TEXTE PENTRU DICTARE

DIALOGUL. LINIA DE DIALOG

1. „ Acul:
- Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala,
ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude
gura.
- Iaca, mă!... da de unde-ai ieşit, Păcală?
- De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce
faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie
să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ne cauţi pricină?
- Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleafura şi omul care
să vă facă, să vă deie nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului,
ruginite ca vai de voi.
- Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul?
- Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.
- Vorba ceea, soro: "Şede hârbu-n cale şi râde de oale". Măi puştiule! Ia
să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?
- Ce am făcut şi ce fac, îndată t-oi spune. Ca să nu lungesc vorba, haine-
le bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri fru-
moase şi scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordei,
suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfing în pe-
rinuţe de mătasa şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.”
(“Acul şi barosul”, de Ion Creangă)

2. “ A fost odată, demult, un elefănţel foarte curios. Într-o zi s-a trezit cu o

nouă întrebare: "ce mănâncă crocodilul seara?"
Aşa că a plecat prin pădure să întrebe animalele şi s-a întâlnit cu ursuleţul
şi-l întreabă:
- Ursuleţule, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns ursuleţul, dar du-te la lac şi vei afla.
Şi a plecat mai departe elefănţelul să caute lacul. Pe drum s-a întâlnit cu o
broscuţă:
- Broscuţo, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns broscuţa, dar du-te la lac şi vei afla.
În apropiere de lac, elefănţelul s-a întâlnit cu şarpele boa:
- Şarpe, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns şi şarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur că vei afla răs-
punsul.
Tocmai atunci ieşea din apă crocodilul. Elefănţelul s-a apropiat de el, dar
nu ştia că vorbeşte chiar cu crocodilul:
- Scuză-mă te rog, ştii cumva ce mănâncă crocodilul seara? Crocodilul şi-
ret îi spune:
- Vino mai aproape să-ţi spun la ureche să nu ne audă nimeni.”
( „Elefănţelul curios”, De Rudyard Kipling )

1
3. „ Pe când îşi ara câmpul, un ţăran se pomeni pe neaşteptate cu un urs
mor-măind în spatele lui:
– Pregăteşte-te, că te mănânc!
– Lasă-mă, ursule, doar până sădesc un câmp cu sfeclă. Tu îţi vei lua din
ea câtă o să vrei, căci mie îmi vor ajunge doar rădăcinile, îl rugă Antonio.
– Bine, se învoi ursul.
La timpul potrivit, ursul veni să-şi ridice recolta. Imediat îşi dădu seama că
a fost păcălit de ţăran.
– Omule viclean, m-ai dus de nas! Te mănânc!
– Ai dreptate, ursule! Mai dă-mi răgaz să ar şi să semăn pământul cu grâu
şi de data asta ale tale vor fi rădăcinile, îi promise Antonio. Şi de data aceasta
ţăranul îl păcăli pe urs, el luând din nou partea bună a recoltei. Ursul nu mai
ascultă promisiunile ţăranului şi spuse că va veni după-masă ca să îl mănânce.”
(„Ţăranul, ursul şi vulpea”, poveste populară)

4. „ Cum merge regele aşa, vede pe Mateiaş cu gâsca. Şi Mateiaş nu-i dă

onorul. Se supără nespus de tare regele şi-I strigă:
- Măi, Mateiaş, tu ştii cine sunt eu?
Mateiaş face pe nepăsătorul:
- Oi fi căprarul?
- Mai mare sunt, se-ngâmfă regele.
- Oi fi atunci sergentul! face flăcăul mai pe prostul.
- Nu ai ghicit nici de-astă dată.
- Oi fi vreun ofiţer?
- Mai mare sunt.
- Poate-i fi general.
- Sunt şi mai mare! se umflă regele în pene mai mult decât o gâscă.
- Că n-oi fi însăşi regele? face atunci gâscarul pe miratul.
- Ba el sunt! zice regele, crezând că Mateiaş va cădea jos de frică.
- Dacă-i aşa, râde cu toată gura Mateiaş, na, ţine băţul ăsta, mână pe Roji
mai încolo să-ţi dau onorul…”
(“Mateiaş Gâscanul la oaste”, de Alexandru Mitru)

5. „ Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un
deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
- Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
- Tu le-ai bătut! zise tatăl.
- Eu?
- Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte,
multe, fără număr?
- Făcut, recunoscu fiul.
- De fiecare faptă am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti tu, vorbi tatăl,
posomorându-se rău….
- Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
- Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile
griji.”
(“Cuiele”, de Simion Pop)