SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX ,,VENIAMIN COSTACHI’’

ÎNVĂȚĂTURA DESPRE STAREA PRIMORDIALA A OMULUI

,,Și a facut Dumnezeu pe om dupa chipul si asemanarea Sa”

Elev: Coordonator:

Cazac Dumitrel Pr. Prof. Vasile Păvăleanu

Anul 2017
1
 Cuprins

I. Argument........................................................................................................ 3
II. Starea primordială a omului .......................................................................... 4
II. 1. Chipul lui Dumnezeu în fiinţa umană ..................................................... 5
II. 2. Paradoxul libertăţii ................................................................................ 8
II. 3. Starea de sfinţenie................................................................................. 11
II. 4. Nemurirea omului ................................................................................. 13
III. Deosebiri interconfesionale ....................................................................... 16
III. 1. Învățătura romano-catolică referitoare la starea primordială a omului . 16
III. 2. Învăţătura protestantă referitoare la starea primordială a omului ......... 17
IV. Concluzie .................................................................................................... 19
V. Bibliografie .................................................................................................. 20

2
 I. Argument

Cu toții ne-am întrebat, măcar o dată, care este proveniența firii noastre omenești, în ce
condiții viețuiau primii oameni, care este scopul pentru care Dumnezeu a desăvârșit actul său
creator prin ,,cununa creației”, omul. Spre deosebire de noi, protopărinții aveau o altă legătură
cu Dumnezeu, o altă apropiere față de Acesta, astfel încât știm că Adam și Eva vorbeau cu
Dumnezeu față către față. După cădere, legătura omului cu Creatorul Său s-a alterat, nu a mai
fost o legătură directă, ci una mijlocită.

Aceste întrebări, privite în contextul anului omagial 2017, hotărât de Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române drept ,,anul omagial al iconarilor și pictorilor bisericești”, m-au
îndemnat să abordez tema ,,Învățătura despre starea primordială a omului”, lucrare alcătuită
sub atenta îndrumare a Pr. Prof. Vasile Păvăleanu. În realizarea lucrării, am tratat tema sub
următoarele aspecte: Starea primordială a omului, cu subcapitolele: Chipul lui Dumnezeu în
ființa umană, Paradoxul libertății, Starea de sfințenie, Nemurirea omului; și Deosebiri
interconfesionale, cu două subcapitole: Învățătura romano-catolică referitoare la starea
primordială a omului și Învățătura protestantă referitoare la starea primordială a omului.

Mulțumesc, în primul rând, Bunului Dumnezeu, Atoatecreatorul, pentru faptul că mi-a

îndreptat pașii spre această școală teologică. Mulțumesc, de asemenea, tuturor dascălilor mei
pentru semințele științei sădite în sufletul și mintea mea.

3
 II. Starea primordială a omului

Omul (anthropos, homo) este creat prin Cuvântul lui Dumnezeu şi după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, din trup pământesc şi din suflet ceresc. De aceea, omul
este un subiect personal chemat să stea în comuniunea Lui şi să devină „slava" lui Dumnezeu.
Are demnitatea de persoană capabilă să cunoască şi să iubească şi care aspiră la perfecţiunea
lui Dumnezeu, pe cât este cu putinţă firii umane.
Biserica Ortodoxă învaţă că primii oameni au fost creaţi cu toate puterile fizice şi spirituale
necesare atingerii scopului pentru care i-a creat Dumnezeu. Starea primordială sau paradisiacă
a omului, care a ţinut de la creaţie şi până la căderea în păcat, a fost o stare de perfecţiune
relativă, în sensul că omul trebuia să-şi pună în lucrare voinţa liberă, să se consolideze în
săvârşirea binelui şi să adâncească relaţia de comuniune cu Dumnezeu.

Chipul dumnezeiesc constă in structura ontologică a omului făcută să tindă spre

comuniunea cu comuniunea supremă, cea a Persoanelor divine, Care sunt izvor al oricărei
comuniuni, si cu persoanele umane, iar asemănarea constă în activarea acestei structuri. În
consecință, starea primordiala a omului nu putea fi o stare de desfășurare a chipului în
virtuțile în care manifestă această comuniune, întrucât pentru aceasta se cerea timp. Dar starea
primordială nu putea fi nici o lipsă a chipului ca structură ontologică in tendința spre această
comuniune, pentru că o asemenea structură specific umană nu se câștigă în timp. Omul a fost
de la început om.1

Omul n-a fost creat ca o ființă despărțită de Dumnezeu, aruncat in lume cu

dispreț de Dumnezeu, așa cum considera Heidegger. În om a binevoit să se altoiască
Dumnezeu, ca omul însuși să fie altoit in Dumnezeu. Însușirile omului sunt capabile să fie
mijloace folosite de Dumnezeu pentru manifestarea lui și ca prin ele, omul să se
adâncească tot mai mult in Dumnezeu și să devină, prin efort, asemănător cu Logosul
Creator, adică să se evidențieze in el tot mai mult Dumnezeu ca bază si centru.2

Omul a fost deci curat de pornirile rele și cu o tendință spre binele

comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, dar nu întărit în această curăție și în acest bine. El
era conștient și liber, iar în conștiință și libertate avem tendință spre cele bune. Dar el nu

1
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2010, p. 247.
2
Ibidem, p. 256.
4
 realizase o conștiință progresată a binelui și a adevărului, nici o libertate asigurată
împotriva posibilității de a fi robit de anumite pasiuni. Nu era păcătos, dar nici împodobit
cu virtuți dobândite și cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăția celui ce nu a
gustat păcatul, dar nu cea câștigată prin respingerea ispitelor. Era o ființă cu spiritul
nerănit și neslăbit de pasiuni, dar neîntărit prin exercitare in faptele de supunere a trupului
și a lumii. Trupul lui nu era robit legii autonome a păcatului, dar nu avea nici forța întărită
prin deprindere de a rămâne imun față de o astfel de stare. Lumea nu impunea trupului și
spiritului său procesele ei ca niște lanțuri din care nu se poate ieși, dar nici nu fusese adusă
sub stăpânirea duhului care își impune puterea lui asupra ei. Lumea avea pentru om
transparența ce o are pentru un copil nevinovat, care se va putea izbi însă de opacitatea ei
începând sa lucreze rău, dar nu avea transparența aceea pe care o are pentru sfânt, care a
învins în mod real opacitatea ei. Bunul simț al rațiunii, în înțelegerea lucrurilor și alegerea
faptelor, avea o claritate pe care nu a mai păstrat-o în omul tras în toate părțile de tot felul
de cunoștințe și de păreri; dar el nu era verificat și statornicit într-o fermitate neclătinată
printr-o experiență critică ce se câștigă din persistența în bine și din respingerea răului.

Dumnezeu cel personal, creator și proniator, Se arată cu o evidență de necontestat în

oglinda netulburată a sufletului și toate bunele intenții ale omului se întâlneau cu cele
sugerate interior de Dumnezeu. Naturalul și supranaturalul nu formau doua nivele
distincte , al vieții și al realității, ci erau îmbinate într-o singură ordine de viață clară și
bună în același timp. Mai ales acelei stări care nu cunoștea păcatul i se potrivește afirmația
Sfântului Maxim Mărturisitorul despre nedeosebirea între legea naturala și cea
supranaturală. Dacă nevinovăția s-ar fi consolidat prin fapte de stăruință in ea, forța
spirituală ar fi devenit așa de mare, că legea corupției n-ar fi putut să-și impună stăpânirea
nici în lume, nici în trup. Potența nemuririi, pe care om avea omul în sine, prin spiritul său
creat după chipul lui Dumnezeu, ar fi devenit o realitate. 3

II. 1. Chipul lui Dumnezeu în fiinţa umană

Pe temeiul revelaţiei biblice (Fac. 1, 26-27) „Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”, Biserica învaţă că Dumnezeu a creat pe om
„după chipul Său propriu". Omul este fiinţa care reflectă chipul (ikon, imago) şi slava

3
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în revista ,,Studii Teologice”, nr. 5-6,
1970, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1970.
5
 (doxa, gloria) lui Dumnezeu, în asemănarea cea mai deplină eu El (cf. I Cor. 11, 7-8, Col.
3, 10).

Omul a primit de la Dumnezeu chipul ca dar, iar asemanarea i s-a fixat ca misiune,
ca o datorie. Acesta e sensul dinamic, sensul de devenire al chipului. E in firea chipului sa
tinda a se asemana tot mai mult cu modelul, iar modelul fiind la o distanta infinita de chip,
acesta tinde necontenit sa se desavarseasca. E propriu teologiei ortodoxe, ca deosebeste
intre chip si asemanare si prin aceasta acorda un caracter dinamic antropologiei. Ca-
tolicismul si protestantismul, considerand starea primordiala a omului desavarsita, nu-i mai
lasa acestuia putinta unui progres moral.

Chipul lui Dumnezeu este o noţiune de mare bogăţie de sensuri. În interpretarea

teologiei clasice, acesta se referă la însuşirile, facultăţile sau calităţile naturale dăruite de
Dumnezeu omului ca să rămână ne-schimbat în comuniunea de har cu El, cu alte cuvinte,
la caracteristici ale umanului, care-l delimitează sau îl disting de celelalte fiinţe vii create,
conferindu-i un statut privilegiat. Unii Părinţi identifică chipul lui Dumnezeu din om cu
„sufletul nemuritor", cu facultăţile de a gândi, a voi liber, a simţi, a vorbi, a stăpâni
creaţia, pe care Creatorul a zidit-o ca pe un palat pentru om, cu puterea de a transforma
lumea, pe care omul-preot să o aducă precum o ofrandă lui Dumnezeu (cf. Nichita
Stithatul, „Capete despre cunoştinţă” 8, Filocalia VI, p. 306). Teologia patristică, de
inspiraţie filocalică, pune accent pe capacitatea creatoare, stăpânitoare şi împărătească a
fiinţei umane, pe libertatea ei care o apropie de starea îngerească.
Chipul este un „dar” pe care omul l-a primit la crearea sa şi care face capabil fiinţa
umană de o asemenea relaţie cu Creatorul său. Făcut pentru Dumnezeu, sufletul este atras
spre El, este „dor/dorinţă după Dumnezeu”, după cum zicea teologul romano-catolic Henri
de Lubac. Chipul este tocmai această „capacitate” de comuniune şi „aspiraţia” după
această comuniune4. Ea stabileşte o legătură de rudenie între creatură, creată după chip, şi
Creatorul ei. „Suflarea de viaţă” (pneuma) care face din om „fiinţă vie” (Fac 2, 6), dă
omului nu numai un suflet, ci şi harul Creatorului, adică viaţa raţională şi viaţa în
comuniune, viaţa duhovnicească. „Dumnezeu, voind să facă în chip preaînţelept pe om ca
un înger pe pământ, ca o creatură cerească, după chipul şi asemănarea dumnezeiască, a
aşezat în el suflet înţelegător, în stare de cunoaştere a lui Dumnezeu. Şi de aceea zice:
„Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui Preaînalt” (Ps 81, 6) prin har” (Patriarhul Calist,
Capete despre rugăciune).

4
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, București, 2010, p. 240.
6
 Sf. Grigorie de Nazianz zice: „În calitate de ţărână, sunt legat de viaţa de aici, dar
fiind în acelaşi timp o părticică dumnezeiască, port în mine dorul după viaţa de apoi”5.
Prin această „marcă” sau „pecete” a originii sale cereşti, Creatorul sădeşte în om
suportul spiritual care-l face capabil de comuniune şi care îi dă posibilitatea să răspundă
chemării divine. În logica părinţilor Bisericii, acest dialog început la Creaţie este destinat
să se prelungească în veşnicie. „Căci n-ai zidit pe om spre pieire, ci spre paza poruncilor
şi spre moştenirea vieţii celei veşnice”.6

Teologia ortodoxă, la fel ca şi cea romano-catolică, stabileşte o distincţie între chip şi

asemănare, cu numeroase consecinţe în articularea dintre antropologie şi soteriologie. În
general, Părinţii greci, bazându-se pe referatul biblic al creaţiei, unde există această
diferenţă între Fac. 1, 26: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...” şi
Fac. 1, 27, unde nu se mai menţionează „după asemănarea”: „Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”, au
afirmat că asemănarea trimite către scopul spre care tinde omul, creat după chipul lui
Dumnezeu. Sf. Irineu de Lyon (†203) este cel dintâi care face distincţia între aspectul
ontologic şi cel dinamic, adică între ceea ce este şi ceea ce devine omul. Origen (†254) îl
urmează îndeaproape când afirmă că „omul a primit demnitatea de chip, şi aceasta de la
creaţie, dar asemănarea este rezervată pentru desăvârşire”. Pentru Sf. Vasile cel Mare
(†379), „chipul este asemănarea în potenţă, iar asemănarea este chipul actualizat” deoarece
omul, creat după chip, a primit porunca să devină dumnezeu.
Această distincţie este reluată ulterior de autori din sec. VII şi VIII ca Sf Maxim
(†662) sau Sf. Ioan Damaschin (†749). După acesta din urmă, dacă „după chipul” vizează
intelectul şi liberul arbitru, „după asemănare” arată că-i este posibil să-i semene în virtute,
atât cât este posibil: ,,Numai omul, această vieţuitoare mintală şi raţională, este dintre
toate „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu”. Tot omul se zice că este „după
chipul lui Dumnezeu”, pentru demnitatea minţii şi a sufletului, adică, pentru necuprinsul,
nevăzutul, nemurirea şi libertatea voii, ca şi pentru însuşirea de stăpânitor, născător de
prunci şi ziditor. Iar „după asemănare” este pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre
care-L imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică, pentru dispoziţia
filantropică faţă de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila şi dragostea
aproapelui şi pentru compătimirea arătată altora. «Fiţi milostivi, zice Hristos Dumnezeu
precum şi Tatăl vostru cel ceresc milostiv este» (Lc. 6, 36). „După chipul” îl are orice om,

5
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Sophia, 2006, p. 80.
6
Slujba Sfântului Maslu, în ,,Molitfelnic”, EIBMBOR, București, 2010, p. 126.
7
căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale. Dar, „după asemănare” o au foarte puţini şi
numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei care-l imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât este cu putinţă
oamenilor”.7
Pentru teologia ortodoxă, dezvoltarea chipului în asemănare se realizează deci prin actul
comuniunii, al relaţiei şi dialogului cu Dumnezeu. Totuşi, asemănarea nu este doar stadiul
final al îndumnezeirii, ci întregul proces de dezvoltare a chipului în asemănare. Altfel spus,
posibilitatea de a progresa este dată în chipul însuşi, iar asemănarea reprezintă deodată
călătoria neîntreruptă şi stadiul de slavă la care suntem chemaţi. Bineînţeles, acest progres
este infinit căci este un progres în Dumnezeu, Persoană infinită.

Vladimir Lossky afirmă că la baza studiilor despre chip se află două tendinţe: cea
apuseană si cea răsăriteană. Tendinţa apuseană, care il are in frunte pe Fericitul Augustin,
pleacă de la om spre Dumnezeu, analizând însuşirile chipului uman, astfel cristalizându-se
noţiunile despre Dumnezeu. Cea de a doua tendinţă, în fruntea căreia stă Sf. Grigorie de
Nyssa, pleacă de la ceea ce Dumnezeu a spus despre Sine, prin intermediul revelaţiei,
pentru a putea formula adevaratul conţinut al chipului din om.8

Sfinţii Parinţi, vorbind în mod deosebit despre chipul dumnezeiesc, se referă de fapt
la mintea sau ratiunea omului şi la libertate, care sunt manifestările cele mai esenţiale ale
omului ca subiect. Aceasta este asocierea pe care o face Sf. Ioan Damaschinul, care, după
cum am văzut, face trimitere la necuprinsul si nevazutul si nemurirea sufletului. În special
pune accentul pe libertatea, pe capacitatea omului de a se determina pe sine, care este
caracteristica fundamentală prin care se deosebeşte omul de tot ce nu este subiect sau
persoană, de obiect sau de natură, care nu se determină pe sine in realitate, ci sunt
determinate.9

Sf. Grigorie de Nyssa, de asemenea, accentueaza libertatea ca manifestare a chipului

dumnezeiesc în om. Această manifestare constă în aceea că omul nu este înlanţuit de
natură, ci are putinţă să se determine pe sine însuşi şi să aleagă între mai multe posibilitaţi.
Fără libertate, nu este nici raţiune, caci fără ea nu este putinţă de decizie şi de judecată.

II. 2. Paradoxul libertăţii

7
Sf. Ioan Damaschin, Despre virtuţi şi păcate, în ,,Filocalia IV”, EIBMBOR, București, 2000, p. 196.
8
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu,
Sibiu, 1998, pp.143-144.
9
Ibidem, p. 211.
8
 Omul a renunţat la libertate prin libertatea însăşi, într-un fel care lasă omului
oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să
revină asupra ei. Dacă nu avea libertate să renunţe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să şi-o
afirme stăpânind asupra naturii. Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului stă în
libertatea lui. Dar în ea a fost implică şi putinţa căderii, putinţa de aş-i afirma libertatea
renunţând în acelaşi timp la ea într-o anumită măsură si de a aproba continuu, prin libertatea
sa, renunţând la libertate.10

,,Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu – cum zice Sfântul Vasile –
omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-Şi foloseşte atotputernicia în faţa libertaţii
umane, pe care nu voieşte să o încalce, pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu.
Desigur, omul a fost creat numai prin voinţa lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit
numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două pentru
îndumnezeire. O singură voinţă pentru a aduce la existenţă chipul, dar două, pentru a face
chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare, că nu vrea să constrîngă pe om. Căci
nu este iubire fără respect. Voinţa divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseţi
ale voinţei umane pentru a o aduce la o liberă consimţire. Aceasta este providenţa divină’’.
,,Persoana umana e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea
iubirii, cum şi a refuyării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale Sale, ca
să poată fi cea mai înaltă. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să
poată cădea.11

Dacă sufletul nu se lasă în voia lui Dumnezeu, nu îndeplinește întocmai toate

poruncile Domnului, nu-și va afla niciunde liniștea, chiar dacă, pe de altă parte, ține posturi
aspre și se abandonează rugăciunii. Cel ce ascultă de Domnul va înainta cu repeziciune în
trăirea duhovnicească, căci Acesta îl iubește pe dânsul.

Cunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va încerca

peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu
ne-am încredințat întru totul voii lui Dumnezeu.

„Prin libertatea sa, omul este de origine dumnezeiască, este chiar egal lui
Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (trăitor în secolul al IV-lea). Zidit după chipul lui
Dumnezeu, protopărintele Adam era liber. Pentru a-i îngădui să-și împlinească libertatea
aceasta, Dumnezeu i-a poruncit însă să nu guste din rodul pomului cunoștinței binelui și a
răului. Însă Adam nu l-a ascultat, lăsându-se înșelat de satan și de perspectiva de a deveni

10
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 283.
11
Vladimir Lossky, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Apologeticum, Cluj-Napoca, 2001, p. 229.
9
„asemenea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, în loc să se pocăiască, atunci când Dumnezeu
l-a chemat: „Unde ești, Adame?”, el a aruncat responsabilitatea greșelii asupra Evei.
Rezultatul: Adam a fost alungat din grădina Raiului. Fără îndoială, Adam suntem noi toți.
Sfântul Siluan este convins de aceasta: dacă, dăunezi, protopărintele Adam L-ar fi iubit cu
adevărat pe Dumnezeu, și el, și toți urmașii săi s-ar fi aflat astăzi în Rai. Tot așa, dacă noi, cei
ce viețuim astăzi, am asculta, am ajunge în Împărăția cerurilor, fiindcă Sfântul Duh viază în
inima noastră.

„Puțini sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui
Dumnezeu”. Fără îndoială că așa este. Dar de ce să asculte? De poruncile lui Iisus Hristos –
noul Arbore al vieții, după cum ne amintește Sfântul Siluan –, care, făcând o sinteză
surprinzătoare între Lege și Profeți, ne cere, înainte de toate, să-L iubim pe Dumnezeu
din toată ființa noastră, ca și pe aproapele nostru. Dar, după cum ne arată parabola tânărului
bogat din Sfânta Evanghelie (v. Mat. 19, 16-22), cuvântul evanghelic trece mult dincolo de
vechile prevederi ale Decalogului. El ne îndeamnă să abandonăm totul, cu o îndrăzneală ieșită
din comun, pentru a ne îndrepta către necunoscutul Împărăției cerurilor, „să umblăm pe
urmele lui Iisus Hristos, Care ne-a dăruit, prin însăși pilda Sa, modelul ascultării depline”.12

A te supune înseamnă a spune „da”. În cazul de față, a spune „da” voinței

dumnezeiești, așa cum se vădește aceasta în planul cel dinainte de toți vecii al Ziditorului, în
ce ne privește, în felul viețuirii noastre evanghelice, în chemările speciale pe care Dumnezeu
ni le adresează conform propriilor noastre harisme, dar și în toate bucuriile și suferințele vieții
noastre. Aceasta se manifestă prin cele două atitudini, simbolizate prin prima și ultima din
cele șapte fortărețe, pe care, după cum ne spune Sfântul Siluan, în calitate de ucenici ai lui
Iisus Hristos, trebuie să le cucerim în bătălia noastră împotriva vrăjmașului. Pe de o parte,
trebuie să nu ne punem nădejdile în noi înșine și să renunțăm la propria voință, care este
„întocmai asemenea unui zid aerian între noi și Dumnezeu” (ava Pimen). Pe de altă parte, să
ne încredințăm în întregime lui Dumnezeu și sfintei Sale Providențe, asemenea unor copii,
convinși că Părintele cel Bun Se va îngriji de noi și ne va dărui tot ceea ce ne trebuie, chiar și
ceva mai mult, ce nu așteptăm. Pentru Sfântul Siluan, modelul prin excelență al ascultării este
Ferioara Maria: cea care a ascultat Vestea cea Bună, de neînchipuit, adusă de Arhanghel, și și-
a dat consimțământul, prin cuvintele: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1,
38) Ascultarea aceasta va fi, în chip paradoxal, calea și garantul libertății noastre. Nu este
vorba despre pseudolibertatea iluzorie și individualistă, înșelător luminoasă și lipsită de
obiect, în care se străduiește să ne facă să credem societatea de consum, ci de
adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 21). O libertate pe care Sfântul Siluan o

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune
12

Ortodoxă, București, 2010, p. 248.

10
definește astfel: „să exiști întru Dumnezeu”, să stărui liniștit și fericit în Lumina
Dumnezeului celui Viu, care a hotărât într-o bună zi să fie împreună cu noi. A ne încredința în
mâinile lui Dumnezeu nu înseamnă a renunța la libertatea noastră, ci a o deschide lucrării
Sfântului Duh, astfel încât El s-o dirijeze către ceea ce este bine, către depășirea condiției
noastre de ființă limitată, pentru a năzui la nesfârșirea lui Dumnezeu și a iubirii Sale. Dacă
libertatea este condiția adevăratei iubiri, iubirea este desăvârșirea, dincolo de care nu se poate
trece, a libertății.13

II. 3. Starea de sfinţenie

Dat fiind că în starea de nepăcătuire pe care o avea omul la început era implicată
comuniunea neîmpiedicată cu Dumnezeu, ceea ce constituie baza consistenţei naturii umane
şi a incoruptibilitaţii şi nemuririi ei dupa har, Sfinţii Părinţi au dreptate să atribuie omului
dinainte de cădere starea de incoruptibilitate (nestricăciune) şi de nemurire şi de strălucire a
lui, în lumina lui Dumnezeu. Căci nu se cerea omului altceva decât persistarea prin voinţă în
acea stare de sfinţenie ca, întarindu-se spiritual, incoruptibilitatea şi nemurirea neasimilate
inca deplin persoanei sale prin virtute să devină nişte însuşiri definitiv asimilate.

Aşa cum ieşise din mâinile Creatorului, cel dintâi om era perfect. Dar "Adam nu se
afla la capătul final al slavei, ci numai la mijlocul ei". El se afla într-o slavă şi cinste mijlocie,
era în desfătarea Raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, cu simţurile întregi,
nevătămate şi aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit. Omul a fost înzestrat de
Creator cu facultăţi care aveau menirea de a-l ajuta să ajungă la asemănarea cu Cel al cărui
chip era. El nu era desăvârşit, ci era chemat să ajungă el singur la desăvârşire prin propria sa
voinţă, a fost chemat să aleagă calea arătată de Dumnezeu, cea a împlinirii poruncii date de
El. Odată alegând calea binelui, omul avea să fie ajutat continuu de harul lui Dumnezeu,
pentru a putea ajunge la desăvârşirea deplină. În starea de origine, primordială, omul are o fire
îndumnezeită, peste care s-a revărsat mult har.

Perfecţiunea lui Adam nu trebuie luată în sens absolut, ci numai relativ, căci
trebuie a se înţelege că era capabil de o perfecţiune mai înaltă, sau de o perfecţiune
progresivă, căci absolut perfect, adică fără nici un fel de scădere, este singur Dumnezeu.
Referindu-se la aceasta, părintele Stăniloae spune: "Nu era păcătos (Adam), dar nici
împodobit cu virtuţi dobândite şi cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăţia celui ce
nu a gustat păcatul, dar nu cea câştigată prin respingerea ispitelor... Trupul lui nu era robit

13
Maxime Egger, ,,Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan’’ , Editura Sophia, Sibiu, 2010, p. 81.
11
 legii automate a păcatului, dar nu avea nici forţa întărită prin deprindere de a rămâne imun
faţă de o astfel de stare"14.

Această stare de perfecţiune relativă a primului om, ajutată de harul divin, se

referă atât la suflet, cât şi la corp. Perfect era primul om din punct de vedere intelectual,
pentru că mintea se afla într-o stare curată, luminată, dreaptă şi liberă de rătăcire,
cunoaştere dreaptă şi mai ales în cunoaşterea Adevărului suprem, care e Bunul Creator.
Aceasta reiese din faptul că a pus nume potrivite tuturor animalelor, a înţeles drept
poruncile lui Dumnezeu, cu care sta în cea mai strânsă legătură, şi a cunoscut atât pe
Dumnezeu, pe cât îi era de trebuinţă, cât şi lucrurile din natură. Voia lui era străină de
orice răutate, supunându-se voii lui Dumnezeu, căci nu exista luptă între senzualitate şi
spirit. Perfectivitatea relativă a primului om nu se mărginea numai la suflet, ci şi la corp,
căci corpul lui era sănătos, robust, plin de putere şi necuprins de dureri, suferinţe sau boli,
de unde rezultă că durerile, suferinţele şi bolile nu sunt decât consecinţe ale păcatului.
Nici o slăbiciune, nici o durere, nici o suferinţă nu-i atinsese şi n-avea să-l atingă niciodată
şi de aceea şi trupul era destinat pentru nemurire, ca şi sufletul. Unele din aceste
perfecţiuni, precum: mintea luminată, inima curată, voinţa ordonată şi trupul sănătos
ţineau de însăşi firea omului, adică erau însuşiri ale lui, fără de care nu ni l-am putea
închipui şi n-ar fi fost superior celorlalte vieţuitoare de pe pământ. Altele, precum:
nemurirea trupului şi desăvârşita armonie dintre trup şi suflet, erau perfecţiuni care nu
ţineau de firea omului, ci-i erau date în dar de Dumnezeu.15

Omul stăpânea deci natura în chip firesc, fiind părtaș cu ea al aceleiași ordini
dumnezeiești, iar nu în chip silnic, cum umblă să o stăpânească astăzi (desfigurîndu-și
nebunește propria lume, după ce s-a tot desfigurat pe sine însuși). Totuși, și după „cădere”,
omul, cîtă vreme s-a raportat religios la lume, a păstrat o legătură intimă cu natura, cum se
vede mai ales din monumentele literaturii primitive sau ale celei orale. Omul modern pricepe
însă din ce în ce mai puțin resorturile adânci ale acestei intimități arhaice, ce merge pînă la o
mărturisită „frățietate” ontologică și mistică. În fața acestei comuniuni complexe, omul
modern rămâne adesea fermecat, dar și nelămurit, nemaiputând-o experia ca atare și reducând
de obicei totul la biata lui perspectivă… estetică. „Înstrăinarea” omului modern este aproape
totală: și de Dumnezeu, și de propriul său spirit, și de adevăratul spirit comunitar, și de
„dimensiunea cosmică” a existenței.16

14
Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, EIBMBOR, București, 2010, p. 281.
15
Pr. Prof. Nicolae Chițescu, Starea paradisiaca a omului, în ,,Ziarul Lumina”, nr. 24, EIBMBOR, București,
2010, p.17.
16
Pr. Prof. Vasile Radu, Starea omului înainte de cădere, în ,,Lumea Credinţei”, nr. 5/1701, EIBMBOR,
București, 2017, p. 35.
12
 II. 4. Nemurirea omului

Şi trupul era nemuritor în înţelesul că omul avea putinţă, dacă asculta întru totul şi
întotdeauna de Dumnezeu, să fie nemuritor şi după trup, dar nu în înţelesul că nu putea să
moară. "Trupul omului până la căderea în păcat putea să se numească într-o privinţă
muritor şi într-alta nemuritor - zice Fericitul Augustin. Muritor, pentru că putea muri;
nemuritor, pentru că putea să nu moară. Căci una este a nu putea să mori, cum a făcut
Dumnezeu pe unele fiinţe nemuritoare (îngerii) şi alta a putea să nu mori, cum a făcut
Dumnezeu pe primul om". 17 Dacă de la început omul ar fi fost nemuritor, ar fi fost
Dumnezeu, iar dacă ar fi fost muritor, atunci Dumnezeu este principiul morţii. Măreţia sa
consta din voinţa liberă de a alege dintre cele două posibilităţi. În starea primordială,
Adam a avut nemurirea potenţială şi slava potenţială, dar s-a dezbrăcat de ele prin cădere,
împreună cu toţi urmaşii. Prin păcat, oamenii au fost readuşi la moartea care era şi nu era
proprie naturii lor. Omul nu a fost creat precis nici pentru nemurire, nici pentru moarte, iar
Dumnezeu, lăsându-l să aleagă singur calea pe care va merge, l-a înzestrat cu tot ce avea
nevoie ca să ajungă în final tot la El. Posibilităţile morţii existau; dar existau pentru a fi
făcute imposibile. De fapt aceasta era proba impusă libertăţii lui Adam.

Rezumând învăţătura patristică referitoare la starea primordială, Jean-Claude

Larchet conchide că "protopărintele Adam se ruga tot timpul la Dumnezeu, lăudându-L şi
slăvindu-L neîncetat pe Creatorul Său, potrivit voii Acestuia. Având sădite în suflet
cugetele cele dumnezeieşti şi hrănindu-se cu acestea, el petrecea pururi în contemplarea
lui Dumnezeu. Cunoscând prezenţa energiilor dumnezeieşti în cele create, el se ridica prin
făpturi la Creatorul lor şi le ridica şi pe ele la Dumnezeu prin el, care fusese făcut să le
stăpânească, făcându-se astfel mijlocitor între Dumnezeu şi materie şi împlinind slujirea
care-i fusese încredinţată de Dumnezeu, de a uni lumea sensibilă cu cea inteligibilă ...
Văzându-L pururea pe Dumnezeu în orice fiinţă, el Îl vedea, de asemenea, în sine însuşi,
căci curăţia inimii sale îi îngăduia să-L contemple în ea, ca într-o oglindă. El se putea
bucura chiar de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă... ducea o viaţă cu totul normală
pentru că se conforma adevăratei lui naturi şi adevăratei lui meniri"18.

Mulţi Părinţi spun că omul a fost creat nemuritor, considerând că moartea era deplin
străină de firea lui; alţii însă se feresc să facă această afirmaţie. Întemeindu-se pe cuvintele

17
Pr. Ioan Mihălcescu, Manual de Teologie Dogmatică, ediţia a III-a, Editura Ecclesiast, București, 2010, p. 69.
18
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Sibiu, 2001, p. 19-20.
13
 din Facere (2, 7), unde stă scris: „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din
pământ", şi dorind să facă distincţie între creat şi necreat, unii dintre Părinţi cred că la
origine trupul omului, potrivit naturii sale, era o frământătură supusă schimbării,
stricăcioasă şi muritoare. „Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce
nu sunt", spune Sfântul Atanasie cel Mare, adăugând că firea celor dintâi oameni era
„stricăcioasă". Aşadar, unii Părinţi preferă să spună, în chip mai nuanţat, că omul a fost
creat „spre nestricare" sau că „firea omenească fusese zidită ca să nu moară" sau că ţinea
de natura lui să aibă „dorul continuu după veşnicia divină; ei vorbesc şi de „făgăduinţa"
nestricăciunii şi a nemuririi, care n-au fost de la început un câştig sigur şi perpetuu al
omului, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însuşiri proprii naturii sale. Toţi Sfinţii
Părinţi sunt însă de acord că nestricăciunea şi nemurirea celui dintâi om se datorau numai
şi numai harului dumnezeiesc. Pentru că, după cum spune Cartea Facerii, îndată ce l-a
frământat din ţărână, Dumnezeu „a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru
suflet viu." (Fac. 2, 7). Iar Părinţii socotesc această suflare deopotrivă sufletul omului şi
Duhul dumnezeiesc. Pătrunse de energiile dumnezeieşti, trupul şi sufletul lui Adam au
căpătat însuşiri mai presus de fire. Sfântul Grigorie Palama spune că harul dumnezeiesc
„împlinea, cu bogăţia binefacerilor sale, neajunsurile firii noastre.". Harul făcea trupul
nestricăcios şi nemuritor. Sfântul Atanasie cel Mare zice şi el că omul trăia o „viaţă [...] cu
adevărat nemuritoare", având „harul Celui Ce i l-a dat şi puterea proprie a Cuvântului"; iar
în altă parte arată că: „fiind după fire stricăcioşi, (oamenii) ar fi scăpat de ceea ce sunt
după fire" „datorită Cuvântului care era cu ei", din pricina Căruia „stricăciunea cea după
fire nu s-ar fi apropiat de ei"

Dar pentru că omul a fost creat liber, ţinea de voia lui să păstreze harul primit şi
astfel să stăruie în starea de nestricăciune şi nemurire dăruită de el sau, dimpotrivă,
respingându-l, să cadă din această stare. Aşadar, atunci când Sfinţii Părinţi spun că omul a
fost creat nestricăcios şi nemuritor, aceasta nu înseamnă că era cu neputinţă ca el să
cunoască stricăciunea şi moartea, ci că ar fi putut, prin harul lui Dumnezeu şi prin libera
sa alegere, să n-aibă parte de ele. Pentru ca nestricăciunea şi nemurirea să-i devină pururea
proprii, trebuia ca omul să păzească harul dumnezeiesc, stăruind în unirea cu Dumnezeu şi
ascultând de porunca ce-i fusese dată tocmai în acest scop (cf. Fac. 2, 16-17)19. Astfel,
Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dacă omul ar fi ascultat de porunca dată lui la început,
stăruind în harul ce-i fusese dat, ar fi avut parte astfel de desăvârşita unire cu Dumnezeu şi
ar fi devenit veşnic ca Dumnezeu, îmbrăcându-se cu nemurirea."

19
Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I., EIBMBOR, București, 2010, p. 282
14
 În felul acesta înţelegem de ce Părinţii spun adeseori că, la început, mai înainte de a
păcătui, omul nu era nici muritor, nici nemuritor. Sfântul Teofil al Antiohiei scrie în acest
sens: „Dar îmi vei spune: A fost făcut omul, prin fire, muritor? Nu! Atunci, nemuritor?
Nici asta n-o spun! Dar poate mă vei întreba: Nu era nimic din acestea? Nici asta n-o
spun. Prin fire, omul n-a fost făcut nici muritor, nici nemuritor. Dacă l-ar fi făcut dintru
început nemuritor, l-ar fi făcut Dumnezeu; şi iarăşi, dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut
că Dumnezeu este pricina morţii lui. Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci,
după cum am spus mai înainte, capabil şi de una, şi de alta. Dacă omul înclina spre
nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată
nemurirea şi avea să ajungă dumnezeu; şi iarăşi, dacă se îndrepta spre faptele morţii,
neascultând de Dumnezeu, el însuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut
pe om liber, cu voinţă liberă." La rândul său, Sfântul Atanasie cel Mare spune şi el:
„Ştiind că libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amândouă părţile,
(Dumnezeu) a voit să le asigure de mai înainte harul dat lor prin lege. Căci, aşezându-i în
raiul Său, le-a dat lor lege. Aceasta pentru ca, dacă vor păstra (ce au primit) şi vor rămâne
buni, să aibă [...] făgăduinţa nestricăciunii [...]. Iar dacă vor călca porunca şi, întorcându-
se, se vor face răi, să ştie că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire şi nu
vor mai vieţui în rai, ci, murind, vor rămâne în afara lui, în moarte şi stricăciune." Sfântul
Grigorie Palama socoteşte chiar că porunca i-a fost dată omului tocmai ca să se poată feri
de stricăciune şi moarte, păstrându-şi totodată libertatea de a alege; el subliniază faptul că
a fi muritor ori nemuritor, stricăcios ori nestricăcios, ţinea în fapt de alegerea omului,
pentru ca Dumnezeu l-a creat liber să-şi hotărască destinul20.

Aşadar, prin fire omul nu era nici muritor, nici nemuritor. Dacă ar fi fost făcut
nemuritor dintru început, ar fi fost făcut dumnezeu. Pe de altă parte, dacă ar fi fost făcut
muritor s-ar fi putut crede că Dumnezeu este pricina morţii lui. Prin urmare, n-a fost făcut
nici muritor, nici nemuritor, ci capabil şi de una, şi de alta. Dacă înclina spre nemurire
păzind porunca lui Dumnezeu, ar fi primit drept răsplată nemurirea şi ar fi ajuns
dumnezeu. Dacă se îndrepta spre faptele morţii neascultand de Dumnezeu, avea să se facă
el însuşi pricina morţii lui. Într-adevăr, Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi stăpân prin
voinţa pe sine însuşi.21

20
Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sophia, Sibiu, 2006, p. 129.
21
Sfântul Teofil al Antiohiei, Ad Autolycum II, în colecția PSB, vol. XIII, EIBMBOR, București, 1997, p. 356.
15
 III. Deosebiri interconfesionale

III. 1. Învățătura romano-catolică referitoare la starea primordială a omului

Primul om era alcătuit, dupa Biserica apuseană, din două părti: din elementele
constitutive naturale şi din darurile supranaturale ale graţiei. Elementele naturale sunt
trupul, care în sine nu era nici nemuritor, nici nepătimitor, şi sufletul raţional şi liber, care
reprezintă chipul lui Dumnezeu în om. Darurile supranaturale sunt aşa numita justiţia
originalis, sau totalitatea avantajelor care împodobeau fiinţa umană, ca nemurirea trupului
şi libertatea lui de patimi şi boli, armonia impulsurilor şi poftelor sufletului, care se
supuneau raţiunii, stăpanirea omului peste natură, dar mai ales şi prin excelenţă un grad cu
totul superior de desăvarşire intelectuală şi morală.

Foarte clar expune ideia aceasta Bellarmin. Omul fiind compus, zice el, din spirit și
materie, spiritul e purtat spre binele spiritual și inteligibil, iar materia spre cel trupesc și
sensibil; dar această opoziție între cele două porniri ale omului întreţin în el o luptă ce-l
împiedică de la înfaptuirea cea dreaptă şi ridică nenumarate greutaţi în calea săvarşirii
binelui. Dar providenţa divină i-a dat omului darul supranatural sau justiţia originară ca
pe un leac împotriva acestei boli şi ca pe un frâu, prin care nu numai
partea inferioară a omului e ţinută în ascultare de cea superioară, ci şi cea
superioară şi mai dumnezeiască e ţinută cu uşurinţă în legatură cu Făcătorul ei,
Dumnezeu. Deci corectitudinea parţii inferioare a omului e un dar supranatural,
neprovenind şi neputând proveni din puterile firii. Unde acest dar supranatural se retrage
şi omul e lăsat cu fiinţa lui naturală, încetează şi armonia părţii spirituale şi materiale a
omului şi se stârneste lupta celor doua elemente ale lui.

S-a reprosat catolicismului că, consideră legatura intre dreptatea originară şi fiinţa
omenească aşa de exterioară şi de mecanică, încat omul natural înainte de cadere nu e
nimic altceva decât purtătorul pasiv al darurilor supranaturale ale dreptații. Misiunea
dreptații originare nu consta in altceva, cum am văzut, decât să țină în frâu pornirile
psihice prin rațiune, înfaptuind "corectitudinea părții inferioare" și ținând pe cea
superioară în ascultare de Dumnezeu. Dar în felul acesta firea omenească nou zidită, apare
în sine goală de orice demnitate și noblete, ca una ce constă din elemente prin fire
contradictorii și e expusă unei perpetue ciocniri între ele.

16
 Pe de altă parte, concepția aceasta face cu totul neînțeleasă căderea lui Adam. Dacă
ceea ce îl ținea pe Adam într-o stare superioară celei a omului căzut, era exclusiv frâul
darului supra adus, natura în sine fiind și înainte de cădere la fel cu cea de după aceea,
cum se face ca la un moment dat acest frâu n-a mai reușit să-și împlinească rostul lui?

Natura lui Adam nici in momentul caderii n-a fost altfel decat inainte. Ea mereu
trebuia sa se miste impotriva fraului. Daca in momentul caderii fraul a cedat, inseamna ca
a vrut sa cedeze, sau a fost prea slab ca sa reziste in mod statornic. Vina caderii e aruncata
asupra lui Dumnezeu, in doua sensuri: ca n-a putut face decat o natura sfasiata de tendinte
contradictorii, deci pornita spre pacat, si ca fraul dat ca remediu l-a retras de buna voie,
sau s-a dovedit prea slab. Pentru catolici, caderea lui Adam ramane un mare mister.
Iar pacatul stramosesc devine o simpla lipsire de darurile supradause, precum dreptatea în
Hristos, un element cu totul exterior, legat mecanic cu firea omenească.

III. 2. Învăţătura protestantă referitoare la starea primordială a omului

Cu totul opusa doctrinei catolice este doctrina protestanta despre starea primordiala a
omului. Pe cat de mult separa catolicismul chipul dumnezeiesc in om de dreptatea
originara, pe atat de mult le identifica protestantismul. Dreptatea originara e tot una
cu chipul dumnezeiesc, sau constituie partea cea mai esentiala a lui si consta pe deoparte
in starea excelenta a trupului care e liber de boli si de pasiuni, pe de alta si in mod
principal intr-o suma de insusiri alese de ordin intelectual si moral, ca de pilda in
cunostinta de Dumnezeu, in temerea de El, in increderea in El, si in puterea de a implini
poruncile Lui, desi voia libera a omului putea sa se abata de la aceasta pornire naturala
spre Dumnezeu.22

Identificand dreptatea originara cu chipul dumnezeiesc, protestantii resping

caracterul supranatural al dreptatii originare. Aceasta ii situeaza la extremitatea opusa a
catolicismului si uneste intre ele toate ramurile protestante. In general Luther a respins
deosebirea intre chip si asemanare, afirmand ca acestea exprima acelasi lucru, conform
paralelismului evreiesc. Prin aceasta a negat deosebirea catolica dintre naura si harul
supranatural si cea ortodoxa intre starea potentiala primordiala si desfasurarea ei viitoare
cu ajutorul harului. El a procedat just cand a inlaturat teoria catolica a celor doua etaje

22
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Sibiu, 2001, p. 26.
17
 in starea primordiala a omului, cand a unit strans dreptatea originara cu chipul sau cu
natura omului, evitand impartirea artificiala a starii primordiale in status naturae purae si
status naturae integrae si socotind ca puterile morale si spirituale ale omului prim tindeau
cu tarie spre Dumnezeu si omul iubea de la sine pe Dumnezeu si se temea de El. Luther a
voit sa restabileasca pe om ca un intreg. Dar a mers prea departe cand a considerat
dreptatea originara parte esentiala a naturii, sau a identificat-o cu chipul dumnezeiesc. Pe
drept cuvant intreaba catolicii cum e posibil sa fie parte esentiala a omului un lucru care se
pierde prin cadere si cum daca se pierde o parte esentiala a firii nu inceteaza lucrarea
naturala a acesteia? Unii teologi protestanti incearca sa raspunda la intrebare, spunand ca
dreptatea originara este parte naturala a omului, dar nu esentiala, ci accidentala, fara ca sa
vina totusi din extern. Dar distinctiile acestea incurca si mai mult chestiunea. Apoi
nedeosebirea intre chip si dreptate originara duce pe protestanti la afirmarea
contrara Scripturii si Traditiei, ca prin pierderea dreptatii originare s-a pierdut de tot si
chipul dumnezeiesc si nu mai ramane nici o raza de lumina si nici o inclinatie spre cele
duhovnicesti in omul cazut.
Din punct de vedere ortodox, nu se poate accepta aceasta conceptie naturalista care
nu mai vede nimic supranatural in omul primordial, care neaga legatura omului primordial
cu Dumnezeu prin har. Adam a iesit, desigur, din mana lui Dumnezeu inzestrat cu toate
insusirile spirituale si morale necesare atingerii scopului sau. Dar desfasurarea acestor
insusiri inascute se putea face numai prin ajutorul lui Dumnezeu. Protestantii gresesc
spunand ca omul primordial fiind bun, drept si inzestrat de Dumnezeu in mod deplin, nu
mai avea lipsa de ajutorul dumneiezesc care sa ocroteasca si sa calauzeasca viata morala
si spirituala a lui, deci harul dumnezeiesc nu exista in paradis. O analogie ne ofera
organismul omenesc, care oricat de perfect ar fi construit, are lipsa de aer ca sa poata
vietui si ca sa se poata dezvolta. Harul dumnezeiesc e necesar nu numai pentru a ridica pe
omul cazut la viata in Hristos, ci si pentru a se mentine omul intr-o stare moral buna si
pentru a atinge scopul fixat lui de Dumnezeu.

Invatatura ortodoxa evita atat impartirea omului primordial in cele doua etaje al
naturii si al supranaturii, cat si inchiderea lui in planul pur natural. Omul prin natura avea
o armonie interioara a pornirilor sufletesti si trupesti si tindea spre cele dumnezeiesti, dar
spre aceasta era necesara in acelasi timp legatura cu Dumnezeu prin har.23
Doctrina ortodoxă e cea mai echilibrată, întrucât scoate în evidenţă atat perfecţiunea
în care a fost creată firea umană, dar şi existenţa harului divin care este potrivit omului,

23
Matsoukas, Nikos A., Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 54.
18
,,Cum este ochiul potrivit pentru lumină, aşa şi lumina pentru ochi.’’(Sfântul Maxim
Mărturisitorul).

IV. Concluzie

In concluzie, „starea primordială se caracteriza printr-o desăvîrşită armonie a omului

cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, dar şi cu natura externă. Cu sine pentru că trupul,
netulburat de patimi şi nestricăcios, era organul de manifestare al sufletului curat; cu
natura pentru că în aceasta nu întîlnea nici o piedică activităţii sale; cu Dumnezeu pentru
că era în comuniune cu El „Fără de ajutorul lui Dumnezeu, omul n-ar fi putut vieţui în
pietate nici măcar în rai", observa Fericitul Augustin - şi spre El erau îndreptate cugetarea,
dorinţa şi iubirea lui".
Trebuie făcută însă precizarea, foarte importantă din punct de vedere dogmatic, că
această desăvîrșire a omului primordial nu era totuna cu desăvîrșirea dumnezeiască. Căci
nimic din afara lui Dumnezeu nu poate fi perfect în felul în care este Dumnezeu Însuși. S-
ar șterge atunci hotarul dintre Dumnezeu (Creator) și om (creatură), ceea ce creștinismul
(dar și simpla minte sănătoasă) nu poate admite. S-ar întuneca astfel și rostul omului în
lume, care este tocmai acela de a atinge, prin propria-i lucrare, alte și alte trepte de
desăvîrșire, în perspectiva „asemănării” cu Dumnezeu (care însă nu va ajunge niciodată
identitate). În fine, „căderea” însăși ar deveni astfel inexplicabilă, căci dacă omul ar fi fost
perfect în felul lui Dumnezeu, atunci n-ar fi putut să cadă, iar dacă a căzut, rezultă una din
două: sau că omul n-a fost și nu poate fi perfect în felul lui Dumnezeu (ceea ce dogma ne
și învață), sau că nici perfecțiunea lui Dumnezeu (dacă e una cu a omului) n-ar fi lipsită de
primejdia „căderii” (ceea ce reprezintă o pură blasfemie). Desăvîrșirea originară a omului
nu era, așadar, absolută, ci numai relativă în raport cu Dumnezeu (căci nu se pot măsura
cu o măsură ființa creată și Ființa necreată). Sau, mai bine zis, ea era o desăvîrșire relativă
tinzînd spre absolut. Din această perspectivă trebuie interpretate și cuvintele Domnului:
„Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrșit este!” (Matei 5, 48).

19
 V. Bibliografie

I. Izvoare:
1. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,
Bucureşti,1991.

2. Noul Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București, 2002.
3. Concordanță Biblică, Editura Mitropoliei Molodovei și Bucovinei, Iași, 2000.
4. Credința Ortodoxă, Editura Mitropoliei Molodovei și Bucovinei, Iași, 2005.
5. Molitfelnic, EIBMBOR, București, 2010.

II. Autori patristici:

6. Sf. Ioan Damaschin, Despre virtuţi şi păcate, în Filocalia 4, Humanitas, Bucuresti, 2006
7. Sfântul Teofil al Antiohiei, Către Autolic II, PSB 2, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii, București, 1980.

III. Lucrări, studii, articole:

8. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
9. Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2006.
10. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Editura Sophia, Sibiu, 2006.

11. Egger, Maxime, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan , editura Sophia, București, 2010.

12.Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă,
Editura Bonifaciu-1998.

13. Chițescu, Pr. Prof. Nicolae, Starea paradisiaca a omului, în ,,Ziarul Lumina”, nr. 24, EIBMBOR,
București, 2010, p.17

14. Radu Pr. Prof. Vasile, Starea omului înainte de cădere, în ,,Lumea Credinţei”, nr. 5/1701,
EIBMBOR, București, 2017, p. 35.

15. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale,Editura Sophia, Sibiu, 2001.

20
16. Idem, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sophia, Bucureşti, 2006.

21