Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n.

20 iulie 356
î.e.n., Pella, Macedonia Antică[1] – d. 10 iunie 323 î.e.n., Babilon, Macedonia Antică), cunoscut și
sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III
Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari
strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni
stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui
mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la
răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir. După
istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice
și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în
căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el
a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat.
Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns
nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis
că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a căutat un
tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului
Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[3]

Alexandru și Bucefal

Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de

proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici cei
mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd
(ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie
tatălui său să tragă de frâiele calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu
fața spre soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe
care l-a numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o
sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât
nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană,
Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți
contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină, și fiind
exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei din jurul
său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi confirmă
acest lucru.

Monsiau - Alexandru și Diogene

Epopeea alexandrină[modificare | modificare sursă]

Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de
nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl
despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o
ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul
334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare
a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl
său nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de către
Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți
dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din
lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr
condamnat să cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.

Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Alexandru, de Rembrandt.

În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor antice,
sculpturi și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond,
ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire
intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe
frunte, pielea lui era netedă și ușor colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se
pare că există un consens printre istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine
proporționat. Alexandru avea o constituție robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era
asemeni macedonenilor și grecilor). Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii mari,
un nas neobișnuit de mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era șaten deschis, iar
pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost inițial șaten, dar s-a albit în urma
campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din urmă devenind de culoarea coamei de leu. În
ceea ce privește culoarea ochilor lui Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un
comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din
aceasta rezultând că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de roșii, ochi de
culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de medie, care îl face să
pară întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și din gura sa emana un parfum
îmbătător.

Personalitate[modificare | modificare sursă]

Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a
contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a răspuns la toate
comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă,
perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și
a fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a
fost inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat
capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu
lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de
arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre
deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-
au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să mențină
Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a început să prezinte
semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu propriul său
sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de
grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze. Mama sa,
Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la Siwa.
El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins.
Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a
guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megaloman ar fi fost pur și simplu
o încercare practică de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori, seara,
organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu partide de
homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supușii lui, a băut trei litri
de vin de stafide, foarte tare, și trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depășească
recordul și a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în
comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.[4]

Statuie ce îl reprezintă pe regele macedonean

Ascensiunea la tronul Macedoniei[modificare | modificare sursă]

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea i-a cerut fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l
însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta și
problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția de
regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă
pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare
a statului și se pregătește pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să rezolve
în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe
teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediție de
pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea
principalului oraș al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea
unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între
orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe
tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea
din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana macedoneană cade
într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o
lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la
Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al II-lea a
învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra
întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor
în victoria finală.
În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului Attalus și care
și-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari între Filip, Olimpia și
Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o „soție necredincioasă și barbară”,
crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei,
Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al Epirului, care și el, la rândul lui, se certase cu tatăl său.
Filip, care îl renegase pe Alexandru ca fiu și moștenitor, l-a numit în schimb moștenitor pe fiul lui
Eurydice, căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în
timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui Eurydice care i-a insultat
„descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a intervenit, însă s-a prăbușit, fiind
beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a spus: „acest om are pretenția să
cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la un scaun la altul”. De atunci, relația dintre
Filip și Alexandru s-a răcit.
În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis o armată în
Asia Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i mâna fiicei lui
Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu a mai putut conta pe
sprijinul fratelui ei. Dar în același an, când Alexandru se întoarse din exil, Filip al II-lea a fost
asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Înainte să fie
asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă la intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost
proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană și principalii nobili macedoneni. În
acel moment avea vârsta de numai 20 de ani. Se zvonește că asasinarea lui Filip a fost
planificată de soția sa, Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat rege.
Olimpia a ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei nelegitim, născut după căsătoria lui
Filip, în scopul de a asigura poziția lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După uciderea celor doi
copii ai săi, Caranus și Europa, Eurydice a fost forțată de Olympia să se sinucidă, iar Attalus a
fost executat.

Reprimarea revoltelor din Grecia[modificare | modificare sursă]

Chipul lui Alexandru cel Mare de George S. Stuart

Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la Corint" era
amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orașele grecești, ca Teba și Atena, au pornit
revoltele. Alexandru și-a ucis mai întâi oponenții cu ajutorul forțelor armate și fiind susținut de
nobili. După ce a înăbușit revolta din Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a
regatului macedonean. A reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la
Corint să se afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a
recucerit Tracia și s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orașul, nu a arătat nicio milă în
pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost vânduți ca sclavi. Soldații
macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile orașului. De aici s-a născut legenda Timocleei,
o femeie din Teba care a aruncat un soldat macedonean într-o fântână pe care l-a păcălit, acesta
fiind convins că în fântână se aflau obiecte de valoare. Pentru curajul ei, Alexandru a iertat-o.
Curând, Atena și orașele grecești au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate, Alianța "Liga de
la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de Comandant suprem al trupelor
coaliției grecești.

Asia Mică[modificare | modificare sursă]

Alexandru în Bătălia de la Granicus

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat
împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea unei
armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat
din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia unde a vizitat mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri,
dar a luat și scutul lui Ahile pentru a-i purta noroc în lupte. Toată viața va purta cu el o copie după
Iliada. La Hellespont, în Dardanele, se jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va
mai întoarce niciodată acasă.
Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a alăturat Persiei
și care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară numeric, încearcă să oprească
trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze
râul și să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă
crâncenă dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de
moarte, mai ales atunci când un general persan și-a înfipt sabia in coiful lui, iar Alexandru l-a
străpuns cu sulița pe atacator.[5]
Perșii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul. Astfel, cavaleria
persană a atacat. După lupte grele, distanța dintre cele două armate inamice s-a micșorat,
macedonenii reușind să urce malul. Când au văzut cavaleria macedoneană punând piciorul pe
mal, armata persană s-a retras îngrozită. Mercenarii greci din armata persană, ultimii rămași, au
fost masacrați. În această luptă au murit doar 100 de soldați macedoneni și peste 1000 de
mercenari greci din armata persană. Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu victoria
macedonenilor.
După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul
de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el eliberează
câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democrația. Unele
orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistență, și pentru aceasta au
fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în sudul Asiei
Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a îndreptat
spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei - orașul Gordion, unde legenda spune că inainte
de a pleca în marea expediție împotriva persanilor, care se va transforma într-o cucerire a lumii și
îl va face celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat și nu a vrut să urce
pe trepiedul din grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr. Înspăimântată, preoteasa a
strigat: “O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul – răspunse tânărul – mi-ajunge această
profeție!”.
Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio, ajuns pe
tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării. Când bătrânul rege a
murit neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul om care va fi întâlnit venind spre
templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns rege, carul lui a fost donat templului,
iar nodul cu care era legat de car jugul, a fost păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l putea desface,
deoarece era ca o minge cu capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va
stăpâni Asia”. Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel domnia
continentului. Apoi Alexandru s-a îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a traversat cu
ușurință.