzi şi înierbarea dintre rânduri, sporesc mobilitatea potasiului
într-o mare măsură.
Calciu (Ca). Importanţa calciului pentru pomi şi arbuşti fructiferi este
demonstrată prin faptul că se găseşte în cantităţi mari în celulele plantelor.
Conţinutul de calciu din unele organe ale pomului, de multe ori poate să
depăşească pe cel al azotului şi potasiului luate la un loc. Calciul apare ca un
regulator al metabolismului, prezenţa sau absenţa în cantităţi suficiente,
intensifică sau încetineşte respiraţia.
Este cunoscută influenţa calciului asupra capacităţii de păstrare a
fructelor la măr; un conţinut scăzut de 90 ppm, accelerează respiraţia şi duce la
brunificarea internă a fructelor. Intrând în compoziţia pereţilor celulari, calciul
pare să aibă un rol deosebit de important în schimburile ce au lac la nivelul
celulei.
Cele mai mari cantităţi de calciu se acumulează în frunze, unde cea mai
mare parte rămân imobilizate în nervuri. În general a fost observată orientarea
preferenţială a calciului către frunzele tinere de la extremitatea lăstarilor, iar
ionii de calciu se leagă de moleculele de lignină din xilem şi sunt mobilizaţi
numai în cazul înlocuirii lor de alţi ioni de calciu sau de alţi cationi în aceeaşi
zonă. În fructe calciul se acumulează în cursul primelor săptămâni ce urmează
legatului, perioadă ce corespunde aproximativ cu multiplicarea masivă a
celulelor fructului Odată cu creşterea dimensiunilor fructului, cantitatea de
calciu se diluează în întreaga masă a acestuia.
Cu toate cerinţele ridicate ale pomilor fructiferi faţă de calciu, influenţa
directă a calciului asupra producţiei este greu de reliefat.
Fertilizarea cu calciu a pomilor fructiferi prin intermediul solului,
influenţează în cea mai mare măsură proprietăţile fizico-chimice ale solului şi
nu conţinutul în calciu al diferitelor organe ale plantelor. Având în vedere faptul
că pomii fructiferi nu reacţionează imediat prin sporuri de producţie la
fertilizarea cu calciu, pomicultorii nu i-au acordat importanţa cuvenită,
neglijând analiza relaţiei plantă-sol-calciu. Apariţia unor boli fiziologice la
fructele recoltate din livezile intensive au impus analizarea cauzelor care duc la
apariţia acestor boli printre care şi aprovizionarea cu calciu. Este cunoscut
faptul că şi absorbţia calciului este confruntată cu antagonismul dintre nivelul
de aprovizionare potasiu + magneziu : calciu (K+Mg : Ca).
Dacă raportul este de 40:1 vor apare în mod sigur tulburări în
aprovizionarea normală cu calciu. Acest raport depinde în primul rând de
conţinutul în potasiu al fructelor.
Azotul nitric şi ureea nu influenţează direct absorbţia calciului, dar
favorizează dezvoltarea lăstarilor şi a frunzelor, ceea ce accentuează competiţia
pentru calciu dintre frunze şi fructe, în detrimentul celor din urmă. Dintre
celelalte elemente, borul favorizează mobilitatea şi ca atare acumularea calciului
în fruct. Legat de o bună aprovizionare a pomilor cu substanţe nutritive,
majoritatea cercetătorilor susţin îmbunătăţirea aprovizionării cu calciu şi
menţinerea unui pH corespunzător speciei, soiului şi portaltoiului.
Simptomele de carenţă de calciu sunt puţin caracteristice, cu atât mai
puţin cu cât sunt în general asociate cu alte simptome de carenţe, ce corespund

428
cu o dezvoltare slabă a pomului pe terenurile foarte acide şi slab fertile.
Lipsa calciului duce la o slabă dezvoltare a sistemului radicular, la
brunificarea şi moartea acestora. La fructe carenţa se manifestă la circa o
săptămână după înflorit, printr-o uşoară îngălbenire a părţii expuse la soare; în
cazul unei carenţe şi mai grave lenticelele se brunifică. La soiul Golden delicious
situat pe terenuri acide, simptomele carenţei de calciu asociate cu alte carenţe,
temperaturi scăzute şi ploi reci, se manifestă printr-o rugozitate pronunţată
care poate cuprinde întreaga suprafaţă a fructului şi crăparea acestuia. Pe
aceste soluri puternic acide este indicat să se treacă la generalizarea fertilizării
periodice cu calciu, aceasta în primul rând pentru îmbunătăţirea aprovizionării
cu calciu, dar şi cu celelalte elemente.
Din experienţa de până acum rezultă că mărul, piersicul şi arbuştii
fructiferi sunt cei mai pretenţioşi faţă de aprovizionarea cu calciu.
Excesul de calciu din sol împiedică buna aprovizionare a pomilor cu
potasiu, magneziu, fier, mangan şi bor. Nivelul stării de aprovizionare a pomilor
fructiferi se poate realiza cel mai bine prin analiza frunzelor şi fructelor.
Pentru a preîntâmpina carenţa de calciu la fructe, ce se manifestă prin
diferite boli în perioada de păstrare, o serie de autori printre care Fied1er N.,
(1978) recomandă efectuarea a 3-6 stropiri foliare cu nitrat de calciu în
concentraţie de 0,5-1 %, începând de la legatul fructelor până la mijlocul verii şi
înainte de recoltare cu 1 %. Alţi autori recomandă 6 stropiri în cursul anului cu
clorură de calciu pentru soiurile colorate şi nitrat de calciu pentru celelalte,
începând cu concentraţii de 0,5 până la 0,8-0,9 %. Clorura de calciu fiind mai
puţin toxică este de preferat faţă de nitratul de calciu. Este contraindicat
tratamentul când temperatura depăşeşte 25 0C. Clorura de calciu poate fi
aplicată în amestec cu majoritatea fungicidelor şi insecticidelor sub formă de
pudră muabilă, în afara de esterii fosforici.
Magneziul (Mg) este unul din constituenţii clorofilei şi îndeplineşte un
rol primordial în activitatea de fotosinteză, însă magneziul din clorofilă nu
reprezintă decât o mică parte a magneziului prezent în plante. Acest element are
numeroase funcţii: intervine în absorbţia şi migrarea fosforului, intră în
constituţia fitinei, intervine în formarea lipidelor, favorizează formarea xantofilei
şi carotenului; ca şi potasiul reduce intensitatea transpiraţiei contribuind la
menţinerea turgescenţei celulare optime.
Dintre elementele analizate este absorbit în cantităţile cele mai mici, de
pomi. Prezenţa în cantităţi mari a ionilor de potasiu împiedică absorbţia ionilor
de magneziu. În acest caz, chiar şi la o bună aprovizionare cu magneziu a
solului, poate să apară carenţa de magneziu în plante. 0 mai bună
aprovizionare cu azot contribuie la o mai bună aprovizionare cu magneziu.
Deşi rolul magneziului se cunoaşte de mult, pomicultorii cât şi
cercetătorii din pomicultură, abia în ultimul timp au început să-i acorde din ce
în ce mai mare importantă. Aceasta, datorită apariţiei în masă a unor simptome
de carenţă de magneziu, cât şi datorită unor perturbaţi apărute în metabolismul
pomilor în urma dereglării echilibrului între cele 3 elemente fertilizante aflate în
antagonism (potasiu-calciu-magneziu).
Deficitul de magneziu se manifestă prin clorozarea frunzelor,
necrozarea parţială a spaţului dintre nervuri şi defolierea prematură.
Deşi rezervele de magneziu din sol sunt destul de mari, de 0,3 % în
solurile nisipoase, de 0,5 % în solurile lutoase şi de l % în solurile argiloase
(01son R., Lucaş R., 1969), datorită faptului că o mare parte se găseşte sub
formă uşor levigabilă în profunzime, se poate produce carenţa de magneziu.
În cazul mărului, exigent la nutriţia cu magneziu, se va evita folosirea

429
unor doze mari de azot care duc la acidifierea solului precum şi la aplicarea
unor doze mari de potasiu, în special pe solurile podzolice sărace în magneziu.
Pe aceste soluri se recomandă aplicarea unor îngrăşăminte pe baza de
magneziu, a gunoiului de grajd şi amendarea solurilor cu amendamente
calcaroase bogate în MgCO3 (dolomită) în doze de 2-4 t/ha. Având în vedere că
ţara noastră dispune de rezerve mari de dolomită, folosirea acesteia pentru
aprovizionarea de calciu şi magneziu a livezilor este mult uşurată.

Sulful (S) este indispensabil pentru toate plantele fiind îndeosebi un

constituent al proteinelor. În sol, în general se află cantităţi suficiente de sulf să
satisfacă o nutriţie normală a pomilor. Livezile mai primesc cantităţi importante
de sulf din precipitaţii, mai ales cele situate în apropierea centrelor industriale
mari, prin SO2 ajuns în aer, prin administrarea îngrăşămintelor cu conţinut de
sulf (sulfat de amoniu cu 23-24 %, superfosfat 11-12 %, sulfat de potasiu 18
%), a pesticidelor al căror sulf este folosit după transformare în sol în sulfaţi,
din gunoiul de grajd.
În plantaţiile pomicole până în prezent nu s-au semnalat carente de
sulf. Cu toate acestea în plantaţiile de arbuşti fructiferi sensibile la cloroză
(coacăz negru, afin) se recomandă folosirea cu precădere a îngrăşămintelor
potasice pe baza de sulf (Lazăr A. 1976; Papp I., 1979).
Microelementele
Prelevarea prin producţiile mari de 30-40 t/ha fructe a unor cantităţi
tot mai mari de microelemente, a făcut ca în livezi să apară din ce în ce mai
mult simptomele unor carenţe de microelemente, carenţe care au devenit factori
limitativi în realizarea unor producţii şi mai mari de fructe. Cerinţele pomilor şi
arbuştilor fructiferi faţă de microelemente se rezumă la cantităţi mici, cu toate
acestea importanţa lor este mare deoarece sunt componente ale sistemului
enzimatic din plante. Deşi în majoritatea solurilor destinate pomiculturii
microelementele se găsesc în cantităţi relativ suficiente, pe măsura creşterii
producţiilor ele devin insuficiente, impunându-se suplimentarea lor prin
fertilizare.
Aprovizionarea cu microelemente este influenţată în mare măsură, la fel
ca şi a macroelementelor de proprietăţile fizico-chimice ale solului. Lipsa unor
microelemente se manifestă în primul rând pe solurile nisipoase, pe cele acide
sau bazice bogate în calciu. În livezile intensive şi superintensive pot să apară
carenţe şi din cauza folosirii an de an unor cantităţi abuzive de macroelemente
sub forme accesibile. Lipsa microelementelor în livezi mai poate să apară şi din
cauza faptului că în ultimul timp au scăzut cantităţile de microelemente
restituite solului prin intermediul gunoiului de grajd sau a unor îngrăşăminte
chimice complexe. În tot mai multe livezi din ţară s-a semnalat lipsa relativă a
unor microelemente, chiar şi în cazul unei bune aprovizionări iniţiale a solului
cu aceste elemente. Aceasta se poate explica prin antagonismul dintre ele, cât şi
dintre microelemente şi macroelemente, datorită folosirii în exces a acestora din
urmă.
Fierul (Fe). Dintre microelemente fierul este cel mai mult solicitat de
către speciile pomicole. Este indispensabil formării clorofilei deşi nu este unul
din constituenţii acesteia. Face parte din diverse enzime de oxidaţie, care iau
parte în procesele de metabolism.
În general solurile destinate pomiculturii sunt bogate în fier în raport cu
nevoile pomilor. Însă alimentarea plantelor nu se face decât cu anumite forme libere,
ca atare cantitatea totală a fierului din sol nu reprezintă posibilităţile reale de
aprovizionare. Carenţele de fier sau clorozele apar mai ales pe

430
terenurile calcaroase sau cele cu reacţie alcalină unde fierul feros (bivalent) este
trecut în forme inasimilabile de alcalinitatea proprie a mediului, care menţine
fierul în stare ferică insolubilă.
Fierul este absorbit de rădăcina pomilor în special sub formă de ioni
fero şi ferici, însă în cea mai mare parte acesta trece în mod rapid în forme
insolubile, puţin mobile, fără a participa la metabolism. 0 stare de aprovizionare
ridicată în fosfor, calciu, magneziu şi zinc poate să contribuie la apariţia
clorozelor (carente de fier).
Cloroza poate să apară şi pe terenurile acide, cu exces de umiditate în
anii reci, cu precipitaţii abundente, aceasta datorită unei slabe funcţionări a
rădăcinilor şi o stare generală nesatisfăcătoare a pomilor. Carenţa de fier la
toate speciile pomicole provoacă cloroză în special la frunzele tinere, care capătă
o culoare galbenă-limonie spre albă, numai nervurile se menţin în verde-închis.
În cazuri grave pe frunze apar plăgi necrotice de culoare brună, neregulate,
situate mai ales pe marginea limbului. Frunzele cad mai timpuriu, pomul piere
mai devreme sau mai târziu. Speciile, soiurile şi portaltoii aflaţi în cultură se
comportă în mod diferit în aceleaşi condiţii de aprovizionare, faţă de lipsa
fierului.
Dintre speciile pomicole, părul altoit pe gutui şi piersicul altoit pe franc
sunt cei mai sensibili, urmaţi de gutui, prun, cireş, măr şi căpşun.
Aceste diferenţe între specii şi portaltoi se presupune că apar ca urmare
a capacităţii rădăcinilor de a dizolva ele însele fierul feric prin excreţiile
radiculare, sau chiar de a absorbi complecşi minerali sau organici ai fierului.
(Trocme S. şi Grass R., 1968).
Prevenirea apariţiei clorozei ferice în plantaţiile de pomi se realizează în
primul rând prin evitarea plantării speciilor, soiurilor şi portaltoilor sensibili pe
solurile cu pH-ul ridicat şi bogat în calciu activ. De asemenea, aerisirea solului,
scarificarea, folosirea îngrăşămintelor verzi, înierbarea terenului, eliminarea
excesului de apă prin drenaj pot reduce mult pericolul clorozei. Pe solurile
calcaroase se vor folosi îngrăşăminte chimice cu reacţie fiziologică acidă. Se va
evita o fertilizare prea abundentă cu fosfor şi potasiu, în special cu clorură de
potasiu.
În ultimul timp, în combaterea clorozei se recomandă folosirea
compuşilor organo-minerali numiţi chelaţi, în care fierul se află în forme uşor
absorbite de rădăcinile pomilor şi nu trec în forme fixe în sol.
Chelaţii de fier de tip poliamino-poliacetici sunt, în principiu, relativ
stabili şi într-o gamă largă de pH, respectiv alcalinizarea mediului nu provoacă
precipitarea rapidă a fierului sub formă de hidroxid de fier.
Chelaţii de fier pot fi aplicaţi şi odată cu tratamentele fitosanitare, dar
nu sunt compatibili cu calciul şi sărurile metalelor grele din pesticidele folosite.
Borul (B). Este foarte important pentru viaţa pomilor, deşi intervine în
doze infime, de ordinul a 100-200 g pentru o recoltă de 40 t mere/ha (Gautier
M., 1970). Borul stimulează diferitele procese şi reacţii vitale precum: creşterea
rădăcinii şi tulpinii alături de zinc şi magneziu, sinteza şi metabolismul
glucidelor, proteinelor şi acizilor nucleici, sinteza clorofilei, migrarea glucidelor,
germinarea polenului şi fecundarea, activitatea invertazei, pectinazei, terazinei,
fixarea azotului, formarea materialului celular din glucide, absorbţia azotului,
potasiului, magneziului, calciului, inhibă absorbţia sulfului, fosforului, clorului,
iar la unele plante reduce acţiunile toxice ale cuprului. Contribuie la creşterea
rezistenţei ţesuturilor la acţiunea gerului. Nevoia de bor este ridicată la
începutul vegetaţiei, dezmugurire şi înflorire.
Carenţa de bor apare în primul rând pe soluri nisipoase, podzolice,

431
turbe acide, defrişări forestiere, soluri de stepă şi soluri bogate în ioni de calciu.
Carenţa în bor produce dereglaje fiziologice la principalele specii
pomicole printre care se numără împiedicarea diferenţierii mugurilor de rod,
încetinirea, oprirea, apoi moartea vârfurilor de creştere care poate să aibă loc la
mijlocul sau spre sfârşitul verii.
Numeroase simptome exterioare marchează carenţa de bor. Astfel,
frunzele dezvoltate pe vârful lăstarilor, sunt de la început mai mici ca cele
sănătoase, înguste, prima data de culoare arămie, apoi clorotice, devin
neobişnuit de groase, casante parţial şi cad de timpuriu. Apare un număr
anormal de mare de lăstari care diferă de aşa-zisele „mături de vrăjitoare”
cauzate de viroze. Pe scoarţa trunchiului şi a ramurilor apar crăpături cu aspect
caracteristic, sub formă de protuberanţe sau denivelări.
Rădăcinile prezintă uneori mici umflături în forma de măciucă,
asemănătoare cu cele provocate de nematozi. Carenţa de bor pe fructe se
manifestă sub diferite forme de suberificări sau aparenţă de suberificare.
Suberificările datorate carenţei de bor pot fi externe, interne şi difuze.
Suberificările externe apar evident pe fructele care au ajuns la mărimea unei
nuci, în special pe partea umbrită în apropierea calciului. De multe ori fructele
prezintă crăpături adânci până la casa seminală. Suberificarea internă se poate
recunoaşte la circa 6-8 săptămâni de la căderea petalelor şi se manifestă prin
deformarea fructelor. Pulpa bolnavă se suberifică, în timp ce cea sănătoasă
creşte în continuare provocând deformarea fructului. Suberificarea difuză apare
într-o fază avansată de dezvoltare a fructelor, sub formă de pete spongioase de
culoare brună.
Combaterea carenţei de bor, se poate realiza atât prin fertilizarea solului,
cât şi prin stropirile foliare. Aplicarea borului sub formă de borax sau acid boric pe
sol, este destul de riscantă datorită faptului că borul este destul de mobil în
majoritatea solurilor; însă o proporţie însemnată, variabilă după tipul de sol, poate
să fie reţinută sub formă relativ asimilabilă. Dozele recomandate în funcţie de
puterea adsorbantă a solului, se ridică la 20-40 kg/ha borax.
Pentru corectarea carenţei de bor, rezultate foarte bune se obţin prin
stropirile foliare cu acid boric executate la începutul fructificării. Aceste stropiri
au mărit concentraţia de bor din frunze şi fructe cu efecte remanente pentru 2
ani (Chiriac A., 1974).
Din experienţele organizate până în prezent, se desprinde faptul că
borul pulverizat pe frunzele pomilor se absoarbe mai bine la începutul perioadei
de vegetaţie, cu toate că în această perioadă suprafaţa foliară este mai mică.
Stropirile cu bor contribuie şi la îmbunătăţirea calităţii fructelor la măr
prin micşorarea rugozităţii fructelor la soiul Golden delicious şi a pătării la soiul
Jonathan.
Manganul (Mn) joacă un rol important in formarea clorofilei. De
asemenea, este un microelement cu rol stimulativ al activităţii enzimatice,
reglează repartiţia în plantă a Fe, Cu şi Mg, reglează echilibrul de oxido-reducre,
activitatea nitroreductazei şi metabolismul azotului, are rol important în
metabolismul glucidelor, în ciclul lui Krebs, în creşterea plantelor, sinteza unor
vitamine, migrarea glucidelor din frunze în organele de rezervă. Absorbţia
manganului de către plante din sol este influenţat în mare măsură de
potenţialul de oxido-reducere din sol şi de pH-ul solului. Micşorarea pH-ului
solului favorizează absorbţia manganului, în schimb concentraţiile mari de Fe,
Ca şi Mg o împiedică (Tisda1e S., 1966).
Carenţa de mangan la toate speciile se manifestă sub formă de cloroză
marginală şi internervurală destul de difuză, în special la frunzele tinere.

432
Carenţele grave duc la cloroză generalizată a limbului (albirea) care se distinge
greu faţă de cloroza fierului. Având în vedere însă faptul că, în general,
carentele de mangan nu prezintă gravitate şi că mai multe pesticide conţin
mangan, pulverizarea acestora pe pom, de multe ori este egală cu o fertilizare
foliară. După literatura de specialitate, speciile cele mai sensibile sunt în primul
rând sâmburoasele, mai ales piersicul, dar şi mărul pe portaltoii vegetativi M 4
şi M 106. Carenţele de mangan apar în special pe solurile alcaline, calcaroase,
dar s-a semnalat şi pe cele acide, în care manganul a fost antrenat prin levigare,
cât şi pe cele nisipoase (Lazăr A., 1970).
Pentru prevenirea sau reducerea toxicităţii manganului în cazul unor
concentraţii foarte mari de mangan (300-500 ppm în frunze) se recomandă
amendarea acestor soluri până ce se ajunge la un pH de 6-6,5, cu
amendamente calcaroase bogate în magneziu (dolomită) precum şi eliminarea
excesului de umiditate prin drenare. În cazuri mai grave se impune
reamenajarea sistemului de desecare a terenului şi replantarea.
Zincul (Zn). Deşi pomii au nevoie de cantităţi foarte mici de zinc,
pomicultorii îl consideră ca un element nutritiv foarte important. Se
acumulează în special în zonele de creştere cu activitate enzimatică intensă, are
rol de activare a unor enzime şi intră în alcătuirea lor, are rol in metabolismul
glucidelor şi în special al proteinelor, în sinteza clorofilei, în fotosinteză, în
fecundare, în biosinteza hormonilor de creştere, în creşterea plantelor şi
sporirea rezistenţei acestora la secetă şi ger. Absorbţia zincului de către pomi
corespunde cu perioada de creştere intensă a lăstarilor şi formarea fructelor,
scăzând apoi spre sfârşitul verii.
Carenţa de zinc se manifestă în primul rând prin reducerea alungirii
internodiilor şi frunze mici care se grupează în rozete. Frunzele apar foarte
înguste, iar pe limbul lor se formează plăgi clorotice dispersate sau sub forma
unui mozaic de pete verzi pe fond galben. Cloroza poate să fie generalizată, dar
nervurile şi ţesuturile vecine rămân verzi. La piersic în lipsă de zinc, s-au
observat căderi de frunze fără simptome vizibile de carenţă.
Carenţa de zinc apare prima dată către vârful coroanei şi se manifestă
prin desfrunzirea ramurilor la care rămân doar câteva frunze apicale. Se
întâmplă ca boala să nu afecteze decât anumite părţi ale pomului. În cazul unor
carenţe grave, în primăvara următoare, ramuri întregi ale pomului nu pornesc
în vegetaţie şi se usucă.
Carenţa de zinc contribuie la scăderea capacităţii de producţie a
pomilor şi obţinerea unor fructe mici şi deformate.
Cel mai des, carenţa de zinc se manifestă la măr, prun, piersic şi gutui şi
apare în primul rând pe solurile acide, uşoare, nisipoase şi pe soluri cu pH-ul
ridicat, cu o mare rezervă de Ca. Zincul în sol este situat în straturile superioare mai
bogate în materie organică. Acest fapt explică de ce în urma nivelărilor de
profunzime, când la suprafaţă au fost date la iveală orizonturi inferioare cu calităţi
agroproductive mai slabe, a apărut în livezi carenţa de zinc. Carenţa de Zn mai poate
fi provocată de o amendare puternică sau de o fertilizare puternică cu fosfor care
poate duce la antagonismul dintre ionii de fosfor şi zinc.
Nutriţia cu zinc poate fi mult îmbunătăţită prin înierbarea plantaţiilor
de pomi, folosirea îngrăşămintelor verzi şi aplicarea gunoiului de grajd. În
tratamentul carenţei de zinc, cele mai bune rezultate s-au obţinut prin stropirea
pomilor înainte de dezmugurit cu o soluţie de sulfat de zinc (SO 4Zn) în
concentraţie de 2-5 % sau prin stropiri în timpul vegetaţiei tot cu sulfat de zinc,
dar neutralizat cu var, în concentraţii mult mai mici, de maximum 1 %.
Folosirea fungicidelor ce conţin zinc (Zineb sau Ziram) prin dozele recomandate

433
(de 200 g/100 l soluţie) contribuie cu aproximativ 450 g zinc (Zineb) sau 350 g
zinc (Ziram), constituind un aport apreciabil pentru nevoile pomilor. Se mai
poate recomanda reducerea dozelor de îngrăşăminte cu fosfor în cazul unei
carenţe puternice de zinc.
Cuprul (Cu) este indispensabil pentru toate plantele, fiind constituent
al multor enzime de oxidare, iar pe altele le activează, are rol important în
formarea clorofilei şi metabolismul glucidelor. Cu toate acestea, foarte multă
vreme nu s-au observat carenţe de Cu la pomi, aceasta şi datorită folosirii unor
fungicide pe baza de cupru.
Simptomele de carenţă cuprică se manifestă în primul rând pe frunzele
tinere şi în vârfurile de creştere. Carenţele apar la mijlocul verii, după primul
val de creştere intensivă. La măr, frunzele cad în timpul verii lăsând defoliate
ramurile, ce pier apoi în întregime. Uscarea vârfurilor apare în special în
plantaţiile tinere şi în pepiniere. La carenţa de cupru sunt sensibili mărul,
părul, prunul şi cireşul.
Cuprul ca şi zincul este puţin mobil în sol, exceptând solurile acide şi
uşoare. Ridicarea pH-ului îi micşorează însuşirea de a fi asimilabil. Cuprul este
fixat în mod energic în solurile bogate în materie organică. Cantităţile de cupru
aduse în livadă prin tratamentele cu fungicide pot fi considerate ca o îngrăşare
foliară deoarece aportul de cupru prin aceste tratamente poate depăşi de multe
ori nevoile pomilor.
Molibdenul (Mo) joacă un rol important în metabolismul azotului,
influenţează biosinteza şi acumularea clorofilei. Necesarul de molibden este
foarte redus (de numai 10 g/ha). Aprovizionarea solului cu materie organică şi
cu fosfor care facilitează absorbţia molibdenului de către plante, cât şi
cantităţile infime necesare au făcut ca până în prezent să nu fie observată
insuficienţa molibdenului în pomicultura din ţara noastră.
Clorul (CI). Deşi este un element a cărui prezenţă poate fi pusă în
evidenţă între elementele absorbite de plantă, până în prezent a fost semnalată
doar influenţa nefavorabilă a acestuia. Excesul de clor poate să apară fie din
cauza factorilor de mediu (terenuri sărăturate, ape de irigaţie bogate în săruri),
fie aplicării repetate a unor doze mari de îngrăşăminte care conţin clor (clorura
de potasiu). La excesul de clor cei mai sensibili sunt arbuştii fructiferi. La
coacăz simptomele se manifestă prin necrozarea vârfurilor extreme ale frunzelor
şi ale marginilor, iar în cazuri grave pe întreaga frunză.

Sodiul (Na). Deşi după anumiţi autori sodiul este mai puţin toxic în
comparaţie cu clorul, în cazul în care solurile din livezi sunt slab aprovizionate
cu potasiu, calciu şi magneziu, sodiul se acumulează în frunze şi poate să
producă arsuri pe acestea. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi pe solurile
sărăturoase sau în cazul în care apele de irigaţie au un conţinut bogat în sodiu.
Irigarea culturilor de căpşuni cu apa provenită din pânza de apă freatică,
bogată în săruri, a dus la distrugerea totală a culturii, în special acolo unde au
staţionat timp mai îndelungat aspersoarele şi apa în exces a produs o
sărăturate accentuată a acestor zone (Lazăr A., 1962).
Titanul (Ti). În ultimul timp s-a constatat că şi titanul are importanţă
în favorizarea activităţii de fotosinteză. Aplicarea titanului la măr prin stropiri
foliare a condus la creşterea conţinutului frunzelor în unele microelemente.

434
7.8.3. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea

Acţiunea simultană a mai multor factori de vegetaţie, respectiv acţiunea

mai multor elemente nutritive, influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Necesitatea administrării îngrăşămintelor în cultura pomilor este impusă de
faptul că aceştia, fiind plante perene, extrag timp îndelungat cantităţi mari de
substanţe nutritive.

Clima
-îngheţ şi dezgheţ
-uscat-umed
-colmatare, eroziune, levigare

Creşterea
Îngrăşământ organic plantelor
-activitatea vieţii din sol -sănătate
-complexul argilo-humic -producţie
-îmbogăţire în humus
-bilanţul substanţelor nutritive
-proprietăţi fizice

Fertilitatea
Lucrarea solului solului
-regimul aero-hidric şi caloric Proprietăţi fizico-
-crearea permiselor pentru activi- chimice şi biologice
tatea biologică ale solului
-omogenizarea stratului arabil
-desfiinţarea orizontului compact
-adâncirea stratului arabil
-afânarea orizonturilor inferioare a
solului
-încorporarea de materii organice -
combaterea buruienilor

Organizarea rotaţiei
-rădăcinile plantelor-structurarea vie
-acoperirea solului-protecţie faţă de
levigare, colmatare, eroziune
-reziduuri vegetale-bilanţul humusului
-repausul solului
-afânarea orizonturilor inferioare ale
solului

Figura 7.44. Factorii care influenţează formarea fertilităţii solului (după Sattler
F şi Wistinghausen E. 1994).

Fertilitatea este una din cele mai importante însuşiri ale solului.
Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a furniza plantelor substanţe
nutritive, apă şi alţi factori ai creşterii şi dezvoltării lor. Fertilitatea solului, ca
însuşire sintetică globală, este determinată de modul de echilibrare a proceselor

435
de acumulare a materiei organice în direcţia humificării, cu cele de mineralizare
a humusului, în contextul ecologic zonal şi care contribuie la aprovizionarea
plantelor cu nutrienţi (Ştefanic G. şi colab., 1977).
Factorii care influenţează formarea fertilităţii solului (după Sattler F. şi
Wistinghausen E., 1994) sunt prezentaţi în figura 7.44.
Materia organică deosebeşte solul de roca goală şi conferă solului
însuşirea sa cea mai preţioasă – fertilitatea. Comparativ cu restul fazei solide a
solului, substanţa organică reprezintă o parte relativ mică, dar îndeplineşte un
rol extrem de important prin funcţiile sale fizico-chimice sau biologice, servind
ca sursă energetică pentru flora microbiană şi ca factor de care depinde în mare
parte starea de fertilitate a solului.
Constituenţii materiei organice sunt resturi de plante şi animale,
organisme vii din sol, diverşi compuşi sintetizaţi de microorganisme, un mare
număr de substanţe ce rezultă ca secreţii radiculare sau din descompunerea
substanţelor organice moarte.
Fracţiunea organică a solului cuprinde, deci, următoarele grupe
esenţiale:
substanţe organice nehumificate;
substanţe organice specifice solului (humusului);
substanţe intermediare de descompunere a resturilor vegetale sau
animale (acizi organici, aminoacizi, glucide, grăsimi, răşini, aldehide,
chinone, fenoli, substanţe enzimatice, etc.).
După depozitare, substanţele suferă 2 procese, prin acţiunea factorilor
fizico-chimici, precum şi activitatea organismelor: de mineralizare, prin
degradarea energetică şi chimică rapidă ca şi de humificare, printr-o degradare
lentă cu sisteme intermediare.
Echilibrarea humificare-mineralizare este procesul cel mai important
dintre procesele ce definesc fertilitatea solului. Ştefanic Gh. (citat de Săndoiu
D., 1984), precizează o definiţie a fertilităţii pornind de la această idee:
„fertilitatea solului este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de
acumulare ce stau la baza formării complexului organo-mineral cu cele de
eliberare a substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal”.
Fertilitatea solului ca stare complexă este rezultatul intercondiţionării
materiei vii - plante şi animale - sol, apa şi aerul din mediu. Ritmul procesului
de humificare este de 2-6 g humus/mp/an, fapt ce impune o grijă deosebită
pentru păstrarea lui (Săndoiu D.I., 1984).
Prin mineralizarea sa de către microorganisme, substanţa organică a
solului reprezintă principala sursă de azot pentru plante.
În legătură cu descompunerea humusului, trebuie amintit aşa numitul
„efect de activare” (efect de amorsare) ce constă în accelerarea descompunerii
humusului de către materia organică introdusă în sol şi se explică prin
stimularea microflorei ce descompune humusul de către resturile organice mai
uşor asimilabile.
„Efectul de activare” poate avea ca urmare reducerea conţinutului de
humus din sol, fenomen ce se poate întâmpla în cazul folosirii îngrăşămintelor
verzi sau a aplicării frecvente de doze mici de gunoi de grajd. Şi îngrăşămintele
minerale cu amoniu pot provoca un fenomen de activare.
Consumul de substanţe nutritive pentru formarea recoltei epuizează
solul în elemente, ceea ce duce treptat la scăderea fertilităţii solului. În practică
se urmăreşte menţinerea stării de fertilitate a solului la nivel ridicat. Intervenţia
omului prin îngrăşăminte chimice (fertilizare) în scopul refacerii echilibrului
nutritiv al solului, constituie o practică indispensabilă.

436
 Îngrăşămintele (ingrassiare = a îngrăşa) sunt substanţe minerale sau
organice obţinute prin sinteză, prin prelucrarea unor roci naturale, sau rezultă
ca produse reziduale din diverse activităţi umane (zootehnie), utilizate în
agricultură în scopul creşterii nivelului şi calităţii recoltelor, prin sporirea
fertilităţii solului.
Folosirea gunoiului de grajd în fertilizare este o practică milenară.
Gunoiul acţionează favorabil asupra producţiei, în special prin conţinutul său
în azot, dar şi prin alte elemente (conţinut în substanţe stimulatoare pentru
plante, conţinut în microelemente, efect favorabil asupra structurii solului, etc.
Alături de îngrăşămintele organice, ca un puternic mijloc de a satisface
nevoile nutritive ale plantelor, au apărut îngrăşămintele minerale.

7.8.4. Particularităţile fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi

Pomii fructiferi, datorită unui sistem radicular foarte viguros şi bogat,

au posibilitatea să exploreze un volum de sol mult mai mare şi valorifică mult
mai bine rezervele de substanţe nutritive situate şi în orizonturile din
profunzime. Spre deosebire de multe plante cultivate, în rădăcinile pomilor se
petrec procese specifice de sinteză, asimilaţie şi distribuţie, în paralel cu
absorbţia apei şi a elementelor nutritive.
0 particularitate deosebit de importantă a sistemului radicular al
pomilor este capacitatea de solubilizare a substanţelor minerale din sol, în
special compuşii fosforului, datorită acizilor organici eliminaţi de rădăcini.
Aceasta explică şi faptul că sub coroana pomilor la adâncimea de 0-40 cm,
cantitatea de fosfor asimilabil este mai mare decât pe intervalele dintre rânduri
(Caramete C., 1976), fapt confirmat şi de cercetările efectuate într-o livadă
intensivă de măr de Lăzăroiu P. (1978).
Rădăcinile pomilor fructiferi au capacitatea de a absorbi substanţele
nutritive în tot cursul perioadei de vegetaţie, dar nu cu aceeaşi intensitate,
absorbţia maximă corespunzând cu creşterea intensă a rădăcinilor. Această
activitate prezintă intensităţi mai mari în perioada de primăvară, la sfârşitul
verii şi toamna. Orice intervenţie prin care se intensifică formarea rădăcinilor
absorbante contribuie în mod direct la o mai bună aprovizionare a pomilor.
Situarea sistemului radicular în profunzime face ca îngrăşămintele greu
solubile, fosfor şi potasiu, aplicate la suprafaţă să nu fie folosite integral de
pomi. De această însuşire specifică va trebui să se ţină cont la stabilirea
sistemului de întreţinere şi fertilizare pe toată perioada de exploatare a
plantaţiei. Portaltoii de vigoare slabă, prin dezvoltarea unui sistem radicular
mai superficial, au posibilitatea să folosească mai eficient îngrăşămintele din
straturile superficiale ale solului.
Pentru stabilirea sistemului de fertilizare la pomii fructiferi, este
necesară cunoaşterea modului în care se desfăşoară procesele de nutriţie, în
raport cu fazele de vegetaţie. Din cantitatea totală de elemente nutritive folosite
de pom într-un an, pomii înmagazinează sub formă de substanţă de rezervă în
muguri, ramuri şi rădăcini, circa 30 % din N, 2,5 % din P şi 1,5-3 % din K.
Vârsta pomilor influenţează în mare măsură intensitatea absorbţiei
substanţelor nutritive şi formarea de rezerve. La pomii tineri neintraţi pe rod,
cea mai mare importanţă prezintă aprovizionarea cu substanţe nutritive în
perioada creşterii intense a lăstarilor când are loc un consum mare de azot,
fosfor, potasiu. Pomii mai bătrâni au o capacitate mai redusă de înmagazinare a
azotului, în schimb au o capacitate mai mare de înmagazinare pentru fosfor şi
potasiu. Aprovizionarea cu substanţe nutritive dintr-un an, poate influenţa

437
rezultatele din următorii 2-3 ani, datorită faptului că pe lângă dezvoltarea
producţiei anului respectiv, prin gradul de diferenţiere a mugurilor de rod se
influenţează producţia anului viitor, iar o creştere bună constituie baza
producţiei din următorii 2-3 ani. Ca urmare fenomenul alternanţei de rodire se
poate atribui numai în mică parte aprovizionării solului cu substanţe nutritive,
responsabil în aceste situaţii fiind alţi factori.
Stabilirea unui program raţional de fertilizare a plantaţiilor de pomi şi
arbuşti fructiferi se face în funcţie de cerinţele speciei, soiului şi portaltoiului,
de starea de aprovizionare a solului şi de fazele de creştere şi dezvoltare,
prezintă o serie de dificultăţi.
Printre elementele care influenţează necesarul de elemente fertilizante,
precum şi accesibilitatea acestora pentru plante, se numără: starea de
aprovizionare a solului şi proprietăţile sale fizico-chimice; dezvoltarea sistemului
radicular şi capacitatea sa de absorbţie pentru substanţele nutritive; vârsta
plantaţiei şi potenţialul de producţie; nivelul creşterilor anuale; condiţiile
climatice specifice locale ş.a.
O determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive a livezilor şi
evitarea risipei de îngrăşăminte, poate fi obţinută în urma analizei următoarelor
elemente:
0 starea de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive uşor
asimilabile;
1 conţinutul în elemente nutritive a frunzelor prin metoda diagnozei
foliare;
2 rezultatele obţinute în baza experienţelor de fertilizare;
3 identificarea eventualelor simptome apărute ca urmare a carenţei
diferitelor elemente nutritive;
4 efectuarea de observaţii asupra creşterii şi fructificării pomilor, a
calităţii fructelor şi a eventualelor schimbări survenite în cursul anului.
Analiza solului. Analizele de sol sunt obligatorii în următoarele etape:
înainte de înfiinţarea plantaţiilor pentru a stabili pretabilitatea solului
pentru plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi şi nivelul stării de aprovizionare în
substanţe nutritive;
0 după intrarea pe rod când analizele se vor executa odată la 3-4 ani
pentru stabilirea modificărilor survenite în starea de aprovizionare a solului cu
substanţe nutritive în special sub formă asimilabilă.
În general, se recomandă stabilirea prin analize chimice a formelor
uşoare asimilabile de fosfor, potasiu, magneziu, bor şi mangan. Probele medii de
sol pentru analiză se vor recolta din fiecare parcelă sau câte o probă la 5-6 ha.
Fiecare probă trebuie să fie alcătuită cel puţin din 20 probe parţiale, recoltate în
diagonală din cadrul parcelei.
Pentru analizele de sol ce se execută înaintea înfiinţării plantaţiilor e
recoltează probe medii din orizonturile: 0-20; 20-40; 40-60 cm. Pentru
plantaţiile de arbuşti fructiferi este suficient dacă se iau probe în orizonturile 0-
20 şi 20-40 cm; dacă pe terenul ales urmează să se aplice lucrări de organizare,
amenajări antierozionale, nivelare, desecare, probele de sol se vor recolta după
efectuarea acestor lucrări.
În cazul plantaţiilor pe rod se recomandă ridicarea unor probe medii
separat de pe rândurile de pomi şi separat de pe intervale. Ridicarea robelor se
va face din aceleaşi orizonturi indicate în cazul probelor recoltate înainte de
plantare.
Analiza foliară (Diagnoza). După părerea multor specialişti, analiza
foliară la pomi poate să furnizeze cele mai fidele date referitoare la stadiul

438
aprovizionare cu substanţe nutritive şi a schimburilor ce au loc, frunza fiind
organul cel mai important pentru metabolismul pomilor fructiferi. (Bould C.,
1966). Pentru un metabolism eficient, în frunzele pomilor substanţele nutritive
trebuie să se afle într-o concentraţie favorabilă. Concentraţia optimă a
substanţelor nutritive în frunze este variabilă, fiind influenţată de o serie de
factori interni şi externi, dar dacă probele vor fi recoltate şi analizate pentru
fiecare specie la momentele cele mai potrivite, rezultatele obţinute furnizează
date foarte valoroase cu privire la starea de aprovizionare a pomilor.
Întrucât analiza foliară poate fi influenţată de o serie de factori specifici,
rezultatele trebuie corelate cu analizele de sol, cu informaţiile referitoare la
tehnologiile aplicate şi cu producţiile obţinute. Valoarea practică a rezultatelor
analizei foliare, depinde în mare măsură de alegerea corectă a momentului
prelevării, precum şi a locului de amplasare a frunzelor în pom şi pe ramură. În
ce priveşte momentul de recoltare a frunzelor, cercetările cu privire la
schimbările ce survin în conţinutul de substanţe nutritive din frunze, au ajuns
la concluzia că, dacă acestea prezintă schimbări importante la începutul
perioadei aprilie-mijlocul lunii iunie (Fied1er W., 1964), după încetarea creşterii
intensive a lăstarilor şi formarea mugurilor terminali, schimbările sunt
neînsemnate pe o perioadă des ,tul de lungă, fapt pentru care această perioadă
de stabilizare relativă este cea mai potrivită pentru recoltarea probelor În ţara
noastră, în funcţie de condiţiile climatice ale anului, această perioadă se
situează calendaristic pentru măr şi păr în general între 15 iunie şi începutul
lunii august, iar pentru sâmburoase, de la sfârşitul lunii iunie, până la sfârşitul
lunii iulie. Pentru arbuştii fructiferi perioada de recoltare a fructelor se
consideră ca cea mai corespunzătoare pentru recoltarea probelor foliare.
În ce priveşte modul de recoltare a probelor, majoritatea specialiştilor
preconizează alegerea frunzelor de pe porţiunea de mijloc a lăstarilor anuali,
situaţi la exteriorul şi înălţimea de mijloc a coroanei (1,5-1,8 m). De pe
porţiunea de mijloc al fiecărui lăstar sănătos se recoltează câte 2 frunze cu
peţiol. Recoltarea se efectuează numai de pe pomii sănătoşi, cu frunzele
dezvoltate normal, din direcţia celor 4 puncte cardinale de pe lăstari bine expuşi
la lumină.
În cadrul plantaţiilor intensive, se recomandă recoltarea unei probe
medii (constituită din 60-80 frunze) la 2-5 hectare, pentru fiecare combinaţie
soi-portaltoi. Cantitatea de frunze dintr-o probă medie depinde de numărul de
analize şi de metoda folosită, putând ajunge câteodată la 100-200 de frunze.
Proba medie în cadrul parcelei se va recolta de pe 8-10 rânduri, de pe câte un
pom pe fiecare rând. Probele de frunze nu se vor recolta de pe marginea
rândurilor, dar nici peste 30 m în interiorul plantaţiei. Dacă pe frunze se află
urme de pesticide sau îngrăşăminte foliare, se recomandă spălarea probelor
adunate, cu apă distilată.
Frunzele adunate se vor usca la umbră, într-o încăpere bine aerisită,
după care se trimit la laboratoarele de analiză unde se vor usca în continuare la
o temperatură de 50-70 0C, până la stabilizarea greutăţii. Pentru determinarea
conţinutului în elemente nutritive a frunzelor, se va folosi întreaga frunză
(conţinutul în potasiu al peţiolului este mai mare menţionează Bou1d C. şi
colab., 1969; el reprezintă însă un procent foarte redus din greutatea totală a
frunzei).
La nuc, căpşun, zmeur, mur şi coacăz, specii la care conţinutul în
potasiu reflectă mai fidel starea de aprovizionare, se vor face analize separate, la
frunză şi la peţiol. Conţinutul frunzelor în macroelemente se raportează în
procente faţă de substanţa uscată, iar microelementele în ppm. În general

439
rezultatele obţinute se clasează în 3-5 nivele de aprovizionare: deficitară
(carenţă), slabă, optimă, mare şi foarte mare.
În cazul unei aprovizionări deficitare, apar simptome specifice de
carenţă, slabă dezvoltare a lăstarilor, producţii scăzute; fertilizarea are efecte
imediate.
Slaba aprovizionare cu substanţe nutritive, nu scoate în evidentă
simptome vizibile de carenţă.
Un nivel optim indică o stare corespunzătoare de aprovizionare cu
substanţe nutritive, pentru realizarea unor producţii mari şi de calitate
superioară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre un nivel ridicat (mare) de
aprovizionare cu substanţe nutritive, dar în acest caz pot să apară perturbări şi
antagonisme în echilibrul de nutriţie.
În cazul nivelelor foarte mari (toxice) apar simptome de toxicitate care
pot duce la pagube mari.
Stabilirea unui nivel critic al substanţelor nutritive peste care nu se pot
obţine sporuri de producţie, din punct de vedere teoretic întâmpină o serie de
greutăţi, fiind influenţat de o serie de factori menţionaţi anterior. Cu toate
acestea, în baza analizelor foliare, se poate scoate în evidentă o stare de
aprovizionare deficitară (slabă), bună şi mare sau excedentară.
La folosirea valorilor limită în aprovizionarea cu substanţe nutritive, va
trebui să se stabilească şi raportul optim dintre elementele nutritive pentru
menţinerea unui raport corespunzător dintre azot-potasiu; calciu-magneziu etc.
După mai mulţi autori, se recomandă ca acest raport între azot-potasiu să se
situeze între următoarele limite în funcţie de specie : măr-păr =1,5-1,6; prun-
cais = 0,8-0,9; cireş-vişin = 1,7-2,0; piersic 1,0-1,2; zmeur = 2,2-2,5; coacăz
negru 1,7-2,0; coacăz roşu = 2,0; căpşun = 1,7-2,1. Raportul dintre potasiu-
magneziu pentru majoritatea speciilor oscilează între 5-6.
Datele prezentate sunt orientative, ele fiind influenţate de proprietăţile
fizico-chimice ale solului, climă, soi, portaltoi şi agrotehnica aplicată şi ele se
referă numai la raportul ce trebuie să se realizeze în interiorul plantei şi nu cel
din sol. De reţinut este totuşi faptul că cele mai multe date prezentate în
literatura de specialitate cu privire la starea de aprovizionare cu substanţe
nutritive a pomilor, obţinute prin analize foliare sunt mai sigure şi mai
corespunzătoare pentru stabilirea unui program raţional şi eficace de fertilizare.
Aceasta şi datorită faptului că nivelul stării de aprovizionare cu azot şi potasiu
este indicat cel mai bine de analizele foliare. Cu toate acestea în majoritatea
cazurilor nu s-au putut stabili relaţii directe între starea de aprovizionare a
solului şi cea a frunzelor cu potasiu şi magneziu asimilabil. Explicaţia constă în
faptul că concentraţia elementelor nutritive în frunze la un moment dat este
determinată de însuşirile ereditare ale speciilor, soiurilor şi a factorilor de
mediu, care pot influenţa capacitatea de furnizare a solului cu elemente
nutritive. Pe de altă parte, analizele foliare, chiar dacă pot releva insuficienţe ale
nutriţiei nu scot în evidenţă originea acestor insuficienţe. Desigur că ele pot să
pună în evidenţă antagonismele, dezechilibrele precum şi influenţa unui exces
de potasiu asupra apariţiei carenţei de magneziu. Însă o insuficienţă de potasiu
poate proveni, de exemplu, dintr-o defectuoasă dezvoltare a rădăcinilor într-un
mediu asfixiant, chiar şi în cazul în care solul este relativ bine aprovizionat cu
potasiu (Lazăr A., 1967).
Pentru stabilirea stării de aprovizionare cu calciu a plantaţiilor de măr
şi influenţa acestora asupra capacităţii de păstrare, se recomandă şi analiza
fructelor.

440
 Datele furnizate de analiza foliară prezintă o valoare de diagnozare.
Valoarea de diagnozare a analizei foliare este mai mare dacă se bazează pe
datele obţinute pe o perioadă mai îndelungată, de cel puţin 3 ani. În baza
datelor obţinute, în urma diagnozei foliare, a celor furnizate de analizele de sol
efectuate cu cel mult 4-5 ani înainte, a producţiilor realizate şi a observaţiilor
proprii asupra stării generale a plantaţiei, specialistul poate cu mai multă
uşurinţă să stabilească un program corespunzător şi eficace de fertilizare.

7.8.5. Tehnici de administrare a îngrăşămintelor şi tipuri de

îngrăşăminte

Întrucât amplasarea plantelor se va face pe terenuri în pantă, cu soluri

în general slab fertile, adeseori grele, I.C.P.P. Piteşti-Mărăcineni propune o
fertilizare înainte de plantare, numai a terenului care corespunde spaţiului de
nutriţie a sistemului radicular în primii 4-5 ani de viaţă. Practic, se referă la o
fâşie de teren de cel puţin 1-1,2 m de-a lungul rândului de pomi. Fertilizarea de
bază ar urma să se aplice, de asemenea, numai în această zonă. Se consideră
că abundenţa de elemente nutritive în jurul rădăcinilor, în condiţiile stării de
favorabilitate a însuşirilor aerohidrice, ca urmare a administrării unor doze
mari de îngrăşăminte organice într-un volum redus de sol, va conduce la
formarea unui sistem radicular puternic ramificat şi concentrat în această zonă
(Isac Il., 1985).
În condiţiile unei înierbări periodice a intervalelor dintre pomi, M. Iancu
ş.a. (1988) propune o administrare a îngrăşămintelor pe toata suprafaţa în
plantaţiile pe rod (în cazul folosirii portaltoilor franc). Îngrăşămintele de K nu se
aplică direct pe rădăcinile pomilor, întrucât sunt fitotoxice.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face diferenţiat, în funcţie de
specie, soi, portaltoi, însuşirile solului, starea de aprovizionare cu elemente
nutritive, factorii ecologici, sistemul de producţie. Aceste doze trebuie să fie
optim economice (D.O.E), ţinând seama că substanţele minerale constituie doar
o mică parte din masa vegetativă (8-10 % din substanţa uscată), iar fructele
doar 0,4-0,5 %; pomul foloseşte aceeaşi cantitate de energie pentru a produce o
ramură de 1 m lungime sau 1 kg de mere (W. Drahorad, 1985).
Pentru plantaţiile tinere se pot recomanda, orientativ, pe un pom anual:
5 kg gunoi de grajd+16 g N, 12 g P 2O5, 8 g K2O (la m2 de suprafaţă radiculară
activă). Toamna se încorporează îngrăşămintele organice de P şi K+1/4 din doza
de N, iar primăvara (după începutul creşterii lăstarilor) restul de N.
În plantaţiile pe rod, orientativ, în funcţie de înclinarea pantei, se pot
administra anual 10 t/ha gunoi de grajd, sau 30-40 t/ha, o dată la 3-4 ani.
Între două fertilizări cu gunoi de grajd se pot aplica la hectar doze de 80-120 kg
N, 60-80 kg P205 şi 70-100 K20 s.a. (există o tendinţă de reducere a dozelor de
P). Trebuie ţinut seama de posibilităţile de reutilizare a elementelor chimice
acumulate anual în sol.
Fertilizarea suplimentară foliară. Îngrăşămintele complexe foliare
facilitează absorbţia mai rapidă a elementelor minerale, chiar în condiţii de
secetă prelungită. Ele au adus sporuri mari de recolte de măr şi cireş (până la
115 %).
Aplicarea amendamentelor pe solurile acide. Se face odată 1a 8-10
ani, sub arătura de toamnă, înaintea plantării pomilor.
Tipuri de îngrăşăminte folosite în pomicultură.
Îngrăşămintele organice gunoi de grajd, compost, turbă, gunoi de

441
păsări, dejecţii lichide, frunze uscate, îngrăşăminte verzi.
În condiţiile crizei energetice şi a amplasării plantaţiilor pomicole pe
terenurile în pantă slab fertile se acordă atenţie deosebită îngrăşămintelor
verzi (R. Gras, S. Trocmé, 1977). Rezultate bune a dat pământul turbos şi
turbo-composturile (A. Lazăr, 1973). La fertilizarea arbuştilor fructiferi şi a
pomilor s-au folosit cu succes nămolurile (provenite de la staţiile de epurare a
apelor menajere) compostate cu turbă sau paie (M. Botez, 1977; Gh. Lixandru,
1987).
Recent, a început folosirea ca îngrăşământ organic a ramurilor tocate şi
căzute la aplicarea tăierilor: 3-4 t/ha în plantaţiile clasice şi intensive şi 23-50
t/ha în plantaţiile cu desime foarte mare a pomilor (M. Cotorobai, 1977, 1987).
0 rezervă însemnată de N organic este oferită de arbustul fructifer
Hippophae rhamnoides (cătina albă) (V. Cireaşă, 1988) şi de mazăre furajeră
semănată toamna şi încorporată în sol primăvara.
Îngrăşămintele chimice:
Îngrăşăminte azotate: sulfatul de amoniu (20-21 % s.a.); azotatul de
sodiu (15-16 % s.a.); azotatul de amoniu (32-34 % s.a.) ; ureea (46 % s.a.). Toate
sunt energointensive.
Îngrăşăminte fosfatice: superfosfatul (16 % s.a. azot şi 27-30 % calciu -
ce influenţează pozitiv păstrarea merelor); fosfatul diamoniacal (47 % s.a. P şi
16 % s.a. N).
Îngrăşăminte potasice: sarea potasică (20-45 % s.a.).
Îngrăşăminte chimice complexe, formate din 2-3 elemente nutritive.
Cenuşa constituie un îngrăşământ complex. Conţine 10-20 % K, calciu, fosfor,
cupru, zinc, mangan, cobalt.
În livezi, îngrăşămintele se aplică în mai multe perioade, deosebindu-se
o fertilizare cu prilejul înfiinţării livezilor şi alta după plantarea pomilor şi
intrarea acestora pe rod.
La înfiinţare, îngrăşămintele se administrează pe întreaga suprafaţă
odată cu desfundatul (gunoi de grajd, îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu).
Cantitatea de îngrăşăminte aplicate la fertilizarea de bază (la înfiinţarea
plantaţiei odată cu desfundarea terenului), are în vedere starea de aprovizionare
a solului găsită în urma analizelor agrochimice, urmărind crearea unor rezerve
de elemente nutritive suficiente pentru a aproviziona speciile pomicole ce rămân
un număr de ani pe acelaşi loc.
Dozele sunt cuprinse între 500-800 kg/ha îngrăşăminte cu fosfor şi
700-1000 kg/ha îngrăşăminte cu potasiu, iar îngrăşămintele organice variază
între 40-60 t/ha. Se poate face şi o îngrăşare locală la groapă (odată cu
plantarea) în scopul asigurării elementelor nutritive a pomilor în anul plantării,
când se pot aplica îngrăşăminte chimice şi gunoi de grajd bine fermentat sau
compost, cantităţi ce diferă în raport cu tipul de sol.
În livezile tinere, anual se aplică o îngrăşare ce urmăreşte realizarea
unui echilibru nutritiv care să grăbească intrarea pe rod. Aplicarea
îngrăşămintelor organice şi minerale se face fie pe întreg intervalul dintre
rânduri, fie în benzi paralele cu rândurile, în special în plantaţiile intensive, sau
în jurul trunchiului pe proiecţia coroanei, mai ales pe terenurile în pantă.
În plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă, îngrăşămintele se aplică
astfel:
în benzi paralele cu curbele de nivel, la distanţă de 50-70 cm pe
terenurile cu pantă de 15-20 %,

442
 pe proiecţia coroanei, la 50 cm distanţă de tulpină la pomii sub 3 ani, la
75 cm la pomii sub 5 ani şi 100 cm la pomii de 5-10 ani, pe terenurile în pantă
ce depăşesc 20 %.
În livezile pe rod, sistemul de fertilizare se diferenţiază în raport cu
condiţiile de sol, relief, climă, specie (soi), vârstă, portaltoi, sistem de cultură,
mod de lucrare a terenului. Îngrăşămintele chimice se aplică anual, iar cele
organice la 3-4 ani odată.
În livezile pe rod (rădăcinile acoperă aproape toată suprafaţa terenului)
îngrăşămintele se împrăştie uniform pe întreaga suprafaţă şi se introduc în sol
la 25-30 cm, toamna sau primăvara, pe terenurile plane sau cu panta de 10 %.
Gradul de solubilitate al îngrăşămintelor influenţează epoca încorporării
îngrăşămintelor de bază. Toamna (cu o lună înainte de căderea frunzelor) se
administrează îngrăşămintele organice şi cele pe bază de fosfor şi potasiu,
pentru a avea timp ca acestea să se transforme în forme asimilabile până la
declanşarea vegetaţiei şi a putea pătrunde în zona rădăcinilor active. Toamna se
administrează şi 1/3 din azot, ce oferă rădăcinilor active posibilitatea să
transforme azotul mineral în forme organice şi să-l depoziteze în rădăcini.
Fertilizarea fazială se face diferit în funcţie de tipul plantaţiei. Utilizarea
raţională a îngrăşămintelor impune cunoaşterea particularităţilor fiecărei
fenofaze de creştere şi fructificare. În livada tânără – prima fertilizare
suplimentară se execută la dezmugurit, a doua peste 2-3 săptămâni (creşterea
intensă a lăstarilor), iar ultima - după alte 2-3 săptămâni.
În livada pe rod, se ţine seama de producţia de fructe din anul respectiv
şi încărcătura de muguri floriferi pentru anul viitor. Prima fertilizare se execută
înaintea fenofazei de înflorire-legare, a doua – la căderea fiziologică a fructelor,
iar a treia – în fenofaza diferenţierii intense a mugurilor floriferi (iulie-august).
Ca îngrăşăminte se pot utiliza îngrăşăminte cu azot, precum şi
îngrăşăminte cu acţiune rapidă (urină de grajd, uree, ape amoniacale, etc.). Se
pot aplica, de asemenea, îngrăşăminte faziale în stare lichidă (prin apa de
irigat), precum şi îngrăşăminte foliare.

7.8.6. Fertilizarea şi implicaţiile asupra mediului

Fertilizarea ca verigă tehnologică într-o agricultură modernă şi

intensivă, dacă nu este fundamentată şi aplicată ştiinţific, poate determina şi
amplifica procese şi fenomene de poluare chimică a solului şi a producţiei
agricole (C. Răuţă şi colab., 1983).
Utilizarea îngrăşămintelor minerale este o intervenţie activă a omului
asupra ecosistemului. Impactul îngrăşămintelor asupra mediului ambiant poate
fi divers şi anume:
pătrunderea elementelor nutritive din îngrăşăminte în apele freatice de
suprafaţă;
utilizarea incorectă a îngrăşămintelor minerale poate înrăutăţi circuitul
şi balanţa substanţelor minerale, poate înrăutăţi circuitul şi balanţa
substanţelor nutritive, proprietăţile agrochimice şi fertilitatea solului;
poluarea plantelor (V. Lungu, 1994).
Poluarea apei are loc în urma aplicării excesive a îngrăşămintelor. Din
categoria îngrăşămintelor chimice sunt implicate, în primul rând, cele cu azot.
Cantităţile excesive din apele de suprafaţă rezultă din suprafertilizarea şi
scurgerea superficială în urma ploilor. Tot datorită suprafertilizării, se întâlnesc
cantităţi excesive de nitraţi în apele freatice. Legislaţia din ţara noastră
stabileşte limita maximă în conţinutul de nitraţi din apă de 45 mg NO 3 / litru.

443
Excesul de nitraţi din ape sau alimente produce boala numită
methenoglobinemie (la copii), iar formarea de nitrozamine în tubul digestiv are
efect cancerigen.
După Le Chech (1995) citat de Voiculescu N. şi colab. (2002) sunt
eliberate anual în apă, peste 1 milion de tone de azot ce afectează atât apele de
suprafaţă, cât şi pe cele subterane. Fosforul este mai greu solubilizat şi deplasat
de apele de scurgere superficială sau cele de suprafaţă.
În cazul folosirii de îngrăşăminte chimice lichide şi granulate, are loc
poluarea atmosferei. Atmosfera este poluată cu derivaţi gazoşi ai azotului ce
se formează ca rezultat al proceselor de amonificare, nitrificare şi denitrificare,
ce au loc în sol. Pierderile de azot pot apare în urma proceselor biologice din sol,
a denitrificării şi interdependenţei chimice a îngrăşămintelor cu azot cu solurile
carbonate şi alcaline. Se consideră că mărirea cantităţii de îngrăşăminte azotate
utilizate, inclusiv pierderile de azot din atmosferă, pot accelera distrugerea
ozonosferei.
Cercetări privind implicaţiile fertilizării cu azot asupra solului, au arătat
că fertilizanţii de tip amoniu dezvoltă acidificarea atât la nivelul solului, cât şi la
nivelul rizosferei, de aceea folosirea lor trebuie să fie precaută în solurile cu
capacitate de tampon scăzută. Fetilizanţii cu azot de tip amoniu scad pH-ul
solului şi măresc concentraţia manganului în frunze până la un nivel considerat
toxic la măr. În plus, faţă de forma de azot şi capacitatea de tampon, există şi
alţi factori care pot să regleze pH la interfaţa rădăcină/sol, cum ar fi raportul
cationi/anioni (Tagliavini M. şi colab., 1997).
La aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte cu fosfor şi îngrăşăminte
organice, conţinutul în cadmiu al solului creşte semnificativ, devenind poluant.
Cadmiu este un element neesenţial în nutriţia plantelor. Cercetări efectuate la
I.C.P. Belgrad pe un sol cernoziom, au arătat că valorile conţinutului de cadmiu
variază între 0,75-1,3 mg/kg. Aplicarea fertilizanţilor pe termen lung, cauzează
creşterea conţinutului în cadmiu total, comparativ cu varianta nefertilizată.
Conţinutul cel mai ridicat de cadmiu s-a înregistrat la varianta la care
fertilizarea a fost efectuată cu îngrăşământ organic (60 t/ha). Formele
disponibile de cadmiu variază între 7-12 % din totalul conţinut de sol
(Blagojevic S. şi colab., 2002).
Prin aplicarea de îngrăşăminte, în sol sunt aduse cantităţi importante
de metale grele, care sunt prezente ca impurităţi şi care se acumulează în timp
şi pot cauza probleme sau prin intermediul plantelor ajung în corpul uman.
A fost determinată dependenţa conţinutului de Pb şi Cd din plante faţă
de conţinutul metalelor în sol. S-a constatat corelaţie lineară între cantitatea de
metale toxice din plantă (Pb şi Cd) şi creşterea cantităţii altor elemente în sol
(Fe, Cu, Ni, Co) (Savin D şi colab., 2001).
Fenomenul de poluare are multiple implicaţii asupra însuşirilor solului.
Prin administrarea îngrăşămintelor minerale, solul este supus unui impact
complex, putând manifesta următoarele efecte asupra solului:
provoacă acidificarea sau alcalinizarea mediului;
îmbunătăţeşte sau înrăutăţeşte particularităţile agrochimice şi fizice ale
solului;
contribuie la absorbţia metabolică a ionilor sau înlăturarea lor în
soluţia de sol;
contribuie la frânarea absorbţiei chimice a cationilor;
contribuie la mineralizarea sau sintetizarea humusului solului;
mobilizarea sau imobilizarea elementelor nutritive ale solului;

444
 poate provoca antagonismul sau sinergismul elementelor nutritive şi
raportul influenţei asupra absorbţiei şi metabolismului lor în plante.
Tok H. (2002) consideră că în viitor, programele software vor juca un rol
important în stabilirea necesarului de fertilizanţi ce trebuie aplicat, în aşa fel
încât să fie evitate fenomenele de poluare. Acestea trebuie să ţină cont de:
prevenirea insuficienţei de fertilizanţi ce au ca efect descreşterea producţiei,
aplicarea fertilizanţilor pe baza analizelor solului, luarea în considerare a
condiţiilor ecologice, posibilităţi de reducere a cantităţilor de fertilizanţi,
stabilirea cantităţii şi momentului de aplicare a fertilizanţilor.

7.8.7. Fertilizarea solului în pomicultura ecologică.

Aplicarea îngrăşămintelor trebuie să se bazeze pe cunoaşterea

proceselor de fiziologie, biochimie a plantelor, alături de noţiuni de pedologie,
agrochimie, fitotehnie şi genetică, care să garanteze obţinerea unei producţii
mari şi stabile şi să păstreze fertilitatea solului.
Pentru menţinerea echilibrului în natură şi pentru obţinerea
producţiilor ecologice, este necesară elaborarea unei strategii ştiinţifico-
argumentate de folosire a îngrăşămintelor (S. Toma, 1994). Folosirea raţională a
îngrăşămintelor este posibilă pe baza diagnosticării diferite a conţinutului
solului şi plantei. Conţinutul nutrienţilor în probe reprezentative de frunze,
constituite în momente diagnostice, reflectă influenţa îndelungată a însuşirilor
fizice, chimice şi biologice ale solului şi ale tehnologiei de cultură, inclusiv a
practicilor legate de fertilizare, asupra nutriţiei minerale a plantelor. Cantităţile
normale de nutrienţi în substanţa uscată a frunzelor în momentele diagnostice
(tabelul 9.6.) denotă că sistemul de fertilizare practicat în anii precedenţi a fost
corespunzător.
Toma S. (1994), consideră că sistemul de fertilizare trebuie să se bazeze
pe îngrăşăminte organice incluzând macro şi microelemente indispensabile.
Valorificarea maximă a substanţelor nutritive din îngrăşăminte este posibilă
doar în cazul când sunt stabilite dozele optime, termenul şi modul de folosire a
îngrăşămintelor.
Fertilizarea organică
Materia organică a solului este întreţinută prin materia vegetală şi
animală moartă ce se depune la suprafaţa solului şi este încorporată în cadrul
ciclurilor caracteristice diferitelor biocenoze, precum şi de masa mare de
rădăcini moarte şi alte organisme care mor în sol.
Sub denumirea de „îngrăşăminte organice naturale” intră diverse
produse reziduale obţinute în anumite sectoare ale economiei. Ele pot fi utilizate
ca îngrăşământ imediat după obţinere sau după o prealabilă păstrare şi
fermentare în vederea îmbunătăţirii însuşirilor lor.
Sursele de materie organică utilizabile în agricultură, sunt constituite
din resturi vegetale rămase după recoltarea culturii principale (paie, coceni,
vrejuri de leguminoase), gunoiul animalelor şi îngrăşămintele verzi.
După rolul pe care îl au, P. Aubert (1975) împarte îngrăşămintele
organice în 3 grupe:
creşterea conţinutului de humus: gunoi proaspăt sau compostat,
compost din reziduuri vegetale sau gospodăreşti. Acestea sunt bogate în carbon
şi destul de sărace în azot. Se aplică în cantităţi de 5-50 t/ha;
creşterea conţinutului în azot: făină din deşeuri de abator (sânge,
coarne, copite), guano, dejecţii lichide. Se aplică în cantităţi de 200-1000 kg/ha;

445
 completează efectele produse de primele două categorii (îngrăşămintele
verzi).
Îngrăşămintele organice constituie o sursă energetică pentru
microorganismele solului. Din descompunerea lor rezultă produşi ca CO 2 şi
acizi organici, aminoacizi, glucide simple, etc., ce măresc mobilitatea
elementelor nutritive existente în sol, îmbunătăţesc nutriţia plantelor.
Îngrăşămintele organice se comportă ca un factor antientropic ce schimbă
sensul general al reacţiei chimice într-o anumită măsură, ce se desfăşoară în
sol cu pierdere de energie, contribuind astfel la creşterea fertilităţii solului.
Aplicate în sol, ele reprezintă o cale de restituire către sol a substanţelor
minerale îndepărtate cu recolta, constituind sursă de substanţe nutritive şi
dioxid de carbon.
Gunoiul de grajd se obţine ca produs secundar în sistemele de
întreţinere a animalelor, fiind alcătuit din dejecţii solide (fecale), lichide (urina)
şi materii folosite ca aşternut. Gunoiul de grajd este un îngrăşământ ce conţine
toate elementele necesare nutriţiei plantelor, accesibilitatea lor fiind lentă şi
durând câţiva ani, pe măsura mineralizării compuşilor organici din acestea.
Mineralizarea depinde de stadiul fermentării gunoiului, de aerisire, umiditatea
solului, de temperatură, de reacţia chimică, fiind mai lentă pe solurile argiloase,
reci şi cu reacţie acidă şi mai rapidă pe cele nisipoase cu reacţie neutră.
Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoi pentru plante depinde de
element. Potasiul se află sub formă de săruri anorganice, solubile, uşor
accesibile plantelor. Accesibilitatea fosforului are loc pe măsura mineralizării
compuşilor organici sub acţiunea microorganismelor; rezultă anioni ai acidului
ortofosforic ce formează în sol săruri accesibile plantelor. În primul an de la
aplicare, fosforul este valorificat în procent destul de ridicat (20-35 % din total)
comparativ cu îngrăşămintele minerale (5-20 %).
Accesibilitatea azotului depinde de mai mulţi factori: stadiul de
descompunere, specia de animale de la care provine, tipul de sol, condiţiile
climatice, etc. Se consideră că coeficientul de valorificare a azotului din gunoiul
de grajd ajunge numai la 20-25 %, destul de redus faţă de îngrăşămintele
minerale (30-80 %).
În Turcia, reziduurile de tutun de la fabricile de ţigarete au fost folosite
pentru fertilizarea culturilor de căpşun, ca o alternativă la fertilizarea cu gunoi
de grajd. Rezultate obţinute cu privire la timpurietate, producţia pe plantă şi
calitatea fructelor, sugerează că acest compost poate fi folosit ca fertilizant cu
rezultate bune (Ozguven A.I. şi colab., 1997).
Compostul din resturi organice gospodăreşti. Prin compost se înţelege un
amestec alcătuit din resturi menajere, buruieni, pleavă, resturi de paie, frunze
de copaci, furaje stricate, etc., ce se aşează împreună într-o platformă spre a se
descompune. Compostul este un îngrăşământ organic cu acţiune lentă, ce
conţine în medie 30-50 % substanţă uscată, 10-15 % substanţă organică, 0,3 %
azot, 0,1 % fosfor şi 0,3 % potasiu. Dacă în timpul fermentării se adaugă
superfosfat şi azotat de amoniu se obţine un îngrăşământ cu calităţi excelente.

Obţinerea de fertilizanţi organo-minerali prin folosirea nămolului apelor

menajere a făcut obiectul multor investigaţii pe plan mondial. Aceasta
reprezintă o provocare pentru agricultură, mediu şi tehnologie. Prin folosirea
unor aditivi speciali şi de înaltă selectivitate, este posibil să se obţină eficient şi
ieftin eliminarea metalelor grele, a patogenilor şi a apei în exces. Analizele fizico-
chimice a acestor fertilizanţi, au fost comparate cu cele ale fertilizanţilor
existenţi în literatură, rezultând următoarele concluzii:

446
 0se pot obţine fertilizanţi cu conţinut ridicat de substanţe organice, azot,
fosfor, calciu, magneziu, fier, zinc, mangan, cobalt, cupru;
1conţinutul în substanţe toxice, în special metale grele, este similar
conţinutului din fertilizanţii industriali;
2conţinutul în microelemente patogene este la limita admisă (Adnadjevic
B. şi colab., 2002)
Îngrăşămintele verzi sunt un mijloc de îmbogăţire a solului în substanţă
organică şi azot. Ca îngrăşământ verde, se folosesc plante ce au însuşirea de a
produce o mare masă vegetală, abundentă şi de a îmbogăţi solul în azot şi
anume: leguminoase pe rădăcinile cărora trăiesc bacterii fixatoare de azot
singure sau în amestec cu graminee (mazăre, lupin, sparcetă, trifoi, muştar,
hrişcă).
Îngrăşămintele verzi sunt necesare pe soluri podzolice, argiloase sau
nisipoase, sărace în materie organică, în asociere cu îngrăşămintele minerale.
Plantele se încorporează în sol prin arătură. Efectul îngrăşămintelor verzi este
multiplu :
3 îmbunătăţesc solul în materie organică, în azot fixat simbiotic, fiind
introduse în stratul arat cantităţi importante de fosfor, potasiu şi alte elemente
extrase de plante din orizonturile inferioare ale solului,
4 se măreşte coeficientul de utilizare a substanţelor active din
îngrăşămintele chimice introduse în sol,
5 se măreşte esenţial numărul de microorganisme din sol, etc.
Îngrăşămintele verzi pot fi folosite în livezile tinere amplasate pe soluri sărace în
materie organică.
Fertilizarea minerală
Fertilizarea minerală în agricultura biologică se bazează pe folosirea
unor produse naturale greu solubile şi are rolul de a corecta unele carenţe şi de
a îmbunătăţi condiţiile fizice ale solului. Îngrăşămintele minerale naturale cele
mai utilizate sunt pulberile de roci silicoase (granite, porfirite, diorite, tufuri),
roci calcaroase şi dolomite, precum şi din algele marine calcaro-magneziene.
Cantitatea de pulbere de roci silicoase cu care se tratează solurile,
variază în funcţie de condiţii între 300-2000 kg/ha. P. Aubert (1975), consideră
că eficacitatea lor este maximă în următoarele cazuri : pe solurile calcaroase,
sărace în siliciu, pe solurile nisipoase cu conţinut slab de argilă şi pe solurile
humifere foarte bogate în materie organică, dar sărace în elemente nutritive.
Compoziţia chimică a plantelor arată că acestea conţin peste 60 de
elemente dintre care unele sunt predominante şi se găsesc în toate organismele
vegetale : N, P, K, Ca, Mg, Si, S, Fe, B, Cu, Mb, Mg, Mn, C, H, O. Când aceste
elemente nutritive nu se găsesc în cantităţi suficiente, corespunzătoare cu
cerinţele fiecărei specii, cu potenţialul genetic de producţie al soiului, este
necesară completarea prin introducerea în sol a substanţelor ce conţin aceste
elemente (D. Davidescu, şi colab., 1994).
După natura şi provenienţa lor, îngrăşămintele minerale sunt de mai
multe feluri :
îngrăşăminte minerale naturale - obţinute din roci prin măcinare (făină
de fosforite, silicaţi);
îngrăşăminte minerale obţinute în urma unor procese industriale.
Produse minerale ce conţin azot. Azotatul de sodiu din Chile (America de
Sud) este singurul produs mineral cu azot. Are un conţinut scăzut de azot (16
%) fiind folosit mai mult local.
Produse minerale ce conţin siliciu. În agricultura biologică se folosesc
silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt) care pot fi introduşi direct în sol

447
(200-1000 kg/ha)pentru stimularea creşterii plantelor şi favorizării asimilării
fosforului, sau sub formă de suspensie în apă (10 g /100 l apă) cu care se
stropesc plantele în cursul vegetaţiei, cu efect asupra creşterii şi calităţii
recoltei, dar şi în combaterea făinării.
Siliciul are rol benefic în formarea proteinelor din plante şi în activitatea
fotosintezei în spaţii umbrite. Pentru stropirea plantelor se foloseşte o soluţie de
silicat de sodiu (Na2SiO3) în concentraţii de 0,1-0,2 ppm. În sol, prezenţa
siliciului măreşte rezistenţa plantelor la atacul de ciuperci microscopice şi
dăunători animali (nematozi, viermi).
În practică se pot folosi: bazalt (Munţii Apuseni), granit, porfir (Munţii
Măcin) ce conţin, pe lângă siliciu, potasiu, sodiu, aluminiu, fier, calciu,
magneziu, mangan. Se consideră că prin aportul de siliciu şi microelemente,
acestea contribuie la creşterea rezistenţei la boli. Pot fi folosite în pomicultura
ecologică pe toate solurile.
Produse minerale ce conţin fosfor. În pomicultura ecologică se folosesc:
făina de fosforită (nordul Africii), zgura lui Thomas (produs rezidual din
metalurgie), fosfaţi naturali calcinaţi (din Senegal), făină de oase.
Produse minerale ce conţin magneziu. Dolomita (carbonat de calciu şi
magneziu) – folosit puţin în pomicultura ecologică, se utilizează mai ales pentru
păstrarea echilibrului potasiu - magneziu şi pe solurile calcaroase. Kiseritul
(MgSO4.H2O) este un mineral cu magneziu ce se găseşte în unele zăcăminte de
săruri de potasiu.
Produse minerale ce conţin calciu. Se folosesc calcare naturale fin
măcinate şi alge marine încrustate cu calcar, ce conţin magneziu şi alte
microelemente.
În pomicultură, se foloseşte ca fertilizant aplicat foliar, un extract din
alge marine numit „Micro-Mist”. Ascophyllum nodosum este alga marină din
care a fost obţinut acest extract. Folosit la măr şi piersic, a determinat creşterea
producţiei de fructe cu 20-25 %, a redus consumul de îngrăşăminte chimice, a
mărit durata de păstrare a fructelor şi rezistenţa la boli şi dăunători,
îmbunătăţind şi parametrii de calitate.
Algele marine şi în special A. nodosum au conţinut ridicat în hormoni
vegetali (auxine, gibereline, citochinine). Conţine, de asemenea, 17 aminoacizi şi
peste 70 microelemente mult mai bine reprezentate decât în plantele terestre. S-
au identificat şi vitamine, alături de substanţe de natură antibiotică (G. Leprat,
1994).
În general calitatea fructelor este asociată cu condiţiile de climă de sol,
caracteristicile pomilor şi practicile culturale. Fructele de măr sunt în special
sensibile la concentraţiile scăzute de calciu, fiind atacate de bolile fiziologice în
timpul stocării. Cercetări efectuate au arătat că conţinutul de calciu în fructe
este influenţat de factorii de mediu şi condiţiile de cultură, printre care:
localizarea fructelor în coroană influenţează conţinutul în calciu,
nivelul producţiilor influenţează conţinutul în calciu,
tăierile de vară au efect pozitiv asupra calităţii fructelor, fiind asociate
cu creşterea conţinutului de calciu;
numărul de seminţe influenţează rata de transport a calciului în
fructele de măr;
tratamentele cu calciu reduc incidenţa de apariţie a bolilor fiziologice
(Tomala K., 1997).
Produse minerale ce conţin potasiu. În pomicultura ecologică se folosesc
ca îngrăşăminte cu potasiu : cenuşa de lemn de foc şi săruri potasice naturale
(carnalit, kainit) care conţin pe lângă potasiu şi magneziu şi sulf. Se aplică după

448
ce au fost măcinate în particule foarte fine, deoarece se folosesc îngrăşăminte ce
provin din roci naturale greu solubile.
Cercetările efectuate de M. Cotorobai şi colab. (1986) privind fertilizarea
pomilor cu cenuşă de cărbune din termocentrale, au arătat că acest produs prin
conţinutul său în potasiu, calciu, magneziu, fosfor şi microelemente, poate
contribui la aprovizionarea solului cu elemente minerale necesare nutriţiei
pomilor. Cenuşa condiţionată în vederea fertilizării ca îngrăşământ mineral
poate fi administrată la plantarea pomilor (măr) în cantităţi de 15 kg/pom,
având efect asemănător cu acela al gunoiului de grajd asupra recoltei în primii
ani de rodire.
Fertilizarea foliară reprezintă un mijloc modern şi eficient de sporire şi
de îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii producţiei agricole. Această metodă
suplimentară de fertilizare este folosită şi în pomicultură . Îngrăşămintele foliare
conţin surse adecvate de macro şi microelemente, precum şi substanţe
organice, biologic şi fiziologic active, cu funcţie de hormoni şi vitamine, ce
determină stimularea fotosintezei la plante.
Fertilizarea pe cale foliară poate asigura sporuri importante de recolte,
fără a polua rezidual solul şi producţia agricolă, contribuind la creşterea
randamentului energetic şi fotosintetic al aparatului foliar (Borlon Z. şi colab.,
1995).
Cercetări efectuate la Iaşi au vizat stabilirea unor tehnici de fertilizare
nepoluante prin folosirea unor îngrăşăminte foliare create în ţară şi străinătate,
alături de produsele mai vechi şi consacrate de tipul Folifag şi F 231. La măr,
prin fertilizare foliară au fost obţinute sporuri de producţie cuprinse între 3711
kg/ha (Plant Power 0,2 %) şi 7454 kg/ha (Stinucrop 15-3-3 0,1%), mai mari cu
2000-5000 kg/ha faţă de cele obţinute prin fertilizarea foliară cu Folifag şi
F231. Elementele nutritive conţinute sunt consumate în procente de 100 %,
având o influenţă stimulatoare şi nepoluantă asupra metabolismului general al
plantelor (L. Bireescu şi colab., 1999).
Efectul de protecţie ecologică a mediului ambiant pe care îl poate avea
fertilizarea foliară a culturilor, este evidenţiată prin consumul suplimentar de
elemente nutritive din sol (în special sol în pantă şi cu textură uşoară), ducând
la o diminuare a disipării entropice a elementelor nutritive în profilul solului (I.
Gavriluţ şi colab., 1999).
În scopul diminuării efectului negativ al stresului prin secetă moderată,
au fost testate la Iaşi, unele mijloace neconvenţionale constând din compuşi cu
aminoacizi, ureide şi complexe metal proteice (notate CASa, CASb, CASc,
realizate la ICPP Bucureşti). Acestea au fost aplicate într-o plantaţie intensivă
de măr (soiul Idared/MM106, amplasată pe cernoziom cambic cu fertilitate
medie) prin tratamente foliare în concentraţie de 0,3 % în 3 reprize: imediat
după înflorit, iar următoarele două la interval de două săptămâni.
S-a constatat că prin folosirea acestor îngrăşăminte foliare (compuşi
antisecetă) s-au obţinut sporuri de producţie asigurată statistic cuprinse între
24,8 % şi 61,8 %. Indicatorii sintetici energetici rezultaţi sunt superiori şi îi
devansează pe cei factoriali alocaţi, iar activitatea fotosintetică este stimulată
atât pentru fiecare pigment asimilator, cât şi pe valoare totală. Valorile gradelor
de utilizare în recoltă a nutrienţilor aplicaţi foliar pentru combaterea şi
atenuarea efectului secetei depăşesc 100% şi deci nu poluează rezidual solul şi
fructele (G. Grădinariu şi colab., 1999).
Fertilizarea poate fi aplicată odată cu irigarea. Aplicarea unor
îngrăşăminte cu azot prin intermediul irigării au arătat că producţia obţinută
este dependentă de soi şi metoda folosită. Cercetările au fost efectuate la măr,

449
portaltoiul M26, plantaţi la 5/2 m, sol nisipos, conţinut în humus scăzut şi pH
5,1. Pomii la care fertilizarea a fost aplicată prin irigare (indiferent de forma de
azot aplicată) au dat producţii mai mari faţă de varianta la care fertilizarea a
fost aplicată la sol şi irigarea prin picurare (Buban T., Lakatos T., 2000).
Aplicarea nutrienţilor prin fertilizări foliare în plantaţiile de mare desime
este oportună pentru optimizarea calităţii fructelor. Deoarece volumul
sistemului radicular în plantaţiile de mare desime este redus, este important de
dezvoltat şi menţinut condiţii optime de creştere în această zonă. Cerinţele de
producţie pentru livezi, inclusiv aplicarea fertilizanţilor, vor trebui să ţină seama
de necesitatea păstrării şi îmbunătăţirii calităţii solului şi apei (Neilsen G.H şi
colab., 1997).
Cercetări privind efectul irigării asupra disponibilităţii azotului în
livezile de mare desime la măr (soiul Gala/portaltoiul M9), au arătat că
aplicarea fertilizanţilor prin irigare determină o creştere a concentraţiei de azot
în soluţia solului la începutul fertirigării şi o descreştere rapidă către sfârşitul
fertirigării. Concentraţia rămâne constantă în timpul perioadei dintre fertirigări
şi a fost direct proporţională cu cantitatea de azot şi cantitatea de apă
adăugată. În funcţie de tipul de sol, concentraţia de azot a fost diferită la diferite
adâncimi (Neilsen D. şi colab., 1997).

7.9. Irigarea plantaţiilor pomicole

7.9.1. Rolul apei

Pomicultura modernă necesită folosirea optima a tuturor factorilor de

vegetaţie, în vederea obţinerii unor randamente economice maxime. Dintre
factorii de vegetaţie apa deţine un rol de prima importantă în viaţa pomilor:
participă ca element de bază la sinteza tuturor substanţelor organice din care
sunt formate ţesuturile pomilor, este solventul ionilor minerali ai diverselor
combinaţii organice, mediul de dispersie ai macromoleculelor, mediul reacţiilor
biochimice, vehiculează elementele de nutriţie în sol, din sol în plantă şi în
interiorul plantei.
Cantitatea de apă reprezintă până la 75 % în frunze, ramuri, rădăcini şi
până la 85 % în fructe, din greutatea totală a biomasei proaspete a organelor
respective.
Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi
fructificare este necesar ca pomilor să li se asigure în permanenţă apă, în
cantitate suficientă, diferenţiat, în funcţie de cerinţele fiecărei specii, soi,
portaltoi şi a fazei de vegetaţie în care se găsesc.
Consumul de apă al culturilor pomicole se produce pe două căi: prin
transpiraţie şi prin evaporaţie la suprafaţa solului.
Cantitatea de apă ce se consumă prin transpiraţie este în corelaţie cu o
serie de factori şi anume: suprafaţa aparatului foliar şi cât din acesta cade direct
sub incidenţa razelor solare; condiţiile climatice din zonă (temperatură, durata de
inso1aţie, umiditatea relativă a aerului etc.); cantitatea de apă din sol.
Consumul total de apă realizat de plantaţiile pomicole (transpira-
ţia+evaporaţie) este condiţionat de o serie de factori în complex, între care
amintim: factorii climatici (temperatură, umiditatea aerului, regimul eolian),
biologici (specie, soi), portaltoi, vârsta pomilor, faza de vegetaţie etc.), pedologici
şi agrotehnici (tipul de sol, sistemul de întreţinere a solului şi de îngrăşare.
Solul constituie mediul din care pomii îşi extrag apa necesară funcţiilor

450
vitale. Acest „rezervor” are ca sursă naturală principală precipitaţiile
atmosferice, la care se adaugă, în cantităţi cu totul infime, apa higroscopică
absorbită din aer şi aceea urcată prin capilaritate din straturile adânci ale
solului.
Regimul pluviometric din zonele în care anual se înregistrează sub 500
precipitaţii nu satisface consumul de apă al speciilor pomicole şi este absolut
nevoie să se completeze prin irigaţii, până la asigurarea necesarului.
Rezultatele experimentale cât şi cele din marea producţie obţinute în
ţara noastră în ultimii ani, dovedesc că în zonele din sudul şi sud-estul ţării,
asigurarea unei cantităţi suplimentare de apă prin irigaţii este obligatorie.
Asigurarea cu apă suplimentară prin irigaţii poate fi luată în
consideraţie chiar şi în plantaţiile de pomi şi în zonele în care se înregistrează
până la 700-750 mm.
În toate situaţiile decizia pentru prevederea irigaţiilor la o plantaţie, se
ia pe baza determinării bilanţului apei, în fiecare caz în parte, care în afară de
consumul pomilor (diferit de la o specie la alta dar şi în funcţie de soi, portaltoi,
felul plantaţiei etc.) şi de cantitatea de apă căzută din precipitaţii, este
influenţat şi de o serie de alţi factori, cum sunt:
0evapo-transpiraţia potenţială;
1 panta terenului (amplasarea livezilor pe terenuri în pantă măreşte
deficitul de umiditate, în comparaţie cu terenurile plane din aceeaşi zonă,
datorită valorificării insuficiente a apei căzute din precipitaţii, care în mare
parte se scurge la suprafaţa solului);
2 compoziţia mecanică a solului (solurile argiloase, caracterizate prin
permeabilitatea redusă cu deosebire când sunt situate în pantă, sporesc
deficitul de umiditate);
3 repartizarea precipitaţiilor în cursul anului: în general regimul
climatic de pe teritoriul României este din punct de vedere al repartizării
precipitaţilor în cursul anului, foarte instabil de la un loc la altul şi de la un an
la altul.
Există situaţii în care plantaţiile se organizează în condiţii de neirigare,
aportul de apă fiind necesar uneori numai la plantare, pentru asigurarea
prinderii. În aceste cazuri se foloseşte ca sursă de apă instalaţia pentru
alimentarea cu apă necesară preparării soluţiilor pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor, instalaţie care este obligatoriu de executat în toate plantaţiile
pomicole.
Ca urmare a insuficienţei apei în sol apar manifestări ca: închiderea
stomatelor, scăderea turgescenţei celulelor şi încetinirea proceselor metabolice,
reducerea numărului şi a creşterii lăstarilor, formarea unui sistem foliar redus,
fructe mici, de calitate inferioară, scurtarea duratei de viaţă a rădăcinilor active,
căderea prematură a fructelor, toate fenomene care au drept consecinţă
scăderea vigorii pomilor, alternanţa în rodire, îmbătrânirea prematură a pomilor
etc.
Considerentele prezentate conduc la concluzia că satisfacerea integrală
a necesarului de apă a pomilor este o verigă cheie a producţiilor mari şi de
calitate dar că stabilirea necesităţii investiţiilor pentru irigaţii într-un loc sau
altul trebuie să se facă cu mult discernământ, luând în considerare influenţa
conjugată a unui complex de factori climatici, pedologici, biologici, economici,
tehnologici etc.
Aportul suplimentar de apă trebuie realizat în strictă concordantă cu
nevoile pomilor, excesul de udări putând avea rezultate contrare celor urmărite,
atât asupra proceselor de creştere şi fructificare, dar mai ales asupra însuşirilor

451
naturale ale solului. Apa administrată peste nevoi transportă în profunzime,
irecuperabil, cantităţi însemnate de substanţe nutritive; contribuie la
degradarea solurilor, mai ales a celor cu pânza freatică apropiată de suprafaţă.

7.9.2. Noţiuni folosite în tehnica irigaţiei

Norma de udare. Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă

exprimată în m3/ha, folosită la o singură udare, care umezeşte stratul de sol pe
întreaga adâncime de răspândire a masei principale de rădăcini active.
Norme de irigaţie. Constituie suma normelor de udare, exprimată în
m3/ha, care se aplică într-o plantaţie în cursul unui an agricol.
Coeficientul „economic” al transpiraţiei reprezintă cantitatea de apă
eliminată prin transpiraţie pentru producerea unei unităţi de biomasă uscată.
Valorile coeficientului economic de transpiraţie variază de la o specie la alta şi
de la soi la soi. Se citează valori de 170-229 unităţi de apă la măr, dar care pot
să ajungă la unele specii până la 800 unităţi de apă.
Apa higroscopică este formată din pelicule foarte subţiri reţinute la
suprafaţa particulelor solului cu forţe care depăşesc 100 de atmosfere. Forţa de
reţinere a apei de către sol este cu atât mai mare, cu cât solul este mai uscat,
putând atinge şi depăşi 1000 atmosfere. În comparaţie cu solul uscat, solul
saturat cu apă are o putere de reţinere a apei egală cu 0.
Forţa de sucţiune este puterea cu care rădăcinile absorb apa şi care nu
depăşeşte de obicei 10-14 atm. Rezultă că în toate cazurile apa care este
reţinută în sol cu forte superioare celei de sucţiune a rădăcinilor nu poate fi
utilizată de către pomi.
Apa gravitaţională este apa din solurile saturate cu apă care se scurge
în profunzime, atrasă de forţa gravitaţiei. Această apă nu este reţinută cu nici o
forţă de către sol.
Apa capilară este apa din spaţiile mici ale solului reţinută cu forţe de
capilaritate, care sunt slabe, de obicei sub 1-1,5 atmosfere şi poate fi absorbită
de către pomi.
Capacitatea de câmp pentru apă a solului este reprezentată de
cantitatea maximă de apă suspendată care poate fi reţinută de sol după
saturarea cu apă a acestuia, şi după scurgerea celei mai mari părţi din apa
gravitaţională. Valorile capacităţii de câmp sunt variabile, în funcţie de textura
şi structura solului.
În ţara noastră capacitatea de câmp pentru apă a solului până la 1,5 m
adâncime are valori cuprinse între 22 şi 30 % din greutatea solului uscat. Pe
solurile nisipoase aceasta scade la 6-10 % din greutatea solului uscat.
Coeficientul de ofilire (veştejire) reprezintă cantitatea limită de apă din
sol la care plantele se ofilesc fără posibilitatea de a-şi mai reveni chiar dacă
sunt puse într-o atmosferă saturată cu vapori de apă. În cazul coeficientului de
ofilire, apa este reţinută de sol cu o forţă în jur de 10-15 atmosfere. Apa
reţinută de sol până la coeficientul de ofilire poate fi absorbită de rădăcinile
plantelor şi din această cauză se numeşte şi apă accesibilă plantelor. Apa
reţinută de sol peste limita coeficientului de ofilire, nu mai poate fi absorbită de
rădăcinile pomilor şi este denumită apă inaccesibilă.
Prezentăm câteva exemple ale valorii coeficientului de ofilire la diferite
tipuri de sol: sol nisipos 2,6 (2,6 g apă la 100 g sol); sol argilo-nisipos 9,7; sol
argilos 16,2.

452
 Greutatea volumetrică este reprezentată de raportul dintre greutatea
unei cantităţi de sol uscat şi volumul său în structură naturală, fiind
influenţată de structură, textură precum şi de gradul de afânare a solului.
În condiţiile ţării noastre are valori variind de la 1,26 pe cernoziomuri
luto-nisipoase, lutoase, până la 1,41 pe soluri brun-roşcate de pădure, luto-
argiloase.
Grosimea stratului de sol umezit prin irigaţie constituie adâncimea până
la care este necesar să pătrundă apa administrată prin udare şi care
corespunde zonei de răspândire a masei principale de rădăcini active, la pomi
între 0,75-1,20 m.
Intervalul umidităţii active este intervalul cuprins între capacitatea de
câmp pentru apă a solului şi coeficientul de ofilire. Accesibilitatea apei nu este
aceeaşi în cuprinsul întregului interval.
Intervalul umidităţii optime este o parte din intervalul umidităţii active,
care are ca limită inferioară plafonul minim al umidităţii solului, iar ca limită
superioară capacitatea de câmp pentru apă a solului.
Evapotranspiraţia potenţială sau consumul total de apă reprezintă
cantitatea de apă ce se pierde din sol prin evaporare de la suprafaţa solului
(pierdere neproductivă) cât şi prin transpiraţie (consum productiv) de pe o
suprafaţă ocupată cu o anumită cultură, în cantităţile umezirii optime a solului,
în vederea obţinerii unei producţii maxime. Urmărirea în dinamică a
evapotranspiraţiei este necesară pentru a stabili momentele optime de
suplimentare a cantităţilor de apă prin udări. Momentele respective corespund
plafonului minim în care aplicarea irigării are eficienţă maximă şi sunt specifice
fiecărei specii cultivate, în condiţii date de climă si sol.
Prin irigarea culturilor se înţelege aducerea şi distribuirea apei pe
solurile cultivate, în următoarele scopuri:
creşterea umidităţii solului până la limita cerută de fiecare plantă
cultivată, astfel încât creşterea să se desfăşoare normal;
să protejeze culturile de arşiţă şi secetă;
să înlăture sau să dilueze sărurile nocive din solurile salinizate;
să reducă efectul factorilor întâmplători;
să asigure efectuarea lucrărilor agricole în condiţii optime.
Nevoia de apă este diferită în cursul perioadei de vegetaţie, deoarece
trecerea plantelor prin diferite stadii de dezvoltare cere condiţii de viaţă diferite,
astfel că şi nevoia de apă nu poate fi aceiaşi în tot cursul perioadei de vegetaţie.
În viaţa plantelor, în funcţie de fazele de vegetaţie şi stadiile de
dezvoltare, apar perioade (relativ scurte), în decursul cărora deficitul de apă se
repercutează asupra producţiei. Perioadele respective sunt cunoscute sub
denumirea de „faze critice pentru umiditate”.
Faza critică pentru umiditate coincide cu epoca de creştere cea mai
intensă ce se suprapune în general cu faza formării organelor de reproducere.
Formarea organelor de reproducere are loc în mai multe etape şi
anume: diferenţierea, formarea organelor reproductive, fecundarea şi formarea
fructului.
Factorii meteorologici (umiditatea aerului, căldura, lumina,
precipitaţiile) au la rândul lor influenţă directă asupra necesităţii irigaţiei. Solul
constituie mediul din care pomii îşi extrag apa, iar acesta are ca sursă
principală precipitaţiile atmosferice, la care se adaugă, în cantităţi destul de
mici, apa higroscopică absorbită din aer şi cea capilară din straturile adânci.
Precipitaţiile, cea mai importantă sursă de umiditate pentru sol
constituie un indice important pentru aprecierea necesităţii irigaţiei şi ele se

453
caracterizează prin media multianuală foarte variabilă în diferite zone ecologice.
Regimul pluviometric din zonele în care se înregistrează anual sub 500 mm
precipitaţii, nu corespund cerinţelor speciilor pomicole şi este absolut necesar
să se completeze prin irigaţii pentru asigurarea necesarului.
Dintre factorii meteorologici cei mai importanţi ce influenţează modul de
folosire al precipitaţiilor de către plantă, sunt: temperatura aerului, radiaţia
netă şi intensitatea. Cu cât temperatura este mai mare cu atât creşte consumul
de apă al culturii (transpiraţie, evaporaţie) şi gradul de folosire al precipitaţiilor
este mai mic. Pentru stabilirea zonelor irigabile este necesar să se confrunte
consumul de apă al plantelor cu factorii climatici, în special cu regimul
precipitaţiilor, în ansamblu condiţiilor climatice existente în diferite zone
ecologice.
Necesitatea irigării este dependentă şi de factorii geomorfologici,
pedologici şi hidrologici, factori de zonare cu ajutorul cărora se iau în
considerare sau se exclud terenurile cu deficit sau exces de umiditate. Regiunile
pluviometrice din zonele în care anual se înregistrează sub 500 mm precipitaţii
nu satisfac consumul de apă al speciilor pomicole.
Consumul de apă este diferit de la o specie la alta şi în funcţie de zona
ecologică. Prin consum de apă se înţelege evapotranspiraţia, adică cantitatea de
apă evaporată şi transpirată care se exprimă în mm sau în mc/ha/zi.
Conceptul şi metodele ecologice de estimare a situaţiei apei în sol, ca
factor de mediu şi impactul asupra vieţii şi productivităţii agro-ecosistemelor,
au fost dezvoltate şi examinate de I.Christov (2002). Aceasta are importanţă
teoretică şi practică şi se referă la:
activităţile agricole pentru crearea condiţiilor specifice de apă în sol;
interacţiunea dintre apă şi substanţele nutritive din sol;
monitorizarea şi modelarea activităţilor;
gestionarea eficientă a productivităţii agro-ecosistemelor pentru
obţinerea unor beneficii optime;
reducerea la minim a impactului asupra solului;
reducerea sau prevenirea poluării apelor freatice.

7.9.3. Metode de udare în livezi

Apa este factorul vegetativ de care depinde în mare măsură

desfăşurarea în bune condiţii a proceselor de creştere şi producţie la pomii
fructiferi. Irigarea pomilor se aplică cu scopul menţinerii unui nivel optim al
umidităţii necesare pentru fiecare fenofază.
Consumul zilnic de apă la speciile pomicole variază în funcţie de specie,
portaltoi, fenofaza de vegetaţie (între 4-7 mm). Cel mai mare consum se
realizează în lunile de vară, în perioada de înflorire-recoltare.
Cercetări efectuate privind irigarea la cais pe un sol cernoziom vermic
carbonatic cu textură luto-nisipoasă au arătat că consumul mediu de apă este
de 26,6 m3 /ha/zi la aspersiunea cu mijloace mobile şi 27,9 m 3 /ha/zi la
aspersiunea cu mijloace fixe. Cantitatea de apă administrată pomilor în
perioada de vegetaţie a fost de 2224-3062 m 3 /ha, aplicată prin 4-6 udări a câte
371-510 m3 /ha, la un interval de 28-34 zile în funcţie de metoda de udare
(Boală L., 1997).
Rezultatele cercetărilor efectuate de Tariţă C. (1975) la Mărăcinei-Argeş,
evidenţiază un consum de apă, în perioada 15 mai-15 septembrie, de 14 m 3
/ha/zi în livada clasică şi 25 m3 /ha/zi în plantaţia intensivă.

454
 Zona colinară a Olteniei, zonă de cultură specifică pomilor, se
caracterizează printr-un volum redus de precipitaţii, cu puţin peste 500 mm
anual, cu o repartizare neuniformă în cursul anului şi pe perioada de vegetaţie,
când însumează doar 250-300 mm. Ciobanu I.(1990) recomandă ca irigarea
plantaţiilor pomicole să se realizeze prin folosirea diferenţiată a variantelor de
udare localizată în funcţie de condiţiile concrete ale zonei de amplasament.
Pe nisipurile şi solurile nisipoase din ţara noastră, irigarea pomilor
constituie una dintre cele mai importante verigi tehnologice. Rezultatele
obţinute au pus în evidenţă că speciile pomicole cultivate pe nisipuri valorifică
bine apa de irigaţie, contribuind, alături de îngrăşămintele chimice, în special,
la o creştere substanţială a producţiilor de fructe (Tudor A. şi colab, 1997).
Cercetări efectuate de Grumeza N.(1984) privind plafonul minim al
umidităţii solului nisipoase, au arătat că acesta variază între 55 şi 60 % din
intervalul umidităţii active, iar adâncimea de umezire a solului prin aplicarea
udărilor la pomii fructiferi nu trebuie să depăşească 1,0 m.
Stresul hidric afectează în mod diferit mărul (soiul Golden delicious,
altoit pe M9): în fenofazele timpurii sunt afectate transpiraţia şi fotosinteza,
eficienţa utilizării apei creşte, iar senescenţa şi căderea fructelor sunt stimulate
(Laukes, 1985).
Rezistenţa pomilor fructiferi la stresul hidric este determinată şi de
mărimea sistemului radicular, respectiv de volumul de sol din care se extrage
apa. Lipsa apei în sol afectează şi formarea micorizelor pe rădăcinile plantelor
pomicole, durata de viaţă a perilor absorbanţi, activitatea unor enzime
(nitratreductaza, fenilalaninamoniu liaza), cât şi procesele de sinteză a
proteinelor şi de transport al substanţelor prin rădăcini.
Cele mai evidente efecte negative ale secetei se manifestă când stresul
are loc în perioada de înflorit şi de creştere a fructelor. Celulele îşi pierd
turgescenţa, frunzele se ofilesc, frunzele bazale se usucă, ovarele avortează,
fructele cad. Particularităţile anatomo-fiziologice ale pomilor influenţează în
mare măsură consumul de apă. Existenţa unui sistem radicular bine ramificat
asigură o adaptare mai bună a plantelor la condiţiile de stres. Mărimea
sistemului radicular este dependentă de o serie de factori: tipul portaltoiului,
fertilitatea solului. Grosimea stratului de sol explorat de sistemul radicular,
diferă de la o specie la alta. În general, plantele pomicole utilizează un strat de
sol de 80-100 cm adâncime, cu variaţii în funcţie de portaltoi, nivelul apei
freatice, permeabilitatea subsolului, etc.
În pomicultură se folosesc mai multe metode de udare, alegerea
făcându-se în funcţie de condiţiile existente: udarea pe brazde, prin aspersiune,
subterană, prin picurare şi bazine.
Udarea pe brazde este folosită pe terenurile cu textură mijlocie, cele
cu pante reduse şi uniforme, dar şi pe terenurile cu pante mai mari (15-20 %)
orientând brazdele pe curbele de nivel cu o înclinare de 1-1,5 %. Apa circulă
prin gravitaţie. Brazdele se deschid la 1,5 m de pomi şi 0,8-1 m între ele.
Lungimea brazdei este variabilă în funcţie de natura terenului: 50-60 m pe
solurile uşoare şi 120-200 m pe solurile grele. Irigarea pe brazde lungi nu se
recomandă pe solurile din zona colinară datorită substratului argilos la mică
adâncime, ceea ce produce alunecări de terenuri; pe solurile subţiri, pe terenuri
supuse alunecărilor; pe nisipuri de dune.
Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30 %
prin evitarea scurgerilor din brazde. Se poate folosi atât pe solurile cu textură
uşoară, cât şi pe cele cu textură mijlocie spre grea. Se recomandă şi pe
terenurile uşoare, unde nu poate fi aplicată udarea prin brazde. Acest sistem de

455
irigare nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între rânduri, nu strică structura
solului, poate fi practicat şi pe terenurile cu relief mai frământat şi poate fi
aplicată, de asemenea, sub coroana pomilor.
Irigarea prin picurare asigură o uniformitate bună de distribuire a
apei în sol, o eficienţă ridicată de folosire a apei, un regim optim de apă, aer şi
nutritiv. Poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol uşor sau greu.
Apa este adusă la rândul de pomi prin conducte de material plastic cu
diametre reduse şi distribuită prin duze de picurare (4 la fiecare pom, debit 1-
10 l/oră, presiunea apei în conducte – 0,6 -1 atm.) (figura 7.45.). Irigarea prin
picurare este singura metodă eficientă de irigare uniformă pe terenuri
denivelate şi în pantă.
Datorită mişcării capilare lente a apei in sol, aproape nici un pic de aer
nu este scos din sol în urma penetrării apei. Microporii din sol rămân de obicei
uscaţi şi aerisiţi, nivelul de umiditate fiind numai cu puţin peste capacitatea
solului, cu excepţia unei zone saturate, relativ mici aflate în imediata apropiere
a picurătorului. Acest lucru permite solului o respiraţie corespunzătoare a
rădăcinilor plantelor de-a lungul întregului sezon de vegetaţie, fără nici o
strangulare în timpul, sau imediat dupa irigare.
Este posibila irigarea 24 de ore, indiferent de situaţiile extreme, funcţie
de condiţiile de permeabilitate a solului şi cerinţelor plantelor. Se elimina în
totalitate pierderile periferice de apă (udarea drumurilor, udarea solelor
adiacente şi a zonelor terminale). Temperatura solului se menţine mai ridicată
în timpul udării, comparativ cu metoda de irigare prin aspersiune sau brazde.
Metoda de irigare prin picurare utilizează pe reţea presiuni reduse (doar
0,3- 1,05 atmosfere), comparativ cu metoda de irigare prin aspersiune, ceea ce
conduce în afara unui consum de energie mai redus pentru pomparea apei şi la
o siguranţă în exploatare a reţelei de alimentare, evitându-se astfel defecţiunile
cauzate de utilizarea apei la presiuni ridicate de lucru.
Eliminarea lucrărilor manuale pentru mutarea echipamentului mobil de
irigare în cazul irigării prin aspersiune, sau pentru realizarea şi întreţinerea
brazdelor precum şi a manoperei deosebit de dificilă pentru aplicarea udării pe
brazde, conduce la o importantă economie a forţei de munca şi reducerea
efortului, utilizându-se practic muncitori numai pentru supraveghere şi pază
(numai 7 % din forţa de muncă utilizată în sistemele de irigat prin aspersiune şi
circa 2 % din forţa de muncă utilizata pentru irigarea pe brazde).

Figura 7.45: Irigarea prin picurare

a- amplasarea instalaţiei de irigare (1-conductă de aducţiune, 2-conductă de udare,
3-duze de picurare, 4-rând de pomi), b- conturul umectării prin picurare

456
 Ca dezavantaje ale sistemului de irigare prin picurare enumerăm:
costul ceva mai mare al investiţiei specifice, dar destul de repede
amortizabil (1-2 ani), prin reducerea cheltuielilor de producţie, sporul de
producţie şi calitatea produselor.
0 posibilitatea deteriorării echipamentului în teren (robinete, filtre, tub
picurare).
Irigarea prin bazine se recomandă pe solurile uşoare, nisipoase,
deoarece asigură o uniformitate bună de udare. Poate fi adoptată pe terenuri cu
pante de 1-2 %. Apa adusă prin canale deschise sau conducte îngropate, este
distribuită la baza pomului în „bazine” amenajate cu diguleţe de 15-25 cm
înălţime. Dezavantajele acestei metode: determină înrăutăţirea sistemului
aerian şi microbian, cu consecinţe negative asupra creşterii sistemului
radicular; determină asfixierea rădăcinilor; necesită forţă de muncă pentru
ridicarea diguleţelor.
Irigarea prin conducte perforate. Este o variată a sistemului de
irigare prin picurare, realizat prin simpla perforare a conductelor de material
plastic, ce conduc apa la pom. Conductele sunt suspendate la 30-40 cm de la
suprafaţa solului şi fixate de-a lungul rândului prin mijloace de susţinere.

Fig. 7.46. Rampe perforate în rigole:

a-amplasarea rampei perforate; b- repartiţia umidităţii

Această metodă de udare asigură economisirea apei de irigaţie, prin

distribuirea ei uniformă în lungul rigolelor (figura 7.46); evitarea executării
lucrărilor de nivelare şi modelare, deci economisirea de carburanţi şi forţă de
muncă.
La acest sistem se menţine, însă, consumul mare de materiale (ţevi de
polietilenă, în special) şi investiţia ridicată.
Lungimea maximă a rampei perforate este de 200m, iar diametrul
orificiilor de la 1,6 mm în amonte la 2,1 mm în aval, realizând debite uniforme.

457
 Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct
la rădăcina pomilor printr-o reţea de tuburi de ceramică sau material plastic,
plasate la adâncimea de 50-60 cm şi perforate (figura 7.47).

Figura 7.47. Schema sistemului cu conducte din tuburi de argilă:

a- plan, b- secţiune (1-conductă principală, 2-canal colector, 3-conductă verticală cu vană de reglare,
4-conductă de udare (drenuri), 5-îmbinări)

Avantajele acestui sistem:

aducerea apei direct la nivelul sistemului radicular;
se evită pierderile prin evaporare;
lucrările de întreţinere nu sunt stânjenite;
se pot administra concomitent îngrăşăminte faziale dizolvate în apă;
realizează un regim favorabil de umiditate, aeraţie şi nutriţie.
Dezavantajele acestui sistem se referă la costul ridicat al materialelor
utilizate şi la înfundarea orificiilor perforate, dezavantaje ce pot fi eliminate prin
utilizarea unor conducte de material plastic şi a unor mijloace perfecţionate de
filtrare a apei.
Se poate aplica pe terenuri cu textură medie omogenă, cu proprietăţi
capilare bune. Nu se recomandă pe terenurile cu textură nisipoasă şi argiloasă,
unde circulaţia apei în sol este defectuoasă şi nici pe solurile sărăturate sau cu
pericol de salinizare din cauza sărăturării secundare produsă de ascensiunea
capilară. Din punct de vedere orografic, se recomandă terenuri uniforme,
nivelate, cu pante mici, până la 3-50.

7.9.4. Influenţa irigaţiilor asupra solului

Apa de irigaţii, prin caracteristicile ei, acţionează asupra terenurilor

fizic, chimic şi biochimic.
Acţiunea fizică a apei de irigat asupra solului
La fiecare udare a solului, pătrunderea apei în solul uscat este urmată
de înlocuirea aerului şi a gazelor. Paralel cu acest fenomen, spălarea şi
deteriorarea structurii avansează astfel încât, după uscare, la suprafaţa solului
se formează o crustă.
Irigarea este una din verigile tehnologice cu impact mare asupra stării
fizice a solului, a stabilităţii agregatelor şi a porozităţii. Scăpările accidentale de
apă, cantitatea de apă mai mare decât capacitatea de infiltrare a solului,
provoacă băltirea, având efect negativ asupra sistemului radicular.

458
 Irigarea intensă contribuie la scăderea uşoară a cantităţii de materie
organică şi humus, cu efecte în timp asupra gradului de fertilitate şi a
hidrostabilităţii agregatelor. Irigarea pe brazde sau aspersiune, poate provoca pe
terenurile în pantă eroziunea solului, atunci când cantitatea de apă distribuită
nu se corelează cu capacitatea de infiltrare a solului.
Prin scurgerea apei la suprafaţa solului sunt antrenate agregatele de
sol, ceea ce are efect negativ asupra solului, determinând în mare parte tasarea
şi depunerea prin sedimentare a aluviunilor. Odată cu formarea crustei, solul se
şi tasează. Concomitent cu fenomenul de deteriorare a structurii, apa
transportă o cantitate însemnată de aluviuni provenite din erodarea solurilor.
Procesul de sedimentare a aluviunilor din apa de irigaţie nu este
uniform; particulele grosiere se depun în cea mai mare parte pe fundul
canalelor de irigaţie, iar cele fine coloidale sunt transportate mai departe şi se
depun, de obicei, în ultimele elemente ale reţelei de udare (brazde, fâşii).
În urma acestor fenomene, iau naştere forme de relief (bancuri, formate
din depozite nisipoase şi prăfoase)
depresiuni, formate din depozite argiloase, grele, cu soluri alcaline, cu
fertilitate scăzută şi ape subterane saline.
Pe de altă parte, particulele fine aluviale pătrund în porii solului şi îl
impermeabilizează, ceea ce determină degradarea condiţiilor naturale de drenaj.
De cele mai multe ori, ca urmare a acestui fenomen, ascensiunea capilară se
măreşte şi soluţiile saline ajung la suprafaţa solului.
Acţiunea chimică a apei de irigat asupra solului.
Acţiunea chimică este foarte complexă şi depinde de mai mulţi factori,
cum ar fi : apa, conţinutul în săruri, condiţiile naturale ale suprafeţei irigate.
Asupra solului, apa de irigat exercită o acţiune directă, indirectă şi combinată.
Apa de irigat conţine, de obicei, săruri dizolvate, cantitatea acestora şi
gradul de mineralizare având influenţă directă asupra solului. Compuşii chimici
se depun în sol, ceea ce duce la o creştere permanentă a conţinutului de argilă,
oxizi şi sulfaţi.
Apa de irigaţie normală (nesărată, nealcalină) poate fi folosită cu efect
ameliorativ în irigarea solurilor alcaline. În asemenea ape predomină calciul, iar
irigarea cu aceste ape a solurilor alcaline acestea vor deveni neutre, cu
proprietăţi fizice şi chimice îmbunătăţite.
Apele uşor alcaline (ce conţin mai mult sodiu decât calciu) pot provoca
după mulţi ani de irigare o alcalinizare puternică, o destructurare totală,
acumulare de sodiu, magneziu şi bicarbonat de sodiu, ceea ce duce la pierderea
capacităţii productive a solurilor.
Cercetări efectuate la soiul Cacanska Najbolja (prun) pe un sol argilo-
nisipos, pH 6,0, irigat prin picurare (4l apă/oră/picurător), au arătat că irigarea
prin picurare poate schimba semnificativ proprietăţile chimice ale solului care
sunt esenţiale pentru nutriţia plantei, regimul de fertilizare/irigare, etc. După 5
ani de plantare au fost recoltate probe de sol pe adâncimi diferite (0-80 cm) la
care au fost efectuate determinări privind conţinutul de Ca, Mg, K,P, şi pH-ul.
S-a constatat că cele mai mari diferenţe dintre proprietăţile chimice ale solului
pe diferite adâncimi au fost observate chiar sub picurător. Picurarea a
determinat creşterea concentraţiei de magneziu la suprafaţa solului, dar nu a
afectat pH-ul în profilul solului. Concentraţia de potasiu la adâncimea de 0-20
cm a fost mai ridicată decât la adâncimi mai mari (Treder W. şi colab.,1997).
Acţiunea chimică şi biochimică.
Folosirea apelor saline la irigaţie, reduc fixarea azotului şi micşorează
intensitatea proceselor de nitrificare şi amonificare. Proprietăţile şi calitatea apei

459
de irigat pot avea repercusiuni asupra calităţii plantelor şi recoltelor, putând
determina apariţia unor boli (ca urmare a prezenţei unor macro şi
microelemente), fie acumularea unor ioni ce sunt toxici în cantităţi mari.
Concentraţia de săruri a apei de irigat nu trebuie să depăşească
anumite limite. Depăşirea unor praguri de toleranţă duce la afectarea
producţiilor în funcţie de toleranţa speciilor pomicole la conţinutul în săruri
solubile conţinut de apa de irigat.
Se constată că cele mai sensibile specii la sărurile solubile din apa de
irigat sunt căpşunul şi zmeurul, urmate de mur, măr, prun, etc.
Sărurile toxice solubile prezente în apa de irigat, se pot acumula şi în
sol, ceea ce influenţează bilanţul final în săruri al solului. Când concentraţia
reală în săruri a soluţiei solului din terenurile irigate cu apă salină atinge un
grad toxic (peste 15 g/l), culturile suferă foarte mult sau pot pieri în întregime.

7.9.5. Irigarea prin aspersiune – mijloc de protecţie împotriva

gerurilor târzii de primăvară

Temperaturile joase din primăvară, după pornirea în vegetaţie a

pomilor, constituie un important pericol, deoarece sensibilitatea pomilor la ger,
în această perioadă, este maximă. Mugurii floriferi pot fi distruşi la –4 0C (măr,
păr, piersic) sau chiar la -20C (prun, cireş), florile deschise sunt distruse la –2,0
….-2,5 0C, fructele abia legate sunt mult mai sensibile şi pot fi distruse la –0,5
-1,7 0C.
Pe lângă celelalte metode de protecţie (fumigaţie, metoda încălzirii
mediului ambiant, metoda ventilării aerului), „aspersiunea antigel” se foloseşte
în plantaţiile pomicole. Aspersarea se menţine pe durata îngheţului şi după
aceea pentru dezgheţarea treptată a organelor protejate (figura 7.48).

Figura 7.48: Programul de funcţionare a instalaţiei de aspersiune pentru

protejarea plantaţiilor pomicole contra îngheţului

460
 Pojghiţa de gheaţă ce se formează are mai multe roluri :
constituie un strat izolator, menţinând la exterior o temperatură foarte
apropiată de 0 0C (temperatura minimă a amestecului apă-gheaţă);
parte din căldura latentă specifică pe care o degajă apa în procesul de
îngheţare (80 calorii/gram apă 0 0C) este cedată plantei, care se menţine astfel
la o temperatură de câteva grade mai mare decât 0 0C, cu 2-4 0C mai ridicată
decât temperatura amestecului apă - gheaţă din exterior.

7.10. Protejarea pomilor şi a producţiei de fructe

7.10.1. Combaterea bolilor şi insectelor

Condiţiile climatice şi edafice deosebit de favorabile pentru vegetaţia

pomilor şi arbuştilor fructiferi, întrunite pe teritoriul ţării noastre, sunt în
acelaşi timp şi prielnice pentru dezvoltarea unui mare număr de boli şi
dăunători, care produc pagube importante culturilor pomicole: se estimează
daune pe ansamblu sectorului pomicol între 5 şi 20 % sub aspect cantitativ şi
de 15-40 % din punct de vedere calitativ.
Bolile şi dăunătorii atacă pomii, arbuştii fructiferi şi căpşunul pe toată
durata perioadei de vegetaţie, în diferite stadii de evoluţie, atacul manifestându-
se pe muguri, frunze, lăstari, flori, fructe şi ramuri. Atacul poate fi parţial sau
total cu intensităţi variabile de la un an la altul şi de la un loc la altul în funcţie
de condiţiile ecologice specifice şi de densitatea dăunătorului respectiv.
Cunoaşterea permanentă a stării fitosanitare a culturilor pomicole,
urmărirea în dinamică a biologiei agenţilor patogeni şi a insectelor dăunătoare
în strânsă legătură cu fenologia pomilor fructiferi şi factorii climatici, constituie
o condiţie esenţială pentru stabilirea celor mai eficace măsuri de prevenire şi
combatere a atacului, pentru diminuarea sau eliminarea pagubelor.
Esenţial pentru eficacitatea luptei împotriva bolilor şi insectelor la pomi,
arbuşti fructiferi şi căpşuni este cunoaşterea cu precizie a agentului dăunător
sau patogen (diagnoza). În funcţie de agent (cauză) se aplică diferite măsuri de
combatere, preventive sau curative.
Măsurile de combatere se stabilesc în raport cu specia care dăunează,
suprafaţa de livadă, posibilităţile tehnice, cât şi în raport cu condiţiile ecologice,
agrotehnice etc.
Se folosesc următoarele metode de combatere:
agrofitotehnice (culturale);
fizice;
mecanice;
chimice;
biologice.
Metodele agrofitotehnice sunt în general măsuri profilactice şi se referă
la asolamente (în pepinieră) folosirea anumitor îngrăşăminte, lucrările solului,
distrugerea buruienilor, folosirea de soiuri cât mai rezistente, distrugerea
resturilor vegetale (frunze, fructe, ramuri, mai ales a celor atacate), folosirea de
material săditor sănătos etc. Toate măsurile au în vedere să modifice condiţiile
mediului înconjurător, aşa fel încât acestea să devină optime pentru pomi şi
improprii pentru boli şi insecte.
Metodele fizice constau în folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute,
a focului, luminii, câmpurilor electrostatice de înaltă frecvenţă, a radiaţiilor etc.

461
Acestea au în vedere anumite praguri letale peste, sau sub care, diferiţi
dăunători nu pot vieţui.
Metodele mecanice se referă la adunarea directă a insectelor cu mâna
sau cu diverse aparate, la eliminarea unor organe atacate, la folosirea de brâie
capcană, benzi sau inele cleioase sau a momelilor pentru atragerea şi
distrugerea insectelor.
Metodele chimice sânt cele mai folosite pentru combaterea bolilor şi
insectelor din plantaţii, celelalte metode fiind practic numai mijloace auxiliare.
Aplicarea produselor chimice (pesticide) folosite în combatere se face
sub diferite forme: prăfuiri cu pulberi sau pudre; stropiri cu soluţii, suspensii
sau emulsii ; gazări sau fumigări, cu produse asfixiante; aerosoli.
Produsele chimice prezintă o serie de avantaje între care eficacitate,
compatibilitate, posibilitatea unor tratamente mixte, pentru combaterea
simultană a mai multor boli şi dăunători. Alături de acestea, un avantaj
deosebit îl constituie posibilitatea de mecanizare completă a metodelor chimice.
Pe de altă parte extinderea combaterii chimice pe suprafeţe tot mai
mari, creşterea numărului de tratamente, aplicarea sistematică an de an a unor
produse toxice persistente, au determinat apariţia unor fenomene secundare
negative: poluarea mediului, remanenţă în produse, dereglarea echilibrului
biologic etc.
Metode biologice sau lupta biologică constă în folosirea diferitelor
produse microbiologice, cu organisme parazite (bacterii, ciuperci, protozoare şi
virusuri) înmulţite pe baza unor tehnologii industriale; folosirea zoofagilor
(paraziţi şi prădători) dintre care unii se înmulţesc deja pe scară industrială
(Trichogramma sp., Prospaltella perniciosi etc.); autocidia şi combaterea genetică
constă în obţinerea masivă de indivizi sterilizaţi şi lansarea lor în plantaţii cât şi
în dirijarea apariţiei în masă a indivizilor de acelaşi sex; folosirea de substanţe
care reglează comportamentul şi activităţile vitale ale insectelor: repelenţi,
atractanţi, inclusiv feromoni sexuali, inhibitori de nutriţie, substanţe cu acţiune
hormonală etc.
În domeniul luptei biologice se fac cercetări în ceea ce priveşte
substanţele care să acţioneze asupra diapauzei, proceselor de reproducere,
reacţiei de rezistenţă a plantei la atac, asupra metabolismului substanţelor
nutritive etc.
0 direcţie interesantă pentru combatere o constituie elaborarea de
metode bazate pe semnale de comunicare ale insectelor, care pe această cale
pot fi deplasate din cultură în alte zone nefavorabile unde pot fi combătute cu
mijloace uzuale.
Combaterea integrată. Datorită multitudinii de organisme dăunătoare
existente în plantaţiile pomicole, o singură metodă de combatere nu poate
asigura succesul, înţelegând prin „combatere” nu numai eliminarea unui agent
dăunător, ci incidenţa măsurilor întreprinse asupra complexului de factori care
alcătuiesc ecosistemul respectiv. Se recurge în consecinţă, din ce în ce mai mult
la îmbinarea mijloacelor chimice cu cele biologice şi alte metode, de o manieră
cât mai compatibilă.
Combaterea integrată constituie direcţia principală de dezvoltare a
protecţiei plantelor şi se bazează pe îmbinarea tuturor mijloacelor de combatere
în cadrul agro-ecosistemului dat, astfel încât populaţiile de dăunători să fie
menţinute la un nivel sub pragul economic de dăunare. Limitele tradiţionale şi
în special caracterul de unilateralitate sunt depăşite de problemele protecţiei
integrate. Extinderea concepţiei ecologice la întregul mod de cultură a plantelor
pomicole se transformă de fapt in combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor

462
pomilor. Aceasta înseamnă că principalii factori ecologici luaţi în considerare la
combatere trebuie utilizaţi de aşa manieră, încât perturbările care se produc în
ecosisteme să fie cât mai mici sau evitate.
Lucrările care se execută trebuie să tindă spre respectarea, integrarea
şi valorificarea tuturor factorilor agro-ecosistemului, urmărindu-se obţinerea nu
a unei producţii maxime ci a unei producţii optime din punct de vedere ecologic,
economic şi toxicologic.

CA L E N DA R UL T RA T A M E NT E L O R Tratamente chimice folosite în

plantaţiile pomicole pentru combaterea bolilor şi insectelor (după Isac Il., 2002)

Nr. Perioada de aplicare Boli şi dăunători Produse şi exemple de

trat. amestecuri, concentraţia
0 1 2 3
Măr - Păr - Gutui
Repaus vegetativ Forme hibernante • Zeamă sulfocalcică 28 -
(umflarea mugurilor de dăunători: San 31°Be -20 %
1 *) - martie) Jose, acarieni, afide, •Oleocarbetox - 2,0 %
psyllide, cotari, •Oleoecalux - 1,5 %
•Oleodiazol - 1,5 %
Începutul Gărgăriţa florilor; •Zeamă sulfocalcică 28 -
dezmuguritului făinare 31° Be – 10 %
mugurilor floriferi •Polybar -1 % + Carbetox
0,4 %
2
•Karathan 0,1 % + Ecalux
S - 0 ,1 %
•Kumulus 80 S - 0,3 % +
Carbetox - 0,4 %
Începutul înfrunzirii Rapăn; monilioze; •Zeamă bordeleză - 0,5 %
mugurilor floriferi focul bacterian; ouă + USI-92 - 1,5 %
3
(10-15 %) hibernante de •Champion 50 WP -0,2 %
acarieni + USI-92 - 1,5 %
Începutul înfloritului, Rapăn; făinare; •Zeamă sulfocalcică 28 –
răsfirarea butonilor focul bacterian 31 Be 2% + zeamă
din inflorescenţă bordeleză - 0,5 %
•Zeamă bordeleză - 0,5 %
+ sulf muiabil - 0,5 %
4
•Oxiclorură de cupru - 0,3
% + sulf muiabil - 0,5 %
•Turdacupral 50 - 0,2 %
+
sulf muiabil - 0,7 %
Începutul scuturării Rapăn, făinare, •Stroby DF - 0,01 % +
petalelor (10-15 % pătarea albă şi Zolone 35 EC - 0,2 %
petale deja scuturate) brună a frunzelor; •Systhane C - 0,1 % +
viermele merelor GI; Fastac 10 EC - 0,015 %
5
minatoare; •Dithane M 45 - 0,2 % +
defoliatoare Zolone 35 EC - 0,2 %
•Captadin 50 PU - 0,25 %
+ Sumi-alpha - 0,04 %

463
 La 8-10 zile după Rapăn; făinare; Idem T5
tratamentul anterior viermele merelor G1; •Se mai poate folosi unul
(fructele cât bobul de afide; minatoare; din insecticidele:
6
linte) defoliatoare - Diazol 60 EC - 0,15 %
- Sinoratox R 35 - 0,15 %
- Karate - 0,02 %
La 10-12 zile după Boli şi insecte Idem T6
7 T6 (fructele cât bobul similar T6
de mazăre)
La 10-12 zile după Boli şi insecte Idem T6 - T7
8 T7 (fructele cât similar T5 - T6
aluna)
Fructe în creştere, 15 Rapăn; făinare; •Dithan M 45 - 0,2 % +
iunie - 25 iulie; la 10- pătarea albă şi KarathanFN - 0,1 % +
12 zile unul de altul brună a frunzelor; Ecalux S-0,1 %
păduchele din San- •Captadin 50 PU - 0,25 %
Jose; păduchele + Bumper 250 EC-0,03 %
lânos; acarieni + Carbetox 37 EC-0,5%
•Merpan 50 WP - 0,2% +
Reldan 40 EC - 0,15 %
9
• Folpan 50 WP - 0,2%
10
+ Tilt 250 EC - 0,02 % +
11
Ultracid 20 EC - 0,2 %
În caz de atac puternic
de acarieni, ca insecticid
poate fi folosit:
- Omite 57 -0,1 %
- Demitan 100 EC -
0,07%
- Penstyl 25 WP - 0,05 %
Fruct în creştere, Rapăn; făinare; •Dithan M 45 - 0,2 % +
luna august pătarea albă şi Sumi-alpha - 0,04 %
brună a frunzelor; •Captadin 50 PU - 0,25
12 monilioze; % + Fastac 10 EC – 0,15
13 Păduchele din San %
Jose G2; viermele •Dithan M 45 - 0,2 % +
merelor, perelor şi Karathan FN - 0,1 % +
gutuilor G2 Zolone 35 EC - 0,2 %
Fruct spre pârgă Rapăn; făinare; boli • Topsin-0,1 %
14 (sfârşit august - de depozit • Euparen 50 M - 0,1 %
început septembrie) • Benomyl - 0,1 %
După recoltare, la Patogeni micotici • Sulfat de cupru
îngălbenirea şi (ciuperci) şi (Piatră
15
începutul căderii bacterieni în diferite vânătă) 1-2 % (stropirea
frunzelor faze albastră)
*) Tratamentul 1 se poate efectua în întreaga perioadă de repaus (decembrie –martie -
în ferestrele iernii) dar la umflarea mugurilor eficacitatea biologică este maximă
Prun - Cais - Piersic
Repaus vegetativ Forme hibernante • Oleocarbetox - 0,2 %
1 (umflarea ugurilor ale dăunătorilor • Oleoecalux - 1,5 %
martie) (San-Jose, afide, • Oleodiazol - 1,5 %

464
 acarieni, cotari)
Umflarea mugurilor Monilia, deformarea •Zeamă bordeleză - 0,5 %
de rod, buton verde frunzelor, făinare, + US1 - 1,5 %
ciuruirea frunzelor, •Turdacupral 50 PU-
ouă de acarieni 0,4%
2 hibernante + US, - 1,5%
•Kocide -0,2% + US1-1,5
%
•Funguran OH - 0,2 % +
US1 -1,5 %
La începutul căderii Pătarea roşie, •Dithan M 45 - 0,2 % +
petalelor (10-15% ciuruirea frunzelor, Zolone 35 EC - 0,2 %
deja scuturate) făinare, monilioză, •Captadin 50 PU - 0,25 %
3
viespile fructelor, + Sintox 25 EC - 0,2 %
acarieni, •Merpan 50 WP - 0,2 % +
defoliatoare, afide. Sumi-alpha - 0,04 %
La 6-8 zile după T3 Viespea sâmburilor • Ecalux - 0,1 %
(tratament special la de prun • Zolone 35 EC - 0,2 %
4 prun) • Diazol 60 EC - 0,15 %
• Sintox 25 EC - 0,2 %
• Fastac 10 EC - 0,02 %
La 8-10 zile unul de Monilioză, ciuruirea •Dithan M 45 - 0,2 % +
altul (avertizare) 15 frunzelor, făinare, Sinoratox 35-0,1 %
mai - 15 iunie pătarea roşie, •Captadin 50 PU - 0,25 %
5
viermele fructelor, + Zolone 35 EC - 0,2 %
6
acarieni, afide, •Topsin M 70 - 0,07 % +
7
defoliatoare Zolone 35 EC - 0,2 %
•Folpan 50 WP - 0,2 % +
Decis EC - 0,025 %
Fruct în creştere Ciuruirea frunzelor, •Dithan M 45 - 0,2 % +
sfârşit iunie - iulie pătarea roşie, Ecalux S - 0,1 %
monilioză, făinare, •Captadin 50 PU - 0,25 %
Păduchele din San + Ultracid 20 EC - 0,2 %
8 Jose, molia •Merpan 50 WP - 0,2 % +
9 fructelor, Carbetox 37 EC - 0,5 %
10 viermele fructelor, În cazul unor,,explozii"
acarieni, afide de acarieni se pot folosi şi:
- Omite 57 - 0,1 %
- Demitan 100 EC - 0,07 %
- Pensthy 25 WP - 0,04 %
Fructe în pârgă Monilioză • Rovral 50 WP-0,1 %
11 • Ronilan 50 WP - 0,1 %
• Sumilex 50 WP - 0,1 %
După recoltarea Păduchele din San- • Ecalux S - 0,1 %
fructelor (august) Jose (numai dacă • Ultracid 20 EC - 0,2 %
12 este rezervă • Reldan 40 EC - 0,15 %
biologică) • Carbetox 37 EC - 0,5 %
• Pirinex 48 EC - 0,2%
La îngălbenirea şi Patogeni micotici •Sulfat de cupru (Piatră
13 începutul căderii (ciuperci) şi vânătă) 1-2 % (stropirea
frunzelor bacterieni în diferite albastră)

465
 faze. Foarte
important pentru
băşicare la piersic
Cireş - Vişin
Repaus vegetativ Păduchele din San • Oleocarbetox - 2,0 %
Jose ouă de • Oleoecalux - 1,5 %
1
acarieni, de păduchi • Oleodiazol - 1,5 %
de frunză
În perioada În special monilinia - •Zeamă bordeleză - 0,5 % +
dezmuguritului când în anul anterior US1 - 1,5 %
2
a fost atac puternic, •Turdacupral 50 PU - 0,4 %
ouă de acarieni + US1 - 1,5%
Începutul înfloritului Monilinia, ciuruire •Topsin M 70 - 0,07 %
(40-80 % flori •Dithan M 45 - 0,2 % R 35
3
deschise) - 0,1%
•Derosal 50 - 0,07 %
Începutul scuturării Ciuruirea frunzelor, •Dithan M 45 - 0,2 % +
petalelor (10-15 % monilioză, Zolone 35 EC - 0,2 %
din flori sunt antracnoză, •Captadin 50 PU - 0,25 %
4
scuturate) păduchi de frunză, + Sinoratox R 35 - 0,1 %
acarieni •Merpan 50 WP - 0,2 % +
Euparen 0,06 %
La apariţia lăstarilor Idem T4 Idem T4
5 anuali (când fructele
au diametrul 1-3 mm)
Când fructele au 0,7 Musca cireşelor, •Topsin M 70 - 0,07 % +
cm în diametru (la păduchi de frunză, Decis 25 EC - 0,0125 %
6 avertizare) acarieni, insecte •Derosal 50 - 0,07 % +
7 defoliatoare, Actellic 50 - 0,1 %
ciuruirea frunzelor, •Dithan M 45 - 0,2 % +
antracnoza ş.a. Decis 25 EC - 0,0125 %
După recoltare (la Păduchele din San •Dithan M 45 - 0,2 % +
avertizare) Jose G1, păduchi de Carbetox 37 EC - 0,5 %
8
frunză, acarieni, •Dithan M 45 - 0,2 % +
9
antracnoză, Methyl - Parathion 30 -
ciuruirea frunzelor 0,3 %
Coacăz negru
Repaus vegetativ Păduchele din San Dibutox 25 – 1 %
1 Jose, ouă de afide;
ouă de acarieni
Începutul Făinarea •Zeamă sulfocalcică de 28
2 dezmuguritului - 31°Be 2 %
10 – 15 %
Începutul Făinare, pătarea •Zeamă bordeleză - 0,5 %
înfrunzitului frunzelor, rugină, + Karathan - 0,1 % +
(10 - 15 %) afide Sinoratox - 0 ,1 % ;
3 •Topsin M 70 - 0,07 % +
Zolone - 0,2 %;
•Bavistin 50 - 0,07 % +
Sinoratox R 35 - 0,1 %
4 Înfrunzire totală Făinare, pătarea Idem T3

466
 frunzelor, rugină,
afide, acarieni
La avertizare Sfredelitorul •Topsin M 70 - 0,07 % +
ramurilor, Zolone 35 - 0,2 %
5
antracnoză, •Bavistin 50 - 0,07 % +
6
făinare, afide, Zolone 35 - 0,2 %;
7
acarieni •Bavistin 50 - 0,07 % +
Sinoratox R 35 - 0,1 %
La avertizare Păduchele din San •Topsin M 70 - 0,07 % +
Jose, sfredelitorul Ethyl-parathion 50 -
ramurilor, afide, 0,08%
acarieni, făinare, •Dithan M 45 - 0,2 % +
8
antracnoză Karathane - 0,1 % +
9
Carbetox 3 7 - 0 ,5 %
10
•Nimrod - 0,05 % +
Dithane
M45- 0,2 % + DEF 25-
0,2%
La avertizare Făinare, antracnoză, Idem T 8-9-10
păduchele din San
11
Jose G II, afide,
12
acarieni
Zmeur
Repaus vegetativ Păduchele din San Dibutox 25 - 0,1 %
1 Jose, ouă de afide,
de acarieni
Început dezmugurit Pătarea cenuşie a •Zeamă bordeleză - 0,5
(10-15% din mugurii frunzelor, rugina, % + Sinoratox -0,1 %
florali). necrozarea •Oxiclorură de cupru -
2 La avertizare. lăstarilor, păduchi 0,3 % + Sinoratox - 0,1 %
de frunză, •Dithane M 45 - 0,2 % +
acarieni, insecte DEF 25 - 0,2 %
defoliatoare.
Început înfrunzit Idem T2 Idem T2
(60- 80 % din
3
mugurii florali).
La avertizare.
Când 1-5 % din flori Idem T2 •Dithane M 45 - 0,2 % +
sunt deschise. La Sinoratox R 35 -0,1 %
avertizare. •Merpan 50 - 0,25 % +
4 Zolone 35 EC - 0,2 %
MZ 80 - 0,25 % + Decis
25 - 0,025 % + Plictran
25 WP - 0,05 %
Când au apărut 6-8 Idem T2 Idem T4
5 frunze. La
avertizare.
Când fructele au Bolile de la •Dithane M 45 - 0,25 %
2/3 din mărime. tratamentul 2, +
6
La avertizare. afide, acarieni Metasistox 50 - 0,05 %
•Captan 50 - 0,25 % +

467
 Zolone 35 EC - 0,2 %
După recoltare. La Păduchele din San •Dithane M 45 - 0,2 % +
avertizare. Jose, pătarea Carbetox 37 - 0,5 %.
7 brună a lăstarilor,
păduchi de frunză,
acarieni.
La 8 zile de la Păduchele din San •Dithane M 45 - 0,2 % +
tratamentul 7. Jose G1, pătarea Carbetox 37 - 0,5 %
La avertizare. brună a lăstarilor, •Captan 50 - 0,25 % +
8
pătarea cenuşie a Ethyl Parathion - 0,08 %
frunzelor, acarieni,
afide.
La avertizare Păduchele din San Idem T8
Jose G II, pătarea
9 brună a lăstarilor,
păduchi de frunză,
acarieni.
Căpşun
După recoltare şi Pătarea albă a •Zeamă bordeleză - 0,5
cosirea frunzelor frunzelor, afide, % + Sinoratox 35 - 0,1 %
1
putrezirea
fructelor.
Protejarea tinerelor Pătarea albă a Idem T1
2
frunze frunzelor, afide,
3
acarieni
În a doua decadă a Pătarea albă a •Zeamă bordeleză - 0,5
lunii aprilie frunzelor, % + DEF 25 - 0,2 %
putrezirea •Zeamă bordeleză - 0,5
fructelor, păduchi % + Sinoratox - 0,1 %
4
din frunză, •Derosal - 0,05 % +
acarieni. Thiodan - 0 , 2 %
•Turdacupral 50-0,2 % +
Hostation 50 - 0,1 %
La apariţia Idem T4 Idem T4
inflorescenţelor.
5 Se aplică şi la
culturile
pentru stoloni.
Înainte de înflorit Putrezirea •Derosal - 0,0% + Rovral
până la înflorirea fructelor, -
corolei. Se aplică şi pătarea albă a 0,1 % + Zolone - 0,2 %
la culturile pentru tinerelor frunze, •Topsin M 70 - 0,07 % +
6 stoloni. păduchi de frunză, Zolone - 0,2 %
acarieni. •Topsin M 70 - 0,07 % +
Sinoratox R 35 - 0,1 %
•Derosal 50 - 0,05 % +
Euparen - 0,06 %
De la sfârşitul Idem T6 Idem T6
înfloritului până la
scuturarea
petalelor. Se aplică

468
 şi la culturile pentru
stoloni.
La avertizare. Se Putrezirea •Topsin M 70 - 0,07 %
aplică şi la culturile fructelor, •Derosal 50 - 0,07 %
8
pentru stoloni. pătarea albă a •Derosal 50 - 0,07 % +
frunzelor Rovral 50 - 0,1 %

7.10.2. Protecţia pomilor împotriva rozătoarelor

Măsura cea mai eficace de apărare a pomilor din plantaţii contra

rozătoarelor este împrejmuirea cu gard din plasă de sârmă înalt de 2 m, încă
din anul plantării. Bulumacii (stâlpii), confecţionaţi din beton armat, se
instalează din 2 în 2 m, introducându-se 60 cm în sol. Pe bulumaci se fixează
câte 3 sârme galvanizate cu diametrul de 5 mm, pe care se întinde si se prinde
plasa. Marginile plasei se introduc în sol 15 cm si se fixează cu cârlige, pentru a
împiedica pătrunderea iepurilor pe sub plasă. Ochiurile plasei de sârmă au
laturile de 4-5 cm, iar sârma galvanizată utilizată la confecţionarea plasei are
diametrul de 2,8 mm. Deasupra plasei se întind două sârme ghimpate.
Dacă gardul din plasă de sârmă are o înălţime mai mica de 2 m, în
iernile cu strat gros de zăpadă (peste 80 cm) se creează posibilitatea ca iepurii
să sară peste plasă.
Apărarea împotriva atacului de iepuri. Iepurele de câmp este un
animal sălbatic folositor economiei, fiind vânat pentru carne şi blană. În cursul
iernii, când solul este acoperit cu zăpadă, el roade coaja pomilor tineri, pe care-i
poate distruge complet, când porţiunea roasă până la lemn cuprinde trunchiul
de jur împrejur, deoarece sunt întrerupte vasele de liber din scoarţă, prin care
circulă seva preparată de frunze (în primăvara următoare).
Cel mai bun mijloc de prevenire a atacului de iepuri este împrejmuirea
plantaţiei cu gard din plasă de sârmă, aşa cum s-a arătat anterior. Pomii din
plantaţiile de aliniament şi de pe loturile mai mici pot fi apăraţi contra iepurilor
şi prin învelirea trunchiului cu tulpini depănuşate de porumb, de floarea-
soarelui, trestie, nuiele sau fâşii din material plastic. Învelirea trebuie astfel
făcută încât să nu rămână descoperită nici o porţiune din trunchi, iar legăturile
trebuie făcute strâns, pentru ca materialele folosite la învelitul trunchiului să
nu fie deplasate de iepuri.
Rezultatele bune se obţin şi prin badijonarea trunchiului cu produse
iepurifuge (Cunitex, Cervacol, Dendrocol) sau cu un amestec rău mirositor, care
se poate pregăti uşor, ca de exemplu:
Lapte de var + Tiuram (T.M.T.D.) 3 %.
Lapte de var + Dibutox 1 % + Aracet 0,2 % (mirosul de Dibbutox
îndepărtează iepurii).
Lapte de var amestecat cu balegă de porc.
Var 70 %, pământ galben 27 % şi sânge de animale sacrificate 3 %.
Var 70 %, pământ galben 25 % şi pulbere de hexacloran 5 %.
Funingine 1,5 kg amestecată cu 8 pahare de sânge cald de la abator,
peste care se adaugă urină de bovine, amestecând continuu până se obţine o
unsoare destul de subţire, care să poată fi aplicată pe trunchiul pomilor cu
bidineaua.
Amestecurile de mai sus apără pomii contra iepurilor numai în perioada
cu timp uscat. În perioadele cu ploi sau ceaţă îndelungată, unsorile

469
(amestecurile) se spală de pe trunchi şi de aceea badijonarea trunchiurilor
trebuie repetată.
Protecţia împotriva atacului şoarecilor de câmp şi a şobolanului de
apă. Şobolanul de apă sapă galerii de-a lungul rândului de pomi, la o adâncime
de 15-30 cm şi pe o lungime de 20-30 m. Cuibul este situat deseori sub
rădăcina unui pom. Prezenţa acestui şobolan se recunoaşte după muşuroaiele
de pământ înalte de 5-6 cm, ridicate deasupra galeriilor, mai mici şi mai
neregulate decât cele de cârtiţă, acoperite de regulă cu vegetaţie.
Şobolanul roade scoarţa de pe rădăcinile pomilor şi de la baza
trunchiului, din care cauză pomii se usucă. Pagubele mari se înregistrează la
pomii tineri (până la vârsta de 10 ani), când coaja de la baza trunchiului este
roasă de jur împrejur.
Acest dăunător se combate prin introducerea în galerii a unor pastile de
Gastoxin, care se volatilizează, distrugând şobolanii. În galerii se mai pot
introduce momeli otrăvite pregătite din seminţe de ovăz amestecate cu fosfură
de zinc 3 %; rădăcini suculente de morcovi, sfeclă, pătrunjel, tuberculi de
cartofi ş.a., tăiate felii şi amestecate cu produse raticide: Antan 5 %, Actosin 5
%, Racumin 5 % sau Zintan (Fosfură de zinc) 3 %. După introducerea pastilelor
de Gastoxin sau a momelilor, galeriile se astupă. În galerii mai pot fi introduse
pulberi de Antan sau de Actosin.
Şoarecii. În cursul iernii, şoarecii se strecoară pe sub zăpadă până la
pomi, cărora le rod scoarţa din zona coletului, uneori pe toată circumferinţa
trunchiului (situaţie în care pomii se usucă). De aceea şoarecii trebuie
împiedicaţi să ajungă la pomi prin: săparea pământului din jurul pomilor,
toamna (şoarecilor nu le place să sape galerii pe terenuri lipsite de vegetaţie);
înfăşurarea trunchiului, chiar la nivelul solului, cu crenguţe de brad aşezate cu
acele în jos; călcarea zăpezii la baza trunchiului.
Distrugerea şoarecilor se mai poate face cu momelile indicate la
şobolanul de apă.
Protecţia împotriva cervidelor. În zonele submontane, cerbii produc
pagube mari pomilor tineri situaţi în vecinătatea pădurilor, cărora le rod coaja
de pe trunchi şi chiar de pe şarpante şi subşarpante (când coroana este prea
apropiată de sol), le consumă ramurile anuale (deci şi mugurii de rod de pe ele).
Merii şi perii sunt preferaţi de cerbi. Măsura cea mai sigură de a preveni atacul
cerbilor este împrejmuirea plantaţiei lor cu gard din plasă de sârmă.
La pomii din plantaţiile mici trunchiul trebuie învelit aşa cum s-a arătat
anterior sau se badijonează cu unul din produsele epurifuge, menţionate mai
sus. Produsul românesc Silvarom, aplicat ca cerbifug la puieţii din plantaţiile
silvice, dă rezultate bune şi în pomicultură.

7.10.3. Protejarea pomilor împotriva accidentelor climatice

Fenomenele climatice cu efecte negative asupra creşterii şi rodirii

pomilor sunt cele provocate de gerurile hibernale, gerurile de revenire, brumele
şi îngheţurile tardive de primăvară şi cele timpurii de toamnă, de grindină etc.
Gerurile hibernale. În scopul evitării efectelor negative ale iernilor
aspre, se recomandă să se planteze numai specii rezistente la ger (măr) în estul
Transilvaniei şi în nord-vestul Moldovei, unde se înregistrează cele mai coborâte
temperaturi minime absolute.
Gerurile de revenire. Perioadele de ger în care unele specii pomicole se
află în repaus facultativ (migdalul, caisul, piersicul, cireşul) sunt întrerupte de
intervale relativ călduroase („ferestre”). Cele mai mari temperaturi pozitive din

470
sezonul rece se acumulează în sudul Banatului, urmate de sudul Câmpiei
Române, Câmpia de Vest şi cea mai mare parte a Dobrogei.
Protejarea contra arsurilor şi plăgilor de pe scoarţa trunchiului şi a
ramurilor principale, datorită încălzirii pomilor iarna în partea sudică (15 0C) şi
răcirii bruşte noaptea (-10 0C … -16 0C), se poate realiza prin văruirea
preventivă a trunchiului şi a bazei ramurilor principale cu lapte de var (10-15
kg var la 100 1 apă + 100-200 g pastă de făină fermentată timp de 3-4 zile).
Datorită gerului, cireşul reacţionează fiziologic prin apariţia de gomoză
(scurgerea cleioasă formată din pentoză).
Ramurile degerate trebuie eliminate, altfel sunt invadate de obicei de
parazitul Nectria (care provoacă cancer la pomacee) şi de Cytospora şi
Fusicoccum (la piersic) (S. Sansavini, 1985).
Toamnele calde şi umede nu permit maturarea lemnului, ceea ce face
ca pomii să fie expuşi la temperaturile scăzute hibernale (M. Antonelli, 1980; R.
Selli, 1985).
Rezistenţa la ger a pomilor este în funcţie nu numai de specie, dar şi de
soi. Astfel, s-a constatat că ramurile provenite din „Golden” sunt mai rezistente
decât cele provenite din „Red Delicious” (S. Sansavini, 1985). Soiul de pere
„Passe Crassane”, este mai rezistent la ger decât valoroasele soiuri „Williams” şi
„Untoasă Bosc”. Grupa nectarinelor este mai slab rezistentă la ger decât restul
soiurilor de piersic etc.
Prevenirea daunelor datorate gerurilor de iarnă şi a celor de revenire
fund limitată, face necesară crearea soiurilor rezistente la ger.
În scopul vindecării necrozelor de pe trunchi şi ramuri se pot folosi
substanţe cicatrizante (soluţie de var 20 % şi piatră vânătă 3 %). Pericolul creşte
atunci când leziunile sunt numeroase şi dacă este afectat cambiul.
În cazul îngheţului pomilor tineri din pepinieră se efectuează receparea
acestora, iar în plantaţii se execută tăieri sub porţiunile cu leziuni. După
efectuarea tăierii ramurilor, pomii se fertilizează cu azot.
În scopul măririi rezistenţei la ger a soiurilor de păr altoite pe gutui, se
pot folosi „intermediari” (R. Bazzocchi, 1967).
Formarea trunchiului înalt la soiurile de cireş altoite pe cireşul sălbatic
duce la evitarea îngheţului ramurilor şi mugurilor din coroană.
La unele specii afectate de ger, pomii pe rădăcini proprii de nuc, alun,
vişin, prun manifestă capacitate mare de autoreglare.
În cazul folosirii reglatorului de creştere Ethephon se măreşte rezistenţa
la ger a pomilor (I. A. Flora, C. S. Howe1l, 1985).
Brumele şi îngheţurile de primăvară. În unii ani, în perioada când
înfloresc pomii cad brume, care pot produce pierderea totală a recoltei, mai ales
la speciile cu înflorire timpurie (cais, piersic, unele soiuri de prun, de cireş, de
păr şi măr).
Semnele care arată că este posibilă căderea brumei sunt: timp liniştit şi
cer senin spre apusul soarelui, şi scăderea bruscă a temperaturii aerului, în jur
de 45 0C, începând de la ora 9 seara. Când cerul este înnourat sau când suflă
vântul, nu cade brumă.
Cea mai utilizată metodă de combatere a brumelor şi la îndemâna
oricui este fumigaţia (producerea fumului în cantitate mare, prin arderea unor
materiale uşor de aprins). Pentru a produce fum cât mai mult, materialele
trebuie să ardă încet şi fără flacără. În acest scop, grămezile pentru fumigaţie se
fac din paie semiputrezite, bălegar păios, frunze şi buruieni uscate etc. Ele
trebuie să aibă o înălţime de 60-70 cm şi o lărgime la bază de 1,20 m.
Grămezile se aşeză lângă alei, mai ales pe partea de unde suflă vântul,

471
ca fumul să fie luat de curenţii de aer şi dus printre pomi. Sunt necesare 80-
100 grămezi la ha.
Dacă cerul este senin, în jurul orei 2 sau 3 noaptea, când temperatura
aerului coboară la 2 0C, grămezile se aprind. Focul se pune dedesubtul
grămezii, în partea de unde vin curenţii de aer, care să favorizeze aprinderea.
Toate grămezile trebuie să ardă în acelaşi timp, pentru a produce fum mult şi
dens. Grămezile trebuie să ardă fără încetare până la o oră după răsăritul
soarelui, când se încălzeşte aerul.
Fumul produs în strat gros, prin arderea materialelor din grămezi,
împiedică pierderea căldurii de către pământ (aerul fiind mai rece ca pământul)
şi deci menţine mai cald stratul de aer din imediata vecinătate a coroanei
pomilor.
Fumigaţia se poate realiza şi prin arderea cauciucurilor uzate, precum
şi cu ajutorul brichetelor (lumânărilor) fumigene.
0 altă metodă de apărare a pomilor înfloriţi contra îngheţului este
stropirea prin aspersiune, asigurând o pulverizare cât mai fină a apei şi
revenirea aspersoarelor în aceeaşi poziţie la intervale de maximum 1 minut.
Prin pulverizarea apei (care cedează căldură latentă) temperatura aerului la
nivelul coroanelor rămâne cu 2-4 0C mai ridicată, comparativ cu aceea din
coroanele pomilor nestropiţi.
Prin ventilarea aerului în livezi se produce mişcarea aerului şi se
evacuează aerul rece.
0 măsură mai eficace este crearea de soiuri rezistente la îngheţ cu
pornire tardivă în vegetaţie; de asemenea, evitarea plantării pomilor în văi unde
se acumulează aerul rece (G h. Amzăr, C. Budan, 1987).
Poleiul. Poleiul este o pojghiţă de gheată care se formează pe sol şi pe
tulpinile pomilor şi ramurilor, când în cursul iernii cad ploi însoţite de vânturi
reci. Apa căzută pe plante îngheaţă brusc, înainte de a se putea scurge, iar
pojghiţa de gheaţă se îngroaşă încetul cu încetul. Dacă ploaia şi vântul nu
durează prea mult, pojghiţa de gheată depusă pe pomi este subţire ca unghia şi
aşezată de regulă pe partea din care bate vântul. Dacă, dimpotrivă, plouă mult,
iar vântul suflă puternic ore în şir, trunchiurile şi ramurile pomilor se îmbracă
cu o carapace de gheaţă groasă de câţiva milimetri, iar în unele situaţii chiar de
2-3 cm sau mai mult. Sunt semnalate cazuri de polei gros de 6-7 cm. Într-o
astfel de situaţie, greutatea gheţii depăşeşte limita de rezistenţă a ramurilor,
care se frâng în cea mai mare parte, pomii putând fi mutilaţi. În plus, poleiul
mai poate produce asfixierea mugurilor şi a pomului întreg, dacă partea aeriană
a acestuia este acoperită complet de gheată o perioadă mai îndelungată. De
aceea, scuturarea poleiului gros de pe pomi este o lucrare necesară şi foarte
urgentă după instalarea acestuia.
Cu o prăjină despicată la vârf se sprijină fiecare ramură de dedesubt, în
locul unde are greutatea maxima şi se mişcă, la început foarte uşor, pentru a
nu se frânge. Se va avea grijă ca odată cu poleiul să nu se desprindă şi mugurii
prinşi în gheată. Dacă poleiul se desface greu de ramuri, se aşteaptă până se
mai încălzeşte aerul. Această lucrare nu trebuie forţată, dar nici să se piardă
timpul favorabil pentru efectuarea ei, deoarece în ambele cazuri se înregistrează
pagube.
Măsuri aplicate toamna după îngheţurile timpurii. Primele brume
apar sporadic încă din luna septembrie. Statistic, data medie a primelor brume
se află în prima decadă a lunii octombrie în Transilvania şi Moldova, în a doua
decadă în vestul ţării şi zona de podiş din sud, iar în a treia decadă pentru
zonele de câmpie din sud. În unii ani, la şfîrsitu1 lunii septembrie-începutul

472
lunii octombrie, s-au înregistrat temperaturi scăzute (-3 0C … -9 0C) însoţite de
ninsori care au surprins fructele în porni. Se recomandă ca recoltarea,
manipularea şi transportul să se efectueze imediat după dezgheţarea acestora.
Apărarea pomilor contra grindinii. Căderile de grindină sunt greu de
prevenit şi pot distruge recolta din anul în curs, precum şi din anii următori.
Grindina rupe frunzele pomilor, produce leziuni pe fructe şi scoarţa
ramurilor, uneori destul de grave.
Grindina se poate combate cu rachete şi proiectile antigrindină, lansate
de pe rampe amplasate la distanţe de 400-600 m, După ce instalaţiile de radar
meteorologice avertizează momentul declanşării exploziilor, proiectilele sunt
lansate până la 1000-2000 m altitudine, unde explodează şi împiedică formarea
cristalelor mari de gheaţă.
Rezultate bune se obţin prin „însămânţarea norilor” cu iodură de argint.
Pe suprafeţe mici cu pomi conduşi în gard fructifer se pot utiliza şi
plase antigrindină, cu ochiuri dese, fixate deasupra coroanei pomilor. Apărarea
pomilor contra arşiţelor. Temperaturile ridicate pot
provoca deshidratarea organelor florale, germinaţia defectuoasă a polenului,
răsucirea frunzelor, necroze pe ramuri şi pe trunchi.
În scopul protejării trunchiului de arsurile solare se recomandă
văruirea acestuia cu un amestec format din 6 kg hidrat de calciu, 0,6 kg sulfat
de zinc la 100 1 apă (E. Ba1dini, 1986). Unii cercetători propun folosirea unor
vopsele emulsionante.
Dezgroparea pomilor pitici acoperiţi cu zăpadă. În unii ani datorită
ninsorilor abundente şi vântului, zăpada se depune în strat foarte gros, de peste 1-2
m, mai ales lângă obstacole (ziduri, garduri) acoperind parţial sau total unii pomi
pitici (de regulă pe cei marginali, situaţi spre partea din care bate vântul).
Pomii pitici cu coroane globuloase acoperiţi cu zăpadă trebuie
dezgropaţi în timp cât mai scurt. În caz contrar, zăpada se aşează şi formează
un strat compact, dens, în care sunt prinse ramurile pomilor. Stratul de zăpadă
îndesat începe să se topească de la nivelul terenului (datorită căldurii
pământului) şi din partea superioară aflată în contact cu aerul în curs de
încălzire. Pe măsură ce se topeşte, blocul de zăpadă se lasă, spintecând
ramurile pomilor, uneori împreună cu trunchiul, ducând la distrugerea
completă a unor pomi.
În jurul fiecărui pom îngropat (când spaţiul permite) se sapă un tranşeu
în zăpadă, iar cu o lopată de lemn se scoate cu atenţie zăpada dintre ramuri,
fără a le răni. Este o lucrare migăloasă, dar salvează de la distrugere pomii
respectivi.
Pomii conduşi în garduri fructifere, având coroane înguste, sunt mai
puţin afectaţi de depunerile masive de zăpadă, mai ales când sunt conduşi pe
spalier.

7.10.4. Îngrijirea recoltelor

Obţinerea unor recolte anuale constante şi mari este legată de dirijarea

armonioasă a factorilor tehnologici (T), care asigură un raport echilibrat între
procesele de: creştere (C); diferenţiere a mugurilor floriferi (D); rodire (R);
entropie (E). Deci, nivelul recoltei de fructe (Rf) este o funcţie a relaţiei
tehnologice - procese biologice legate de „timpul biologic” (tb).
Rf=f (T, C, D, R, E) tb.
După Drahorad (1986), energia de creştere vegetativă a 1 m de lăstar
este egală cu cea a 1 kg de fructe.

473
 Reglarea încărcăturii de rod. Prin tăieri raţionale se stabileşte un
raport echilibrat dintre mugurii vegetativi şi cei floriferi, care să asigure apariţia
unor lăstari de circa 35-45 cm ce determină o diferenţiere optimă a mugurilor
floriferi. Pentru condiţiile ecologice ale ţării noastre, prin tăieri se lasă un număr
mai mare de muguri floriferi (redundanţă morfologică), pentru a asigura
încărcătura optima şi în eventualitatea unor accidente climatice.

În afară de tăieri, o măsură importantă de reglare a încărcăturii de rod

se referă la răritul florilor şi fructelor, în urma căruia fructele îşi măresc
dimensiunile, iar calitatea lor creste.
Răritul florilor. Prezintă avantajul că elimină cele mai mici cantităţi de
substanţe metabolizate. În stabilirea intensităţii răririi trebuie să se asigure o
rezervă de flori pentru a preîntâmpina eventualele pierderi ce pot să apară din
cauza perturbaţiilor climatice (temperaturi scăzute, ploi, vânturi etc.).
Folosindu-se acidul giberelinic (GA), bune rezultate s-au obţinut la
răritul florilor de cireş, piersic, prun, cais.
Răritul fructelor. Se aplică mai ales în anii când pomii au legat o
cantitate foarte mare de fructe, care perturbă echilibrul fiziologic al pomilor, mai
ales la măr, păr şi piersic. N. Cepoiu (1974) constată că numărul de fructe peste
încărcătura optimă intensifică procesele vitale ale pomilor, reduce de 2-3 ori
suprafaţa aparatului foliar, structura şi concentraţia clorofilei în frunze.
Aparatul foliar este mai bogat în azot, fosfor şi microelemente (bor, fier,
mangan), însă mai sărac în potasiu, calciu şi aminoacizi liberi. În asemenea
condiţii se recomandă corectarea încărcăturii pomilor cu rod, asigurându-i-se
fiecărui fruct 40-70 frunze (în funcţie de specie). Prin rărirea fructelor se elimină
importante acumulări de substanţe care inhibă diferenţierea mugurilor floriferi,
se asigură o creştere vegetativă intensă, se obţin fructe mai mari şi de calitate şi
se reduc cheltuielile de recoltare, sortare, calibrare etc.
Rărirea se poate aplica şi pomilor în scopul prevenirii ruperii ramurilor
(la soiurile de măr care rodesc pe mlădiţe) şi epuizarea potenţialului de
producţie (la soiurile de măr care rodesc pe ţepuşe şi leagă fructele într-o
inflorescenţă). Nici o măsură agrotehnică nu poate stimula activitatea vegetativă
ca un rărit timpuriu şi sever al fructelor.
Metode de rărire. Rărirea florilor şi fructelor se face manual, mecanic
şi chimic.
Rărirea manuală se poate efectua începând de la faza de boboci florali
sau flori scuturate, până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm).
Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea fructelor din anul în curs şi
stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea efectuată în preajma fenofazei de
cădere fiziologică a fructelor (când fructele au diametrul de 3-4 cm) va
determina calitatea recoltei, însă influenţa asupra diferenţierii mugurilor
floriferi este ceva mai redusă. Se înlătură fructele mici, gemene, necrozate şi se
reţin cele mai mari, distanţate între ele la 12-20 cm (în funcţie de specie şi soi).
În cazul când pe o parte a coroanei rodul este mai mic sau acesta lipseşte, prin
compensaţie, se vor lăsa mai multe fructe în partea mai încărcată a coroanei (la
5-10 cm între fructe).
La măr şi păr pedunculul se taie la mijloc cu foarfecele. Se reţin, de
obicei, fructele din mijlocul inflorescenţei, care au apărut primele şi care sunt,
de regulă, mai mari. La piersic rărirea fructelor se efectuează la începutul
întăririi sâmburelui. Pe o ramură fructiferă mixtă trebuie să rămână numai 4-6
fructe.
Când se urmăreşte numai îmbunătăţirea calităţii merelor si perelor, se

474
aplică rărirea mai târzie. Dacă prin luna august unele fructe de măr sau păr au
rămas mult mai mici, ele nu mai ajung să dea recoltă de calitate şi este
preferabil să fie eliminate, pentru a nu consuma inutil hrana (A. Negri1ă, 1983).
Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe
prin lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă
sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat, vibratorul portativ etc.
Epoca cea mai potrivită pentru această operaţie este atunci când
fructele au diametrul de 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile
pendente care resimt mai slab vibraţiile. Prin rărirea mecanică timpul de lucru
se reduce de la 180-200 ore (la rărirea manuală) la 20-25 ore/ha (Ba1dini,
1986).
Rărirea chimică constă în stropirea pomilor în timpul sau după înflorit
(până la 2-5 săptămâni) cu DNOC, ANA, NAD, „Carbaryl”, „Ethrel” etc. Aceste
substanţe distrug polenul, florile nefecundate şi embrionul seminţelor fructelor
mici, stimulează legatul timpuriu şi excesiv al fructelor şi căderea în masă a
acestora în luna iunie. În urma aplicării unui tratament cu „Alar” - 85, în
concentraţie de 2000 ppm la căderea petalelor, s-au obţinut influenţe pozitive
asupra legării fructelor şi diminuării căderii fiziologice la măr (Sabina Stan, M.
Cotorobai, 1979.)
Rărirea chimică are un efect mai puternic la pomii care înfloresc
abundent şi urmează după un an de rod excesiv, la pomii cu perioade de
înflorire scurtă şi deschiderea aproape simultană a florilor şi procent mare de
legare a fructelor în inflorescenţă. Acelaşi efect are loc şi în cazul vremii
răcoroase şi umede, premergătoare stropitului cu substanţe chimice.
Rărirea chimică constă din 1-2 stropiri. Prima stropire se efectuează în
timpul înfloritului cu DNOC, iar cea de-a doua la 14-21 zile de la deplina
înflorire cu NAD sau cu „Carbaryl”.
Dintre substanţele bioactive folosite pentru îmbunătăţirea legării
fructelor s-au remarcat: „Ennvit”, SADH, GA4, GA7.
Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare. La unele soiuri de
măr, păr, piersic, cais etc., în unii ani secetoşi şi pe soiurile cu exces de azot şi
carenţă în bor, mangan şi zinc, se remarcă o cădere prematură a fructelor (cu
2-3 săptămâni înaintea recoltării), până la 20-30 %. Căderea fructelor se poate
datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în
auxină. Evitarea acestui fenomen se poate face printr-o recoltare mai timpurie
sau prin stropirea cu hormoni retardanţi. În vederea prevenirii căderii fructelor,
înaintea recoltării la soiurile de măr „Jonathan” şi „Starkrimson” se recomandă
aplicarea produsului românesc „NORCHIM” (conţine auxine sintetice), la
începutul căderii fructelor (la circa o lună înaintea recoltării), în concentraţie de
2000 ppm (Sabina Stan, Teodora Panea, M. Cotorobai, 1987).
Reglarea hormonală a maturării şi îmbunătăţirea calităţii fructelor. În
procesul maturării fructelor etilena şi factorii hormonali joacă un rol important.
Etilena, în condiţii de oxigenare, determină maturarea fructelor şi stimulează
sinteza unor substanţe proteice care, apoi, transformându-se în enzime,
desăvârşesc procesul maturării. În condiţii de păstrare în depozite, maturarea
fructelor poate fi încetinită prin stropiri de cyclohexamidă, care
inhibă producerea etilenei.
Prin folosirea regulatorilor de creştere (SADH, CEPA şi ANA) s-au
asigurat: accelerarea maturării fructelor (cu 1-2 săptămâni); intensificarea
culorii fructelor roşii; creşterea duratei fermităţii fructelor destinate exportului;
scăderea fermităţii pulpei fructelor necesară consumului rapid; îmbunătăţirea
mărimii şi calităţii organoleptice ale fructelor etc.

475
 În scopul prevenirii apariţiei ruginii pe merele „Golden Delicious” şi pe
perele „Conference” şi „Abatele Fetel”, se recomandă stropirea cu preparatele
„Shionox” şi „Regulex” (Şt. Wagner, 1987).
Fenomenul de partenocarpie de la păr se poate provoca prin folosirea
produsului hormonal „Regulex” (Marcucci, Ragazzini şi Sansavini, 1980).
La măr, dimetil-hidrazida acidului succinic: SADH (Alar) s-a dovedit
eficientă în îmbunătăţirea calităţii producţiei de mere, în special a capacităţii de
păstrare a fructelor (pierderile totale se reduc cu 5-12 %, iar cele datorate
bolilor criptogamice eu 4-8 % (Chiriac, Sabina Stan, 1983).
La I.C.P.P. Argeş s-au folosit auxinele la rărirea perelor („Cure”) şi la
prevenirea căderii acestora înaintea recoltării. Tratamentele cu sarea sodică a
acidului naftalenacetic au asigurat o eficacitate bună atât pentru rărirea
fructelor, cât şi pentru evitarea căderii lor înaintea recoltării. Dozele
recomandate la stropire sunt de 1000 ppm Na-NAA 8 % aplicate la 15 zile după
înflorirea maximă (Sabina Stan, M. Cotorobai, T. Panea, 1984).

7.11. Recoltarea şi valorificarea producţiei de fructe

Recoltarea şi valorificarea producţiei de fructe este o acţiune de cea mai
mare importanţă, care pe lângă un bun nivel de dotare tehnică, solicită cel mai
mare volum de forţă de muncă (35-75 %) din necesarul anual.
Dacă de exemplu într-o fermă pomicolă specializată, 20-25 muncitori
acoperă necesarul de manoperă pe parcursul anului, în perioada recoltării
numărul acestora va creşte de 10-20 de ori în funcţie de specie, soi, sistem de
cultură, nivelul producţiei, destinaţia acesteia, dotarea cu maşini şi utilaje
pentru mecanizarea totală sau parţială a recoltării etc. Necesarul de forţă de
muncă poate să sporească şi mai mult dacă la înfiinţarea plantaţiilor nu s-a
asigurat un sortiment de specii şi soiuri care să permită prelungirea perioadei
de recoltare sau dacă sub influenţa condiţiilor climatice ale anului, coacerea
fructelor se desfăşoară rapid.
Realizarea recoltării şi valorificării fructelor în perioadele optime fiecărei
specii şi soi şi în condiţii corespunzătoare destinaţiei, necesită pe lângă
cunoştinţele de specialitate o multitudine de măsuri pregătitoare, o planificare
foarte realistă a forţei de muncă, a maşinilor şi utilajelor şi o organizare perfectă
a fluxului tehnologic.

7.11.1. Estimarea şi evaluarea producţiei de fructe

Estimarea producţiei de fructe este o lucrare indispensabilă pentru o

bună organizare a recoltării şi valorificării fructelor. Producătorul trebuie să
cunoască permanent în ce măsură anumite fenomene survenite în cursul
ciclului de vegetaţie prejudiciază recolta planificată.
Înregistrarea influenţelor negative (ger, grindină, furtună) este necesară
atât pentru prevederile activităţii economice ale unităţii de producţie, cât şi
pentru luarea la timp a unor măsuri organizatorice la nivelul unităţilor de
valorificare. De asemenea, cunoaşterea din timp a posibilităţilor de depăşire a
prevederilor iniţiale, permite luarea unor măsuri corespunzătoare pentru
pregătirea culesului (forţă de muncă, ambalaje, utilaje, transport), spaţii pentru
depozitare, cât şi pentru valorificarea fructelor, cunoscând că orice defecţiune în
perfectarea valorificării se soldează de regulă prin pierderi economice.

476
 Pentru pregătirea şi organizarea corespunzătoare a campaniei de
recoltare a fructelor este necesară estimarea şi evaluarea producţiei ce urmează
a fi recoltată şi valorificată.
Estimarea producţiei de fructe în funcţie de certitudinea de realizare a
recoltei este de prognozare şi de evaluare.
Prognozarea producţiei de fructe. Se efectuează în patru etape:
toamna după căderea frunzelor, primăvara după trecerea gerurilor mari din
timpul iernii (începutul umflării mugurilor), la înflorit, şi după căderea
fiziologică a fructelor.
Prognozarea după căderea fiziologică a fructelor se apropie mai mult sau
mai puţin de valoarea unei evaluări.
Prima apreciere, care se face după căderea frunzelor asupra încărcăturii
cu muguri de rod, constituie elementul de bază în stabilirea . normării
încărcăturii prin intensitatea tăierilor.
O apreciere orientativă asupra producţiei de fructe este necesară şi după
ieşirea din iarnă a pomilor, înainte de pornirea în vegetaţie. Aceasta este
îndeosebi indispensabilă după iernile geroase cu scăderi bruşte şi mari a
temperaturii, care pot provoca daune prin îngheţarea ramurilor, distrugerea
totală sau parţială a mugurilor de rod etc.
Controlul trebuie efectuat separat la fiecare specie şi parcelă în parte,
cunoscându-se că intensitatea daunelor variază în funcţie de relief, expoziţie şi
panta terenului.
O altă prognozare trebuie efectuată în timpul înfloritului. Abundenţa
înfloritului şi mai cu seamă condiţiile de climă favorabile pentru o bună
polenizare, reprezintă un indiciu valoros pentru perspectiva viitoarei recolte de
fructe. Dimpotrivă o înflorire slabă şi condiţii de climă nefavorabile în perioada
înfloritului, contribuie în mare măsură la diminuarea recoltei de fructe pe anul
în curs.
După căderea fiziologică a fructelor, în cursul lunii iunie, se face a nouă
prognozare. Datele obţinute la această epocă având o certitudine mai mare, se
va putea determina producţia de fructe la unitatea de suprafaţă şi volumul
producţiei totale. Nivelul producţiei prognozare la unitatea de suprafaţă va servi
la pregătirea recoltării şi valorificării, dar şi pentru aplicarea unor doze
suplimentare de îngrăşăminte, în special cu azot şi apă.
Evaluarea producţiei de fructe se face în perioada din preajma
maturării fructelor, respectiv la începutul intrării în pârgă, atunci când datele
calculate pot fi foarte apropiate de producţia reală. Diferenţa între producţia
evaluată şi cea realizată nu poate să prezinte abateri mai mari de ± 10 %. Datele
obţinute la această evaluare stau la baza organizării ştiinţifice a campaniei de
recoltare şi valorificare a producţiei de fructe. În această etapă este necesară şi
efectuarea unor aprecieri asupra calităţii fructelor, stabilind totodată destinaţia
producţiei (export, consum în stare proaspătă, depozitare, industrializare).
Pe lângă estimările obligatorii amintite mai sus, după fiecare accident
climatic (grindină, furtună etc.), care poate afecta cantitatea şi calitatea recoltei,
se va face o nouă estimare a stării producţiei de fructe în livadă şi se vor
consemna eventualele schimbări.
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe metode de
estimare a producţiei. Este necesar ca această lucrare să se bazeze pe o
metodologie unitară, bine pusă la punct care să ducă la rezultate şi concluzii
cât mai apropiate de realitate şi cât mai uşor de aplicat în variatele sisteme de
plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi din ţara noastră.

477
 Indiferent de sistemul de cultură adoptat, elementul de bază pentru
estimare rămâne pomul sau tufa, ca atare metodologia se bazează pe alegerea şi
marcarea în cadrul fiecărei parcele, a unor pomi sau tufe etalon. Această
metodă are avantajul că reflectă în mare măsură şi fluctuaţiile de rodire în
cadrul parcelei de la an la an.
Metodologia de lucru. În funcţie de suprafaţa parcelei şi numărul soiurilor
din parcelă se vor alege între 6 şi 16 pomi de vigoare şi mărime medie,
repartizaţi uniform pe teritoriul parcelei. La fiecare pom marcat, în cazul
livezilor clasice şi intensive cu desime medie, se aleg câte 3 ramuri,
reprezentative pentru zonele de bază, de mijloc şi de vârf ale coroanei, pe care
se numără mugurii florali, florile sau fructele. Suma obţinută se împarte la 3
pentru a afla media pe ramură, care se înmulţeşte apoi cu numărul total al
ramurilor de aceleaşi mărimi ale pomului obţinându-se încărcătura pe pom.
În cazul livezilor intensive cu desime mare, superintensive şi a arbuştilor
fructiferi, cu un volum mai redus al coroanei mugurii, florile şi fructele se vor
număra pe întreg pomul.
O altă posibilitate constă în determinarea încărcăturii medii de muguri
florali sau de fructe pe metru liniar de ramură; se apreciază că recolta este
asigurată (bună) dacă numărul acestora pe metru liniar se situează între 8 şi 12
la măr, păr şi 15-20 la prun, cireş, cais, vişin.
În cazul piersicului se stabileşte numărul ramurilor mixte pe metru liniar
de şarpantă şi subşarpantă şi prezenţa grupărilor de muguri pe acestea; se
consideră că producţia este asigurată când pe metru liniar de şarpantă -
subşarpantă sunt cel puţin 5-6 ramuri mixte, iar pe acestea minimum 4-5
grupări de muguri. Pentru evaluarea producţiei de fructe în preajma coacerii se
va folosi aceeaşi metodologie cu deosebirea că în loc de muguri de rod se ia ca
bază de calcul numărul de fructe şi greutatea medie la care vor ajunge fructele
în perioada de recoltare.
Volumul final al recoltei va fi estimat în funcţie de încărcătura pe pom,
de dimensiunile pe care le au fructele în momentul evaluării, timpul pe care îl
mai au până la recoltare şi sporul mediu zilnic de creştere realizat în anii
precedenţi. Greutatea fructelor se exprimă în grame şi poate varia în limite
destul de largi în funcţie de specie, soi, condiţii de climă, sol şi tehnologia
aplicată (tabelul 8.1).

Tabelul 8.1.
Valoarea unor proprietăţi fizice la principalele specii de fructe
(după I.Ceauşescu şi colab., 1982)
Greutatea Greutatea Bucăţi/k
Specia
(g) volumetrică (kg/m3) g
Căpşuni 5-40 420-490 30-200
Cireşe 3-10 510-620 100-300
Vişine 3-8 500-600 125-330
Caise 30-60 490-560 16-33
Piersici 60-260 500-580 4-25
Prune 15-60 500-610 16-100
Mere 80-250 400-530 4-14
Pere 30-350 450-580 3-33
Nuci 6-12 350-400 60-120
Castane 5-12 600-750 80-200

Cunoscând greutatea medie a unui fruct şi numărul mediu de fructe pe

pomii cercetaţi, se află producţia medie de fructe pe pom pentru soiurile din

478
parcelă. Prin înmulţirea producţiilor medii pe pom cu numărul pomilor din
soiurile componente şi însumarea acestora se calculează producţia de fructe din
parcelă.
După cum s-a mai arătat, scopul final al acţiunii de prognozare şi de
evaluare, este cunoaşterea evoluţiei recoltei, respectiv perspectiva acesteia în
cadrul plantaţiilor dintr-o unitate de producţie. Aceste informaţii deosebit de
importante stau la baza măsurilor ce trebuie luate în legătură cu valorificarea
fructelor.
Estimarea unei producţii sub cea reală, nu permite asigurarea din timp a
mijloacelor necesare pentru preluarea, transportarea, adăpostirea şi prelucrarea
fără întârziere a fructelor, fapt ce are repercusiuni din punct de vedere
economic. La rândul său prezentarea unor informări exagerate poate determina
imobilizarea ambalajelor, mijloacelor de transport, neasigurarea consumului de
fructe în anumite zone ale ţării sau a industriei cu materia primă.

7.11.2. Organizarea, planificarea şi pregătirea campaniei de

recoltare

Pentru buna desfăşurare a activităţii de recoltare şi valorificare în funcţie

de evaluările făcute se întocmeşte planul de măsuri al campaniei de recoltare şi
de valorificare al producţiei de fructe, plan ce trebuie cuprindă următoarele
acţiuni mai importante:
Valorificarea producţiei pe destinaţie:
- export sau consum intern;
- consum în stare proaspătă imediată;
- păstrare îndelungată prin frig (măr şi păr);
- industrializare prin prelucrare sau
congelare; - transformare în alcool.
Separat se vor planifica cantităţile de fructe ce urmează a fi transportate
din unitate în perioada campaniei de recoltare. Acest plan va sta la baza
stabilirii necesarului de mijloace de transport.
Necesarul de forţă de muncă şi precizarea formaţiunilor de lucru pentru
diferite lucrări:
- lucrători pentru aprovizionarea de ambalaje (încărcat, descărcat,
manipulat);
- culegători de fructe;
- lucrători pentru manipularea, sortarea, ambalarea şi depozitarea
fructelor;
- necesarul de lucrători pentru activitatea de valorificare;
- instruirea formaţiilor de lucru cu privire la condiţiile tehnice de calitate,
tehnologia aplicată şi tehnica securităţii muncii.
Asigurarea necesarului de ambalaje şi alte materiale necesare pentru
păstrarea şi valorificarea fructelor:
- lăzi de diferite tipuri şi dimensiuni ;
- coşuleţe de material plastic pentru căpşuni, zmeură, mure etc. ;
- palete şi lăzi-palete ;
- lăzi de diferite tipuri şi dimensiuni şi diferite materiale pentru fructele
destinate exportului.
Program pentru asigurarea utilajelor şi a materialelor auxiliare:
0saci de recoltat;
1scări şi platforme de diferite dimensiuni pentru recoltat ;

479
 tractoare dotate cu vibratoare şi platforme de recoltat ;
0tractoare dotate cu furcă ridicătoare.
Stabilirea şi asigurarea mijloacelor de transport pentru fructe în
interiorul livezii (fermei, din livadă la platformele sau şoproanele de încărcare
sau la centrele de condiţionare sau depozitare): motostivuitoare,
electrostivuitoare, remorci monoax de 1,5 t, platforme autodescărcătoare PAS-
10, autocamioane, autotractoare, autobuze şi remorci pentru transportul
muncitorilor, tractoare pentru acţionarea remorcilor.
Utilaje şi instalaţii pentru condiţionarea fructelor.
Pentru a nu întâmpina greutăţi în asigurarea la timp a necesarului de
muncitori, ambalaje, materiale, utilaje şi mijloace de transport prevăzute în
planul de măsuri întocmit pentru campania de recoltare, în cadrul unităţilor
specializate, o mare parte din toate acestea se asigură cu mult înainte de
declanşarea recoltării.
Din prezentarea făcută, rezultă că recoltarea şi valorificarea fructelor pe
lângă faptul că acestea cuprind cel mai mare volum de lucrări, solicită şi cele
mai complexe mijloace de producţie. Ca urmare a acestui fapt, oferă şi cele mai
mari posibilităţi pentru îmbunătăţirea şi modernizarea atât a tehnologiei
folosite, cât şi a sistemului de organizare.
O bună organizare a activităţii de recoltare şi valorificare presupune
cunoaşterea din timp a tehnologiei care se va folosi precum şi a principalelor
categorii de lucrări, care în general sunt cele prezentate mai jos.
Recoltarea propriu-zisă (manuală; manuală şi mecanică; mecanizată).
Încărcarea, transportul şi manipularea ambalajelor goale; a fructelor în
ambalaje, a uneltelor şi utilajelor folosite la recoltare. Se va stabili cât din aceste
transporturi şi manipulări vor avea loc în cadrul plan tarlalei, a fermei, unităţii,
cât în afara unităţii şi cu ce mijloace de transport.
Condiţionare producţiei de fructe sortarea, calibrarea, ambalarea sau
preambalarea.
Procesul de valorificare în stare proaspătă a fructelor urmăreşte ca
acestea să ajungă la consumator în tot cursul anului în cele mai bune condiţii.
Calitatea produselor, exprimată prin valoarea lor comercială, poate să se
reducă foarte mult, dacă operaţiile tehnologice la care trebuie supuse fructele în
circuitul valorificării se fac în mod necorespunzător, cu întârziere sau dacă
eventual unele din acestea nici nu se efectuează. De aceea trebuie să se acorde
o mare atenţie recoltării, condiţionării, ambalării, transportului, depozitării etc.
Trebuie avut în vedere şi faptul că un număr destul de mare din aceste operaţii
se fac în perioade când temperatura şi uscăciunea aerului înconjurător sunt
mari, fapt care favorizează degradarea şi veştejirea produselor.

7.11.3. Recoltarea fructelor

Recoltarea reprezintă veriga finală a procesului de producţie din cultura

plantelor şi totodată începutul procesului de valorificare.
Deseori, eforturile depuse în vederea obţinerii produselor horticole nu
sunt răsplătite, întrucât în timpul recoltării se urmăreşte numai aspectul
cantitativ al producţiei de fructe. Din această cauză recoltarea nu trebuie privită
ca o simplă operaţie mecanică de adunare sau detaşare a produselor respective
de pe planta-mamă, ci ca un ansamblu de operaţii de care depinde în mare
măsură calitatea lor.

480
 Operaţiunea de recoltare influenţează asupra calităţii produselor
horticole în general şi a fructelor, în special, mai ales prin momentul şi modul
executării ei.
Momentul recoltării.
Acest moment se referă la stabilirea gradului de maturare la care trebuie
făcută recoltarea în funcţie de destinaţie, perioadă de valorificare şi tehnica de
recoltare. Gradul de maturare este o noţiune cu caracter dinamic şi reprezintă
momentul la care fructele întrunesc anumite proprietăţi (mărime, culoare,
fermitate, conţinut în apă, zahăr, aciditate etc.) în funcţie de destinaţie şi
caracteristicile acestora de a-şi desăvârşi coacerea în anumite condiţii după ce
au fost desprinse de plantă.
Recoltarea reprezintă din punct de vedere biologic momentul întreruperii
proceselor fiziologice care au loc între planta-mamă şi produsul comestibil al
acesteia. Întreruperea aceasta se face la un anumit grad de dezvoltare fiziologică
a organismului vegetal în funcţie de natura şi destinaţia care i se dă. Cu alte
cuvinte momentul de recoltare se referă la gradul de maturare la care au ajuns
fructele când sunt culese.
Gradul de maturare se defineşte în orice moment prin anumite
proprietăţi ca mărime, culoare, fermitate etc., pe care le au produsele horticole
şi un anumit raport între conţinutul în apă şi substanţa uscată şi între
componentele acesteia. Gradul de maturare este o noţiune cu conţinut dinamic,
fiind în continuă transformare.
În mod frecvent, recoltarea produselor horticole se face la diferite grade
de maturare care din punct de vedere al utilizării produselor se pot defini astfel:
Maturitatea de consum Reprezintă momentul când fructele au realizat
proprietăţile caracteristice speciei şi soiului cu privire la mărime, culoare, tărie,
gust etc., însuşiri care permit folosirea imediată a acestora. De regulă,
compoziţia chimică şi valoarea alimentară sunt cele mai favorabile în acest
moment. La acest grad de maturare se recoltează mai ales fructele, cum sunt
cireşele şi vişinele etc., la care după recoltare nu mai au loc procese de
desăvârşire a maturităţii.
Maturitatea de recoltare este specifică mai ales pentru fructele care nu se
pot consuma imediat după cules ci numai după o anumită perioadă de timp, în
care au loc o serie de transformări şi care scot în evidenţă adevăratele însuşiri
organoleptice ale acestora. Acest grad de maturare este determinat de atingerea
formei şi mărimii caracteristice speciei, soiului şi condiţiilor agro-pedoclimatice
precum şi de realizarea unei pigmentaţii specifice. La unele fructe (mere, pere
etc.) acest grad de maturare corespunde şi cu apariţia unui strat de suber la
punctul de inserţie a pedunculului de ramură, care face ca legăturile dintre
planta-mamă şi fruct să se întrerupă şi detaşarea acestora să se facă uşor.
De multe ori se consideră că acest grad de maturare coincide cu
maturitatea fiziologică. Aceasta din urmă se referă însă numai la gradul de
dezvoltare a seminţelor şi marchează momentul când acestea sunt apte să
germineze, să producă plante noi, dacă sunt puse în condiţii corespunzătoare.
În funcţie de specie şi soi, seminţele pot fi fiziologic mature, atât înainte de
maturitatea de recoltare cât şi după un anumit timp de la cules.
Maturitatea tehnică este marcată de existenţa însuşirilor cerute de unele
operaţii tehnologice din procesul de valorificare, aşa cum este transportul pe
distanţe mari, păstrarea în stare proaspătă, prelucrarea pe cale industrială etc.
În acest ultim caz, se mai admite uneori şi denumirea de maturitate industrială.

481
 Maturitatea tehnică sau industrială se referă la produse cu diferite grade
de maturare. Pentru a defini un grad mai puţin avansat în maturare, se folosesc
în practică diferite denumiri ca prepârgă, pârgă etc.
Pârga marchează în general începutul coacerii şi reprezintă momentul în
care fructele se apropie mult de mărimea specifică soiului şi condiţiilor de
creştere, culoarea de fond începe să se schimbe, fermitatea structo-texturală
scade iar însuşirile gustative devin mai plăcute, fără să fie însă caracteristice.
Maturitatea comercială este o noţiune la baza căreia stă capacitatea de
vandabilitate a produselor. Sub această denumire se cuprind toate gradele de
maturare la care se află în general produsele în cursul valorificării lor.
Aşadar gradul de maturare este strâns legat de scopul pentru care se
recoltează fructele în momentul indicat. Cu alte cuvinte, pot exista atâtea
momente de recoltare câte destinaţii şi situaţii comerciale sau industriale se
dau produselor respective.

7.11.4. Stabilirea momentului de recoltare.

Pentru precizarea gradului de maturare la care se face recoltarea

produselor, se recurge de regulă la aşa-zişii „indici de maturitate” care în mod
normal diferă de la specie la specie, atât din punctul de vedere al mijloacelor
folosite cât şi al momentului optim urmărit a fi determinat.
Pentru consumul imediat sau prelucrare industrială, precizarea
momentului de recoltare se poate face cu destulă uşurinţă pe baza
cunoştinţelor practice acumulate în aprecierea mărimii, culorii, fermităţii,
însuşirilor gustative caracteristice soiului etc.
Stabilirea momentului de recoltare a fructelor destinate să-şi menţină un
anumit timp calităţile lor (cazul produselor pentru export, păstrare etc.)
constituie însă o problemă care comportă cunoştinţe mai aprofundate din
partea specialiştilor din sectorul de producţie şi valorificare.
Recoltarea făcută înainte de momentul optim. În această situaţie se
înregistrează pierderi cantitative din recolta globală, întrucât fructele nu sunt
ajunse la volumul şi greutatea maximă. În cazul merelor şi perelor, creşterea în
greutate a fructelor înainte de recoltare este în general de 0,5-1,5 % pe zi, iar la
piersici este de 2-5 % şi chiar mai mare. Aşadar, recoltând fructele mai devreme
numai cu o săptămână, pierderile de recoltă pot ajunge la 10-15%.
În afara pierderilor cantitative la fructele recoltate prea devreme se
înregistrează şi însemnate pierderi calitative. Astfel, produsele se zbârcesc mai
repede în cursul păstrării întrucât pierd mai multă apă; nu se realizează
calităţile organoleptice caracteristice, coloritul rămâne puţin atrăgător, gustul
puţin armonizat, uneori amărui, astringent etc. Totodată, produsele sunt
predispuse la diferite deranjamente fiziologice care apar în timpul păstrării
(opăreală în cazul perelor şi merelor, „făinozitatea” la piersici etc.).
Recoltarea cu întârziere. În cazul când momentul de recoltare a fost
depăşit se înregistrează de asemenea o serie de dezavantaje.
Astfel, produsele suportă în general mai greu transportul, mai ales în
situaţia acelora care se recoltează vara când fermitatea lor scade într-un timp
scurt. Totodată, durata de păstrare în stare proaspătă este redusă şi produsele
sunt predispuse la diferite boli criptogamice şi deranjamente fiziologice.
Exemplu: în cazul merelor şi perelor apare descompunerea internă de
supramaturare, putregaiul lenticelar etc. La fructe, o recoltare târzie provoacă
în afară de aceasta, pierderi datorită căderii lor din pom, care afectează uneori
până la 30-40 % din producţia unui soi sau a unei livezi.

482
 Aşadar, stabilirea cât mai precisă a momentului de recoltare a fructelor
constituie o problemă importantă mai ales dacă se pune problema păstrării
produselor o anumită perioadă de timp.

Fig.7.49. Folosirea benzilor colorate

din material plastic pentru
stabilirea culorii fructelor la
recoltare

Fig. 7.50. Aparatul Hortispect:

1 – sursă de lumină; 2 – lentilă; 3–
filtru de interferenţă; 4 – orificiu de
lumină; 5 – filtru secundar de
lumină; 6 – fruct supus analizei; 7 –
sferă tip Ulhricht; 8 – fotocelulă; 9 –
tablou de comandă; 10 – sursă de
curent.

În general, la stabilirea momentului de recoltare, trebuie să se ţină

seama de: durata păstrării, condiţiile climatice ale anului, condiţiile de sol,
expoziţia, condiţiile de cultură (îngrăşare cu azot, irigare, portaltoi etc.) volumul
recoltei etc.
Importanţa stabilirii momentului de recoltare este scoasă în evidenţă de
numărul mare de cercetări efectuate în această privinţă în diferite ţări. Acestea
scot în evidenţă faptul că în vederea
stabilirii momentului de recoltare se pot
folosi o serie de indici. Mulţi din aceşti
indici nu s-au dovedit însă de a fi de
perspectivă întrucât nu dau rezultate
constante în fiecare an şi în diferite con-
diţii şi ca atare sunt greu de aplicat în
practică. Acest fapt face ca problema
stabilirii momentului de recoltare să nu fie
rezolvată pe deplin.
Dintre indicii cei mai folosiţi la
stabilirea momentului de recoltare pot fi
amintiţi:
Mărimea. Este un indice care se
ia foarte des în considerare pentru
precizarea momentului de recoltare.
Prezintă importanţă dacă se ţine seama de
factorii care o influenţează : soi, condiţii de
climă şi sol, producţia pe pom şi unitatea
de suprafaţă etc.
Culoarea de fond constituie un
criteriu important pentru stabilirea
momentului de recoltare la o serie de fructe
la care modificările ei în timpul maturării
pot fi uşor apreciate (de exemplu la piersici,
mere, pere, prune, etc.). Viteza de
schimbare a culorii şi nuanţele lor sunt
specifice fiecărui soi.
Având în vedere că aprecierea culorii
este foarte subiectivă când se face cu ochiul
liber, se pot folosi în acest scop coduri de
culori sau diferite planşe colorimetrice care
reproduc nuanţele necesare. Foarte
operative sunt benzile de material plastic
colorate care se pot aplica pe degete sau la
încheietura mâinii (fig.7.49).

Pentru determinarea culorii se folosesc de

asemenea diferite spectrofotometre dintre
care menţionăm aparatul Momcolor,
aparatul Hortispect etc. Acesta din urmă se
utilizează la stabilirea culorii pulpei care,
fiind mai uniformă, poate caracteriza mai

483
bine maturitatea decât culoarea epidermei. Fructul este aşezat în partea
inferioară a unei sfere, peste o sursă de lumină monocromatică. Gradul de
absorbţie a luminii este indicat de o fotocelulă aşezată în partea opusă (fig.
7.50). Din indicele de absorbţie obţinut în cazul diferitelor lungimi de undă, se
poate deduce culoarea pulpei. În principiu se pot efectua şi determinări la
fructele nerecoltate.
Precizarea momentului de recoltare cu ajutorul metodelor de
determinare a culorii arătate se poate face numai dacă s-a stabilit în prealabil
nuanţa culorii de fond la recoltare pentru diferitele soiuri şi dacă se ţine seama
de variaţia nuanţelor în funcţie de diferiţii factori care o pot influenţa.
Fermitatea pulpei. Acest criteriu indică cu suficientă precizie
momentul de recoltare, în cazul speciilor la care înmuierea pulpei, determinată
în principal de hidrolizarea substanţelor pectice, se face într-un timp relativ
scurt (la caise, piersici, diferite soiuri de pere etc.). În practică, fermitatea pulpei
se apreciază prin apăsarea produsului cu degetul, cunoscându-se că pulpa
cedează mai uşor la maturitatea de consum.
Pentru determinări
mai precise se folosesc
diferite tipuri de
penetrometre (exemplu
Magness-Taylor, Bellevue,
Effegi, Ballauf, Criof etc.).
Principiul pe care se bazează
aceste aparate, este
măsurarea rezistenţei pe
care o opune pulpa la
pătrunderea unui piston (fig.
7.51). Acest piston de Fig. 7.51. Determinarea fermităţii structo-texturale
dimensiuni diferite în funcţie cu penetrometrul
de specia la care se foloseşte
este în legătură cu un resort care indică pe un cadran rezultatul exprimat în kg.
Pentru stabilirea fermităţii la un moment dat, se analizează cel puţin 10-15
fructe reprezentative la care se fac 2-4 măsurători în diferite puncte de unde
în prealabil se îndepărtează coaja. Având în vedere faptul că fermitatea pulpei
variază în funcţie de soi, condiţii pedoclimatice etc., este necesar să se
stabilească cel mai potrivit indice penetrometric pentru diferitele condiţii date.
Numărul de zile de la înflorirea deplină - până la recoltare este o
însuşire de soi, caracteristică pentru aceleaşi condiţii climatice şi culturale. Prin
urmare, într-o zonă dată, acest indice dă rezultate bune dacă în primul rând
condiţiile climatice sunt normale. În anii cu temperaturi mai ridicate în această
perioadă, maturarea este grăbită şi din contră, ea este întârziată când intervine
o perioadă mai rece. În cazul fructelor, maturarea mai poate fi grăbită şi când
recolta pe pom este slabă (mică) când pomii sunt altoiţi pe portaltoi de vigoare
redusă (exemplu la merii pe EM IX etc.), când fructele sunt mari etc. Din
contră, maturarea este întârziată în general de excesul de azot din sol, de o
recoltă abundentă etc. Pentru aplicarea acestui criteriu sunt necesare în
prealabil observaţii de mai mulţi ani asupra duratei acestei perioade.

484
 Fig.7.52. Codul european pentru aprecierea gradului de hidroliză a
amidonului necesar stabilirii gradului de dezvoltare (evoluţia în maturare a
merelor)
Suma gradelor de temperatură de la înflorirea deplină până la
recoltare reprezintă în cazul fructelor un indiciu mai bun pentru precizarea
momentului de recoltare, întrucât ţine seama de influenţa condiţiilor de
temperatură asupra creşterii şi maturării. Cu acest indiciu se fac corecţii la
numărul de zile care trec în mod obişnuit de Ia înflorire până la recoltare.
Prezenţa amidonului în pulpa fructului este un indiciu specific
pentru sămânţoase (mere, pere) fiind în acelaşi timp destul de uşor de aplicat în
livadă. În acest caz, se ţine seama de faptul că în timpul maturării amidonul se
hidrolizează în zahăr solubil, proces care începe din centrul fructului spre
exteriorul lui. Amidonul se evidenţiază pe baza coloraţiei albastre care se obţine
în urma badijonării mai multor secţiuni transversale făcute prin fruct cu o
soluţie de iod în iodură de potasiu 2,5 g iod + 10 g iodură de potasiu la 1 l apă).
Prezenţa acestuia în pulpă se exprimă în mod frecvent prin raportul procentual
dintre suprafaţa colorată în albastru şi suprafaţa totală a secţiunii fructului.
Pentru precizarea gradului de maturare se poate folosi şi următoarea scară de
notare după codul european de apreciere a gradului de hidroliză al amidonului
(fig.7.52).

485
 Acest indiciu dă uneori rezultate mai puţin sigure întrucât hidrolizarea
amidonului în monozaharide este determinată de mulţi factori care influenţează
creşterea şi maturarea.
Uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură constituie un criteriu
orientativ numai în cazul unor soiuri de mere, pere, prune etc., întrucât, unele
soiuri încep să cadă înainte de maturitatea de recoltare (exemplu merele
Parmen auriu, Delicios dublu roşu, perele Cure etc.) iar altele rămân bine
prinse de ramuri chiar după maturitatea de recoltare, existând astfel pericolul
ca fructele să se supramatureze pe pom (exemplu merele
.Jonathan).
În cazul fructelor care cad înainte de atingerea maturităţii de recoltare
acest indiciu este foarte preţios pentru salvarea recoltei de care trebuie ţinut
cont la organizarea recoltării.
Mărimea sau culoarea seminţelor este un indiciu de care se ţine cont
la recoltare în cazul unor specii. În cazul unor fructe (mere, pere) brunificarea
seminţelor nu poate constitui un indiciu al maturităţii de recoltare întrucât la
unele soiuri, seminţele se colorează înainte de maturitatea de recoltare, iar la
altele după aceasta.
Conţinutul în diferite componente chimice constituie un indiciu
pentru stabilirea momentului de recoltare, se foloseşte mai puţin, în special la
mere, pere, prune etc. Frecvent, se determină conţinutul în substanţă uscată
din suc (grade refractometrice) recoltarea făcându-se când aceasta are valoarea
maximă.
Raportul, zahăr-aciditate dă de asemenea indicaţii destul de valoroase în
cazul strugurilor, portocalelor etc., fiind însă greu de extins în practică,
deoarece metodologia de determinare reclamă existenţa unor cunoştinţe şi
posibilităţi de executare a analizelor chimice.
Deoarece condiţiile de climă şi sol au o influenţă foarte mare asupra
diferitelor componente chimice, determinarea conţinutului lor are în general
numai o valoare aproximativă în ceea ce priveşte stabilirea gradului de
maturare.
Intensitatea respiratorie fiind cel mai bun indicator al proceselor
fiziologice şi biochimice care se petrec în fructe, constituie şi un criteriu valoros
în stabilirea momentului de recoltare. În cazul merelor, recoltarea se poate face
după 2 zile de la minimul climacteric când temperatura aerului este peste 20 °C
şi după 3-4 zile la o temperatură sub 20 °C (Boroş, R., 1970). Pe lângă criteriile
enunţate mai sus, există şi altele care au mai mult valoare teoretică.
Deoarece fiecare din indicii descrişi prezintă şi unele dezavantaje în
stabilirea momentului de recoltare, este necesar ca în practică să se utilizeze
concomitent 2-3 dintre aceştia. Determinările trebuie să se facă periodic la
interval de câteva zile, sau uneori chiar zilnic. În majoritatea cazurilor se începe
cu 2-3 săptămâni înainte de epoca normală de recoltare şi se continuă până
când fructele realizează valoarea indicilor urmăriţi.

7.11.5. Tehnica recoltării

Modul de executare a recoltării. Menţinerea calităţii fructelor o durată

de timp cât mai îndelungată este determinată, în afară de momentul optim de
recoltare, de manipularea lor atentă în cursul tuturor operaţiunilor care se
efectuează cu ocazia recoltării. O recoltare efectuată necorespunzător
depreciază calitatea produselor, conduce la pierderi mari în timpul păstrării,
constituind prin aceasta cauza unor rezult economice slabe.

486
 Organizarea recoltării şi tehnica efectuării ei urmăresc ca operaţiunea să
se facă la momentul cel mai potrivit şi în astfel de condiţii încât să se evite
deprecierile calitative ale produselor precum şi vătămarea lor.
Faţă de cele menţionate, prezintă importanţă atât utilajele, maşinile
folosite cât şi pregătirea lucrătorilor care execută recoltarea.
În producţie, există o diversitate mare de utilaje şi maşini care se
folosesc la recoltare. Prin folosirea celor mai adecvate, se evită vătămarea
produselor şi se realizează o reducere a necesarului de braţe de muncă. Acest
lucru este de altfel foarte important având în vedere că recoltarea reprezintă un
vârf de muncă şi se efectuează într-o perioadă relativ scurtă, consumându-se de
multe ori peste 50 % din forţa de muncă necesară în tot cursul anului la
cultura respectivă.
Gradul de pregătire a lucrătorilor în vederea recoltării influenţează de
asemenea în mare măsură calitatea produselor, costul lucrării şi ritmul
desfăşurării ei. În acest scop este necesar ca retribuirea să se facă atât în
funcţie de cantitatea recoltară cât şi de calitatea muncii efectuate. Pentru
efectuarea în mod corespunzător a lucrărilor trebuie să se respecte următoarele
reguli generale:
Recoltarea fructelor se face numai după ce s-a ridicat roua, iar acestea s-
au zvântat. De asemenea, unele fructe, cum sunt de exemplu, căpşunile, nu se
recoltează în orele din zi cu arşiţă. În general, la umezeală şi căldură, procesele
de respiraţie şi transpiraţie a fructelor sunt accelerate şi deprecierea produselor
este mult grăbită.
Produsele trebuie să se apuce astfel cu mâna, încât să se realizeze o
suprafaţă de contact cât mai mare. În acest fel se repartizează uniform
presiunea care se exercită asupra lor în vederea desprinderii de pe plante.
Detaşarea produselor se face după caz, cu peduncul (ca de exemplu la cireşe,
mere, pere etc.) sau fără peduncul (gutui). În acest din urmă caz, gutuile ne
având peduncul, detaşarea se face cu grijă pentru a nu rupe formaţiunile de
rod.
Fructele se aşează cu grijă în recipientele de cules sau direct în
ambalajele de transport, fără a fi trântite. Ambalajele nu se umplu prea mult
pentru a evita căderea produselor în timpul manipulărilor la care sunt supuse,
sau strivirea lor când acestea se aşează una peste alta.
Ambalajele cu fructe se aşează în adăposturi evitându-se să fie lăsate în
bătaia a soarelui, a vântului sau a ploii. Ele se adăpostesc cât mai repede în
şoproane, magazii, umbrare etc.
Fructele se vor recolta de la periferia spre interiorul coroanei şi de la
bază spre vârful acesteia. În timpul recoltării trebuie să evităm ruperea
ramurilor, a formaţiunilor de rod, a frunzişului, cât şi murdărirea fructelor sau
amestecarea cu resturi vegetale.
Metode şi utilaje de recoltare. Gradul de maturare a fructelor pe
plantă sau într-o cultură nu este uniform. Această însuşire care este
caracteristică speciei şi soiului, este influenţată de condiţiile agro-pedoclimatice.
În funcţie de uniformitatea coacerii, recoltarea se poate face fie în mod selectiv,
fie integral.
Recoltarea selectivă în etape constă în efectuarea mai multor treceri în
aceeaşi cultură, pe măsură ce fructele se maturează. O astfel de recoltare se
face mai ales la fructele de vară (căpşuni, caise, piersici, pere). Intervalul la care
se trece prin cultură este diferit în funcţie de specie, condiţii climatice etc.
Astfel, la căpşuni, la 2-3 zile iar la cireşe, prune, pere de vară etc., recoltarea se
poate face în 2-3 reprize.

487
 Recoltarea integrală constă în efectuarea unei singure treceri prin
cultură când se culeg toate fructele existente. În acest scop, fructele trebuie să
fie ajunse aproximativ la acelaşi grad de maturare. O recoltare integrală se face
de obicei la merele şi perele de iarnă, gutui, etc. Având în vedere economia de
forţă recoltarea unor fructe destinate industrializării, la care în mod normal,
recoltarea se face în mod selectiv, s-a trecut la recoltarea integrală. Acest fapt
prevede folosirea unor soiuri capabile să reziste la loviturile mecanice din timpul
recoltării mecanizate. În cazul recoltării integrale, momentul optim de recoltare
este rezultanta unei recoltări timpurii pentru unele fructe şi a unei recoltări
târzii pentru altele; marea majoritate a produselor trebuie să fie însă ajunse la
maturitatea corespunzătoare recoltării. Recoltarea fructelor se realizează prin
desprinderea de pe ramuri sau tulpini a fructelor, ca, de exemplu, la mere, pere,
caise, etc.;
În ansamblu, procesul de recoltare include însă şi o serie de alte operaţii
care constau în aşezarea produselor în ambalajul de transport, distribuirea
acestora în cadrul parcelei, transportarea lor la drumurile de acces etc.
Metodele de lucru care se aplică în vederea recoltării diferă în funcţie de
felul produsului şi destinaţia acestuia, dotarea unităţilor cu mijloacele necesare
etc. În principal se pot distinge următoarele procedee de lucru:
Recoltarea manuală (tradiţională), când toate operaţiile din cadrul
produsului de recoltare se fac manual.
Recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare se fac cu
ajutorul unor utilaje sau maşini.
Recoltarea mecanizată, când toate operaţiile care afectează recoltarea se
fac cu ajutorul maşinilor.
Tehnologiile noi aplicate în procesul de producere şi valorificare a
fructelor sunt legate de mecanizarea tot mai complexă a operaţiunilor de
încărcare – descărcare – manipulare – stivuire - condiţionare, preambalare şi
transport. Dotarea tehnică trebuie să asigure o sincronizare perfectă între
recoltarea propriu-zisă, ambalarea şi transportul fructelor din livadă la locurile
de depozitare, orice întârziere ducând la deprecieri calitative şi pierderi de
recoltă. În acest scop se folosesc ambalaje tipizate specifice produselor ce se
recoltează cât şi mijloace de
transport corespunzătoare.
Recoltarea în câmp se face
în ambalaje care pot fi paletizate
sau în containere care permit
transportul cu bene tehnologice sau
autocamioane.
Principalele particularităţi
ale metodelor de recoltare ale fruc-
telor, ţinând seama de deosebirile
care există între acestea, se
tratează mai jos.
Metodele şi utilajele folosite
la recoltarea fructelor sunt:
Recoltarea manuală este însă
larg folosită chiar şi în ţările cu o
pomicultură avansată, îndeosebi în
cazul fermelor mici cu caracter
Fig. 7.53. Scări şi platforme de recoltare familial.
La recoltarea manuală sunt

488
necesare următoarele recipiente, utilaje şi ambalaje:
0 Recipiente pentru cules:
coşuri de recoltare confecţionate din nuiele sau material plastic;
găleţi, confecţionate din material plastic;
saci de recoltare cu fund mobil, cu capacitate de 10-15 kg;
coşuleţe de plastic;
lăzi, confecţionate din lemn sau material plastic.
0 Scări şi platforme de recoltare confecţionate din lemn, ţevi de
aluminiu sau oţel uşor, de diferite tipuri şi dimensiuni (fig. 7.53).
1 Platforme mobile pentru recoltare.
Recoltarea include următoarele faze principale: desprinderea manuală a
fructelor, punerea lor în coşuri de recoltare sau găleţi de recoltare,
transportarea recipienţilor la locul de transvazare, alegerea şi transvazarea
fructelor în lăzi aşezate pe rânduri, gruparea lăzilor pe marginea rândurilor,
încărcarea lăzilor în mijloacele de transport.
Recoltarea parţial mecanizată se aplică din ce în ce pe scară mai largă
în ţări ca: Italia, Franţa, S.U.A., etc. În acest caz desprinderea fructelor se face
tot manual de către culegători,
folosindu-se însă pentru susţinerea
acestora cât şi a ambalajelor platforme
speciale (fig.7.54).
După modul cum sunt
concepute, platformele pot fi:
Platforme cu mai multe nivele
fixe, destinate pentru culesul în
plantaţiile cu forme de coroane
aplatizate (garduri fructifere).
Platforme cu poziţia „reglabilă"
(platforme elevator, susţinător aerian
etc.) folosite în cazul pomilor cu
coroane globuloase, pe port înalt.
Se deosebesc platforme
autopropulsate, platforme tractate şi
platforme purtate pe vehicule
Fig. 7.54. Platformă de recoltat autopropulsate (tractoare sau ca-
fructe tractată de tractor mioane).
Cu ajutorul platformei se
asigură deplasarea de la un pom la altul a culegătorilor aşezaţi la diferite
nivele. Aceştia au totodată posibilitatea de a se apropia sau depărta de
coroana pomilor. Platforma serveşte în acelaşi timp şi pentru transportul
lăzilor cu fructe la aleile de la capetele parcelelor. Descărcarea acestora este
bine să se facă direct în mijloacele de transport.
Deoarece încărcarea şi descărcarea ambalajelor goale sau pline în
mijloacele de transport mobilizează în condiţii obişnuite de lucru până la 20 -
25% din forţa necesară la recoltare, determinând totodată şi vătămarea unor
fructe, se tinde să se organizeze raţional mecanizarea acestor operaţii. În acest
scop, lăzile se grupează pe platforme speciale (palete) care permit folosirea unor
dispozitive de ridicat hidraulic, montate pe tractor şi acţionate de la priza de
putere.
Vătămarea fructelor precum şi cheltuielile de manipulare cu ocazia
recoltării mai pot fi reduse prin folosirea paletelor-lăzi, care, în cazul merelor,
au încărcătura medie de 300 kg. Umplerea lor se poate face uşor şi cu puţine

489
vătămări pentru fructe folosind recipiente de cules cu fund mobil. Există de
asemenea un sistem de coborâre a fructelor din pom direct în lada paletă.
Prin urmare, recoltarea parţial mecanizată a fructelor prezintă marele
avantaj că acestea ajung direct în ambalajul de transport, evitându-se faţă de
recoltarea manuală transportul coşurilor şi transvazarea fructelor. Ca urmare
se reduce în mod simţitor numărul fructelor vătămate în timpul recoltării, iar
productivitatea unui muncitor din echipă creşte la o valoare aproape dublă faţă
de tehnologia obişnuită.
Recoltarea mecanizată constă în desprinderea fructelor şi depunerea
lor în recipiente cu ajutorul unor dispozitive speciale. Totuşi, datorită
sensibilităţii la vătămare a fructelor, mecanizarea completă a recoltării este
rezolvată în prezent numai la fructele cu coaja tare (nuci, migdale, castane) sau
pentru cele destinate prelucrării industriale (mere, pere, prune, cireşe, vişine).
Economia de forţă de muncă realizată în cazul recoltării mecanizate de până la
90 % faţă de recoltarea manuală determină găsirea unor soluţii de reducere a
vătămărilor cauzate în prezent fructelor, astfel ca recoltarea să fie posibilă şi în
cazul în care fructele sunt destinate păstrării.
Maşinile folosite în prezent pentru recoltarea mecanizată a fructelor
realizează desprinderea acestora fie printr-o scuturare puternică a ramurilor, fie
cu ajutorul unui curent de aer.
După desprinderea prin vibrare sau cu ajutorul curenţilor de aer,
fructele cad pe prelata întinsă sub coroana pomului fixată pe nişte cadre
speciale de unde sunt colectate în lăzi.
Pentru simultaneitatea coacerii şi facilitarea desprinderii fructelor de
peduncul, se aplică cu 10-14 zile înainte de recoltare o stropire cu produsul
Ethrel în concentraţie de 500-700 ppm în amestec cu acid fosforic 85 %, 1600
ppm.
În cazul neutilizării substanţelor chimice, se recomandă la cireş, cais,
vişin şi prun, recoltarea mecanizată în două reprize la intervale de 6-7 zile,
pentru ca fructele din interiorul coroanei să ajungă la un grad de coacere de 80-
85 %.
Pe plan mondial se experimentează o serie de combine pentru recoltat şi
ambalat fructe la coacăz negru, afin, căpşuni, zmeură şi altele.

7.11.6. Factorii care influenţează productivitatea muncii la

recoltarea manuală

Productivitatea muncii la recoltare este influenţată de o serie de factori,

dintre care vor fi menţionaţi cei mai importanţi:
Caracteristicile specifice ale fructelor: greutatea sau mărimea, lungimea
pedunculului, posibilitatea de recoltare integrală sau selectivă, forţa necesară
pentru desprinderea fructelor de planta-mamă.
Caracteristicile plantei : încărcătura de fructe, înălţimea coroanei,
repartizarea fructelor pe diferite nivele şi în interiorul pomului, forma de
coroană, desimea coroanei.
Uneltele folosite la recoltare: tipul platformelor şi a scărilor, tipul
recipienţilor de recoltare, tipul ambalajelor.
Greutatea sau mărimea fructelor poate influenţa productivitatea muncii
la recoltare cu 20-30 % la măr, păr şi piersic, 10-20 % la cireşe, vişine, caise şi
cu 20-50 % la prune şi căpşuni.

490
 Recoltarea selectivă faţă de recoltarea integrală asigură o productivitate
de numai 30-70 %. O încărcătură bună de fructe ridică productivitatea muncii
cu 20-30 % în timp ce o încărcătură slabă poate să contribuie la scăderea
productivităţii cu 30-70 %. Distribuirea fructelor pe verticală şi înălţimea
coroanelor este factorul cel mai important după mărimea fructelor. Rezultatele
obţinute pledează pentru formele joase de coroană şi pentru sistemele de
garduri fructifere.
Formele de coroană generează diferenţele cele mai mari în ce priveşte
productivitatea recoltării. Gardurile pomicole prezintă avantajul că de pe
marginile lor se poate ajunge la întreaga recoltă, fapt pentru care
productivitatea este mai mare cu 20-30 % chiar şi faţă de forma de coroană fus-
tufă cu fructele situate la acelaşi nivel.
Introducerea sacilor de recoltare cu fund mobil a contribuit la creşterea
productivităţii muncii cu 10-15 %, iar introducerea lăzilor palete de mare
capacitate cu încă 5-10 %.
Organizarea muncii: aptitudinea şi hărnicia muncitorilor, vechimea şi
practica acestora, sistemul de retribuire, specializarea echipelor de recoltare,
gradul de asigurare a mijloacelor folosite la recoltare (ambalaje, scări etc.).
Echipele de recoltare pot influenţa în mare măsură productivitatea
muncii prin modul de organizare, care poate îmbrăca două forme mai frecvent
utilizate:
Echipe complexe, în care caz se asigură toate mijloacele de recoltare
necesare (saci, lăzi, platforme, scări etc.) pentru a putea efectua o recoltare
integrală de pe toate nivelele, formă generalizată în majoritatea unităţilor de
producţie.
Echipe de recoltare specializate pe nivele de coroană care sunt dotate
pentru culesul fructelor de pe un singur nivel. Această formă de organizare,
menţionează Gyuro şi colab. (1974), poate să contribuie la o creştere a
productivităţii muncii cu până la 75 %. Recoltarea se face eşalonat, întâi la
nivelul inferior (0,9-1,8 m) din poziţia în picioare, după care urmează una-două
echipe pentru recoltarea fructelor de la celelalte nivele (1,8-2,5 m şi 2,5-3,8 m)
dotate cu platforme şi scări. În acest caz, atât norma, cât şi retribuţia se va
stabili în mod diferenţiat în funcţie de productivitatea realizată şi de dificultatea
executării lucrării. Pentru a menţine un ritm cât mai sincronizat în activitatea
echipelor repartizate pentru recoltarea fructelor situate la diferite nivele, cât şi
pentru efectuarea permanentă a unui control calitativ, se recomandă ca, în
acelaşi timp, să nu se efectueze recoltarea de pe mai mult de 2-4 rânduri de
pomi.
Indiferent de metoda de organizare adoptată se va ţine cont de urmă-
toarele recomandări practice:
pe acelaşi pom, vor recolta simultan maximum 2-3 culegători;
pe o banchetă sau scară de recoltare să lucreze un muncitor singur;
recoltarea să înceapă întotdeauna greutatea banchetelor, scărilor,
recipienţilor şi a sacilor de recoltare să nu depăşească 20 kg deoarece
manipularea celor de peste 20-30 kg necesită două persoane cu nivelele
inferioare spre cele superioare şi de la exterior spre interiorul pomilor.

7.11.7. Faze tehnologice între recoltare şi condiţionare

Presortarea
Presortarea poate fi considerată o operaţiune de condiţionare efectuată
în acelaşi timp sau puţin după recoltare. La produsele perisabile nu se

491
recomandă sortări repetate, care ar mări numărul de manipulări. Din acest
motiv, presortarea poate înlocui sortarea calitativă şi chiar calibrarea la fructe
cum sunt căpşunile, afinele etc. Presortarea efectuată în momentul recoltării
este de mai multe tipuri.
Presortarea manuală concomitentă se execută în acelaşi timp în mai
multe ambalaje de recoltare, pentru fiecare calitate în mod separat.
Presortarea manuală eşalonată presupune recoltarea numai a acelor
fructe care corespund STAS sub aspect calitativ (grad de maturitate,
prospeţime, integritate, sănătate).
Presortarea manuală selectivă are în vedere recoltarea, în unele cazuri,
diferenţiată şi pe grupe de calitate, a fructelor destinate numai unei anumite
direcţii de valorificare. În acest mod se pot realiza loturi de marfă pentru export
sau pentru păstrare, restul pentru consum imediat în stare proaspătă, sau
pentru industrializare.
Prerăcirea fructelor
Prerăcirea este operaţia prin care se realizează scăderea rapidă a
temperaturii fructelor după recoltare, pentru a se încetini procesele vitale şi a
prelungi perioada în care produsele îşi menţin prospeţimea. În acelaşi timp se
urmăreşte diminuarea atacului diferitelor ciuperci, mucegaiuri, a
deranjamentelor fiziologice etc.
Se supun prerăcirii mai ales produsele uşor perisabile, cum sunt de
exemplu: căpşunile, cireşele, zmeura, afinele etc., a căror recoltare se face într-o
perioadă când temperatura aerului ajunge până la 25-30 °C.
Mediul ambiant prin care se realizează prerăcirea este diferit. În prezent
pe plan mondial, se practică prerăcirea cu: aer, apă, gheaţă şi vid.
De asemenea, poate să difere şi locul unde se execută prerăcirea. De
regulă prerăcirea se efectuează :
în centrul de condiţionare-depozitare;
în mijlocul de transport.
La centrele de condiţionare - depozitare prerăcirea se poate face în
diferite moduri.
Prerăcirea în celule are o răspândire destul de largă comparativ cu
celelalte sisteme de prerăcire, întrucât celulele de prerăcire permit în acelaşi
timp folosirea lor în vederea păstrării produselor şi dacă este necesar, prin
anumite adaptări, folosirea de atmosferă cu efect metabolic inhibant (exemplu
azot, bioxid de carbon etc.). În acest scop se folosesc de obicei celule de
capacitate mai mică, dotate cu agregate de răcire eficiente şi cu o circulaţie a
aerului intensă. Viteza de răcire a fructelor variază mult şi depinde de specie,
soi, mărime, temperatura iniţială a produselor respective şi temperatura la care
se doreşte să se ajungă. O serie de alţi factori cum sunt: viteza sau masa de aer
în mişcare, felul ambalajului, modul în care se face stivuirea etc., influenţează
de asemenea viteza de răcire. Aşa de exemplu, în cazul piersicilor, timpul de
răcire este de 9-10 ore, când există spaţii largi de circulaţie a aerului şi 16 ore
când stivuirea acestora este compactă. În general răcirea în celule se realizează
într-un timp mai lung faţă de cazul când se folosesc alte sisteme de răcire.
Viteza de răcire poate fi îmbunătăţită prin circularea forţată a aerului şi când
fructele sunt stivuite compact. Dintre inconvenientele pe care le prezintă
prerăcirea în celule, se menţionează pierderile în greutate care sunt oarecum
mari şi faptul că unele produse tind să se deshidrateze (veştejească). Umiditatea
relativă de 90-95 % poate înlătura acest neajuns. La cele de mai sus se adaugă
şi dezavantajul că prerăcirea în celule comportă şi cheltuieli de stivuire mai
ridicate. Cu toate deficienţele arătate, prerăcirea cu aer în celule continuă să fie

492
mult practicată, întrucât folosirea celulelor pentru păstrarea normală a
produselor cât şi pentru prerăcire contribuie la amortizarea investiţiei într-un
timp mai scurt.
Prerăcirea în tunel, spre deosebire de prerăcirea în celule, are
avantajul că reduce mult cheltuielile de manipulare. Acest sistem are o
răspândire mai redusă şi este adecvat în special pentru produsele condiţionate.

Prerăcirea cu apă se realizează fie cu ajutorul unui curent de apă, fie

prin imersia produselor în apă rece. Temperatura apei, care trebuie să fie
apropiată de 0°C se menţine cu ajutorul unor instalaţii frigorifice şi cu gheaţă,
sau folosind-o numai pe aceasta din urmă. Este foarte important ca apa din
bazinul de imersie să fie în continuă mişcare. Produsele se prerăcesc fie
neambalate pe benzi, fie ambalate în containere de lemn sau din fibre
hidrofuge. Viteza de răcire este mult mai mare decât cea în aer. Metoda este
indicată în special pentru produsele cu perisabilitate mare : piersici, cireşe,
vişine etc. La unele fructe se pierde însă uşor luciul. Metoda răcirii în apă are
perspective, întrucât instalaţiile de răcire se pot include uşor într-o linie
complexă de condiţionare.
Prerăcirea în vid se bazează pe principiul evaporării la presiuni joase
a apei din ţesuturile vegetale, fenomen care este însoţit de o răcire treptată a
produsului. În acest scop produsele se introduc în camere sau în tuneluri de
oţel perfect închise (autoclave) unde se creează progresiv o depresiune puternică
până la cca. 4,5 mm Hg presiune reziduală; în acest moment apa fierbe la 0°C.
Viteza de răcire depinde de raportul suprafaţă - volum sau masa produsului şi
de uşurinţa cu care apa poate fi expulzată din ţesuturi. La produsele cu o
suprafaţă mare în raport cu greutatea lor evaporarea este uşurată şi răcirea se
face într-un timp scurt. În timpul prerăcirii produsele pierd în medie 2,5-3 %
apă. Pierderile se produc uniform în toată masa produsului, astfel încât
veştejirea nu devine evidentă. Prin umezirea prealabilă a produselor se pot
preveni pierderile şi se influenţează favorabil durata de răcire şi temperatura
finală. Apa care se evaporă este îndepărtată prin condensare.

Prerăcirea în mijloacele de transport se poate face după diverse

sisteme:
umplerea rezervorului mijlocului de transport cu gheaţă. Circulaţia
aerului se intensifică eventual cu ventilatoare portabile ;
folosirea instalaţiei frigorifice a mijlocului de transport ;
folosirea instalaţiilor mobile sau fixe, cu mare productivitate de aer rece
care se împinge peste produsele stivuite.
În general, prerăcirea este eficientă numai dacă se aplică imediat după
recoltare. Decalarea în timp a prerăcirii se admite în funcţie de temperatura
produsului la recoltare. Aşa de exemplu, când produsele au o temperatură de
15 °C prerăcirea se efectuează cel târziu după 8 ore de la recoltare, în schimb
când temperatura produselor este de 25-30 °C prerăcirea se face cel mult după
2 ore, de la recoltare. Produsele prerăcire se transportă sau depozitează în
continuare la temperaturi scăzute. Scopul prerăcirii este atins numai dacă
aceasta face parte dintr-un lanţ frigorific bine organizat.
Transportul fructelor
Pentru aprovizionarea consumatorilor cu fructe proaspete, se
efectuează transportul unui volum uriaş de produse horticole ca urmare a
faptului că zonele de producţie sunt situate la anumite distanţe de zonele de
consum. În general, se urmăreşte ca în timpul transportului, produsele

493
horticole să ajungă la destinaţie într-un timp scurt, fără cheltuieli mari, cu
pierderi în greutate şi deprecieri calitative reduse. Pentru realizarea acestui
obiectiv, este necesar ca:
recoltarea produselor horticole să se facă la momentul optim, astfel ca
fermitatea structo-texturală să asigure acestora o rezistenţă bună la transport:
produsele horticole să fie ambalate în lădiţe corespunzătoare în funcţie
de gradul de sensibilitate al fiecărei specii şi soi;
încărcarea să se facă cu atenţie, iar stivuirea ambalajelor în mijlocul de
transport să asigure stabilitatea lor şi o bună circulaţie a aerului ;

mijlocul de transport să asigure condiţii optime de temperatură şi

umiditate relativă în funcţie de cerinţele produsului respectiv ;
viteza de deplasare a vehiculului să se modifice în funcţie de starea
tehnică a drumurilor şi gradul de perisabilitate al produselor.
Analiza operaţiilor care se efectuează în procesul de valorificare a
fructelor relevă faptul că transportul şi manipularea acestor produse necesită
un volum mare de lucrări. Paletizarea constituie una din metodele care
contribuie la soluţionarea acestei probleme atât din punct de vedere tehnic cât
şi din punct de vedere economic.
Paletizarea permite:
evitarea staţionării îndelungate a vehiculelor la încărcare şi descărcare;
reducerea necesarului de forţă de muncă ;
reducerea efortului fizic ;
asigurarea tranzitării unei cantităţi mai mari de produse prin
centrele de valorificare.
Manipularea paletizată a produselor
horticole concepe utilizarea paletelor, paletelor
cu montanţi, paletelor lăzi etc.
Paleta este o platformă specială
alcătuită din două plăci cu dimensiunile de
1000/1200 mm sau 800/1200 mm
Fig.7.55. Paletă despărţite între ele prin suporturi (fig.7.55).

Lăzile cu dimensiunile de 400/600 mm în care se transportă

majoritatea fructelor utilizează suprafaţa paletei de 1 000/1 200 mm în
proporţie de 100 %. Posibilitatea de aşezare „ţesut” a lăzilor le asigură o
stabilitate mai mare.
Pe o paletă se aşează un anumit număr de lăzi iar manipularea
paletelor se face cu ajutorul motostivuitoarelor sau a electrostivuitoarelor.
Utilizarea paletelor determină creşterea productivităţii muncii în
depozite cu cca. 80 %.
Paleta cu montanţi asigură o mai bună
stabilitate a unor tipuri de lăzi, atât în timpul
transportului, cât şi la depozitarea lor. Ea este
alcătuită dintr-un cadru metalic, fixat pe o
paletă obişnuită (fig.7.56).
Utilizarea paletei cu montanţi, permite
mecanizarea operaţiilor de încărcare şi
descărcare precum şi de stivuire a produselor
horticole ambalate în saci şi
Fig.7.56. Paletă cu montanţi înalte ambalaje puţin rezistente.

494
 Paleta - ladă este alcătuită dintr-o paletă pe care este fixată o ladă cu
înălţimea de 600-800 mm.
Utilizarea paletei-lăzi uşurează transportul şi manipularea fructelor
precum şi stivuirea în depozite la înălţimi mai mari.
Paleta–ladă (box-paleta) are capacitatea de 250-300 kg, care se
manipulează pe tot ciclul recoltare – transport - depozitare numai cu stivuitorul
mecanic.
Mijloacele de transport. Pentru transportul fructelor se utilizează
numeroase tipuri de mijloace de transport.
După locul unde sunt utilizate mijloacele de transport se deosebesc:

Transporturi exterioare, care includ mijloace de transport utilizate

în afara spaţiilor de condiţionare şi păstrare. Acestea se efectuează în câmp şi
pe căile de comunicaţie spre depozite sau diferiţi beneficiari.
Alegerea mijlocului de transport este determinată de următorii factori:
Gradul de perisabilitate al produselor horticole care sunt transportate.
Pentru fructele perisabile sunt utilizate mijloace de transport în care pot fi
dirijate condiţiile de temperatură şi umiditate relativă a aerului.
Distanţa de transport. În cazul fructelor transportate la distanţe mai
mari şi mai ales pentru cele cu grad ridicat de perisabilitate se utilizează
mijloace de transport frigorifice.
Volumul de fructe care trebuie transportate condiţionează alegerea
mijlocului de transport în sensul că pentru cantităţile mai mari de produse se
utilizează în special transporturile feroviare.
Viteza cu care trebuie transportat un lot de produse. Pentru
transporturile urgente de produse foarte perisabile ca : zmeură, mure etc., se
utilizează transporturile aeriene.
Dotarea punctelor de încărcare, distanţa faţă de calea ferată, aeroport
etc., influenţează alegerea mijlocului de transport care se va utiliza.
Mijloacele folosite pentru transportul fructelor la depozite sau la alţi
beneficiari, se grupează în: mijloace de transport rutiere, feroviare, maritime şi
aeriene.
Mijloacele de transport rutiere sunt utilizate mai ales pentru
transporturile pe distanţe mai mici (cca. 300 km, sau 10 ore). Fiind unul din
mijloacele foarte expeditive, deoarece evită manipulările intermediare ale
produselor, transporturile rutiere sunt utilizate şi la expedierea fructelor
perisabile pentru export. În acest caz, distanţele la care se transportă fructele
sunt mult mai mari.
Transporturi interioare, care grupează toate utilajele folosite pentru
manipularea fructelor în spaţiile de condiţionare şi păstrare. Principalele utilaje
folosite în cazul acestor transporturi sunt: cărucioare
manuale, transpalete, electrocare,
electrostivuitoare, motostivuitoare etc.

Cărucioarele manuale (lize)

Fig.7.57. Diferite tipuri de cărucioare
manuale
sunt alcătuite în principal dintr-un
cadru metalic, două role pe care se
deplasează, două mânere şi o lamă
metalică ce se introduce sub
ambalaje. Ele sunt de mai multe tipuri
(fig.7.57) şi sunt utilizate

495
pentru transportul unor încărcături de 100-150 kg.

Fig.7.58. Transpaleta

Cărucioarele-platformă, fabricate în ţară, sunt utilizate pentru manipularea

produselor în depozite mici, unităţi de desfacere etc. Se compun dintr-o
platformă de 1 200 x 800 mm susţinută de 4 roţi (fixe şi pivotante).
Cărucioarele sunt prevăzute de asemenea cu mânere de manevrare, unul fix şi
celălalt demontabil, montate la laturile mici ale platformei. Sarcina maximă de
încărcare a cărucioarelor este de 400-500 kg. Aceste cărucioare prezintă
dezavantajul că în vederea încărcării şi descărcării lor trebuie luat în mână
fiecare ambalaj în parte. Din acest motiv folosirea lor este limitată.
Transpaletele sunt cele mai utilizate
mijloace pentru manipularea produselor
horticole în interiorul depozitelor. Există diferite
tipuri, care se fabrică în ţara noastră.
Ele sunt alcătuite dintr-un schelet
metalic, sub forma unei furci, care se introduce
sub palete. Au de asemenea trei role pentru
rulare, un dispozitiv hidraulic şi o bară de
tractare (fig.7.58).
Prin mişcarea barei de tractare în plan
vertical se acţionează asupra dispozitivului hidraulic care determină ridicarea
unei încărcături de până la 1600 kg, la 10-12 cm de sol. În acest mod se poate
efectua deplasarea ei cu încărcătura respectivă.
Electrotranspaleta reprezintă o transpaletă dotată cu un acumulator şi
cu un motor electric. Ridicarea încărcăturii cât şi deplasarea acestui mijloc de
transport se face prin acţionarea motorului.
Electrostivuitoarele sunt utilizate la descărcarea produselor pe
autocamioane, la manipularea şi la stivuirea paletelor cu lăzi în depozite,
precum şi la încărcarea acestora în mijloacele de transport, în vederea
expedierii. Electrostivuitorul este unul dintre cele mai utilizate mijloace de
transport în depozitele moderne. Durata de utilizate a electrostivuitorului este
limitată de acumulator, întrucât acesta asigură funcţionarea timp de 8-9 ore
după care trebuie încărcate.
Motostivuitoarele prezintă avantajul că pot fi utilizate continuu,
deoarece sunt dotate cu un motor Diesel. Ele se pot deplasa pe suprafeţe
neasfaltate, având roţi cu pneuri de dimensiuni mai mari decât
electrostivuitoarele.
Curăţarea produselor
Această operaţiune constă în îndepărtarea pământului aderent sau
însoţitor, ştergerea prafului, perierea şi spălarea fructelor. Îndepărtarea
pământului este necesară la recoltarea mecanizată a nucilor şi alunelor.
Ştergerea prafului se face cu o cârpă curată, uşor umezită cu apă, urmată de
zvântare. Se face concomitent cu presortarea sau sortarea. Perierea se execută
pentru îndepărtarea prafului, a pufului cât şi pentru lustruirea fructelor (mere,
pere, piersici), iar spălarea urmată de zvântare se face la fructele destinate
prelucrării sau preambalării.

7.11.8. Criterii de apreciere calitativă a fructelor

Calitatea derivă de la cuvintele kallos (gr.) = frumuseţe şi qualitas (lat.) =

fel de a fi. Desemnează ansamblul însuşirilor esenţiale prin care un produs
poate fi considerat corespunzător sau necorespunzător scopului sau destinaţiei
sale specifice. Calitatea fructelor este influenţată de condiţiile pedoclimatice şi

496
agrotehnica aplicată. Realizarea unor fructe cu valoare calitativă ridicată
prezintă importanţă pentru satisfacerea nevoilor de consum în stare proaspătă
dar şi pentru reducerea consumului specific de materie primă în procesul de
prelucrare şi obţinere a produselor finite cu preţ de cost redus. Calitatea
produselor horticole este reglementată prin legi şi acte normative, care au tot
mai mult un caracter unitar pe întregul continent european. Criteriile de
stabilire a calităţii fructelor trebuie cunoscute atât pentru aprecierea valorii lor
cât şi pentru a indica posibilităţile de îmbunătăţire a calităţii prin intermediul
agrotehnicii aplicate. Aprecierea calităţii fructelor se face pe baza unor indici
prevăzuţi în diferite normative, standarde de stat, norme interne, caiete de
sarcini ş.a., folosind în primul rând examenul organoleptic, completat pentru
unele caracteristici cu măsurători, cântăriri şi în unele cazuri cu diferite metode
fizico-chimice. Autorii străini (Ryall, A.L. şi colab., 1979; Kader, A.A. şi colab.,
1985; Salunche, D.K., 1992) sintetizează următorii indici de calitate, în corelaţie
cu gradul de maturare:
Indicatori tehnologici:
numărul de zile de la înflorit până la recoltare (mere, pere);
suma gradelor zilnice de temperatură (pere);
etilena endogenă (mere, pere);
tehnologia de producere şi valorificare diferenţiată în funcţie de
destinaţie.
Aspectul vizual:
mărime sau greutate (la toate fructele) ;
volum;
formă (uniformă şi caracteristică soiurilor);
coloraţie exterioară (intensitate, uniformitate etc.);
defecte externe şi interne (morfologice, mecanice, fiziologice,
provocate de boli şi dăunători);
morfologia şi structura suprafeţei, luciu / acoperire cu pruină sau strat
de ceară.
Textura (mere, pere, sâmburoase);
fermitate;
elasticitate, frăgezime, crocanţă (la toate fructele);
suculenţă (la toate fructele);
Aroma (gust, miros):
astringenţă, conţinut în substanţe fenolice (gutui, prune, mere);
acreală (aciditate);
dulceaţă;
amăreală;
aromă (compuşi volatili);
lipsa gustului şi a mirosului.
Valoarea ecologică:
contaminare cu substanţe toxice (reziduuri pesticide, metale grele ;
micotoxine;
contaminare microbiologică.
Conform acestor standarde de stat, examinarea şi verificarea fructelor,
caracteristicile acestora se apreciază:
0 pe toate fructele din lot: autenticitatea şi uniformitatea soiului, forma
şi mărimea, culoarea şi aspectul pieliţei sau cojii, starea de sănătate şi
curăţenie, gradul de maturitate;
pe probe luate din lot: culoarea, consistenţa şi suculenţa pulpei, gustul,
aroma, defectele interioare, defectele ascunse.

497
 Autenticitatea soiului se apreciază prin compararea aspectului
produsului cu acela al produsului tipic înfăţişat prin mostre de referinţă, mulaje
sau planşe colorate. Se pot folosi şi descrierile din standardele şi din literatura
de specialitate.
Uniformitatea de soi rezultă din stabilirea proporţiei de fructe
corespunzătoare caracteristicilor de bază ale soiului (formă, mărime, culoare
ş.a.).
Forma este o însuşire caracteristică diferitelor specii şi soiuri. Se
apreciază vizual şi se exprimă prin termeni sugestivi (sferică, tronconică,
elipsoidală, piriformă, ovoidă ş.a.).
Mărimea se verifică ţinând seama de cerinţele standardului pentru
produsul respectiv şi se exprimă prin:
numărul de bucăţi la kg (prune, caise, castane ş.a.);
grame pe bucată (zmeură, mure, alune ş.a.);
diametrul ecuatorial în partea cea mai bombată a produsului (mere,
pere, vişine, căpşuni ş.a.).
Culoarea şi aspectul pieliţei sau cojii se apreciază vizual, pe cât posibil la
lumină naturală. În general, se cere ca pieliţa să fie curată, fără lovituri, fără
urme de substanţe insecto - fungicide. Se apreciază netezimea sau asprimea,
luciul, zbârciturile, crăpăturile ş.a.
Starea de prospeţime se apreciază organoleptic, după gradul de
turgescenţă, după aspectul viu al fructului. Această caracteristică ne dă indicii
în legătură cu durata de timp de la recoltare şi modul cum au fost păstrate.
Starea de sănătate şi de curăţenie se examinează cu ochiul liber sau cu
ajutorul lupei stabilindu-se procentul de fructe atacate de boli şi dăunători, al
celor murdare, a celor cu urme de substanţe antiparazitare. În cazul prezenţei
substanţelor antiparazitare, toxicitatea acestora se constată prin analize de
laborator.
Prezenţa pedunculului la unele specii (cireşe, căpşuni, mere, pere ş.a.)
constituie un indiciu de calitate, deoarece smulgerea pedunculului cauzează
lezarea integrităţii pulpei, cu repercusiuni asupra aspectului în prezentarea
acestora şi a duratei de păstrare.
Gradul de maturitate (de recoltare, de consum) se determină după
culoarea pieliţei, după consistenţa pulpei, după gust, aromă ş.a. Această
însuşire a fructelor are un rol important pentru precizarea direcţiei în scopul în
care se recepţionează (consum, prelucrare ş.a.).
Culoarea pulpei se apreciază vizual, pe 5...10 fructe, imediat după
secţionare. Aceasta trebuie să fie caracteristică soiului şi este legată de gradul
de maturare şi de starea de sănătate.
Consistenţa pulpei se apreciază prin palparea a 10...20 fructe, eventual
şi prin degustare (mere, pere). Se consideră însuşiri pozitive: pulpa crocantă,
fondantă, untoasă, fină, iar ca însuşiri negative: pulpa înmuiată, făinoasă,
fibroasă, dură, cu ţesuturi pietroase (pere, gutui), grosiere sau cu pete sticloase
(mere).
Suculenţa pulpei se apreciază prin degustarea a 5...10 fructe,
considerându-se însuşiri pozitive: pulpa suculentă, plăcută, iar ca însuşiri
negative: pulpa apoasă, puţin suculentă sau lipsită de suculenţă.
Gustul trebuie să fie caracteristic fiecărei specii şi fiecărui soi şi se
apreciază organoleptic pe 5...10 fructe. La fructe se consideră însuşiri pozitive:
dulceaţa bine armonizată cu aciditatea, cel mult cu o astringenţă fină, iar ca
însuşiri negative: pulpa cu gust astringent, fad sau ierbos.

498
 Aroma se apreciază într-o încăpere curată, lipsită de orice miros, prin
degustarea a 5...10 fructe. Se consideră însuşiri pozitive: pulpa cu aromă bine
pronunţată sau fină, plăcută, iar ca însuşiri negative: pulpa slab aromată, cu
miros de iarbă, cu miros străin, neplăcut, nespecific soiului.
Defectele interioare se constată în general prin secţionarea longitudinală
sau transversală a 10...20 fructe din proba de analiză. Dacă fructele au coaja
tare, aceasta se sparge în prealabil. După secţionare sau spargere, fructele se
cercetează dacă au viermi în interior. În plus, se mai cercetează:
la mere: - putrezirea pulpei;
la pere: - pietrificarea pulpei (prezenţa sclereidelor în jurul camerei
seminale a fructului sau în masa fructului);
la fructele cu coaja tare (alune, castane, migdale, nuci):
modul cum miezul umple interiorul, zbârcirea şi mucegăirea miezului.
Defectele ascunse se constată prin încercări speciale (analize chimice,
examene microscopice, probe de fierbere ş.a.)

***

În funcţie de obligativitatea aplicării lor, standardele pot fi cu caracter

obligatoriu (standardele de stat), cu caracter de recomandare (referitoare la
păstrarea produselor - STAS R 9127) sau standarde experimentale (pentru
produse noi sau în curs de omologare).
Standardele actuale se clasifică în:
Standarde Române (SR), care se aplic la nivel naţional;
Standarde Profesionale, care se aplic în anumite domenii de activitate
(standarde de ramură);
Standarde de Firmă, care se aplică în regii autonome, societăţi
comerciale şi în alte unităţi cu personalitate juridică;
Standardele Profesionale şi Standardele de Firmă trebuie să respecte
prevederile conţinute în Standardele Române.

499
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Achim Gh., 2002 - Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de obţinere a

materialului săditor la nuc şi alun. Teză de doctorat, Universitatea
din Craiova.
Agnello M. A., Reissig W.H., Kovach J., Nyrop J.P., 2003 - Integrated apple pest
management in New York State using predatory mites and selective
pesticides, Agriculture, Ecosystems and Environmental, vol.94 (2).
Amzăr Gh., Manughevici A.N., 1977 - Corelaţia între principalii factorii climatici
şi cultura soiurilor de mar, păr şi prun în funcţie de răspândirea
acestor factori pe teritoriul tării noastre, Analele ICP Piteşti, Vol VI.
Anghel G., Nyarady A., Păun M., Grigore Şt., 1975 - Botanica. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.
Anghel Gh. şi colab., 1975 – Botanică, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Arshad M.A., Martin S., 2002 - Identifying critical limits for soil quality
indicators in agro-ecosystems; Agriculture, Ecosystems &
Environment, Vol 88 (2).
Baciu A., 2000 - Materii prime pentru industria conservelor din fructe. Editura
Universitaria, Craiova.
Baciu A., Godeanu I., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol. Editura
Universitaria, Craiova.
Baciu A., Sina Cosmulescu, 2002- Possibilities for soil protection in the
establishing fruit tree plantation on declivity fields; International
workshop Agricultural pollution", Tucia (Edirne).
Baciu A., Cosmulescu Sina, Gavrilescu Elena, 2004 – Influence of Cultivar –
Rootstock combination on Chlorophyll Pigments contents in Plum,
Buletinul U:S:A:M:V. Cluj-Napoca, Edit. Academic Press.
Balan V., Cimpoieş Gh., Barbăroşie M., 2001 – Pomicultura, Editura MUSEUM,
Chişinău.
Baldassari T.,1963 - Ferrara culla della nuove palmatte. Frutticoltura, nr. 10,
Italia.
Baldini E., 1970 - Arboricultura, "Coop Libraria Universitaria", Ed. Bologna.
Baldini E., 1986 – Arboricultura generale, Bologna.
Baldini E., 1993 – Agricoltura ricerca, No. 5.
Baldini E., Scaramuzzi F., 1969 - La frutticoltura in Giappone. Riv.
Ortoflorofrutticoltura Italiana, vol. 52, nr. 6, Firenze.
Baldini E.,1968 - L'inerbimiento dei frutetti. Ortoflorofrutticoltura Italiana, nr.
1.
Baldoni L., Bargioni G., Dereveux M., 1992 – Frutticoltura generale, Editura
Redo, Roma.
Barrows L., 1996 - Soil pollution and its influence on plant quality. Soil Water
Consrv. USA, no. 21.
Beackbane B., 1969 -Relationships between structure and adventious rooting.
Proc. Intern. Plant. Propag. Society, 19.
Bechet S., Neagu Ileana, 1975 - Amenajarea şi exploatarea antierozională a
terenurilor în pantă, Ed. CERES, Bucureşti.
Berca M., 1982- Descompunerea nebiologică a erbicidelor în sol, factor de
depoluare al ecosistemului agricol, Ecologie şi protecţia ecosistemelor,
sub red. lonescu A. §i colab.
Berca M., 2000 – Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura CERES
Bucureşti.

500
 Berca M., 2000. Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. CERES,
Bucureşti.
Bernhard R., Grassely C., Salesses G., 1979 - Orientation des travaux de
selections des port graffes du peclier a la station de recherches
d'arboriculture frutiere de Bordeaux. Proc. Eucarpia fruit Sect.
Symp., Angers, France.
Bilegan M., 1990 - Modificările însuşirilor fizice ale solului ca urmare a
traficului tehnologic din livezi in diferite sisteme de amenajare,
Cercetări ştiinţifice în slujba producţiei pomicole 1950-1990, SCPP
Bistriţa.
Bireescu L., Istrate M., Grădinariu G., Geanina Bireescu, Petrescu V., 1999 -
Cercetări privind prevenirea şi limitarea poluării chimice a mediului
prin utilizarea îngrăşămintelor foliare în pomicultură; Lucrări
ştiinţifice, Anul XXXXII, vol. 1(42), USAMV Iaşi.
Blidaru V., Pricop Gh., Wehry, 1981 - Irigaţii şi drenaje, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Boală L., 1997 - Contribuţii la studiul influenţei metodelor de irigare asupra
creşterii şi rodirii unor specii pomicole în zona litoralului Mării Negre.
Teză de doctorat, Univ. din Craiova.
Bodea C., 1964 - Biochimie vegetală, Vol. I, Ed. Academiei R.S.R.
Boldor 0., Trifu M., Raianu 0., 1981 - Fiziologia plantelor. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Bollard E. C., 1953 - The use of tracheal sap in the study of apple – tree
nutrition. Jour. Exptl. Botany, 4.
Bordeiani T., Modoran I., 1956 – Părul. Editura Academiei RPR, Bucureşti.
Botu I. şi colab., 2001 - The Genetic Diversity of Prunus Genus into
Subcarpathian Area of Oltenia Romania and Value for Breeding. Acta
Horticulturae no. 577. Plovdiv, Bulgaria.
Botu I., 1989 - Breeding of Plum rootstock in Romania. Acta Horticulturae no.
283, Bordeaux, France.
Botu I., 1997 – Înmulţirea prunului. În „Prunul”, Editura Conphys, Rm. Vâlcea.
Botu I., Botu M., 2003 – Pomicultura modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
Botu I., Ştefan I., Stanciu N., 1987 - Cercetări privind înmulţirea soiurilor de
prun şi piersic prin butaşi lignificaţi cu reducerea consumului de
energie. Lucrări Ştiinţifice ICPP Piteşti, vol. XII.
Breviglieri N., 1958 - Topophisis dans le stade de juvenilite et dans 1e state de
maturite du Poirier et du Pommier, XV-e Cong. Intern. Hort., Vol. 2.
Bujor M., 1982 - Solul ca sistem ecologic; în Ecologie şi protecţia ecosistemelor.
Bunea A., 1979 – Cercetări privind valorificarea superioară a nisipurilor
şi solurilor nisipoase din nord-vestul României prin plantaţii intensive
de măr. Teză de doctorat, I.A.N.B. Bucureşti.
Burzo I., Toma S., Olteanu I., Dejeu L., Elena Demian, Hoza D., 1999 -
Fiziologia plantelor de cultură, vol. 3, Editura Ştiinţa, Chişinău.
Cazacu E., Dobre V., Mihnea I., Pricop Gh., Roşca M., Sărbu M., Stanciu I.,
Wehry A., 1989 - Irigaţii, Ed. CERES.
Ceauşescu I. şi colab., 1982 – Pomicultură, Editura CERES, Bucureşti.
Cepoiu N., 1994 – Înfiinţarea unei plantaţii pomicole, Editura CERES,
Bucureşti.
Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti.
Cepoiu N., Murvai Monica, 1983 – Pomicultură generală. Îndrumător de lucrări
practice, U.S.A.M.V., Bucureşti.

501
Cimpoieş Gh., 2000 – Conducerea şi tăierea pomilor, Editura ştiinţifică,
Chişinău.
Chi1ders N. F. şi White D. G.,1942 - Influence of submersion of tree roots on
transpiration, apparent photosinthesis and respiration of young apple
trees, Plant Physiology, 17.
ChiIders N. F., şi White, D. G., 1942 - Influence of submersion of the root on
transpiration, apparent fotosynthesis and respiration of young aplle
trees, Plant Physiology, 17.
Childers N.F., 1979 – Modern Fruit Science. New Jersey, U.S.A.
Chiriţescu G., Chiriţescu I., 1959 – Şapte monumente celebre ale lumii antice.
Editura Tehnică, Bucureşti.
Ciobanu I., 1990 - Stabilirea celor mai eficiente sisteme de irigare a plantaţiilor
pomicole pe pante; teză de doctorat, Univ. Craiova.
Ciuhrii M.G., Voloşciuc L.T., 1994 - Ecologie şi strategia protecţiei plantelor,
în ,Ecologie şi protecţia mediului".
Cociu V., Botu I., Minoiu N., Modoran 1., 1997 - Prunul. Ed. CONPHYS, Rm.
Vâlcea.
Coker E. 1958 - Root studis. XII. J. Hort. Sci., 33.
Constantinescu N., Mănescu C., Riţiu C. 1965 - Stabilirea epocilor şi fazelor de
diferenţiere a mugurilor florali la prun, cireş şi vişin, Lucr. şt.
I.A.N.B., Vol. II.
Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu Gr., 1967 - Pomicultura,
Vol. I, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti.
Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu Gr., 1967 - Pomicultura,
Vol. I si II. Ed. Agro-Silvică Bucureşti.
Constantinescu N., Sonea V . , Bordeianu T., Ionifă C., 1955 - Regiunile
pomicole ale R.P.R. cu premisele pentru dezvoltarea in perspectivă a
pomiculturii. Edit. Academiei, R.P.R., Bucureşti.
Constantinescu N., şi colab., 1966. Pomicultura. Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
Contanceau M., 1963 - Arboriculture frutiere. Edit. J.B. Bailliere, Paris. Cornejo
J., 2000 - Pesticides transport to the waters, Journal of Environmental
protection and ecology, „Environmental management and sustainable
development in Balkans".
Cornejo J., Cocs L., Celis R., Hermosin M.C., 2001 - Effect of sewage sludge
amendment on herbicides in soil, International Conferance,
,Transboundary pollution", Book of abstracts.
Cosmulescu Sina Niculina, 2003 – Protecţia mediului în ecosisteme pomicole.
Editura Sitech, Craiova.
Cosmulescu Sina, Baciu A., 2002- Climatic factors effect on flowering of fruit
tree species; Journal of Environmental protection and ecology, vol.3,
no.4.
Cosmulescu Sina, Baciu A., Gavrilescu Elena, 2004 – Cultivar influence on
some hydrosolubile enzymes activity in Apple, Buletinul U:S:A:M:V.
Cluj-Napoca, Edit. Academic Press.
Coste C., 1970 - Absorbtion et utilization de 1'energie lumineuse, par les
vegetaux. INVUFLEC, nr. 31, Paris.
Coutanceanu M.. 1953 - Arboriculture fruitiere, Paris.
Davidescu D., Davidescu V.,1969 - Agrochimia, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.
Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 - Agricultura biologica - o variantă
pentru exploataţiile mici şi mijlocii, Ed. CERES, Bucureşti. Davidescu
Velicica, Davidescu D., 1999 - Compendiu de agrochimie, Editura
Academiei Române.

502
Dejeu L., Petrescu C., Chira A., 1997 - Hortiviticultura şi protecţia mediului,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Diaconeasa M., Baciu A., Iliescu Mirela, 2003 – Cultura căpşunului. Editura
Mihai Duţescu, Craiova.
Dintitrova M., Marinov P., 2001 - Myrobolan (P. cerasifera Ehrh) as a
Rootstocks for Apricot, Acta Horticulturae no. 557, Plovdiv, Bulgaria.
Dorobanţu N., 1976 – Curs de fiziologie vegetală. I.A.N.B. Bucureşti.
Drăgănescu E., 1996 - Pomologie. Edit. Mirton, Timişoara.
Drăgănescu E., 1998 - Pomicultură. Edit. Mirton, Timişoara.
Dutu I. şi colab., 1992 - Comportarea in pepinieră şi unele rezultate de
laborator referitoare la elitele cu înmulţire vegetativă, testate ca
portaltoi pentru prun, piersic, cais şi migdal. Lucrări Ştiinţifice, vol.
XV, ICPP Piteşti.
Evequoz M., 1988 - La conduite on fuseau double nouvelle forme pour
l'arboriculture. Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic; nr. 20 (6).
Faust M., 1989 – Physiology of Temperate Fruit Trees. New York.
Fleckinger J., 1950 - Tableaux d' etude de la floraison des arbres fruitiers.
Planches en couleurs de floraison de plusieurs especes fruitieres.
Pommes / Poires / Prunes / Peches.
Gautier M., 1983 - Comment raissoner la fumure en verger. L'Arboriculture
fruitiere nr. 196, France.
Gautier M., 1988 – La culture fruitiere, vol.I, Paris.
Gautier M., 1993 – La culture fruitiere, vol.II, Paris.
Gavriluţă I., Alexandrescu Adriana, Budoi Gh., Bireescu L., Bireescu Geanina,
1999 - Eficienţa economică a fertilizării foliare în pomicultură.
Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi, Anul XXXXII, vol 1(42).
Gherghi A şi colab., 1983 – Fructele şi importanţa lor. Editura Tehnică,
Bucureşti.

Gherghi A., Millim K., Burzo I., 1973 – Păstrarea şi valorificarea fructelor şi
legumelor. Editura CERES, Bucureşti.
Gherghi A., Millin K, Burzo L, 1980 - Îndrumător pentru valorificarea fructelor
in stare proaspătă. Edit. CERES, Bucureşti.
Gherghi A., ş.a,. 1983. Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. Edit.
Academiei Române, Bucureşti.
Godeanu I., 1981 – Pomicultură generală. Îndrumător de lucrări practice,
Reprografia Universităţii din Craiova.
Godeanu I., Baciu A., Sina Cosmulescu, Achim Gh., 2003 - Orientări noi
privind protecţia mediului in ecosistemele pomicole, Simpozionul
„Educaţia mediului - premisă pentru secolul XXI", Craiova.
Grădinariu G., Bireescu L., Istrate M., Gavrilută I., Budoi Gh., Bireescu
Geanina, Dorneanu Emilia, 1999 - Cercetări privind utilizarea unor
mijloace neconvenţionale pentru diminuarea efectelor negative ale
secetei asupra producţiei de fructe, Lucrări ştiinţifice Anul XXXXII,
vol 1(24), laşi.
Grădinaru G. şi colab., 1998 – Pomicultura. Editura Moldova, Iaşi.
Grădinaru G., 1992 - The influence of some macro and microelements of the
quality and crops of the main apple varieties in Moldova. Revue of
Romanian Society of Biominerals, vol. 1.
Green C.D. ş.a., 1996 – Hort Science, 31, 647.
Gur A., Blum A., 1973 - The role of cyanogenic glycozide in incompatibility
between peach scion and almond rootstocks. HOR. RES vol. 13, nr. 1,
Anglia.

503
 Hartmnan T.H., Kester E. D., Davies Jr. T .F., 1990 - Plant Propaga±ion -
Principles and Practices. V Edition., Prentice Hall, Englewood Cliffs,
New Jersey, SUA.
Heinicke A. J. şi Hoffman M. B. 1963 - The rate of photosynthesis of apple leavs
under natural conditions. In : Kramer, P. J., Kozlowski,, T. T.,
Physiology of trees, 1960.
Herrero J., 1955 - Incompatibilidad entre patron e inyerto. Effecto de un
intermediario en incompatibilidad entre melocatonero y myrobolan.
Ann. Aula Dei, Zaragoza, 4.
Howard H.B., 1987 - Propagation: In: "Rootstocks for fruit Crops". A Wiley
Interscience Publication, John Wiley Sons.
Hoying S.A., Robinson TL., 1997 - IFP Demonstration Orchard Management
1996 for Romanian IFP Projict. IPM - Cornell Univ. (ICPP) FHI.
Iancu M., 1968 – Cercetări privind lucrările ameliorative pe solurile brune
podzolite din regiunea Argeş. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Iancu M., 1980 - Influenta irigării asupra creşterii şi rodirii mărului. Litografia
IANB, Bucureşti.
Iancu M., 1980 – Influenţa pregătirii şi fertilizării la plantare a prunului în
livezile supuse modernizării. Lucr. Ştiinţifice, Trustul Pomiculturii
Piteşti, vol. VII.
Iancu M., 1998 - Influenţa sistemelor de întreţinere a solului şi irigării prin
picurare asupra creşterii şi fructificării mărului; Lucrări ştiinţifice
USAMV Bucureşti.
Iancu M., Neamţu I., Negoiţă M., 1987 - Influenţa amendamentelor şi fertilizării
de bază şi locale asupra proprietarilor solului şi proceselor de creştere şi
fructificare a soiului de prun Agen 707 . Lucrări Ştiinţifice ICPP Piteşti,
vol. XII, Bucureşti.
Iancu M., Negrescu 1., 1 983 - Studii de organizare şi amenajare a terenurilor
în pantă pentru cultura pomilor. Revista Horticultura nr. 9.
Isac I. şi colab., 2001 - Ghidul micului pomicultor. Tipografia Smeura, Piteşti
(SNPR).
Isac I., 2002 – Managementul tehnico-economic al exploataţiei pomicole.
Editura Pământul, Piteşti.
Jesko T., 1991 – Physiology of the Plant. Root System. Kalek and Kozinko edit.,
London.
Jonard R. şi colab., 1983 - In vitro micrografting and its application to fruit
science.Scient Hort. no. 20.
Kolesnikov V.A., 1959 – The root system on fruit plants, Moscov.
Koz1owski T. T., 1949- Light an water in relation to growth and competition of
piedmont forest tree species, Ecologie - Monographs, 19.
Kramer P. J., Koz1owski, T. T., 1960 - Physiology of trees, Mo. Grow Hill Book,
and Co., New-York.
Laux T., Jurgens G., 1997 – The Plant Cell. (vol.9, 989-1000)
Lazăr Al., ş.a., 1980 - Protecţia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogica
Bucureşti.
Liteanu C., Rădulescu Gh., Moise M., 1982 - Unele aspecte privind
îngrăşămintele chimice cu solubilizare lentă în sol şi păstrarea
echilibrului biologic din agro-ecosisteme, în Ecologie şi protecţia
ecosistemelor, sub redacţia Ionescu A. şi colab.
Lixandru Gh., Caramete C., Hera C., Marin N., Borlan Z., Calancea L., Stoian
M., Răută C., 1990 - Agrochimie, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti.

504
Martinez-Zaporta F., 1983 – Froticoltura. Inst. Nacionale.Agr. Madrid.
Mănescu B., 1982 - Solul ca sistem ecologic, în Ecologie şi protecţia
ecosistemelor.
Mănescu C., Baciu E., Cosmin S., 1975 - Controlul biologic în pomicultură,
Editura CERES Bucureşti.
Mi1ică C. I., Bărbat I. şi colab., 1977 - Fiziologia vegetală, Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.
Mihăescu Gr., 1998 - Pomicultura ecologică, tehnologii nepoluante. Editura
CERES, Bucureşti.
Mincu I şi colab., 1984 – Alimentaţia raţională şi sănătatea. Editura Sport-
Turism, Bucureşti.
Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor sâmburoase. Edit.
CERES, Bucureşti.
Mladin Gh., 1985 - Cultura arbuştilor fructiferi în România. Mapă
documentară, nr. 10, ICPP Piteşti.
Monney P. şi colab., 1993 - Les systemes des conduits pour des arbres
fruitieres. Rev. Suisse de Viticulture, Arboriculture et Horticulture nr.
3.
Morettini A. 1963 - Frutticoltura generale e speciale, Roma.
Mosse B., 1962 - Graft incompatibility in fruit trees. Tech. Comm. 28. East
Malling, England.
Murvai M., 1995 - Pomologie. Curs USAMV, Bucureşti.
Mustin M., 1987 - La compost. Certain de la matiere organique.Edit. Fr.
Dubusc, Paris.
Neacşu P., Olteanu I., Olteanu E.G., 2000 - Ecologie şi protecţia juridică a
mediului, Editura Universitaria, Craiova.
Neamţu T., 1996 - Ecologie, eroziune şi agrotehnică antierozională, Ed.CERES.
Negrilă A şi colab., 1965 - Livezi intensive. Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
Pacini C., Wossink A., Giesen G., Vazzana C., Huirne R., 2002 - Evaluation of
sustainability of organic, integrated and conventional farming
systems: a farm and field-scale analysis; Agriculture, Ecosystems and
Environment; vol.88, (2).
Parlevliet J.E., Zadoks J. C., 1977 - The integrated concept of disease
resistence: a new view including horizontal and vertical resistance in
plants. Euphytica nr. 26.
Parnia P., 1999 - Pomicultura pentru amatori şi practicieni. Edit. CERES,
Bucureşti.
Parnia P., Stanciu N., Duţu I., Mladin Gh., Onea I., 1984 – Pepiniera pomicolă.
Editura CERES, Bucureşti.
Perianu Adina, 2004 – Combaterea integrată a buruienilor în culturile pomicole.
Editura MEDRO, Bucureşti.
Peterfi Şt. şi Sălăgeanu N., 1972 - Fiziologia plantelor, Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.
Pisani P., 1960 – Osservationi sul comportamento del sistema radiculare del
pesco e sul contenuto irridico del tereno in raporto alla diverso
tecnico culturale. Prtofrutticoltura, nr. 85.
Popescu Gh., 2000 – Botanică şi sistematică. Editura Universitaria, Craiova.
Popescu M. şi colab., 1992 – Pomicultură (generală şi specială). Editura Did. şi
Ped. Bucureşti.
Popescu M., 1965 Cercetări privind cultura speciilor cais şi prun pe nisipurile
din stânga Jiului. Teză de doctorat, I.A.N.B. Bucureşti.
Prodan I, Buia Al., 1958 - Flora mică ilustrată a R.P.R. Editura Agrosilvică de

505
 Stat, Bucureşti.
Radu I.F., Tehnologia fructelor şi legumelor. Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
Raţi I. V., 2001 - Mărul, pasiune şi afacere. Edit. Moldova, Bacău.
Răută C., Cârstea St., 1983 - Prevenirea şi combaterea eroziunii solului,
Editura CERES.
Răuţă C., 1994 - Calitatea solului : atribute şi relaţia cu agricultura alternativă
şi durabilă, Ecologia şi protecţia mediului, sub redacţia AL.Ionescu şi
colab.
Reffye P., Houllier F., 1998 - L'arhitecture des plantes et son utilisation en
agronomie: bilan et perspective. Arhitecture et Modelisation en
Arboriculture Frutiere - Montpellier, AGRO, France.
Rogers W.S., 1939 – Root studies VI, Journal Pomol. Hort. Science, 13.
Rom C Roy şi Carlson F.R., 1987 – Rootstocks for fruit crops. Edit. John Wiley
ans Sohn, New York.
Rom C.R., Carlson F.R., 1987 - Rootstocks for fruit crops. Edit. ohn Wiley &
Sons, NewYork, S.U.A.
Rusu E., 1969 – Studii şi cercetări privind agrotehnica şi dinamica de creştere a
sistemului radicular la nuc. Teză de doctorat, Universitatea din
Craiova.
Sansavini S., Lugli S., Linati U., 1992 - Rapporto sul vivaismo fruticcolo dell
Emilia Romagna. Riv. Frutticoltura, nr. 3, Bologna.
Săndoiu D.I., 1984 - Agrotehnica şi fertilitatea solului in agricultura ecologică,
Ecologie şi protecţia ecosistemelor.
Scaramuzzi F., 1960 - La coltura del susino. Rev. Ortoflorofruticultura Italiana,
vol. XLIV, Ed. Valechi, Firenze.
Ştefan N. şi colab., 1972 - Comportarea unor soiuri şi tipuri de gutui în
condiţiile ecologice ale Podişului Moldovei. Revista de Horticultură şi
Viticultură nr. 9.
Ştefanic G., Papcostea P., Dencău H., Dumitru Eugenia, 1977- Cercetări
preliminare în scopul de a testa fertilitatea solului prin activitatea
pedoenzimatică. Lucrări ştiinţifice Conferinţa Naţională pentru Ştiinţa
solului, nr. 16, Craiova.
Şuta A. şi colab., 1956 – Contribuţii la studiul sistemului radicular al pomilor.
Analele ICAR, vol.24.
Tamm L., Flifckiger W., 1993 - Influence of temperature and moisture on
growth, spore production and conidial germination of Monilinia laxa.
Phytopathology, nr. 83.
Teaci D. şi co!ab., 1985 - Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor
în România. Ed. CERES, Bucureşti.
Teaci D. şi colab., 1977 - Comportarea diferenţiată a plantaţiilor de pomi pe
solurile negre de fâneaţă. Lucrări Ştiinţifice ICPP Piteşti, Vol. V.
Teaci D. şi colab., 1985 – Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor
în România. Editura CERES, Bucureşti.
Thomson JR., 1979 - An introduction to seed technology. New York: John Wiley.
271.
Tobutt K.R., 1989 - La creation d'arbres collonaire pour des nouveaux systems
de vergers. Rev. Fruit Belge, nr. 426, Belgia.
Trocmé S. şi Grass R., 1977 – Solul şi fertilitatea în pomicultură. C.M.D.P.A.
Trocme S., Gras, R., 1965 - Sol et fertilisation en arboriculture frutiere Edit. G.M.
Persin, Paris.
Tudosescu O., Parnia P., 1975 – Arhitectonica sistemului radicular la măr în
funcţie de portaltoi şi soi. Lucr.Ştiinţifice I.C.P.P.Piteşti, vol.II.

506
Vaczy C., 1974 - Cod internaţional de nomenclatură botanică şi cod internaţional
pentru nomenclatura plantelor cultivate. Editura Academiei Române,
Bucureşti. 277. Vanderplank J.E., 1975. Principles of plant infections.
Academic Press, New York - San Francisco - London.
Vădinenau A., 1998 - Dezvoltarea durabilă, teorie şi practică. Editura
Universităţii Bucureşti, vol. I, Bucureşti.
Webster A.D., 1980 - Pixy, un nou portaltoi pitic pentru prun, Prunus domestica L.
Journal of Hort Science, 55 (4).
Webster A.D., Tobutt K., 1994 - Compact Fruit Tree. 27.
Weiser C. J., 1970 - Cold resistence and aclimation in woody plants, Hort.
Science, 5.
Wertheim S.J., 1978 -Pruning of slender spindle type trees. Acta Horticulturae nr.
65, ISHS.
Westwood M.N. 1993 - Temperate-Zone Pomology. 3rd Edition. Timber Press
U.S.A.
Westwood M.N., 1978 – Temperate zone pomology. San Francisco. Westwood
M.N., 1978 - Temperate-Zone Pomology. Ed. San Francisco, U.S.A. Westwood
M.N., 1987 - Temperate-Zone Pomology. Freeman Ed., San Francisco:
1428. U.S.A.

Istoria Universală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol.I., 1958.

Istoria Universală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol.II., 1959.
Istoria Universală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol.III., 1960.
Standarde de stat. Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
1999 - Ecopedologia speciilor pomicole. Edit. Academiei Române, Bucureşti.
1991 - UN/ECE - Standards for fresh fruit and vegetables. United Nations, New
York.
1998 - Rapport de la Quatrieme Sessiun Extraordinaire de la Commision des
Resources pour 1'Alimentation Genetiques et l'Agriculture. CGRFA -
Ex 4/97/Rapport FAO, Roma.

2001 - Pomicultura României - Fundamentarea strategiei de dezvoltare. Edit.

Pământul, Piteşti.
2002 - http://www.inra.fr/Internet/Produits/HYPPZ/crops.htm (INRA Web
Page).
2004 - http://www.apps.fao:8080/servlet/XteServlet (FAO Stat Database).

507