Sunteți pe pagina 1din 106

CUM ITI POATE SCHIMBA PROUST VIATA

Alain de Botton

I.Cum sa iubesti viata azi

Puţine sunt lucrurile cărora oamenii să le fie mai devotaţi decât nefericirea. Să fi fost puşi pe
pământ de un creator malefic cu unicul scop de a suferi, am avea motive serioase să ne felicităm
pentru entuziasmul cu care ne achităm de îndatorire. Motivele să ne simţim inconsolabili abundă:
fragilitatea trupului omenesc, nestatornicia dragostei, ipocriziile vieţii sociale, compromisurile
prieteniei, efectele paralizante ale obişnuinţei. In faţa unor nenorociri atât de stăruitoare ar fi de
înţeles ca niciun alt eveniment să nu fie aşteptat cu mai multă nerăbdare decât momentul propriei
dispariţii.

Cineva aflat în căutarea unui ziar de citit în Parisul anilor ’20 s-ar fi putut opri asupra unei
publicaţii intitulate L’Intransigeant. îşi datora reputaţia reportajelor de investigaţie, bârfelor
metropolitane, rubricii consistente de mică publicitate şi editorialelor incisive. Mai avea şi
obiceiul de a lansa întrebări grele şi de a le pune pe celebrităţile franceze să le trimită
răspunsurile. „Care credeţi că ar fi educaţia ideală pe care aţi vrea să i-o oferiţi fiicei
dumneavoastră?11 era una dintre acestea. „Aveţi vreo sugestie pentru ameliorarea blocajelor
de trafic din Paris?11 era alta. în vara lui 1922 ziarul a formulat o întrebare deosebit de complexă
pentru respondenţii săi.

Un om de ştiinţă american anunţă că lumea se va sfârşi, sau cel puţin că o parte atât de mare a
continentului va fi distrusă şi într-un mod atât de subit, încât moartea va fi soarta sigură a sute de
milioane de oameni. Dacă această predicţie s-ar confirma, cum credeţi că i-ar afecta pe oameni
între momentul în care ar căpăta certitudinea respectivă şi cel al cataclismului? în fine, în ceea ce
vă priveşte, ce aţi face în acest din urmă ceas?

Prima celebritate care a răspuns la acest scenariu sumbru al anihilării personale şi globale a fost
Henri Bordeaux, la vremea aceea un om de litere distins, uitat între timp, care a sugerat că vestea
i-ar trimite pe majoritatea direct fie în prima biserică, fie în cel mai apropiat dormitor, deşi el
unul a evitat ciudata alegere, explicând că ar profita de această ultimă ocazie ca să escaladeze un
munte pentru a admira frumuseţea peisajului şi florei alpine. O altă celebritate pariziană, o actriţă
de succes pe nume Berthe Bovy, nu propunea vreun amuzament, împărtăşindu-le, în schimb,
cititorilor săi teama că oamenii şi-ar abandona toate reţinerile în momentul în care faptele lor ar
înceta să aibă consecinţe pe termen lung. Această predicţie sumbră coincidea cu cea a unei
chiromante pariziene celebre, Madame Fraya, care era de părere că oamenii ar fi neglijat să-şi
petreacă ultimele ceasuri meditând la viitorul extraterestru, fiind prea preocupaţi de plăcerile
lumeşti pentru a se gândi la pregătirea sufletului pentru viaţa de apoi — o teamă confirmată
atunci când un alt scriitor, Henri Robert, şi-a declarat vesel intenţia de a se lansa într-o ultimă
partidă de bridge, tenis şi golf.

Ultima celebritate consultată pe tema planurilor sale pre-apoca-liptice era un romancier


singuratic, mustăcios, care nu era cunoscut pentru pasiunea pentru golf, tenis sau bridge (cu toate
că o dată încercase să joace dame şi participase de două ori la lansarea unui zmeu), un bărbat
care îşi petrecuse ultimii paisprezece ani întins într-un pat îngust sub un maldăr de pături din lână
subţiri, scriind un roman neobişnuit de lung fără să aibă o lampă funcţională la căpătâiul patului.
De la publicarea primului volum în 1913, în căutarea timpului pierdut fusese aclamat ca o
capodoperă, un recenzor francez îl comparase pe autorul ei cu Shakespeare, un critic italian îl
asemuise lui Stendhal şi o prinţesă austriacă îl ceruse de bărbat. Deşi nu se apreciase niciodată pe
sine foarte mult [„De m-aş putea preţui mai mult! Vai! E imposibil"] şi o dată se referise la sine
ca la un purice, iar la scrisul lui ca la o bucată de nuga indigestă, Marcel

Proust avea motive de mulţumire. Chiar şi ambasadorul britanic în Franţa, un tip bine informat şi
rezervat în aprecieri, găsise de cuviinţă să-i confere o mare onoare, fie ea şi indirectă, descriindu-
1 ca „persoana cea mai remarcabilă pe care am cunoscut-o vreodată -pentru că nu-şi dă jos
paltonul la masă".

Entuziast când venea vorba să colaboreze la ziare şi fiind, în orice caz, un băiat de comitet,
Proust le-a trimis celor de la L’Intransigeant şi prăpăstiosului om de ştiinţă american următorul
răspuns:

Găsesc că viaţa ni s-ar părea dintr-o dată minunată dacă ne-ar pândi ameninţarea morţii după
cum susţineţi dumneavoastră. Gândiţi-vă doar câte proiecte, câte călătorii, câte poveşti de
dragoste ne ascunde ea - viaţa noastră - de noi, lucruri pe care lenea noastră, mizând pe un viitor
sigur, le amână fără încetare.

Dar, dacă toate acestea ar ameninţa să devină pe veci imposibile, cât de frumos ar redeveni totul!
Ah! Numai de nu s-ar abate cataclismul de data asta, n-o să mai pregetăm să vizităm noile galerii
de la Luvru, să ne azvârlim la picioarele domnişoarei X, să facem călătoria aceea în India.

Cataclismul nu are loc iar noi nu facem nimic din cele propuse, pentru că ne trezim prinşi iarăşi
în vâltoarea vieţii de zi cu zi, unde neglijenţa paralizează dorinţa. Şi cu toate astea n-ar fi trebuit
să avem nevoie de cataclism pentru a iubi viaţa azi. Ar fi fost de ajuns să ne gândim că suntem
oameni şi că moartea poate veni diseară.

Faptul că ne simţim brusc ataşaţi de viaţă atunci când ne dăm seama de iminenţa morţii
sugerează că poate nu pentru viaţă ne-am pierdut de mult apetenţa atunci când nu se întrezărea
niciun sfârşit, ci pentru versiunea noastră cotidiană a ei, că nemulţumirile noastre erau mai
degrabă rezultatul unui anume mod de viaţă decât a ceva irevocabil de sumbru din experienţa
omenească. Odată abandonată credinţa obişnuită în propria nemurire, ni s-ar reaminti
mulţimea de posibilităţi netestate care pândesc imediat dincolo de suprafaţa unei existenţe
aparent indezirabile, aparent eterne.
Chiar şi aşa, dacă înţelegerea obligatorie a propriei mortalităţi ne încurajează să ne reevaluăm
priorităţile, ne-am putea întreba care anume ar trebui să fie aceste priorităţi. Se poate să nu fi
apucat să trăim decât jumătate de viaţă în momentul în care ne-am confrunta cu implicaţiile
morţii, dar ce anume reprezintă o viaţă plină? Simpla acceptare a extincţiei noastre iminente nu
ne garantează că vom găsi vreun răspuns practic când vine vorba să umplem locul rămas liber în
agendă. Sugestiile trimise de celebrităţile pariziene către L'Intransigeant enn îndeajuns de
contradictorii: admirarea peisajului alpin, meditaţia la viitorul extraterestru, tenis, golf. Dar oare
erau acestea modalităţi profitabile de a-ţi petrece timpul rămas până la dezintegrarea
continentului?

Nici sugestiile lui Proust (Luvru, iubire, India) nu erau mai utile. Pentru început, ele veneau în
contradicţie cu ceea ce se cunoaşte despre personalitatea lui. Nu fusese niciodată un amator de
muzee, nu mai fusese la Luvru de mai bine de zece ani şi prefera să se uite la reproduceri mai
degrabă decât să înfunte larma unei mulţimi de vizitatori [„Oamenii îşi închipuie că iubirea
pentru literatură, pictură şi muzică a devenit extrem de răspândită, dar nu găseşti nici măcar o
persoană care să ştie ceva despre ele“]. Nu era cunoscut nici pentru vreun interes deosebit faţă de
subcontinentul indian, unde era o provocare să ajungi, fiind nevoie de un tren până la Marsilia,
de un pachebot până la Port Said şi de zece zile ca să traversezi Marea

Arabiei pe un vas de croazieră P&O1, nici pe departe itinerariul ideal pentru un bărbat căruia îi
venea greu să se dea jos din pat. Cât despre domnişoara X, spre disperarea maică-sii, Marcel nu
se arătase niciodată receptiv la farmecele ei şi de altfel nici la cele ale domnişoarelor A - Z; şi
trecuse mult timp de când se mai obosise să întrebe dacă nu cumva aveau vreun frate mai tânăr,
conchizând că un pahar de bere bine răcită reprezenta o sursă de plăcere mai sigură decât amorul.

Dar chiar dacă şi-ar fi dorit să dea curs propriilor sugestii, Proust n-a prea avut ocazia. La numai
patru luni după ce şi-a trimis răspunsul la L'Intransigeant, după ce prezisese ani de-a lungul
acest lucru, a răcit şi a murit. Avea cincizeci şi unu de ani. Fusese invitat la o petrecere şi, în
ciuda simptomelor unei răceli uşoare, s-a înfofolit cu trei paltoane şi două pături şi a ieşit oricum.
Pe drumul către casă, a trebuit să aştepte un taxi într-o curte îngheţată şi acolo a răcit. A făcut
febră mare care ar fi putut fi scăzută, dacă Proust n-ar fi refuzat să urmeze sfatul doctorilor
chemaţi la căpătâiul lui. De teamă să nu-i perturbe munca, le-a respins oferta de injecţii cu ulei
de camfor şi a continuat să scrie, fără să mănânce sau să bea altceva în afară de lapte cald, cafea
şi compot de fructe. Răceala s-a transformat în bronşită, care a evoluat rapid în pneumonie.
Speranţele că se va reface au crescut pentru scurtă vreme atunci când s-a ridicat în capul oaselor
şi a cerut un calcan la grătar, însă când peştele a fost cumpărat şi preparat, i s-a făcut greaţă şi nu
s-a putut atinge de el. A murit câteva ceasuri mai târziu din pricina unui abces pulmonar.

Din fericire, reflecţiile lui Proust despre cum să trăim nu s-au limitat la un răspuns scurt şi
întrucâtva derutant la o întrebare fantezistă dintr-un ziar - pentru că, până cu foarte puţin înainte
de a muri, lucrase la o carte care îşi propunea să ofere, fie şi într-o manieră narativă extinsă şi
complexă, răspunsul la o întrebare care nu diferea cu mult de cea provocată de previziunile
omului de ştiinţă american fictiv.

însuşi titlul cărţii acesteia lungi o sugerează. Cu toate că lui Proust nu i-a plăcut niciodată,
referindu-se la el cu termeni variind de la „nefericit11 (1914), „fals" (1915) la „urât“ (1917), în
căutarea timpului pierdut avea avantajul de a trimite îndeajuns de direct la una dintre temele
centrale ale romanului: o căutare a cauzelor aflate la originea risipei şi pierderii timpului. Departe
de a fi un volum de memorii care reconstituia trecerea unei vârste mai lirice, era o poveste
practică, universal valabilă, despre cum să încetăm să ne mai irosim viaţa şi să începem să ne
bucurăm de ea.

Deşi vestea unei apocalipse iminente ar putea, fără îndoială, face din aceasta o preocupare
predominantă în minţile tuturor, îndreptarul proustian lansa speranţa că subiectul ne-ar putea
reţine atenţia puţin înainte să se pună problema distrugerii personale sau globale; şi că am putea
învăţa ca atare să ne adaptăm priorităţile înainte să vină vremea să jucăm o ultimă partidă de golf
şi să dăm colţul.

II. Cum să citeşti de plăcere

Proust s-a născut într-o familie în care arta de a-i face pe oameni să se simtă mai bine era luată
foarte în serios. Tatăl lui era medic, un tip imens, bărbos, cu o fizionomie tipică de secol XIX, ale
cărui aer autoritar şi privire hotărâtă te-ar fi putut face instantaneu să te simţi ultimul pămpălău.
Exuda superioritatea morală caracteristică profesiei medicale, o tagmă a cărei valoare pentru
societate este indubitabilă pentru oricine a suferit din pricina unei tuse nesuferite sau a unui
apendice perforat şi care le poate provoca un sentiment stânjenitor de inutilitate celor cu vocaţii
mai puţin meritorii în accepţiunea generală.

Dr. Adrien Proust avusese o tinereţe modestă ca fiu al unui băcan de provincie specializat în
manufacturarea de lumânări din ceară pentru locuinţă şi pentru biserică. După studii medicale
strălucite care au culminat cu o teză despre Diferitele tipuri de înmuiere a creierului, Dr. Proust
s-a dedicat îmbunătăţirii standardelor de igienă publică. Era cu precădere preocupat de
împiedicarea răspândirii holerei şi a ciumei bubonice şi călătorise mult în afara
Franţei, consiliind guverne străine pe tema bolilor infecţioase. A fost răsplătit cum se cuvine
pentru eforturile sale, devenind Chevalier de la Légion d’Honneur şi profesor de igienă la
Facultatea de Medicină din Paris. Primarul oraşului Toulon, cândva expus la epidemii de holeră,
i-a oferit cheile localităţii şi un spital pentru bolnavii aflaţi în carantină din Marsilia a primit
numele lui. In momentul morţii sale în 1903, Adrien Proust era un medic de talie internaţională
care aproape că putea fi crezut atunci când îşi rezuma existenţa cu panseul „Am fost fericit toată
viaţa mea“.

Nu e de mirare că Marcel trebuie să se fi simţit cumva nedemn prin comparaţie cu tatăl său şi că
se temea că el reprezentase blestemul acestei vieţi fericite. Nu nutrise niciodată nicio aspiraţie
profesională dintre cele care constituiau un standard de normalitate intr-un cămin burghez de la
sfârşitul secolului al XlX-lea. Nu-1 interesa decât literatura, cu toate că cea mai mare parte a
tinereţii nu a părut nici prea dornic, nici capabil să scrie. Pentru că era un fiu cuviincios, la
început a încercat să facă ceva pe placul părinţilor lui. S-a gândit să se angajeze la Ministerul
Afacerilor Externe, să se facă avocat, agent de bursă sau asistent la Luvru. Insă căutarea
unei profesii s-a dovedit anevoioasă. Cele două săptămâni de experienţă de lucru pe lângă un
avocat l-au îngrozit [„In momentele mele cele mai disperate nu mi-am închipuit vreodată ceva
mai îngrozitor decât un cabinet de avocatură"] iar ideea de a deveni diplomat a fost exclusă în
momentul în care şi-a dat seama că implica strămutarea din Paris şi de lângă iubia lui mamă. „Ce
a mai rămas, dat fiind că m-am hotărât să nu mă fac nici avocat, nici doctor, nici preot...?" se
întreba un Proust tot mai disperat la douăzeci şi doi de ani.

Poate că se putea face bibliotecar. Şi-a depus candidatura şi a fost selectat pentru un post neplătit
la Biblioteca Mazarine. Ar fi putut fi acesta răspunsul, însă Proust a găsit că locul era prea
plin de praf pentru plămânii lui şi a cerut un şir nesfârşit de concedii medicale dintre care pe
unele şi le-a petrecut în pat, pe altele în vacanţă, dar puţine scriind la un birou. Ducea o viaţă
aparent minunată, organizând petreceri, ieşind la ceai şi cheltuind în neştire. Ne putem închipui
supărarea tatălui său, un tip pragmatic care nu acordase cine ştie ce interes artelor (deşi o dată
fusese înrolat în corpul medical de la Opéra Comique şi vrăjise o soprană americană care i-a
trimis o fotografie cu ea deghizată în bărbat cu pantaloni cu volane până la genunchi). După ce a
lipsit în mod repetat de la muncă, facându-şi apariţia cel mult o zi pe an sau chiar mai rar, până şi
angajatorii neobişnuit de indulgenţi de la bibliotecă şi-au pierdut în cele din urmă răbdarea şi l-au
concediat după cinci ani de la angajare. Intre timp devenise evident pentru toată lumea,
inclusiv pentru tatăl decepţionat, că Marcel nu avea să aibă niciodată o slujbă adevărată -
depinzând pentru tot restul vieţii de averea familiei pentru a-şi urma vocaţia nerentabilă şi
amatoricească pentru literatură.

Ceea ce ar putea face dificil de înţeles o ambiţie pe care Proust şi-a mărturisit-o faţă de slujnica
lui după ce ambii părinţi muriseră, iar el începuse în sfârşit lucrul la roman. „Ah, Celeste -
spunea el, -măcar de aş putea fi sigur că voi face cu cărţile mele câte a făcut tata pentru
bolnavi1*.

Să facă cu cărţile câte făcuse Adrien pentru cei nenorociţi de holeră şi ciumă bubonică? Nu
trebuia să fii primarul Toulonului ca să-ţi dai seama că Dr. Proust avea puterea de a genera o
îmbunătăţire a stării de sănătate a oamenilor, dar ce fel de vindecare avea Marcel în vedere cu
cele şapte volume din în căutarea timpului pierdut? Lucrarea respectivă ar putea constitui un mod
de a-ţi petrece o călătorie cu un tren lent de-a lungul stepelor siberiene, dar şi-ar dori cineva să
pretindă că beneficiile sale echivalau cu cele ale unui sistem de salubritate funcţional?

Dacă desconsiderăm ambiţiile lui Marcel, s-ar putea datora mai degrabă unui anume scepticism
vizavi de calităţile terapeutice ale romanului decât îndoielilor generale legate de valoarea
cuvântului tipărit. Nici chiar Dr. Proust, în multe privinţe indiferent faţă de vocaţia fiului său, nu
denunţa toate genurile literare. Ba mai mult, se dovedeşte că a fost el însuşi un autor prolific,
vreme îndelungată mult mai cunoscut în librării decât odrasla sa.

In orice caz, spre deosebire de cele ale fiului său, utilitatea scrierilor Doctorului Proust nu a fost
pusă niciodată la îndoială. Pe parcursul a treizeci şi patru de cărţi, acesta s-a dedicat analizării
unei sumedenii de moduri prin care s-ar fi putut spori bunăstarea populaţiei, titlurile sale variind
de la Apărarea Europei împotriva ciumei la un volum subţire care trata tema specializată şi, la
vremea aceea, nouă, a Saturnismului aşa cum a fost observat la lucrătorii implicaţi în fabricarea
bateriilor electrice. Insă Dr. Proust era, probabil, cel mai cunoscut în rândul cititorilor pentru o
serie de cărţi care prezentau, intr-un limbaj concis, viu şi accesibil tot ce şi-ar fi putut dori
cineva să ştie despre o condiţie fizică bună. N-ar fi contravenit în niciun fel direcţiei ambiţiilor
sale să-l fi descris ca pe un pionier şi un maestru al manualelor de dezvoltare personală. Cea mai
de succes carte de self-help a lui se intitula Elemente de igienă; a fost publicată în 1888, era
complet ilustrată şi li se adresa adolescentelor despre care se considera că au nevoie de sfaturi
pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate în vederea aducerii pe lume a unei noi generaţii de
cetăţeni francezi viguroşi, de care ţara ducea lipsă după un secol de aventuri militare sângeroase.

Cum interesul pentru un stil de viaţă sănătos nu a făcut decât să crească de pe vremea Doctorului
Proust încoace, s-ar putea dovedi util să includem aici cel puţin câteva dintre recomandările
foarte perspicace ale doctorului.

Cum îţi poate îmbunătăţi Dr. Proust sănătatea

(i) Durerea de spate

Aproape întotdeauna cauza o reprezintă postura incorectă a corpului. Atunci când coase,
adolescenta trebuie să aibă grijă să nu se aplece, să stea cu picioarele încrucişate sau să
folosească o masă joasă, lucru care va duce la strivirea organelor digestive vitale, îi va
întrerupe circulaţia sanguină şi îi va solicita coloana vertebrală, problemă ilustrată într-un desen
elocvent.

Ea ar trebui să urmeze, în schimb, exemplul acestei domniţe:


(ii) Corsete

Dr. Proust nu-şi ascundea aversiunea faţă de aceste articole vestimentare, descriindu-le ca
autodistructive şi perverse. (Intr-o distincţie importantă adresată celor îngrijoraţi de legătura
dintre subţirime şi atractivitate, el îşi informa cititorii că „Femeia slabă nu este nici pe departe o
femeie zveltă"). Şi în încercarea de a le descuraja pe tinerele care s-ar fi putut lăsa tentate să
poarte aceste corsete, Dr. Proust includea o ilustraţie care prezenta efectul lor catastrofal asupra
coloanei vertebrale.

(iii) Exerciţiul fizic

I ii loc să ne prefacem că suntem zvelţi şi în formă apelând la mijloace artificiale, Dr. Proust
propunea un regim de exerciţii fizice regulate, incluzând o serie de exemple practice, puţin
solicitante - cum ar fi, printre altele, săritul de pe ziduri...
... ţopăitul...

.. .legănatul braţelor...
Având un părinte atât de priceput la educaţie fizică, la a da sfaturi despre corsete şi despre
posturi ale corpului în timpul cusutului, Marcel pare că s-a pripit sau s-a supraestimat când şi-a
pus opera pe picior de egalitate cu aceea a autorului Elementelor de igienă. In loc să-l
învinovăţim pentru această problemă, ne-am putea întreba dacă vreun roman, oricare ar fi el, este
de aşteptat să aibă calităţi terapeutice, dacă genul în sine poate oferi mai multă alinare decât o
poate face o aspirină, o plimbare la ţară sau un martini sec.

Mărinimos, cineva ar putea sugera fuga de realitate. Izolaţi în împrejurări familiare, putem găsi
plăcere în a cumpăra o ediţie broşată de la un chioşc de ziare din gară [,,M-a atras ideea de a
ajunge la un public mai larg, genul acela de oameni care cumpără un volum prost tipărit înainte
să se suie în tren“, specifica Proust]. Odată suiţi în vagon, ne putem sustrage din împrejurimile în
care ne găsim, pătrunzând într-o lume mai plăcută, sau cel puţin într-una plăcut de diferită,
întrerupându-ne când şi când din lectură pentru a admira peisajul trecător, cu volumul nostru
prost tipărit deschis la pagina în care un baron irascibil purtător de monoclu se pregăteşte să
intre în sufragerie — până când destinaţia noastră este anunţată prin megafon, frânele scrâşnesc
fără tragere de inimă şi pătrundem din nou în realitate, simbolizată de gară şi de pâlcurile de
porumbei cenuşii care ciugulesc într-o doară bomboanele abandonate [în memoriile ei, Céleste,
servitoarea lui Proust, îi informează îndatoritoare pe cei îngrijoraţi că nu reuşesc să avanseze cu
lectura romanului lui Proust că acesta nu a fost menit să fie citit între două gări].

Oricare ar fi plăcerile ce derivă din utilizarea romanului pe post de obiect cu care să levităm într-
o altă lume, acesta nu este singurul mod de a aborda genul literar în cauză. Cu siguranţă nu
aceasta a fost metoda lui Proust şi fără îndoială nu ar fi reprezentat o metodă foarte eficientă de a
împlini ambiţiile terapeutice exaltate formulate de Céleste.

Poate cel mai bun indiciu vizavi de părerile lui Proust cu privire la modul în care ar trebui să
citim îl reprezintă abordarea lui faţă de contemplarea picturii. După moartea sa, prietenul lui,
Lucien Daudet, a publicat o relatare a momentelor petrecute împreună care includea o descriere a
unei vizite întreprinse la un moment dat la Luvru. Ori de câte ori se uita la un tablou, Proust avea
obiceiul de a încerca să asocieze figurile reprezentate pe canava cu oameni pe care îi cunoştea în
viaţa de zi cu zi. Daudet ne spune că au intrat într-o galerie în care era expus un tablou de
Domenico Ghirlandaio. Se intitula Un bătrân cu un băiat, fusese pictat în anii 1480 şi reprezenta
un bărbat cu chip blând cu un şir de carbuncule pe vârful nasului. Proust a contemplat o clipă
tabloul de Ghirlandaio, apoi s-a întors către Daudet şi i-a spus că bărbatul era leit Marchizul
de Lau, o figură foarte cunoscută a lumii mondene pariziene.

Cât de surprinzător să-l identifice pe marchiz, un domn din Parisul sfârşitului de secol XIX, într-
un portret pictat în Italia la sfârşitul secolului al XV-lea. Chiar şi aşa, o fotografie a
marchizului se păstrează până astăzi. Ea îl înfăţişează într-o grădină alături de un grup de
doamne etalând genul acela de ţinută elaborată pentru care era nevoie de cinci slujnice ca să o
îmbraci. Poartă un costum închis la culoare, guler răsfrânt, butoni la manşete şi un joben, însă
în ciuda accesoriilor de secol XIX şi a calităţii precare a fotografiei, înţelegem de ce se poate să
fi semănat uluitor de mult cu bubosul pictat de Ghirlandaio în Italia Renaşterii, un frate de mult
pierdut, despărţit în mod samavolnic de el peste ţări şi secole.

Posibilitatea de a stabili astfel de corelaţii vizuale între oameni care circulă prin lumi aparent cu
desăvârşite diferite explică aserţiunea lui Proust potrivit căreia „din punct de vedere estetic,
numărul tipologiilor umane este atât de limitat, încât trebuie să avem în mod constant, oriunde
ne-am afla, plăcerea de a vedea oameni cunoscuţi''.

Orice astfel de plăcere nu este doar de natură vizuală: numărul limitat de tipologii umane
înseamnă şi că putem citi în mod repetat despre oameni cunoscuţi în cele mai neaşteptate locuri.

De exemplu, în cel de-al doilea volum al romanului lui Proust, naratorul vizitează staţiunea de
coastă Balbec, unde întâlneşte şi se îndrăgosteşte de o persoană pe care eu o cunosc, o tânără cu
o expresie neruşinată, cu ochi strălucitori surâzători, obraji bucălaţi şi mă-tuiţi şi o predilecţie
pentru şepci de polo negre. Iată felul în care Proust descrie felul de a vorbi al Albertinei:

In timp ce vorbea, Albertine îşi ţinea capul nemişcat şi nările lipite şi de abia dacă îşi clintea
buzele. Rezultatul era un sunet I ărăgănat, nazalizat, în alcătuirea căruia se amestecau probabil
o moştenire provincială, o afectare juvenilă a răcelii englezeşti, educaţia primită de la o
guvernantă străină şi o hipertrofie con-gestivă a mucoasei nazale. Această pronunţie care, după
cum se vedea treaba, dispărea curând când ajungea să cunoască oamenii mai bine, lăsând locul
unui ton de fetiţă, ar fi putut fi considerată neplăcută. Insă eu o găseam cu desăvârşire
încântătoare. Ori de câte ori treceau câteva zile fără s-o fi văzut, mă îmbărbătam repetându-mi în
sinea mea: „Nu te vedem niciodată jucând golf1, cu acea intonaţie nazalizată cu care rostise ea
vorbele, pe un ton categoric, fără să i se clintească un muşchi de pe faţă. Iar în clipa aceea
gândeam că nu mai era nimeni pe lume atât de dezirabil.

Atunci când citim descrierea anumitor personaje literare este dificil să nu ne imaginăm în acelaşi
timp cunoştinţele din viaţa reală cu care se aseamănă cel mai îndeaproape, fie şi într-un fel
adesea cu totul neaşteptat. De exemplu, mie mi-a fost imposibil să o deosebesc pe Ducesa de
Guermantes a lui Proust de imaginea mamei vitrege în vârstă de cincizeci de ani a unei foste
iubite de-ale mele, chiar dacă doamna cu pricina nu vorbeşte o boabă de franceză, nu are un
titlu nobiliar şi trăieşte în Devon. Mai mult, personajul nehotărât, timid al lui Proust, Saniette, îl
întreabă pe povestitor dacă îl poate vizita la hotelul din Balbec unde este cazat acesta, tonul
mândru, defensiv sub care îşi maschează intenţiile prietenoase părând întocmai cel al unei
cunoştinţe din facultate care avea obiceiul nebunesc de a evita orice situaţie în care s-ar fi putut
confrunta cu o respingere.

„Nu se întâmplă să ştii ce vei face în următoarele câteva zile, pentru că eu mă voi afla probabil în
împrejurimile Balbecului? Nu că ar conta câtuşi de puţin, doar c-am zis să te întreb", îi spune
Saniette povestitorului, cu toate că în locul lui ar fi putut fi la fel de bine Philip făcând sugestii
pentru petrecerea serii. Cât despre Gilberte a lui Proust, mintea mea o asociază clar cu Julia, pe
care am cu-noscut-o în timpul unei vacanţe la schi când aveam doisprezece ani şi care m-a invitat
de două ori la ceai [mânca prăjitura millefeuilles încetişor, umplându-şi rochia cu imprimeu de
firimituri] şi pe care am sărutat-o de Anul Nou şi n-am mai revăzut-o niciodată, căci ea trăia în
Africa, unde astăzi se poate să fie asistentă medicală dacă dorinţa din adolescenţă i s-a împlinit.

Cât de îndatoritor din partea lui Proust să remarce că „Nu putem citi un roman fără să-i atribuim
eroinei trăsăturile celei pe care o iubim". Observaţia lui îi conferă respectabilitate unui obicei de
a-mi închipui că Albertine, văzută ultima oară în Balbec cu ochii ei strălucitori surâzători şi
şapca de polo neagră, aduce uimitor de bine cu prietena mea Kate, care nu l-a citit niciodată pe
Proust şi care, la sfârşitul unei zile grele, o preferă pe George Eliot sau un număr din Marie
Claire.

Kate/Albertine

0 comuniune atât de intimă între propria noastră viaţă şi romanele pe care le citim poate fi
motivul pentru care Proust susţinea că:

In realitate, în timpul lecturii, fiecare cititor se citeşte pe sine. Opera scriitorului este doar un soi
de instrument optic pe care acesta i-1 oferă cititorului pentru a-1 ajuta să discearnă ceea ce, ţâră
cartea lui, poate că n-ar fi descoperit niciodată la sine. Şi recunoaşterea de către cititor în propria
persoană a ceea ce spune cartea este dovada veridicităţii acesteia.

Dar de ce ar căuta cititorii să se citească pe sine? De ce pune Proust accentul pe legătura dintre
noi şi operele de artă, atât în romanul său, cât şi în vizitele sale la muzeu?

Un răspuns îl reprezintă faptul că acesta este singurul mod în care arta ne poate influenţa cu
adevărat şi nu doar să ne distragă atenţia de la viaţă, şi că există un şir de beneficii extraordinare
ce decurg din ceea ce s-ar putea numi „Fenomenul Marchizul de Lau“ (FML), legat de
posibilitatea de a o recunoaşte pe Kate într-un portret al Albertinei, pe Julia într-o descriere a lui
Gilberte şi, în general, pe noi înşine în volume prost tipărite cumpărate de prin gări.

Beneficiile FML-ului

(i) Să te simţi acasă oriunde te-ai afla

Faptul că am putea fi surprinşi să recunoaştem pe cineva cunoscut într-un portret realizat cu patru
secole în urmă sugerează cât de dificil este să întreţinem o credinţă altfel decât pur teoretică
în universalitatea naturii umane.

Oamenii din vremuri de mult apuse ne par incredibil de îndepărtaţi. Nu ne simţim îndreptăţiţi să
le atribuim vreo intenţie ascunsă alta decât cele pe care şi le exprimă în mod formal; suntem
uimiţi când întâlnim o trăire mai mult sau mai puţin apropiată de ceea ce simţim noi astăzi la un
erou homeric... e ca şi cum ni l-am imagina pe poetul epic... la fel de departe de noi înşine ca un
animal văzut la o grădină zoologică.

Este, poate, un fenomen cât se poate de firesc ca primul impuls, atunci când facem cunoştinţă cu
personajele din Odiseea, să fie acela de a ne holba la ele ca la o familie de ornitorinci care se
plimbă prin ţarcul lor de la grădina zoologică municipală. Uluirea se poate să nu fie cu nimic mai
mică la gândul de a asculta un personaj dubios cu o mustaţă stufoasă aflat în mijlocul unui grup
de prieteni care se disting prin aerul vetust:
Insă un avantaj al unor întâlniri prelungite cu Proust sau Homer este acela că lumile care ne
păreau ameninţător de străine ni se revelă

i ii fiind în esenţa lor foarte asemănătoare cu a noastră, extinzând numărul locurilor unde ne
simţim ca acasă. Asta înseamnă că putem deschide porţile grădinii zoologice şi să eliberăm un
grup de creaturi captive din Războiul Troian sau din Faubourg Saint-Germain, pe care până
atunci le priviserăm cu o suspiciune provincială nefondată doar din pricină că aveau nume
precum Euricleia sau Telemah sau cit nu trimiseseră în viaţa lor un fax.

(ii) Un leac pentru singurătate

Se poate să ne eliberăm chiar şi pe noi înşine din grădina zoologică. Ceea ce se consideră normal
să simţi oriunde şi oricând riscă să fie varianta prescurtată a ceea ce este cu adevărat normal, aşa
încât experienţele personajelor literare ne oferă un tablou infinit amplificat al comportamentului
uman şi ca atare o confirmare a ceea ce constituie un firesc al gândurilor şi trăirilor pe care nu le
menţionăm în mediul nostru imediat. După ce ne-am luat copilăreşte la ceartă cu un iubit care a
părut distras la cină, e o uşurare să îl auzim pe povestitorul lui Proust recunoscând faţă de noi că
„De îndată ce am constatat că Albertina nu se poartă frumos cu mine, în loc să-i spun că asta mă
întrista, am devenit nesuferit1* şi dezvăluind că „Nu mi-am exprimat niciodată dorinţa de a mă
despărţi de ea cu excepţia momentelor când n-am mai putut fără ea“, după care propriile noastre
complicaţii romantice s-ar putea să nu mai aducă într-atât cu cele ale unui ornitorinc pervers.

Intr-un mod asemănător, FML-urile ne pot ajuta să ne simţim mai puţin singuri. După ce ne-a
părăsit un iubit care şi-a exprimat în cel mai delicat mod imaginabil nevoia de a petrece puţin
mai mult timp de unul singur, câtă mângâiere putem găsi în a sta întinşi în pat şi a fi martorii
momentului în care povestitorul proustian articulează ideea potrivit căreia „Atunci când doi
oameni se despart cel care nu este îndrăgostit este cel care susţine discursurile duioase". Câtă
mângâiere în a vedea că un personaj literar [cu care ne identificăm miraculos în timp ce citim]
îndură aceleaşi chinuri asociate cu respingerea dulcegăriilor şi, lucru important, cu
supravieţuirea.
(iii) Capacitatea de a pune punctul pe i

Valoarea unui roman nu se limitează la descrierea unor trăiri şi a unor persoane care seamănă cu
cele din propria noastră viaţă; ea vizează capacitatea acestuia de a le descrie cu mult mai bine
decât am fi putut-o face noi, de a pune punctul pe i atunci când vine vorba despre percepţii pe
care le recunoaştem ca aparţinându-ne, dar pe care nu le-am fi putut articula de unii singuri.

Se poate să fi cunoscut pe cineva care semăna cu Ducesa de Guermantes şi să fi avut senzaţia că


era ceva arogant şi insolent în felul ei de a se purta, fără să ştim exact ce anume, până când
Proust nu ne-a atras discret atenţia, între paranteze, cum a reacţionat Ducesa atunci când, în
timpul unei cine pretenţioase, o anume Mme de Gallardon a comis greşeala de a se purta prea
intim cu Ducesa, cunoscută şi sub numele de Oriane des Laumes, şi i s-a adresat pe numele mic.

-Oriane, (în clipa aceea Mme des Laumes şi-a îndreptat privirea plină de o uluire amuzată către o
a treia persoană invizibilă, pe care părea s-o ia drept martor că nu-i îngăduise niciodată Mmei de
Gallardon să se folosească de numele ei de botez)...

Un efect al lecturării unei cărţi care a zăbovit asupra unor vibraţii atât de stinse, dar în acelaşi
timp atât de umane, este acela că în clipa în care am lăsat cartea din mână şi ne-am reluat propria
viaţă, se poate să ne ocupăm întocmai de lucrurile la care ar fi reacţionat autorul dacă s-ar fi aflat
în compania noastră. Mintea noastră va funcţiona asemenea unui radar programat să repereze
anumite obiecte care plutesc prin subconştient, efectul va fi asemănător cu «ducerea unui aparat
de radiorecepţie într-o încăpere pe care o credeam învăluită în tăcere, ca apoi să ne dăm seama că
liniştea nu exista decât pe o anumită frecvenţă şi că în tot acest timp am împărţit camera cu unde
sonore venite dinspre un post de emisie din Ucraina Hau cu flecăreala nocturnă a unui dispecerat
de taxi. Atenţia ne va fi atrasă către nuanţele cerului, către mobilitatea unei feţe, către ipocrizia
unui prieten sau către o tristeţe ascunsă faţă de o stare de lucruri despre care nici măcar nu ştiam
că ne-ar putea întrista. Cartea ne va fi sensibilizat, stimulându-ne antenele amorţite
prin expunerea la propria sensibilitate sporită.

Acesta este motivul pentru care Proust sugera, modestia împie-dicându-1 să extindă aserţiunea şi
asupra propriului roman, că:

Dacă citim noua capodoperă a unui autor genial, suntem încântaţi să descoperim în ea reflecţiile
acelea ale noastre pe care le dispreţuiam, bucurii şi tristeţi pe care le reprimaserăm, un întreg
univers de trăiri pe care le luam în derâdere şi a căror valoare ne-o revelă brusc cartea în care le
descoperim.

III.Cum sa nu te grabesti

Oricare ar fi meritele operei lui Proust, nici măcar un admirator înfocat nu i-ar putea nega o
trăsătură neplăcută: întinderea. După cum zice fratele lui Proust, Robert: „Trist este faptul că
oamenii trebuie să fie foarte bolnavi sau să-şi fi rupt un picior ca să aibă ocazia să citească In
căutarea timpului pierdut"'. Şi, cum zac în pat cu piciorul proaspăt pus în ghips sau diagnosticaţi
cu un bacii Koch la plămâni, ei se confruntă cu provocarea reprezentată de lungimea frazelor
proustiene, nişte construcţii şerpuitoare dintre care, dacă ar fi dispusă pe un singur rând scris la o
dimensiune standard, cea mai lungă, localizată în volumul al cincilea, s-ar întinde pe aproape
patru metri şi s-ar înfăşură pe după o sticlă de vin de şaptesprezece ori.
Alfred Humblot nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Ca director al prestigioasei edituri Ollendorf,
în 1913 i se ceruse să aibă în vedere manuscrisul proustian pentru publicare de către unul
dintre autorii săi, Louis de Robert, care încerca să-l ajute pe Proust să vadă lumina tiparului.

„Dragul meu prieten, oi fi eu prost“, i-a scris Humblot după ce a aruncat o privire scurtă şi,
evident, uluită peste începutul romanului, „dar nu reuşesc să înţeleg de ce un tip ar avea nevoie
de treizeci de pagini pentru a descrie cum se zvârcoleşte în pat înainte de a adormi“.

Şi nu era singurul. Jacques Madeleine, lector pentru editura Fasquelle, fusese rugat să se uite
peste acelaşi vraf de hârtii cu câteva luni în urmă. „După şapte sute douăsprezece pagini din
manuscrisul ăsta - informase el - după nenumărate chinuri de a te simţi înecat în întâmplări de
neînţeles şi enervarea crescândă de a nu reuşi niciodată să te ridici la suprafaţă, n-ai nici cea mai
mică idee despre ce este vorba în cartea asta. Care e rostul poveştii ăsteia? Ce înseamnă toate
astea? Unde duc toate? E cu neputinţă să ştii ceva despre ea! E cu neputinţă să spui ceva în
legătură cu ea!“

Chiar şi aşa, Madeleine a încercat să facă rezumatul evenimentelor din primele şaptesprezece
pagini: „Un bărbat suferă de insomnie. Se zvârcoleşte în pat şi descrie impresiile şi halucinaţiile
din starea de semi-trezie, unele dintre care au de-a face cu greutatea de a adormi când era copil în
camera lui din casa părinţilor săi din Combray. Şaptesprezece pagini! Din care o frază (la
sfârşitul paginii patru şi pagina cinci) se continuă pe patruzeci şi patru de rânduri".

Cum toţi cedaţi editori împărtăşeau aceste sentimente, Proust a fost nevoit să plătească el însuşi
pentru publicarea cărţii (rămâ-nându-i să savureze valul de regrete şi de remuşcări care s-a
declanşat câţiva ani mai târziu). Insă acuzaţia de prolixitate nu trecea cu una, cu două. La
sfârşitul lui 1921, când opera lui se bucura de o aclamare fugrt, Proust a primit o scrisoare de la o
americancă ce se descria ca iivAud douăzeci şi şapte de ani, stabilită la Roma şi extrem de fru-
niimsă. Ea mai explica şi că în ultimii trei ani nu făcuse nimic altceva • Ii i At să citească
romanul lui Proust. Exista, însă, o problemă: „Nu lM| cleg nimic, dar absolut nimic. Dragă
Marcel Proust, încetează să III un pozeur şi revino cu picioarele pe pământ. Spune-mi în două l
Anduri ce ai vrut să zici cu adevărat*.

Frustrarea frumuseţii romane sugerează faptul că pozeurul încăl-i'tiNt' o lege fundamentală a


întinderii care prevede numărul aproxi-mutiv de cuvinte prin care poate fi redată o experienţă. El
nu scrisese prea mult per se\ el divagase intolerabil de mult având în vedere însemnătatea
evenimentelor analizate. Să adormi? Două cuvinte ar fi trebuit să acopere subiectul, patru rânduri
dacă protagonistul sufe-rea de indigestie sau dacă un ciobănesc german fata afară în curte. Insă
pozeurul nu divagase doar pe tema somnului, făcând aceeaşi greşeală şi în privinţa seratelor, a
seducerilor sau a geloziilor.

Asta explică ideea din spatele „Campionatului Naţional Englez de Rezumate la Proust", găzduit
cândva de Monty Python într-o staţiune de pe coasta de sud, o competiţie care le impunea
concurenţilor să conspecteze cele şapte volume ale operei proustiene în i incisprezece secunde
sau chiar mai puţin şi să prezinte rezultatul in costum de baie şi ţinută de seară. Primul concurent
a fost Harry liaggot din Lutton, care a declamat în viteză următoarele:

„In aparenţă, romanul lui Proust vorbeşte despre irevoca-bilitatea timpului pierdut, despre
inocenţă şi experienţă, despre repunerea în drepturi a valorilor extratemporale şi a
timpului regăsit. Esenţialmente, romanul este deopotrivă optimist şi amplasat în contextul
experienţei religioase umane. In primul volum, Swann vizitează...“

Insă numai atât i-au permis cele cincizprezece secunde. „O încercare bună", declara gazda
concursului cu o sinceritate dubioasă, „însă din păcate a ales să se lanseze într-o apreciere
generală a operei înainte de a intra în detalii". Concurentului i s-a mulţumit pentru tentativă, a
fost felicitat pentru chiloţii de baie şi condus în culise.

In ciuda acestei înfrângeri personale, competiţia luată ca atare îşi menţinea optimismul în
legătură cu ideea că un rezumat acceptabil al operei lui Proust era totuşi posibil, o încredere că
ceea ce fusese exprimat iniţial în nu mai puţin de şapte volume putea fi sintetizat în mod
rezonabil în cincisprezece secunde sau mai puţin, fără să se piardă prea mult din conţinut sau din
semnificaţii, cu condiţia să se găsească un candidat viabil.

Ce mânca Proust la micul dejun? înainte ca boala să se agraveze foarte mult, două ceşti de cafea
tare cu lapte, servită într-un recipient din argint gravat cu iniţialele lui. Ii plăcea cafeaua îndesată
într-un infuzor, aşa încât apa să se scurgă prin ea strop cu strop. Mânca şi un croasant pe care
slujnica i-1 aducea de la o patiserie unde ştiau exact cum să le facă, crocante şi cu mult unt, şi pe
care îl înmuia în cafea în timp ce-şi răsfoia corespondenţa şi citea ziarul.

Nutrea sentimente complexe vizavi de această ultimă activitate. Oricât ar fi de neobişnuită


încercarea de a comprima cele şapte volume ale unui roman în cincisprezece secunde, poate că
nimic nu întrece, în materie de ordine şi amploare, comprimarea pe care o incumbă un cotidian.
Poveşti care ar umple lejer douăzeci de volume se trezesc restrânse în coloane înguste care se
luptă pentru atenţia cititorului cu o multitudine de drame altă dată profunde, acum etiolate.

„Acea activitate abominabilă şi senzuală intitulată cititul ziarului -scria Proust - mulţumită căreia
toate nenorocirile şi cataclismele din univers din ultimele douăzeci şi patru de ore, bătăliile care
costă viaţa a 50.000 de bărbaţi, crimele, grevele, falimentele, incendiile, otrăvirile, sinuciderile,
divorţurile, sentimentele crude ale oamenilor de stat şi ale actorilor, sunt transformate pentru noi,
cărora nici măcar nu ne pasă, într-un răsfăţ matinal, armonizându-se laolaltă minunat, într-un fel
deosebit de însufleţitor şi tonic, odată cu ingerarea recomandată a câtorva guri de café au lait.

1 )esigur, n-ar trebui să ne mire cu câtă uşurinţă ne poate abate gândul unei alte guri de cafea de
la tentativa de a studia cu atenţia cuvenită acele pagini înţesate şi, probabil, între timp pline
de firimituri. Cu cât este mai comprimată relatarea, cu atât pare că nu merită mai mult spaţiu
decât i s-a alocat. Cât de lesne este să ne Imaginăm că nu s-a întâmplat absolut nimic astăzi, să
uităm de cei SO.000 de morţi în război, să oftăm, să azvârlim ziarul cât acolo şi să ne lăsăm
pradă unui mic val de melancolie la gândul plictiselii vieţii de zi cu zi.
Nu aşa vedea Proust lucrurile. O întreagă filozofie, nu numai a lecturii, ci şi de viaţă, s-ar putea
desprinde din remarca făcută în trecere de Lucien Daudet:

Citea ziarele cu multă atenţie. Nu rata nici măcar rubrica de „ştiri pe scurt". O ştire pe scurt
povestită de el se transforma într-un întreg roman tragic sau comic, mulţumită imaginaţiei şi
fanteziei lui.

Rubrica de ştiri pe scurt din Le Figaro, cotidianul preferat al lui Proust, nu era pentru cei slabi de
înger. Intr-o dimineaţă anume din mai, 1914, cititorii au fost binecuvântaţi cu următoarele:

Intr-o intersecţie aglomerată din Villeurbanne, un cal a sărit în ultimul vagon al unui tramvai,
dărâmând toţi pasagerii, dintre care trei au fost accidentaţi grav şi au trebuit duşi la spital.

In timp ce-i prezenta unui prieten modul de funcţionare al unei centrale electrice din Aube, dl
Marcel Peigny a atins cu degetul un cablu de înaltă tensiune şi s-a electrocutat mortal.

Un profesor, dl Jules Renard, s-a sinucis ieri la metrou, în staţia République, trăgându-şi un
singur glonţ de revolver în piept. Dl Renard suferea de o boală incurabilă.

Oare ce fel de romane tragice sau comice s-ar fi putut ţese pornind de la aceste ştiri? Jules
Renard? Un profesor de chimie astmatic, nefericit în căsnicie de la Liceul de Fete de pe Malul
Stâng, diagnosticat cu cancer la colon, aminteşte de Balzac, Dostoievski şi Zola. Electrocutatul
Marcel Peigny? Ucis în timp ce încerca să-şi impresioneze un amic cu cunoştinţele lui despre
echipamente electrice pentru a încuraja o căsătorie între fiul său cu buză de iepure, Serge, şi fiica
nepurtătoare de corset a prietenului, Mathilde. Şi calul din Villeurbanne? Un salt în vagonul
tramvaiului provocat de nostalgia prostească faţă de o carieră în concursuri de sărituri, sau
de răzbunarea pe ommbusul care îi omorâse recent fratele în piaţa oraşului, pentru ca mai apoi să
fie trimis la abator pentru friptură de cal şi pretabil pentru un foileton.

Se păstrează şi un exemplu mai puţin denaturat al eforturilor inflaţioniste ale lui Proust. In
ianuarie 1907, acesta citea ziarul când atenţia i-a fost atrasă de titlul unei ştiri pe scurt: O tragedie
a nebuniei. Un tânăr burghez, Henri van Blarenberghe, „intr-un acces de nebunie", îşi
înjunghiase mama cu un cuţit de bucătărie, ucigând-o. Ea ţipase „Henri, Henri, ce mi-ai facut?“,
îşi înălţase braţele către ceruri şi se prăvălise la podea. Atunci Henri se încuiase la el în cameră şi
încercase să-şi taie beregata cu cuţitul, dar nu reuşise să nimerească vena corectă, aşa că fusese
nevoit să-şi ducă un revolver la tâmplă. Insă nu era un mânuitor abil nici al acestei arme, şi
atunci i (Îmi poliţiştii (dintre care întâmplarea face ca pe unul să-l fi chemat Proust) au sosit la
faţa locului, l-au găsit la el în cameră, întins pe pul, cu faţa distrusă, cu un ochi atârnându-i de o
bucată de ţesut din orbita plină de sânge. Au început să-l ia la întrebări în legătură ni incidentul
cu mama lui, însă a murit înainte să i se poată lua

0 declaraţie lămuritoare.

I ’roust ar fi putut să dea repede pagina şi să mai ia o gură de cafea ducă nu s-ar fi întâmplat să îl
cunoască pe criminal. II întâlnise pe politicosul şi sensibilul Henri de Blarenberghe la mai multe
serate şi schimbaseră câteva scrisori. Ba mai mult, Proust primise una doar cu câteva săptămâni
înainte, în care tânărul se interesa cum stă cu Nănătatea, se întreba ce avea să le aducă noul an şi
îşi exprima speranţa că el şi Proust aveau să se revadă în curând.

Alfred Humblot, Jaques Madeleine şi frumoasa parteneră de corespondenţă din Roma ar fi putut
considera că reacţia literară potrivită vizavi de această crimă atroce era o vorbă îngrozită
sau două. In schimb, Proust a scris un articol de cinci pagini în care a încercat să reîncadreze
povestea sordidă cu globi oculari atârnând şi ustensile de bucătărie într-un context mai larg,
judecând-o nu ca pe o crimă ciudată care sfida precedentul şi înţelegerea, ci mai degrabă ca pe o
manifestare a unui aspect tragic al naturii umane care se aflase în centrul multora dintre
capodoperele artei occidentale încă de pe vremea grecilor antici. In viziunea lui Proust, orbirea
lui

1 lenri în timp ce-şi înjunghia mama îl lega de furia perplexă a lui Ajax care i-a masacrat pe
păstorii greci şi pe turmele lor. Henri era Oedip, iar ochiul lui atârnând, o trimitere la felul în care
Oedip s-a folosit de cataramele din aur de la rochia răposatei Iocasta pentru a-şi scoate singur
ochii. Pustiirea pe care Henri trebuie s-o fi simţit la vederea mamei sale moarte îi amintea lui
Proust de Lear în timp ce strângea la piept trupul Cordeliei, strigând: „E dusă de-a pururi...“

Şi atunci când Proust poliţistul venise să-l chestioneze pe Henri în timp ce acesta îşi dădea ultima
suflare, Proust autorul simţise nevoia să se comporte asemenea lui Kent atunci când îi spune lui
Edgar să nu-1 trezească pe Kent ce zăcea în nesimţire: „Duhul nu-1 munci! Numai un duşman ar
vrea să-l ştie încă răstignit pe cruda roată-a lumii!“

Aceste referinţe literare nu erau menite doar să impresioneze (cu toate că Proust chiar se
întâmpla să creadă că „nu trebuie să ratezi niciodată o ocazie de a cita lucruri scrise de alţii care
se dovedesc întotdeauna mai interesante decât cele pe care le-ai putea gândi de unul singur1).
Mai degrabă, ele reprezentau un mod de a trimite la implicaţiile universale ale matricidului. Din
punctul de vedere al lui Proust, crima lui van Blarenberghe i se adresa fiecăruia în parte şi n-
am putea-o privi ca fiind cu totul independentă de dinamica ei. Chiar dacă n-am făcut altceva
decât să uităm să-i trimitem mamei o felicitare cu ocazia zilei de naştere, strigătele doamnei van
Blarenberghe tot ar trebui să ne suscite o urmă de vinovăţie: „«Ce mi-ai făcut! Ce mi-ai făcut!»
Dacă am vrea să ne gândim la asta - scria Proust -poate că nu există mamă cu adevărat iubitoare
care, în ziua morţii şi adesea cu mult înainte, să nu-i poată adresa acest reproş fiului ei. Adevărul
este că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, îi ucidem pe toţi cei care ne iubesc prin grijile pe care li
le provocăm, prin tandreţea plină de nelinişte pe care le-o insuflăm, întreţinând-o constant".

Mulţumită unei astfel de strădanii, o relatare care nu păruse să merite mai mult de câteva rânduri
macabre într-o rubrică de ştiri pe scurt fusese integrată în istoria tragediei şi a relaţiilor dintre
mame şi fii , iar dinamica sa analizată cu înţelegerea complexă pe care i-am acorda-o în mod
normal lui Oedip aflat pe scenă, dar pe care o considerăm neadecvată, şocantă chiar, atunci când
este răsfrântă asupra unui criminal din ziarul de dimineaţă.

Ka arată cât de vulnerabilă este o mare parte din experienţa umană dinaintea prescurtării, cât de
lesne poate fi lipsită de acele Indicatoare evidente după care ne putem ghida atunci când
atribuim Importanţa. O mare parte din literatură şi din dramaturgie s-ar fi puiuţ dovedi complet
neincitantă, nu ne-ar fi spus nimic dacă am li dat peste subiectul pe care îl tratează la micul dejun
sub forma unei ştiri pe scurt.

Sfârşit tragic pentru amorezii din Verona: crezându-şi, dintr-o eroare, iubita moartă, un tânăr şi-a
luat viaţa. Descoperind soarta iubitului, femeia s-a sinucis la rândul ei.

O tânără mamă s-a aruncat în faţa trenului şi a murit în Rusia în urma unor neînţelegeri
domestice.

O tânără mamă a luat arsenic şi a murit într-un oraş francez de provincie în urma unor
neînţelegeri domestice.

Din păcate, însăşi măiestria lui Shakespeare, Tolstoi şi Flaubert tinde să sugereze că ar fi fost
evident chiar şi dintr-o rubrică de ştiri pe scurt faptul că era ceva semnificativ la Romeo, Anna şi
Emma, ceva care ar fi împins orice om raţional să vadă că aceste personaje erau demne de marea
literatură sau de o reprezentaţie la teatrul ( îlobe, când, desigur, ele nu erau cu nimic mai presus
de calul săltăreţ din Villeurbanne sau de electrocutatul Marcel Peigny din Aube. De aici afirmaţia
lui Proust că măreţia operelor de artă nu are nimic de-a face cu aparenta calitate a temei lor, şi
are totul de-a face cu modul în care aceasta este tratată. Şi de aici aserţiunile potrivit cărora orice
poate reprezenta un subiect fertil pentru artă şi putem face descoperiri la fel de valoroase într-o
reclamă la săpun ca şi în Pensées ale lui Pascal.

Blaise Pascal s-a născut în 1623 şi a fost recunoscut de la o vârstă fragedă - şi nu doar de familia
care se mândrea cu el - ca fiind un geniu. înainte să împlinească doisprezece ani rezolvase
primele treizeci şi două de propoziţii ale lui Euclid; după aceea a inventat matematica
probabilităţilor, a măsurat presiunea atmosferică, a construit o maşină de calcul, a proiectat un
omnibus, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a scris o serie de aforisme geniale şi pesimiste
în apărarea credinţei creştine cunoscute sub titlul de Pensées.

Nu e nicio surpriză să descoperim lucruri valoroase în Pensées. Lucrarea ocupă o poziţie


culturală privilegiată care ne încurajează să adăstăm asupra ei şi să ne închipuim că mai degrabă
noi şi nu autorul am fi de vină dacă n-am reuşi să îi desluşim sensul. Nu că acest lucru este de
aşteptat să se întâmple, căci Pensées sunt scrise cu o contiguitate seducătoare, abordând teme
universale cu o concizie modernă. „Nu îl alegem drept căpitan al vasului pe cel mai nobil dintre
cei aflaţi la bord“, zice unul dintre aforisme, şi putem admira ironia seacă a protestului său
împotriva privilegiului moştenit care trebuie să fi fost atât de exasperant în societatea
nemeritocrată în care trăia Pascal. Obiceiul de a numi oameni în funcţii importante doar pentru
că aveau părinţi importanţi este satirizat discret prin intermediul unei analogii între arta
guvernării şi navigaţie: cititorii lui Pascal ar fi putut fi intimidaţi şi reduşi la tăcere de
argumentaţia elaborată a unui aristocrat potrivit căreia era dreptul său divin de a stabili politica
economică, cu toate că-nu reuşise să stăpânească înmulţirea cu şapte, dar era puţin probabil să fi
înghiţit un argument similar din partea unui duce dacă acesta nu ştia nimic despre navigaţie, dar
şi-ar fi propus să conducă o expediţie în jurul Capului Bunei Speranţe.

Cât de gol pare săpunul prin comparaţie. Cât de tare ne-am îndepărtat de tărâmul spiritual cu
această fecioară cu plete lungi care
Iţi ţine mâna încleştată pe piept în extaz cu gândul la săpunul ei de limletă, păstrat la îndemână
alături de coliere într-o cutie de bijuterii nmtlasată.

Parc dificil să susţii că fericirea înspumată este la fel de plină de semnificaţii ca Pensées a lui
Pascal. Dar nu aceasta era intenţia lui Proust, el spunea doar că o reclamă la săpun ar putea
constitui punctul de plecare pentru gânduri care pot ajunge la fel de profunde ca cele bine
articulate, bine urmărite deja în Pensées. Dacă înainte era puţin probabil ca săpunul să ne insufle
gânduri profunde, acest lucru s-ar li putut datora pur şi simplu aderării la nişte idei
convenţionale privind locul potrivit nutririi unor astfel de gânduri, unei împotriviri vizavi de
înflăcărarea care îl îndrumase pe Flaubert să transforme o ştire de presă despre sinuciderea unei
tinere soţii în Doamna Bovary, sau de aceea care îl îndrumase pe Proust să abordeze subiectul
altă ilată neincitant al adormirii şi să-i dedice treizeci de pagini.

O însufleţire asemănătoare pare să-l fi îndrumat pe Proust în privinţa lecturilor sale. Prietenul său
Maurice Duplay ne spune că ceea ce îi plăcea cel mai mult lui Marcel să citească atunci când
nu reuşea să adoarmă era mersul trenurilor.

Numéro de train 88101 88045 88047 3131 13161 3133 3139

Notes à consulter 1 2 1 2 3 1 2

Paris-St-Lazare D 06.42 07.39 07.55 09.15


Mantes la Jolie D 1 08.11 1 I

Vernon (Eure) D 07.23 08.24 1 I

Gaillon-Aubevoye D 1 08.34 1 I

Val-de-Reuil D 1 08.46 1 I

Oissel D OS.56 1 08.56 1 I

Rouen-Rive-Droite A 06.12 07.56 09.08 09.04 10.26

Rouen-Rive-Droite D 06.20 06.50 08.00 09.10 09.06 10.28

Yvetot A 06.48 07.26 08.20 09.34 09.26 10.48

Bréauté-Beuzeville A 07.08 07.46 08.35 09.48 1 11.02

Le Havre A 07.24 08.15 08.51 10.04 09.51 11.18

1. Circule: tous les jours sauf les dim et fêtes.

2. Circule: tous les jours sauf les dim et fêtes - &.

3. Circule: les dim et fêtes.

Ora de plecare a trenului către St-Lazare era irelevantă pentru un bărbat care nu a găsit niciun
motiv să părăsească Parisul în ultimii săi opt ani de viaţă. Mai curând, mersul trenurilor era citit
şi savurat ca şi cum ar fi fost un roman captivant despre viaţa la ţară, căci şi numai numele
gărilor de provincie îi furnizau imaginaţiei lui Proust material pentru a elabora universuri întregi,
pentru a-şi închipui drame domestice amplasate prin sate, mişculaţii în administraţia locală şi
viaţa pe ogoare.
Proust susţinea că savurarea unei lecturi atât de neobişnuite era tipică pentru un scriitor, cineva
pe care se putea conta că îl vor entuziasma lucruri care păreau a fi în discordanţă cu marea artă,
o persoană căreia:

o producţie muzicală îngrozitoare pusă în scenă într-un teatru de provincie, sau un bal pe care
oamenii de bun gust îl găsesc ridicol, fie îi vor evoca amintiri sau îi vor provoca un şir de
reverii şi de gânduri, cu mult mai mult decât vreo reprezentaţie admirabilă de la Opéra sau decât
o soirée foarte elegantă din Faubourg Saint-Germain. Numele gărilor din nordul ţării dintr-un
mers al trenurilor, unde i-ar plăcea să se închipuie coborând din tren într-o seară de toamnă, când
copacii sunt deja desfrunziţi şi miros puternic în aerul tare, o publicaţie insipidă pentru
oamenii de bun gust, plină de nume pe care nu le-a mai auzit din copilărie, pot avea o
însemnătate mult mai mare decât volume întregi de filozofie bună şi să-i determine pe oamenii
de bun gust să spună că, pentru un tip talentat, are gusturi foarte proaste.

Sau, cel puţin, unele foarte neconvenţionale. Acest lucru devenea adesea evident pentru cei care
îl întâlneau pentru prima dată pe I’roust şi care erau chestionaţi în legătură cu aspecte ale vieţii
lor cărora le acordaseră până atunci doar fărâma de atenţie intelectuală rezervată îndeobşte pentru
reclame la bunuri de consum şi pentru mersul trenurilor între Paris şi Le Havre.

In 1919, tânărul diplomat Harold Nicolson i-a fost prezentat lui Proust la o petrecere ţinută la
Ritz. Nicholson fusese încartiruit în I ’aris ca membru al delegaţiei britanice la conferinţa de pace
de după Primul Război Mondial, o însărcinare pe care el o găsea interesantă, dar cu siguranţă nu
la fel de interesantă cum se vede treaba că a găsit-o Proust.

In jurnalul său, Nicolson nota despre petrecere:

O întâmplare straşnică. Proust este alb, neras, şleampăt, cu faţa căzută. îmi pune întrebări. Sunt
amabil să-i povestesc cum funcţionează Comitetele. îi răspund: „Ei bine, de obicei ne întrunim la
10:00, sunt secretare în spatele..." „Mais non, mais non, vous allez trop vite. Recommencez.
Vous prenez la voiture de la Délégation. Vous descendez au Quai d’Orsay. Vous montez
l’escalier. Vous entrez dans la Salle. Et alors? Précisez, mon cher, précisez”. Aşa că îi povestesc
totul. Toată cordialitatea prefăcută: strângerile de mână; hărţile; foşnetul hârtiilor; ceaiul servit în
cealaltă cameră; pricomigdalele. El ascultă fermecat, întrerupându-mă când şi când —
„Maisprécisez, mon cher monsieur, n’allez pas trop vite”.

Acesta ar putea reprezenta un slogan proustian: n'allez pas trop vite. Şi un avantaj atunci când nu
treci prea repede peste lucruri este acela că lumea are şansa să devină mai interesantă pe parcurs.
Pentru Nicolson, o dimineaţă care fusese rezumată prin afirmaţia ternă: „Ei bine, de obicei ne
întrunim la zece" fusese extinsă pentru a scoate la iveală strângeri de mână şi hărţi, hârtii
foşnitoare şi prico-migdale - pricomigdala, cu dulceaţa ei seducătoare, slujind drept un simbol
util a ceea ce poţi remarca atunci când nu treci peste lucruri trop vite.

în mod mai puţin lacom şi mai important, adăstarea asupra lucrurilor poate genera o mai bună
înţelegere. Manifestăm mult mai multă înţelegere pentru tulburatul domn van Blarenberghe
redactând o meditaţie extinsă asupra crimei lui decât atunci când şoptim „nebun" şi dăm pagina.
Adâncirea subiectului prezintă avantaje asemănătoare şi când vine vorba tie activităţi altfel decât
cele infracţionale. Povestitorul lui Proust petrece un număr neobişnuit de mare de pagini de
roman descriind

0 ezitare dureroasă; el nu se poate hotărî dacă să o ceară de soţie pe prietena lui Albertine, fără
de care uneori crede că nu poate trăi şi pe care alteori e convins că nu mai vrea s-o vadă în viaţa
lui.

Problema ar putea fi sintetizată în mai puţin de două secunde de un concurent abil de la


„Campionatului Naţional Englez de Rezumate la Proust": Tânăr nesigur dacă să-şi ceară prietena
de nevastă.

1 )rşi nu era la fel de succintă, scrisoarea pe care povestitorul o primeşte într-o zi de la mama sa
exprimă dilema mariajului în termeni care fac ca analiza sa anterioară, prolixă, să pară ruşinos de
exagerată prin comparaţie. După ce o citeşte, povestitorul îşi spune:

Am visat, chestiunea e chiar simplă... Sunt un tânăr indecis iar acesta este unul din mariajele
acelea despre care e nevoie de timp să descoperi dacă se vor întâmpla sau nu. Nu are nimic de-
a face cu Albertine.

Relatările simple nu sunt lipsite de farmecul lor. Dintr-o dată Niintem doar „nesiguri", „ne este
dor de casă", „ne mulţumim cu puţin", „confruntaţi cu perspectiva morţii" sau „înspăimântaţi
să mergem mai departe". Poate fi liniştitor să ne identificăm cu descrierea unei probleme care
face ca evaluarea anterioară să pară inutil de complicată prin comparaţie.

Dar de obicei nu este. In secunda de după ce citeşte scrisoarea, (investitorul se răzgândeşte şi îşi
dă seama că povestea lui cu Albertine e cu siguranţă mai complexă decât sugerase mama sa, aşa
că din nou vine, pe larg, în apărarea sutelor de pagini pe care le-a dedicat cartografierii fiecărei
variaţii din relaţia sa cu Albertine (n'allezpas trop vite) şi notează:

Putem reduce, desigur, totul, dacă îl privim din perspectiva socială, la cea mai banală bârfa de
ziar. Din exterior, şi eu aş privi lucrurile astfel. Dar ştiu foarte bine că ceea ce este adevărat,
ceea ce este, cel puţin, deopotrivă de adevărat, este tot ce am gândit, ce am citit în ochii
Albertinei, fricile care mă chinuie, problema pe care mi-o pun constant când vine vorba de
Albertine. Povestea peţitorului şovăielnic şi logodna ruptă se poate să se potrivească, la fel cum
cronica unei reprezentaţii teatrale scrisă de un recenzor inteligent se poate să ne prezinte
subiectul unei piese de Ibsen. Dar există ceva dincolo de faptele prezentate.

Lecţia? Să nu renunţăm la spectacol, să citim ziarul ca şi cum ar fi doar începutul unui roman
tragic sau comic şi să ne folosim de treizeci de pagini pentru a descrie momentul în care
adormim dacă este cazul. Şi dacă nu avem timp, cel puţin să ne împotrivim unei abordări de tipul
celei a lui Alfred Humblot de la Ollendorf şi a lui Jacques Madeleine de la Fasquelle, pe care
Proust o definea ca fiind „satisfacţia de sine resimţită de oamenii «ocupaţi» - oricât de prostească
ar fi branşa lor - atunci când «nu au timp» să facă ce faci tu“.

IV. Cum să suferi eficient


O modalitate bună de a evalua înţelepciunea din spatele ideilor cuiva ar fi să facem o analiză
atentă a stării lor de spirit şi a sănătăţii lor. La urma urmei, dacă opiniile lor ar fi cu adevărat
demne de atenţia noastră, e normal ca prima persoană care să beneficieze de pe urma lor să fie
chiar autorul. Ar putea oare justifica asta nu doar un interes vizavi de opera unui scriitor, dar şi
faţă de viaţa acestuia?

Sainte-Beuve, respectatul critic din secolul al XIX-lea, ar fi subscris numaidecât:

Până când nu ţi-ai pus un şir de întrebări în legătură cu un autor şi nu ţi-ai dat răspunsul, chiar şi
numai în sinea ta, nu poţi fi sigur că l-ai înţeles pe deplin, chiar dacă întrebările pot părea
îndepărtate de esenţa scrierilor sale: Care erau părerile sale religioase? Cum îl afecta spectacolul
naturii? Care era atitudinea lui faţă de femei, faţă de bani? Era bogat, sărac; care era regimul său
alimentar, programul lui zilnic? Care era viciul sau slăbiciunea lui? Niciunul dintre răspunsurile
la aceste întrebări nu este lipsit de relevanţă.

Chiar şi aşa, răspunsurile tind să surprindă. Oricât de sclipitoare, de inteligentă le-ar fx opera,
vieţile artiştilor par să exhibe o varietate extraordinară, absurdă, de tulburări, nenorociri şi
prostie.

Ea explică de ce Proust concedia teza lui Saint-Beuve, contraargu-mentând cu convingere că nu


vieţile, ci cărţile erau cele care contau. Astfel, cititorul putea fi sigur că apreciază lucrurile cu
adevărat importante. („Este adevărat că există oameni care sunt mai buni decât cărţile lor, dar
asta se întâmplă numai din pricină că acele cărţi nu sunt Cărţt). Balzac se poate să fi fost prost-
crescut, Stendhal plictisitor în conversaţie, iar Baudelaire obsedat, dar de ce ar trebui
aceste lucruri să ne modifice perspectiva asupra operelor care nu suferă de niciunul dintre
defectele autorilor lor?

Oricât ar fi de convingător acest argument, este uşor să înţelegem de ce Proust avea motive să îl
susţină cu deosebită tărie. In vreme ee scriitura lui era logică, bine construită, adesea senină,
uneori de-a dreptul aforistică, viaţa lui a fost una plină de suferinţă fizică şi psihologică
îngrozitoare. Deşi este limpede de ce ne-ar putea interesa să adoptăm o abordare proustiană
asupra vieţii, oamenii sănătoşi la cap li ar nutri vreo clipă dorinţa de a duce viaţa lui Proust.

K posibil ca unei astfel de suferinţe să-i fie îngăduit să treacă fără a trezi suspiciuni? E posibil ca
Proust să fi ştiut atâtea lucruri, să fi avut ceva serios de spus şi cu toate astea să fi dus o viaţă atât
de grea, de atipică? Poate să i se permită mărturiei să se plaseze pe o poziţie atât de radicală faţă
de budinca lui Saint-Beuve?

Viaţa a fost cu siguranţă un mare chin. Problemele psihologice erau îndeajuns de cuprinzătoare:

Vroblema mamei evreice

I ’roust a fost victima unui exemplu extrem. „Din punctul ei de vedere, toată viaţa am avut patru
ani“, spunea Marcel despre Mme Proust, cunoscută şi sub numele de Maman sau, mai des, chère
petite Maman.
„Nu spunea niciodată ma mère sau mon père, ci numai Papa si Maman pe tonul unui băieţel
emoţionat iar ochii i se umpleau instantaneu de lacrimi în clipa în care aceste trei silabe
fuseseră rostite, în vreme ce din gâtlejul încordat răzbătea sunetul răguşit al unui suspin
sugrumat1', îşi amintea prietenul lui Proust, Marcel Plantevignes.

Mme Proust îşi iubea fiul cu o patimă ce l-ar fi făcut de râs pe un ibovnic înfocat, o afecţiune
care i-a indus, sau cel puţin i-a agravat dramatic, propensiunea fiului său cel mare către
neajutorare. Simţea că el nu era în stare să facă nimic cum trebuie fără ea. Au trăit împreună de la
naşterea lui până la moartea ei, la momentul acela el având treizeci şi patru de ani. Chiar şi aşa,
cea mai mare îngrijorare a ei era dacă Marcel avea să poată supravieţui după ce ea avea să moară.
„Mama îşi dorea să trăiască numai să nu mă lase pradă chinului în care ştia că mă zbat atunci
când ea nu era“, explica el după moartea ei; „toată viaţa noastră împreună fusese pur şi simplu un
antrenament în care mă învăţa să mă descurc fără ea în ziua când ea avea să mă părăsească... In
ceea ce mă priveşte, o convingeam că mă descurcam foarte bine şi fără ea“.

Deşi bineintenţionată, grija doamnei Proust pentru fiul ei friza adesea intervenţia despotică. La
vârsta de douăzeci şi patru de ani, într-unul dintre rarele momente când stătuseră despărţiţi,
Marcel îi scria să-i spună că dormea foarte bine (calitatea somnului, a tranzitului său intestinal şi
a apetitului erau o preocupare constantă în corespondenţa celor doi). însă Maman se plângea că
nu era îndeajuns de exact: „Scumpul meu, ai dormit «atâtea ore» continuă să nu-mi spună nimic
sau mai degrabă nimic relevant. Te întreb încă o dată şi încă o dată:

Te-ai dus la culcare la ora...

Te-ai trezit la ora...“

De obicei Marcel era fericit să-i îndeplinească mamei sale nevoia dictatorială de informaţii legate
de corpul său (ea şi Sainte-Beuve ar fi avut multe de discutat împreună). Din când în când,
Marcel oferea spontan un detaliu spre dezbatetea generală a familiei: „în-treabă-1 pe Papa ce
înseamnă când ai o senzaţie de usturime atunci când faci pipi care te face să te întrerupi, şi apoi
să reîncepi, de cinci sau şase ori într-un sfert de oră. Cum am băut oceane de bere zilele astea, mă
gândesc că de la asta o fi“, reflecta el într-o scrisoare adresată mamei lui; la momentul acela,
Maman avea cincizeci şi trei de ani, Papa şaizeci şi opt, iar Marcel treizeci şi unu.

I ,a un chestionar care îi solicita „definiţia pe care o daţi dumneavoastră nefericirii1', Proust


răspundea: „Să fiu despărţit de Maman". I 'And nu putea adormi seara, iar mama sa era la ea în
cameră, îi scria acrişori pe care i le lăsa la uşă ca ea să le găsească a doua zi de dimineaţă.
„Scumpa mea Maman, suna una tipică, nu reuşesc cu niciun chip să adorm, aşa că îţi scriu un
bilet să-ţi spun că mă gândesc la dumneata".

In ciuda unei astfel de corespondenţe, existau în mod previzibil tensiuni ascunse. Marcel intuia
că mama lui prefera să-l ştie bolnav şi dependent mai degrabă decât sănătos şi urinând cum
trebuie: „Adevărul este că de îndată ce mă simt mai bine, din pricină că viaţa care mă ajută să mă
însănătoşesc te enervează, distrugi totul până când mă îmbolnăvesc iar", îi scria într-una dintre
rarele, dar în-Ncmnatele izbucniri împotriva dorinţei paralizante a doamnei Proust de a stabili o
relaţie infirmieră-pacient cu el. „Este trist să nu mă pot bucura în acelaşi timp de afecţiune şi de
sănătate".

Dorinţe stranii

Apoi a survenit înţelegerea lentă a faptului că Marcel nu era ca alţi băieţi. „La început nimeni nu
poate spune dacă este un invertit, sau un poet, sau un snob, sau un om de nimic. Băiatul care
citeşte poezie erotică sau se uită la fotografii obscene, dacă apoi se lipeşte de trupul unui prieten
de la şcoală, îşi închipuie doar că împărtăşeşte o legătură intimă cu el animat de aceeaşi dorinţă
pe care o simţi pentru o femeie. Cum ar putea să presupună că nu e ca toţi ceilalţi atunci
când identifică esenţa simţămintelor sale în lecturile sale din Mme de La Fayette, Racine,
Baudelaire, Walter Scott?"

însă, treptat, Proust şi-a dat seama că perspectiva unei nopţi petrecute cu Diana Vernon a lui
Scott nu prezenta niciunul dintre farmecele de a te lipi de trupul unui prieten de şcoală, o
epifanie dramatică având în vedere lipsa de emancipare a Franţei timpului lui şi existenţa unei
mame care continua să spere că fiul ei se va însura şi care avea obiceiul de a le cere prietenilor
lui de sex masculin să ia cu ei tinere atunci când îl scoteau pe Marcel în oraş la teatru sau la
restaurant.

-Rendez-vous-uri problematice

Dacă măcar Mme Proust şi-ar fi concentrat energia întru invitarea altui sex, căci nu era uşor să
găseşti tineri deopotrivă de dezamăgiţi de Diana Vernon. „Mă găseşti blazat şi efeminat. Te
înşeli", protesta Proust dinaintea unui candidat recalcitrant, un coleg de clasă frumuşel în vârstă
de şaisprezece ani pe nume Daniel Halévy. „Dacă eşti delicios, dacă ai nişte ochi minunaţi...,
dacă trupul şi mintea ta... sunt atât de mlădioase şi de gingaşe încât simt că m-aş pătrunde mai
intim de gândurile tale dacă aş sta în poala ta..., nu e nimic în toate astea care să merite vorbele
tale pline de dispreţ".

Refuzurile îl determinau pe Proust să-şi justifice dorinţa cu trimiteri selective la istoria filozofiei
occidentale. „Mă bucur să pot spune că am nişte prieteni extrem de inteligenţi, ce se
remarcă printr-o mare delicateţe morală, care s-au amuzat la un moment dat cu un băiat", îl
informa Proust pe Daniel. „Aşa şi-au început tinereţea. Mai târziu s-au întors la femei... Aş vrea
să-ţi vorbesc despre doi maeştri caracterizaţi de o desăvârşită înţelepciune care toată viaţa lor au
cules doar bobocii tinereţii, Socrate şi Montaigne. Ei le îngăduie bărbaţilor aflaţi la începutul
tinereţii să se «amuze», aşa încât să ajungă să cunoască puţin din toate plăcerile şi astfel să se
elibereze de tandreţea în exces. Ei susţineau că aceste prietenii deopotrivă de senzuale şi
intelectuale sunt mai benefice pentru un tânăr cu o percepţie acută a frumuseţii şi simţuri
«trezite», decât aventurile cu femei proaste, venale".

Chiar şi aşa, băiatul obtuz a stăruit în curtarea proastelor şi ii venalelor.

Pesimismul romantic

„Dragostea este o boală incurabilă". „Iubirea ascunde o suferinţă permanentă". „Cei care iubesc
şi cei care sunt fericiţi nu sunt unii şi aceiaşi".
Până şi cel mai ferm oponent al lui Sainte-Beuve se poate să intuiască faptul că în această
privinţă arta fusese influenţată de o mâhnire din viaţa autorului. Pesimismul romantic al lui
Proust se baza, cel puţin în parte, pe combinaţia dintre o nevoie pătimaşă de iubire şi o stângăcie
tragicomică când era vorba de a o obţine. „Singura mea consolare atunci când sunt realmente
trist este aceea de a iubi şi de a fi iubit", declara el, şi îşi definea principala trăsătură de caracter
ca fiind „nevoia de a fi iubit; mai precis, o nevoie de a fi desmierdat şi răsfăţat mai degrabă decât
o nevoie de a fi admirat". Insă o adolescenţă plină de tentative prosteşti de seducere a prietenilor
de la şcoală a fost urmată de o maturitate la fel de nerodnică. A făcut un şir de pasiuni pentru
tineri care nu îl sunau înapoi. In 1911, Proust, aflat în staţiunea de coastă Cabourg, îşi
exprima frustrarea dinaintea tânărului Albert Nahmias: „Ce n-aş da să-mi pot schimba sexul şi
vârsta, să adopt înfăţişarea unei femei tinere şi drăguţe pentru a te îmbrăţişa cu toată inima". O
vreme, a avut parte de un strop de fericire alături de Alfred Agostinelli, un şofer de taxi care s-a
mutat în apartamentul lui Proust împreună cu soţia sa, însă Alfred şi-a găsit sfârşitul prematur
într-un accident de avion deasupra Antibelor, iar după aceea nu a mai existat nicio relaţie
sentimentală profundă, doar alte declaraţii privind legătura indisolubilă dintre iubire şi suferinţă.

—Lipsa unei cariere în teatru

In ciuda capcanelor speculaţiei psihobiologice, se pare că existau dificultăţi emoţionale


subiacente care vizau corelarea trăirilor erotice cu sexualitatea, o teză pe care o ilustrează cel mai
bine propunerea pentru o piesă pe care Proust i-a trimis-o lui Reynaldo Hahn în 1906. Intriga era
următoarea:

Un el şi o ea se adoră cu o afecţiune imensă, cucernică, pură (şi, de la sine înţeles, castă) a soţului
pentru soţia sa. Insă bărbatul acesta este un sadic şi, pe lângă iubirea pentru soţia lui,
întreţine relaţii cu curve şi se desfată murdărindu-şi propriile sentimente.

In fine, sadicul, aflat tot timpul în căutarea unor senzaţii mai tari, ajunge să-şi murdărească soţia
vorbind cu aceste curve, cerându-le să spună lucruri urâte despre ea şi rostindu-le el însuşi (este
dezgustat cinci minute mai târziu). Odată, când vorbeşte astfel, soţia lui intră în încăpere Iară ca
el s-o audă. Nu-şi poate crede ochilor şi urechilor şi se prăbuşeşte la pământ. Apoi îşi părăseşte
soţul. El o imploră, dar degeaba. Curvele vor să revină, însă sadismul ar fi prea dureros pentru el
acum şi, după o ultimă încercare de a-şi recuceri soţia, care nici măcar nu-i răspunde, se sinucide.

Din păcate, niciun teatru parizian nu s-a arătat interesat. -Lipsa de înţelegere din partea
prietenilor

O problemă caracteristică a geniilor. Când a fost gata Swann, Proust le-a trimis exemplare
prietenilor săi, dintre care mulţi n-au reuşit nici să deschidă plicul.

„-Ei bine, dragul meu Louis, mi-ai citit cartea? îşi amintea Proust că-1 întrebase pe playboy-ul
aristocrat Louis d’Albufera.

-Să-ţi citesc cartea? Ai scris o carte? i-a replicat surprins prietenul lui.

-Da, bineînţeles, Louis, şi ţi-am trimis chiar şi un exemplar.


-Ah, micul meu Marcel, dacă mi l-ai trimis mie, cu siguranţă I am citit. Doar că nu eram sigur
dacă l-am primit.“

Madame Gaston de Caillavet a fost mai recunoscătoare să primească manuscrisul. I-a scris
autorului mulţumindu-i în termenii cri mai călduroşi pentru darul său. „Recitesc constant pasajul
din Swann despre prima Sfântă împărtăşanie, îi spunea ea, căci am trăit şi eu aceeaşi panică,
aceeaşi deziluzie". Gândul pe care Madame ( îaston de Caillavet alesese să i-1 împărtăşească era
înduioşător - ar li fost şi mai amabil dacă s-ar fi obosit să citească romanul, ocazie cu rare ar fi
constatat că nu exista o astfel de ceremonie religioasă în el.

Proust concluziona: „Despre o carte publicată cu doar câteva luni iii urmă, oamenii nu-mi
vorbesc fără a comite greşeli care fie arată că au uitat-o, fie că n-au citit-o“.

La treizeci de ani, propria evaluare „Fără plăceri, ţeluri, preocupări sau ambiţii, fără viitor şi
conştient de suferinţa pe care le-o pricinuiesc părinţilor mei, nu sunt deloc fericit".

Cât despre lista beteşugurilor fizice ale lui Proust:

Astm

Atacurile debutează la vârsta de zece ani şi continuă de-a lungul vieţii. Ele sunt deosebit de
severe, episoadele durând mai bine de o oră şi repetându-se chiar şi de zece ori pe zi. Deoarece
au loc cu precădere în timpul zilei, Proust adoptă un program nocturn; se culcă la şapte dimineaţa
şi se trezeşte la patru sau cinci după-amiază.

Ii este cu neputinţă să petreacă prea mult timp afară din casă, în special vara, şi atunci când este
nevoit, o face numai la adăpostul unui taxi închis ermetic. Ferestrele de la apartamentul său
sunt veşnic închise iar draperiile trase, nu vede niciodată soarele, nu respiră aer curat şi nici nu
face vreun pic de mişcare.

- Regimul alimentar

Treptat, devine incapabil să mănânce mai mult de o masă pe zi a cărei consistenţă este nepractică
şi care trebuie servită cu cel puţin opt ore înainte de culcare. Descriindu-i unui doctor detaliile
unui meniu tipic, Proust înşiruie două ouă cu sos de smântână, o aripă de pui fript, trei croasante,
o farfurie de cartofi prăjiţi, nişte struguri, cafea şi o sticlă de bere.

-Digestie

„Merg des la toaletă - şi ies prost", îi mărturiseşte el aceluiaşi doctor. Constipaţia este cvasi-
permanentă şi este ameliorată doar de un laxativ puternic luat din două în două săptămâni, ceea
ce de obicei îi provoacă crampe abdominale. După cum am menţionat deja, urinatul nu este nici
el mai uşor, fiind însoţit de o senzaţie acută de usturime, adesea se dovedeşte imposibil iar
analizele indică un exces de uree şi de acid uric: „Să-i cerem îndurare corpului nostru este ca şi
cum am susţine un discurs dinaintea unei caracatiţe, pentru care vorbele noastre au aceeaşi noimă
ca sunetele valurilor".
— Chiloţi

Are nevoie să-i stea strâns pe burtă dacă vrea să poată adormi. Trebuie să fie prinşi cu un ac de
siguranţă special a cărui lipsă, atunci când Proust îl pierde din greşeală într-o dimineaţă în baie, îl
ţine treaz întreaga zi.

Piele sensibilă

Nu poate folosi deloc săpun, cremă sau apă de colonie. Trebuie să se spele cu prosoape fin ţesute
umezite, apoi să se usuce tampo-nându-se cu albituri proaspete (o spălare necesită în medie
douăzeci dc prosoape, în legătură cu care Proust insistă să fie duse la singura spălătorie care
foloseşte detergentul neiritant corespunzător, Blanchisserie Lavigne, care se ocupă şi de rufele
lui Jean Cocteau). Proust găseşte că hainele mai vechi îi priesc mai mult decât cele noi, şi
se ataşează profund de pantofi şi batiste vechi.

Şoareci

Proust este terorizat de ei; când Parisul este bombardat de nemţi în 1918, se declară mai
înspăimântat de şoareci decât de tunuri.

Frig

Proust îl resimte tot timpul. Chiar şi în toiul verii, poartă un palton şi patru pulovere atunci când
este nevoit să iasă din casă. La petreceri, rămâne de obicei îmbrăcat cu o haină de blană. Chiar şi
aşa, cei care dau mâna cu el sunt surprinşi să constate cât de reci îi sunt mâinile, lemându-se de
efectele fumului, nu îngăduie să-i fie încălzită camera cum trebuie şi se încălzeşte în principal cu
sticle cu apă fierbinte şi cu pulovere. Asta înseamnă că are adesea mâinile reci şi mai ales îi
curge nasul. La sfârşitul unei scrisori către Reynaldo Hahn, precizează că şi-a şters nasul de
optzeci şi trei de ori de când se apucase să scrie scrisoarea. Scrisoarea are trei pagini.

Rău de înălţime

Când se întoarce în Paris după o vizită la Versailles, la unchiul său, lui Proust i se face rău şi nu
poate urca treptele până la apartamentul lui. Intr-o scrisoare adresată mai târziu unchiului, el
pune problema pe seama schimbării de altitudine la care fusese expus. Versailles este situat la
optzeci şi trei de metri mai sus faţă de Paris.

— Tuse

Tuşeşte foarte zgomotos. In 1917 descrie un astfel de acces: „Vecinii, auzind bubuiala continuă
şi lătratul spasmodic, o să-şi închipuie că mi-am cumpărat fie o orgă de biserică, fie un câine, sau
că în urma unei legături imorale (şi pur imaginare) cu o doamnă, am procreat un copil care se
întâmplă să sufere de tuse măgărească“.

— Voiaje

Sensibil la orice întrerupere intervenită în programul şi în obiceiurile sale, Proust suferă de dor
de casă şi se teme că orice călătorie îl va ucide. El explică faptul că în primele zile într-un loc
nou este la fel de nefericit precum anumite animale la căderea nopţii (nu este limpede la ce
animale se gândeşte). îşi exprimă dorinţa de a trăi pe un iaht, ceea ce l-ar ajuta să se plimbe în
jurul lumii fără să trebuiască să se dea jos din pat. Ii sugerează această idee lui Mme Straus, o
doamnă fericită în căsnicie: „Aţi dori să închiriem o ambarcaţiune pe care să nu se audă niciun
zgomot şi de pe puntea căreia ne vom uita cum cele mai frumoase oraşe din univers se perindă pe
lângă noi de pe mal fără să ne dăm jos din pat (paturi)?*1 Propunerii nu i se dă curs.

— Paturi

Şi-l iubeşte pe al lui, îşi petrece majoritatea timpului în el şi şi-l transformă în masă de lucru şi
birou. Oare patul reprezintă un scut împotriva lumii exterioare crude? „Când eşti trist, este
minunat să zaci în căldura propriului pat şi acolo, odată toate strădaniile şi zbaterea încheiate,
poate chiar cu capul ascuns sub pături, să te abandonezi cu totul jalei, aidoma crengilor în vântul
toamnei**.

Z.go mot de la vecini

Manifestă o sensibilitate maniacală faţă de acesta. Traiul într-un bloc parizian este infernal, cu
atât mai mult atunci când cineva face repetiţii muzicale în apartamentul de deasupra. „Există un
obiect neînsufleţit ce are o capacitate de a exaspera pe care nicio fiinţă umană n-o va atinge
vreodată: pianul".

Aproape că este ucis de enervare în primăvara lui 1907 când în apartamentul învecinat încep
lucrări de renovare. îi explică problema Im Mme Straus: muncitorii sosesc la şapte dimineaţa,
„insistă să-şi manifeste buna dispoziţie matinală bocănind cumplit şi hârjâindu-şi lerăstraiele în
spatele patului meu, apoi trândăvesc vreme de jumă-tate de ceas, apoi reîncep să bocănească
îngrozitor aşa încât nu pot n;\ adorm la loc... Am ajuns la capătul răbdării şi doctorul meu
mă hfiUuieşte să plec pentru că boala mea este prea gravă pentru a con-linua să rabd toate astea".
Ba mai mult, „(vă rog să mă scuzaţi, Madame!) se pregătesc să monteze un lavoar şi un scaun de
toaletă in WC-ul ei aflat perete în perete cu dormitorul meu". Şi ca să-l termine definitiv: „Mai
este un domn care se mută la etajul al patrulea al aceluiaşi imobil, de unde aud totul de parcă ar fi
la mine în dormitor1. Ajunge să-şi facă vecina vacă şi, când muncitorii îi modifică dimensiunea
scaunului de WC de trei ori, insinuează că încercau sa I facă să-i încapă posteriorul enorm.
Zgomotul este atât de mare, încât conchide că renovarea trebuie să ascundă o dimensiune
faraonică şi îi mărturiseşte pasionatei de egiptologie Mme Straus: „( ) duzină de lucrători zilnic
bocănind cu atâta frenezie timp de tot atâtea luni trebuie să fi înălţat ceva la fel de maiestuos ca
Piramida lui Keops pe care trecătorii trebuie să fie uluiţi să o vadă între Printemps şi Saint-
Augustin". Nu este observată nicio piramidă.

—Alte suferinţe

„Lumea îşi închipuie că oamenii care sunt bolnavi tot timpul nu suferă şi de bolile celorlalţi - îi
spune Proust lui Lucien Daudet -dar nu este aşa“. In această categorie Proust include febra,
răcelile, vederea proastă, neputinţa de a înghiţi, durerile de măsele, durerile de cot şi vertijul.
-Neîncrederea în ceilalţi

Proust este nevoit să îndure adesea insinuări supărătoare cum că n-ar fi atât de bolnav pe cât lasă
să se înţeleagă. La izbucnirea Primului Război Mondial comisia medicală a armatei îl
convoacă pentru un examen medical. Cu toate că omul zăcuse la pat mai mult sau mai puţin
continuu din 1903, este îngrozit la gândul că gravitatea bolii sale nu va fi apreciată corect şi că va
fi obligat să lupte în tranşee. Perspectiva îl încântă pe curtierul lui, Lionel Hauser, care îi spune
amical lui Proust că n-a abandonat speranţa de a-1 vedea într-o zi cu o Croix de Guerre pe piept.
Clientul său reacţionează prost la această idee: „Ştii prea bine că, la starea mea de sănătate, aş fi
mort în patruzeci şi opt de ore“. Nu este chemat la arme.

La câţiva ani după război, un critic îl acuză pe Proust că este un dandy care zace în pat de plăcere
toată ziua visând la candelabre şi tavane somptuoase şi care iese din cameră numai la şase seara
pentru a merge la petreceri elegante de parveniţi care nu i-ar cumpăra în veci cărţile. Furios la
culme, Proust îi răspunde că este un invalid, un bărbat care este fizic incapabil să se dea jos din
pat şi la şase seara, şi la şase dimineaţa şi care este prea bolnav să se plimbe măcar prin cameră
(nici cât să meargă să deschidă fereastra, adaugă el), darămite să mai meargă şi la o petrecere.
Chiar şi aşa, câteva luni mai târziu, se împleticeşte până la operă.

Moarte

Ori de câte ori îi informează pe alţii despre starea lui de sănătate, I’roust nu pregetă să declare că
e pe moarte; anunţă asta în mod regulat şi cu o convingere de nestrămutat în ultimii lui
şaisprezece uni ile viaţă. îşi descrie starea fizică obişnuită ca fiind „suspendată Intre cafeină,
aspirină, astm, angina pectoris şi în general între viaţă ţi moarte şase zile din şapte“.

A fost Proust un ipohondru extraordinar? Curtierul lui, Lionel I lauser, aşa credea şi în cele din
urmă a decis să i-o spună drept în lnţă, intr-un fel în care nimeni altcineva nu îndrăznise s-o
facă. „Ingăduie-mi să-ţi spun - a îndrăznit el - că, deşi te apropii de cincizeci de ani, ai rămas ce
erai când te-am cunoscut, şi anume un copil răzgâiat. O, ştiu că ai să protestezi căutând să-mi
arăţi cum, conform lui A+B-C, departe de a fi răzgâiat, întotdeauna ai fost un copil martir pe care
nu l-a înţeles nimeni niciodată, dar asta ţi se datorează ţie şi mai puţin altora". Dacă fusese
întotdeauna atât tic bolnav, îl acuza Huaser, cel mai adesea îşi făcuse răul cu mâna lui, alegând
să-şi petreacă tot timpul în pat cu draperiile trase şi astfel refuzând cele două componente ale
sănătăţii, soarele şi aerul curat. In orice caz, cum Europa era azvârlită în haos după
Primul Kăzboi Mondial, Hauser îl îndemna pe Proust să se distanţeze puţin de suferinţele lui
fizice: „Trebuie să admiri că sănătatea ta trebuie că este cu mult mai bună decât cea a Europei,
chiar dacă este extrem de precară".

Oricât de puternică ar fi fost argumentaţia din punct de vedere retoric, chiar şi aşa, Proust a reuşit
să moară în anul ce a urmat.

Exagera Marcel? Acelaşi virus poate ţintui o persoană la pat în vreme ce în cazul alteia el se
poate manifesta doar ca o uşoară mole-şeală după masă. Când ne aflăm faţă în faţă cu un om care
se îndoaie de durere după ce s-a zgâriat la deget, în loc să-i condamnăm afectarea, ne-am putea
închipui că zgârietura a fost percepută de fiinţa cu piele delicată la fel de dureros cum am
percepe noi o tăietură de macetă - şi, ca atare, nu ne putem permite să judecăm
îndreptăţirea durerii altcuiva pe baza durerii pe care am fi îndurat-o noi de pe urma unei răni
asemănătoare.

Proust avea cu siguranţă o piele delicată; Léon Daudet l-a numit un bărbat născut fără piele.
Poate fi greu să adormi după o masă copioasă. Procesele digestive menţin corpul ocupat,
mâncarea îngreunează stomacul, pare mai comod să rămâi în picioare decât să stai întins. Insă în
cazul lui Proust, cea mai minusculă particulă de mâncare sau de lichid era de ajuns să-i întrerupă
somnul. El i-a spus unui doctor că putea bea un sfert de pahar de apă de Vichy înainte de culcare,
dar dacă bea cumva un pahar întreg era împiedicat să doarmă de dureri de stomac insuportabile.
Un confrère de-ai prinţesei ale cărei nopţi erau distruse de un singur bob de mazăre, autorul era
blestemat cu o capacitate mistică de a detecta chiar şi un surplus de un mililitru în tractul său
intestinal.

Să-l comparăm cu fratele lui, Robert Proust, cu doi ani mai tânăr decât el, medic militar la fel ca
tatăl lor (autorul unui studiu apreciat despre Chirurgia organelor genitale femeieşti), şi cu o
constituţie de taur. în vreme ce pe Marcel îl putea ucide curentul, Robert era indestructibil. Când
avea nouăsprezece ani, mergea pe un tandem în Reuil, un sat pe malul Senei situat la câţiva
kilometri nord de Paris. Intr-o intersecţie aglomerată, a căzut de pe bicicletă şi a alunecat sub
roţile unei căruţe încărcată cu cinci tone de cărbune ce venea din sens opus. Căruţa s-a răsturnat
peste el, a fost dus în grabă la spital, mama sa a sosit într-un suflet de la Paris, însă fiul ei s-
a însănătoşit repede şi, în mod uimitor, nu a suferit niciuna dintre sechelele permanente de care
se temeau doctorii. La izbucnirea

Primului Război Mondial, taurul, ajuns între timp medic militar, a lost trimis la post într-un spital
de campanie la Étain lângă Verdun, unde trăia într-un cort şi muncea în condiţii epuizante şi
neigienice. Intr-o zi un obuz a aterizat pe spital şi şrapnelul s-a împrăştiat în jurul mesei pe care
Robert opera un soldan german. Cu toate că iusese el însuşi rănit, Dr. Proust l-a mutat de unul
singur pe pacient intr-un dormitor din apropiere şi a continuat operaţia pe o targă. Câţiva ani mai
târziu a suferit un accident grav atunci când şoferul lui a adormit iar vehiculul s-a ciocnit de o
ambulanţă. Robert a fost izbit de un paravan de lemn, şi-a fracturat craniul, însă aproape înainte
ca ai lui să apuce să fie informaţi şi să se îngrijoreze, el îşi începuse deja recuperarea şi se
pregătea să-şi reia viaţa activă.

Deci, cine ne-am dori să fim, Robert sau Marcel? Avantajele de a fi cel dintâi pot fi enumerate pe
scurt: o energie fizică imensă, aptitudini pentru tenis şi canotaj, un chirurg iscusit (Robert
era renumit pentru prostatectomiile sale, o operaţie cunoscută din această cauză în cercurile
medicale franceze drept prowr/atectomie), succes financiar, tatăl unei fiice frumoase, Suzy (pe
care unchiul Marcel o adora şi o răsfăţa, fiind cât pe ce să-i cumpere un flamingo când şi-a
exprimat într-o doară această dorinţă, copil fiind). Şi Marcel? Niciun pic de energie fizică, era
incapabil de tenis sau canotaj, nu câştiga niciun ban, nu a avut copii, nu a avut parte de respect
până spre sfârşitul vieţii, şi atunci era prea bolnav să se bucure de el (mare amator de analogii
medicale, se compara pe sine cu un om bolnav cu febră prea mare să se poată bucura de un
sufleu desăvârşit). Chiar si aşa, Robert părea să fie depăşit de fratele său în ceea ce
priveşte capacitatea de a remarca lucruri. Robert nu reacţiona în vreun fel de anume dinaintea
unei ferestre deschise într-o zi încărcată de polen sau după ce au căzut peste el cinci tone de
cărbune: ar fi putut călători de pe Everest la Ierihon fără să bage de seamă schimbarea altitudinii,
la fel cum ar fi putut dormi pe cinci cutii de conserve de fasole fără să-şi închipuie că sub saltea
era ceva ciudat.

Cu toate că o astfel de opacitate senzorială este adesea realmente binevenită, în special când
operezi în timpul unui foc de artilerie în timpul Primului Război Mondial, merită remarcat că a
percepe lucruri (ceea ce înseamnă de obicei a le percepe dureros) este, într-un fel, legat de
dobândirea de cunoştinţe. O gleznă luxată ne învaţă foarte repede cum stă treaba cu distribuţia
greutăţii corporale, sughiţurile ne obligă să remarcăm aspecte până atunci necunoscute ale
sistemului respirator, faptul că am fost părăsiţi de un iubit este un mod perfect de a ne familiariza
cu mecanismele dependenţei emoţionale.

De fapt, din punctul de vedere al lui Proust, nu învăţăm nimic cum trebuie până când nu se iveşte
o problemă, până când nu ne doare ceva, până când un lucru nu merge cum sperasem:

Numai infirmitatea ne poate face să luăm seama şi să învăţăm şi ne ajută să analizăm procese
despre care altfel nu am şti nimic.

Un bărbat care se bagă direct în pat seară de seară şi care încetează să trăiască până în clipa în
care se trezeşte cu siguranţă nu va visa niciodată să facă, nu neapărat cine ştie ce descoperire, dar
nici măcar observaţii mărunte despre somn. De abia dacă este conştient că doarme. O mică
insomnie se dovedeşte utilă, facându-ne să preţuim somnul, proiectând o rază de lumină
în întunericul acela. O memorie infailibilă nu este un stimulent prea puternic pentru a studia
fenomenele memoriei.

Cu toate că ne putem folosi, desigur, mintea şi fără să ne doară nimic, Proust sugerează că
devenim cu adevărat curioşi numai atunci când ne chinuim. Suferim, deci gândim şi asta se
întâmplă pentru că gânditul ne ajută să punem durerea în context, să-i înţelegem sursele, să-i
evaluăm dimensiunile şi să ne împăcăm cu existenţa ei.

Rezultă că ideilor care s-au conturat fără durere le lipseşte o sursă importantă de motivaţie.
Pentru Proust, activitatea mentală pare împărţită în două categorii: există ceea ce s-ar putea numi
gânduri ncdureroase, neiscate de vreo neplăcere anume, insuflate doar de o dorinţă dezinteresată
de a înţelege mecanismul somnului sau de ce fiinţele omeneşti uită; şi gânduri dureroase, ivite
dintr-o incapacitate deranjantă de a dormi sau de a ne aminti un nume - şi pe această din urmă
categorie o promovează intens Proust.

De exemplu, el ne spune că sunt două metode prin care o persoană poate dobândi înţelepciune: în
mod nedureros, prin mijlocirea unui profesor sau dureros, prin intermediul vieţii, şi susţine
că varianta dureroasă este de departe mai bună, teză pe care o pune în gura personajului său,
pictorul Elstir, care îi oferă povestitorului o argumentaţie în favoarea comiterii unor greşeli:

Nu există om, oricât ar fi de înţelept, care la un moment dat în tinereţe să nu fi spus lucruri, sau
chiar să fi trăit de o manieră care mai târziu în viaţă să-i repugne într-atât încât, dacă ar putea, şi-
ar şterge-o definitiv din amintire. Dar n-ar trebui să regrete astfel de lucruri cu totul, căci nu
poate fi sigur că a devenit, într-adevăr, un om înţelept - în măsura în care putem fi vreunul din
noi înţelept - dacă n-a trecut prin toate întrupările prosteşti şi dezgustătoare prin care poate fi
atins acel stadiu suprem. Ştiu că sunt tineri... ai căror profesori le-au insuflat o nobleţe a spiritului
şi un rafinament moral din prima zi de şcoală. Poate că aceştia nu au nimic de care să se dezică
atunci când se gândesc în urmă la viaţa lor; ei ar putea, dacă ar dori, să publice sub semnătură o
relatare a tot ceea ce au spus sau au făcut vreodată;

însă sunt nişte fiinţe sărmane, urmaşi nevolnici ai doctrinarilor, iar înţelepciunea lor este
negativistă şi sterilă. înţelepciunea nu se predă, trebuie s-o descoperim pe cont propriu în urma
unui parcurs pe care nu-1 poate întreprinde nimeni în locul nostru, a unui efort de care nu ne
poate scuti nimeni.

Dar de ce nu pot? De ce este această călătorie dureroasă atât de indispensabilă pentru dobândirea
adevăratei înţelepciuni? Elstir nu intră în detalii, cu toate că poate fi considerat de ajuns că a
definit o corelaţie între gradul de durere pe care o îndură un om şi profunzimea gândurilor pe
care le poate nutri drept consecinţă. E ca şi cum mintea noastră ar fi un organ mofturos care
refuză să enunţe adevăruri dificile dacă nu este forţată să o facă de împrejurări dificile. „Fericirea
este bună pentru corp - ne spune Proust - dar suferinţa este aceea care ne ascute mintea". Aceste
suferinţe ne obligă la un soi de gimnastică mentală pe care am fi evitat-o în vremuri mai fericite.
Intr-adevăr, dacă dezvoltarea capacităţii noastre mentale constituie o prioritate reală, implicaţia
este aceea că ne-ar folosi mai degrabă să fim nefericiţi decât mulţumiţi, să dăm curs unor
poveşti de dragoste nefericite decât să-i citim pe Platon sau pe Spinoza.

O femeie de care avem nevoie şi care ne face să suferim ne suscită o gamă de sentimente cu mult
mai profunde şi mai vitale decât un bărbat de geniu care ne interesează.

Este, poate, cât se poate de firesc să rămânem ignoranţi când suntem fericiţi. Cât timp maşina
merge bine, ce stimulent avem să îi învăţăm mecanismul complex de funcţionare? Când un iubit
ne jură credinţă, ce motiv am avea să ne gândim la dinamica trădării umane? Ce ne-ar putea
împinge să cercetăm umilinţele vieţii sociale când ne bucurăm doar de respect? Doar atunci când
ne afundăm în suferinţă căpătăm stimulentul proustian de a înfrunta adevărurile dificile, în timp
ce ne tânguim pe sub aşternuturi, precum crengile in vânt toamna.

Asta poate explica suspiciunea lui Proust faţă de doctori. Conform teoriei proustiene despre
cunoaştere, doctorii sunt puşi într-o postură stranie, căci sunt oameni care se declară ca
înţelegând mecanismele corpului, chiar dacă informaţia lor nu este izvorâtă dintr-o durere pe care
s-o fi resimţit ei înşişi. Nu au făcut decât să urmeze ani întregi de medicină. Aroganţa acestei
poziţii era cea care îl rodea pe veşnic suferindul Proust, o aroganţă cu atât mai nejustificată
dacă ne gândim la fundamentele şubrede ale cunoaşterii medicale din vremea sa. In copilărie,
fusese trimis la un anume Dr. Martin, care pretindea că descoperise un leac permanent pentru
astm. Acesta presupunea cauterizarea ţesutului erectil al nasului pe parcursul unei şedinţe de
două ore. „Acum poţi merge la ţară“, l-a asigurat [)r. Martin pe tânărul Proust după ce îl supusese
la această intervenţie dureroasă, „nu se poate să mai suferi de febra fânului". Dar, bineînţeles, la
vederea primului liliac în floare, Proust a căzut pradă unei crize atât de violente şi de prelungi de
astm, încât mâinile şi picioarele i s-au învineţit şi viaţa i-a fost pusă în pericol.
Doctorii din romanul lui Proust nu inspiră nici ei mai multă încredere. Când bunica
povestitorului cade la pat, familia îngrijorată ii cheamă la căpătâiul ei pe un reputat medic,
Docteur du Boulbon. Cu toate că bunica are dureri îngrozitoare, du Boulbon o examinează rapid
ca apoi să hotărască că a găsit rezolvarea perfectă.

-Veţi fi vindecată, Madame, în ziua, oricare va fi aceea - şi

depinde întru totul de dumneavoastră dacă ziua aceea este

azi - în care vă veţi da seama că nu aveţi nimic şi vă veţi relua viaţa de zi cu zi. îmi spuneţi că n-
aţi mâncat şi nici n-aţi ieşit din casă?

- Dar, domnule doctor, am febră.

-în clipa asta sigur n-aveţi. în plus, ce scuză bună! Nu ştiţi că îi punem la îngrăşat pe pacienţii cu
tuberculoză cu temperaturi de 38.9 şi îi ţinem afară la aer curat?

Incapabilă să reziste dinaintea argumentelor acestui medic exaltat, bunica se ambiţionează să se


dea jos din pat, îl ia pe nepot cu ea şi îşi croieşte anevoie drum până pe Champs-Elysées de
dragul aerului curat. Bineînţeles, excursia o omoară.

Ar trebui un proustian convins să meargă vreodată la doctor? Marcel, fiu şi frate de medici,
conchidea cu un verdict ambiguu şi chiar surprinzător de generos asupra profesiei:

A te încrede în medicină ar fi culmea nebuniei, dacă a nu te încrede în ea nu ar fi o dovadă şi mai


mare de nebunie.

Chiar şi aşa, logica proustiană ar sugera că este înţelept să-i căutăm înadins pe doctorii care sunt
ei înşişi adesea afectaţi de boli grave.

Acum pare că amploarea necazurilor lui Proust nu poate fi lăsată să arunce vreo îndoială asupra
valabilităţii ideilor sale, însăşi profunzimea suferinţei sale trebuind considerată o dovadă a
existenţei premiselor obligatorii pentru înţelegere. Când auzim că amantul lui Proust a murit într-
un accident de avion deasupra Antibelor, că Stendhal a îndurat un şir de pasiuni neîmpărtăşite
chinuitoare şi că Nietzsche era un proscris de care îşi băteau joc şcolarii, putem fi siguri că am
dat peste nişte autorităţi intelectuale valoroase. Nu cei mulţumiţi sau cei luminoşi au lăsat în
urmă multe dintre mărturiile despre ceea ce înseamnă să fii viu. Pare că acest gen de
cunoaştere este îndeobşte apanajul celor extrem de nefericiţi şi singura lor binecuvântare.

Chiar şi aşa, înainte să subscriem necondiţionat la un cult romantic al suferinţei, ar trebui adăugat
faptul că suferinţa nu a fost niciodată de ajuns de una singură. Este, din păcate, mai uşor să
pierzi un iubit decât să termini în căutarea timpului pierdut, să nutreşti o dorinţă neîmpărtăşită
decât să scrii DeL'Amour, să stârneşti antipatie decât să fii autorul Naşterii tragediei. Mulţi
sifilitici nefericiţi omit să scrie propriile Fleurs du Mal şi aleg să se împuşte în schimb. Poate cea
mai importantă aserţiune pe care o putem face în favoarea suferinţei este aceea că ea deschide
posibilităţi pentru o interogare inteligentă, inventivă - posibilităţi care pot fi şi sunt adesea
trecute cu uşurinţă cu vederea sau respinse.

Cum se poate să nu facem nici una, nici alta? Chiar şi dacă realizarea unei capodopere nu joacă
niciun rol în demersul nostru, cum putem învăţa să suferim mai eficient? Deşi filozofii au fost
dintot-deauna preocupaţi de căutarea fericirii, s-ar părea că mult mai multă înţelepciune se
ascunde în identificarea modalităţilor prin care putem fi nefericiţi în mod corect şi productiv.
Recurenţa stăruitoare a nefericirii înseamnă că punerea la punct a unei abordări realiste a acesteia
sigur va depăşi în valoare orice căutare utopică a fericirii. Proust, un veteran al suferinţei, era
conştient de asta:

întreaga artă de a trăi constă din a ne folosi de indivizii din

pricina cărora suferim.

Ce ar implica o astfel de artă de a trăi? Pentru un proustian, misiunea constă în a căpăta o mai
profundă înţelegere a realităţii. Durerea este surprinzătoare: nu putem înţelege de ce am fost
părăsiţi în dragoste sau omişi de pe o listă de invitaţi, de ce nu putem dormi noaptea sau să ne
plimbăm pe o pajişte în floare primăvara. Identificarea cauzelor unor astfel de neplăceri nu ne
scuteşte ca prin minune de durere, dar constituie premisa principală pentru o însănătoşire.
Dându-ne asigurări că nu suntem singurii blestemaţi, înţelegerea ne ajută să percepem limitele
suferinţei noastre precum şi logica amară ce se ascunde în spatele ei:

Mâhnirile, în momentul în care se transformă în idei, îşi

pierd din puterea de a ne răni inima.

în orice caz, adesea suferinţa nu reuşeşte să se metamorfozeze în idei şi, în loc să ne înlesnească
o mai bună percepţie asupra realităţii, ne împinge într-o direcţie primejdioasă unde nu
învăţăm nimic nou, unde suntem expuşi la mult mai multe iluzii şi nutrim mult mai puţine
gânduri de importanţă vitală decât dacă n-am fi suferit deloc. Romanul lui Proust abundă în
personaje pe care le-am putea numi suferinzi ineficienţi, suflete demne de milă care au
fost trădate în dragoste, sau excluse de la petreceri, care sunt chinuite de un sentiment de
inadecvare intelectuală sau de unul de inferioritate socială, dar care nu învaţă nimic din astfel de
nenorociri, ba chiar reacţionează vizavi de ele angrenându-se într-o suită de mecanisme de
apărare dezastruoase care presupun aroganţă şi autoamăgire, barbarie şi cruzime, duşmănie şi
furie. Fără a le face o nedreptate, am putea să extragem câţiva dintre aceşti suferinzi ineficienţi
din roman astfel încât să analizăm ce-i doare, inadecvarea proustiană a mecanismelor lor de
apărare, şi să propunem, în spirit terapeutic, anumite reacţii mai salutare.

Mme Verdurin: amfitrioana burgheză a unui cerc care se reuneşte pentru a discuta despre artă şi
politică şi pe care îl descrie ca fiind „micul ei clan". Foarte pătrunsă de artă, o apucă durerile de
cap când este copleşită de frumuseţea muzicii şi la un moment dat îşi dizlocă maxilarul râzând
prea mult.

Problema: Mme Verdurin şi-a dedicat întreaga viaţă ascensiunii sociale, însă se trezeşte ignorată
chiar de cei pe care îşi doreşte mai abitir să-i cunoască. Nu se află pe listele de invitaţi ale celor
mai bune familii aristocrate, nu ar fi bine primită în salonul Ducesei de Guermantes, propriul ei
salon este plin doar cu membrii ai clasei ei sociale, iar preşedintele Republicii Franceze nu a
invitat-o niciodată să ia prânzul la Palatul Elysée - cu toate că l-a invitat pe Charles Swann, un
bărbat pe care îl consideră la fel de bine plasat pe scara socială ca şi ea.

Răspunsul la problemă: Există puţine indicii făţişe că Mme Verdurin este deranjată de poziţia ei
socială. Ea afirmă cu aparentă convingere despre oricine refuză s-o invite sau să vină la recepţiile
ei că este doar „un plicticos". Chiar şi preşedintele, Jules Grévy, este un plicticos.

In mod pervers, cuvântul este cât se poate de potrivit, căci este opusul direct a ceea ce Mme
Verdurin crede că ar trebui să fie o mare personalitate. Aceste personalităţi o încântă într-atât şi
cu toate astea îi sunt atât de inaccesibile, încât tot ce poate face este să îşi mascheze dezamăgirea
în spatele unei indiferenţe neconvingătoare.

Atunci când Swann lasă să-i scape într-o doară în


Un filozof al cărui farmec este, desigur, subestim

Peninsular and Oriental Steam Navigation Company, companie de navigaţie britanică înfiinţată
la începutul secolului al XIX-lea ce opera transporturi de mărfuri şi de pasageri către şi dinspre
Orient.
Atunci când Swann lasă să-i scape într-o doară în timpul recepţiei de la Verdurin faptul că
urmează să ia prânzul cu Preşedintele Grévy invidia celorlalţi oaspeţi este palpabilă şi, pentru a o
dispersa, Swann adoptă numaidecât un ton dispreţuitor:

-Vă asigur, prânzurile astea nu sunt câtuşi de puţin amuzante. Sunt şi nişte evenimente cât se
poate de nepretenţioase, ştiţi... Niciodată mai mult de opt oameni la masă.

Alţii ar fi putut lua remarca lui Swann drept simplă politeţe, însă Mme Verdurin este prea
supărată să ignore orice sugestie că ceea ce ea nu are nu merită avut.

-Pot crede că dumneata nu le găseşti amuzante, petrecerile acelea. Fireşte, e foarte frumos din
partea dumitale că te duci... Am auzit că [preşedintele] este mort de surd şi mănâncă cu degetele.

0 soluţie şi mai bună: De ce suferă Mme Verdurin ineficient? Pentru că întotdeauna ne lipseşte
mai mult decât avem, şi pentru că întotdeauna sunt mai numeroşi cei care nu ne invită decât cei
care o fac. Drept urmare, percepţia noastră despre ceea ce este valoros va fi în mod fundamental
deformată dacă trebuie să concediem veşnic ca anost tot ce ne lipseşte, doar pentru că ne lipseşte
nouă.

Ar fi cu mult mai cinstit să ne gândim că, deşi ne-ar plăcea să-l întâlnim pe preşedinte, el nu vrea
să se întâlnească cu noi, dar că acest detaliu nu reprezintă un motiv să ne scadă interesul pe care
i-1 purtăm. Mme Verdurin ar putea învăţa să înţeleagă mecanismele prin care oamenii sunt
excluşi din cercurile sociale, ar putea învăţa să îşi ia frustrarea în glumă, să şi-o mărturisească
deschis, ba chiar să îl tachineze pe Swann cerându-i să vină cu un meniu semnat iar astfel ar
putea deveni atât de fermecătoare, încât într-un final s-ar putea să-i parvină şi invitaţia la Élysée.

Françoise: găteşte pentru familia povestitorului, producând un sparanghel şi o vită în aspic


minunate. Este de asemenea cunoscută pentru personalitatea încăpăţânată, pentru cruzimea faţă
de personalul din bucătărie şi pentru loialitatea faţă de angajatorii săi.

Problema: nu ştie prea multe. Françoise nu a fost deloc la şcoală, nu ştie mare lucru despre
mersul lumii şi nu are habar despre evenimentele politice şi monarhice ale epocii sale.

Răspunsul la problemă: Françoise a căpătat obiceiul de a insinua că ştie totul. Pe scurt, e o


atotcunoscătoare iar pe chipul ei se citeşte panica specifică atotcunoscătorului ori de câte ori i se
aduce la cunoştinţă un fapt despre care nu are habar, cu toate că panica este imediat reprimată
pentru a păstra aparenţele:

Françoise refuza să se arate surprinsă. Ai fi putut anunţa că Arhiducele Rudolf, despre care nici
măcar nu bănuise că ar exista, nu era, aşa cum credea toată lumea, mort, ci viu şi bine-mersi, iar
ea ar fi răspuns doar cu „Da“, ca şi cum ar fi ştiut-o dintotdeauna.

Literatura psihanalitică menţionează cazul unei femei pe care o lua cu leşin ori de câte ori şedea
într-o bibliotecă. înconjurată de cărţi, i se făcea greaţă şi nu îi trecea până când nu se îndepărta
din preajma lor. Acest lucru nu se datora, aşa cum s-ar putea presupune, unei aversiuni faţă de
cărţi, ci mai degrabă faptului că şi le dorea pe ele şi informaţia pe care o conţineau mult prea
pătimaş, că îşi resimţea lipsa de cunoştinţe mult prea acut, că îşi dorea să fi citit tot ce se afla pe
rafturi dintr-o suflare - şi, neputând, simţea nevoia

să se sustragă din calea ignoranţei ei insuportabile într-un mediu mult mai puţin încărcat de
cunoştinţe.

O condiţie necesară pentru a deveni bine informat o poate constitui resemnarea în faţa
dimensiunii propriei ignoranţe şi acceptarea ei, o acceptare care implică înţelegerea faptului că
ignoranţa nu trebuie să fie permanentă, ba chiar că nici măcar nu trebuie luată personal, ca pe o
reflectare a propriilor noastre abilităţi înnăscute.

Cu toate acestea, atotcunoscătoarea şi-a pierdut credinţa că va putea dobândi cunoştinţe prin
mijloace legitime, ceea ce probabil nu ar trebui să ne surprindă la un personaj precum Françoise
care şi-a petrecut toată viaţa gătind sparanghel şi vită în aspic pentru nişte angajatori
înspăimântător de cultivaţi, care au la dispoziţie toată dimineaţa să citească ziarul pe îndelete şi
cărora le place să se plimbe prin casă recitând din Racine şi din Mme de Sévigné - ale cărei proze
scurte poate că a pretins la un moment dat că le citise.

O soluţie şi mai bună: deşi pretenţia lui Françoise de a şti totul este o reflexie distorsionată a unei
nevoi sincere de cunoaştere, adevărata stare a Arhiducelui Rudolf va rămâne din păcate un
mister până când ea nu-şi va asuma ştirbirea trecătoare a reputaţiei pe care o implică punerea
întrebării „Cine naiba mai e şi ăsta?“.

Pacientul nr. 3

Alfred Bloch: un prieten din copilărie de-ai povestitorului; intelectual, burghez, evreu, înfăţişarea
lui este comparată cu cea a Sultanului Mahomed II din portretul lui Bellini.

Problema: predispus la gafe şi a se face de râs în împrejurări importante.

Soluţia la problemă: Bloch se comportă cu o siguranţă de sine extremă în împrejurări în care alţi
muritori şi-ar cere scuze spăşiţi, aparent fără să se arate câtuşi de puţin ruşinat sau stânjenit.

Familia povestitorului îl invită la cină, la care soseşte cu o întârziere de o oră şi jumătate, plin de
noroi din cap până în picioare din pricina unei ploi neaşteptate. Ar fi putut să se scuze
pentru intârziere şi pentru înfăţişare, însă Bloch nu spune nimic, lansându-se în schimb într-o
tiradă în care îşi exprimă dispreţul faţă de convenţiile de a sosi curat şi la timp:

-Nu îmi permit niciodată să mă las influenţat câtuşi de puţin de tulburările atmosferice sau de
diviziunile arbitrare a ceea ce este cunoscut îndeobşte sub numele de timp. Aş
reintroduce bucuros folosirea pipei de opiu sau a kêrïs-\A\n malaiezian, însă nu ştiu nimic despre
acele articole infinit mai vătămătoare şi mai categoric burgheze, umbrela şi ceasul.

Nu că Boch nu ar avea niciun chef să se facă plăcut. Pur şi simplu pare că nu îndură o situaţie în
care s-a străduit să se facă plăcut şi totuşi a dat greş în ciuda celor mai bune intenţii. Pare a fi cu
mult mai uşor să jigneşti, dar cel puţin să deţii controlul asupra propriilor fapte. Dacă nu poate
ajunge la timp la cină şi ploaia l-a udat până la piele, de ce să nu transforme ofensele timpului şi
meteorologiei în propriile lui succese, declarând că şi-a dorit întocmai lucrurile care i s-au
întâmplat?

O soluţie şi mai bună: un ceas, o umbrelă, scuze.

Are doar o apariţie trecătoare în roman. Nu ştim ce culoare au ochii ei, cum se îmbracă sau cum
o cheamă pe numele întreg. E cunoscută doar ca mama prietenei Albertinei, Andrée.

Problemă: Asemenea lui Mme Verdurin, mama lui Andrée este preocupată de ascensiunea
socială. Doreşte să fie invitată la cină de cine trebuie, şi nu este. Când fiica ei adolescentă o
invită la ele acasă pe Albertine, fata pomeneşte într-o doară că şi-a petrecut multe vacanţe
împreună cu familia unuia dintre guvernatorii Băncii Naţionale a Franţei. Vestea este şocantă
pentru mama lui Andrée care nu a fost niciodată onorată cu o invitaţie în casa lor spaţioasă şi
căreia i-ar fi plăcut foarte mult să fie.

Soluţia la problemă:

In fiecare seară la cină, cu toate că adopta un aer de indiferenţă şi dispreţ, [mama lui Andrée]
asculta fascinată relatările Albertinei despre tot ceea ce se întâmplase în casa cea mare cât stătuse
acolo şi numele celorlalţi oaspeţi, aproape toţi oameni pe care îi ştia din vedere sau după nume.
Până şi gândul că îi cunoştea doar în felul acesta indirect... o umplea pe mama lui Andrée de o
undă de tristeţe în timp ce o iscodea pe Albertine despre ei pe un ton trufaş şi distant, cu buzele
încreţite, şi ar fi putut s-o lase îndoită şi stânjenită în privinţa importanţei propriei ei poziţii
sociale, dacă n-ar fi reuşit să se liniştească, să revină în siguranţă la „realităţile vieţii", spunându-i
majordomului: „Te rog să-i spui bucătarului că mazărea asta nu este suficient de moale". Apoi şi-
a recăpătat seninătatea.

Bucătarul-şef responsabil pentru această seninătate şi această mazăre apare şi mai puţin în roman
decât şefa lui. Oare să-i spunem (icrard sau Joel? Este el originar din Bretagne sau din
Languedoc, s-a pregătit ca ajutor de bucătar la Tour d’Argent sau la Café Voltaire? Insă
întrebarea esenţială este de ce trebuia să devină problema acestui om faptul că un guvernator al
Băncii Naţionale a Franţei nu i-a invitat şefa în vacanţă. De ce a trebuit ca un bol din
mazărea nevinovată preparată de el să fie de vină pentru lipsa unei invitaţii in casa somptuoasă a
guvernatorului?

Ducesa de Guermantes îşi redobândeşte seninătatea într-un mod la fel de injust şi de needificator.
Ducesa are un soţ infidel şi o căsnicie lipsită de afecţiune. Ea mai are şi un lacheu pe
nume l’oullein, care este cât se poate de amorezat de o tânără. Deoarece această tânără lucrează
ca slujnică la o altă familie iar zilele ei libere nu coincid aproape niciodată cu cele ale lui
Poullein, cei doi se întâlnesc foarte rar. Cu puţin înainte de o astfel de întâlnire mult-aştep-tată,
un anume M. de Grouchy vine la cină acasă la Ducesă. In timpul mesei, de Grouchy, un vânător
pasionat, se oferă să-i trimită ducesei şase perechi de fazani pe care i-a împuşcat pe domeniul
lui tie la ţară. Ducesa îi mulţumeşte, însă stăruie că darul e şi aşa suficient de generos şi ca
urmare îşi va trimite lacheul, pe Poullein, să aducă fazanii, ca să nu-i deranjeze şi mai mult pe M.
de Grouchy şi pe servitorii lui. Convivii se arată foarte impresionaţi de solicitudinea Ducesei.
Ceea ce ei nu ştiu este că purtarea ei „mărinimoasă" avea un singur motiv: acela de a-1 împiedica
pe Poullein să se prezinte la rendez-vous-ul cu iubita lui, astfel încât Ducesa să fie mai
puţin deranjată de dovezile fericirii romantice care îi erau refuzate în propria relaţie conjugală.

O soluţie şi mai bună: să cruţe mesagerul, bucătarul, lacheul, mazărea.

Charles Swann: bărbatul invitat să ia prânzul cu Preşedintele, un prieten de-ai Prinţului de Wales
şi un obişnuit al celor mai elegante saloane. Este chipeş, bogat, spiritual, puţin cam naiv şi foarte
îndrăgostit.

Problema: Swann primeşte o scrisoare anonimă prin care este informat că iubita lui, Odette, a
fost în trecut amanta a numeroşi bărbaţi şi că afrecventat adesea bordeluri. Tulburat, Swann se
întreabă cine i-arfi putut trimite o misivă plină de astfel de revelaţii dureroase şi în plus
remarcăfaptul că ea conţine detalii pe care numai o cunoştinţă intimă de-ale lui le-ar fi putut şti.

Soluţia la problemă: căutând vinovatul, Swann îşi ia pe rând fiecare prieten în parte, M. de
Charlus, M. des Laumes, M. d’Orsan, dar nu poate crede că această scrisoare ar fi putut veni de
la vreunul dintre ei. Apoi, incapabil să bănuiască pe cineva, Swann începe să se gândească mai
critic şi conchide că oricare dintre cunoscuţii săi ar fi putut fi, de fapt, autorul scrisorii. Ce ar
trebui să creadă? Cum ar trebui să-şi evalueze prietenii? Cruda scrisoare este o invitaţie adresată
lui Swann de a-şi propune o mai bună înţelegere a oamenilor:

Această scrisoare anonimă dovedea faptul că ştia un om capabil de cea mai josnică purtare, dar
nu întrezărea niciun motiv pentru care acea josnicie ar fi zăcut ascunsă în adâncurile de nepătruns
ale caracterului unui bărbat afectuos mai degrabă decât în cel al unuia cu inimă rece, al artistului
mai degrabă decât al burghezului, al aristocratului mai degrabă decât al lacheului.

Ce criteriu ar trebui să adoptăm atunci când judecăm fiinţele omeneşti? La urma urmei, nu avea
nici măcar un singur cunoscut care să nu se dovedească, în nişte împrejurări anume, capabil
de fapte ruşinoase. Trebuia atunci să înceteze să se mai vadă cu toţi?

Mintea i se înceţoşă; îşi petrecu palma de două sau trei ori peste frunte, îşi şterse ochelarii cu
batista... Şi continuă să dea mâna cu toţi prietenii pe care îi bănuise, cu rezerva pur formală
că oricare dintre ei se putea să se fi gândit să-l împingă la disperare.

0 soluţie şi mai bună: Scrisoarea l-a făcut să sufere pe Swann, însă suferinţa nu a atras după sine
o înţelegere mai profundă. Se poate să-şi fi pierdut ceva din naivitatea sentimentală, acum ştie că
purtarea exterioară a prietenilor săi poate ascunde un suflet mai întunecat, dar nu a găsit nicio
modalitate de a-i identifica simptomele şi nici măcar originile. Mintea i s-a înceţoşat, şi-a şters
ochelarii şi a ratat ceea ce pentru Proust este cel mai minunat lucru la trădare şi gelozie -
capacitatea acestora de a suscita motivaţia intelectuală necesară pentru a cerceta laturile ascunse
ale celorlalţi.

Deşi uneori bănuim că oamenii ne ascund lucruri, de abia când ne îndrăgostim simţim nevoia
imperioasă de a adânci cercetările şi, căutând răspunsuri, suntem capabili să descoperim măsura
în care oamenii îşi disimulează şi îşi ascund adevărata viaţă.

Este una dintre puterile geloziei să ne reveleze măsura în care realitatea faptelor exterioare şi
trăirile inimii reprezintă un element necunoscut care se pretează la nesfârşite supoziţii.
Ne închipuim că ştim cu precizie cum stau lucrurile şi ce gândesc oamenii, pentru simplul motiv
că ne sunt indiferenţi. Insă de îndată ce nutrim dorinţa de a şti, aşa cum o face un om gelos, totul
devine un caleidoscop din care nu mai înţelegem nimic.

Swann se poate să ştie ca un adevăr generic faptul că viaţa e plină de contradicţii, dar în cazul
fiecărei persoane în parte ştie că are încredere că acele aspecte ale vieţii pe care nu le cunoaşte
sunt identice cu cele care îi sunt familiare. înţelege ce i se ascunde prin prisma a ceea ce i se
revelează, şi ca atare nu o înţelege câtuşi de puţin pe Odette, oricât i-ar veni de greu să acepte
faptul că o femeie care pare atât de respectabilă atunci când sunt împreună poate fi aceeaşi
persoană care cândva frecventa bordeluri. In mod asemănător, nu îşi înţelege câtuşi de puţin
prietenii, căci îi este greu să accepte că cineva cu care a întreţinut conversaţii amicale la prânz i-
ar fi putut adresa o scrisoare supărătoare plină de revelaţii îngrozitoare despre trecutul iubitei sale
înainte de cină.

Lecţia? Să reacţionăm la purtarea neaşteptată şi deranjantă a celorlalţi altfel decât ştergându-ne


ochelarii, să vedem în ea o ocazie să ne adâncim înţelegerea, chiar dacă, după cum ne
avertizează Proust, „atunci când descoperim adevărata viaţă a altora, lumea reală ce se ascunde
în spatele lumii aparenţelor, ne aşteaptă la fel de multe surprize ca atunci când intrăm într-o casă
banală la exterior, dar care înăuntru este plină de comori ascunse, de săli de tortură şi schelete11.

Prin comparaţie cu aceşti suferinzi nefericiţi, modul în care îşi abordează Proust propria durere
ne pare acum cu adevărat admirabil.

Cu toate că astmul facea din vizitele la ţară un pericol de moarte, deşi se învineţea şi numai la
vederea unui liliac în floare, nu a dat curs exemplului lui Mme Verdurin, nu a pretins arţăgos că
florile erau plictisitoare şi nici nu a proslăvit beneficiile petrecerii anului într-o încăpere oblonită.

Cu toate că avea nişte goluri de cunoaştere fantastice, nu găsea că e sub demnitatea lui să şi le
umple. „Cine a scris Fraţii Karamazov?11 îl întreba pe Lucien Daudet (la vârsta de douăzeci şi
şapte de ani). „A fost Life of Johnson (sic) a lui Boswelle (sic) tradusă? Şi care e cea mai bună
carte a lui Dickens (n-am citit nimic de el)?“.

Nici nu sunt dovezi că şi-ar fi vărsat frustrările pe servitori. Dobândind deprinderea de a


transforma suferinţa în scris, în ciuda precarităţii vieţii sale romantice, atunci când şoferul pe
care îl folosea în mod curent, Odilon Albaret, s-a însurat cu femeia care avea să-i devină slujnică
mai târziu, Proust a fost capabil să răspundă cu o telegramă în care îi felicita pe miri cu ocazia
aceea specială, şi a lacut-o cu cea mai mică urmă de autocompătimire şi cu o încercare cât se
poate de timidă de a le suscita vinovăţia, evidenţiate aici cu caractere cursive:

Felicitări. Nu vă scriu mai mult, pentru că am răcit şi sunt obosit, dar vă transmit cele mai
călduroase urări de fericire vouă şi alor voştri.

Morala? Să înţelegem faptul că cea mai bună şansă să fim mulţumiţi sufleteşte rezidă în însuşirea
înţelepciunii ce ni se oferă încifrată sub forma guturaiurilor, a alergiilor, a gafelor sociale şi a
trădărilor emoţionale şi să evităm ingratitudinea celor care dau vina pe mazăre, pe anosti, pe timp
şi pe starea vremii.

V.Cum sa-ti exprimi trairile

Am putea afla lucruri importante despre oameni uitându-ne la ce îi enervează cel mai tare. Pe
Proust îl enerva la culme modul în care se exprimau oamenii. Lucien Daudet ne povesteşte că
Proust avea un prieten care găsea că era foarte şic să folosească expresii englezeşti când vorbea
în franceză şi ca atare spunea „Goodbye" sau, mai informai, „Bye-Bye“ ori de câte ori ieşea
dintr-o încăpere. „II scotea din minţi pe Proust - povesteşte Daudet - făcea grimasa
aceea chinuită, iritată care urmează atunci când o bucată de cretă a scârţâit pe o tablă". „Te face
să te ia durerea dinţii! se tânguia el“. Proust afişa o frustrare asemănătoare atunci când lumea se
referea la Marea Mediterană cu sintagma „marele albastru1, la Anglia cu termenul Albion" şi la
armata franceză cu „băieţii noştri'1. II enervau oamenii al căror unic răspuns când ploua torenţial
era „IIpleut des cordes", când era frig „IIfait un froid de canard‘ şi faţă de surzenia cuiva „II est
sourd comme un panier".

De ce îl afectau aceste expresii atât de mult pe Proust? Deşi felul de a vorbi al oamenilor s-a
schimbat întrucâtva de pe vremea lui, nu e greu să ne dăm seama că acestea erau exemple de
exprimare destul de deficitară, deşi faptul că Proust se crispa se datora unei nemulţumiri de ordin
psihologic mai degrabă decât uneia gramaticale („Nimeni nu ştie mai puţină sintaxă decât mine",
se lăuda el). Pe la 1900, a-ţi presăra franceza cu boabe de engleză, a vorbi despre Albion în loc
de Anglia şi despre Marele Albastru în loc de Mediterana erau indicii ale unei dorinţe de a părea
mai deştept şi mai informat, apelând în acest scop la clişee esenţialmente nesincere şi elaborate.
Nu aveai niciun motiv să spui „Bye-Bye“ atunci când îţi luai rămas bun, altul decât o nevoie de a
impresiona recurgând la o marotă contemporană pentru tot ce era englezesc. Şi cu toate că
expresii precum „IIpleut des cordes" nu aveau nimic din caracterul ostentativ al unui „Bye-Bye“,
ele erau exemple de construcţii cât se poate de plate, a căror utilizare nu presupunea nicio grijă
pentru evocarea aspectelor specifice ale unei situaţii. Grimasele chinuite ale lui Proust veneau în
apărarea unei abordări a exprimării mai oneste şi mai precise.

Lucien Daudet ne povesteşte cum a învăţat-o pe propria-i piele:

Intr-o zi, când ieşeam de la un concert unde ascultasem Corala lui Beethoven, fredonam nişte
note nedesluşite despre care credeam că exprimau trăirea pe care tocmai o încercasem şi am
exclamat, cu o elocinţă pe care de abia mai târziu am înţeles-o ca fiind ridicolă: „Asta este o
bucată minunată!" Proust a izbucnit în râs şi a zis: „Dar, dragul meu Lucien, bum-bum-bum-ul
tău nu va reuşi să exprime această minunăţie! Ar fi mai bine dacă te-ai strădui s-o explici!" La
momentul respectiv, nu am fost foarte fericit, însă tocmai primisem o lecţie de neuitat.

Era o lecţie despre încercarea de a găsi cuvintele potrivite pentru a exprima fiecare lucru în parte.
Procesul poate eşua lamentabil. Simţim ceva şi căutăm expresia sau sunetul aflate cel mai la
îndemână prin intermediul cărora să comunicăm, dar care nu reuşesc să se ridice la înălţimea
lucrului care ne-a împins s-o facem. Auzim Simfonia a Noua a lui Beethoven şi fredonăm bum-
bum-bum, vedem piramidele din Giza şi exclamăm „Ce frumos". Aceste sunete sunt menite să
relateze o experienţă, însă puţinătatea lor ne împiedică şi pe noi, şi pe interlocutorii noştri să
înţelegem cu adevărat ce am trăit. Rămânem pe dinafara propriilor impresii, ca şi cum ne-am
uita la ele printr-o fereastră îngheţată, simţindu-ne legaţi de ele la nivel superficial însă în acelaşi
timp îndepărtaţi de orice s-a sustras de la definirea întâmplătoare.

Proust avea un prieten pe nume Gabriel de la Rochefoucauld. Acesta era un tânăr aristocrat al
cărui strămoş scrisese o cărticică celebră în secolul al XVII-lea şi căruia îi plăcea să-şi petreacă
timpul în cluburi de noapte pariziene strălucitoare, atât de mult timp încât nişte contemporani de-
ai lui mai sarcastici îl numiseră „le la Rochefoucauld de chez Maxim’s". Insă, în 1904, Gabriel a
abandonat viaţa de noapte pentru a-şi încerca talentul la scris. A rezultat un roman, Amantul şi
doctorul, pe care Gabriel i l-a trimis lui Proust sub formă de manuscris de îndată ce l-a terminat,
cerându-i observaţii si sfaturi.

„Bagă de seamă că ai scris un roman excelent şi puternic, o lucrare splendidă şi tragică de o


măiestrie complexă şi desăvârşită", îi scria Proust prietenului lui, care se poate să-şi fi format o
părere uşor diferită după ce citise scrisoarea foarte întinsă care precedase acest elogiu. Se părea
că splendida şi tragica lucrare avea câteva neajunsuri, unul important fiind faptul că era plină de
clişee: „Sunt câteva peisaje vaste excelente în romanul tău — îi explica Proust, păşind delicat -
dar din când în când ţi-ar plăcea să fie pictate cu mai multă originalitate. Este cât se poate de
adevărat că cerul este în flăcări la apus, dar s-a spus de prea multe ori, iar luna care străluceşte
discret este o idee cam banală".

Ne putem întreba de ce Proust obiecta faţă de expresii prea uzitate. La urma urmei, nu străluceşte
luna discret? Nu arată apusurile de parcă ar fi luat foc? Nu sunt clişeele nişte idei bune care s-
au dovedit pe drept cuvânt populare?

Problema clişeelor nu este că ar conţine idei false, ci mai degrabă că reprezintă articulări
superficiale ale unora foarte bune. Soarele arată adesea de parcă ar fi luat foc la apus, iar luna
este deseori discretă, dar dacă spunem asta de fiecare dată când vedem un soare sau o lună, vom
sfârşi prin a crede că acesta este ultimul şi nu primul lucru care se poate spune pe tema
respectivă. Clişeele sunt dăunătoare în măsura în care ne fac să credem că descriu corespunzător
o situaţie când de fapt nu fac decât să-i zgândărească suprafaţa. Şi, dacă are importanţă, acest
lucru se datorează faptului că felul nostru de a vorbi este în cele din urmă legat de ceea ce
simţim, pentru că modul în care descriem lumea trebuie să reflecte la un anumit nivel modul în
care o percepem în primul rând.

Luna de care pomenea Gabriel se poate, desigur, să fi fost discretă, dar era foarte probabil să aibă
şi o mulţime de alte caracteristici. Atunci când primul volum din romanul lui Proust a
fost publicat la opt ani dup & Amantul şi doctorul’, ne întrebăm dacă Gabriel (asta dacă nu era la
Maxim’s comandând Dom Perignon) a remarcat faptul că Proust indusese şi el o lună, că
scurcircuitase două mii de ani de conversaţii despre lună gata pentru folosire şi descoperise o
metaforă neobişnuită pentru a reda mai bine realitatea experienţei selenare.

Uneori pe cerul amiezii o lună palidă se strecura ca un norişor, pe furiş, fără să se dea în
spectacol, ca o actriţă căreia nu i-a venit încă rândul să urce pe scenă, aşa că merge „în faţă“ în
hainele ei obişnuite pentru a se uita la restul trupei o clipă, dar rămâne retrasă, nedorind să atragă
atenţia asupra ei.

Chiar dacă recunoaştem virtuţile comparaţiei lui Proust, nu e neapărat din cele pe care le-am fi
putut găsi noi înşine cu uşurinţă. Se poate să redea o imagine mai originală asupra lunii, dar dacă
ne uităm la lună şi ni se cere să spunem ceva despre ea, sunt şanse mai mari să venim cu un
clişeu, decât cu o comparaţie inspirată. Se poate să fim cât se poate de conştienţi că descrierea pe
care i-am făcut-o lunii nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, fără a şti cum s-o îmbunătăţim.
Extrapolând de la reacţia lui, poate că acest lucru l-ar fi deranjat pe Proust mai puţin decât
folosirea fără scrupule a clişeelor de către oameni care credeau că e corect să dai curs
convenţiilor verbale („sferă aurie", „corp ceresc") şi care considerau că prioritatea atunci când
vorbim nu este aceea de a fi originali, ci de a suna ca altcineva.

A dori să sunăm ca alţii poate fi tentant. Sunt obiceiuri de vorbire dobândite garantate să ne ajute
să sunăm autoritari, inteligenţi, versaţi, recunoscători sau profund mişcaţi. De la o anumită
vârstă, Albertine decide că i-ar plăcea şi ei să sune ca altcineva; ca o tânără burgheză. începe să
folosească o serie de expresii folosite îndeobşte de astfel de femei, pe care le-a învăţat de la
mătuşa ei, Mme Bontemps, în felul acela slugarnic — sugerează Proust - în care un pui de
sticlete învaţă să se poarte ca un adult imitând comportamentul sticleţilor-părinţi. Capătă obiceiul
de a repeta tot ce i se spune, pentru a părea interesată şi pe punctul de a-şi forma o părere proprie.
Dacă îi spui că lucrarea unui artist este bună, sau că are o casă frumoasă, ea va spune: „O, nu-i
aşa că tabloul lui e bun}“, „O, casa lui este frumoasă, nu găseşti?". Mai mult, când face
cunoştinţă cu o persoană ieşită din comun, acum spune: „E o figură", dacă îi propui o partidă de
cărţi, va spune: „Nu am bani de tocat", când o prietenă o admonestează pe nedrept, va
exclama: „Eşti culmea!", toate aceste expresii fiindu-i dictate de ceea ce Proust numeşte „o
tradiţie burgheză aproape la fel de veche ca însuşi Magnificat-ul“, o tradiţie care prescrie
limbajele pe care o tânără burgheză respectabilă trebuie să le înveţe, „la fel cum a învăţat să-şi
spună rugăciunile şi să execute reverenţa".

Această ridiculizare a obiceiurilor de vorbire ale Albertinei explică iritarea pe care i-o pricinuia
lui Proust în mod deosebit Luis Ganderax.

Louis Ganderax a fost un proeminent om de litere de la începutul secolului XX şi redactorul


literar al publicaţiei Revue de Paris. In 1906, i s-a cerut să editeze corespondenţa lui Georges
Bizet şi să scrie prefaţa culegerii. Era o mare onoare şi o mare răspundere. Bizet, care murise cu
vreo treizeci de ani în urmă, a fost un compozitor de talie mondială, al cărui loc în posteritate i-a
fost asigurat de opera Carmen şi de Simfonia în Do major. Presiunea exercitată asupra lui
Ganderax de a redacta o prefaţă demnă să stea dinaintea corespondenţei unui geniu era firească.
Georges Bizet

Din păcate, Ganderax era un soi de sturz şi, în încercarea de a suna distins, cu mult mai distins
decât trebuie că se considera în mod obişnuit, a sfârşit redactând o prefaţă de o preţiozitate
imensă, comică aproape.

Cum zăcea în pat citind ziarul, în toamna lui 1908, Proust a dat peste un fragment din prefaţa lui
Ganderax, al cărui stil literar l-a enervat într-atât încât şi-a exorcizat sentimentele scriindu-i o
scrisoare văduvei lui Georges Bizet, buna lui prietenă, Mme Straus.
„De ce, când poate scrie atât de bine, scrie în halul ăsta?“ se întreba Proust. „De ce, atunci când
spune «1871» adaugă «cel mai abominabil dintre ani»? De ce este Parisul poreclit numaidecât
«oraşul minunat», iar Delaunay «maestrul pictor»? De ce trebuie să fie trăirea
inevitabil «discretă» şi bunătatea «surâzătoare» şi pierderile «crude» şi o sumedenie de alte
expresii frumoase pe care nu mi le mai amintesc?"

Aceste expresii erau, desigur, oricum numai frumoase nu, ele reprezentau o caricatură a
frumuseţii, erau expresii care se poate să fi fost cândva impresionante în mâna clasicilor, dar care
reprezentau o ornamentaţie pompoasă atunci când erau furate de către un autor mai nou
preocupat doar să dea impresia de grandoare literară.

Dacă Ganderax ar fi fost preocupat de sinceritatea spuselor sale, ar fi trebuit să reziste tentaţiei de
a încununa ideea că 1871 fusese un an prost cu afirmaţia melodramatică potrivit căreia fusese,
de fapt, „cel mai abominabil dintre ani“. Se poate să fi fost Parisul sub asediul armatei prusace la
începutul lui 1871, populaţia înfometată se poate să fi fost nevoită să mănânce elefanţii din
Jardin des Plantes, prusacii se poate să fi mărşăluit pe Champs-Elysées, iar Comuna

din Paris să fi instituit o ocârmuire tiranică, dar oare aceste experienţe chiar aveau vreo şansă să
fie rezumate printr-o expresie exagerată, tunătoare ca aceasta?

Insă Ganderax nu folosise expresii frumoase şi absurde din greşeală. Ele erau consecinţa firească
a părerilor sale despre cum ar trebui să se exprime oamenii. Pentru Ganderax, prioritatea
unei redactări bune o constituia conformarea faţă de un precedent existent, însuşirea exemplului
autorilor celor mai distinşi, în vreme ce scrierea proastă începea cu convingerea arogantă că
puteai evita să omagiezi minţile strălucite şi să scrii cum te ducea pe tine capul, în acest context,
faptul că Ganderax îşi arogase altundeva titlul de „apărător al limbii franceze" era firesc. Limba
avea nevoie să fie protejată de atacurile decadenţilor care refuzau să dea curs regulilor de
exprimare impuse de tradiţie, facându-1 pe Ganderax să protesteze public dacă zărea un
participiu trecut nelalocul lui sau un cuvânt folosit greşit într-un text publicat.

Proust se opunea radical unei astfel de viziuni asupra tradiţiei şi îi împărtăşea lui Mme Straus
părerea lui:

Fiecare scriitor este forţat să-şi creeze propriul limbaj, la fel cum orice violonist este forţat să-şi
creeze propriul „ton"...

Nu vreau să spun că-mi plac scriitorii originali care scriu prost, îi prefer - şi poate că acesta este
un defect — pe cei care scriu bine. Dar ei încep să scrie bine numai cu condiţia să fie
originali, să-şi creeze propriul limbaj. Corectitudinea, perfecţiunea stilului există, dar de cealaltă
parte a originalităţii, după ce au comis toate erorile, nu de partea asta. Corectitudinea de partea
asta -„trăire discretă", „bunătate surâzătoare", „cel mai abominabil dintre ani" - nu există.
Singurul mod în care poţi apăra limba este s-o ataci, da, da, Madame Straus!

Ganderax trecuse cu vederea felul în care toţi marii scriitori din istorie, o istorie pe care îşi dorea
cu atâta tărie s-o apere, încălcaseră, pentru a dobândi expresivitatea necesară, o serie de norme
prescrise de scriitorii de dinaintea lor. Dacă Ganderax ar fi trăit pe vremea lui Racine, Proust îşi
închipuie luându-1 în râs că „apărătorul limbii" i-ar fi spus până şi acestui simbol al francezei
clasice că nu scria prea grozav, căci scrisul lui Racine diferea puţin de cel al antecesorilor lui. Se
întreba ce ar fi zis Ganderax despre versurile lui Racine din Andromaca:

Mi-ai fost drag, uşuratec; cât mi-ai fi fost, fidel?...

De ce să îl ucideţi? Cu ce-a fost vinovat? Cine ţi-a dat porunca?1

Drăguţe, dar oare aceste versuri nu încălcau nişte reguli gramaticale importante? Proust şi-l
închipuia pe Ganderax admonestându-1 pe Racine:

Iţi înţeleg ideea; vrei să zici că dacă te-am iubit şi când erai uşuratec, cât de mare ar fi putut fi
iubirea aceea de mi-ai fi fost fidel. Dar e prost exprimată. Ar putea însemna la fel de bine că tu ai
fi putut fi infidel. în calitate de apărător oficial al limbii franceze, nu pot trece asta cu vederea.

„Nu-mi râd de prietenul dumneavoastră-, Madame, vă asigur", susţinea Proust, care nu încetase
să-l ridiculizeze pe Ganderax nicio secundă de la începutul scrisorii. „Ştiu cât este de inteligent şi
de cultivat. Este o chestiune de «doctrină». Acest bărbat îndeobşte atât de sceptic are certitudini
gramaticale. Din păcate, Madame Straus, nu există certitudini, nici măcar gramaticale... numai
ceea ce poartă amprenta alegerii noastre, a gusturilor, a incertitudinilor, a dorinţei şi slăbiciunii
noastre poate fi frumos".
Şi o amprentă personală nu doar că este mai frumoasă, dar este şi cu mult mai autentică. A
încerca să suni precum Chateaubriand sau Victor Hugo când tu nu eşti decât redactorul literar de
la Revue de Paris implică o lipsă de preocupare stranie pentru a surprinde ceea ce îl distinge pe
Louis Ganderax, la fel cum încercarea de a suna ca o tânără pariziană burgheză tipică („Nu am
bani de tocat", „Eşti culmea!") când tu eşti de fapt o tânără deosebită pe nume Albertine
înseamnă să-ţi nivelezi personalitatea pentru a te conforma unui stereotip social restrictiv. Dacă,
aşa cum o sugerează Proust, suntem forţaţi să ne creăm propriul limbaj, asta se întâmplă din
cauză că există aspecte ale personalităţii noastre care nu se regăsesc în clişee şi care ne obligă să
eludăm eticheta pentru a ne exprima cu mai multă precizie propriul ton distinctiv.

Nevoia de a ne lăsa amprenta personală asupra limbajului este arareori mai evidentă decât în
sfera vieţii personale. Cu cât ajungem să cunoaştem pe cineva mai bine, cu atât numele pe care îl
poartă în mod obişnuit ajunge să ne pară nepotrivit, de unde şi dorinţa de a-1 răstălmăci dându-i
unul nou care să reflecte faptul că suntem conştienţi de trăsăturile lui distinctive. Numele lui
Proust pe certificatul de naştere era Valentin Luis Georges Eugène Marcel Proust, dar pentru că
acesta era prea sec şi complicat, era firesc ca apropiaţii lui să-l ajusteze, transformându-1 într-
unul mai potrivit pentru cel care era pentru ei Marcel. Pentru iubita lui mamă, el era mon petit
jaunet (gălbejorul meu), sau mon petit serin (micul meu canar), sau mon petit benêt (tâmpiţelul
meu) sau mon petit nigaud (mocofanul meu). Mai era cunoscut şi drept mon pauvre loup (bietul
meu lup ), petit pauvre loup (bietul lupuşor) şi le petit loup (lupuşorul - Mme Proust îi spunea
fratelui lui Marcel, Robert, mon autre loup, ceea ce ne conferă o idee despre ierarhia din familia
lor). Pentru prietenul său Reynaldo Hahn, Proust era „Buncht“ (iar Reynaldo ,,Bunibuls“), pentru
prietenul lui Antoine Bibesco, Proust era „Lecram“ iar când devenea prea prietenos, Le
Flagorneur (lingăul), sau când nu era îndeajuns de heterosexual, le Saturnien. Acasă, voia ca
slujnica să-i zică „Missou“ iar el îi zicea ei „Plouplou".

Dacă Missou, Buncht şi petit jaunet sunt simboluri adorabile ale modului în care cuvinte şi
expresii noi pot fi construite pentru a reda noile dimensiuni ale unei relaţii, atunci a-i încurca
numele lui Proust cu al altcuiva reprezintă un simbol mai trist al reticenţei de a ne
lărgi vocabularul pentru a ilustra diversitatea speciei umane. Cei care nu-1 cunoşteau prea bine
pe Proust, în loc să-i confere o notă mai personală numelui lui, manifestau o propensiune
supărătoare de a-i da un alt nume cu totul, acela al unui scriitor contemporan cu mult
mai celebru, Marcel Prévost. „Sunt complet necunoscut", spunea Proust în 1912. „Când îmi scriu
cititorii la Le Figaro după câte un articol, ceea ce se întâmplă rar, scrisorile îi sunt înaintate lui
Marcel Prévost, căruia numele meu nu îi pare altceva decât o greşeală de tipar".

A folosi acelaşi cuvânt pentru a descrie două lucruri diferite (pe autorul romanului In căutarea
timpului pierdut şi pe autorul Fecioarelor Parisului) sugerează o puternică lipsă de consideraţie
faţă de adevărata diversitate a lumii care aduce cu cea manifestată de utilizatorul de clişee.
Cineva care descrie în mod invariabil ploaia torenţială cu expresia „il pleut des cordes“ poate fi
acuzat că face abstracţie de adevărata diversitate a averselor de ploaie, la fel cum cel care le
spune tuturor scriitorilor al căror nume începe cu P şi se termină în t Monsieur Prévost poate fi
acuzat că ignoră adevărata diversitate a literaturii.

Aşadar, dacă a vorbi în clişee este problematic se datorează faptului că lumea însăşi cuprinde o
gamă mult mai variată de tipuri de averse de ploaie, de lună, de lumină solară şi de trăiri decât
pot expresiile stereotipe descrie şi decât ne pot învăţa să considerăm probabile.

Romanul lui Proust este plin de oameni care se comportă în moduri neconformiste. Există, de
exemplu, o convingere convenţională despre viaţa de familie potrivit căreia mătuşile bătrâne care
îşi iubesc rudele nutresc reverii mărinimoase despre ele. Insă deşi mătuşa Léonie a lui Proust îşi
iubeşte nespus neamurile, asta nu o împiedică să se desfete implicându-le în cele mai macabre
scenarii. Ţintuită la pat de o sumedenie de suferinţe imaginare, este atât de plictisită de viaţă
încât tânjeşte să i se întâmple ceva captivant, fie el şi îngrozitor. Cel mai captivant lucru pe care
şi-l poate imagina este un incendiu care i-ar distruge din temelii casa, dar din care ea ar avea tot
timpul din lume să scape. Apoi şi-ar putea plânge cu afecţiune rudele vreme de mulţi ani şi ar
stârni o stupefacţie generală în sat dându-se jos din pat să se ocupe de funeralii, distrusă,
dar curajoasă, pe moarte, dar ţanţoşă.

Mătuşa Léonie ar fi preferat fără îndoială să moară torturată mai degrabă decât să admită că
nutreşte astfel de gânduri „nefireşti11 -ceea ce nu le împiedică deloc să fie cât se poate de
normale, chiar dacă nu se vorbeşte niciodată despre ele.

Şi Albertine nutreşte nişte gânduri la fel de fireşti. Ea intră în camera povestitorului într-o
dimineaţă şi este invadată de un val de afecţiune pentru el. Ii spune cât este de deştept şi jură că
ar prefera să moară decât să-l părăsească. Dacă am întreba-o pe Albertine de ce resimţise acest
val brusc de afecţiune, ne-o închipuim indicân-du-ne calităţile intelectuale şi spirituale ale
iubitului ei - şi am fi, desigur, tentaţi să o credem, căci aceasta este o interpretare
socială predilectă a modului în care izvorăşte afecţiunea.

Cu toate acestea însă, Proust ne informează discret că adevăratul motiv pentru care Albertine se
simte atât de îndrăgostită de prietenul ei este acela că el s-a bărbierit foarte atent în
dimineaţa respectivă şi că ea adoră pielea netedă. Se subînţelege de aici că deşteptăciunea lui nu
prezintă mare relevanţă pentru însufleţirea ei actuală; dacă el ar refuza să se mai bărbierească
vreodată, ea ar putea să-l părăsească şi mâine.

Acesta este un gând deplasat. Ne place să credem că dragostea izvorăşte din surse mai profunde.
Albertine ar putea să nege vehement faptul că la un moment dat s-a simţit îndrăgostită din
pricina unui bărbierit atent, să vă acuze de perversitate pentru că aţi îndrăznit să insinuaţi aşa
ceva şi să încerce să schimbe subiectul. Ar fi păcat. Ceea ce poate înlocui o explicaţie clişeistică
a modului nostru de a funcţiona nu reprezintă o întruchipare a perversităţii, ci o concepţie lărgită
a ceea ce este normal. Dacă Albertine ar accepta faptul că reacţiile ei nu făceau decât să
demonstreze că un sentiment de iubire poate avea o gamă extraordinară de origini, unele mai
serioase ca altele, atunci ea ar putea să evalueze calm bazele relaţiei ei, identificând rolul pe care
îşi doreşte să-l joace bărbieritul corespunzător în viaţa ei amoroasă.

Descriindu-le atât pe mătuşa Léonie, cât şi pe Albertine, Proust ne oferă un tablou al


comportamentului uman care în prima fază nu se raliază la o percepţie ortodoxă a modului în
care ar trebui să funcţioneze oamenii, deşi se poate ca în cele din urmă să fie considerat ca
reprezentând un tablou cu mult mai autentic decât cel pe care îl contestă.
Structura acestui proces ar putea, cam pieziş, să explice de ce Proust era atât de atras de povestea
impresioniştilor.

In 1872, la un an după naşterea lui Proust, Claude Monet a expus o pânză intitulată Impresie.
Răsărit de soare. Ea înfăţişa portul Le Havre în zori şi le îngăduia privitorilor să distingă, printr-o
negură deasă şi un amestec de trăsături de penel neobişnuit de groase, conturul unei faleze
industriale, cu o multitudine de macarale, coşuri fume-gânde şi clădiri.

Impresie. Răsărit de soare, Claude Monct

Pentru majoritatea privitorilor, pânza dădea impresia unei harababuri uluitoare şi i-a enervat în
mod deosebit pe criticii epocii, care i-au etichetat în mod peiorativ pe autorul său şi pe gruparea
neînchegată din care facea parte drept „impresionişti“, arătând faptul că Monet stăpânea într-o
atât de mică măsură aspectul tehnic al picturii, încât nu-i izbutise decât o mâzgăleală copilărească
ce aducea prea puţin cu felul în care arătau cu adevărat zorii în Le Havre.

Contrastul cu părerea aşezământului artistic de câţiva ani mai târziu nici că putea fi mai mare.
După toate aparenţele, nu doar că impresioniştii erau în stare să mânuiască totuşi penelul, dar
tehnica lor avea abilitatea de a reda o dimensiune a realităţii vizuale ignorate de contemporani
mai puţin înzestraţi. Cum se putea explica o reevaluare atât de categorică? De ce portul Le Havre
al lui Monet fusese mai întâi o harababură fantastică şi după aceea o reprezentare remarcabilă a
unui port la Canalul Mânecii?

Răspunsul proustian porneşte de la ideea că toţi avem obiceiul să

le dăm lucrurilor pe care le simţim o formă de expresie care diferă într-atât de realitatea însăşi,
dar pe care după puţin timp o luăm drept aceasta.

Conform acestei perspective, înţelegerea pe care i-o acordăm noi realităţii se bate cap în cap cu
adevărata realitate, pentru că este atât de des modelată de relatări necorespunzătoare sau
înşelătoare. Pentru că suntem înconjuraţi de reprezentări clişeistice ale lumii, prima noastră
reacţie dinaintea tabloului lui Monet Impresie. Răsărit de soare se poate să fie să îl respingem şi
să protestăm că Le Havre nu arată deloc aşa, la fel cum răspunsul nostru iniţial faţă de
comportamentul lui Léonie şi al Albertinei poate fi să gândim că o astfel de purtare nu poate avea
nicio corespondenţă în viaţa reală. Dacă Monet rezultă drept un erou în acest scenariu, asta se
datorează faptului că s-a distanţat de reprezentările tradiţionale şi, în unele privinţe, restrictive,
ale portului Le Havre, pentru a se ocupa mai îndeaproape de propriile impresii neviciate pe care i
le sugerează scena respectivă.

Ca un omagiu adus pictorilor impresionişti, Proust a introdus unul în romanul său, pe Elstir, care
împrumută ceva din Renoir, Degas şi Manet. In staţiunea de coastă Balbec, povestitorul lui
Proust face o vizită în atelierul lui Elstir, unde descoperă pânze care, aidoma portului Le Havre al
lui Monet, contestă înţelegerea tradiţională

a felului cum arată lucrurile. în marinele lui Elstir nu există o linie de demarcaţie între mare şi
cer, cerul arată ca marea iar marea ca cerul. într-un tablou înfăţişând portul din Carquethuit, un
vas aflat în larg pare să navigheze prin centrul oraşului, femeile care culeg creveţi printre stânci
par că se află într-o peşteră marină împresurată de vapoare şi de valuri, un grup de turişti într-o
barcă arată de parcă s-ar afla într-un docar ce înaintează prin câmpuri însorite şi prin văi
umbroase.

Elstir nu cochetează cu suprarealismul. Dacă lucrarea lui pare neobişnuită, acest lucru se
datorează faptului că încearcă să picteze ceva din ceea ce vedem cu adevărat atunci când ne
uităm înjur, mai degrabă decât ceea ce ştim că vedem. Ştim că vasele nu navighează prin centrul
oraşelor, dar uneori putem avea impresia asta atunci când vedem un vapor pe fundalul unui oraş
într-o anumită lumină dintr-un anumit unghi. Ştim că există o linie de demarcaţie între mare şi
cer, însă uneori e greu să-ţi dai seama dacă o fâşie azurie este de fapt o bucată de mare sau de
cer, confuzia persistând doar până când raţiunea noastră restabileşte distincţia dintre cele două
elemente care lipsise la prima vedere. Realizarea lui Elstir o reprezintă faptul că stăruie asupra
talmeş-balmeşului iniţial şi imortalizează o impresie vizuală înainte ca ea să fi fost contrazisă de
ceea ce ştie.

Proust nu sugera că pictura cunoscuse apogeul prin Impresionism şi că mişcarea reuşise în mod
glorios să surprindă „realitatea" într-un mod care şcolilor de artă anterioare nu le reuşise. Modul
său de a se raporta la pictură era mai profund, însă lucrările lui Elstir ilustrau cu o limpezime
deosebită ceea ce este fără doar şi poate prezent în toate operele de artă: o capacitate de ne
readuce în vedere un aspect al realităţii denaturat sau neglijat.

Vanitatea noastră, pasiunile, spiritul nostru de imitaţie, inteligenţa noastră abstractă, obiceiurile
noastre îşi fac lucrarea de multă vreme şi cade în sarcina artei să desfacă lucrarea aceasta a lor,
convingându-ne să ne întoarcem în direcţia din care am venit în adâncurile unde ceea ce a existat
cu adevărat zace neştiut în interiorul fiinţei noastre.

Şi ce zace neştiut în interiorul fiinţei noastre include lucruri surprinzătoare precum vapoarele
care înaintează prin oraşe, mări care pe moment nu se deosebesc de cer, fantezii în care
rudele noastre dragi mor într-un incendiu uriaş şi simţăminte de iubire pătimaşe declanşate de
atingerea pielii netede.

Morala? Că viaţa poate fi o chestiune mai stranie decât existenţa stereotipă, că sticleţii ar trebui
să facă din când în când lucrurile diferit de părinţii lor şi că există motive convingătoare să-i
spunem cuiva drag Pioupiou, Missou sau biet lupuşor.

VI. Cum să fii un prieten bun


Ce gândeau prietenii lui despre el? Avea o mulţime, şi după moartea sa, mulţi au publicat
emoţionaţi relatări despre ce însemnase să îl cunoască. Verdictul nici că putea fi mai favorabil.
Aproape în unanimitate sugerau faptul că Proust fusese un model de camaraderie, întruchiparea
însăşi a tuturor calităţilor prieteniei.

Din relatările lor aflăm:

- Că era generos

„Parcă îl văd, înfăşurat în haina lui de blană, chiar şi primăvara, stând la o masă în restaurantul
lui Larue şi parcă îi văd gestul delicat al mâinii când încerca să te convingă să-l laşi să comande
cea mai extravagantă cină, acceptând sugestiile părtinitoare ale chelnerului, oferindu-ţi şampanie,
fructe exotice şi struguri din viţa-de-vie pe care o remarcase la intrare... îţi zicea că nu e mod mai
bun să-ţi arăţi prietenia decât să accepţi." - Georges de Lauris

- Că era darnic

„în restaurante şi peste tot unde se ivea ocazia, Marcel lăsa bacşişuri uriaşe. Asta se întâmpla
până şi în cel mai sărăcăcios bufet de gară unde n-avea să mai calce vreodată." - Georges de
Lauris

- Că îi plăcea să lase 200% pentru servire

„Dacă o masă îl costa zece franci, lăsa douăzeci de franci pentru chelner." - Fernand Gregh

- Că nu era doar excesiv

„Legenda generozităţii lui Proust nu ar trebui să se dezvolte în detrimentul celei a bunătăţii sale."
- Paul Morand

- Că nu vorbea doar despre sine

„Era un ascultător excepţional. Chiar şi în cercul său intim preocuparea lui constantă de a se arăta
modest şi politicos îl împiedica să iasă în faţă şi să impună subiecte de conversaţie. Pe acestea
le găsea în ideile altora. Uneori vorbea despre sport şi despre maşini şi manifesta o sete
înduioşătoare de informaţie. Se arăta interesat de tine, în loc să încerce să te facă pe tine să fii
interesat de el.“ -Georges de Lauris
— Că era curios

„Pe Marcel îl interesau la nebunie prietenii lui. N-am mai întâlnit în viaţa mea atâta lipsă de
egoism, sau de egocentrism... îşi dorea să te amuze. Era fericit să-i vadă pe alţii râzând şi râdea şi
el.“ -Georges de Lauris

— Că nu uita lucrurile importante

„Niciodată, până la sfârşit, nici munca lui frenetică, nici suferinţa nu l-au făcut să-şi uite prietenii
- fiindcă sigur nu-şi punea toată poezia în cărţile lui, investea la fel de multă în viaţa de zi cu zi.“
— Walter Berry

— Că era modest

„Câtă modestie! Iţi cereai iertare pentru orice: pentru că erai prezent, pentru că vorbeai, pentru că
tăceai, pentru că gândeai, pentru că dădeai glas sclipitoarelor tale gânduri întortocheate, chiar
şi pentru că împărţeai în stânga şi în dreapta laudele tale incomparabile." - Anna de Noilles

— Că era un vorbitor minunat

„N-o poţi repeta de suficiente ori: conversaţia lui Proust era sclipitoare, fascinantă." - Marcel
Plantevignes

— Că nu te plictiseai niciodată la el acasă

„In timpul cinei, mergea cu farfuria pe la fiecare oaspete; îşi mânca supa lângă unul, peştele sau
jumătate de peşte lângă altul şi aşa mai departe până când termina masa; ne putem închipui că
atunci când se ajungea la fructe făcuse un tur complet. Era o mărturie a amabilităţii lui, a bunelor
sale intenţii faţă de toată lumea, căci dacă cineva s-ar fi plâns ar fi înnebunit de mâhnire; şi îşi
dorea în acelaşi timp să facă un gest amabil către fiecare în parte şi să se asigure, cu
perspicacitatea lui obişnuită, că toată lumea se simţea bine.

Intr-adevăr, rezultatele erau excelente şi nu te plictiseai niciodată la el acasă.“ - Gabriel de la


Rochefoucauld

Având în vedere aceste verdicte generoase, este surprinzător să descoperi că Proust nutrea nişte
opinii extrem de caustice în legătură cu prietenia, ba chiar să constaţi că avea o părere deosebit
de limitată despre valoarea prieteniilor lui sau chiar ale oricui altcuiva. In ciuda conversaţiei
sclipitoare şi a petrecerilor, el considera:

— Că la fel de bine s-ar fi putut împrieteni cu un divan

„Artistul care renunţă la o oră de muncă pentru o oră de conversaţie cu un prieten ştie că sacrifică
o realitate pentru ceva ce nu există (prietenii noştri fiindu-ne prieteni doar în lumina unei nebunii
plăcute ce ne însoţeşte de-a lungul vieţii şi la care ne adaptăm fără preget, dar despre care în
adâncul sufletului ştim că nu este cu nimic mai raţională decât amăgirea celui care vorbeşte cu
mobila fiindcă e convins că e însufleţită)".
— Că vorbitul este o activitate inutilă

„Conversaţia, care este modul de expresie al prieteniei, este o digresiune superficială ce nu ne


oferă nimic demn de avut. Putem vorbi o viaţă întreagă fără să facem altceva decât să repetăm la
nesfârşit lipsa de idei a unui minut."

— Că prietenia este un efort superficial

„... menit să ne facă să sacrificăm singura parte din noi care este reală şi imposibil de comunicat
(altfel decât prin intermediul artei) unui eu superficial."

— Şi că prietenia nu este la urma urmei altceva decât

„... o minciună ce caută să ne facă să credem că nu suntem iremediabil de singuri."

Asta nu înseamnă că era crud. Nu înseamnă că era un mizantrop. Nu înseamnă că nu simţea


impulsul de a se întâlni cu prietenii (un impuls pe care îl descria ca fiind o „dorinţă de a vedea
oameni care pune stăpânire pe bărbaţi şi pe femei deopotrivă şi care îi insuflă o poftă de a se
arunca pe fereastră pacientului care a fost rupt de familie şi de prieteni într-un sanatoriu".

Cu toate acestea, Proust chiar denunţa aserţiunile cele mai exaltate făcute în numele prieteniei.
Printre cele mai importante se numără aceea că prietenii ne oferă şansa de a ne exprima eul
nostru cel mai profund şi că discuţiile pe care le purtăm cu ei reprezintă un forum privilegiat
unde putem să spunem ce gândim cu adevărat şi, extrapolând şi fără vreo aluzie mistică, să fim
cine suntem cu adevărat. Această pretenţie nu era concediată dintr-o desconsiderare mâhnită a
calităţii prietenilor săi. Scepticismul lui Proust nu avea nimic de a face cu prezenţa la masa lui a
unor personaje încete la minte precum Gabriel de la Rochefoucauld, care simţea nevoia să fie
amuzat în vreme ce el se plimba de colo, colo, cu o jumătate de porţie de peşte în mână.
Problema era mai răspândită, era inerentă însăşi ideii de prietenie şi ar fi persistat chiar şi dacă ar
fi avut şansa să-şi împărtăşească gândurile cu cele mai profunde minţi ale generaţiei sale, chiar
dacă i s-ar fi dat, de exemplu, ocazia, de a sta de vorbă cu un scriitor genial precum James Joyce.

Ceea ce, de fapt, a şi făcut. In 1922 ambii scriitori se aflau la o cină formală oferită la Ritz în
cinstea lui Stravinski, Diaghilev şi a membrilor Baletului Rus, pentru a sărbători premiera
spectacolului Le Renard al lui Stravinski. Joyce a sosit târziu şi fără smoching, Proust a stat cu
haina de blană pe el toată seara şi ce s-a întâmplat când li s-au făcut prezentările a fost povestit
mai târziu de către Joyce unui prieten:

Discuţia noastră a constat exclusiv din cuvântul „Non“. Proust m-a întrebat dacă-1 cunoşteam pe
le duc de cutare. I-am răspuns „Non“. Gazda noastră l-a întrebat pe Proust dacă citise bucata aia
sau ailaltă din Ulise. Proust a zis „Non“. Şi tot aşa.

După cină, Proust s-a urcat în taxi împreună cu amfitrionii lui, Violet şi Sydney Schiff şi, fără să
ceară permisiunea, Joyce s-a urcat în maşină după ei. Primul lui gest a fost să deschidă geamul şi
al doilea să-şi aprindă o ţigară, ambele gesturi potenţial fatale în ceea ce-1 privea pe Proust. Cât a
durat călătoria, Joyce s-a uitat la Proust fără să scoată o vorbă, în vreme ce Proust a vorbit
întruna fără să-i adreseze niciun cuvânt lui Joyce. Când au ajuns la apartamentul lui Proust de pe
Rue Hamelin, Proust l-a tras pe Sydney Schiff deoparte şi i-a zis: „Roagă-1 pe Monsieur Joyce
să îl lase pe şoferul meu să-l ducă acasă". Şoferul aşa a făcut. Cei doi nu aveau să se mai
întâlnească niciodată.

Dacă anecdota are o latură absurdă, acest lucru se datorează unei conştientizări a ceea ce aceşti
doi scriitori şi-ar fi putut spune unul altuia. O conversaţie care se împotmoleşte constant,
încheindu-se de fiecare dată cu „Non“ nu reprezintă o posibilitate surprinzătoare pentru multă
lume, ea fiind cu mult mai suprinzătoare şi mai regretabilă atunci când asta este tot ceea ce
autorul lui Ulise şi cel al romanului în căutarea timpului pierdut găsesc să-şi spună atunci când
stau unul lângă celălalt sub acelaşi candelabra de la Ritz.

Haide, însă, să ne închipuim că seara ar fi fost mai izbutită, pe cât de izbutită s-ar fi putut spera:

Proust: (împungând pe furiş un homard à l’américaine, înfofolit în haina lui de blană) Monsieur
Joyce, îl cunoaşteţi pe le Duc de Clermont-Tonnerre?

Joyce: Vă rog, appelez-moi James. Le Duc! Ce prieten apropiat şi minunat, cel mai amabil bărbat
pe care l-am întâlnit de aici până la Limerick.

Proust: Serios? Cât mă bucur că suntem de aceeaşi părere (radiind la gândul descoperirii acestei
cunoştinţe comune), cu toate că n-am ajuns încă la Limerick.

Violet Schiff: (aplecându-se peste masă., cu delicateţea unei amfitrioane, către Proust) Marcel,
ştii cartea lui James?

Proust: Ulise? Naturellement. Cine n-a citit capodopera noului nostru secol?

(]oyce se înroşeşte cuprins de modestie, dar nimic nu îi poate ascunde încântarea)

Violet Schiff: Iţi aminteşti paragrafe din ea?

Proust: Madame, ştiu toată cartea pe de rost. De exemplu, atunci când protagonistul se duce la
bibliotecă, vă rog să-mi scuzaţi mon accent anglais, dar nu mă pot abţine: (începând să
citeze) „Cu urbanitate, să-i facă să se simtă în largul lor, bibliotecarul, quaker notoriu, torcea ca o
pisică..."2

Şi cu toate acestea, chiar dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat atât de bine, chiar dacă mai târziu ar fi
avut parte de o călătorie însufleţită cu taxiul şi ar fi stat până în zori schimbând păreri despre
muzică şi despre roman, despre artă şi naţionalitate, iubire şi Shakespeare, tot ar fi existat o
discrepanţă radicală între conversaţie şi muncă, între şuetă şi scris, căci Ulise şi în căutarea
timpului pierdut nu ar fi rezultat niciodată în urma unui dialog, chiar dacă aceste romane erau
unele dintre cele mai profunde şi mai susţinute enunţuri de care erau capabili ambii bărbaţi - un
argument care evidenţiază limitările conversaţiei, atunci când este văzută ca un forum în care să
ne exprimăm eurile noastre cele mai profunde.
Cum se explică aceste limitări? De ce n-ar putea cineva purta o conversaţie, spre deosebire de a
scrie la nivelul romanului In căutarea timpului pierdut? In parte din pricina modului de a
funcţiona al minţii, a condiţiei sale de organ intermitent, permanent susceptibil să-şi piardă
coerenţa sau să se lase distras, generând gânduri esenţiale doar între intervaluri de inactivitate şi
de mediocritate, intervaluri în care nu suntem cu adevărat „noi înşine", în care s-ar putea să
nu fie câtuşi de puţin exagerat să spunem că nu suntem cu adevărat prezenţi în timp ce ne uităm
la norii care trec cu o privire goală, copilărească. Pentru că ritmul unei conversaţii nu îngăduie
perioade moarte, pentru că prezenţa altora impune răspunsuri continue, ajungem să regretăm
prostia lucrurilor pe care le spunem şi ocazia ratată de a fi spus altele.

Prin comparaţie, o carte permite o decantare a minţilor noastre sporadice, ne îngăduie să luăm
notă de cele mai vitale exprimări ale sale, oferindu-ne o sinteză de momente inspirate care la
origine s-ar fi putut ivi pe durata a nenumăraţi ani, la intervaluri extinse de privit bovin în gol.
Din această perspectivă, a ajunge să cunoşti un scriitor ale cărui cărţi ţi-au plăcut este inevitabil o
dezamăgire („Este adevărat că există oameni care sunt mai buni decât cărţile lor, dar asta se
întâmplă numai din pricină că acele cărţi nu sunt Cărţi'’'), căci o astfel de întâlnire nu poate decât
să dezvăluie o persoană aşa cum este ea pe dinăuntru, supusă fiind constrângerilor timpului.

în plus, conversaţia nu ne permite aproape deloc să ne revizuim rostirile iniţiale, ceea ce


contravine tendinţei noastre de a nu şti ce încercăm să spunem până când n-am spus-o măcar o
dată; asta în vreme ce scrisul permite şi este în mare parte reprezentat de rescrieri în timpul
cărora gândurile noastre iniţiale - nişte amărâte de idei
nearticulate — sunt îmbogăţite şi nuanţate în timp. Ele pot aşadar să apară pe o pagină conform
logicii şi esteticii pe care ele însele o cer, fără a suferi denaturarea exercitată de conversaţie, cu
limitele pe care aceasta le impune asupra numărului de reveniri şi adăugiri pe care le putem face
înainte de a ajunge să-l scoatem din minţi până şi pe cel mai răbdător interlocutor.

Este binecunoscut faptul că Proust n-a înţeles natura a ceea ce încerca să scrie până când nu s-a
apucat de scris. In 1913, când s-a publicat primul volum din în căutarea timpului pierdut, nimeni
nu se gândea că lucrarea va căpăta proporţiile gargantueşti pe care le-a atins până la sfârşit;
Proust se gândea că va fi o trilogie (Swann, Guermantes, Timpul regăsit) şi chiar spera ca
ultimele două părţi să încapă într-un singur volum.

Cu toate acestea, Primul Război Mondial i-a schimbat radical planurile amânând publicarea
volumului următor cu patru ani, timp în care Proust a descoperit o sumedenie de lucruri noi pe
care voia să le spună şi şi-a dat seama că va mai avea nevoie de alte patru volume să le spună.
Cele cinci sute de mii de cuvinte iniţiale s-au transformat în mai mult de un milion două sute
cincizeci de mii.

Nu doar forma generală a romanului s-a modificat. Fiecare pagină şi o mulţime de fraze au fost
extinse sau modificate în timpul trecerii de la expresia iniţială la forma tipărită. Jumătate din
primul volum a fost rescrisă de patru ori. Revizuind ceea ce scrisese, Proust descoperea în mod
repetat imperfecţiunile încercării sale originale, cuvinte sau părţi de frază erau eliminate, idei pe
care le considerase complete păreau să strige să fie regândite sau dezvoltate prin adăugarea unei
imagini sau a unei metafore noi. De aici şi harababura de pe paginile manuscrisului său,
rezultatul unei minţi care îşi îmbunătăţea veşnic rostirile iniţiale.
Din păcate pentru editorii lui Proust, revizuirile nu încetau nici atunci când îşi trimitea
mâzgălelile scrise de mână să fie dactilografiate şi incluse în text. Şpalturile editorilor, în care
mâzgălitura se transforma în litere elegante şi uniforme, nu făceau decât să dezvăluie alte erori şi
omisiuni, pe care Proust le corecta în bule iligibile care ocupau tot spaţiul liber rămas până când,
uneori, se prelingeau pe bucăţele înguste de hârtie lipite de marginea colii.

Se poate să-l fi scos din minţi pe editor, însă procesul avea drept rezultat scoaterea unei cărţi mai
bune. însemna că romanul putea fi produsul eforturilor a mai mulţi Proust (cu care orice
interlocutor ar fi trebuit să se mulţumească), era produsul unei succesiuni de autori tot mai critici
şi mai desăvârşiţi (cel puţin trei, în cel mai rău caz; Proust1 cel care scrisese manuscrisul +
Proust2 care îl recitise + Proust3 care corectase şpalturile). In mod firesc, nu s-a văzut
niciun indiciu al procesului de elaborare sau al condiţiilor materiale ale creaţiei în versiunea
publicată, doar o voce susţinută, controlată, impecabilă care nu trăda în niciun fel unde trebuiseră
rescrise frazele, unde interveniseră atacurile de astm, unde trebuise modificată metafora, unde o
idee trebuise clarificată şi între care rânduri autorul trebuise să doarmă, să ia micul dejun sau să
redacteze o scrisoare de mulţumire. Asta nu se datora unei dorinţe de a înşela, ci doar
unei dorinţe de a rămâne fidel concepţiei originale asupra lucrării, în care un atac de astm sau un
mic-dejun, deşi fac parte din viaţa autorului, nu aveau ce căuta în concepţia operei, deoarece,
după părerea lui Proust:

O carte este produsul unui alt eu decât eul pe care îl exhibăm în obiceiurile noastre, în societate,
în viciile noastre.

In ciuda limitărilor ei când vine vorba să ne slujească drept forum în care să ne exprimăm idei
complexe într-un limbaj bogat, exact, prietenia ar putea fi, totuşi, apărată în baza faptului că ne
oferă şansa de a le comunica oamenilor cele mai intime şi mai sincere gânduri ale noastre şi,
măcar o dată, să dezvăluim întocmai ceea ce ne preocupă.

Oricât de atrăgătoare ar fi ideea, probabilitatea unei asemenea sincerităţi pare să depindă în mare
măsură de două lucruri:

Primul: câte lucruri ne preocupă; în special, câte gânduri nutrim în legătură cu prietenii noştri
care, deşi sunt adevărate, s-ar putea dovedi supărătoare şi, deşi sunt oneste, ar putea părea
nedrepte.

Al doilea: estimarea noastră legată de cât de dispuşi ar fi alţii să rupă o prietenie dacă am
îndrăzni să le împărtăşim aceste gânduri sincere, o estimare făcută în parte pe baza aprecierii
propriei noastre drăgălăşenii şi a răspunsului pe care ni-1 dăm la întrebarea dacă sau nu calităţile
noastre sunt suficiente pentru a garanta faptul că rămânem prieteni cu alţii chiar dacă i-am
enervat pe moment dez-văluindu-le faptul că nu ne place logodnica lor sau poezia lirică.

Din păcate, potrivit ambelor criterii, Proust nu avea şanse să se bucure de prietenii sincere.
Pentru început, nutrea mult prea multe gânduri sincere dar dure în legătură cu oamenii. Când s-a
întâlnit cu o chiromantă în 1918, se zice că femeia a aruncat o privire în palma lui, i-a privit faţa
o clipă, apoi a spus simplu: „Ce doreşti de la mine, Monsieur? Dumneata ar trebui să-mi citeşti
mie personalitatea". Insă această înţelegere miraculoasă a altora nu îl conducea la concluzii
vesele. „Simt o tristeţe nemăsurată când văd cât de puţini oameni sunt cu adevărat buni", zicea
el, convins fiind că majoritatea oamenilor ascundea un defect.

Cea mai desăvârşită persoană de pe lume are un defect anume care ne şochează sau ne înfurie.
Un bărbat este deosebit de

inteligent, vede totul de foarte de sus, nu vorbeşte niciodată pe nimeni de rău dar va vârî în
buzunar şi va uita scrisori de importanţă supremă pe care chiar el te-a rugat să-l laşi să le pună la
poştă pentru tine şi astfel te face să ratezi o întâlnire de importanţă vitală fără să-ţi ofere vreo
scuză, zâmbind, căci se mândreşte cu faptul că nu ştie niciodată cât este ceasul. Altul este atât
de rafinat, de amabil, de delicat în purtarea sa încât nu-ţi spune niciodată nimic despre tine din
ceea ce nu ţi-ar bucura auzul, dar simţi că îşi reprimă, că ţine ascunse în adâncul inimii unde se
acresc alte păreri, cât se poate de diferite.

Lucien Daudet credea că Proust deţinea:

o putere de a ghici demnă de invidiat, descoperea toată meschinăria, adesea ascunsă, a inimii
omeneşti şi asta îl oripila: minciunile cele mai mărunte, ezitările, secretoşenia, dezinteresul
mimat, vorba bună care ascunde un motiv abscons, adevărul care a fost uşor distorsionat după
interes, pe scurt, toate lucrurile care ne îngrijorează în dragoste, care ne întristează când e vorba
de prietenie şi care fac relaţiile noastre cu alţii banale pentru Proust reprezentau un subiect
constant de surpriză, de tristeţe sau de ironie.

Este regretabil, în ceea ce priveşte prietenia onestă, faptul că Proust combina această
conştientizare acută a defectelor altora cu dubii neobişnuit de puternice legate de propriile-i şanse
de a se face plăcut („Oh! Să devin nesuferit, ăsta a fost coşmarul vieţii mele“) şi de şansele de a-
şi păstra prietenii dacă le-ar fi împărtăşit vreodată părerile lui mai negative. Lipsa de respect de
sine diagnosticată anterior („De m-aş putea preţui mai mult! Vai! E imposibil1*) i-a inculcat o
idee exagerată despre cât de prietenos trebuia să se arate pentru a avea vreun prieten. Şi deşi nu
era de acord cu niciuna dintre aserţiunile exaltate făcute în numele prieteniei, rămânea profund
preocupat să dobândească afecţiune („Singura mea consolare atunci când sunt realmente trist este
aceea de a iubi şi de a fi iubit“). Sub titlul „gânduri care strică prietenia", Proust îşi mărturisea un
şir de nelinişti binecunoscute oricărui paranoic emoţional obişnuit: „Ce părere şi-au făcut despre
noi?“, „N-am fost lipsiţi de tact?“, „Ne-au plăcut?", precum şi „Teama de a fi uitat în favoarea
altcuiva".

Asta însemna că prima prioritate a lui Proust în orice întâlnire era să se asigure că avea să se facă
plăcut, că lumea avea să-şi amintească de el şi să-şi facă o părere bună despre el. „Nu doar că
îşi ameţea amfitrionii şi amfitrioanele cu complimente, dar cheltuia tot ce avea pe flori şi pe
daruri ingenioase", povestea prietenul lui Jaques-Emile Blanche, dându-ne o idee despre ce
implica această prioritate. Intuiţia sa psihologică, atât de ascuţită încât ameninţase să îi ia pâinea
de la gură unei chiromante, putea fi cu totul direcţio-nată întru găsirea cuvântului, a surâsului sau
a florii potrivite pentru a-i cuceri pe alţii. Şi dădea roade. Excela în arta de a-şi face prieteni, avea
enorm de mulţi care adorau să se afle în preajma lui şi îi erau devotaţi şi care, după moartea sa,
au scris un teanc de cărţi măgulitoare cu titluri precum Prietenul meu Marcel Proust (un volum
de Maurice Duplay), Prietenia mea cu Marcel Proust (de Fernand Gregh) şi Scrisori către un
prieten (de Marie Nordlinger).

Date fiind efortul şi inteligenţa strategică pe care le investea în prietenie, n-ar trebui să ne
surprindă. Spre exemplu, se presupune adesea, de obicei de către oameni care nu au prea mulţi
prieteni, că prietenia este o sferă sacră unde lucrurile despre care dorim să vorbim coincid fără
efort cu zonele de interes ale altora. Proust, care nu era atât de optimist, a intuit posibilitatea unei
discrepanţe şi a conchis că el trebuia să fie întotdeauna cel care punea întrebările şi se interesa de
ceea ce te preocupa, în loc să rişte să te plictisească cu ce îl preocupa pe el.

A face orice altceva ar fi fost o dovadă de proaste maniere conversaţionale: „Sunt lipsiţi de tact
oamenii care atunci când fac conversaţie nu caută să le facă plăcere altora, ci să elucideze, egoist,
subiecte care îi interesează". Conversaţia impunea o renunţare la sine pentru a le face plăcere
interlocutorilor: „Când stăm la şuetă, nu mai suntem noi cei care vorbesc... în acel moment ne
croim după chipul altora, şi nu după un eu care diferă de ei“.

Aşa se explică de ce prietenul lui Proust Georges de Lauris, un şofer de raliu şi un tenisman
împătimit, putea povesti plin de recunoştinţă că stătuse adesea de vorbă cu Proust despre sport
şi maşini de curse. Desigur, pe Proust nu-1 prea interesau nici una, nici alta, dar să fi insistat să
schimbe subiectul pentru a vorbi despre copilăria Doamnei de Pompadour cu un bărbat care era
mai preocupat de arborele cotit de la Renault ar fi însemnat să înţeleagă greşit la ce serveşte
prietenia.

Ea nu era menită pentru a elucida, egoist, lucruri care ne preocupă, ci în primul rând pentru a ne
oferi căldură şi afecţiune, şi de aceea, pentru un tip cerebral, pe Proust îl interesau spectaculos
de puţin prieteniile eminamente intelectuale. In vara lui 1920 a primit o scrisoare de la Syndey
Schiff, prietenul care, doi ani mai târziu, avea să pună la cale dezastruoasa lui întâlnire cu Joyce.
Sydney îi spunea lui Proust că se afla într-o vacanţă la mare împreună cu soţia sa Violet, că
vremea era foarte însorită, dar că Violet invitase un grup de tineri inimoşi să stea cu ei iar pe el îl
întristase nespus să constate cât de superficiali erau aceşti tinerei. „E foarte plictisitor pentru
mine", îi scria el lui Proust, „pentru că nu-mi place să mă aflu constant în compania tinerilor. Mă
doare naivitatea lor, pe care mă tem să nu le-o destram, sau cel puţin să nu le-o periclitez.
Uneori fiinţele omeneşti mă interesează dar nu-mi plac pentru că nu sunt îndeajuns de
inteligente".

Lui Proust, izolat la pat în Paris, îi venea greu să înţeleagă de ce cuiva i-ar putea displăcea ideea
de a-şi petrece o vacanţă pe plajă în compania unor tineri a căror singură vină era aceea de a nu-1
fi citit pe Descartes:

Eu îmi fac munca intelectuală în sinea mea şi, atunci când mă aflu în compania altor oameni, mi-
e mai mult sau mai puţin indiferent dacă sunt inteligenţi, atâta vreme cât sunt amabili, sinceri etc.
Atunci când Proust întreţinea totuşi conversaţii inteligente, prioritatea lui rămânea să li se dedice
altora, mai degrabă decât să aducă în discuţie pe ascuns (aşa cum ar face unii) preocupări
cerebrale personale. Prietenul lui, Marcel Plantevignes, şi el autorul unui volum de memorii,
intitulat de data aceasta Cu Marcel Proust, remarca politeţea intelectuală a lui Proust,
preocuparea acestuia de a nu fi niciodată obositor, greu de urmărit sau categoric în ceea ce
spunea. Proust îşi presăra adesea frazele cu câte un „se poate", un „posibil" sau un „nu găseşti?".
Pentru Plantevignes, asta reflecta dorinţa lui Proust de a plăcea. „Poate greşesc spunându-le ce n-
o să le placă" gândea el în subsidiar. Nu că Plantevignes se plângea; o astfel de şovăială era
binevenită, în special în zilele proaste ale lui Proust:

Aceste „poate" erau foarte liniştitoare în contextul anumitor declaraţii destul de surprinzătoare pe
care Proust le făcea în zilele lui negre şi care, în lipsa lor, ar fi produs o impresie absolut

devastatoare, idei de genul: „Prietenia nu există" şi „Dragostea este o capcană şi nu ni se


revelează decât facându-ne să suferim".

—Nu găseşti?

Oricât de fermecător era felul de a se purta al lui Proust, el putea fi descris în mod răutăcios ca
unul exagerat de plicticos, până intr-acolo încât prietenii lui mai cinici au inventat un
termen batjocoritor pentru a-i descrie ciudăţeniile obiceiurilor sociale. După cum povesteşte
Fernand Gregh:

Am creat între noi verbul a proustifica pentru a desemna o atitudine cam premeditată de
amabilitate, însoţită de ceea ce s-ar fi numit vulgar afectare, interminabilă şi savuroasă.

O ţintă reprezentativă a proustificării lui Proust a reprezentat-o o femeie între două vârste pe
nume Laure Haymann, o binecunoscută curtezană care fusese pe vremuri amanta Ducelui
d’Orléans, a Regelui Greciei, a Principelui Egon von Fiirstenberg şi, în ultima vreme, a fratelui
bunicului lui Proust, Louis Weil. Proust nu avea încă douăzeci de ani când a întâlnit-o şi a
început să oproustifice pe Laure. Ii trimitea epistole elaborate abundând în complimente însoţite
de bomboane de ciocolată, de atenţii şi de flori, daruri atât de scumpe încât tatăl lui a fost obligat
să-i facă njorală pe tema lipsei lui de cumpătare. „Draga mea prietenă, dragă încântare", suna
o scrisoare tipică adresată lui Laure, însoţită de un flecuşteţ de la florărie, „iată cincisprezece
crizanteme. Nădăjduiesc că tulpinele vor fi excesiv de lungi, aşa cum am cerut". In caz că nu
erau şi în caz că Laure şi-ar fi dorit un semn de afecţiune mai consistent sau mai trainic decât un
buchet de plante cu tulpina lungă, o asigura pe

Laure că era o fiinţă înzestrată cu o inteligenţă voluptoasă şi o graţie subtilă, că era o frumuseţe
divină şi o zeiţă ce putea transforma toţi bărbaţii în adolatri devotaţi. Părea firesc să încheie
epistola transmiţându-i călduroase salutări şi o sugestie practică: „Propun ca secolul acesta să se
numească secolul lui Laure Haymann". Laure i-a devenit prietenă.

Iat-o aici, fotografiată de Paul Nadar cam la vremea când îi erau livrate crizantemele la uşă:
O altă ţintă preferată a proustificării a reprezentat-o poeta şi romanciera Anna de Noailles,
răspunzătoare pentru şase culegeri de poezii nememorabile iar pentru Proust un geniu demn
de talia lui Baudelaire. Când i-a trimis un exemplar din romanul ei La Domination în iunie 1905,
Proust i-a spus că dăduse naştere unei întregi planete, „o planetă minunată cucerită pentru ca
omenirea s-o poată admira". Nu doar că era un demiurg, dar şi înfăţişarea ei era mitică: „Nu am
a-1 invidia pe Ulise, căci Atena mea este mai frumoasă, posedă un geniu mai mare şi ştie mai
multe decât a lui", îi dădea asigurări Proust. Câţiva ani mai târziu, recenzându-i o culegere de
poezie, Les Eblouissements, pentru Le Figaro, scria că Anna crease imagini la fel de sublime ca
cele ale lui Victor Hugo, că opera ei era o reuşită uluitoare şi o capodoperă a
impresionismului literar. Pentru a-şi convinge cititorii, el cita chiar câteva dintre versurile Annei:

Tandis que détaché d’une invisible fronde,

Un doux oiseau jaillit jusqu’au sommet du monde.

„Cunoaşteţi vreo imagine mai splendidă şi mai desăvârşită decât aceasta?" întreba el - moment în
care cititorii lui ar fi putut fi scuzaţi dacă ar fi bombănit „păi, da“ şi dacă s-ar fi întrebat ce îl
apucase pe recenzorul lor amorezat.

Să fi fost un ipocrit nemaipomenit? Cuvântul implică faptul că dincolo de o aparenţă de bune


intenţii şi amabilitate se ascundea un plan sinistru, calculat, şi că adevăratele sentimente ale lui
Proust pentru Laure Haymann şi Anna de Noailles nu aveau cum să corespundă declaraţiilor lui
extravagante, fiind, poate, mai aproape de batjocură decât de adoraţie.

Discrepanţa se poate să nu fie atât de dramatică. Fără îndoială că nu credea decât un număr infim
din proustificările lui, dar, chiar şi aşa, mesajul care le insuflase şi care li se subsuma rămânea
unul sincer: „îmi placi şi mi-ar plăcea să mă placi şi tu pe mine". Cele cincisprezece crizanteme
cu tulpini lungi, planetele minunate, adolatrii devotaţi, Atenele, zeiţele şi imaginile splendide
erau doar ceea ce Proust simţea că îi trebuie prezenţei lui pentru a dobândi afecţiune, în lumina
evaluării debilitante menţionate anterior a propriilor sale calităţi („cu siguranţă am o părere mai
proastă despre propria-mi persoană decât are Antoine [valetul lui] despre a sa)“.

De fapt, dimensiunea exagerată a politeţii sociale a lui Proust nu ar trebui să ne facă să închidem
ochii la doza de nesinceritate pe care o impune orice prietenie, obligaţia permanentă de a îi spune
o vorbă afabilă dar goală unui prieten care ne arată mândru volumul lui de poezii sau bebeluşul.
A numi o astfel de politeţe ipocrită înseamnă să facem abstracţie de faptul că am minţit punctual
nu pentru a ne ascunde nişte intenţii esenţialmente rele, ci, mai degrabă, pentru a ne confirma
afecţiunea, care altminteri ar fi putut fi pusă la îndoială dacă n-ar fi existat oftaturile încântate şi
laudele, asta pentru că oamenii tind să manifeste un ataşament neobişnuit faţă de poezia şi copiii
lor. Pare să fie o discrepanţă între ceea ce au alţii nevoie să audă de la noi pentru a se putea
încrede că îi plăcem şi amploarea gândurilor negative pe care ştim că ni le pot inspira şi cu toate
acestea să-i plăcem în continuare. Ştim că e posibil să ne gândim la cineva ca fiind în acelaşi
timp un poet execrabil şi o persoană intuitivă, deopotrivă predispus la pompozitate şi fermecător,
concomitent suferind de halitoză şi genial. însă susceptibilitatea altora înseamnă că partea
negativă a ecuaţiei poate fi arareori exprimată fără a periclita relaţia. De obicei credem că bârfele
pe seama noastră au la origine o răutate cu mult mai mare (sau mai critică) decât răutatea pe care
noi înşine am resimţit-o vizavi de ultima persoană pe care am bârfit-o, o persoană de ale cărei
obiceiuri puteam râde fără ca asta să ne diminueze câtuşi de puţin afecţiunea faţă de ea.

La un moment dat Proust compara prietenia cu cititul, căci ambele activităţi implicau legătura
strânsă cu alţii, însă adăuga că cititul prezenta un avantaj crucial:

Cititul face ca prietenia să fie adusă subit la puritatea ei iniţială. Nu există prietenie falsă cu
cărţile. Dacă ne petrecem seara cu aceşti prieteni e pentru că vrem cu adevărat acest lucru.

In vreme ce în viaţă suntem adesea convinşi să luăm cina de teamă să nu periclităm viitorul unei
prietenii preţioase dacă ar fi să refuzăm invitaţia, o masă plină de ipocrizie pe care ne obligă s-o
luăm o conştientizare a susceptibilităţii nefondate însă inevitabile a prietenului nostru. Faţă de
cărţi putem fi cu mult mai sinceri. In cazul lor cel puţin ne putem întoarce atenţia către ele când
vrem şi să ne trădăm plictiseala şi să sărim peste un dialog de îndată ce simţim nevoia. Dacă ni s-
ar fi oferit ocazia de a petrece o seară cu Molière, până şi geniul lui comic ne-ar fi smuls când şi
când câte un zâmbet fals, acesta fiind motivul pentru care Proust şi-a exprimat preferinţa pentru
dramaturgul tipărit în defavoarea celui viu. Cel puţin, în varianta lui livrescă:

Râdem la ceea ce are de spus Molière numai în măsura în care găsim lucrurile acelea amuzante;
când ne plictiseşte, nu ne temem să ne arătăm plictisiţi şi în clipa când ne-am săturat definitiv de
el, îl punem la locul lui la fel de brusc ca şi cum n-ar fi fost nici genial, nici celebru.

Cum ar trebui să reacţionăm la nivelul de făţărnicie aparent obligatorie în fiecare prietenie? Cum
ar trebui să reacţionăm la cele două proiecte aflate în permanent conflict care se desfăşoară
sub aceeaşi umbrelă a prieteniei, proiectul prin care să dobândim afecţiune şi acela de a ne
exprima sincer? Deoarece Proust era în acelaşi timp neobişnuit de onest şi neobişnuit de
afectuos, a dus proiectul combinat până în pragul distrugerii şi a pus la cale o abordare specifică
a prieteniei care consta din a considera că a căuta fericirea şi a căuta adevărul erau incompatibile
fundamental şi nu doar ocazional. Asta implica îmbrăţişarea unei concepţii mult mai înguste a
scopului prieteniei: ea era menită pentru conversaţii ludice cu
Laure, dar nu ca să-i spui lui Molière că era plictisitor şi Annei de Noailles că nu era în stare să
scrie poezie. Ne-am putea închipui că asta facea din Proust un prieten mult mai puţin valoros,
însă în mod paradoxal, această distincţie radicală avea puterea de a face din el un prieten mai
bun, mai devotat, mai fermecător şi un gânditor mai onest, mai profund şi mai nesentimental.

O ilustrare a modului în care această distincţie i-a influenţat comportamentul lui Proust poate fi
văzută în prietenia lui cu Fernand Gregh, fost coleg de clasă şi scriitor la rândul său. Când Proust
şi-a publicat prima culegere de povestiri, Fernand Gregh ocupa o funcţie influentă la revista
literară La Revue de Paris. In ciuda numeroaselor defecte ale volumului Plăceri şi regrete, nu era
prea mult dacă sperai ca un fost prieten de şcoală să pună o vorbă bună pentru carte, dar s-a
dovedit prea mult pentru Gregh care nici măcar nu s-a învrednicit să le pomenească de scrierea
lui Proust cititorilor revistei La Revue de Paris. A găsit spaţiu pentru o mică recenzie, dar în ea
nu vorbea decât despre ilustraţiile, despre prefaţa şi despre partiturile de pian care însoţeau
volumul şi cu care Proust nu avusese nimic de-a face, iar apoi adăuga înţepături sarcastice pe
seama sforilor pe care le trăsese Proust pentru a-şi vedea publicată cartea.

Ce faci atunci când un prieten ca Gregh scrie la rândul lui o carte, una foarte proastă, şi îţi trimite
un exemplar, cerându-ţi părerea? Proust a fost pus în faţa acestei dileme doar câteva săptămâni
mai târziu, când Fernand i-a trimis Casa copilăriei, o culegere de poeme prin comparaţie cu care
opera Annei de Noailles chiar era de talia celei baudelairiene. Proust s-ar fi putut folosi de prilej
pentru a-1 înfrunta pe Gregh pe tema comportamentului său, pentru a-i spune adevărul despre
poezia lui şi a-i sugera să nu renunţe la slujbă. Dar ştim că nu era stilul lui Proust şi îl găsim
redactând o generoasă scrisoare de felicitare: „Ce am citit m-a impresionat ca realmente frumos",
îi spunea Proust lui Fernand. „Ştiu că mi-ai criticat aspru cartea. Dar nu încape îndoială că asta a
fost din pricină că ai găsit-o proastă. Din acelaşi motiv, găsind-o pe a ta bună, mă bucur să ţi-o
spun şi să le-o spun şi altora".

Mai interesante decât scrisorile pe care le trimitem prietenilor se pot dovedi cele pe care le
terminăm de scris ca apoi să hotărâm să nu le expediem totuşi. Printre hârtiile găsite după
moartea sa se afla un bilet pe care Proust i-1 scrisese lui Gregh cu puţin înainte de cel pe care i-1
trimisese. Acesta conţinea un mesaj mult mai răutăcios, mult mai puţin acceptabil, dar mult mai
autentic. Scrisoarea îi mulţumea lui Gregh pentru Casa copilăriei dar mai departe se mulţumea să
laude cantitatea mai degrabă decât calitatea producţiei sale poetice şi continua făcând nişte
trimiteri jignitoare la orgoliul lui Gregh, la neîncrederea lui şi la sufletul lui infantil.

De ce n-a trimis scrisoarea? Deşi părerea generală legată de nemulţumiri este că ele trebuie
invariabil discutate cu denunţătorii lor, rezultatele îndeobşte nesatisfacătoare ale acestei abordări
ar trebui poate să ne îndemne să ne gândim de două ori. Proust ar fi putut să-l invite pe Gregh la
un restaurant, să-i ofere cei mai buni struguri din vie, să-i îndese un bacşiş de cinci sute de franci
chelnerului pour la bonne bouche şi să înceapă să-i spună prietenului lui pe tonul cel mai delicat
cu putinţă că părea puţin cam prea orgolios, că avea nişte probleme cu încrederea şi că sufletul
lui era o idee cam infantil; numai ca să se trezească că Gregh se face roşu la faţă, împinge
strugurii în lături şi iese val-vârtej din restaurant, spre surprinderea chelnerului generos
remunerat. Ce ar fi rezolvat asta, în afară de a-1 îndepărta inutil pe orgoliosul Gregh? Şi, în orice
caz, oare Proust chiar se împrietenise cu personajul ăsta ca să-i împărtăşească revelaţiile lui de
chiromant?

Aceste gânduri stânjenitoare era de preferat să fie nutrite altundeva, într-un spaţiu intim destinat
pentru analize mult prea supărătoare pentru a fi împărtăşite cu cei care le-au inspirat. O scrisoare
care nu este expediată niciodată este un astfel de loc. Altul îl reprezintă un roman.

Un mod de a ne gândi la In căutarea timpului pierdut este ca la o scrisoare neobişnuit de lungă


neexpediată, antidotul unei vieţi întregi de proustificare, reversul Atenelor, al darurilor generoase
şi al crizantemelor cu tulpina lungă, un loc unde lucrurile de nespus erau în sfârşit exprimate.
Descriind artiştii drept „fiinţe care vorbesc întocmai despre lucrurile care n-ar trebui pomenite",
romanul i-a oferit lui Proust prilejul de a le pomeni pe toate. Laure Haymann se poate să fi avut
însuşirile ei încântătoare, însă avea şi unele mai puţin demne iar acestea au migrat în
reprezentarea personajului Odette de Crécy. Fernand Gregh se poate să fi scăpat de o morală din
partea lui Proust în viaţa reală, însă el a primit una mascată prin portretul demonizant făcut lui
Alfred Bloch, căruia i-a slujit parţial drept model.

Din nefericire pentru Proust, încercarea de a fi sincer păstrându-şi în acelaşi timp prietenii a fost
întrucâtva deturnată de stăruinţa vulgară a membrilor societăţii pariziene de a-i citi lucrarea ca
pe un roman-ă-clef „Nu există chei pentru personajele acestei cărţi", insista Proust, dar, chiar şi
aşa, cheile au fost foarte ofensate, printre ele Camille Barrière pentru că descoperise părticele din
el în Norpois, Robert de Montesquiou pentru că descoperise părticele din el în Baronul de
Charlus, Ducele d’Albufera pentru că recunoscuse aventura sa cu Louisa de Mornand în aventura
lui Robert de Saint-Loup cu Rachel, şi Laure pentru că identificase trăsături de-ale sale în Odette
de Crécy. Deşi Proust se grăbise s-o asigure pe Laure că în realitate Odette era „întocmai opusul
tău", nu e greu să ne închipuim că i-a venit greu să-l creadă, dat fiind faptul că până şi adresele
lor erau identice. Paginile galbene din Parisul lui Proust indică o: „HAYMANN (Mme Laure),
rue Lapérouse, 3“ iar romanul se referă la „hotelaşul [lui Odette], de pe rue La Pérouse, în spate
la Arc de Triomphe11. Singura ambiguitate pare s-o constituie ortografierea numelui străzii.

In ciuda acestor poticneli, principiul separării lucrurilor care ţin de prietenie de ceea ce aparţine
scrisorii neexpediate şi romanului poate fi în continuare susţinut (cu condiţia să includă un
codicil ca autorul să schimbe numele străzilor şi să păstreze bine ascunse scrisorile).

El ar putea fi chiar susţinut în numele prieteniei. Proust sugera că „cei care dispreţuiesc prietenia
pot... fi cei mai buni prieteni din lume“, poate pentru că aceştia abordează legătura cu aşteptări
mult mai realiste. Ei evită să vorbească pe îndelete despre propria persoană, nu din cauză că ar
considera subiectul lipsit de importanţă, ci mai degrabă din pricină că îl percep ca fiind mult prea
important pentru a fi lăsat la mâna mediului aleatoriu, pasager şi la urma urmei superficial
care este conversaţia. Asta înseamnă că nu îi deranjează să pună întrebări mai degrabă decât să
răspundă la ele, văzând prietenia ca pe o sferă în care poţi afla lucruri despre alţii, nu să le ţii
prelegeri. In plus, pentru că înţeleg susceptibilităţile altora, ei acceptă necesitatea rezultantă a
unei doze de falsă afabilitate, a unei interpretări edulcorate a înfăţişării unei curtezane ce
îmbătrâneşte sau a unei recenzii generoase la un volum de poezie bine intenţionat, dar neinspirat.
In loc să cauţi cu îndârjire atât adevărul, cât şi afecţiunea, ei conştientizează incompatibilitatea
celor două şi astfel îşi împart proiectele, trasând o linie de demarcaţie înţeleaptă între crizanteme
şi roman, între Laure Haymann şi Odette de Crécy, între scrisoarea care ajunge să fie expediată şi
cea care rămâne ascunsă, dar care, chiar şi aşa, trebuie neapărat scrisă.

VIL Cum să deschizi ochii

Proust a scris la un moment dat un eseu prin care îşi propunea să readucă zâmbetul pe chipul
unui tânăr deprimat, invidios şi nemulţumit. Şi-l închipuia pe tânărul acesta stând într-o zi la o
masă după prânz, în apartamentul părinţilor săi, uitându-se trist în jur: la un cuţit uitat pe faţa de
masă, la rămăşiţele unui antricot nefacut şi fără gust şi la o faţă de masă pe jumătate întoarsă. în
celălalt capăt al salonului o putea vedea pe mama sa tricotând şi pisica familiei făcută ghem sus
pe dulapul de vase lângă o sticlă de cognac pe care îl păstrau pentru ocazii speciale. Banalitatea
scenei contrasta cu gustul tânărului pentru lucruri frumoase şi costisitoare, pe care nu şi le
permitea. Proust îşi închipuia repulsia pe care acest interior burghez i-ar fi provocat-o tânărului
estet, şi cum l-ar fi comparat cu splendorile pe care le văzuse prin muzee şi catedrale. I-ar
fi invidiat pe bancherii aceia care aveau suficienţi bani să-şi decoreze casele cum trebuie aşa
încât totul în ele era frumos, o operă de artă, până la cleştii de cărbune din cămin şi la mânerele
de la uşi.

Pentru a se dezbăra de această tristeţe domestică, dacă nu putea lua următorul tren spre Olanda
sau Italia, tânărul ar fi putut ieşi din apartamentul lui pentru a merge la Luvru, unde cel puţin îşi
putea desfăta privirea cu lucruri splendide: palate maiestuoase pictate de Veronese, marine de
Claude şi vieţi princiare de Van Dyck.

înduioşat de situaţia dificilă în care se găsea tânărul, Proust propunea un mod de a-i schimba
radical viaţa acestuia printr-o mică modificare adusă itinerariului său muzeistic. în loc să alerge
spre galerii pline de tablouri de Claude şi de Veronese, Proust sugera să fie îndrumat către o
parte cu totul diferită a muzeului care adăpostea galeriile unde erau expuse lucrări de Jean-
Baptiste Chardin.

Ar fi putut să pară o alegere bizară, căci Chardin nu pictase multe porturi, prinţi sau palate. îi
plăcea să înfăţişeze boluri cu fructe, carafe, oale cu cafea, franzele, cuţite, pahare de vin şi felii
de carne.

îi plăcea să picteze ustensile de bucătărie, nu doar borcane frumoase cu bomboane de ciocolată,


dar şi solniţe şi ciururi. Când era vorba despre oameni, personajele lui Chardin făceau arareori
ceva eroic; unul citea o carte, altul construia un castel din cărţi, o femeie tocmai ce se întorsese
de la piaţă cu două pâini şi o mamă îi arăta fiicei unde greşise la lucrul de mână.
Cu toate acestea, în ciuda caracterului comun al temelor tratate, tablourile lui Chardin reuşeau să
fie extraordinar de fascinante şi de evocatoare. O piersică transpusă pe pânză de el era la fel de
rozalie şi bucălată ca un heruvim, o farfurie cu stridii sau o felie de lămâie erau simboluri
îmbietoare ale lăcomiei şi senzualităţii. Un calcan, despicat şi atârnând de un cârlig, evoca marea
al cărui fioros locatar fusese în timpul vieţii. Măruntaiele lui, pictate într-un sângeriu intens, cu
nervurile albastre şi muşchii albi, semănau cu naosurile unei catedrale policrome.

Exista şi o armonie între obiecte; într-o pânză se întrevede o prietenie aproape între nuanţele
roşiatice ale covorului aşternut dinaintea căminului, ale cutiei cu andrele şi ale unui scul de
lână. Aceste tablouri erau ferestre deschise către o lume pe care o puteam recunoaşte pe dată ca
fiind a noastră, dovedindu-se în acelaşi timp neobişnuit, minunat de tentantă.

După o întâlnire cu Chardin, Proust nutrea speranţe mari pentru transformarea spirituală a
tânărului lui trist.

De îndată ce va fi fost orbit de această reprezentare opulentă a ceea ce el numea mediocritate, de


această apetisantă reprezentare a unei vieţi pe care el o găsea insipidă, de marea artă a naturii pe
care el o considerase neînsemnată, i-aş spune: „Eşti fericit?"

De ce să fie? Pentru că Chardin îi arătase că genul de mediu în care trăia ar fi putut prezenta,
contra unei fracţiuni din costuri, multe dintre farmecele pe care le asociase până atunci numai
cu palate şi viaţa nobililor. Nu s-ar mai fi simţit dureros de exclus dintr-un tărâm estetic, n-ar mai
fi fost atât de invidios pe bancherii eleganţi cu cleşti de cărbune placaţi cu aur şi mânere de uşi
bătute cu diamante. Ar fi constatat că oalele din metal şi din lut pot fi deopotrivă de încântătoare
şi că vesela obişnuită este la fel de frumoasă ca nestematele. După ce s-ar fi uitat la opera lui
Chardin, chiar şi cele mai modeste încăperi din apartamentul părinţilor lui ar fi căpătat puterea de
a-1 încânta, după cum îi promitea Proust:

Când ai să te plimbi printr-o bucătărie, ai să-ţi spui: locul acesta este maiestuos, este frumos ca o
bucătărie de Chardin.

Apucându-se de scris eseul, Proust a încercat să-i suscite interesul lui Pierre Mainguet,
redactorul-şef al revistei de artă Revue Hebdomadaire vizavi de conţinutul acestuia.

Tocmai am scris un mic studiu de filozofia artei, dacă îmi este îngăduit să folosesc această
sintagmă cam preţioasă, în care am încercat să arăt cum marii pictori ne iniţiază întru o
cunoaştere şi o îndrăgire a lumii exterioare, cum ei sunt cei care „ne deschid ochii", ni-i deschid
către lume. în acest studiu mă folosesc de opera lui Chardin pentru ilustrare şi încerc să
demonstrez felul în care ne influenţează ea viaţa, farmecul şi înţelepciunea în care ne învăluie
momentele noastre cele mai neînsemnate, iniţiindu-ne în viaţa naturii moarte. Credeţi că acest
gen de studiu i-ar interesa pe cititorii revistei Revue Hebdomadaire?

Se poate să-i fi interesat, dar cum redactorul-şef al publicaţiei nu era sigur, n-au avut nicio şansă
să afle. Refuzarea articolului a fost o scăpare uşor de înţeles: povestea se întâmpla în 1895
iar Mainguet nu ştia că Proust avea să devină într-o zi Proust. Ba mai mult, morala eseului
aproape că friza absurdul. Mai că nu sugera că totul până la ultima lămâie era frumos, că nu
exista niciun motiv întemeiat să invidiezi condiţia socială a altora, că un bordei era la fel de
frumos ca o vilă şi un smarald nu era cu nimic mai presus decât o farfurie ciobită.

Cu toate acestea, în loc să ne îndemne să acordăm tuturor lucrurilor aceeaşi valoare, mai
interesant ar fi fost ca Proust să ne încurajeze să le atribuim valoarea lor corectă, şi ca atare să
revizuim anumite idei despre ce însemna un trai bun care riscau să ne facă să neglijăm pe nedrept
unele împrejurări şi să ne entuziasmăm greşit faţă de altele. Dacă n-ar fi fost refuzul lui Pierre
Mainguet, cititorii revistei Revue Hebdomadaire ar fi avut şansa de a-şi reevalua ideile
despre frumuseţe şi ar fi stabilit o relaţie nouă şi' poate, mai dătătoare de satisfacţii cu solniţe,
veselă şi mere.

De ce le-ar fi lipsit o astfel de relaţie până atunci? De ce nu şi-ar fi apreciat tacâmurile şi


fructele? La un anumit nivel, astfel de întrebări par redundante; pur şi simplu pare firesc să fim
străfulgeraţi de frumuseţea unor lucruri anume în timp ce altele ne lasă reci;

la baza alegerii lucrurilor care ne atrag vizual nu se află o reflectare sau o decizie conştientă, pur
şi simplu ştim că ne impresionează palatele, dar nu şi bucătăriile, porţelanul glazurat, dar nu şi
caolinul, guavele, dar nu şi merele.

Chiar şi aşa, stringenţa raţionamentelor estetice nu ar trebui să ne păcălească să presupunem că


originile lor sunt pe deplin fireşti sau verdictele lor imuabile. Scrisoarea lui Proust către
Monsieur Mainguet insinua acest lucru. Afirmând că marii pictori erau cei care ne deschideau
ochii, Proust sugera în acelaşi timp că simţul nostru estetic nu este încremenit şi că putea fi
sensibilizat de pictori în puterea cărora stătea ca, prin intermediul pânzelor lor, să ne educe întru
aprecierea unor calităţi estetice altă dată trecute cu vederea. Dacă tânărul nemulţumit nu adăstase
asupra veselei familiei şi a fructelor, se datora în parte lipsei familiarizării cu imagini care i-ar fi
dezvăluit cheia farmecului lor.

Marii pictori posedă o asemenea putere de a ne deschide ochii mulţumită neobişnuitei


receptivităţi din proprii lor ochi faţă de aspecte ale experienţei vizuale; faţă de jocul de lumină de
pe coada unei linguri, de moliciunea texturată a unei feţe de masă, de coaja catifelată a unei
piersici sau de nuanţele trandafirii ale pielii unui bătrân. Am putea caricaturiza istoria artei ca pe
o înşiruire de genii preocupate să ne indice diverse elemente demne de atenţia noastră, o înşiruire
de pictori care şi-au folosit imensa măiestrie tehnică pentru a spune ce s-ar putea rezuma prin:
„Nu-i aşa că sunt drăguţe străduţele acelea lăturalnice din Delft?“ sau „Nu-i aşa că e
frumoasă Sena în afara Parisului?" Iar în cazul lui Chardin, pentru a-i spune lumii şi unora dintre
tinerii nemulţumiţi care o populează: „Nu vă uitaţi doar la campagna romană, la carnavalul
veneţian şi la expresia mândră a lui Carol I călare pe cal, ci şi la bolul de pe bufet, la peştele mort
din bucătărie şi la pâinile cu coaja groasă din vestibul".

Fericirea ce poate decurge dintr-o privire mai atentă este un element central al concepţiei
terapeutice a lui Proust, ea demonstrând în ce măsură nemulţumirile noastre pot fi rezultatul unei
incapacităţi de a ne uita cum trebuie la vieţile noastre şi nu neapărat consecinţa unui neajuns
specific acestora. Faptul că apreciem frumuseţea pâinilor cu coaja groasă nu exclude interesul
nostru faţă de un château, dar a nu o face ar putea pune sub semnul întrebării capacitatea noastră
generală de preţuire. Discrepanţa dintre ceea ce vedea tânărul nemulţumit în apartamentul său şi
ceea ce remarca Chardin la nişte interioare foarte asemănătoare pune accentul pe un anume mod
de a privi lucrurile, spre deosebire de un simplu proces de dobândire sau de posesiune.

Tânărul din eseul din 1895 despre Chardin nu era ultimul personaj proustian nefericit pentru că
nu putea să deschidă ochii. El avea importante trăsături în comun cu un alt erou proustian
nemulţumit care avea să apară vreo optsprezece ani mai târziu. Tânărul din eseul despre Chardin
şi povestitorul din în căutarea timpului pierdut sufereau amândoi de depresie şi trăiau într-o lume
lipsită de atractivitate când au fost amândoi salvaţi de o viziune a lumii lor care o înfăţişa în
culorile sale adevărate, dar în acelaşi timp neaşteptat de frumoase şi care le-a atras atenţia asupra
faptului că până atunci nu ştiuseră să deschidă ochii cum trebuie - singura diferenţă fiind aceea
că una dintre aceste viziuni înălţătoare era insuflată de o galerie a Luvrului, iar cealaltă de o
boulangerie.

Ca să rezumăm cazul coacerii, Proust îl descrie pe povestitorul său stând acasă într-o după-
amiază de iarnă, răcit şi cam demoralizat de ziua plictisitoare pe care o petrecuse, fără altă
perspectivă decât cea a unei alte zile plictisitoare. Mama lui intră în încăpere şi îl întreabă dacă n-
ar vrea o ceaşcă de ceai de tei. El îi refuză oferta, dar apoi, fără vreun motiv anume, se
răzgândeşte. Ca să meargă cu ceaiul, mama lui îi aduce o madlenă, o prăjiturică durdulie
şi îndesată care arată de parcă ar fi fost turnată în ghiocul canelat al unei scoici. Povestitorul
demoralizat şi reumatic rupe o bucăţică, o înmoaie în ceai şi ia o înghiţitură, moment în care se
petrece ceva miraculos:

Dar chiar în clipa în care înghiţitura amestecată cu firimiturile prăjiturii îmi atinseră cerul gurii,
am tresărit, atent la lucrul extraordinar care se petrecea cu mine. O plăcere fermecătoare
mă cuprinsese, mă izolase, fără să am noţiunea a ceea ce o pricinuise, făcând în acelaşi timp ca
vicisitudinile vieţii să-mi devină indiferente, dezastrele ei inofensive, scurtimea ei iluzorie...
încetasem să mă mai simt mediocru, întâmplător, muritor3.

Ce fel de madlenă fusese aceasta? Una întocmai de felul celor pe care mătuşa Léonie obişnuia să
le înmoaie în ceai şi să i le ofere povestitorului în copilărie, duminicile când venea la ea în
cameră şi îi spunea bună-dimineaţa, în timpul vacanţelor pe care familia lui le petrecea acasă la
ea în orăşelul de provincie Combray. Aidoma unei mari părţi a vieţii lui, copilăria povestitorului i
s-a estompat în amintire între timp şi ceea ce îşi aminteşte totuşi din ea nu prezintă vreun farmec
sau interes aparte. Asta nu înseamnă că fusese cu adevărat lipsită de farmec, ci doar că a uitat ce
se întâmplase - iar madlena vizează întocmai această culpă. Printr-un capriciu fiziologic, o
prăjitură pe care n-a mai pus-o pe buze din copilărie şi care, ca atare, rămâne nealterată de
asociaţii mentale ulterioare, are capacitatea de a-1 purta înapoi pe vremea vacanţelor petrecute la
Combray, dezvăluindu-i un şuvoi de amintiri intense şi intime din trecut.

Dintr-o dată copilăria pare o perioadă mai frumoasă decât ţinea minte, îşi aminteşte cu uluire
nou-descoperită casa veche, cenuşie, în care trăia mătuşa Léonie, oraşul şi împrejurimile
Combray-ului, străzile pe care le bătea făcând comisioane, biserica parohială, drumurile de ţară,
florile din grădina lui Léonie şi nuferii care pluteau pe râul Vivone. Şi astfel apreciază valoarea
acestor amintiri care îi insuflă romanul pe care are să-l povestească în cele din urmă şi care este,
într-un fel, un „moment proustian“ complet, extins, controlat, cu care se aseamănă ca
sensibilitate şi directeţe senzorială.

Dacă episodul cu madlena îl înveseleşte pe povestitor, asta se întâmplă din pricină că îl ajută să-
şi dea seama că nu viaţa lui este mediocră, ci reprezentarea pe care i-o păstra în amintire.
Aceasta este o distincţie proustiană elementară, la fel de salutară în cazul lui pe cât se dovedise în
cazul tânărului din eseul despre Chardin.

Memoria voluntară, memoria intelectului şi a ochilor ne [oferă] numai reproduceri imprecise ale
trecutului care nu îi seamănă cu nimic mai mult decât seamănă tablourile de pictori proşti cu
primăvara... Aşadar nu credem că viaţa este frumoasă pentru că nu ne-o amintim, dar chiar şi o
adiere dintr-un miros de mult uitat ne ameţeşte pe dată, şi la fel ni se pare că nu-i mai iubim pe
morţi pentru că nu ni-i mai aducem aminte, dar dacă dăm din întâmplare peste o mănuşă veche,
ne podideşte plânsul.

Cu câţiva ani înainte să moară, Proust a primit un chestionar care îi cerea să înşiruiască cele opt
tablouri preferate ale lui de la Luvru (în care nu mai călcase de cincisprezece ani). Răspunsul
lui ezitant: L’Embarquement de Watteau sau poate L’Indiffe'rent, trei tablouri de Chardin, un
autoportret, un portret al soţiei lui şi Nature morte; Olympia lui Manet; un Renoir, sau poate La
Barque du Dante de Corot, sau poate La Cathédrale de Chartres-, şi, în fine, Le Printemps de
Millet.

Aşadar, avem o idee de tablou reuşit despre primăvară după părerea lui Proust, pe care se
presupune că îl considera la fel de capabil să evoce însuşirile reale ale primăverii pe cât era
memoria involuntară să evoce adevăratele însuşiri ale trecutului. Dar ce include un pictor bun în
pânzele lui iar unul indiferent omite, ceea ce reprezintă un alt mod de a întreba ce deosebeşte
memoria voluntară de cea involuntară? Un răspuns este „nu foarte multe" sau, cel puţin,
surprinzător de puţine. Este remarcabil în ce măsură reprezentări proaste ale primăverii seamănă
cu cele bune, deşi continuă să se deosebească de acestea. Pictorii proşti pot fi nişte
desenatori excelenţi, buni la pictat nori, pricepuţi la frunze înmugurite, atenţi când vine vorba de
rădăcini şi cu toate acestea să nu stăpânească acele elemente evazive în care rezidă farmecele
specifice ale primăverii. De exemplu, nu pot reda şi, ca urmare să ne facă să remarcăm, marginea
trandafirie a eflorescenţei unui copac, contrastul dintre furtună şi razele de soare în lumina care
învăluie un câmp, scoarţa noduroasă sau apariţia plăpândă, timidă, a florilor pe marginea
unui drum de ţară - detalii mici, fără îndoială, dar în cele din urmă singurele lucruri pe care se
poate baza percepţia noastră despre primăvară şi înflăcărarea pe care ne-o suscită.

In mod asemănător, ceea ce deosebeşte memoria involuntară de cea voluntară este deopotrivă
infinitezimal şi elementar, înainte să guste celebrul ceai şi madlena, povestitorul nu fusese
lipsit de amintiri despre propria copilărie, nu e ca şi cum uitase unde anume în Franţa îşi petrecea
vacanţele în copilărie (Combray sau Clermont-Ferrand?), cum se numea râul (Vivone sau
Varone?) şi la care rudă stătuse (mătuşa Léonie sau Lily?). însă aceste amintiri erau neînsufleţite
pentru că le lipsea echivalentul tuşelor unui pictor bun, percepţia luminii care cădea peste piaţa
centrală din Combray în mijlocul amiezei, mirosul dormitorului mătuşii Léonie, umezeala aerului
pe malurile râului Vivone, sunetul clopotului de grădină şi mirosul sparanghelului proaspăt servit
la prânz, detalii care sugerează că ar fi mai exact să descriem madlena ca provocând un moment
de apreciere mai degrabă decât o simplă rememorare.

De ce nu apreciem lucrurile mai mult? Problema merge dincolo de lipsa de atenţie sau de lene.
Ea îşi poate avea originea şi în expunerea insuficientă la imagini frumoase, care să fie îndeajuns
de apropiate de propria noastră lume încât să ne îndrume şi să ne inspire. Tânărul din eseul lui
Proust era nemulţumit pentru că nu-i cunoştea decât pe Veronese, pe Claude şi pe Van Dyck,
care nu înfăţişau lumi asemănătoare cu a lui, iar cunoştinţele lui de istoria artei nu-1 includeau şi
pe Chardin, de care avea atâta nevoie pentru a-i dezvălui aspectele interesante ale bucătăriei lui.
Această omisiune pare grăitoare. Oricâte eforturi ar depune anumiţi artişti mari pentru a ne
deschide ochii către lume, ei nu ne pot împiedica să fim înconjuraţi de imagini mai puţin
folositoare care, fără vreo intenţie sinistră şi adesea cu mare măiestrie, au totuşi efectul de a ne
sugera faptul că există o discrepanţă deprimantă între propria noastră viaţă şi tărâmul frumosului.

In copilărie povestitorul lui Proust începe să-şi dorească să ajungă la mare. El îşi închipuie cât de
frumos trebuie să fie să meargă în Normandia şi în special într-o staţiune de care a auzit numită
Balbec. Cu toate acestea, el se află sub imperiul unor imagini periculos de perimate ale vieţii la
mare, care par desprinse dintr-o carte despre goticul medieval. îşi închipuie un ţărm acoperit de
văluri nesfârşite de negură şi ceaţă, izbit de o mare furioasă, îşi închipuie biserici izolate masive
şi abrupte ca nişte faleze, cu turnurile răsunând de sunetul păsărilor de mare care se tânguiesc şi
de vântul asurzitor.
Cât despre localnici, îşi imaginează o Normandie locuită de urmaşii mândrului trib mitic al
Cimerienilor, un popor pe care Homer îl descrie ca trăind într-un ţinut tainic veşnic învăluit în
întuneric.

O asemenea reprezentare a frumuseţii litoralului explică dificultăţile pe care le întâmpină


povestitorul în timpul călătoriei, căci atunci când ajunge la Balbec, descoperă o staţiune de
coastă tipică pentru începutul secolului XX. Locul e plin de restaurante, de magazine, de
automobile sport şi de biciclişti, oamenii înoată şi se plimbă pe mal cu umbrele lor de soare,
există un hotel de lux cu un foaier somptuos, un lift, hamali şi o sală de mese uriaşă ale cărei
ferestre din sticlă dau înspre o mare perfect calmă, scăldată într-o lumină splendidă.

Doar că nimic din toate astea nu îi pare splendid povestitorului gotic, care visase la acele faleze
abrupte, la acele păsări de mare tânguitoare şi la vântul acela asurzitor.
Dezamăgirea ilustrează importanţa crucială a imaginilor pentru modul în care ne apreciem
mediul înconjurător, împreună cu riscurile de a pleca de acasă cu cele greşite. O imagine cu
faleze şi păsări de mare ţipând poate fi fermecătoare, dar ea ne va crea probleme atunci când
există o discordanţă de şase sute de ani între ea şi realitatea destinaţiei noastre de vacanţă.

Deşi povestitorul resimte o discrepanţă extremă între mediul său înconjurător şi ideea sa proprie
de frumuseţe, este demonstrabil că o doză de discrepanţă este caracteristică pentru existenţa
modernă. Din cauza vitezei schimbărilor tehnologice şi arhitectonice, lumea tinde să fie plină de
scene şi obiecte care nu au fost încă transformate în imagini potrivite şi ca atare ne pot insufla o
nostalgie pentru o altă lume, între timp pierdută, care nu este mai frumoasă prin natura sa, dar ar
putea părea astfel pentru că a fost reprezentată atât de atent de cei care ne deschid ochii. Există
pericolul de a căpăta o aversiune generalizată faţă de existenţa modernă, care ar putea
avea farmecele ei dar căreia îi lipsesc imaginile atât de importante care să ne ajute să le
identificăm.

Din fericire pentru povestitor şi pentru vacanţa lui, pictorul Elstir a venit şi el la Balbec, gata să-
şi creeze propriile imagini mai degrabă decât să se bazeze pe cele din cărţi vechi. A fost
ocupat să picteze scene locale: femei în rochii din bumbac, iahturi în larg, porturi, marine şi un
hipodrom aflat în apropiere. Mai mult, el îl invită pe povestitor în atelierul lui. Stând în picioare
dinaintea unui tablou înfăţişând un hipodrom, povestitorul admite timid că n-a fost niciodată
tentat să meargă acolo, ceea ce nu ne surprinde, având în vedere că e interesat exclusiv de mări
furtunoase şi de păsări tânguitoare. Chiar şi aşa, Elstir îi sugerează că s-a pripit şi îl ajută să
se mai uite o dată. Ii atrage atenţia asupra unuia dintre jochei care stă într-un padoc, mohorât şi
cenuşiu la faţă într-o vestă viu colorată, conducând de căpăstru un cal care dă cu spatele, apoi îi
arată cât de elegante sunt femeile la curse când sosesc în trăsurile lor, şi stau în picioare cu
binoclurile lor, scăldate într-o lumină aparte, aproape olandeză ca nuanţă, în care parcă simţi
răceala apei.
Povestitorul nu a evitat doar hipodromurile, ci şi ţărmul mării. S-a uitat la mare printre degete,
pentru a estompa toate vasele moderne care ar fi putut trece prin câmpul lui vizual, deturnându-
i astfel încercarea de a contempla marea într-o stare imemorială, sau cel puţin aşa cum ar fi putut
arăta ea în Grecia antică. Din nou, Elstir îl dezbară de acest obicei ciudat şi îi atrage atenţia
asupra frumuseţii iahturilor. El evidenţiază suprafeţele uniforme care sunt simple, strălucitoare şi
cenuşii şi care, în negura albăstruie care se reflectă dinspre mare, capătă o moliciune catifelată
ispititoare. îi vorbeşte despre femeile aflate la bordul ambarcaţiunilor îmbrăcate atrăgător în
haine din bumbac sau din in albe care, în lumina soarelui, pe fundalul albastrului mării, capătă o
albeaţă de velă întinsă care îţi ia ochii.

După această întâlnire cu Elstir şi cu pânzele lui, povestitorul are ocazia de a-şi aduce la zi
portofoliul de reprezentări ale frumuseţii mării cu câteva secole esenţiale, şi astfel îşi salvează
vacanţa.

Mi-am dat seama că regatele şi întâlnirile la hipodrom unde femei bine îmbrăcate puteau fi zărite
scăldate în lumina verzuie a unui turf marin, s-ar putea dovedi la fel de interesante pentru un
artist modern ca acele festivităţi înfăţişate de Veronese şi de Carpaccio.

Incidentul evidenţiază încă o dată faptul că frumosul este ceva ce trebuie descoperit, mai degrabă
decât întâlnit întâmplător, cu alte cuvinte că ne cere să fim receptivi la anumite detalii, să
identificăm albeaţa unei rochii din bumbac, felul în care se reflectă marea pe carena unui iaht sau
contrastul dintre culoarea vestei unui jocheu şi faţa lui. El mai arată şi cât de vulnerabili suntem
în faţa depresiei atunci când Elstirii lumii aleg să nu meargă în vacanţă iar imaginile pre-definite
se termină, când cunoştinţele noastre de artă se opresc la Carpaccio (1450-1552) şi la Veronese
(1528-1588) şi când vedem un Sunseeker4 de două sute de cai putere ieşind în viteză din
portul de iahturi. Acesta poate fi realmente un exemplu neatrăgător de mijloc de transport
maritim; pe de altă parte, obiecţiile noastre legate de vedetele rapide îşi pot avea originea tocmai
într-o adeziune încăpăţânată la reprezentări străvechi ale frumosului şi într-o împotrivire faţă de
un proces de apreciere activă la care până şi Veronese şi Carpaccio ar fi subscris dacă ar fi fost în
locul nostru.

Imaginile de care suntem înconjuraţi sunt adesea nu doar perimate, ci inutil de ostentative. Când
Proust ne îndeamnă să evaluăm corect lumea, el ne reaminteşte în mod repetat de valoarea
scenelor neînsemnate. Chardin ne deschide ochii asupra frumuseţii solniţelor şi a carafelor,
madlena îl încântă pe povestitor evocându-i amintiri dintr-o copilărie burgheză ca oricare alta,
Elstir nu pictează nimic mai grandios decât rochii din bumbac şi porturi. In opinia lui Proust, o
astfel de simplitate este caracteristică frumosului:

Adevărata frumuseţe este într-adevăr singurul lucru capabil să răspundă aşteptărilor unei
imaginaţii excesiv de romantice... Câte dezamăgiri nu a pricinuit ea de când i s-a înfăţişat
întâia dată marei mase a omenirii! O femeie merge să vadă o capodoperă cu aceeaşi nerăbdare cu
care ar termina de citit un foileton, sau ar consulta o ghicitoare, sau şi-ar aştepta iubitul. însă
vede un bărbat meditând în dreptul unei ferestre, într-o încăpere întunecoasă. Aşteaptă o clipă în
caz că s-ar ivi şi altceva ca într-o vitrină de la stradă. Şi deşi ipocrizia o poate îndemna să tacă,
în adâncul sufletului îşi spune: „Cum, asta-i toată treaba cu Filozoful lui Rembrandt?"

Jean Racine, Teatru, Editura de Stat pentru Literatură şi artă, 1959

Ulise, traducere şi note de Mircea Ivănescu, editura Univers, 2012

U/ise, traducere şi note de Mircea Ivănescu, editura Univers, 2012

Marcel Proust, în căutarea timpului pierdut. Swann, traducere de Irina Mavrodin, Editura
Univers, Bucureşti, 1987. {n.t.)
Un filozof al cărui farmec este, desigur, subestimat, subtil, calm... Totul se reduce la o
perspectivă intimă, democratică, modestă asupra frumuseţii, una pe care cineva să şi-o poată
permite cu uşurinţă dintr-un salariu burghez şi complet neîngrădită de constrângeri sau de
pretenţii aristocrate.

Oricât ar fi de înduioşător exemplul, el contravine întrucâtva dovezilor că Proust însuşi manifesta


o înclinaţie destul de serioasă pentru ostentaţie şi adesea se comporta în moduri diametral
opuse spiritului lui Chardin sau Filozofului lui Rembrandt. Capetele de acuzare sună în felul
următor:

- Că avea nume complicate în agenda lui

Deşi a crescut într-o familie de burghezi, deloc întâmplător, Proust număra printre prietenii lui o
gamă de figuri aristocrate cu nume precum le Duc de Clermont-Tonnette, le Compte Gabriel
de la Rochefoucauld, le Compte Robert de Montesquiou-Fezenac, le Prince Edmond de
Polignac, le Compte Philibert de Salignac-Fé-nelon, le Prince Constantin de Brancovan şi la
Princesse Alexandre de Caraman-Chimay.

- Că mergea tot timpul la Ritz

Cu toate că era bine aprovizionat acasă şi că avea o slujnică care se pricepea să-i pregătească
mese îndestulătoare şi un salon în care să găzduiască petreceri, Proust mânca adesea şi primea
oaspeţi la Ritz în Place Vendôme, unde comanda feluri fastuoase pentru prietenii săi, lăsa bacşiş
două sute la sută şi bea şampanie din pahare cu picior.

- Că mergea la multe petreceri

De fapt, mergea la atâtea încât André Gide i-a refuzat în primă fază romanul la Gallimard pe
considerentul literar bine întemeiat că i se părea că e opera unui monden de carieră. După cum
explica mai târziu: „Pentru mine, rămăseseşi bărbatul care frecventa casele doamnelor X, Y, Z,
bărbatul care scria pentru Le Figaro. Mă gândeam la tine ca la - s-o mărturisesc oare deschis? - ...
un snob, un diletant, un monden1.

Proust avea pregătit un răspuns sincer. Era adevărat că fusese atras de viaţa extravagantă, că îi
plăcuse să frecventeze casa lui Madame X, Y şi Z şi că încercase să se împrietenească cu
aristocraţii care se întâmpla să fie pe acolo (aristocraţi a căror strălucire extraordinară din epoca
lui Proust ar trebui comparată cu strălucirea starurilor de film de mai târziu, ca nu cumva să
dobândim un sentiment ipocrit al propriei destoinicii doar pe baza faptului că nu ne-au interesat
niciodată ducii).

Cu toate acestea, sfârşitul anecdotei este important, şi anume că Proust a fost dezamăgit de
strălucire când a descoperit-o. A frecventat petrecerile de la Mme Y, i-a trimis flori lui Mme Z, i-
a intrat în graţii Prinţului Constantin de Brancovan, ca după aceea să-şi dea seama că i se
vânduse o minciună. Reprezentările strălucirii care îi insuflaseră dorinţa de a alerga după
aristocraţi pur şi simplu nu se potriveau cu realităţile vieţii nobilimii. Şi-a dat seama că mai
bine rămânea acasă, că putea fi la fel de fericit stând de vorbă cu slujnica lui cum ar fi fost făcând
conversaţie cu la Princesse Caraman-Chimay.

Povestitorul lui Proust parcurge un traseu similar al speranţei şi dezamăgirii. El porneşte prin a se
lăsa atras de nimbul Ducelui şi Ducesei de Guermantes, pe care şi-i închipuie ca aparţinând
unei rase superioare încărcată de poezia numelui lor străvechi ce datează de pe vremea primelor
şi celor mai nobile familii ale Franţei, o epocă atât de îndepărtată încât nici măcar catedralele din
Paris şi Chartres nu fuseseră construite încă. Şi-i închipuie pe cei doi Guermantes învăluiţi în
misterul epocii merovingiene, îl trimit cu gândul la scenele cinegetice din tapiţeriile medievale şi
par alcătuiţi dintr-o altă substanţă decât restul muritorilor, dând impresia unor siluete într-
un vitraliu. îşi imaginează cât de minunat ar fi să-şi petreacă ziua împreună cu la Duchesse
pescuind păstrăv în somptuosul ei parc ducal, presărat cu flori, pârâiaşe şi fântâni arteziene.

Apoi i se iveşte şansa de a-i întâlni în persoană pe cei doi Guermantes iar visul se spulberă. Nu
doar că nu sunt făcuţi dintr-o altă substanţă decât ceilalţi muritori, dar ducele şi ducesa de
Guermantes sunt ca oricine altcineva, doar cu gusturi şi opinii mai puţin rafinate. Ducele este un
tip grosolan, crud, vulgar, soţia lui este mai preocupată să fie ageră şi spirituală decât sinceră iar
oaspeţii de la masa lor, pe care până atunci şi-i închipuise aidoma Apostolilor din Sainte-
Chapelle, sunt interesaţi doar să bârfească şi să schimbe banalităţi.

Asemenea întâlniri dezastruoase cu aristocraţi ne-ar putea încuraja să abandonăm căutarea după
aşa-zise personalităţi alese care se dovedesc a fi doar nişte flaşnete vulgare când ajungem să le
cunoaştem. Aspiraţia snoabă de a ne însoţi cu persoane dintr-o categorie socială superioară ar
trebui, se pare, abandonată în favoarea acceptării elegante a celei din care provenim.

S-ar putea trage, însă, şi o altă concluzie. în loc să încetăm cu totul să trasăm deosebiri între
oameni, am putea pur şi simplu să ne îmbunătăţim modul în care o facem. Reprezentarea unei
aristocraţii rafinate nu este falsă, ci doar periculos de simplistă. Există, desigur, o sumedenie de
oameni superiori pe lume, dar este optimist să presupunem că ei ar putea fi amplasaţi atât de
convenabil pe baza numelui lor de familie. Asta refuză snobul să creadă, încrezându-se, în
schimb, în existenţa unor clase sociale neechivoce ai căror membri etalează nişte calităţi
specifice. Deşi câţiva aristocraţi se pot ridica la înălţimea aşteptărilor, marea lor majoritate va
etala însuşirile încântătoare ale Ducelui de Guermantes, căci categoria „aristocraţie** este pur şi
simplu o plasă prea grosolan ţesută pentru a surprinde ceva atât de imprevizibil distribuit precum
virtutea sau rafinamentul. Se poate să existe cineva demn de aşteptările cu care povestitorul l-a
învestit pe le Duc de Guermantes, însă persoana respectivă se prea poate să se ivească sub
înfăţişarea surprinzătoare a unui electrician, a unui bucătar sau a unui avocat.

Tocmai acest caracter surprinzător este cel pe care l-a înţeles în cele din urmă Proust. Mai târziu
în viaţă, când o anume Mme Sert i-a scris întrebându-1 de-a dreptul dacă era snob, el i-a replicat:

Dacă, printre foarte puţinii prieteni care, din obişnuinţă, continuă să vină şi să se intereseze de
mine, mai trece când şi când vreun duce sau vreun prinţ, prezenţa lor este compensată de alţi
prieteni, dintre care unul este valet iar celălalt şofer...

E greu să alegi între ei. Valeţii sunt mai educaţi decât ducii şi vorbesc o franceză mai frumoasă,
dar sunt mai mofturoşi când vine vorba de etichetă şi mai complicaţi, mai susceptibili. Când tragi
linia, nu poţi alege între ei. Şoferul are mai multă clasă.

Scenariul se poate să fi fost exagerat pentru Mme Sert, însă morala era limpede; că însuşiri
precum educaţia sau capacitatea de a te exprima elocvent nu urmau trasee simple şi, ca atare, nu
puteai evalua oamenii pe baza unor categorii evidente. La fel cum Chardin îi demonstrase
tânărului cel trist că frumuseţea nu se afla întotdeauna la vedere, şi valetul care vorbea o franceză
impecabilă îi reamintea lui Proust (sau poate doar lui Mme Sert) că rafinamentul nu
mergea neapărat mână în mână cu reprezentarea lui.

Chiar şi aşa, imaginile simple sunt atrăgătoare prin lipsa lor de ambiguitate. înainte să vadă
tablourile lui Chardin, tânărul cel trist putea cel puţin să creadă că toate interioarele burgheze
erau inferioare palatelor şi, ca atare, să pună egal între palate şi fericire, înainte să ajungă să
cunoască aristocraţi, Proust se putea încrede cel puţin în existenţa unei categorii întregi de fiinţe
superioare şi putea să pună semnul egal între a-i întâlni şi a avea parte de o viaţă
socială împlinită. E mult mai dificil să trebuiască să luăm în calcul şi bucătării burgheze
somptuoase, principi plictisitori şi şoferi cu mai multă clasă decât ducii. Imaginile simple oferă
certitudini; de exemplu, ele ne asigură că suma cheltuită este garantul satisfacţiei:

întâlneşti oameni care se îndoiesc că priveliştea mării şi sunetul valurilor ei sunt cu adevărat
plăcute, dar care devin convinşi că aşa este - şi convinşi şi de excelenta calitate a gusturilor lor pe
deplin dezinteresate - când au acceptat să plătească o sută de franci pe zi pentru o cameră la un
hotel care le va îngădui să savureze priveliştea şi sunetul respective.

In mod asemănător, sunt oameni care nu sunt convinşi că o persoană este sau nu inteligentă, dar
care se conving rapid că este atunci când văd că se potriveşte reprezentării predominante a unei
persoane inteligente şi află că are o educaţie formală, cunoştinţe reale şi o diplomă universitară.

Unor astfel de oameni nu le-ar fi fost câtuşi de puţin greu să îşi dea seama că slujnica lui Proust
era imbecilă: avea impresia că Napoleon şi Bonaparte erau două persoane diferite şi a refuzat să-
l creadă pe Proust o săptămână atunci când a încercat să o convingă de contrariu. Dar Proust ştia
că era genială („N-am reuşit niciodată s-o învăţ să ortografieze şi n-a avut niciodată răbdare să
citească nici măcar jumătate de pagină din cartea mea, dar este extraordinar de înzestrată"). Asta
nu înseamnă să aducem un argument la fel de snob, dar mai pervers, că educaţia nu are nicio
valoare şi că importanţa istoriei Europei de la Campo Formio la Bătălia de la Waterloo este
rezultatul unei conspiraţii academice sinistre, ci mai degrabă că o capacitate de a identifica
împăraţii şi de a reuşi să ortografiezi nu este suficientă în sine pentru a determina existenţa a ceva
atât de greu de definit precum inteligenţa.

Albertine n-a urmat niciodată un curs de istoria artei. Intr-o după-amiază de vară din romanul lui
Proust, ea stă de vorbă pe terasa unui hotel din Balbec cu Mme de Cambremer, cu nora acesteia,
cu un prieten avocat şi cu povestitorul. Brusc, un stol de pescăruşi care pluteau pe suprafaţa
mării, îşi ia zborul cu zgomot.

„-Ii ador; i-am văzut la Amsterdam, spune Albertine. Miros a mare, vin şi adulmecă aerul sărat
chiar şi printre pavele.“
-A, deci ai fost în Olanda. Ştii Vermeer-ii? întreabă Mme de Cambremer. Albertine îi răspunde
că, din păcate, nu-i cunoaşte, moment în care Proust ne împărtăşeşte discret convingerea încă
şi mai nefericită a Albertinei că Vermeer-ii erau un grup de olandezi, nu pânze din Rijksmuseum.

Din fericire, lacunele din cunoştinţele ei de istoria artei trec neobservate, deşi ne putem închipui
consternarea lui Mme de Cambremer dacă le-ar fi descoperit. Cum este ea însăşi nesigură de
propria-i capacitate de a reacţiona corect când vine vorba de artă, semnele exterioare ale
înţelegerii artistice capătă o semnificaţie disproporţionată pentru o persoană cu pretenţii de
cunoscător de artă, ca Mme de Cambremer. Aproape la fel cum pentru snobul social, incapabil să
îi evalueze pe alţii independent, un titlu nobiliar devine singurul indiciu al prestigiului, snobul de
artă ţine cu dinţii de informaţii ca un indicator al aprecierii artistice - cu toate că Albertine nu
trebuia decât să facă o altă excursie, mai culturală, la Amsterdam pentru a descoperi ce ratase. Ar
fi putut chiar să-i placă Vermeer mai mult decât îi plăcuse lui Mme de Cambremer, căci în
naivitatea ei ar exista cel puţin o premisă pentru sinceritate absentă din respectul exagerat faţă de
artă afişat de de Cambremer, care ajunge, în mod ironic, să trateze nişte tablouri ca pe o familie
de biirgeri olandezi pe care ai fi norocos să-i întâlneşti.

Morala? Că nu ar trebui să-i refuzăm pâinii de pe bufet un loc în ideea noastră de frumos, că ar
trebui să împuşcăm pictorul şi nu primăvara şi să dăm vina pe memorie şi nu pe ceea ce ne
amintim; că ar trebui să ne limităm aşteptările atunci când îi suntem prezentaţi unui Compte de
Salignac-Fénelon-de-Clermont-Tonnerre şi să evităm să ne preocupe excesiv greşelile de
ortografie şi istoria alternativă a Franţei imperiale atunci când ne întâlnim cu persoane cu titluri
mai puţin pompoase.

VIII. Cum să fii fericit în dragoste

I: Chiar ar fi Proust cineva căruia să-i ceri sfatul în materie de probleme sentimentale?

R: Poate - în ciuda evidenţelor. îşi prezenta recomandările într-o scrisoare adresată lui André
Gide.

Deşi sunt incapabil să obţin ceva pentru mine, să mă scutesc până şi de cel mai mic rău, am fost
înzestrat (şi, cu siguranţă, este singurul meu dar) cu puterea de a procura, foarte des,
fericire pentru alţii, de a le alina durerea. Nu am împăcat doar duşmani, dar şi îndrăgostiţi, am
vindecat invalizi deşi n-am reuşit decât să-mi agravez propria boală, am convins leneşi să meargă
pe jos, rămânând eu însumi un leneş... Calităţile (şi îţi spun asta fără nicio afectare căci în alte
privinţe am o părere foarte proastă despre mine) care mi-au îngăduit aceste şanse de succes
în numele altora sunt, laolaltă cu o anumită diplomaţie, o aptitudine pentru altruism şi pentru a
mă concentra exclusiv asupra bunăstării prietenilor mei, calităţi ce nu se regăsesc des la
aceeaşi persoană... In timp ce scriam la cartea mea, simţeam că dacă Swann m-ar fi cunoscut şi s-
ar fi putut folosi de mine, aş fi ştiut cum să o conving pe Odette să-l accepte.

î: Swann şi Odette?

R: Nu ar trebui să punem neapărat semnul egal între necazurile anumitor personaje literare şi
pronosticul general al autorului în privinţa mulţumirii sufleteşti a oamenilor. Captive într-
un roman, aceste personaje nefericite ar fi, la urma urmei, singurele incapabile să profite de
avantajele terapeutice ce decurg din lec-turarea lui.

I: Chiar credea că dragostea poate să dureze de-a pururi?

A: Ei bine, nu, dar limitele eternităţii nu erau impuse neapărat de iubire. Ele constau în
dificultatea generală de a menţine o relaţie de preţuire cu orice sau oricine se afla în permanenţă
prin preajmă.

î: Ce fel de dificultăţi?

A: Să luăm exemplul nesentimental al telefonului. Bell l-a inventat în 1876. înainte de 1900, erau
treizeci de mii de telefoane în Franţa. Proust şi-a procurat rapid unul (tel. 29205) şi îi plăcea
în mod desosebit un serviciu intitulat „teatrofon" care îi îngăduia să asculte opera şi
reprezentaţiile teatrale în direct din sălile de spectacol pariziene.

Se poate să-l fi încântat telefonul lui, însă a remarcat cât de repede au ajuns toţi ceilalţi să îl ia
drept bun. Nu mai târziu de 1907, scria că aparatul respectiv era

un instrument supranatural dinaintea miracolului căruia ne închinam şi pe care îl utilizăm acum


fără să ne gândim de două ori, ca să ne chemăm croitorul sau să ne comandăm o îngheţată.

Mai mult, dacă la cofetărie suna ocupat sau dacă legătura cu croitoria era proastă, în loc să
admirăm inovaţiile tehnologice care ne-au zădărnicit îndeplinirea dorinţelor noastre sofisticate,
exista tendinţa de a reacţiona cu o lipsă de recunoştinţă copilărească:

Cum nu suntem decât nişte copiii care se joacă cu forţe divine fără să se cutremure dinaintea
misterelor lor, găsim în telefon doar un instrument „comod" sau, mai degrabă, cum suntem
nişte copii răsfăţaţi, găsim că ne „incomodează" şi umplem Le Figaro cu reclamaţiile noastre.

Doar treizeci şi unu de ani despărţeau invenţia lui Bell de observaţiile triste ale lui Proust pe
marginea nivelului preţuirii telefoniei de către francezi. Fusese nevoie de puţin mai mult de
trei decenii ca o minune tehnologică să înceteze să mai atragă priviri admirative şi să se
transforme într-un obiect de uz casnic pe care n-am şovăi să dăm vina dacă ne-ar pricinui
neajunsul minor al unei glace au chocolat întârziate. Asta evidenţiază suficient de
limpede problemele - lucruri relativ banale - cu care se confruntă fiinţele omeneşti în căutarea
preţuirii eterne, sau măcar până la moarte, a semenilor lor.

I: Cât timp se poate aştepta omul de rând să fie preţuit?

R: Preţuit la adevărata valoare? Adesea, nu mai mult de un sfert de oră. Copil fiind, povestitorul
lui Proust tânjeşte să se împrietenească cu frumoasa, vivacea Gilberte, pe care a cunoscut-o în
timp ce se juca pe Champs-Élysées. într-un târziu dorinţa i se împlineşte, Gilberte îi devine
prietenă şi îl invită regulat la ea acasă la ceai. Acolo îl serveşte cu felii de tort, se îngrijeşte de
nevoile lui şi îl tratează cu multă afecţiune.

Băiatul este fericit, dar, curând, ajunge să nu se mai simtă atât de fericit pe cât ar trebui. Vreme
îndelungată, ideea de a-şi bea ceaiul acasă la Gilberte fusese un vis nedesluşit şi himeric, dar
după un sfert de oră petrecut în salonul ei, timpul de dinainte de a o cunoaşte, înainte ca ea să-l
servească cu tort şi să-l copleşească cu afecţiunea ei, este cel care începe să îi pară himeric şi
nedesluşit.

Rezultatul nu poate fi decât o anumită cecitate faţă de dovezile de afecţiune care i se oferă.
Curând va uita lucrurile pentru care se poate simţi recunoscător pentru că amintirea vieţii fără de
Gilberte va păli şi, odată cu ea, şi dovada lucrurilor pe care trebuie să le savureze. Zâmbetul de
pe chipul lui Gilberte, desfătarea ceaiului servit de ea şi căldura purtării ei vor deveni în cele din
urmă o parte atât de la ordinea zilei a vieţii lui, încât se va simţi la fel de stimulat să le remarce
pe cât suntem să remarcăm elemente omniprezente, precum copacii, norii sau telefoanele.

Motivul acestei desconsiderări este acela că, la fel ca noi toţi în concepţia proustiană,
povestitorul este un sclav al obişnuinţei şi, ca atare, întotdeauna predispus să ajungă să
dispreţuiască lucrurile cunoscute.

Nu cunoaştem decât ce este nou, ceea ce aduce în simţirea noastră o schimbare de ton care ne
frapează, lucrurile pe care obişnuinţa nu a apucat să le înlocuiască cu replicile sale palide.

1: De ce are obişnuinţa un astfel de efect oblitérant?

R: Cel mai sugestiv răspuns al lui Proust se află într-o remarcă făcută în trecere despre Noe şi
Arca lui.

Când eram mic, niciun alt personaj din Biblie nu-mi părea să fi îndurat o soartă mai cruntă decât
Noe, din pricina potopului care îl ţinuse încuiat pe Arcă vreme de patruzeci de zile. Mai târziu
eram adesea bolnav şi trebuia să stau şi eu într-o „Arcă“ zile în şir. Atunci am înţeles că Noe n-ar
fi putut să vadă lumea mai bine decât de pe Arcă, chiar dacă ea era oblonită şi noaptea înghiţise
pământul.

Cum ar fi putut Noe să vadă măcar o fărâmă de planetă când şedea într-o Arcă oblonită
înconjurat de o grădină zoologică amfibie? Deşi de obicei presupunem că a vedea un obiect
înseamnă să stabilim un contact vizual cu acesta şi că a vedea un munte implică să mergem în
Alpi şi să deschidem ochii, aceasta poate constitui doar prima etapă, şi într-un fel una inferioară,
a vederii, căci preţuirea reală a unui obiect poate însemna şi să-l reconstituim în imaginaţie.

După ce ne-am uitat la un munte, dacă închidem pleoapele şi revenim asupra scenei în sinea
noastră, ajungem să-i surprindem detaliile importante, masa de informaţie vizuală este
interpretată iar trăsăturile caracteristice ale muntelui identificate: piscurile lui de granit,
zimţuirile lui tăioase, negura ce pluteşte peste vârfurile copacilor; detalii pe care le-am fi văzut
înainte, dar fără să le fi şi remarcat.

Deşi Noe avea şase sute de ani când a potopit Dumnezeu lumea şi ar fi avut suficientă vreme să
se uite la lucrurile din jur, faptul că erau întotdeauna acolo, că se aflau permanent în câmpul lui
vizual, nu l-ar fi stimulat în niciun fel să le recreeze în minte. Ce rost ar fi avut să analizeze un
tufiş în imaginaţie când erau o mulţime de exemple palpabile de tufişuri în apropiere?
Cât de diferită ar fi fost situaţia după două săptămâni în interiorul Arcăi atunci când, tânjind după
vechile împrejurimi şi neputând să le vadă, Noe ar fi început în mod firesc să se concentreze
asupra amintirii tufişurilor, a copacilor şi a munţilor şi, ca atare, pentru prima dată în cei şase
sute de ani ai săi, ar fi început să le vadă cu adevărat.

Asta arată că a avea un lucru prezent fizic lângă noi ne îndepărtează dramatic de împrejurările
ideale în care l-am fi putut remarca. Prezenţa se poate să fie chiar elementul care ne încurajează
să-l ignorăm sau să-l desconsiderăm, pentru că avem senzaţia că ne-am făcut treaba doar
angajând contactul vizual.

I: Asta înseamnă atunci că ar trebui să ne petrecem mai mult timp încuiaţi în Arce?

R: Ne-ar ajuta să acordăm mai multă atenţie lucrurilor în general şi iubiţilor noştri, în special.
Privarea ne împinge repede să începem să preţuim, ceea ce nu înseamnă că trebuie să îndurăm
privaţiuni pentru a preţui lucrurile, ci mai degrabă că ar trebui să desprindem o lecţie din ceea ce
facem în mod firesc atunci când ne lipseşte ceva şi s-o aplicăm şi atunci când nu ne lipseşte
nimic.

Dacă familiaritatea îndelungă cu un iubit duce atât de des la plictiseală, dându-ne senzaţia că am
ajuns să cunoaştem prea bine persoana respectivă, problema poate fi, în mod ironic, faptul că n-
o cunoaştem îndeajuns de bine. In vreme ce noutatea iniţială a relaţiei ne-ar spulbera orice iluzie
vizavi de propria ignoranţă, în etapa următoare, prezenţa fizică sigură a persoanei iubite şi rutina
traiului în comun ne pot păcăli că am atins o familiaritate reală şi plictisitoare; deşi se poate să nu
fie decât o falsă impresie de familiaritate cea favorizată de prezenţa fizică şi pe care Noe trebuie
s-o fi resimţit vreme de şase sute de ani în raport cu lumea, până când Potopul i-a dat o lecţie.

I: Proust avea opinii relevante privind întâlnirile romantice? Despre ce ar trebui să vorbim la
prima întâlnire? Şi e bine să purtăm negru?

R: Sunt puţine sfaturi. O întrebare mult mai importantă este dacă ar trebui sau nu să acceptăm în
primul rând invitaţia la cină.

Nu este nicio îndoială că farmecele cuiva atrag mult mai rar iubirea decât o remarcă de felul: „Nu
pot, în seara asta sunt ocupat".

Dacă această replică se dovedeşte fascinantă, asta se datorează corelaţiei stabilite în cazul lui Noe
între preţuire şi absenţă. Chiar dacă persoana este plină de calităţi, un stimulent tot este
necesar pentru a se asigura că pretendentul se concentrează cu toată atenţia asupra acestora, un
stimulent care îşi găseşte forma perfectă în refuzul unei invitaţii la cină, echivalentul în materie
de întâlniri romantice a patruzeci de zile pe mare.

Proust demonstrează avantajele temporizării în consideraţiile sale despre preţuirea hainelor. Şi


Albertine şi Ducesa de Guermantes sunt preocupate de modă. Chiar şi aşa, Albertine are foarte
puţini bani în vreme ce Ducesa deţine jumătate din Franţa. Ca urmare, garderoburile Ducesei dau
pe dinafară, cum vede ceva care îi place poate să trimită după croitoreasă iar dorinţa îi este
împlinită cu viteza cu care pot coase nişte mâini. Albertine, pe de altă parte, nu-şi poate cumpăra
aproape nimic şi trebuie să cumpănească mult înainte să o facă. îşi petrece ceasuri întregi
studiind haine, visând la un palton sau la o pălărie sau la un halat anume.

Rezultatul este acela că, deşi Albertine are cu mult mai puţine decât Ducesa, înţelegerea,
preţuirea şi iubirea ei pentru haine sunt cu mult mai mari:

Aidoma oricărei piedici în calea însuşirii unui lucru... sărăcia, mult mai generoasă decât
opulenţa, le oferă femeilor cu mult mai mult decât hainele pe care nu-şi permit să şi le
cumpere: dorinţa de a avea aceste haine care duce la o cunoaştere reală, amănunţită, aprofundată
a lor.

Proust o compară pe Albertine cu o studentă care vizitează Dresda după ce şi-a cultivat dorinţa
de a vedea un tablou anume, în vreme ce Ducesa este aidoma unei turiste înstărite care
călătoreşte fără vreo dorinţă sau cunoştinţe şi nu are parte decât de uluire, plictiseală şi epuizare
atunci când soseşte acolo.

Asta arată în ce măsură posesiunea fizică este doar unul dintre aspectele preţuirii. Dacă bogaţii
au norocul de a putea călători la Dresda de îndată ce nutresc dorinţa de a o face, sau să-şi
cumpere o rochie după ce au văzut-o într-un catalog, ei sunt blestemaţi de viteza cu care bogăţia
lor le împlineşte dorinţele. De-abia ce s-au gândit la Dresda că se pot afla intr-un tren care merge
în direcţia respectivă, de-abia ce au pus ochii pe o rochie că aceasta poate ajunge în propriul
dulap de haine. Ca urmare, ei nu au nicio ocazie de a îndura răstimpul dintre dorinţă şi
gratificaţie pe care îl suportă cei mai puţin privilegiaţi şi care, în ciuda caracterului lui
aparent supărător, prezintă avantajul inestimabil de a le îngădui oamenilor să le cunoască şi să se
îndrăgostească profund de tablouri la Dresda, de pălării, de halate de casă şi de cineva care nu
este disponibil în seara asta.

I: Era Proust împotriva sexului înainte de căsătorie?

R: Nu, doar împotriva celui de dinainte de iubire. Şi asta nu din vreun soi de formalism, ci pur şi
simplu pentru că simţea că nu era o idee bună ca oamenii să se culce unul cu altul dacă voiau să-
l încurajeze pe celălalt să se îndrăgostească.

Femeile care opun un soi de rezistenţă, pe care nu le poţi poseda numaidecât, despre care nici
măcar nu poţi şti la început dacă vei ajunge vreodată să le posezi, sunt singurele interesante.

I: Nu se poate să fi avut dreptate, nu-i aşa?

R: Şi alte femei pot fi, desigur, fascinante. Problema este că acestea riscă să nu pară astfel, având
în vedere ce ne-a spus Ducesa de Guermantes despre consecinţele dobândirii lucrurilor
frumoase prea uşor.

Să luăm cazul prostituatelor, o categorie mai mult sau mai puţin disponibilă în fiecare noapte. în
tinereţe, Proust fusese un masturbator compulsiv, într-atât de compulsiv încât tatăl său îl
îndemnase să meargă la un bordel să-şi mai ia gândul de la ceea ce secolul al XIX-lea considera
a fi un hobby periculos. într-o scrisoare candidă către bunicul său, Marcel, în vărsă de
şaisprezece ani îi povestea cum decursese vizita:

Aveam atâta nevoie să văd o femeie să renunţ la apucăturile mele proaste de a mă masturba încât
papa mi-a dat 10 franci să merg la bordel. Dar, întâi, în nerăbdarea mea, am spart ţucalul,

3 franci, şi apoi, în aceeaşi nerăbdare, n-am putut face sex. Aşa încât m-am trezit înapoi de unde
am plecat, aşteptând constant să vină cei 10 franci să mă uşurez şi încă 3 franci pentru ţucalul
ăla.

Insă vizita la bordel nu a fost doar un dezastru de natură practică; el indica o problemă
conceptuală legată de prostituţie. Prostituata ocupă o postură ingrată în teoria proustiană a
dorinţei, căci ea îşi doreşte în acelaşi timp să ispitească un bărbat, însă este împiedicată financiar
să facă lucrul care este cel mai probabil să încurajeze dragostea, respectiv să-i spună că nu e
disponibilă în seara respectivă. Se poate să fie inteligentă şi atrăgătoare, însă singurul lucru pe
care nu-1 poate face este să se îndoiască dacă el va ajunge vreodată să o posede fizic. Rezultatul
este limpede şi, ca urmare, dorinţa reală care să dăinuiască este improbabilă.

Dacă prostituatele... ne atrag atât de puţin nu este din pricină că ar fi mai puţin frumoase decât
alte femei, ci că sunt dispuse şi disponibile; pentru că ne oferă deja întocmai ceea ce căutăm să
dobândim.

I: Aşadar Proust credea că sexul era tot ce îşi doreau bărbaţii şi femeile să dobândească?

R: Ar trebui, poate, făcută şi o altă deosebire. Prostituata îi oferă bărbatului ceea ce el crede că
vrea să dobândească, îi oferă o iluzie de dobândire, dar una suficient de puternică cât să
pericliteze totuşi creşterea iubirii.

Revenind la Ducesă, ea nu-şi preţuieşte rochiile nu din pricină că ar fi mai urâte decât altele, ci
pentru că posesiunea fizică este atât de facilă, ceea ce o face să creadă că a dobândit tot ce îşi
dorea şi îi distrage atenţia de la singura formă de posesiune pe care Proust o consideră eficientă,
şi anume posesiunea bazată pe imaginaţie (stăruind asupra detaliilor rochiei, a cutelor
materialului, a delicateţii urzelii), un tip de posesiune pe care Albertine îl caută deja, deşi nu în
mod conştient, pentru că este o reacţie naturală atunci când ţi se refuză contactul fizic.

I: Asta înseamnă că nu credea că a face dragoste e mare lucru?

R: El credea doar că făpturilor omeneşti le lipsea o componentă anatomică cu care să poată


îndeplini actul cum trebuie. In logica proustiană, este cu neputinţă să iubeşti pe cineva fizic. Dată
fiind sfioşenia epocii sale, îşi limita consideraţiile la dezamăgirea sărutului.

Omului, o fiinţă evident mai puţin rudimentară decât ariciul de mare sau chiar şi decât balena, îi
lipsesc totuşi o serie de organe esenţiale, şi în mod special nu are nici unul care să servească
la sărutat. Acestui organ lipsă el îi substituie buzele şi, poate, în felul acesta obţine un rezultat o
idee mai mulţumitor decât dacă şi-ar mângâia iubita cu un corn. Insă o pereche de buze,
gândite să transmită către cerul gurii gustul a ceea ce le stârneşte pofta, trebuie să se
mulţumească, fără să-şi înţeleagă greşeala sau să-şi admită dezamăgirea, să rătăcească pe
deasupra şi să se oprească brusc dinaintea barierei obrazului impenetrabil dar irezistibil.

De ce sărutăm oamenii? La un anumit nivel, doar pentru a crea senzaţia plăcută ce decurge din
frecarea dintre o zonă de terminaţii nervoase şi o bucată de ţesut moale, cărnos, umed. Chiar şi
aşa, speranţele cu care abordăm perspectiva unui prim sărut merg, de obicei, mai departe de atât.
Căutăm să luăm în stăpânire şi să savurăm nu doar o gură, ci o întreagă fiinţă iubită. Prin sărut
nădăjduim să atingem o formă de posesie superioară; dorul pe care ni-1 provoacă o fiinţă iubită
promite să se sfârşească de îndată ce buzelor noastre li se va îngădui să rătăcească liber peste ale
ei.

Cu toate acestea, din punctul de vedere al lui Proust, deşi sărutul poate produce o înfiorare fizică
plăcută, nu ne poate oferi o înţelegere adevărată a posesiunii amoroase.

De exemplu, povestitorul lui este atras de Albertine, pe care a cunoscut-o în timp ce se plimba pe
ţărmul Normandiei într-o luminoasă zi de vară. El este atras de obrajii ei trandafirii, de părul ei
negru, de aluniţa de pe obraz, de felul ei de a se purta obraznic şi încrezător şi de lucruri pe care
ea le evocă, stârnindu-i nostalgia: vara, mirosul mării, tinereţea. Când el se întoarce la Paris la
sfârşitul verii, Albertine vine la el acasă. Deşi se arătase rezervată când încercase să o sărute la
mare, acum stă întinsă lângă el pe pat şi se lasă pradă îmbrăţişării. Acesta promite să fie un
moment hotărâtor. însă, deşi sperase că sărutul îi va îngădui să şi-o aproprieze pe
Albertine, trecutul ei, plaja, vara şi împrejurările în care s-au cunoscut, realitatea se dovedeşte o
idee mai prozaică. Buzele lui petrecute peste ale Albertinei îi îngăduie o apropiere la fel de mare
de ea ca atingerea cu un corn. N-o poate vedea, din pricina stângăciei îmbrăţişării iar nasul îi este
strivit atât de tare încât de abia poate respira.

Se poate să fi fost un sărut extrem de nereuşit, însă descriind detaliile neajunsurilor sale, Proust
atrage atenţia asupra unei probleme generale ce vizează o metodă fizică de evaluare a preţuirii.

Povestitorul admite că putea face aproape orice cu Albertine din punct de vedere fizic, să o ia la
el pe genunchi, să-i cuprindă capul în palme, s-o mângâie, dar tot n-ar fi făcut altceva decât să
atingă învelişul sigilat al unei fiinţe cu mult mai greu de prins şi mai dragi.

Asta n-ar conta dacă n-ar exista o tendinţă de a crede că atingerea fizică ne-ar putea pune în
contact direct cu obiectul iubirii noastre. Dezamăgiţi fiind de sărut, există riscul de a ne pune
dezamăgirea pe seama caracterului plictisitor al persoanei pe care o sărutam mai degrabă decât
cea a limitărilor pe care le implică gestul în sine.

î: Există vreun secret pentru trăinicia unei relaţii?

R: Infidelitatea. Nu actul în sine, ci ameninţarea ei. Pentru Proust, o injecţie cu gelozie este
singurul lucru în măsură să salveze o relaţie distrusă de obişnuinţă. Un sfat pentru cineva care a
făcut pasul fatal al coabitării:

Când ajungi să trăieşti împreună cu o femeie, în scurt timp vei înceta să mai remarci vreun lucru
din cele care te-au făcut s-o îndrăgeşti; deşi este adevărat că cele două elemente separate pot fi
readuse împreună de gelozie.
Chiar şi aşa, personajele din romanul lui Proust sunt incapabile să-şi fructifice gelozia.
Perspectiva de a-şi pierde partenerul le poate face să-şi dea seama că nu l-au preţuit îndeajuns,
dar deoarece nu se raportează decât la preţuirea fizică, nu fac altceva decât să-şi asigure credinţa
fizică, care nu aduce decât o ostoire temporară înainte ca plictiseala să se reinstaleze. Ei sunt
prinşi într-un cerc vicios epuizant; doresc o persoană, o sărută cu cornul şi apoi se plictisesc.
Dacă cineva ameninţă relaţia, devin geloşi, se trezesc preţ de o clipă, se mai sărută o dată cu
cornul şi cad din nou pradă plictiselii. Condensată într-o variantă heterosexuală
masculină, situaţia se prezintă în felul următor:

Atunci când ne temem să n-o pierdem, le dăm uitării pe toate celelalte. Când suntem siguri că
este a noastră, o comparăm cu acele altele pe care i le preferăm numaidecât.

I: Deci ce le-ar fi spus Proust acelor îndrăgostiţi nefericiţi dacă ar fi putut să îi întâlnească şi să-i
ajute, după cum i se lăudase lui André Gide?

R: Putem bănui că i-ar fi pus să se gândească la Noe şi la perspectiva pe care a căpătat-o acesta
brusc asupra lumii de pe Arcă şi la Ducesa de Guermantes şi la rochiile din dulap la care nu se
uitase niciodată cu atenţie.

I: Dar ce le-ar fi spus el lui Swann şi Odette în mod special?

R: O întrebare bună - dar poate că sunt nişte limite până la care putem ignora lecţia pe care ne-o
dă probabil cel mai înţelept personaj din cartea lui Proust, o anume Mme Leroi care, atunci când
i se cere părerea despre dragoste, răspunde sec: „Dragoste? O fac des, dar nu vorbesc niciodată
despre ea“.

IX. Cum să laşi deoparte cărţile

Cât de în serios ar trebui să luăm cărţile? „Dragul meu prieten - îi scria Proust lui André Gide -
consider, contrar modei care circulă printre contemporanii noştri, că se poate să nutreşti păreri
foarte înalte despre literatură şi, în acelaşi timp, să râzi din tot sufletul pe seama ei“. Remarca se
poate să fi fost întâmplătoare, însă mesajul ei subiacent nu era. Pentru un om care îşi dedicase
întreaga viaţă literaturii, Proust manifesta o înţelegere excepţională a pericolelor ce decurg din a
lua cărţile prea în serios sau, mai precis, din a adopta o atitudine fetişistă de respect faţă de ele,
lucru care, deşi ar părea să echivaleze cu aducerea unui omagiu cuvenit ar perverti
spiritul producţiei literare; o relaţie sănătoasă cu cărţile altor oameni ar depinde în aceeaşi
măsură de preţuirea limitărilor lor ca şi de cea a beneficiilor lor.

i. Beneficiile cititului

în 1899 lucrurile mergeau rău pentru Proust. Avea douăzeci şi opt de ani, nu făcuse nimic în
viaţă, trăia tot cu ai lui, nu câştigase niciodată vreun ban, era tot timpul bolnav şi, mai rău decât
orice, de patru ani se căznea să scrie un roman care nu părea să-i iasă. în toamna acelui an, a
mers în vacanţă în Alpii francezi, în staţiunea balneară Évian, iar acolo a citit şi s-a îndrăgostit de
operele lui John Ruskin, criticul de artă englez renumit pentru scrierile sale despre Veneţia,
Turner, Renaşterea italiană, arhitectura gotică şi peisajele din Alpi.
întâlnirea lui Proust cu Ruskin ilustra beneficiile cititului. „Dintr-o dată, universul a recăpătat
brusc o valoare infinită în ochii mei“, explica mai târziu Proust; pentru că universul avusese atât
de multă valoare în ochii lui Ruskin şi pentru că acesta se dovedise genial în a-şi reda impresiile
în cuvinte. Ruskin exprimase lucruri pe care Proust se poate să le fi simţit el însuşi, dar pe care
nu le-ar fi putut articula; citindu-1 pe Ruskin, a descoperit experienţe de care nu fusese niciodată
altfel decât vag conştient, elevate şi frumos împachetate în cuvinte.

Ruskin l-a făcut pe Proust receptiv la lumea vizibilă, la arhitectură, la artă şi la natură. Iată cum
le trezea Ruskin simţurile cititorilor lui faţă de câteva dintre multele lucruri ce se petrec intr-un
pârâu de munte obişnuit:

Dacă întâlneşte o stâncă la un metru, un metru şi ceva mai sus de albia lui, de obicei nu îşi va
despărţi apele, nu se va învolbura şi nici nu se va arăta îngrijorat în legătură cu
problema respectivă, evitând-o printr-o boltă lină de apă, fără vreo strădanie evidentă, întreaga
suprafaţă a hulei fiind împărţită în cursuri de apă paralele de viteza ei uriaşă, aşa încât tot râul
capătă înfăţişarea unei mări adânci şi furtunoase, cu singura diferenţă că valurile torentelor se
sparg întotdeauna în spate iar valurile mării în faţă. Aşadar, în apa care a căpătat un impuls
dinamic găsim cele mai rafinate combinaţii de linii curbe, alternând veşnic între convex şi
concav şi viceversa, urmând fiecare denivelare şi adâncitură a albiei cu graţia lor modulatoare,
alcătuind probabil cea mai frumoasă înşiruire de forme anorganice pe care le poate produce
vreodată natura.

Ruskin l-a ajutat pe Proust să descopere, pe lângă peisaje, şi frumuseţea marilor catedrale din
nordul Franţei. Când s-a întors la Paris după vacanţă, Proust a călătorit la Bourges şi Chartres,
Amiens şi Rouen. Explicând mai târziu ce îl învăţase Ruskin, Proust indica un paragraf despre
catedrala din Rouen din Cele şapte lămpi ale arhitecturii, în care Ruskin descria în amănunt o
anumită figurină de piatră care fusese sculptată, alături de alte câteva sute, într-una dintre
arcadele catedralei. Figurina reprezenta un omuleţ nu mai înalt de zece centimetri cu o expresie
jignită, nedumerită, care îşi ţinea o mână atât de strâns lipită de obraz, încât pielea de sub ochi
facea o cută.

Pentru Proust, preocuparea lui Ruskin pentru omuleţ provocase un soi de reînviere, specifică
marii arte. El ştiuse cum să se uite la figurina respectivă şi, ca atare, o reînsufleţise pentru
generaţiile următoare. Cu politeţea obişnuită, Proust şi-a cerut în joacă scuze de la figurină
pentru propria lui inabilitate de a-1 remarca fără să-l fi avut pe Ruskin drept ghid („Nu aş fi fost
suficient de inteligent să te găsesc, printre miile de pietre din oraşele noastre, să adast asupra
siluetei tale, să-ţi descopăr personalitatea, să te invoc, să te readuc la viaţă.“) Figurina reprezenta
un simbol a ceea ce Ruskin făcuse pentru Proust şi a ceea ce toate cărţile ar putea face
pentru cititorii lor, respectiv să retrezească la viaţă, din apatia pricinuită de obişnuinţă şi lipsă de
atenţie, aspecte valoroase şi, cu toate acestea, neglijate, ale experienţei.

Deoarece fusese intr-atât de impresionat de Ruskin, Proust a căutat să-şi adâncească contactul cu
acesta îmbrăţişând ocupaţia tradiţională a iubitorilor de lectură: erudiţia literară. A
abandonat lucrul la roman şi a devenit un specialist în opera lui Ruskin. în 1900, când criticul
englez a murit, Proust i-a scris necrologul, i-a dedicat câteva eseuri, iar apoi şi-a asumat sarcina
deosebit de dificilă de a-1 traduce pe Ruskin în franceză, un proiect cu atât mai ambiţios cu cât
nu ştia aproape nicio vorbă de engleză şi, potrivit lui Georges de Lauris, i-ar fi fost greu până şi
să-şi comande un cotlet de miel într-o engleză corectă la un restaurant. Chiar şi aşa, a reuşit
să realizeze traduceri foarte exacte ale volumelor Bible of Amiens şi

Sesame and the Lilies, adăugând o sumedenie de note de subsol ştiinţifice care atestau amploarea
cunoştinţelor lui despre Ruskin. Acestea au fost proiecte pe care le-a dus la îndeplinire cu
fanatismul şi rigoarea unui profesor maniac; după spusele prietenei lui Marie Nordlinger:

Aparentul disconfort în care lucra era incredibil; patul era presărat cu cărţi şi cu hârtii, pernele
erau împrăştiate peste tot, o masă din bambus aflată în stânga lui era plină vârf şi, cel mai adesea,
nu avea niciun suport pe care să scrie (nu e de mirare că scria ilizibil), cu un toc ieftin din lemn
sau două zăcând pe podea unde căzuseră.

Pentru că Proust era atât de bun ca cercetător şi atât de lipsit de succes ca romancier, trebuie că s-
a întrezărit o carieră academică. Asta spera mama lui. Văzându-1 cum pierde ani întregi lucrând
la un roman care nu dusese nicăieri, s-a bucurat să constate că fiul său avea toate datele unui
erudit. Proust nu putea face abstracţie de propria-i înclinaţie şi, într-adevăr, mulţi ani mai târziu,
îi împărtăşea părerea mamei sale:

Întotdeauna am fost de acord cu Maman că aş fi putut deveni un singur lucru în viaţă, însă un
lucru pe care îl preţuiam amândoi intr-atât încât asta spune multe: şi anume, un excelent
profesor universitar.

Chiar şi aşa, e de la sine înţeles că Proust nu a devenit Profesorul Proust, specialist în Ruskin şi
traducătorul operelor acestuia, un amănunt semnificativ având în vedere cât de potrivit era
pentru disciplina universitară, cât de nepotrivit era pentru aproape orice altceva şi cât de mult îi
respecta părerea iubitei lui mame.

Rezervele lui nici că puteau fi mai subtile. Nu se îndoia câtuşi de puţin de imensa valoare a
cititului şi a studiului şi îşi putea apăra truda asupra operei ruskiene dinaintea oricăror argumente
comune care pledau pentru autosuficienţa mentală.

Mediocrii îşi închipuie de obicei că a ne lăsa îndrumaţi de cărţile pe care le admirăm ne privează
facultatea mintală de o parte din independenţă. „Ce importanţă are pentru tine ce simte Ruskin:
simte singur pentru tine“. O asemenea perspectivă are la bază o eroare psihologică care va fi
ignorată de toţi cei care au îmbrăţişat o disciplină spirituală şi ca atare simt că puterea lor de
înţelegere şi de simţire le este infinit sporită iar simţul lor critic nu le este niciodată paralizat...
Nu este mod mai bun să ajungi să conştientizezi ce simţi decât încercând să recreezi în tine ceea
ce a simţit un maestru. Prin acest efort profund, ne scoatem la lumină propriile noastre gânduri,
laolaltă cu ale lui.

Insă ceva din această pledoarie convingătoare în favoarea cititului şi a ştiinţei de carte trăda
rezervele lui Proust. Fără să sublinieze cât de discutabilă sau de importantă era teza, el susţinea
că ar trebui să citim dintr-un motiv anume; nu pentru a ne trece timpul, nu dintr-o curiozitate
detaşată, nu dintr-o dorinţă obiectivă de a descoperi ce simţea Ruskin, ci fiindcă, pentru a reveni
la caracterele cursive,

„nu este mod mai bun să ajungi să conştientizezi ce simţi decât încercând să recreezi în tine ceea
ce a simţit un maestru". Ar trebui să citim cărţi scrise de alţii pentru a afla ce simţim noi, ar
trebui să ne articulăm propriile gânduri chiar dacă sunt consideraţiile altui scriitor cele care ne
ajută s-o facem. O viaţă academică împlinită ar implica, aşadar, să considerăm că scriitorii pe
care îi studiem dau glas în cărţile lor unei game îndeajuns de variate de preocupări dintre cele pe
care le nutrim noi înşine şi că, în demersul nostru de a le înţelege cu ajutorul traducerii şi al
aparatului critic, am ajunge simultan să înţelegem şi să ne aprofundăm părţile noastre
semnificative din punct de vedere spiritual.

Şi în asta consta problema lui Proust pentru că, după părerea lui, cărţile nu ne-ar putea face
îndeajuns de conştienţi de lucrurile pe care le simţim. Ele ne-ar putea deschide ochii, ne-ar putea
sensibiliza, ne-ar adânci puterea de percepţie, dar la un moment dat ar înceta, nu printr-o
coincidenţă, nu accidental, nu dintr-o întâmplare nefericită, ci, inevitabil, prin definiţie, din purul
şi simplul motiv că autorul n-am fi noi. Ar veni un moment în cazul oricărei cărţi în cartam avea
senzaţia că ceva este nelalocul lui, prost înţeles sau constrângător, şi ne-am simţi răspunzători să
ne lăsăm călăuza în urmă şi să ne adâncim consideraţiile pe cont propriu. Respectul pe care i-
1 purta Proust lui Ruskin era imens, dar după ce îi studiase îndeaproape textele vreme de şase
ani, după ce trăise cu bucăţi de hârtie împrăştiate peste tot prin pat şi cu masa din bambus plină
vârf cu cărţi, într-o izbucnire de enervare la gândul că este continuu limitat la vorbele altcuiva,
Proust a exclamat că meritele lui Ruskin nu îl împiedicaseră să fie adesea „prostesc, nebunesc,
constrângător, fals şi absurd".

Faptul că în acest moment Proust nu s-a apucat de tradus George Eliot sau să adnoteze operele
lui Dostoievski semnalează o asumare a faptului că frustrarea pe care i-o pricinuia Ruskin nu era
legată de acest autor, reflectând o dimensiune universal constrângătoare a cititului şi a erudiţiei,
şi constituia un motiv suficient pentru a nu se lupta vreodată să obţină titul de Profesorul
universitar Proust.

Este una dintre marile şi minunatele caracteristici ale cărţilor bune (care ne îngăduie să înţelegem
rolul, în acelaşi timp esenţial dar limitat, pe care îl poate juca cititul în viaţa noastră spirituală) că
din punctul de vedere al autorului se pot numi „Concluzii1' însă pentru cititor ele sunt
„Stimulări". Avem puternica senzaţie că înţelepciunea noastră începe acolo unde cea a autorului
se sfârşeşte, şi ne-ar plăcea să ne ofere răspunsuri când tot ce poate face este să ne ofere dorinţe...
In asta constă valoarea cititului, dar şi neajunsul lui. A-l transforma într-o disciplină înseamnă să
acordăm un rol prea mare unui lucru care nu reprezintă decât un stimulent. Cititul se află în
pragul vieţii spirituale; ne poate familiariza cu aceasta: nu o reprezintă.

Chiar şi aşa, Proust era extraordinar de conştient de cât de tentant este să crezi că cititul putea
constitui întreaga noastră viaţă spirituală, ceea ce l-a determinat să articuleze câteva
instrucţiuni atente vizavi de abordarea responsabilă a cărţilor:

Câtă vreme cititul este pentru noi instigatorul ale cărui chei magice deschid uşa către locuinţele
acelea ascunse adânc în noi în care n-am fi ştiut să pătrundem, rolul său în vieţile noastre este
unul salutar. Pe de altă parte, el devine periculos atunci când, în loc să ne facă să deschidem ochii
la viaţa personală a minţii, cititul tinde să o înlocuiască, când adevărul nu ne mai pare un ideal la
care nu putem accede decât prin avansul intim al propriei noastre gândiri şi prin strădaniile
inimii, ci ceva material, depozitat între filele cărţilor aidoma mierii produse în întregime de alţii
şi pe care nouă nu ne rămâne decât să ne obosim să-l dăm jos de pe rafturile bibliotecilor şi apoi
să-l degustăm pasiv într-o tihnă perfectă a minţii şi a trupului.

Deoarece cărţile reuşesc într-o atare măsură să ne ajute să conştientizăm anumite lucruri pe care
le simţim, Proust îşi dădea seama de uşurinţa cu care ne-am putea simţi tentaţi să lăsăm
întreaga sarcină a interpretării propriilor vieţi pe seama acestor obiecte.

In romanul lui dădea un exemplu de o atare bizuire excesivă într-o scenetă despre un bărbat care
citea operele lui La Bruyère. Şi-l închipuia dând peste următorul aforism în paginile din Les
Caractères:

Bărbaţii îşi doresc adesea să iubească, fără să izbutească: ei îşi caută propria distrugere fără să
reuşească s-o atingă şi, dacă pot spune aşa, sunt forţaţi împotriva voinţei lor să rămână liberi.

Pentru că acest peţitor încercase fără succes ani de zile să se facă iubit de o femeie care l-ar fi
făcut doar nefericit dacă i-ar fi întors iubirea, Proust presupunea că legătura dintre propria lui
viaţă şi aforismul respectiv l-ar fi mişcat profund pe acest personaj nefericit. Acum avea să
citească iar şi iar pasajul cu pricina, încărcându-1 de înţeles până când ar fi stat să plesnească,
adăugându-i aforismului un milion de cuvinte şi cele mai tulburătoare amintiri din
propria existenţă, repetându-1 cu enormă bucurie pentru că îl găsea atât de frumos şi de adevărat.

Deşi reprezenta, fără îndoială, o sinteză a multor aspecte ale experienţei de viaţă a acestui bărbat,
Proust sugera că un astfel de entuziasm debordant faţă de consideraţiile lui La Bruyère avea
să ajungă la un moment dat să-i abată atenţia de la specificul propriilor trăiri. Aforismul se poate
să-l fi ajutat să-şi înţeleagă parţial trecutul, dar el nu îl reflecta întocmai; pentru a reda pe deplin
necazurile lui romantice, fraza ar fi trebuit să sune astfel: „Bărbaţii îşi doresc adesea să fie
iubiţi...“ în loc de „Bărbaţii îşi doresc adesea să iubească...". Nu era o deosebire majoră, dar ea
reprezenta un simbol al felului în care cărţile, chiar şi atunci când redau în chip strălucit unele
dintre experienţele noastre personale, se poate să piardă din vedere altele.

Asta ne obligă să fim atenţi când citim, să ne bucurăm de înţelegerea pe care ne-o oferă cărţile,
fără însă să ne sacrificăm independenţa sau să estompăm nuanţele propriei noastre iubiri în
timpul procesului.

în caz contrar, am putea ajunge să suferim o suită de simptome pe care Proust le identifica la
cititorul excesiv de reverenţios şi supraîncrezător:

Simptomul nr. 1: Că ii confundăm pe scriitori cu nişte oracole

în copilărie, lui Proust îi plăcuse enorm să-l citească pe Théophile Gautier. Anumite fraze din Le
Capitaine Fracasse îi păruseră atât de profunde încât începuse să se gândească la autorul lor ca la
o personalitate extraordinară cu o intuiţie infinită, pe care şi-ar fi dorit să o poată consulta în
toate problemele lui importante:

Mi -aş fi dorit ca acest înţelept păstrător al adevărului să-mi spună ce ar trebui să gândesc cu
adevărat despre Shakespeare, despre Saintine, despre Sofocle, despre Euripide, despre Silvio

Pellico... Mai presus de orice, mi-aş fi dorit să-mi spună dacă aş fi avut o şansă mai mare să
descopăr adevărul repetând clasa întâi sau facându-mă diplomat sau avocat la Curtea de Apel.

Din păcate, frazele înălţătoare, fascinante ale lui Gautier aveau obiceiul de a apărea în mijlocul
unor paragrafe foarte plictisitoare în care autorul descria, de exemplu, pe rânduri întregi un
château şi nu manifesta nici cea mai vagă intenţie de a-i arăta lui Marcel ce să creadă despre
Sofocle sau dacă să intre în diplomaţie sau în barou.

A fost, probabil, un lucru bun în ceea ce priveşte cariera lui Marcel. Intuiţiile lui Gautier într-o
privinţă nu însemnau neapărat că era capabil de intuiţii meritorii în alta. Nu este însă oare cât
se poate de firesc să credem că cineva care s-a dovedit extrem de lucid pe o anumită temă s-ar
putea vădi o autoritate indiscutabilă şi în alte domenii, dovedind că are într-adevăr răspunsuri la
orice.

Multe dintre speranţele exagerate pe care le nutrea Proust în copilărie în legătură cu Gautier au
ajuns în timp să fie nutrite în legătură cu el. Erau oameni care credeau că şi el ar putea
dezlega enigma existenţei, o speranţă nebunească ce nu se întemeia pe nimic altceva decât pe
romanul lui. Redactorii de la L’Intransigeant, acei jurnalişti inspiraţi care găsiseră nimerit să-l
consulte pe Proust în problema consecinţelor unei apocalipse globale, erau partizanii supremi ai
înţelepciunii oraculare a scriitorilor şi îl băteau mereu la cap pe Proust cu întrebările lor. De
exemplu, considerau că era persoana cea mai nimerită să răspundă la întrebarea următoare:

Dacă, dintr-un motiv sau altul, aţi fi nevoiţi să îmbrăţişaţi o profesie care implică muncă
manuală, pe care aţi alege-o, având în vedere gusturile, aptitudinile şi abilităţile dumneavoastră?

„Cred că m-aş face brutar. Este un lucru onorabil să le oferi oamenilor pâinea de zi cu zi“, a
replicat Proust care era incapabil să-şi facă o felie de pâine prăjită, după ce afirmase că, oricum,
scrisul constituia o formă de muncă fizică: „Faceţi o deosebire între profesiile care implică
muncă manuală şi cele intelectuale la care eu nu pot subscrie. Intelectul este cel care ghidează
mâna“ - afirmaţie pe care Céleste, a cărei slujbă era să cureţe toaleta, ar fi putut s-o contrazică
politicos.

Era o replică absurdă, dar, dacă stăm să ne gândim, şi întrebarea era absurdă, cel puţin când îi era
adresată lui Proust. De ce capacitatea de a scrie In căutarea timpului pierdut ar fi indicat o
aptitudine de a le oferi consiliere profesională unor funcţionari rămaşi recent fără slujbă? De ce
trebuiau cititorii publicaţiei L’Intransigeant expuşi unor idei greşite despre munca în panificaţie,
enunţate de un om care nu avusese în viaţa lui o slujbă adevărată şi care nu se omora după pâine?
De ce să nu i se îngăduie lui Proust să răspundă la întrebări din domeniul lui de competenţă,
acceptând în acelaşi timp că se impunea consultarea unui consilier în carieră calificat?
Simptomul nr. 2: Că nu vom maifi in stare să scriem după ce am citit o carte bună

Acesta poate să nu pară un argument profesionist, însă el capătă o relevanţă mai largă dacă ne
închipuim că o carte bună ne-ar putea împiedica şi să gândim singuri, căci am putea-o găsi
perfectă şi inerent mai bună decât orice ar putea produce propriile noastre minţi. Pe scurt, o carte
bună ne-ar putea reduce la tăcere.

Citirea lui Proust aproape că a redus-o la tăcere pe Virginia Wolf. Scriitoarei i-a plăcut enorm
romanul lui, de fapt i-a plăcut prea mult.

Nu avea suficiente neajunsuri, o apreciere ce se poate dovedi copleşitoare atunci când subscrii la
explicaţia pe care o găseşte Walter Benjamin la întrebarea de ce se fac unii oameni scriitori:
pentru că sunt incapabili să găsească o carte scrisă deja care să îi mulţumească pe deplin. Iar
problema Virginiei a fost aceea că, o vreme, cel puţin, a crezut că a dat peste o astfel de carte.

Marcel şi Virginia — o povestioară

Virginia Wolf pomeneşte prima dată de Proust într-o scrisoare adresată lui Roger Fry în toamna
lui 1919. El era în Franţa, ea la Richmond, unde vremea era ceţoasă şi grădina părăginită iar ea
îl întreba pe un ton nonşalant dacă putea să-i aducă un exemplar din Swann la întoarcere.

S-a făcut 1922 înainte să mai pomenească de Proust. Împlinise patruzeci de ani şi, în ciuda
rugăminţii pe care i-o adresase lui Fry, încă nu citise nimic de el, deşi, într-o scrisoare către E. M.
Forster, mărturisea că în preajma ei, alţii erau mai sârguincioşi: „Toată lumea citeşte Proust.Tac
şi le ascult relatările. Pare să fie o experienţă fabuloasă", explica ea, deşi părea să amâne lectura
dintr-o teamă de a nu se simţi copleşită de ceva din roman, un obiect la care se referea mai
degrabă ca la o mlaştină decât la sute de bucăţi de hârtie lipite laolaltă cu aţă şi clei: „Tremur pe
mal şi aştept să mă afund cu un soi de gând îngrozitor că am să mă cufund tot mai tare şi mai
tare şi poate că n-am să mai ies niciodată la suprafaţă".

Cu toate acestea a făcut saltul şi atunci au început problemele. După cum îi spunea lui Roger Fry,
„Proust îmi stârneşte într-atât propria-mi dorinţă de expresie încât de abia dacă pot să încep
fraza. «O, măcar de aş putea scrie şi eu astfel!», strig. Şi în clipa aceea uimitoarea vibraţie şi
însufleţire pe care mi-o pricinuieşte este atât de mare — e ceva sexual în ea — încât simt că sunt
în stare şi eu să scriu aşa şi pun mâna pe stilou, şi apoi se dovedeşte că nu sunt în stare să scriu
aşa“.

Intr-un paragraf care pare a constitui un omagiu adus romanului In căutarea timpului pierdut dar
care era, în realitate, un verdict mult mai sumbru pe marginea viitorului ei ca scriitoare, îi
mărturisea lui Fry: „Marea mea aventură este, de fapt, Proust. Ei bine - ce mai poate fi scris după
aşa ceva? ... Cum de, în fine, a reuşit să închege ceea ce ne-a eludat întotdeauna - transformându-
1 într-o materie atât de frumoasă şi perfect trainică? Nu-ţi rămâne decât să laşi cartea din mână şi
să icneşti de spaimă."

Icnind, Wolf şi-a dat totuşi seama că îi rămânea în continuare să scrie Doamna Dalloway, după
care şi-a îngăduit un mic moment de jubilare la gândul că se putea să fi scris o carte decentă:
„Mă întreb dacă de data asta nu mi-a reuşit totuşi ceva", scria ea în jurnal, însă buna dispoziţie nu
a durat mult: „Ei bine, oricum nimic nu se compara cu Proust, în care sunt adâncită acum.
Chestia la Proust este felul în care îmbină sensibilitatea absolută cu tenacitatea
absolută. Reuşeşte să redea aceste nuanţe de fluture până la ultimul grăunte. Este rezistent
precum firul de catgut şi efemer precum coloritul fluturelui. Şi îmi închipui că mă va influenţa şi
în acelaşi timp mă va face să mă exaspereze fiecare propoziţie a mea".

Insă Wolf se pricepea îndeajuns de -bine să-şi urască propriile fraze şi fără ajutorul lui Proust.
„M-am săturat atât de tare de Orlando încât nu sunt în stare să scriu nimic", îi mărturisea
jurnalului ei în 1928, la scurtă vreme după ce terminase cartea respectivă. „Am corectat şpalturile
într-o săptămână: şi nu mai sunt în stare să ticluiesc nici măcar o propoziţie. îmi detest propria
limbuţie. La ce bun să perorezi întruna?"

Chiar şi în aceste condiţii, oricât de proastă era dispoziţia în care se afla, lucrurile riscau să se
înrăutăţească dramatic chiar şi după cel mai mic contact cu francezul. însemnarea din jurnal
continua: „M-am apucat de Proust după cină şi l-am lăsat deoparte. E cea mai îngrozitoare
perioadă. Mă face să-mi doresc să-mi curm zilele. Nu mai pare să rămână nimic de făcut. Totul
pare insipid şi inutil".

Chiar şi aşa, nu avea să-şi pună capăt zilelor atunci, deşi a făcut pasul înţelept de a renunţa să-l
mai citească pe Proust şi, ca atare, a putut scrie alte câteva cărţi ale căror fraze nu erau nici
insipide, nici inutile. Apoi, în 1934, când scria la Anii, a existat un indiciu că se eliberase în
sfârşit de sub umbra lui Proust. Ta spus lui Ethel Smyth că se apucase din nou de In căutarea
timpului pierdut, „care este, desigur, atât de nemaipomenită că eu nu mă pot înscrie în arcul ei de
cerc. Ani întregi, am amânat să-l termin; însă acum, dându-mi seama că aş putea muri într-o zi,
m-am întors şi să facă mâzgăleala mea ce-o vrea. Doamne, cât de fără speranţă de execrabilă are
să fie cartea mea!"

Tonul sugerează că Wolf făcuse în sfârşit pace cu Proust. El îşi putea păstra teritoriul, ea îl avea
pe al ei în care să mâzgălească. Calea de la depresie şi dispreţ de sine la sfidarea veselă
sugerează o acceptare treptată a faptului că reuşitele cuiva nu trebuie să le anuleze pe ale
altcuiva, că întotdeauna avea să rămână ceva de făcut chiar dacă pe moment lucrurile păreau să
stea altfel. Proust se poate să fi formulat multe lucruri bine, însă capacitatea de gândire
independentă şi istoria romanului nu se încheiaseră cu el. Cartea lui nu trebuia să fie urmată de
tăcere, mai rămânea loc pentru mâzgălitu-rile altora, pentru Doamna Dalloway, pentru The
Common Reader; A Room of One’s Own şi mai ales era loc pentru ceea ce reprezentau aceste
cărţi în contextul respectiv, şi anume nişte percepţii proprii.

In afara pericolului de a supraaprecia scriitorii şi de a ne subaprecia pe noi, există riscul să


ajungem să venerăm artişti din motivele greşite, dedându-ne la ceea ce Proust numea idolatrie
artistică. Din perspectivă religioasă, idolatria sugerează o fixaţie asupra unui aspect al religiei -
asupra unei reprezentări a unei zeităţi adorate, a unei anumite legi sau a unei cărţi sfinte - care ne
abate atenţia de la spiritul generic al religiei, contravenindu-i acestuia, chiar.

Proust sugera că o problemă similară ca structură exista şi în artă, unde idolatri artistici îmbinau
o reverenţă literală faţă de obiecte reprezentate în artă cu o neglijare a spiritului artei. Aceştia
puteau deveni, de exemplu, deosebit de ataşaţi de o porţiune de peisaj rural reprezentată de un
mare pictor şi să o confunde cu o preţuire pentru pictorul respectiv, îşi concentrau atenţia asupra
obiectelor din tablou şi nu asupra spiritului tabloului - în vreme ce esenţa atitudinii estetice a lui
Proust era sintetizată în afirmaţia înşelător de simplistă, dar impresionantă, potrivit căreia
„frumuseţea unui tablou nu depinde de lucrurile reprezentate în el“.

Proust şi-a acuzat prietenul, pe aristocratul şi poetul Robert de Montesquiou de idolatrie artistică,
din pricina plăcerii pe care o resimţea de fiecare dată când dădea peste un obiect care
fusese reprezentat de un artist. Montesquiou se manifesta zgomotos dacă se întâmpla să-şi vadă
una dintre prietene îmbrăcată cu o rochie ca aceea pe care Balzac şi-o închipuise pentru
personajul Prinţesei de Cadignan în romanul Les secrets de la Princesse de Cadignan. De ce era
acest tip de plăcere idolatru? Pentru că entuziasmul lui Montesquiou nu avea nimic de-a face cu
preţuirea rochiei şi totul cu respectul pentru numele lui Balzac. Montesquiou nu avea propriile
motive să-i placă rochia, nu-şi însuşise principiile viziunii

estetice balzaciene şi nici nu desprinsese lecţia generică subsumată preţuirii acestui obiect anume
de către Balzac. Ar fi apărut, aşadar, probleme de îndată ce Montesquiou ar fi fost pus în faţa
unei rochii pe care Balzac nu a apucat s-o descrie şi pe care, probabil, Montesquiou ar fi ignorat-
o - chiar dacă Balzac şi un bun balzacian ar fi fost capabili să evalueze corect meritele fiecărei
rochii în parte dacă ar fi fost în locul lui.

Simptomul nr. 4: Că vom fi tentaţi să investim intr-un exemplar din La Cuisine retrouvée

Mâncarea joacă un rol deosebit în scrierile lui Proust; ea este adesea descrisă cu tandreţe şi
consumată cu preţuire. Pentru a numi doar câteva dintre numeroasele feluri de mâncare pe care
Proust le perindă prin faţa cititorilor săi, putem pomeni un sufleu de brânză, o salată de fasole
păstăi, un păstrăv cu migdale, un chefal roşu la grătar, o supă de peşte bouillabaisse, un calcan în
unt negru, o friptură de vită la tavă, nişte miel cu sos Béarnaise, o vită Stroganoff, un bol de
compot de piersici, o spumă de zmeură, o madlenă, o tartă de caise, o tartă cu mere, o prăjitură
cu stafide, un sos de ciocolată şi un sufleu de ciocolată.

Contrastul dintre ceea ce mâncăm de obicei şi preparatele apetisante cu care se delectează


personajele lui Proust ne-ar putea inspira să încercăm să savurăm aceste mâncăruri în mod
direct. Caz în care ne-am putea simţi tentaţi să achiziţionăm o carte de bucate cu ilustraţii
strălucitoare intitulată La Cuisine retrouvée, care conţine reţetele tuturor felurilor de mâncare
pomenite în romanul lui Proust, este compilată de un maestru-bucătar parizian de top şi a fost
publicată prima oară în 1991 (de către o companie care era răspunzătoare şi pentru un alt titlu la
fel de util, Les Carnets de Cuisine de Monet). Cartea i-ar permite unui bucătar cu
competenţe rezonabile să îi aducă un omagiu extraordinar marelui romancier şi astfel, poate, să
capete o mai bună înţelegere a măiestriei lui Proust. Ea i-ar permite, de exemplu, unui proustian
împătimit să prepare întocmai felul de ciocolată pe care Françoise i l-a servit povestitorului şi
familiei acestuia la Combray.

Spuma de ciocolată a lui Françoise Ingrediente: 100g de ciocolată de menaj, 100g de zahăr
pudră, jumătate de litru de lapte, şase ouă
Preparare: Aduceţi laptele la fierbere, adăugaţi ciocolata ruptă în bucăţi şi lăsaţi-o să se topească
încet, amestecând cu o lingură de lemn. Bateţi spumă zahărul şi gălbenuşurile de la cele şase ouă.
Preîncălziţi cuptorul la 130°C.

Când ciocolata s-a topit complet, turnaţi-o peste ouăle cu zahăr, amestecaţi rapid şi energic, apoi
treceţi printr-o strecurătoare.

Turnaţi compoziţia în vase pentru sufleu mici de 8 cm diametru apoi băgaţi-le la cuptor, la bain-
marie, timp de o oră. Lăsaţi să se răcească înainte de servire.

Insă atunci când reţeta a rezultat într-un desert delicios, între două linguri din spuma de ciocolată
a .lui Françoise, ne-am putea opri să ne întrebăm dacă acest preparat şi, prin extrapolare,
toată cartea de bucate La Cuisine retrouvée, a reprezentat într-adevăr un omagiu adus lui Proust
sau dacă nu cumva riscă să ne îndemne chiar la păcatul în legătură cu care el îşi avertizase
cititorii, idolatria artistică. Deşi Proust se poate să fi salutat principiul unei cărţi de bucate bazate
pe opera lui, întrebarea este ce formă şi-ar fi dorit să îmbrace aceasta. A-i accepta argumentele în
legătură cu idolatria artistică ar însemna să admitem că mâncărurile anume descrise în roman
erau irelevante prin comparaţie cu entuziasmul cu care era tratată mâncarea, un entuziasm
transferabil care nu i se datora în niciun fel reţetei de spumă de ciocolată anume pe care o
pregătise Françoise, sau supei bouillabaisse pe care Mme Verdurin o servise la masă - şi s-ar
dovedi la fel de relevante când abordăm un bol de muesli, o porţie de curry sau o paella.

Pericolul este acela că La Cuisine retrouvée ne va arunca pe nebănuite într-o depresie în ziua în
care nu vom reuşi să găsim ingredientele potrivite pentru spuma de ciocolată sau pentru salata de
fasole şi vom fi nevoiţi să mâncăm un hamburger - despre care Proust nu a avut niciodată ocazia
să scrie.

Nu aceasta ar fi fost, desigur, intenţia lui Marcel: frumuseţea unui tablou nu depinde de lucrurile
reprezentate în el.

Simptomul nr. 5: Că vom fi tentaţi să vizităm Illiers-Combray

Când călătoreşti cu maşina către sud-vest dinspre orăşelul cu catedrală Chartres, priveliştea care
ţi se dezvăluie prin parbriz este cea familiară a unui peisaj arabil specific nord-european.Te-ai
putea afla oriunde, singura trăsătură remarcabilă reprezentând-o monotonia terenului care le
conferă o semnificaţie disproporţionată turnului de apă sau silozului care se ivesc la răstimpuri la
orizont pe deasupra ştergătoarelor. Monotonia este o pauză binevenită de la efortul de a te uita
după lucruri interesante, un moment potrivit să-ţi împătureşti la loc harta Michelin boţită înainte
de a ajunge la castelele de pe Valea Loirei sau să savurezi priveliştea catedralei din Chartres cu
contraforturile ei aeriene ca nişte gheare şi clopotniţele bătute de vreme. Şoselele mai înguste
traversează sate cu case ale căror obloane sunt trase pentru o siestă care pare să dureze toată ziua;
până şi staţiile de benzină par complet abandonate, cu steagurile „Elf* fluturând în vântul care
bate dinspre lanurile nesfârşite de grâu. Câte un Citroën îşi face când şi când apariţia grăbit în
oglinda retrovizoare, apoi depăşeşte exagerat de nerăbdător, ca şi cum viteza ar fi singurul mod
în care te poţi revolta împotriva monotoniei deznădăjduite.
La intersecţiile mai mari, stând inofensiv printre indicatoare care anunţă trufaşe o limită de viteză
de nouăzeci de kilometri la oră şi care arată către Tours sau Le Mans, automobilistul poate
remarca o săgeată de metal care indică distanţa până la orăşelul Illiers-Combray. Secole întregi,
indicatorul arăta doar către Illiers, însă în 1971 oraşul a ales să-l informeze chiar şi pe cel mai
incult automobilist de legătura cu fiul sau, mai degrabă, cu vizitatorul său cel mai faimos. Căci
aici şi-a petrecut Proust verile de la şase până la nouă ani şi încă o dată la vârsta de cincisprezece
ani, în casa surorii tatălui său, Elisabeth Amiot - şi de aici s-a inspirat când a creat Combray-
ul său imaginar.

Mersul cu maşina printr-un oraş care a renunţat parţial la pretenţia asupra unei realităţi
independente în favoarea unui rol atribuit de un romancier care şi-a petrecut cândva câteva veri
acolo în copilărie, la sfârşitul secolului al XIX-lea, are ceva sinistru. însă Illiers-Combray pare să
savureze ideea. într-un colţ al Rue du Docteur Proust, în faţa uşii de la pâtisserie-confiserie
atârnă o pancartă mare şi întrucâtva contrariantă: „Casa de unde Mătuşa Léonie obişnuia să-şi
cumpere madlenele“.

Concurenţa cu patiseria din Place de Marché este acerbă, căci şi aceasta este implicată în „la
fabrication de la petite madeleine de Marcel Proust11. Un pachet de opt madlene poate fi
achiziţionat cu douăzeci de franci, douăsprezece cu treizeci. Patiserul - care n-a citit cartea - ştie
că prăvălia ar fi fost nevoită să se închidă de mult dacă n-ar fi în căutarea timpului pierdut, care
atrage clienţi din toate colţurile lumii. Aceştia pot fi văzuţi cu aparate de fotografiat şi cu pungi
cu madlene, îndreptându-se către casa lui tante Amiot, un imobil ca oricare altul, cu un aer cam
întunecat care ar fi puţin probabil să atragă interesul cuiva dacă între zidurile sale tânărul Proust
n-ar fi strâns impresii pe care le-a folosit pentru a crea dormitorul povestiorului, bucătăria în care
Françoise prepara spuma ei de ciocolată şi poarta grădinii prin care Swann intra să vină să ia
cina.

înăuntru, atmosfera este tainică, cvasi-religioasă, amintind de cea dintr-o biserică, copiii devin
tăcuţi şi răbdători, ghidul le adresează un zâmbet cald, deşi cam compătimitor în timp ce
mamele le atrag atenţia să nu atingă nimic în timpul turului. Se dovedeşte că există o mică
tentaţie. încăperile reconstituie în toată oroarea ei estetică atmosfera unui cămin burghez de secol
XIX provincial, mobilat fără gust. înăuntrul unei vitrine imense din plexiglas, pe o masă aşezată
lângă „patul lui tante Léonie“, curatorii au aşezat o ceaşcă albă, o sticlă veche de apă Vichy şi o
madlenă singuratică, ciudat de uleioasă la vedere, care la o inspecţie mai atentă se dovedeşte a fi
din plastic.

Potrivit lui Monsieur Larcher, autorul unei broşuri ce se comercializează la biroul de informare
turistică,

Dacă doriţi să pătrunderi sensul profund şi ocult al romanului în căutarea timpului pierdut,
trebuie ca, înainte să vă apucaţi să îl citiţi, să dedicaţi o zi întreagă vizitării oraşului Illiers-
Combray. Magia Combray-ului nu poate fi trăită decât în acest loc special.

Deşi Larcher face dovada unui simţ civic admirabil şi ar fi, fără îndoială, aplaudat de toţi patiserii
implicaţi în comerţul cu madlene, după o astfel de zi te întrebi dacă nu riscă să exagereze
calităţile oraşului său şi, fără să-şi dea seama, să îl demonetizeze pe Proust.

Turiştii mai oneşti vor recunoaşte în sinea lor că orăşelul acesta nu are nimic nemaipomenit.
Aduce cu oricare altul, ceea ce nu înseamnă că nu este interesant, ci doar că nu există vreo
dovadă evidentă a statutului special pe care i-1 atribuie Monsieur Larcher. Aceasta este, în mod
cât se poate de nimerit, o teză proustiană: gradul de atracţie al unui oraş depinde în mod direct de
un anume mod de a te uita la el. Combray se poate să fie plăcut, dar este un obiectiv turistic la fel
de important ca oricare altul din vastul platou al nordului Franţei. Frumuseţea pe care Proust a
identificat-o aici ar putea exista, latentă, în aproape orice alt oraş, cu condiţia să facem efortul de
a ne uita la el într-o manieră proustiană.

In mod ironic, însă, chiar veneraţia noastră idolatră pentru Proust şi o proastă înţelegere a
concepţiilor lui estetice sunt motivele din pricina cărora gonim orbeşte pe drumuri de ţară, prin
orăşele şi sate învecinate fără conotaţii literare precum Brou, Bonneval şi Courville, în drumul
nostru spre deliciile închipuite ale scenei copilăriei lui Proust. Făcând asta, uităm că, dacă familia
lui Proust s-ar fi stabilit în Courville sau dacă bătrâna lui mătuşă s-ar fi mutat la Bonneval, către
aceste locuri ne-am fi îndreptat, la fel de lipsiţi de onestitate. Pelerinajul nostru este idolatru
pentru că favorizează locul în care Proust s-a întâmplat să copilărească în detrimentul modului de
a-1 percepe, o scăpare pe care corpolentul omuleţ Michelin o încurajează, pentru că el nu admite
că valoarea priveliştilor depinde într-o măsură mai mare de calitatea vederii noastre decât de
obiectele admirate, că nu e nimic de trei stele la un orăşel în care a crescut Proust sau de zero
stele la o staţie de benzină Elf de lângă Courville unde Proust nu a avut niciodată ocazia să-şi
umple rezervorul Renault-ului - dar unde, dacă ar fi făcut-o, ar fi putut găsi cu uşurinţă ceva de
admirat, căci are o curte închisă încântătoare cu narcise plantate într-o jardinieră frumoasă şi o
pompă demodată care de la depărtare seamănă cu un tip solid care se sprijină de un gard îmbrăcat
într-o salopetă grena.

In prefaţa traducerii volumului Sesame and Lilies al lui Ruskin, Proust scrisese suficient cât să
transforme industria turistică din Illiers-Combray într-o glumă, dacă şi-ar fi bătut cineva capul
să asculte:

Ne-am dori să mergem să vedem câmpul pe care Millet... ni-1 înfăţişează în a sa Primăvară, ne-
ar plăcea ca Monet să ne conducă la Giverny, pe malurile Senei, până la acel cot al fluviului pe
care nu ne îngăduie să-l întrezărim prin negura dimineţii, însă, în realitate, doar şansa unei
legături sau a unei relaţii de rudenie au fost cele care le-au oferit lui Millet sau lui Monet ocazia
de a trece pe acolo sau de a poposi în apropiere şi de a alege să picteze acel drum anume, acea
grădină, acel câmp, acel cot al râului, şi nu altele. Ceea ce le face să pară altele şi mai frumoase
decât restul lumii este faptul că poartă cu ele, ca pe o reflexie înşelătoare, impresia pe care au
lăsat-o asupra unui geniu şi pe care se poate s-o vedem cutreierând la fel de straniu şi despotic
peste chipul docil, indiferent al tuturor peisajelor pe care se poate să le fi pictat.

Nu la Illiers-Combray ar trebui să mergem: un omagiu autentic adus lui Proust ar fi să ne uităm


la propria noastră lume prin ochii lui, nu să ne uităm la lumea lui prin ochii noştri.

A uita asta ne-ar putea întrista pe nedrept. Când avem senzaţia că puterea de atracţie depinde
într-o atât de mare măsură de locurile precise unde anumiţi artişti mari au găsit-o, o mie de
peisaje şi zone de experienţă vor fi private de capacitatea de a o exercita, căci Monet nu s-a uitat
decât la câteva întinderi de pământ, iar romanul lui Proust, deşi lung, nu putea acoperi mai mult
de o părticică minusculă de experienţă omenească. în loc să deprindem lecţia generală
despre atenţia artei, am putea căuta în schimb doar obiectele care îi aţin privirea şi atunci am fi
incapabili să acordăm atenţia cuvenită unor părţi de lume care nu i-au preocupat niciodată pe
artişti. Ca idolatri proustieni, am avea puţin timp pentru deserturi pe care Proust nu le-a gustat
niciodată, pentru rochii pe care nu le-a descris, pentru nuanţe ale iubirii de care nu s-a ocupat şi
pentru oraşe pe care nu le-a vizitat, suferind, în schimb, de pe urma conştientizării unei
discordanţe între existenţa noastră şi tărâmul adevărului şi interesului artistic.

Morala? Că nu-i putem aduce omagiu mai mare decât să ajungem să-i acordăm şi lui acelaşi
verdict pe care i l-a acordat el lui Ruskin, şi anume că, în ciuda tuturor calităţilor ei, opera lui
trebuie în cele din urmă să li se dovedească ridicolă, nebunească, constrângătoare, falsă şi
absurdă celor care îşi petrec prea mult timp citind-o.

A transforma (cititul) într-o disciplină înseamnă să-i acordăm un rol prea mare unui lucru care
este doar un stimulent. Cititul se află în pragul vieţii spirituale; ne poate familiariza cu aceasta:
nu o reprezintă.

Până şi cele mai reuşite cărţi merită să fie aruncate în lături.

Mulţumiri

Aş dori să le mulţumesc următorilor: Marie-Pierre Bay, Mariana Benjamin, Nigel Chancellor,


Jan Dailey, Caroline Dawnay, Dan Frank, Minna Fry, Anthony Gornall, Nicki Kennedy, Ursula
Kohler, Jacqueline şi Marc leland, Alison Menzies, Albert Witherspoon, l i sunt deosebit de
îndatorat lui Miriam Gross pentru încurajările ei şi pentru o rubrică săptămânală. Pentru
corectura lor atentă, aş dori să le mulţumesc lui Mair şi Mike McGeever, lui Noga Arikha şi,
ca întotdeauna, lui Gilbert şi lui Janet de Botton. Cel mai recunoscător îi sunt lui John
Armstrong, pentru prietenia lui şi pentru doi ani de conversaţii extraordinar de intuitive; şi lui
Kate McGeever, care m-a suportat pe parcursul acestui proiect şi a fost întotdeauna minunată.

Mulţumiri pentru imagini

Barnaby’s Picture Library, 144; Bridgeman Art Library, 2.1 (Luvru, Paris), 101 (Peter Willi,
Musée Marmottan, Paris), 133 (Luvru, Paris/Giraudon), 134 (Luvru, Paris/Giraudon); Mary
Evans Picture Library, 45; Hulton Getty Collection, 94; Simon Marsden, 143.