Sunteți pe pagina 1din 132

Laura Cristina Spătaru-

Negură

PROTECȚIA
INTERNAȚIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2019
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi


transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Laura Cristina Spătaru-Negură

Protecția internațională a drepturilor omului


Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-672-2
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Introducere
Drepturile omului au reprezentat dintotdeauna o preocupare pentru omenire, considerându-se
că, în calitatea specială de ființe umane, oamenii deţin anumite drepturi.
Perioada cea mai prolifică pentru recunoașterea drepturilor omului, precum și a protecției
acestora, a fost perioada de după cel de-al doilea război mondial (i.e. Declarația universală a
drepturilor omului adoptată de către Organizația Națiunilor Unite la data de 16 decembrie 1948,
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale elaborată de Consiliul
Europei și semnată la data de 4 noiembrie 1950).
Având în vedere atrocitățile din respectiva perioadă, din ce în ce mai mult s-a subliniat faptul
că aceste drepturi erau inerente naturii umane, iar negarea acestora determina situaţia ca omul să fie
sărăcit tocmai de atributele ființei umane, conducând spre conflicte armate între state și ostilități între
popoare.
Ceea ce se poate constata dintr-o analiză diacronică a sistemelor de drept, drepturile omului
nu au un conținut imuabil, evoluând odată cu dinamica relațiilor internaționale şi cu valorile
consacrate. Mai mult, analizând drepturile omului consacrate în fiecare etapă istorică și având în
vedere progresul științei, observăm că apar drepturi noi (e.g. dreptul de acces la informație, dreptul la
cuceririle tehnicii).
În prezent, problematica drepturilor omului deţine o componentă internă şi o componentă
internaţională, fapt care acordă încredere şi putere oamenilor pentru a lupta contra statului, pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, considerând că dincolo de respectivul teritoriu, statul
sau un for internaţional vegheaza la respectarea drepturilor sale.
Drepturile omului care sunt esenţiale pentru fiinţa umană poartă denumirea de drepturi
fundamentale (e.g. dreptul la viaţă, dreptul la libertate). Aceste drepturi fundamentale pot evolua sau
diferi de la o etapă istorică la alta sau de la un stat la altul.
Drepturile omului au evoluat datorită globalizării care şi-a pus amprenta asupra lor, atât sub
aspect pozitiv, cât şi sub aspect negativ. Aspectul pozitiv este legat de noţiunea de transplant juridic,
deoarece cu ajutorul dezvoltării internetului şi comerţului, s-a îmbunătăţit cunoaşterea şi practica
drepturilor omului. Aspectul negativ se referă, însă, în special la drepturile economice şi sociale, care
odată cu migraţia, nu au reuşit să evolueze, deoarece lucrătorii migranţi nu au parte de condiţii mai
bune de viaţă şi muncă în statele unde aleg să lucreze, fiind astfel evident defavorizaţi. Observăm că
mediul înconjurător este din ce în ce mai afectat, se agravează subdezvoltarea unor regiuni, creându-
se mari diferenţe economice între oameni.
De-a lungul timpului se poate constata o preocupare susţinută a organizaţiilor
interguvernamentale de a adopta o reglementare comună în toate domeniile, mai ales în domeniul
drepturilor omului.

5
O scurtă descriere a rolului şi conţinutului disciplinei

Obiectivele cursului

Obiectivul general al disciplinei este de a reliefa rolul cunoaşterii reglementării


internaționale în domeniul protecției internaționale a drepturilor omului.
Obiectivele specifice ale disciplinei constau în:
a) identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice protectiei
internationale a drepturilor omului, înţelegerea şi asimilarea acestora;
b) analiza instituţiilor fundamentale ale protecției internaționale a drepturilor
omului şi a conexiunilor existente între ele;
c) abordarea instituţiilor protecției internaţionale a drepturilor omului în strânsă
legătură cu jurisprudenţa internă şi internaţională.

Competenţe conferite

Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:


 înţelegerea scopului protecţiei internaţionale şi a limitelor acesteia;
 cunoaşterea surselor conventionale şi a sistemelor internaţionale de protecţie a
drepturilor omului (universale şi regionale);
 înţelegerea raportului de superioritate intre jurisprudenţa cedo şi ordinea
juridică internă a statelor părţi;
 cunoaşterea şi înţelegerea drepturilor prevăzute de convenţia europeană a
drepturilor omului, precum şi a jurisprudenţei curţii europene a drepturilor
omului;
 deprinderea completării unui formular de sesizare a curţii europene a
drepturilor omului.

Resurse şi mijloace de lucru

Însușirea temeinică a Protecţiei internaţionale a drepturilor omului presupune,


pe lângă activitățile didactice programate, un efort consistent din partea studenților în
ceea ce privește studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii
recomandate în prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligația întocmirii unui referat, care să aibă
ca obiect tratarea unei teme de control. Referatul nu poate avea mai puțin de 5 pagini
și nici mai mult de 15 pagini și trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea
referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale
legislației drepturilor de autor, studenții vor prezenta, odată cu lucrarea, și o declarație
pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul
de autor.
Suportul de curs trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.

6
Structura cursului

Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, în esență, la
cunoașterea constituirii și evoluției sistemului protecţiei internaţionale a drepturilor
omului și la înțelegerea mecanismelor create prin diferite convenţii internaţionale.
Cursul-prelegere are ca obiectiv principal activitatea de predare-învățare,
variantele structural-funcționale ale acestuia fiind impuse de obiectivele instruirii,
conținuturi prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele, resursele materiale și
umane disponibile. Totodată, cursul își propune realizarea mai multor sarcini
didactice, și anume comunicarea de informații noi, sistematizarea și fixarea acestora.
Pentru înțelegerea și însușirea problematicii prezentate/dezbătute în cadrul
cursurilor, în cadrul tutoriatelor, o atenție deosebită este acordată conceperii, elaborării
și susținerii de referate.

Cerinţe preliminare

Dreptul constituţional şi dreptul internaţional public reprezintă disciplinele


anterior parcurse necesare disciplinei curente.

Durata medie de studiu individual

O unitate de învățare poate fi parcursă într-un interval de 2 ore de studiu


individual.

Evaluarea

Studiul disciplinei Protecţia internaţională a drepturilor omului se finalizează


cu susținerea unei lucrări scrise.
Studenţii au posibilitatea de a transmite referate prin eLis și de a participa activ
la dezbaterile teoretico-aplicative. Activitatea studentului din timpul semestrului
(elaborarea de referate, răspunsurile date în cadrul dezbaterilor) sunt notate de către
cadrul didactic cu note de la 10 la 1.
Referatele, desfășurate conform planificării cuprinse în calendarul disciplinei,
reprezintă 30% din nota finală obținută de student.
Studentul care a obținut la examen cel puțin nota-limită de promovare (cinci),
poate primi, pe baza referatului și a notelor obținute la seminar, până la 3 puncte.
Studentul care nu a obținut notă de promovare la examen, nu poate promova pe
baza notelor primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potrivit actualului sistem de notare
existent în învățământul universitar din România.

7
Cuprins

Introducere…………………………………………………………………..……...…..…….11

Unitatea de învăţare 1. Considerații teoretice privind protecția drepturilor omului...13


1.1 Dreptul între libertate şi necesitate. Interes general vs. interes particular
1.2. Evoluția conceptului de „drepturi ale omului”. Definirea expresiei „drepturi
fundamentale ale omului”
1.3. Relația conceptuală dintre „drepturi” și „libertăți”, precum şi dintre „drepturi ale
omului” și „drepturi ale cetățeanului”
1.4. Protecţia juridică a drepturilor omului la nivel naţional şi international
1.5. Principiile drepturilor fundamentale ale omului

Unitatea de învăţare 2. Protecţia internaţională a drepturilor omului ca ramură


distinctă a sistemului de drept internațional public………………………............…………….19
2.1. Denumirea de „protecţie internaţională a drepturilor omului”
2.2. Fundamentele economico-sociale, politice, juridice, culturale si religioase ale protectiei
internationale ale drepturilor omului
2.3. Trăsăturile caracteristice ale protectiei internaţionale a drepturilor omului
2.4. Protecţia internaţională a drepturilor omului prin alte instituţii ale Dreptului
internaţional public
2.5. Subiectele protecţiei internaţionale a drepturilor omului
2.6. Clasificarea drepturilor omului

Unitatea de învăţare 3. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului si


mecanismele internationale corespunzatoare (I)..........................................................................30
3.1. Sursele dreptului internațional al drepturilor omului
3.2. Sistemul instituțional universal: reglementări juridice şi mecanisme internationale

Unitatea de învăţare 4. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului si


mecanismele internationale corespunzatoare (II).........................................................................39
4.1. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel american
4.2. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel african
4.3. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel asiatic

Unitatea de învăţare 5. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului si


mecanismele internationale corespunzatoare (III)......................................................................47
5.1. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel european

Unitatea de învăţare 6. Mecanismul de protectie a drepturilor fundamentale ale


omului consacrat de Consiliul Europei (I)…………………..…………………..….……………61
6.1. Scurt istoric. Procesul de reforma a Curţii europene a drepturilor omului
6.2. Competenţa Curţii
6.3. Formaţiuni de lucru
6.4. Condiţii de admisibilitate ale cererii individuale

8
6.5. Principii directoare şi metode de interpretare

Unitatea de învăţare 7. Mecanismul de protectie a drepturilor fundamentale ale


omului consacrat de Consiliul Europei (II)...................................................................................72
7.1. Procedura in fata Curţii europene a drepturilor omului
7.2. Despre decizii şi hotărâri
7.3. Procedura-pilot
7.4. Punerea în executare a hotărârilor Curţii
7.5. Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului

Unitatea de învăţare 8. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru


apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (I)...................................................81
8.1. Dreptul la viata
8.2. Interzicerea torturii si a relelor tratamente
8.3. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Unitatea de învăţare 9. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru


apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (II).................................................91
9.1. Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei
9.2. Dreptul la un proces echitabil
9.3. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

Unitatea de învăţare 10. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția


pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (III).................................100
10.1. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei
10.2. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
10.3. Libertatea de exprimare
10.4. Libertatea de întrunire şi de asociere
10.5. Dreptul la căsătorie

Unitatea de învăţare 11. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția


pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (IV)................................ 114
11.1. Dreptul la un remediu efectiv
11.2. Interzicerea discriminării
11.3. Derogarea în caz de stare de urgenţă
11.4. Restricţiile activităţii politice a străinilor
11.5. Interzicerea abuzului de drept
11.6. Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor

Unitatea de învăţare 12. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția


pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (V)...................................119
12.1. Drepturi prevăzute în protocoalele adiţionale
A. Protecţia proprietăţii
B. Dreptul la instruire
C. Dreptul la alegeri libere

Unitatea de învăţare 13. Răspunderea penală individuală pentru încălcarea masivă a


drepturilor omului.........................................................................................................................124
13.1. Crimele impotriva umanitatii. Jurisdictia penala internationala
13.2. Aparitia instantelor penale internationale

9
13.3. Tribunalele penale internationale ad-hoc. Curtea Penala Internationala

Unitatea de învăţare 14. Concluzii privind eficienţa mecanismelor internationale de


protecţie a drepturilor omului……………………………………...……………………...……128
14.1. Concluzii privind eficienţa mecanismelor internationale de protecţie a drepturilor
omului

Bibliografie selectivă

10
Introducere

Dreptul între libertate şi necesitate. Interes general versus interes particular

Cuvântul „drept” are, datorită complexităţii şi diversităţii fenomenelor juridice mai


multe accepţiuni, dintre care le amintim pe cele mai utilizate: dreptul ca ştiinţă, dreptul
obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul ca artă şi tehnică. În general,
atunci când recurgem la cuvântul „drept”, ne referim la ansamblul de reguli care organizează şi
coordonează societatea. Societatea este guvernată de multe tipuri de reguli (e.g. norme sociale,
norme juridice, norme morale, norme religioase, norme tehnice), dintre care cele mai
importante sunt normele juridice. Ansamblul normelor juridice constituie dreptul obiectiv.
Aceste norme juridice impun obligaţii subiectelor de drept, permiţându-le să valorifice unele
interese ocrotite juridic, organizează funcţionarea generală a statului, precum şi a organismelor
nestatale, atribuie statute şi roluri subiectelor de drept (e.g. de părinte şi de copil, de cumpărător
şi de vânzător, de beneficiar şi de prestator, de donatar şi de donator).
Din această perspectivă, se afirmă că „dreptul îmbină necesitatea şi libertatea”2.
Necesitatea, care este un domeniu aparte al dreptului, este rezultatul scopurilor generale
ale vieţii sociale care sunt prezentate în cadrul dreptului obiectiv. Condiţia esenţială a dreptului
obiectiv este coexistenţa libertăţilor.
Libertatea este o stare relativă a omului, care poate fi subiectivă (interioară – trăirea
persoanei şi posibilitatea teoretică de a opta pentru ceva) şi obiectivă (exterioară – posibilitatea
concretă de a acţiona conform trăirii interioare). Libertatea este un drept înnăscut, care îşi are
originea în starea de natură, fără a se impune recunoaşterea ei prin normele dreptului pozitiv.
Putem conchide astfel că „necesitatea constituie punctul de plecare în analiza libertăţii,
exprimată prin intermediul statului”3, dreptul exprimând necesitatea ca punct de plecare în
analiza libertăţii.
Relația dintre „drept” şi „drepturile omului” este o relație de la întreg la parte,
transpunând în plan juridic relația dintre interesele generale ale unei societăți şi interesele
personale ale oamenilor. Este evident, astfel, că dreptul oferă expresie intereselor generale ale
societății, în timp ce drepturile omului oferă expresie intereselor personale.
Determinarea internă a dreptului se bazează pe calitatea juridică a voinţei şi a
interesului, aceasta fiind calitatea esenţială a întregului sistem juridic. Indiferent câte modificări
va suferi sistemul juridic, această calitate va rămâne neschimbată. Subliniem astfel, conform
celor învăţate în cadrul teoriei generale a dreptului, că „esenţa dreptului asigură fundamentul
sistemului de drept şi este exprimată de voinţa juridică şi de interesul juridic”4.
Interesant este ce se întâmplă în cazul în care interesul general contravine uneori
interesului personal. Nu trebuie uitat că acolo unde se termină dreptul subiectiv al unei
persoane încep drepturile subiective altor persoane. Importante sunt normele juridice, adică
voința juridică a legiuitorului care redă voinţa generală a unui stat exprimată în formă oficială,
întemeiată pe baza considerării intereselor fundamentale ale societăţii.
Scopul statului ar trebuie să constea în apărarea interesului general al cetăţenilor,
fericirea acestora. Trăim într-o lume care devine tot mai mult urbană, motiv pentru care
asigurarea securităţii cetăţenilor este un rol important al statelor, vorbindu-se din ce în ce mai

2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 30.
3
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 33.
4
Nicolae Popa coordonator, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru-Negură, Teoria generală a
dreptului. Caiet de seminar, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 38.

11
mult despre securitatea urbană5. Analizând istoria timpului, observăm că dacă cetăţenii nu au
fost fericiţi, dacă scopul lor nu a fost satisfăcut şi dacă ei nu au perceput faptul că mijlocirea
acestei satisfaceri este statul însuşi, atunci statul a stat pe picioare slabe, astfel cum spunea
Hegel.
Filosofia dreptului presupune să se stabilească un echilibru între interesul general al
statului şi interesele particulare ale indivizilor.
René Cassin, unul dintre cei mai remarcabili promotori ai drepturilor omului, care a fost
distins cu Premiul Nobel în 1968 alături de Eleonor Roosevelt pentru elaborarea Declaraţiei
universale a drepturilor omului, considera că scopul principal al statului este apărarea
drepturilor inalienabile ale statului.

5
François Dieu, Bruno Domingo, Méthodologies de la sécurité urbaine, Editura L’Harmattan, Paris,
2018.

12
Unitatea de învăţare 1. Considerații teoretice privind protecția drepturilor omului

Cuprins
1.1 Dreptul între libertate şi necesitate. Interes general vs. interes particular
1.2. Evoluția conceptului de „drepturi ale omului”. Definirea expresiei „drepturi
fundamentale ale omului”
1.3. Relația conceptuală dintre „drepturi” și „libertăți”, precum şi dintre „drepturi ale
omului” și „drepturi ale cetățeanului”
1.4. Protecţia juridică a drepturilor omului la nivel naţional şi international
1.5. Principiile drepturilor fundamentale ale omului

Introducere
În această primă unitate de învățare, vom avea în vedere aspecte conceptuale de
bază ale drepturilor omului. Astfel, este prezentat, mai întâi, distincţia dintre interes
general şi interes particular, precum și aspecte evolutive legate de drepturile omului
din punct de vedere al teoriei generale a dreptului.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască aspectele generale privind drepturile omului;
 identifice principiile dreptului;
 utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.1 Dreptul între libertate şi necesitate. Interes general vs. interes particular

Cuvântul „drept” are, datorită complexităţii şi diversităţii fenomenelor juridice mai multe
accepţiuni, dintre care le amintim pe cele mai utilizate: dreptul ca ştiinţă, dreptul obiectiv, dreptul
pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul ca artă şi tehnică. Din această perspectivă, se
afirmă că dreptul îmbină necesitatea şi libertatea.
Necesitatea, care este un domeniu aparte al dreptului, este rezultatul scopurilor generale ale
vieţii sociale care sunt prezentate în cadrul dreptului obiectiv. Condiţia esenţială a dreptului
obiectiv este coexistenţa libertăţilor.
Libertatea este o stare relativă a omului, care poate fi subiectivă (interioară – trăirea
persoanei şi posibilitatea teoretică de a opta pentru ceva) şi obiectivă (exterioară – posibilitatea
concretă de a acţiona conform trăirii interioare). Libertatea este un drept înnăscut, care îşi are
originea în starea de natură, fără a se impune recunoaşterea ei prin normele dreptului pozitiv.
Putem conchide astfel că „necesitatea constituie punctul de plecare în analiza libertăţii,
exprimată prin intermediul statului”6, dreptul exprimând necesitatea ca punct de plecare în analiza
libertăţii.
Relația dintre „drept” şi „drepturile omului” este o relație de la întreg la parte, transpunând

6
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 33.

13
în plan juridic relația dintre interesele generale ale unei societăți şi interesele personale ale
oamenilor. Este evident, astfel, că dreptul oferă expresie intereselor generale ale societății, în timp
ce drepturile omului oferă expresie intereselor personale.
Determinarea internă a dreptului se bazează pe calitatea juridică a voinţei şi a interesului,
aceasta fiind calitatea esenţială a întregului sistem juridic. Indiferent câte modificări va suferi
sistemul juridic, această calitate va rămâne neschimbată. Subliniem astfel, conform celor învăţate
în cadrul teoriei generale a dreptului, că „esenţa dreptului asigură fundamentul sistemului de drept
şi este exprimată de voinţa juridică şi de interesul juridic”7.
Interesant este ce se întâmplă în cazul în care interesul general contravine uneori interesului
personal. Nu trebuie uitat că acolo unde se termină dreptul subiectiv al unei persoane încep
drepturile subiective altor persoane. Importante sunt normele juridice, adică voința juridică a
legiuitorului care redă voinţa generală a unui stat exprimată în formă oficială, întemeiată pe baza
considerării intereselor fundamentale ale societăţii.
Scopul statului ar trebuie să constea în apărarea interesului general al cetăţenilor, fericirea
acestora.

1.2. Evoluția conceptului de „drepturi ale omului”. Definirea expresiei „drepturi


fundamentale ale omului”

Drepturile omului au reprezentat dintotdeauna o preocupare pentru omenire, considerându-


se că, în calitatea specială de ființe umane, oamenii deţin anumite drepturi. Deși, de-a lungul
timpului, au existat legiuitori care s-au opus recunoașterii drepturilor omului (e.g. în statele
totalitare), ca urmare a evoluției omenirii, a fost consacrată expresia „drepturi ale omului”.
Din cele mai vechi timpuri, în toate epocile istoriei, legiuitorii naționali au determinat și,
uneori chiar definit, juridicește, drepturile și obligațiile membrilor săi, impunând chiar limitări
pentru a menține ordinea socială.
Perioada cea mai prolifică pentru recunoașterea drepturilor omului, precum și a protecției
acestora, a fost perioada de după cel de-al doilea război mondial (i.e. Declarația universală a
drepturilor omului adoptată de către Organizația Națiunilor Unite la data de 16 decembrie 1948,
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale elaborată de Consiliul
Europei și semnată la data de 4 noiembrie 1950).
În prezent, problematica drepturilor omului deţine o componentă internă şi o componentă
internaţională, fapt care acordă încredere şi putere oamenilor pentru a lupta contra statului, pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, considerând că dincolo de respectivul teritoriu,
statul sau un for internaţional vegheaza la respectarea drepturilor sale.
Drepturile omului care sunt esenţiale pentru fiinţa umană poartă denumirea de drepturi
fundamentale (e.g. dreptul la viaţă, dreptul la libertate). Aceste drepturi fundamentale pot evolua
sau diferi de la o etapă istorică la alta sau de la un stat la altul.
Din păcate, în dreptul internațional, nu există o definiție general valabilă a drepturilor
fundamentale ale omului, în doctrină existând mai multe definiţii date acestora. De exemplu,
„drepturile fundamentale ale omului reprezintă acele prerogative subiective inerente fiinţei
umane, cu caracter esenţial, unitar, indivizibil şi imprescriptibil, care definesc personalitatea
umană, fiind conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional”8.

7
Nicolae Popa coordonator, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru-Negură, Teoria generală a
dreptului. Caiet de seminar, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 38.
8
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 31.

14
1.3. Relația conceptuală dintre „drepturi” și „libertăți”, precum şi dintre „drepturi
ale omului” și „drepturi ale cetățeanului”

Din analiza legislației interne și internaționale, atunci când se face vorbire despre drepturile
omului, observăm că sunt folosite două substantive: drept (al omului sau cetățeanului) și libertate
(publică). Deși unii autori ar putea considera că aceste două substantive ar fi sinonime, există
autori care consideră că ele nu au același conținut9.
Suntem de părere că, în prezent, aceste două concepte juridice sunt sinonime perfecte,
având același conținut, fiind drepturi subiective recunoscute și ocrotite de legiuitorii naționali.
Dreptul subiectiv este facultatea unui subiect de drept de a-şi valorifica un interes legalmente
protejat, putând apela, în caz de nesocotire a dreptului de către un alt subiect de drept, la forţa de
constrângere a statului.

Exemplu
Conform Constituției României, termenul drept este folosit în dispozițiile
privind dreptul la identitate (art. 6), dreptul de azil (art. 18), dreptul la viață și la
integritate fizică și psihică (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la liberă
circulație (art. 25) etc., în timp de termenul de libertăți este folosit în dispozițiile
privind libertatea individuală (art. 23), libertatea conștiinței (art. 29), libertatea
de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 39)10.
Dar care este relaţia dintre drepturile omului și drepturile cetățeanului? Ar putea ele să
semnifice acelaşi lucru? Considerăm că aceste două noţiuni nu ar trebui să se confunde, deoarece
ele nu se suprapun perfect. Relaţia este de la întreg la parte, având în vedere faptul că pe teritoriul
unui stat se pot găsi trei categorii diferite de persoane: cetăţeni proprii, cetăţeni străini şi apatrizi.
Dacă drepturile omului sunt universal valabile, ele aplicându-se indiferent de apartenenţa
natională, drepturile cetăţeanului sunt specifice unui grup restrâns de oameni (i.e. cetăţenii statului
respectiv). Drepturile omului includ, astfel, drepturile cetăţenilor proprii, drepturile cetăţenilor
străini şi drepturile apatrizilor.
Astfel, prin „drepturile cetăţeanului” înţelegem drepturile specifice unei persoane care este
legată prin raportul de cetăţenie de statul respectiv, ea căpătând totodată şi o serie de obligaţii
corelative. Cele mai importante drepturi cetăţeneşti sunt recunoscute şi garantate de către stat prin
Constituţie.

Exemplu
Constituţia României proclamă, în mod special, drepturi pentru toate cele
trei categorii de persoane care s-ar putea găsi, la un moment dat, pe teritoriul
român, însă proclamă şi drepturi doar pentru cetăţenii români – e.g. art. 16 alin.
(3) din Constituţie:
Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru
ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. (s.n.)

9
A se vedea C.A. Colliard, Libertés publiques, Editura Dalloz, 1982, L. Richter, Les droits de l’homme et
de citoyen, Editura Economica, Paris, 1982, Jean Morange, Libertés publiques, Editura P.U.F., Paris 1995 apud
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 24.
10
A se vedea Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003,
republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

15
1.4. Protecţia juridică a drepturilor omului la nivel naţional şi international

Delimitarea protecţiei drepturilor omului de alte ramuri de drept se impune din cauza
asemănării raporturilor juridice care fac obiectul unor ramuri juridice diferite. Această apartenenţă
la o ramură de drept este importantă pentru aplicarea corectă a legii ca urmare a calificării juridice
a raportului juridic. Astfel, prin calificarea juridică a unui anumit raport juridic, în cadrul unei
ramuri de drept, se determină practic norma juridică aplicabilă.
Considerăm că protecţia juridică a drepturilor omului reuneşte o componentă de drept
naţional (constituind astfel o ramură de drept naţional care se bazează pe reglementările naţionale
cu privire la această problematică), dar şi o componentă internaţională (constituind astfel o ramură
de drept internaţional care se bazează pe reglementările internaţionale cu privire la această
problematică).
Pentru scopurile prezentei lucrări, ne vom axa doar pe cercetarea ramurii de drept
internaţional.

1.5. Principiile drepturilor fundamentale ale omului

Considerăm că nu putem să ne aplecăm asupra cercetării problematicii drepturilor omului,


fără a analiza principiile guvernatoare, ele reprezentând fundamentul lor juridic: spiritul legii.
Fiecare sistem naţional de drept este condus după anumite reguli diriguitoare care
caracterizează ramurile de drept.
Curtea internaţională de justiţie11 recunoaşte rolul important al principiilor ca izvor de
drept internaţional în art. 38 din Statutul său (parte integrantă a Cartei O.N.U.):
1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele
care îi sunt supuse, va aplica:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; (s.n.)
d. sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor
mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză EX
AEQUO ET BONO, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.12
Există opinii în doctrină care aşează in mod incontestabil principiul drepturilor
fundamentale ale omului în vârful piramidei principiilor de drept13. Acest lucru este susţinut chiar
de scopurile Organizaţiei Natiunilor Unite menţionate în art. 1 din Carta O.N.U.:
Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:
(...) 3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării
drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

11
Curtea Internaţională de Justiţie este o curte care beneficiază de jurisdicţie deplină în ceea ce priveşte
dreptul internaţional public, care deşi nu este o instanţă specializată pe problemele drepturilor omului, ea a
contribuit la dezvoltarea acestei ramuri de drept prin procedura contencioasă sau necontencioasă (avize
consultative).
12
A se vedea Statutul din 26 iunie 1945 al Curţii internaţionale de justiţie, disponibil online la
http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut-din-26-iunie-1945-al-curtii-internationale-de-justitie-emitent-
organizatia-natiunilor-unite-publicat-n-monitorul-19363.html [ultimul acces la 19.02.2019].
13
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 48.

16
religie; (...)14.
La nivel regional, în Uniunea Europeană, în art. 6 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea
Europeană se precizează faptul că:
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile
constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii15.
Principiile care guvernează protecţia internaţională a drepturilor omului sunt:
1. principiul universalității drepturilor omului: toate fiinţele umane, indiferent de rasă, sex,
naţionalitate, poziţie socială şi oriunde s-ar afla, trebuie să se bucure de respectul
drepturilor sale;
2. principiul indivizibilităţii drepturilor omului: există mai multe categorii de drepturi ale
omului, însă ele nu mai pot fi privite singular, independent unele de altele;
3. principiul legalităţii drepturilor omului: semnifică ideea de a pune în echilibru interesele
individuale cu interesele generale ale unei societăţi (democratice, evident). Acest lucru
se poate realiza prin obligaţia autorităţilor statale de a lua măsurile necesare pentru
crearea cadrului juridic adecvat în care drepturile omului să fie un pilon al societăţii,
fiind combătute aspru încălcările flagrante;
4. principiul nediscriminării şi al egalităţii în drepturi: toate persoanele sunt egale în faţa
legii, având dreptul să apeleze la lege atunci când apar inegalităţi de tratament, adică
atunci când drepturile lor sunt încălcate.
5. principiul cooperării internaţionale: având în vedere importanţa evidentă a respectării
drepturilor omului, dincolo de graniţele naţionale, statelor le revine obligaţia de a
coopera la nivel internaţional.

Să ne reamintim...
Drepturile fundamentale ale omului reprezintă acele prerogative subiective
inerente fiinţei umane, cu caracter esenţial, unitar, indivizibil şi imprescriptibil, care
definesc personalitatea umană, fiind conferite de dreptul intern şi recunoscute de
dreptul internaţional16.

Rezumat
Relația dintre „drept” şi „drepturile omului” este o relație de la întreg la parte,
transpunând în plan juridic relația dintre interesele generale ale unei societăți şi
interesele personale ale oamenilor. Scopul statului ar trebuie să constea în apărarea
interesului general al cetăţenilor, fericirea acestora. Drepturile omului care sunt
esenţiale pentru fiinţa umană poartă denumirea de drepturi fundamentale (e.g. dreptul
la viaţă, dreptul la libertate). Aceste drepturi fundamentale pot evolua sau diferi de la o
etapă istorică la alta sau de la un stat la altul. Drepturile cetăţeanului sunt specifice
unui grup restrâns de oameni (i.e. cetăţenii statului respectiv). Drepturile omului includ
drepturile cetăţenilor proprii, drepturile cetăţenilor străini şi drepturile apatrizilor.

14
A se vedea Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 și intrată în
vigoare la 24 octombrie 1945, disponibilă online la https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/carta-natiunilor-unite-din-
26061945 [ultimul acces la 19.02.2019].
15
Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată disponibilă online la https://eur-
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF
[ultimul acces la 19.02.2019].
16
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 31.

17
Test de evaluare a cunoştinţelor
Rezolvați următoarele teste-grilă17:
1. Relația dintre „drept” şi „drepturile omului” este o relație:
a) de la întreg la parte;
b) de la parte la întreg;
c) cele două sunt sinonime perfecte.

2. Perioada cea mai prolifică pentru recunoașterea drepturilor omului, precum și


a protecției acestora, a fost perioada:
a) de după primul război mondial;
b) de după cel de-al doilea război mondial;
c) după revoluţia din 1989.

3. Principiile care guvernează protecţia internaţională a drepturilor omului sunt:


a) principiul universalității drepturilor omului, principiul indivizibilităţii
drepturilor omului, principiul legalităţii drepturilor omului, principiul
nediscriminării şi al egalităţii în drepturi, principiul cooperării internaţionale;
b) principiul justiţiei, principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului,
principiul responsabilităţii;
c) niciunul dintre cele mai sus menţionate.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului,
ediţia a 3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67).

17
Un singur răspuns corect.

18
Unitatea de învăţare 2. Protecţia internaţională a drepturilor omului ca ramură
distinctă a sistemului de drept internațional public

Cuprins
2.1. Denumirea de „protecţie internaţională a drepturilor omului”
2.2. Fundamentele economico-sociale, politice, juridice, culturale si religioase ale protectiei
internationale ale drepturilor omului
2.3. Trăsăturile caracteristice ale protectiei internaţionale a drepturilor omului
2.4. Protecţia internaţională a drepturilor omului prin alte instituţii ale Dreptului
internaţional public
2.5. Subiectele protecţiei internaţionale a drepturilor omului
2.6. Clasificarea drepturilor omului

Introducere
În această unitate de învățare, vom avea în vedere apariţia şi evoluţia
conceptului ocrotirii drepturilor omului în plan internaţional, trăsăturile caracteristice
ale protecției internaționale a drepturilor omului, subiectele protecţiei internaţionale a
drepturilor omului, precum și clasificarea drepturilor omului.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască aspectele generale privind evoluţia conceptului ocrotirii drepturilor
omului;
 sesizeze trăsăturile caracteristice ale protecției internaționale a drepturilor
omului;
 identifice subiectele protecţiei internaţionale a drepturilor omului;
 clasifice drepturile omului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

2.1. Denumirea de „protecţie internaţională a drepturilor omului”

Analizând literatura de specialitate observăm că drepturile omului sunt studiate


în cadrul unor discipline de sine stătătoare precum „Protecţia juridică a drepturilor
omului”, „Protecţia internaţională a drepturilor omului”, „Dreptul internaţional al
drepturilor omului”, „Dreptul european al drepturilor omului”.
Subliniem totodată că protecţia drepturilor omului are, pe lângă dimensiunea
internaţională, şi o dimensiune naţională – discutând atunci despre dreptul naţional al
drepturilor omului care se bazează pe reglementările interne.
Putem astfel defini protecţia internaţională a drepturilor omului ca fiind ramura
de drept internaţional public care cuprinde ansamblul normelor juridice de drept
internaţional public, adoptate de state, prin care se consacră şi se garantează drepturile
omului, atât în timp de pace, cât şi în timp de conflict armat. Cu alte cuvinte, această

19
ramură de drept „reglementează drepturile subiective esenţiale pentru individ,
conţinutul acestora şi garanţiile existente pentru respectarea şi exercitarea lor în plan
internaţional”18.
Această ramură de drept s-a desprins din dreptul internaţional public datorită
importanţei obiectului de reglementare: raporturile juridice privind protecţia
internaţională a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Subliniem totuşi că dreptul
internaţional doar recunoaşte aceste drepturi, ele „decurgând din identitatea universală
a persoanei umane”19.
Subiectele raporturilor juridice sunt, pe de o parte, oamenii ca beneficiari ai
drepturilor fundamentale consacrate prin instrumentele internaţionale, şi, pe de altă
parte, statele reprezentate de instituţiile sale care trebuie să respecte drepturile
fundamentale ale omului.
Este important de subliniat că, datorită interesului comun al comunităţii
internaţionale ca statele să protejeze, la nivel naţional, drepturile fundamentale ale
omului, materia drepturilor omului nu mai reprezintă domeniul rezervat al competenţei
statelor, făcând obiectul cooperării internaţionale. Aceasta este o trăsătură caracteristică
a protecţiei internaţionale a drepturilor omului – limitarea competenţei exclusive a
statelor în materia drepturilor omului.

2.2. Fundamentele economico-sociale, politice, juridice, culturale si


religioase ale protectiei internationale ale drepturilor omului

Drepturile omului și dezvoltarea economico-socială sunt interdependente. Drept


dovadă stă chiar Carta Organizației Națiunilor Unite care menţionează în cadrul art. 55
faptul că:
În scopul de a crea condițiile de stabilitate și bunăstare necesare unor relații
pașnice și prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în
drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele, Națiunile Unite vor
promova:
a. ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forței de muncă și condiții de
progres și dezvoltare economică și socială;
b. rezolvarea problemelor internaționale în domeniile economic, social, al
sănătății și al altor probleme conexe; cooperarea internațională în domeniile culturii și
învățământului;
c. respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.20
Toţi oamenii ar trebui să lupte pentru a nu mai exista lume în sărăcie, boală sau
ignoranţă, deoarece este responsabilitatea noastră de a asigura un nivel minim de viaţă
pentru ca drepturile şi libertăţile omului să fie într-adevăr respectate.
În ceea ce priveşte fundamentele politice ale protecţiei drepturilor omului,
trebuie subliniat faptul că drepturile omului presupun existenţa unui sistem politic
democratic. Pentru ca un stat să garanteze respectarea drepturilor omului, statul trebuie
să deţină forţa publică pentru a putea proteja derapajele la adresa indivizilor care se află
pe teritoriul său.
Fundamentele juridice ale protecţiei drepturilor omului se referă la

18
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs,
ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 24.
19
Ibidem.
20
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, disponibilă online la https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/carta-
natiunilor-unite-din-26061945 [ultimul acces la 19.02.2019].

20
interdependenţa surselor convenţionale şi a mecanismelor naţionale şi internaţionale de
protecţie a drepturilor omului. Instrumentele internaţionale stabilesc în sarcina statelor
multe obligaţii privind respectarea drepturilor omului, multe dintre ele izvorând chiar
din norme de jus cogens (e.g. dreptul popoarelor la autodeterminare,
nondiscriminarea).
Deşi statele sunt suverane şi independente, încălcarea flagrantă a drepturilor
omului poate şi trebuie să atragă răspunderea internaţională a statelor, conform
instrumentelor internaţionale la care au devenit parte de-a lungul anilor. Domeniul
drepturilor omului nu mai este de competenţa exclusivă a statelor, comunitatea
internaţională fiind foarte preocupată de promovarea unei atitudini ferme din partea
statelor cu privire la respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor.
Fundamentele culturale ale protecției drepturilor omului presupun împletirea
culturii cu dreptul în general, lumea fiind caracterizată de multiculturalism și
multilingvism21. Fiecare stat se bazează pe o anumită cultură, adică pe un sistem
propriu de valori. Fiecare stat are propriul său drept, în funcţie de gradul său de
civilizație și de experiență. Astfel, putem conchide că toate categoriile de drepturi
fundamentale ale omului sunt impactate de nivelul culturii, nu doar drepturile culturale,
astfel cum am fi tentați să credem. Anumite practici cu caracter tradiționalist „din
cadrul unor culturi nu pot fi invocate pentru a justifica anumite încălcări ale drepturilor
omului, cum ar fi lipsirea de asistență medicală sau atingerile aduse integrității
corporale a persoanei fizice”22.
Importante sunt de analizat şi fundamentele religioase ale protecției drepturilor
omului, având în vedere faptul că dreptul şi religia se întâlnesc atunci când religia
„provoacă consecințe asupra comportamentelor sociale”23. Relația dintre normele
religioase şi normele juridice este uneori evidentă, ele trebuind să aibă întotdeauna un
scop comun: de a proteja drepturile fundamentale ale omului. Acest lucru se impune
deoarece dreptul nu poate ignora religia, multe texte internaționale recunoscând
libertatea de gândire, de conștiință şi de religie.
Considerăm că numitorul comun într-o lume în care există mai multe religii este
toleranța. Tocmai din acest motiv, „[t]endinţa de practicare fidelă a unor credinţe
religioase conduce uneori la extrapolarea valorilor, la apariţia unui relativ conflict între
religii, constând în manifestări de intoleranţă faţă de alte credinţe”24. Este inacceptabil
că, sub pretextul sancţionării normelor religioase, sunt comise atrocităţi, grave încălcări
ale drepturilor omului, în numele credinţei unora. Exemplele sunt grăitoare. Ne
aducem aminte despre atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo (i.e. o revistă
săptămânală satirică franceză) care a avut loc la Paris, la 7 ianuarie 2015, în urma
căruia 12 oameni au fost uciși și 11 oameni au fost răniți. Doi atacatori mascați și
înarmați au luat cu asalt birourile editoriale și au început să tragă cu arme automate,
strigând că „Profetul Mahomed a fost răzbunat” (în franceză „On a vengé le prophète
Mohamed”). Alte asemenea atentate au avut loc în marile capitale europene, în locuri
frecventate de turişti, precum Madrid, Londra, Nisa, Bruxelles, în urma cărora şi-au

21
Despre multiculturalism şi multilingvism, a se vedea Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Unity in
Diversity. The European Union’s Multilingualism, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr.
XXIII, vol. 2/2016, p. 139-148, disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/UNITY-IN-
DIVERSITY-THE-EUROPEAN-UNION--S-MULTILINGUALISM~582.html [ultimul acces la 19.02.2019].
22
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 47.
23
Nicolae Popa coordonator, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru-Negură, Teoria generală a
dreptului. Caiet de seminar, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 100.
24
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 48.

21
pierdut viaţa şi au fost rănite numeroase persoane.

2.3. Trăsăturile caracteristice ale protectiei internaţionale a drepturilor


omului

A. Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor


omului
Cruzimile celui de-al doilea război mondial au determinat statele să îşi dorească
să coopereze pentru a stopa astfel de evenimente. Protecţia internaţională a drepturilor
omului a apărut din consensul statelor că drepturile omului nu mai reprezintă un subiect
care poate fi lăsat la discreţia fiecărui stat în parte, suveranitatea fiind temeiul
respectării drepturilor omului.
Astfel, în baza tratatelor internaţionale care proclamă protecţia drepturilor
fundamentale ale omului, încheiate de către state, acestea trebuie să garanteze
drepturile protejate faţă de toţi indivizii care se află în jurisdicţia lor, indiferent dacă
sunt cetăţeni proprii, cetăţeni străini şi apatrizi.
În acest caz, suveranitatea este limitată de către statul respectiv în favoarea
indivizilor aflaţi în jurisdicţia sa care devin beneficiarii normei juridice.
Ca urmare a acestei trăsături, dreptul internaţional devine aplicabil relaţiilor
dintre state şi proprii cetăţeni, aceştia din urmă putând să-şi valorifice drepturile
recunoscute prin convenţii internaţionale atât în plan naţional, cât şi internaţional. În
acest sens, au fost create mecanisme internaţionale, jurisdicţionale sau
nonjurisdicţionale, de monitorizare a respectării de către state a obligaţiilor asumate în
materia drepturilor omului, care sunt sesizate direct de către indivizi.

B. Excluderea regulii reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional


de ordine publică
Având în vedere că prin convenţiile internaţionale în materia drepturilor omului,
statele se obligă faţă de indivizi, în principal, şi nu faţă de state, „problematica
drepturilor omului nu va fi o chestiune contractuală, ci o chestiune obiectivă ce face
parte din ordinea juridică internaţională”25.
Acesta este motivul pentru care există şi norme cutumiare pe lângă cele
convenţionale. Trebuie să reţinem că drepturile esenţiale ale omului, precum dreptul la
viaţă, a devenit o normă de jus cogens, fiind astfel obligatorie faţă de toată comunitatea
internaţională.

C. Subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a


drepturilor omului faţă de consacrarea şi garantarea lor în plan
intern
În ceea ce priveşte consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor omului,
subliniem că legislaţia internaţională impune un standard minim de protecţie, de la
care, în plan intern, statele nu pot deroga în jos, ci doar în sus, putând asigura o

25
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs,
ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 25.

22
protecţie sporită a drepturilor omului.
Acest principiu presupune totodată că statelor le este încredinţată protecţia
primară a drepturilor omului, instanţele naţionale (împreună cu puterea executivă şi cu
puterea legislativă) fiind solicitate să respecte şi să garanteze drepturile individuale ale
oamenilor. În cazul în care autorităţile statului eşuează în a proteja aceste drepturi,
intervine protecţia internaţională (e.g. Curtea europeană a drepturilor omului, Comisia
şi Curtea inter-americană a drepturilor omului). Astfel, structura internaţională
intervine doar în mod subsidiar, în ultimă instanţă, după ce au fost epuizate, în
prealabil, toate căile interne de recurs.

D. Aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor


omului în dreptul intern
În functie de sistemul de drept intern al fiecărui stat în parte (monist sau
dualist), norma de drept internaţional cuprinsă într-o convenţie poate fi direct sau nu
aplicabilă în ordinea juridică internă a unui stat. Astfel, într-un sistem monist, norma
juridică de drept internaţional nu este direct aplicabilă, în timp ce într-un sistem dualist,
aceasta este direct aplicabilă, ea creând în mod direct, drepturi şi obligaţii în beneficiul
indivizilor.
Totuşi, pentru ca norma juridică să poată fi aplicată direct în ordinea internă, ea
trebuie să aibă un conţinut precis, complet, fără a necesita acte de punere în aplicare.

E. Poziţia particularului
Odată cu adoptarea convenţiilor internaţionale în domeniul drepturilor omului,
indivizii au obţinut capacitatea de a fi titulari de drepturi şi obligaţii în plan
internaţional, precum şi de a fi parte în anumite proceduri jurisdicţionale şi non-
jurisdicţionale pentru apărarea propriilor drepturi. În cadrul acestor proceduri, indivizii
care consideră că le-au fost încălcate propriile drepturi, pot sesiza direct organele
internaţionale.

2.4. Protecţia internaţională a drepturilor omului prin alte instituţii ale


Dreptului internaţional public

Protectia internaţională a drepturilor omului, în funcţie de împrejurările concrete


aplicabile într-un spaţiu determinat, poate să cunoască diferenţieri, distingând astfel:
- protectia internaţională a drepturilor omului în timp de pace – dreptul
internaţional al drepturilor omului;
- protectia internaţională a drepturilor omului în situaţii de conflict armat –
drept internaţional umanitar (considerat lex specialis).
Analizând cele două ramuri de drept, observăm că au acelaşi obiect de
reglementare (i.e. protecţia drepturilor omului) şi au evoluat pe cale convenţională
diferită, însă se poate constata că ele prezintă „un grad crescând de convergenţă şi
întrepătrundere”26, scopul fiind comun: protejarea unor valori umane.
Dreptul internaţional umanitar este ramura de drept internaţional public care
cuprinde ansamblul normelor juridice, cutumiare sau convenţionale, destinate a
reglementa problemele survenite în caz de conflict armat internaţional sau
26
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 71.

23
neinternaţional. Această ramură de drept se bazează în principal pe convenţiile de la
Haga din 1899 şi 1907, precum şi pe Convenţiile de la Geneva din 194927.
Putem rezuma relaţia dintre cele două ramuri de drept prin luarea în considerare
a avizului consultativ din 9 iulie 2004 al Curţii internaţionale de justiţie, Consecinţele
juridice ale construirii unui zid pe teritoriul palestinian ocupat28 (în engleză, „Legal
Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian Territory”), în
care Curtea a încercat să explice relaţia dintre cele două ramuri de drept în modul
următor:
a) anumite drepturi pot fi problema exclusivă a dreptului internaţional
umanitar;
b) anumite drepturi pot fi problema exclusivă a protecţiei internaţionale ale
drepturilor omului;
c) anumite drepturi pot aparţine ambelor ramuri de drept internaţional.

În ceea ce priveşte relaţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului


şi dreptul internaţional al refugiaţilor, menţionăm că dreptul internaţional al
refugiaţilor vizează protejarea persoanelor care caută azil29, fugind de persecuţie,
dar şi a persoanelor care au fost recunoscute ca refugiaţi.
Acest drept este compus din mai multe instrumente juridice internaţionale şi
regionale, precum şi din dreptul internaţional cutumiar. Cel mai important instrument
juridic internaţional este Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la
28 iulie 195130.
Comparând conţinutul dreptului internaţional al refugiaţilor cu dreptul
internaţional al drepturilor omului, observăm că ele se suprapun într-o anumită măsură.

În ceea ce priveşte relaţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului,


dreptul internaţional penal este o ramură de drept constituită din normele care îi
sancţionează pe cei care săvârşesc crime de război, crime contra păcii, crime
contra umanităţii, norme care sunt adoptate la nivel mondial sau regional şi sunt
ratificate de state.
Putem defini dreptul internaţional penal ca acea parte a dreptului penal care este
alcătuită dintr-un ansamblu de norme de incriminare şi de sancţionare a unor fapte
contra ordinii publice internaţionale, fapte care pun în pericol pacea şi umanitatea (e.g.
genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii, crime de agresiune).
Atenţie, însă, la distincţia dintre dreptul internaţional penal (care face parte din
ordinea juridică internaţională şi care ne interesează în acest demers) şi dreptul penal
internaţional care apără ordinea internă a fiecărui stat şi care cuprinde norme de drept
intern care au şi un element de extraneitate (e.g. locul săvârşirii faptelor, locul
producerii consecinţelor acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia se află

27
Pentru mai multe informaţii despre principalele tratate din domeniul dreptului internaţional umanitar la
care România este parte şi alte instrumente legale relevante, a se vedea https://www.mae.ro/node/1514 [ultimul
acces la 19.02.2019].
28
Pentru mai multe informaţii despre acest aviz consultativ, a se vedea https://www.icj-
cij.org/en/case/131 [ultimul acces la 19.02.2019].
29
A se vedea Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Patricia Casandra Papuc, Scurtă analiză a legislaţiei
europene şi române în materia azilului. Poziţia diplomaţiei române în faţa crizei refugiaţilor, pubicat în Revista
de drept public, nr. 4/2016, p. 113-120.
30
A se vedea http://www.unhcr.org/ro/wp-content/uploads/sites/23/2016/12/1951_Convention_ROM.pdf
[ultimul acces la 19.02.2019].

24
după săvârşirea infracţiunii).

2.5. Subiectele protecţiei internaţionale a drepturilor omului

În cadrul raporturilor juridice de drept internaţional al drepturilor omului,


întâlnim mai multe subiecte de drept: statul, individul şi organizaţiile internaţionale
guvernamentale.
Este evident, însă, că statele şi indivizii reprezintă subiectele principale de drept.
În baza legăturii de cetăţenie, statele pot să îşi exercite dreptul de protecţie
diplomatică şi consulară pentru cetăţenii proprii.
În plus, statele pot avea atât calitate procesuală activă, cât şi pasivă în cadrul
jurisdicţiilor internaţionale specializate, în relaţia cu alte state, în legătură cu cetăţenii
lor, răspunzând internaţional pentru abuzurile lor.
Locul individului în ordinea juridică internaţională a fost deseori disputat,
argumentându-se că sunt subiecte de drept internaţional doar statele şi organizaţiile
internaţionale interguvernamentale, indivizii putând accede la dreptul internaţional doar
prin intermediul statelor. Pentru ca individul să aibă drepturi şi libertăţi, un stat ar
trebui să-i confere acestuia atât drepturi, cât şi obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale. În această ipoteză, individul se bucură de „o personalitate juridică
« derivată » (...), fruct al voinţei altui subiect de drept internaţional”31.
Dreptul internaţional public a devenit un drept cu un proeminent caracter
umanitar, impunând norme referitoare la drepturile fundamentale ale omului,
eliminarea oricăror tipuri de discriminări, garantarea drepturilor minorităţilor.
Suntem de părere, însă, că, în prezent, dreptul internaţional public şi-a schimbat,
treptat, obiectul de reglementare şi finalitatea, de la entităţile abstracte (i.e. statele şi
organizaţiile internaţionale) la entitatea de bază a societăţii – OMUL. În acest sens,
individul este subiect de drept internaţional, iar opinia noastră este susţinută de o parte
reprezentativă a doctrinei contemporane astfel cum se va putea observa mai jos.
Este relevantă Sentinţa Tribunalului de la Nürnberg din 1946 prin care vorbeşte
despre angajarea răspunderii individuale penale în mod direct: „[c]rimele împotriva
dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi abstracte şi numai prin
pedepseirea indivizilor care comit astfel de crime se poate asigura respectarea dreptului
internaţional”32. Şi alţi autori33 apreciază că „societatea internaţională este o societate a
indivizilor, cărora dreptul internaţional li se aplică direct”34, criticând astfel teoriile
potrivit cărora doar statele şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale ar fi
subiecte de drept internaţional.
Suntem de acord că „[p]ractica modernă a demonstrat că indivizii au devenit tot
mai mult participanţi recunoscuţi şi deci subiecte de drept internaţional”35, devenind o
realitate de necontestat în domeniul protecţiei internaţionale a drepturilor omului.
Odată cu adoptarea Cartei O.N.U. în 1945, societatea internaţională a
recunoscut că drepturile fundamentale ale omului nu mai ţin de domeniul rezervat al

31
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs universitar, ediţia a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 49.
32
Idem apud J.G. Starke, Introduction to International Law, ediţia a X-a, Editura Butterworths, Londra,
1989, p. 62.
33
A se vedea Pattrick Daillier, Matias Fourteau, Alain Pellet, Droit international public, ediţia a VIII-a,
Editura Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2009, p. 735.
34
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs universitar, ediţia a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 49.
35
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs universitar, ediţia a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 49.

25
statelor, ci reprezintă o problemă de drept internaţional, prin această constituţie
internaţională fiidu-i conferite individului în mod direct drepturi şi libertăţi
internaţionale. Mai mult, tratatele internaţionale universale sau regionale acordă
individului atât drepturi şi libertăţi fundamentale (substanţiale sau procedurale), de la
care nu se poate deroga (e.g. dreptul la viaţă), cât şi obligaţii. În baza acestor drepturi
procedurale, indivizii pot chema în justiţie internaţională statele în jurisdicţia cărora se
aflau când li s-au încalcat drepturile substanţiale, statele având astfel calitate procesuală
pasivă.
Individul are un rol important şi în procesul de elaborare a dreptului
internaţional al drepturilor omului, chiar dacă este mediată – prin intermediul statelor
sau organizaţiilor nonguvernamentale. Astfel de exemple ar fi „opiniile individuale
exprimate în doctrina internaţională de autori recunoscuţi sau în jurisprudenţa curţilor,
de exemplu prin opiniile individuale ori separate (...) inclusiv hotărârile Curţilor
internaţionale de justiţie specializate, în care individul a avut calitate procesuală activă,
a prezentat argumente şi probe care au condus la decizia instanţelor”36.
Dreptul individului de acţiune internaţională se traduce prin posibilitatea de a
urma o procedură contencioasă sau necontencioasă, în cazul încălcării drepturilor şi
libertăţilor sale fundamentale.
În plus, angajarea răspunderii penale individuale în mod direct, în domenii din
ce în ce mai variate (e.g. trafic de stupefiante, terorism, crime împotriva umanităţii),
reprezintă o recunoaştere a calităţii individului de subiect de drept internaţional.
Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt un subiect derivat de
drept internaţional. Ele sunt create în baza regulilor de drept internaţional de către state,
printr-un tratat internaţional, având un obiectiv comun37 (e.g. protecţia internaţională a
drepturilor omului) şi o structură instituţională proprie, organizaţia dobândind
personalitate juridică proprie.
Considerăm că în domeniul drepturilor omului, aceste organizaţii au drepturi şi
obligaţii, având un rol important la elaborarea reglementărilor internaţionale (e.g.
contribuie în mod direct la adoptarea de tratate internaţionale cu privire la drepturile
omului). Se pot observa cazuri în care astfel de organizaţii îşi exprimă intenţia de a
deveni parte la tratate internaţionale privind drepturile omului (e.g. aderarea Uniunii
europene la Convenţia europeană a drepturilor omului – prin Tratatul de la Lisabona).
Astfel, organizaţiile dobândesc calitate procesuală şi în cadrul procedurilor
judiciare în cadrul unor curţi de justiţie, aceste decizii fiind un alt argument al
contribuţiei organizaţiilor internaţionale la crearea dreptului (e.g. interpretarea
Convenţiei europene a drepturilor omului care este vie). Totodată, lor li se poate angaja
răspunderea juridică în cazul în care sunt comise acte ilicite de către organizaţie sau de
către reprezentanţii ei.
Se poate sesiza, în ultimii ani, în cazul unor violări flagrante şi masive ale
drepturilor omului şi „dezvoltarea unui drept de ingerinţă sau intervenţie pe criterii
umanitare”38 în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

36
Idem, p. 50.
37
Pentru o analiză a multilateralismului, a se vedea Daniel Haitas, The 16+1 Format and its Contribution
to China-EU Relations, China – CEE Institute, 2018, p. 4, disponibil la https://china-cee.eu/working_papers/the-
161-format-and-its-contribution-to-china-eu-relations/ [ultimul acces la 19.02.2019].
38
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs universitar, ediţia a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 53.

26
2.6. Clasificarea drepturilor omului

În doctrina drepturilor omului apar foarte multe clasificări ale drepturilor


omului, pe cele mai importante urmând să le prezentăm schematic mai jos, pentru o
mai uşoară înţelegere:
1. Din punct de vedere al subiectului care le exercită, distingem:
(i) drepturi individuale (inerente persoanei)
(ii) drepturi colective (având o dimensiune colectivă – drepturi economice,
sociale, culturale).

2. Din punct de vedere al naturii drepturilor (unele având însă caracter mixt, în
funcţie de situaţia dacă sunt recunoscute tuturor indivizilor care se află în
jurisdicţia unui stat sau doar cetăţenilor statului respectiv), distingem:
(i) drepturi civile şi politice (drepturi de primă generaţie, bazate pe
principiul egalităţii şi discriminării, de care fiecare persoană ar trebui să
se bucure şi pe care statele sunt obligate să le acorde şi să le garanteze –
intitulate şi „drepturi subiective” sau „drepturi rezistenţă”39):
a. drepturi civile: e.g. dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a relelor
tratamente, interdicţia sclaviei, principiul legalităţii incriminării şi
pedepsei, non bis in idem, dreptul la apărare, egalitatea în drepturi
între femeie şi bărbat, dreptul la cetăţenie, dreptul la căsătorie,
dreptul la viaţă privată, dreptul la egală protecţie din partea legii;
b. drepturi politice: e.g. dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi
religiei, dreptul de întrunire paşnică, dreptul de liberă circulaţie,
dreptul de a fi ales şi de a fi ales în funcţii publice, dreptul la azil;
(ii) drepturi economice, sociale şi culturale (drepturi de a doua
generaţie40, care presupun intervenţia pozitivă a statelor pentru crearea
condiţiilor materiale şi sociale necesare realizării lor):
a. drepturi economice şi sociale: e.g. dreptul la muncă (inclusiv
dreptul la libera alegere a muncii), dreptul la condiţii drepte şi
prielnice de muncă, dreptul la retribuţie egală pentru muncă egală,
dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul la asigurarea socială, dreptul
la sănătate;
b. drepturi culturale: e.g. dreptul la educaţie, dreptul de a participa la
viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi
aplicaţiile sale, dreptul de a beneficia de protecţia drepturilor
patrimoniale şi nepatrimoniale decurgând din creaţiile proprii;
(iii) drepturi de solidaritate (drepturi de a treia generaţie, care implică
drepturi cu caracter colectiv legate de existenţa şi organizarea unei
comunităţi, pentru realizarea lor fiind necesară contribuţia întregii
comunităţi internaţionale): e.g. dreptul la autodeterminare, dreptul la
pace şi la securitate, dreptul la un mediu sănătos41, dreptul la dezvoltare.
39
A se vedea Jean-François Renucci, Droit européen des droits de l’homme, a II-a ediţie, Editura
Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2001, p. 61.
40
În decursul timpului, diferenţa dintre (i) drepturile civile şi politice – (ii) drepturile economice, sociale
şi culturale a pălit, unele drepturi economice şi sociale fiind considerate ca inerente demnităţii umane (e.g. dreptul
la sănătate, dreptul la educaţie).
41
Alexandru Boroi coordonator, Mirela Gorunescu, Ionuţ Andrei Barbu, Bogdan Vîrjan, Dreptul penal al
afacerilor, ediţia a VI-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 459. Conform autorilor,
„[m]ediul va fi considerat sănătos atunci când va asigura condiţiile proprii de existenţă şi dezvoltare pentru toate
fiinţele care trăiesc la un moment dat pe Terra. Pentru a fi sănătos el va trebui, fără îndoială, să fie şi echilibrat

27
3. Din punct de vedere al conţinutului obligaţiei de respectare şi garantare care
revine statelor, distingem:
(i) drepturi intangibile (toţi indivizii beneficiază de ele, fiind atribute
inalienabile ale fiinţei umane) admise în mod unanim42: e.g. dreptul la
viaţă, interdicţia torturii şi a relelor tratamente, interdicţia sclaviei,
principiul legalităţii incriminării şi pedepsei;
(ii) drepturi virtuale (nu se bucură integral de o autoritate sancţionată
efectiv prin lege - drepturile economice, sociale şi culturale): e.g. dreptul
la muncă, dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la sănătate, drepturile
sindicale, dreptul la educaţie, dreptul de a a participa la viata culturală,
dreptul de a beneficia de progresele ştiinţei şi tehnicii, precum şi de
aplicaţiile acestora;
(iii) drepturi condiţionale (drepturi individuale, care pot fi retrânse sau de
la care se poate deroga): e.g. libertăţile fizice ale persoanei, drepturile
procedurale (dreptul la un proces echitabil, dreptul la un remediu
efectiv, dreptul de a beneficia de un dublu grad de jurisdicţie43 în
materie penală), drepturile legate de viaţa privată (dreptul la respectarea
vieţii private, dreptul la respectarea domiciliului, dreptul la respectarea
corespondenţei), libertăţile de gândire şi exprimare, libertăţile de acţiune
socială şi politică;
(iv) drepturi cu o dimensiune colectivă: e.g. drepturile persoanelor care
aparţin minorităţilor (drepturile acestea sunt individuale, „doar exerciţiul
lor implicând o dimensiune colectivă”44), drepturile de solidaritate,
drepturi atribuite popoarelor.

Să ne reamintim...
Protecţia internaţională a drepturilor omului ca fiind ramura de
drept internaţional public care cuprinde ansamblul normelor juridice de
drept internaţional public, adoptate de state, prin care se consacră şi se
garantează drepturile omului, atât în timp de pace, cât şi în timp de
conflict armat.

Rezumat
Izvorul principal al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
îl reprezintă tratatele internaţionale. Subiectele raporturilor juridice
sunt, pe de o parte, oamenii ca beneficiari ai drepturilor fundamentale
consacrate prin instrumentele internaţionale, şi, pe de altă parte, statele
reprezentate de instituţiile sale care trebuie să respecte drepturile
fundamentale ale omului. Protecţia internaţională a drepturilor omului

ecologic, conservat prin orice mijloace şi protejat. Pe de altă parte, se poate ca, pentru protejarea mediului, să fie
luate unele măsuri, el să fie deci protejat, dar să fie protejat ineficient, măsurile luate dovedindu-se nepotrivite. A
proteja nu este suficient, trebuie să protejezi eficient astfel încât mediul să fie sănătos”.
42
Unele instrumente convenţionale internaţionale recunosc şi alte drepturi, însă ele nu sunt acceptate la
nivel universal: e.g. dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (Pactul internaţional relativ la drepturile
civile şi politice), non bis in idem (Convenţia europeană a drepturilor omului).
43
Despre gradele de jurisdicţie în dreptul penal român, a se vedea Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat
de procedură penală. Partea specială, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 142 şi urm.
44
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs,
ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 109.

28
beneficiază de mai multe trăsături: (1) excluderea competenţei
naţionale exclusive în materia drepturilor omului, (2) excluderea regulii
reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional de ordine publică, (3)
subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor
omului faţă de consacrarea şi garantarea lor în plan intern, (4) aplicarea
directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în
dreptul intern şi (5) poziţia particularului.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Rezolvați următoarele teste-grilă45:
1. Izvorul principal al protecţiei internaţionale a drepturilor omului îl reprezintă:
a) cutuma internaţională;
b) tratatele internaţionale;
c) principiile generale ale dreptului.
2. Subiectele raporturilor juridice sunt:
a) doar oamenii;
b) doar statele;
c) pe de o parte, oamenii ca beneficiari ai drepturilor fundamentale consacrate
prin instrumentele internaţionale, şi, pe de altă parte, statele reprezentate de instituţiile
sale care trebuie să respecte drepturile fundamentale ale omului.

3. Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului


presupune că:
a) dreptul internaţional devine aplicabil relaţiilor dintre state şi proprii cetăţeni,
aceştia din urmă putând să-şi valorifice drepturile recunoscute prin convenţii
internaţionale atât în plan naţional, cât şi internaţional;
b) subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă
de consacrarea lor în plan intern;
c) particularul are o poziţie dominantă.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note
de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a 3-
a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67).

45
Un singur răspuns corect.

29
Unitatea de învăţare 3. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului si
mecanismele internationale corespunzatoare (I)

Cuprins
3.1. Sursele dreptului internațional al drepturilor omului
3.2. Sistemul instituțional universal: reglementări juridice şi mecanisme internationale

Introducere
Promovarea eficientă şi garantarea drepturilor omului se realizează în
baza cooperării interguvernamentale realizate în cadrul unor organizaţii
universale, regionale, subregionale şi naţionale, precum şi cu ajutorul O.N.G.-
urilor şi diferitelor instituţii umanitare. Un rol important îl joacă şi mass-media.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască care sunt sursele dreptului internaţional al drepturilor omului;
 identifice reglementările juridice şi mecanismele internaţionale.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

3.1. Sursele dreptului internațional al drepturilor omului

Organizaţiile internaţionale creează, pe de o parte, sursele convenţionale


aplicabile drepturilor omului (e.g. convenţii, tratate, declaraţii), iar pe de altă parte,
mecanismele de protecţie efectivă care pot avea caracter juridic sau politic.
Organizaţiile internaţionale creează, pe de o parte, sursele convenţionale
aplicabile drepturilor omului (e.g. convenţii, tratate, declaraţii), iar pe de altă parte,
mecanismele de protecţie efectivă care pot avea caracter juridic sau politic.
Dacă sursele convenţionale seamănă într-o măsură considerabilă, mecanismele
de protecţie create de către organizaţiile interguvernamentale sunt diferite în funcţie de
obiectivele respectivelor organizaţii.

3.2. Sistemul instituțional universal: reglementări juridice şi mecanisme


internationale

3.2.1. Surse convenţionale la nivel universal


Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco pe 26 iunie
1945 la încheierea Conferinței Naţiunilor Unite pentru organizaţia internaţională,
reprezentând tratatul constitutiv al Organizației Naţiunilor Unite. Semnată inițial de
către 50 din cele 51 de state membre (excepție făcând Polonia care a semnat-o
ulterior), a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ratificarea sa de către

30
cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate46. Trebuie amintit faptul că
Statutul Curții internaționale de justiție face parte integrantă din Cartă.
Deşi din analiza Cartei se poate observa că mai multe dintre organele O.N.U. au
atribuţii în domeniul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, Adunarea generală,
Consiliul de securitate, Consiliul economic şi social, Consiliul de tutelă, totuşi
apreciem că aceste atribuţii sunt limitate (elaborarea de studii, recomandări, proiecte).
Astfel, prin Cartă nu se instituie nicio garanţie specială pentru respectarea efectivă a
drepturilor omului.
Prin faptul că prin Cartă s-a introdus recunoaşterea drepturilor omului ca scop
fundamental al O.N.U., ordinea internaţională s-a imbogatit, iar statele părţi achiesau
că drepturile omului au depăşit competenţa exclusivă a lor.
Declarația Universala a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea
Generală a Organizației Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 si reprezintă primul
document dedicat problematicii drepturilor omului, adoptat de o organizaţie
internaţională.
Din punct de vedere juridic, ea nu este un tratat, fiind adoptat printr-o rezoluţie
a Adunării Generale a O.N.U., care in mod normal are valoare de recomandare, deci nu
are putere obligatorie. Datorită necesităţii unor standarde in ordinea internaţională şi
îmbrăţişării conţinutului său de către toate statele membre O.N.U. este evident
caracterul său cvasi-normativ, care le impune obligaţii juridice.
Ea cuprinde drepturi civile (e.g. dreptul la viață, libertatea și securitatea
persoanei, viață privată și de familie, inviolabilitatea locuinței, secretul corespondenței,
onoare și demnitate, libera circulație, căsătorie și întemeierea familiei, întrunire
pașnică), drepturi politice (e.g. dreptul la azil, cetățenie, alegeri), drepturi economice
(e.g. dreptul la proprietate, retribuție egală pentru munca egală), drepturi sociale (e.g.
asigurări sociale, dreptul la muncă, dreptul de a înființa sindicate, dreptul la odihnă și
timp liber, dreptul la un nivel de trai decent, asigurare în caz de boală, șomaj, văduvie,
bătrânețe, dreptul la educație.) şi drepturi procedurale (dreptul de a fi un subiect de
drept, dreptul la recurs efectiv, la un proces echitabil). Aceste drepturi nu sunt
absolute, statele având dreptul de a limita exercitiul lor atunci când ar exista
considerente legate de morală, ordine publică şi bunăstare generală într-o societate
democratică, conform art. 29 alin. (2) din Cartă.
Tot Adunarea generală a O.N.U. a adoptat, în decembrie 1966, două tratate
internaţionale: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice47
(P.I.D.C.P.) şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale48 (P.I.D.E.S.C.). Fiind tratate internaţionale, ele creează obligaţii juridice
statelor părţi care le ratifică.
Cele două pacte au fost construite ca având o parte comună, primul articol, în
care se consacră principiul autodeterminării popoarelor:
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept
ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială
şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi
de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea

46
Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice (U.R.S.S. - mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei
de Nord și Statele Unite ale Americii.
47
A se vedea http://www.avp.ro/mnp/legi/pact_mnp.pdf [ultimul acces la 19.02.2019].
48
A se vedea http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/5_pact.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].

31
economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul
internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării
de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în
conformitate cu dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.49
Fiecare dintre pacte prevede un sistem de aplicare distinct, creat pentru
îndeplinirea obligaţiilor asumate de statele părţi. În plus faţă de P.I.D.E.S.C.,
P.I.D.C.P. a fost extins printr-un protocol facultativ prin care se permite indivizilor de
a depune plângeri privind încălcările drepturilor lor prevăzute de P.I.D.C.P. la
Comitetul drepturilor omului despre care vom vorbi infra.
La o comparaţie a drepturilor prevăzute în P.I.D.C.P. şi D.U.D.O., se poate
observa că au existat diferenţe între cele două documente:
- P.I.D.C.P. consacră drepturi noi: e.g. dreptul de a nu fi închis pentru
neexecutarea obligaţiilor contractuale (art. 11), dreptul copilului de a primi o
cetăţenie (art. 24);
- P.I.D.C.P. nu prevede, spre deosebire de D.U.D.O. drepturi precum dreptul de a
solicita şi primi azil (art. 14), dreptul la cetăţenie (art. 15), dreptul de
proprietate (art. 17).
Au fost adoptate, în completare, două protocoale facultative la P.I.D.C.P.:
- Primul protocol facultativ50 (deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat
în vigoare la 23 martie 1976): oferă indivizilor posibilitatea de a sesiza
Comitetul Drepturilor Omului cu plângeri individuale.
- Al doilea protocol facultativ51 (deschis spre semnare la 15 decembrie 1989,
intrat în vigoare la 11.07.1991): abolește pedeapsa cu moartea. Singura
rezervă care se putea formula era, conform art. 2 alin. (1), de a se permite
„aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări
pentru o crimă, cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de
război”52.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale (P.I.D.E.S.C.) recunoaște mai multe drepturi economice, sociale şi
culturale, precum dreptul la muncă (art. 6), dreptul de a avea condiții de muncă
juste şi prielnice (art. 7), dreptul de a înființa şi a face parte dintr-un sindicat
(art. 8), dreptul la securitatea socială (art. 9), dreptul la protecția familiei (10),
dreptul la un standard de viață satisfăcător (art. 11), dreptul de a se bucura de
cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică (art. 12), dreptul la
educație (art. 13), dreptul de a participa la viața culturală (art. 15).
Ca urmare a analizei art. 2 alin. (1) din P.I.D.E.S.C., se poate observa că
obligațiile statelor părţi asumate prin acest Pact sunt diferite faţă de P.I.D.C.P.,
deoarece pentru drepturile economice, sociale şi culturale:
Fiecare stat parte la prezentul Pact, se angajează să acţioneze, atât prin propriul
său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi

49
A se vedea http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/5_pact.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].
50
A se vedea http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/4_protocol_facultativ.pdf [ultimul
acces la 19.02.2019].
51
A se vedea http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/13_facultativ.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].
52
A se vedea http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/13_facultativ.pdf [ultimul acces la
19.02.2019]

32
tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a
drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate
mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative53 (s.n.).
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat de-a lungul timpului mai multe convenţii
specializate pentru a proteja categorii speciale de drepturi sau de beneficiari, precum:
- 09.12.1948: Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid – intrată în vigoare la 02.12.1950;
- 28.07.1951: Convenţia privind statutul refugiaţilor – intrată în vigoare
la 21.04.1954;
- 21.12.1965: Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare
rasială – intrată în vigoare la 04.01.1969;
- 18.12.1979: Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare
faţă de femei – intrată în vigoare la 03.09.1981;
- 10.12.1984: Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante – intrată în vigoare la 26.06.1987;
20.11.1989: Convenţia pentru drepturile copilului – intrată în vigoare la
02.09.1990.

3.2.2. Structuri şi mecanisme la nivel universal


Sistemul Națiunilor Unite este alcătuit conform Cartei O.N.U. din Organizaţia
Naţiunilor Unite, organele şi organismele proprii, care au caracter permanent, precum
şi instituţiile specializate54 care sunt autonome.

A. Instituții O.N.U. cu misiune principală în promovarea şi protecţia


drepturilor omului
 Adunarea generală (A.G.O.N.U)
o organ principal al O.N.U.;
o temei legal pentru drepturile omului: art. 13 lit. b) din
Carta O.N.U.;
o poate înfiinţa organe subsidiare în temeiul art. 22 din
Carta O.N.U.:
 Consiliul Drepturilor Omului (fosta Comisie
pentru Drepturile Omului) înfiinţat prin Rezoluţia
A.G.O.N.U. nr. 60/251 din 03.04.2006: răspunde
de promovarea respectului universal pentru
drepturile fundamentale ale omului;
 Comitetul special al decolonizării înfiinţat prin
Rezoluţia A.G.O.N.U. nr. 1654 din 27.11.1961:
monitorizează implementarea Declaraţiei de
acordare a independenţei ţărilor şi popoarelor

53
A se vedea http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/5_pact.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].
54
Cu titlu de exemplu amintim câteva dintre cele mai cunoscute instituţii specializate ale O.N.U., în
ordinea cronologică a înfiinţării lor: (i) Fondul monetar internaţional (F.M.I.), (ii) Grupul băncii mondiale alcătuit
din Banca internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare (B.I.R.D.), Asociaţia internaţională pentru dezvoltare
(A.I.D.), Corporaţia financiară internaţională (C.F.I.), Agenţia multilaterală pentru garantarea investiţiilor
(M.I.G.A.) şi Centrul internaţional de reglementare a disputelor internaţionale (C.I.R.D.I.), (iii) Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură (F.A.O.), (iv) Organizaţia internaţională a muncii (O.I.M.), (v)
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (U.N.E.S.C.O.), (vi) Organizaţia mondială a
sănătăţii.

33
coloniale;
 Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia
înfiinţat prin Rezoluţia A.G.O.N.U. nr. 2248 din
19.05.1967: administrează sud-vestul african
până la independenţă;
 Consiliul economic şi social (E.C.O.S.O.C.)
o organ principal al O.N.U.;
o temei legal pentru drepturile omului: art. 62 din Carta
O.N.U.;
o poate înființa comisii conform art. 68 din Carta O.N.U.:
 Subcomisia de luptă împotriva măsurilor
discriminatorii şi pentru protecţia minorităţilor
înfiinţată prin Rezoluţia E.C.O.S.O.C. nr.
1334/XLIV din 31.05.1968;
 Comisia pentru condiţia femeii înfiinţată în anul
1946;
 Secretariatul O.N.U. (Secretarul General al O.N.U. şi
personalul administrativ)
o organ principal al O.N.U.;
o poate înfiinţa organe şi organisme în domeniul
drepturilor omului:
 Înaltul comisar pentru drepturile omului:
înfiinţat prin Rezoluţia A.G.O.N.U. nr. 48/141
din 07.01.1994; emblematice misiuni de teren în
Ruanda, Cambodgia, Congo;
 Centrul pentru drepturile omului: înfiinţat
pentru a ajuta organele şi organismele O.N.U. să
promoveze şi să protejeze drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului; efectuează cercetări şi
studii asupra diverselor aspecte ale drepturilor
omului, asigură legătura cu O.N.G.-uri, cu
instituţii din afara O.N.U. şi cu mass-media;
condus de Înaltul comisar pentru drepturile
omului;

B. Alte instituții O.N.U. cu atribuții în domeniul drepturilor omului


 Consiliul de securitate
o organ principal al O.N.U., având responsabilitatea
principală în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale;
o atribuţii în domeniul drepturilor omului atunci când
încălcările flagrante şi permanente constituie o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;
o foarte activ în politica de apartheid şi de discriminare
rasială;
 Consiliul de tutelă
o a funcţionat sub autoritatea Adunării generale a O.N.U.
până la 01.11.1994 când şi-a suspendat activitatea;
o temei legal: conform art. 76 din Carta O.N.U.,

34
încurajează respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, asigură egalitatea de tratament în
administrarea justiţiei;
o examinează rapoarte prezentate de autoritatea
administrată, primeşte petiţii, organizează vizite
periodice în teritoriile aflate sub tutelă;
 Curtea internaţională de justiţie
o cea mai importantă jurisdicţie internaţională;
o temei legal: art. 92 din Carta O.N.U.; Statutul C.I.J. face
parte integrantă din Carta O.N.U.;
o numeroase instrumente internaţionale adoptate în cadrul
O.N.U., cu privire la drepturile omului, prevăd
competenţa Curţii:
 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei
de genocid, din 09.12.1948 (art. IX);
 Convenţia internaţională asupra eliminării şi
reprimării crimei de apartheid, din 21.12.1965
(art. XII);
 Comisia de drept international55 (C.D.I.)
o înfiinţată de A.G.O.N.U. la 21.11.1947;
o principale funcţii: dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional şi codificarea dreptului internaţional.

C. Alte instituții specializate în cadrul O.N.U.


 Organizaţia internaţională a muncii (O.I.M.)
o înfiinţată la 11.04.1919 în cadrul Societăţii Naţiunilor;
o foarte implicată în domeniul protecţiei şi promovării
drepturilor omului;
 Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință şi cultură
(U.N.E.S.C.O.)
o înfiinţată la 16.11.1945;
o conform preambulului Convenţiei internaţionale pentru
crearea U.N.E.S.C.O., cultura şi educaţia pentru oameni
constituie îndatoriri sfinte;
o şi-a concentrat atenţia pe discriminarea rasială,
emanciparea femeilor, sclavia, promovarea dreptului la
educaţie şi la cultură, educaţia drepturilor omului;
o sistem de rapoarte periodice;
 Organizația Naţiunilor Unite pentru alimentație și agricultură
(F.A.O.)
o înfiinţată la 16.10.1945;
o conform preambului Constituţiei F.A.O., scopul său este
de a ridica nivelul de hrană şi de trai al popoarelor;
 Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.)
o înfiinţată la 22.06.1946;
o conform preambulului Constituţiei O.M.S., scopul său

55
În prezent, România este reprezentată în acest for internaţional de prof. univ. dr. Bogdan-Lucian
Aurescu.

35
este de a aduce toate popoarele la cel mai înalt grad de
sănătate;
o procedura raportului anual prezentat de fiecare stat;
 Înaltul comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi (I.C.N.U.R.)
o înfiinţat prin Rezoluţia A.G.O.N.U. nr. 319/V din
03.12.1949;
o are competenţă asupra protecţiei refugiaţilor;
o strânse legături cu Comisia pentru drepturile omului din
E.C.O.S.O.C., Comitetul pentru drepturile omului,
Organizaţia internaţională a muncii, U.N.E.S.C.O.,
Consiliul Europei;

D. Structuri speciale create relativ la aplicarea instrumentelor O.N.U.


referitoare la drepturile omului
 Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale
o înfiinţat prin Convenţia internaţională privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare în anul 1970;
o examinează rapoartele statelor părţi la Convenţie,
primeşte şi examinează comunicări de la naţionali ai
statelor părţi, sprijină soluţionarea diferendelor dintre
statele părţi;
o transmite anual Adunării Generale a O.N.U. un raport,
prin intermediul Secretarului General al O.N.U;
 Comitetul pentru drepturile omului
o înfiinţat prin Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice la 23.03.1976;
o examinează rapoartele statelor părţi privind
implementarea obligaţiilor asumate, examinează plângeri
ale indivizilor sau altor state în legătură cu încălcările
drepturilor prevăzute de Pact;
 Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale
o înfiinţat de E.C.O.S.O.C. în 1985;
o examinează rapoartele statelor părţi privind măsurile
adoptate, formulează recomandări pentru E.C.O.S.O.C.,
organizează dezbateri;
 Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei
o înființat prin Convenția asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare faţă de femei în 1982;
o examinează progresele realizate în implementarea
Convenţiei după analiza rapoartelor transmise de statele
părţi la Convenţie, formulează sugestii şi recomandări
generale Adunării generale a O.N.U.;
 Comitetul împotriva torturii
o înființat prin Convenția împotriva torturii şi a altor
tratamente crude, inumane sau degradante în 1987;
o examinează rapoartele statelor părţi privind măsurile
adoptate, efectuează anchete în caz de suspiciuni de
tortură;
 Comitetul pentru drepturile copilului

36
o înființat prin Convenția cu privire la drepturile copilului
adoptată la 29.11.1989;
o urmăreşte modul în care statele îşi îndeplinesc obligaţiile
asumate prin Convenţie, poate formula sugestii şi
recomandări guvernelor şi Adunării generale a O.N.U.

Rezumat
Dintre sursele convenţionale cele mai importante la nivel universal menţionăm
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Declarația Universala a Drepturilor Omului,
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (P.I.D.C.P.) şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (P.I.D.E.S.C.).
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat de-a lungul timpului mai multe convenţii
specializate pentru a proteja categorii speciale de drepturi sau de beneficiari (e.g., în
1948 - Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, în 1951 -
Convenţia privind statutul refugiaţilor).
Sistemul Națiunilor Unite este alcătuit conform Cartei O.N.U. din Organizaţia
Naţiunilor Unite, organele şi organismele proprii, care au caracter permanent, precum
şi instituţiile specializate56 care sunt autonome.

Exemple
Instituții O.N.U. cu misiune principală în promovarea şi protecţia drepturilor
omului: Adunarea generală, Consiliul economic şi social, Secretariatul O.N.U.
Alte instituții O.N.U. cu atribuții în domeniul drepturilor omului: Consiliul
de securitate, Consiliul de tutelă, Curtea internaţională de justiţie, Comisia de drept
international.
Alte instituții specializate în cadrul O.N.U.: Organizaţia internaţională a
muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință şi cultură, Organizația
Naţiunilor Unite pentru alimentație și agricultură, Organizaţia mondială a sănătăţii,
Înaltul comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi.
Structuri speciale create relativ la aplicarea instrumentelor O.N.U.
referitoare la drepturile omului: Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale,
Comitetul pentru drepturile omului, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi
culturale, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul împotriva
torturii, Comitetul pentru drepturile copilului.

Test de evaluare a cunoştinţelor


1. Statutul Curții internaționale de justiție face parte integrantă din Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite?
a) Adevărat;
b) Fals.

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea

56
Cu titlu de exemplu amintim câteva dintre cele mai cunoscute instituţii specializate ale O.N.U., în
ordinea cronologică a înfiinţării lor: (i) Fondul monetar internaţional (F.M.I.), (ii) Grupul băncii mondiale alcătuit
din Banca internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare (B.I.R.D.), Asociaţia internaţională pentru dezvoltare
(A.I.D.), Corporaţia financiară internaţională (C.F.I.), Agenţia multilaterală pentru garantarea investiţiilor
(M.I.G.A.) şi Centrul internaţional de reglementare a disputelor internaţionale (C.I.R.D.I.), (iii) Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură (F.A.O.), (iv) Organizaţia internaţională a muncii (O.I.M.), (v)
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (U.N.E.S.C.O.), (vi) Organizaţia mondială a
sănătăţii.

37
Generală a Organizației Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 si reprezintă primul
document dedicat problematicii drepturilor omului, adoptat de o organizaţie
internaţională?
a) Adevărat;
b) Fals.

3. Din punct de vedere juridic, Declarația Universală a Drepturilor Omului este


un tratat, fiind adoptat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U., având astfel
putere obligatorie?
a) Adevărat;
b) Fals.

4. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat, în decembrie 1966, două tratate


internaţionale: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (P.I.D.C.P.)
şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
(P.I.D.E.S.C.)?
a) Adevărat;
b) Fals.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67)..

38
Unitatea de învăţare 4. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului si
mecanismele internationale corespunzatoare (II)

Cuprins
4.1. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel american
4.2. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel african
4.3. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel asiatic

Introducere
Este foarte important să inventariem reglementările juridice şi mecanismele
internaţionale la nivel american, african şi asiatic, pentru a şti care sunt aplicabile în
fiecare regiune a lumii.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască reglementările juridice la nivel american, african şi asiatic;
 identifice mecanismele internaţionale la nivel american, african şi asiatic.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

4.1. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme


internationale la nivel american

La nivel regional american, sursele convenţionale de afirmare şi promovare a


drepturilor omului au fost adoptate în cadrul Organizaţiei statelor americane
(O.A.S.)57, fiind cea mai veche organizaţie regională a lumii. Ea constituie principalul
forum guvernamental politic, juridic şi social din emisferă.
Sistemul inter-american de protecţie a drepturilor omului se bazează pe
următoarele documente fundamentale: Declaraţia americană a drepturilor şi
îndatoririlor omului, Carta Organizaţiei statelor americane, Convenţia americană a
drepturilor omului (adoptată în 1969 - în vigoare din 18 iulie 1978).
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului58 a fost adoptată
la Bogota la 2 mai 1948 şi consacră 27 de drepturi civile, politice, economice, sociale
şi culturale. În ciuda denumirii sale, documentul este obligatoriu pentru statele O.A.S.,
fiind considerată de Curtea inter-americană a drepturilor omului ca o „interpretare de
autoritate a drepturilor fundamentale ale persoanei la care face referire art. 3 lit. (j) al

57
A se vedea http://www.oas.org/en/ [ultimul acces la 19.02.2019].
58
A se vedea https://www.cidh.oas.org/Basicos/English/Basic2.american%20Declaration.htm [ultimul
acces la 19.02.2019].

39
Cartei O.A.S.”59. Datorită importanţei sale, dispoziţiile acestei declaraţii au fost
preluate în Convenţia americană asupra drepturilor omului.
Carta Organizaţiei statelor americane60 a fost adoptată la Bogota la 30 iunie
1948 şi a intrat în vigoare la 13 decembrie 1951. Meritul Cartei este că recunoaşte în
capitolul II, art. 3, pe lângă principii importante de drept internaţional, şi principiul
drepturilor fundamentale ale individului, fără deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă
sau sex. Dintre toate protocoalele de modificare a acestei carte, trebuie amintit
Protocolul de la Buenos Aires, semnat la 27 februarie 1967 şi intrat în vigoare în anul
1970, care a autorizat Comisia americană a drepturilor omului să protejeze drepturile
omului.
Convenţia americană asupra drepturilor omului61 a fost adoptată în cadrul
Conferinţei interguvernamentale a Organizaţiei statelor americane de la San José
(Costa Rica), la 20 noiembrie 1969 şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Este
important de menţionat că primul punct din preambulul convenţiei precizează că
intenția statelor a fost de a adopta acest document pentru „a consolida în această
emisferă, în cadrul instituțiilor democratice, un sistem de libertate personală și justiție
socială bazat pe respectul pentru drepturile esențiale ale omului”62. Conform art. 1 din
Convenţie, statele părți „se angajează să respecte drepturile și libertățile recunoscute în
convenţie și să asigure tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor exercitarea liberă și
pe deplin a acestor drepturi și libertăți, fără discriminare din motive de rasă, culoare,
sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială,
statut economic, naștere sau orice altă condiție socială”63.
Având în vedere lipsa drepturilor economice, sociale şi culturale din textul
iniţial al Convenţiei, după aproape două decenii de la redactarea ei, la San Salvador, a
fost semnat Protocolul adiţional la Convenţie cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale64 – adoptat la 17 noiembrie 1988 şi intrat în vigoare la 16
noiembrie 1999. Prin acest instrument, statele părţi au recunoscut mai multe drepturi
din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale: dreptul la muncă, dreptul la
condiţii de muncă juste, echitabile şi satisfăcătoare, dreptul la asociere, dreptul la
securitate socială, dreptul la sănătate, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la hrană,
dreptul la educaţie, dreptul de a beneficia de cultură, dreptul la formarea şi protecţia
familiei, drepturile copiilor, protecţia persoanelor vâstnice, precum şi a persoanelor cu
handicap.
Aceste drepturi erau garantate tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor
părţi, fără discriminare.
În 1990 a fost adoptat al doilea protocol la Convenţie cu privire la abolirea
pedepsei capitale, conform căruia statele părţi la acest protocol nu vor aplica pedeapsa
cu moartea pe teritoriul lor oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor. Conform art. 2,
nu se puteau face rezerve la protocol, dar dacă la momentul ratificării protocolului,
statele părţi îşi rezervau dreptul să aplice pedeapsa cu moartea pe timp de război,

59
A se vedea Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 160.
60
A se vedea http://www.oas.org/en/sla/dil/inter_american_treaties_A-41_charter_OAS.asp [ultimul
acces la 19.02.2019].
61
A se vedea https://www.cidh.oas.org/basicos/english/basic3.american%20convention.htm [ultimul
acces la 19.02.2019].
62
A se vedea https://www.cidh.oas.org/basicos/english/basic3.american%20convention.htm [ultimul
acces la 19.02.2019].
63
A se vedea https://www.cidh.oas.org/basicos/english/basic3.american%20convention.htm [ultimul
acces la 19.02.2019].
64
A se vedea http://www.oas.org/juridico/english/treaties/a-52.html [ultimul acces la 19.02.2019].

40
conform dreptului internaţional, aveau dreptul să o facă pentru crime extrem de
serioase sau de natură militară.
Sistemul inter-american al drepturilor omului a fost creat sub auspiciile
Organizaţiei statelor americane, de la fondarea Comisiei inter-americane a
drepturilor omului în anul 1959. Ulterior, în 1979 a fost fondată Curtea inter-
americană a drepturilor omului, prin intrarea în vigoare a Convenţiei inter-
americane a drepturilor omului.
În ceea ce priveşte Comisia inter-americană a drepturilor omului65, menţionăm
că are 7 membri (aleşi pentru un mandat de 4 ani), naţionali ai statelor membre ale
O.A.S., aleşi dintre juriştii cu cea mai mare autoritate morală şi cu o competenţă
recunoscută în domeniul drepturilor omului. Nu pot exista, în acelaşi timp, doi
judecători cetăţeni ai aceluiaşi stat.
Comisia se bazează pe două dimensiuni: dimensiunea politică şi dimensiunea
judiciară. Dimensiunea politică priveşte capacitatea de a promova şi proteja drepturile
omului prin negociere sau prin presiune pusă asupra statelor membre în vederea
îmbunătăţirii condiţiilor drepturilor omului. Comisia are dreptul de a conduce vizite la
faţa locului pentru a investiga şi analiza situaţia dintr-un anumit stat membru, precum
şi de a publica rapoarte speciale, de a efectua studii sau de a face recomandări statelor
membre. Dimensiunea judiciară priveşte capacitatea ei de a primi plângeri sau privind
statele (petiţii individuale). Comisia procesează în fiecare an un număr considerabil de
cereri individuale, fapt care denotă tendinţa crescătoare a protecţiei internaţionale a
drepturilor omului.
Trebuie subliniat că în anul 2001 a fost introdusă o nouă funcţie: funcţia de
urmărire a conformităţii cu recomandările Comisiei (în engleză, follow-up).
Curtea inter-americană a drepturilor omului66 este o instituţie autonomă, cu
sediul la San José (Costa Rica) care este guvernată de Statutul propriu67. Conform art.
4 din Statut, Curtea are 7 judecători (aleşi pentru un mandat de 6 ani), naţionali ai
statelor membre O.A.S., aleşi dintre juriştii cu cea mai mare autoritate morală şi cu o
competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care posedă calificările
necesare pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare în statele ai căror cetăţeni
sunt sau care îi propun drept candidaţi. Nu pot exista, în acelaşi timp, doi judecători
cetăţeni ai aceluiaşi stat. Fiecare stat implicat într-o cauză are dreptul de a desemna un
judecător ad-hoc dacă niciunul dintre judecătorii Curţii nu are cetăţenia sa.
Curtea are jurisdicţie contencioasă (soluţionează diferende referitoare la
eventualele violări ale Convenţiei de către statele părţi la Convenţia inter-americană a
drepturilor omului) şi necontencioasă (emite avize consultative68).
Pe lângă statele părţi, şi Comisia inter-americană pentru drepturile omului are
dreptul de a sesiza Curtea.
Hotărârile Curţii sunt definitive, neputând fi recurate.
Este interesant, însă, că activitatea contencioasă a Curţii este destul de limitată,
primând activitatea necontencioasă.

65
A se vedea https://www.oas.org/en/iachr/ [ultimul acces la 19.02.2019].
66
A se vedea http://corteidh.or.cr/index.php/en [ultimul acces la 19.02.2019].
67
A se vedea http://corteidh.or.cr/index.php/en/about-us/estatuto [ultimul acces la 19.02.2019].
68
De exemplu, este foarte interesant de citit avizul consultativ din 15 noiembrie 2017 cu privire la relaţia
mediu înconjurător - drepturile omului – a se vedea http://www.corteidh.or.cr/tablas/OC23/ingles/index.html
[ultimul acces la 19.02.2019].

41
4.2. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme
internationale la nivel african

Atunci când discutăm despre drepturile omului pe continentul african, discutăm


despre Organizaţia unităţii africane (O.U.A. – creată odată cu semnarea Cartei acestei
organizaţii, la 25 mai 1963, la Addis Abeba, Etiopia) şi care în 2002 a fost
transformată în Uniunea africană69 (după modelul Uniunii europene, cu atribuţii
privind promovarea democraţiei, drepturile omului şi dezvoltarea economică pe
continentul african). Principalele obiective ale O.U.A. erau, printre altele, să elibereze
continentul de vestigiile rămase ale colonizării şi apartheidului, să promoveze unitatea
şi solidaritatea printre statele africane, să coordoneze şi să intensifice cooperarea
pentru dezvoltare, să protejeze suveranitatea și integritatea teritorială a statelor membre
și să promoveze cooperarea internațională în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Primul document relevant pentru continentul african cu privire la afirmarea şi
promovarea drepturilor omului a fost Declaraţia universală a drepturilor
popoarelor70, adoptată la Alger, la 4 iulie 1976. Astfel cum rezultă chiar din titlul
declaraţiei, erau consacrate drepturile popoarelor, în ansamblu, şi nu drepturile
persoanelor.
Prin această declaraţie au fost recunoscute mai multe drepturi, dintre care
amintim: dreptul popoarelor la existenţă, dreptul popoarelor la respectarea identităţii
lor naţionale şi culturale (inclusiv pentru minorităţile naţionale), dreptul popoarelor la
autodeterminare politică, dreptul exclusiv al popoarelor asupra bogăţiilor şi resurselor
naturale, dreptul la cultură, dreptul popoarelor la conservarea, protecţia şi ameliorarea
mediului înconjurător.
Instrumentul convenţional regional cel mai important în domeniul drepturilor
fundamentale ale omului este Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor71,
adoptată în cadrul Organizaţiei Unităţii africane, la Nairobi, la 4 iunie 1981 (intrată în
vigoare la 21 octombrie 1986).
Ne atrage atenţia art. 4 din Cartă care prevede că fiinţele umane sunt
inviolabile, iar fiecare fiinţă este îndreptăţită la respectarea vieţii sale sau a integrităţii
persoanei sale, nimeni neputând fi privat de acest drept în mod arbitrar.
Carta recunoaşte mai multe drepturi ale omului (e.g. egalitatea în faţa legii,
dreptul la respectarea demnităţii umane şi la recunoaşterea personalităţii sale juridice,
dreptul la libertate şi securitate socială, libertatea conştiinţei, profesiei şi a religiei,
dreptul la asociere, dreptul la proprietate), dar şi ale popoarelor (e.g. egalitatea între
popoare, dreptul la existenţă şi la autodeterminare, dreptul popoarelor la dezvoltare
economică, socială şi culturală, dreptul la pace şi la securitate naţională şi
internaţională).
Apreciem şi art. 18 din Cartă care precizează că familia va fi unitatea naturală şi
baza societăţii.
Deşi în art. 2 din Cartă se menţiona principiul non-discriminării72, iar în art. 18
din Cartă, statele africane erau solicitate să elimine orice formă de discriminare
împotriva femeilor şi de a asigura protecţia drepturilor lor, în 2003 la Maputo

69
A se vedea https://au.int/en [ultimul acces la 19.02.2019].
70
A se vedea https://www.algerie-tpp.org/tpp/en/declaration_algiers.htm [ultimul acces la 19.02.2019].
71
A se vedea https://au.int/sites/default/files/treaties/7770-treaty-0011_-
_african_charter_on_human_and_peoples_rights_e.pdf [ultimul acces la 19.02.2019].
72
Fiecare persoană va fi îndreptăţită să se bucure de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate prin
acest instrument, fără distincţie de vreun fel precum rasă, grupare etnică, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau de alt fel, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.

42
(Mozambic) a fost adoptat Protocolul la Carta africană a drepturilor omului şi
popoarelor privind drepturile femeii în Africa73.
Acest protocol încununează dorinţa statelor africane de a elimina discrimarea
femeilor şi practicile dureroase (art. 5 - e.g. mutilarea genitală). Sunt recunoscute
femeilor o serie de drepturi dintre care amintim: dreptul la demnitate, dreptul la viaţă,
integritate şi securitatea persoanei, dreptul la căsătorie, dreptul la separare, divorţ şi la
anularea căsătoriei, dreptul de acces la justiţie şi la protecţie egală în faţa legii, dreptul
de a participa la viaţa politică şi în procesul de decizie, dreptul la pace, dreptul la
educaţie, drepturi privind sănătatea şi reproducerea, dreptul la securitatea hranei,
dreptul la o locuinţă adecvată, dreptul la un mediu sănătos şi sustenabil.
Prin Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor a fost creat un sistem de
protecţie compus din Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor care
să supravegheze aplicarea dispoziţiilor sale. Ulterior, prin Protocolul adiţional la Cartă
din 9 iunie 199874 (intrat în vigoare la 25 ianuarie 2004) adoptat de către Adunarea
şefilor de stat şi de guvern a O.U.A. la Uagadugu (Burkina Faso) a fost creată şi
Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor75 este alcătuită din 11
membri care sunt aleşi dintre personalităţile africane marcante de către Adunarea
şefilor de stat şi de guvern, pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.
Principala misiune a Comisiei este promovarea drepturilor omului şi ale
popoarelor şi asigurarea lor în Africa.
Pentru promovarea drepturilor omului, Comisia elaborează studii, organizează
conferinţe, iniţiază programe de publicare, colaborează cu instituţiile naţionale în
legătură cu drepturile omului, răspândeşte informaţii. Aceste acţiuni se realizează prin
răspândirea opiniilor sale şi prin formularea de recomandări pentru guverne.
Pentru asigurarea drepturilor omului şi ale popoarelor, Comisia are competenţă
consultativă (interpretează toate dispoziţiile Cartei la cererea unui stat parte, a unei
instituţii O.U.A. sau a unei organizaţii africane recunoscute de O.U.A.) şi cvasi-
judiciară (soluţionează diferendele privind pretinsele violări ale drepturilor omului.
Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor76 este o instanță
regională înființată de statele africane pentru a asigura protecția drepturilor omului și a
popoarelor în Africa.
Conform art. 11 din Protocol, Curtea este compusă din 11 judecători (aleşi
pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea realegerii), naţionali ai statelor membre
O.U.A., aleşi în nume individual dintre juriştii cu cea mai mare autoritate morală şi cu
experienţă şi competenţă practică, judiciară sau academică recunoscută în domeniul
drepturilor omului şi popoarelor. Nu pot exista, în acelaşi timp, doi judecători cetăţeni
ai aceluiaşi stat.

4.3. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme


internationale la nivel asiatic

În prezent, pentru întreaga Asie nu există surse convenţionale specializate pe


drepturile omului sau mecanisme de monitorizare a respectării acestora.
Asociația națiunilor din sud-estul Asiei (în engleză, The Association of

73
A se vedea http://www.achpr.org/instruments/women-protocol/ [ultimul acces la 19.02.2019].
74
A se vedea http://www.african-court.org/en/images/Basic%20Documents/africancourt-humanrights.pdf
[ultimul acces la 19.02.2019].
75
A se vedea http://www.achpr.org/ [ultimul acces la 19.02.2019].
76
A se vedea http://www.african-court.org/en/ [ultimul acces la 19.02.2019].

43
Southeast Asian Nations - A.S.E.A.N.) este o organizație politică și economică
compusă din zece țări din Asia de sud-est, constituită la 8 august 1967 de Indonezia,
Malaiezia, Filipine, Singapore și Thailanda.
Un istoric al A.S.E.A.N.77 este relevant pentru demersurile făcute cu privire la
protecţia drepturilor omului. De abia în anul 1993, în cadrul celei de-a 26 Reuniuni
ministeriale a A.S.E.A.N., s-a declarat că A.S.E.A.N. ar trebui să ia în considerare
stabilirea unei institutii regionale a drepturilor omului. În 2007 s-a semnat Carta
A.S.E.A.N. care prevede în art. 14 că se stabileşte un organ A.S.E.A.N. pentru
drepturile omului.
În 2009, A.S.E.A.N. a înfiinţat Comisia interguvernamentală a A.S.E.A.N.
privind drepturile omului pentru a promova drepturile omului în cele zece state
asiatice: Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaiezia, Myanmar, Filipine,
Singapore, Thailanda, Vietnam78.
În 2012, Comisia a redactat Declaraţia A.S.E.A.N. a drepturilor omului care a
fost adoptată imediat de membrii A.S.E.A.N. în cadrul celui de-al 21-lea Summit
A.S.E.A.N. din Phnom Penh, Cambodgia79. Declaraţia cuprinde angajamentul statelor
A.S.E.A.N. de a respecta drepturile omului pentru cele 600 milioane de oameni.
Totuşi, Carta este criticată pentru că în cel de-al optulea principiu general al Cartei se
prevede că:
Drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale fiecărei persoane vor fi
exercitate cu respect faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora.
Exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale vor fi supuse limitărilor
stabilite de lege doar în scopul asigurării recunoașterii corespunzătoare a drepturilor
omului și libertăților fundamentale ale altora și pentru a îndeplini cerințele corecte ale
securității naționale, ordinii publice, sănătății publice, siguranței publice, moralitatea
publică, precum și bunăstarea generală a popoarelor într-o societate democratică.80
Din nefericire, nu toate statele asiatice fac parte din A.S.E.A.N., motiv pentru
care se pune întrebarea ce se întâmplă în cazul persoanelor care se află în jurisdicţia
altui stat astiatic. În această ipoteză, acestea se bucură de protecţia naţională şi de
protecţia universală a drepturilor omului.
Protecţia naţională este diferită de la stat la stat, în funcţie de mai multe
considerente dintre care cel mai important regimul politic al statului respectiv –
democraţia asiatică, de cele mai multe ori. Acest tip de democraţie urmăreşte
prosperitatea naţiunii, nu a individului, punând „accentul pe asigurarea dezvoltării
economice şi a unui trai decent în societate, urmând ca abia ulterior, odată atins nivelul
de dezvoltare propus, să poate (sic) exercitate drepturile şi libertăţile fundamentale.
Până la momentul acela, aceste drepturi şi obligaţii sunt vide de sens”81.
Se poate deduce, astfel, că statele asiatice care ignoră drepturile fundamentale

77
A se vedea https://humanrightsinasean.info/asean-background/timeline.html [ultimul acces la
19.02.2019].
78
Atragem atenţia asupra faptului că din această organizaţie nu face parte China (i.e. Republica Populară
Chineză) – pentru un studiu interesant care analizează relaţia Chinei, făcându-se trimitere şi la A.S.E.A.N., a se
vedea Daniel Haitas, The 16+1 Format and its Contribution to China-EU Relations, China – CEE Institute, 2018,
disponibil la https://china-cee.eu/working_papers/the-161-format-and-its-contribution-to-china-eu-relations/
[ultimul acces la 19.02.2019].
79
A se vedea https://www.asean.org/storage/images/ASEAN_RTK_2014/6_AHRD_Booklet.pdf [ultimul
acces la 19.02.2019].
80
A se vedea https://www.asean.org/storage/images/ASEAN_RTK_2014/6_AHRD_Booklet.pdf [ultimul
acces la 19.02.2019].
81
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs,
ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 96.

44
ale omului nu sunt democraţii veritabile, chiar dacă se autocaracterizează ca fiind
democraţii. Ele sunt, de multe ori, comunităţi în care toţi indivizii participă la atingerea
sau depăşirea standardului de progres, dar care nu decid în privinţa lor. Ca în
comunitarism, interesele comunităţii primează asupra intereselor individului.
Imposibilitatea adoptării de convenţii regionale în Asia se datorează şi
îmbrăţişării de către state a tezei neamestecului în treburile interne. Astfel, niciun stat
nu ar trebui să critice standardele naţionale în materia drepturilor omului. Acesta este şi
motivul constant al reticenţei anumitor state asiatice de a refuza monitorizarea
internaţională a drepturilor omului în zonă.

Rezumat
La nivel regional american, sursele convenţionale de afirmare şi promovare a
drepturilor omului au fost adoptate în cadrul Organizaţiei statelor americane (O.A.S.),
care reprezintă principalul forum guvernamental politic, juridic şi social din emisferă.
Sistemul inter-american de protecţie a drepturilor omului se bazează pe următoarele
documente fundamentale: Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului,
Carta Organizaţiei statelor americane, Convenţia americană a drepturilor omului
(adoptată în 1969 - în vigoare din 18 iulie 1978).
Sistemul inter-american al drepturilor omului a fost creat de la fondarea
Comisiei inter-americane a drepturilor omului în anul 1959. Ulterior, în 1979 a fost
fondată Curtea inter-americană a drepturilor omului, prin intrarea în vigoare a
Convenţiei inter-americane a drepturilor omului.
Pe continentul african, relevantă este activitatea Organizaţiei unităţii africane
(O.U.A. – creată odată cu semnarea Cartei acestei organizaţii, la 25 mai 1963, la Addis
Abeba, Etiopia) şi care în 2002 a fost transformată în Uniunea africană (după modelul
Uniunii europene, cu atribuţii privind promovarea democraţiei, drepturile omului şi
dezvoltarea economică pe continentul african). Documentele relevante pentru
continentul african cu privire la afirmarea şi promovarea drepturilor omului sunt:
Declaraţia universală a drepturilor popoarelor şi Carta africană a drepturilor omului şi
popoarelor. Prin Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor a fost creat un sistem
de protecţie compus din Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor şi
Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Organizaţia statelor americane (O.A.S.), principalul forum guvernamental


politic, juridic şi social din emisferă, este cea mai veche organizaţie regională a lumii?
a) Adevărat;
b) Fals.

2. Primul document relevant pentru continentul african cu privire la afirmarea şi


promovarea drepturilor omului a fost Declaraţia universală a drepturilor popoarelor ,
adoptată la Alger, la 4 iulie 1976, în care erau consacrate drepturile popoarelor, în
ansamblu, şi nu drepturile persoanelor?
a) Adevărat;
b) Fals.

3. Instrumentul convenţional regional cel mai important în domeniul drepturilor


fundamentale ale omului este Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor ,
adoptată în cadrul Organizaţiei Unităţii africane, la Nairobi, la 4 iunie 1981 (intrată în

45
vigoare la 21 octombrie 1986)?
a) Adevărat;
b) Fals.

4. Asociația națiunilor din sud-estul Asiei (în engleză, The Association of


Southeast Asian Nations - A.S.E.A.N.), organizație politică și economică din Asia de
sud-est, a înfiinţat Comisia interguvernamentală a A.S.E.A.N. privind drepturile
omului pentru a promova drepturile omului în cele zece state asiatice: Brunei,
Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaiezia, Myanmar, Filipine, Singapore, Thailanda,
Vietnam?
a) Adevărat;
b) Fals.

Tema de control nr. 1 constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu


30% din nota finală:
a) Protecţia drepturilor omului în America (Unitatea de învățare nr. 4) sau
b) Protecţia drepturilor omului în Africa (Unitatea de învățare nr. 4) sau
c) Protecţia drepturilor omului în Asia (Unitatea de învățare nr.4) sau
d) Protecţia drepturilor omului în Europa (Unitatea de învățare nr. 4).

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67).

46
Unitatea de învăţare 5. Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului si
mecanismele internationale corespunzatoare (III)

Cuprins
5.1. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme internationale la
nivel european

Introducere
Proclamarea drepturilor omului în Europa este realizată prin trei organizaţii
internaţionale care au atribuţii în acest domeniu: Consiliul Europei, Uniunea
europeană82 şi Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa. Protecţia cea mai
importantă şi extinsă creată în cadrul acestor organizaţii este cea din cadrul Consiliului
Europei, motiv pentru care ne vom concentra atenţia asupra ei.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască reglementările juridice la nivel european;
 identifice mecanismele internaţionale la nivel european.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

5.1. Sisteme instituţionale regionale: reglementări juridice şi mecanisme


internationale la nivel european

Subsecţiunea 1

Consiliul Europei

Consiliul Europei a fost înfiinţat la 05.05.1949 (Statutul Consiliului Europei


semnat la Londra – intrat în vigoare la 03.08.1949), fiind prima organizație inter-
guvernamentală europeană postbelică. Consiliul a fost creat cu scopul de a fi un
organism european de promovare a drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului,
precum şi a valorilor democratice.
Consiliul Europei este cea mai mare organizație în materie de drepturi ale
omului din Europa, cuprinzând 47 de state membre ale continentului european (dintre
82
Despre Uniunea europeană, pe larg, a se vedea Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii,
acţiuni, libertăţi, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, Roxana Mariana Popescu, Introducere în dreptul
Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii
Europene şi specificitatea acestuia, ediţia a II-a, revăzută şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2015, Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Dreptul Uniunii Europene – o nouă tipologie juridică, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2016.

47
care fac parte şi cele 28 de state ale Uniunii europene). Consiliul Europei este renumit
pentru numeroasele reglementări relative la drepturile omului83.
Cea mai importantă reglementare în domeniu este, fără îndoială, Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită şi
Convenția europeană a drepturilor omului). Această convenţie reprezintă un tratat
conceput pentru a proteja drepturile omului, democrația și statul de drept, impunând un
mecanism de protecție a drepturilor omului care este considerat cel mai avansat din
lume. Convenţia, în forma sa iniţială, consacra o serie de drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului (preponderent civile şi politice84), ulterior adăugându-se şi un
număr de 16 protocoale adiţionale prin care au fost aduse modificări de natură
materială sau de natură procedurală.
În prezent, considerăm că, la nivel european, Consiliul Europei este cea mai
importantă organizaţie interguvenamentală care se preocupă în mod constant să
consacre şi să apere drepturile omului. Sistemul de protecţie oferit de Convenția
europeană a drepturilor omului este eficient deoarece este consacrat dreptul la recurs
individual (art. 34 din Conv.E.D.O.) şi este acceptată jurisdicţia obligatorie a Curţii
europene a drepturilor omului (art. 46 din Conv.E.D.O.).
România a devenit membru al Consiliului Europei din 1993, prin Legea nr.
64/1993 ratificând Statutului Consiliului Europei85, devenind totodată şi parte la
mecanismul Convenției europene a drepturilor omului de la 20 iunie 1994.
În ceea ce priveşte mecanismul european de protecţie a drepturilor omului
instituite prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților
fundamentale86 (Conv.E.D.O.)
o Iniţial, acest mecanism de protecţie cuprindea trei organe principale: un organ
de anchetă şi mediere – Comisia87, un organ politic de decizie – Comitetul de
miniştri al Consiliului Europei88 şi un organ judiciar de decizie – Curtea
europeană a drepturilor omului89;
o Prin reforma creată prin Protocolul adiţional nr. 11 la Conv.E.D.O.
(01.11.1998), a fost creată o nouă jurisdicţie cu caracter permanent,
complementară şi subsidiară ordinii naționale a statelor membre, provenită din
fuziunea Comisiei europene a drepturilor omului şi Curtea europeană;
o Curtea europeană a drepturilor omului este o jurisdicţie internaţională
permanentă, independentă, care şi-a început activitatea la 21 ianuarie 1959
(atunci când opt state au acceptat jurisdicţia sa); are sediul în Strasbourg,

83
A se vedea lista tuturor acestor reglementări pe site-ul de internet al organizaţiei, www.coe.int [ultimul
acces la 19.02.2019]. De exemplu, Carta socială europeană (1961), Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1987), Convenţia-cadru privind protecţia
minorităţilor naţionale (1995), Carta socială europeană revizuită (1996).
84
Excepţii: interdicţia muncii forţate, libertatea sindicală, dreptul la instruire (drepturi sociale). Ulterior,
dreptul de proprietate recunoscut prin Protocolul adiţional nr. 1 (drept de natură economică).
85
Publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr. 238 din 04 octombrie 1993.
86
Convenţia a instituit iniţial ca şi mecanism de protecţie a drepturilor omului Comisia europeană a
drepturilor omului, Curtea europeană a drepturilor omului şi Comitetul de miniştri, iar ulterior prin intrarea în
vigoare a Protocolului nr. 11, acest mecanism de control a fost asigurat doar de Curtea europeană a drepturilor
omului.
87
Până la intrarea în vigoare a Protocolului adiţional nr. 11 la Conv.E.D.O. care consacra dreptul oricărei
persoane interesate de a sesiza C.E.D.O., Curtea era sesizată de Comisie care analiza admisibilitatea cererilor,
stabilea situaţia de fapt, formula avize în caz de încălcări ale Conv.E.D.O. Acest protocol nu mai este în vigoare,
fiind modificat de Protocolul adiţional nr. 14.
88
Putea adopta decizii definitive în cauzele care nu erau aduse în faţa Curţii.
89
Curtea avea competenţă să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie în cauzele în care era sesizată de
Comisie sau de statele părţi la Conv.E.D.O.

48
Franţa;
o Curtea este alcătuită din 47 de judecători (numărul statelor membre ale
Consiliului Europei şi semnatare ale Conv.E.D.O.90), care „trebuie să se bucure
de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească cerinţele exercitării unor
înalte funcţii judiciare sau să fie jurisconsulţi cu o competenţă recunoscută”91.
Carta socială europeană, deschisă semnării la Torino în 1961 şi intrată în
vigoare în 1965, este un tratat al Consiliului Europei care garantează drepturi
fundamentale sociale şi economice ale omului, fiind considerată Constituţia socială a
Europei. Este echivalenta Convenţiei europene a drepturilor omului care protejează
drepturi civile şi politice, fiind ambiţia Consiliului Europei de a construi două
convenţii pentru drepturile fundamentale ale omului, pe de o parte pentru cele civile şi
politice şi, pe de altă parte, pentru drepturile economice, sociale şi culturale.
Astfel, Carta socială europeană completează Convenţia europeană a drepturilor
omului92 şi trebuie interpretată ca dând naştere la drepturi fundamentale economice,
sociale şi culturale. Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului contribuie la
convergenţa celor două sisteme de protecţie (e.g. dreptul la un mediu sănătos), deşi
uneori Curtea vine în contradicţie cu deciziile Comitetului european pentru drepturile
sociale, astfel cum vom vedea mai jos.
România a semnat la 14 mai 1997 şi a ratificat, prin Legea nr. 74 din 3 mai
1999, Carta socială europeană revizuită a Consiliului Europei. Ca urmare a ratificării
sale de către Suedia, România, Franţa şi Slovenia, Carta socială europeană revizuită a
intrat în vigoare la data de 1 iulie 1999.
În prezent, pentru redactarea unui volum de comentarii a articolelor Cartei
sociale europene şi pentru o mai bună vizibilitate a activității Comitetului european al
drepturilor sociale, a fost constituită o Reţea academică referitoare la Carta socială
europeană şi drepturile sociale (în franceză, Réseau académique sur la Charte sociale
européenne et les droits sociaux - R.A.C.S.E.93). Membrii R.A.C.S.E. sunt, în
principal, profesori universitari renumiţi, din centre universitare europene, dar și
avocați și practicieni ai dreptului, a căror activitate este legată de tematica și practica
drepturilor omului și, în special, a Cartei sociale europene, familiarizaţi cu activitatea
Comitetului european al drepturilor sociale.
În forma sa iniţială, Carta socială europeană prevedea doar un sistem de
raportare, fără măsuri eficiente de punere în aplicare. Prin acest sistem de raportare,
statele părţi erau obligate să transmită Secretarului general al Consiliului Europei câte
un raport la fiecare doi ani. Acest raport privea dispoziţiile acceptate din Partea a II-a
la Carta socială europeană. În plus, statele părţi erau obligate, la anumite termene
stabilite de Comitetul de miniştri al Consiliului Europei, să transmită un alt raport
Secretarului general cu privire la dispoziţiile Cartei pe care nu le-au acceptat (art. 22
din Cartă).
Aceste rapoarte erau analizate de un Comitet de experţi (7 membri
independenţi, numiţi de Comitetul de miniştri pentru 6 ani, fără a putea fi realeşi),
participând la dezbateri şi un reprezentant al Organizaţiei internaţionale a muncii care
avea rol consultativ.
Consiliul Europei prin Secretarul general transmitea concluziile experţilor

90
Admiterea unui stat în cadrul Consiliului Europei presupune totodată şi acceptarea jurisdicţiei C.E.D.O.
91
A se vedea art. 21 para. (1) din Conv.E.D.O.
92
La un moment dat chiar s-a discutat despre posibilitatea de a lega cele două instrumente convenţionale
în mod direct, prin ataşarea Cartei ca protocol la Convenţie. Din nefericire, această propunere nu a fost acceptată
din cauza greutăţii de a ajunge la un compromis cu privire la angajamentele făcute de statele contractante.
93
A se vedea https://anescracse.wordpress.com/presentation/ [ultimul acces la 19.02.2019].

49
Adunării parlamentare, care ulterior transmitea opinia sa în legătură cu acele concluzii.
După această consultare parlamentară, Comitetul de miniştri, cu o majoritate de două
treimi, putea să facă recomandări statelor părţi.
Prin Protocolul de modificare a Cartei din 1991, sistemul de raportare a fost
amendat94, sporindu-se competenţele Adunării parlamentare care supraveghea
activitatea Comitetului de miniştri în legătură cu îndeplinirea dispoziţiilor Cartei.
Ulterior, prin Protocolul adiţional din 199595 şi prin Carta socială europeană
revizuită96, a fost creată procedura plângerilor colective care puteau fi formulate în
baza unor anumite condiţii de către organizaţii internaţionale de angajatori şi de
lucrători care participau la activitatea Comitetului guvernamental, organizaţii
neguvernamentale cu statul consultativ la Consiliul Europei şi înscrise pe o listă
specială a Comitetului Guvernamental, organizaţii naţionale de angajatori şi de
lucrători din statele interesate, precum şi de alte organizaţii naţionale
neguvernamentale (dacă statul le acorda acest drept printr-o declaraţie adresată
Secretarului general).
Astfel, asigurarea îndeplinirii angajamentelor asumate prin Cartă, de către
statele contractante, este realizată prin Comitetul european de drepturile sociale,
alcătuit din 15 membri independenţi şi imparţiali care sunt aleşi de către Comitetul de
miniştri din cadrul Consiliului Europei, pe o perioadă de şase ani, mandat care poate fi
reînnoit o singură dată.
Activitatea de monitorizare a respectării Cartei se realizează prin două
mecanisme97: (i) procedura de soluţionare a plângerilor colective introduse de către
partenerii sociali şi alte organizaţii non-guvernamentale, precum şi (ii) procedura
rapoartelor naţionale redactate de către statele contractante.
Procedura de soluţionare a plângerilor colective presupune verificarea
admisibilităţii cererii, emiterea deciziei de admisibilitate şi redactarea raportului final
de către Comitetul de experţi independenţi, transmiterea şi publicarea raportului de
către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, precum şi executarea recomandării
Comitetului de miniştri.
Având în vedere că se bazează pe norme juridice, deciziile şi concluziile
Comitetului european de drepturile sociale trebuie să fie respectate de către statele
vizate, chiar dacă ele nu sunt executorii în mod direct în sistemele naţionale.
La data de 8 octombrie 2018 a avut loc prima întâlnire dintre Comitetul
european pentru drepturile sociale din cadrul Consiliului Europei si Comitetul pentru
drepturile economice, sociale şi culturale din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite.
Această întâlnire a oferit posibilitatea de a înţelege procedurile şi provocările ambelor
Comitete, care caută să coopereze. Unul dintre subiectele întâlnirii a fost interpretarea
Cartei sociale europene de către Comitetul european pentru drepturile sociale.
Pentru informare, menţionăm totodată că există şi alte mecanisme instituite prin
alte reglementări adoptate în cadrul Consiliului Europei:
a) Comitetul împotriva torturii
Acest mecanism a fost creat prin Convenţia europeană pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor şi tratamentelor inumane şi degradante adoptată de Consiliul Europei.
Este un organ nejurisdicţional compus dintr-un număr de membri egal cu numărul

94
Pentru mai multe informaţii, a se vedea https://rm.coe.int/168048b059 [ultimul acces la 19.02.2019], p.
31.
95
Intrat în vigoare la 1 iulie 1998.
96
Intrată în vigoare în 1999.
97
Pentru mai multe informaţii, a se vedea https://www.coe.int/en/web/turin-european-social-
charter/european-committee-of-social-rights [ultimul acces la 19.02.2019].

50
statelor părţi la această convenţie98.
b) Comitetul consultativ al Comitetului de miniştri
Acest mecanism de monitorizare a fost înfiinţat prin Convenţia-cadru privind
protecţia minorităţilor naţionale. Comitetul consultativ este alcătuit din 12-14 membri
cu experienţă în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, numiţi de către Comitetul
de miniştri. Aceştia trebuie să fie independenţi şi imparţiali în activitatea pe care o vor
depune în această calitate, acţionând în calitate individuală. Comitetul consultativ va
examina rapoartele statelor părţi la Convenţie, depuse la fiecare cinci ani sau atunci
când solicită Comitetul de miniştri, cu privire la măsurile adoptate în baza Convenţiei.
Comitetul formulează opinii asupra măsurilor adoptate de către statele părţi. Aceste
opinii sunt transmise Comitetului de miniştri care va trage concluzia finală în legătură
cu măsurile adoptate de state, putând face recomandări. Toate aceste concluzii şi
recomandări sunt date publicităţii.
c) Comitetul director pentru bioetică
Acest mecanism de monitorizare a fost înfiinţat prin Convenţia privind
drepturile omului şi biomedicina99. El este compus dintr-un număr de membri egal cu
numărul statelor părţi la această convenţie şi are rolul principal de a analiza fiecare
proiect de modificare a convenţiei. Totodată, subliniem că acest comitet poate solicita
avize consultative Curţii europene a drepturilor omului.
d) Comisarul drepturilor omului al Consiliului Europei
Acest mecanism de monitorizare a fost înfiinţat prin Rezoluţia Comitetului de
miniştri nr. (99)50100 privind Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului
Europei, adoptată la 7 mai 1999 la Budapesta. Comisarul este o instituţie extra-
judiciară însărcinată să promoveze educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului,
precum şi respectarea acestora, fără a putea primi cereri individuale. Comisarul îşi
exercită funcţiile în deplină independenţă şi cu imparţialitate, putând acţiona pe baza
oricărei informaţii relevante pentru funcţiile sale (adresate de guverne, parlamente
naţionale, mediatori naţionali sau alte instituţii similare, persoane fizice sau organizaţii.

Subsecţiunea a 2-a

Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (O.S.C.E.)

Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa101 (O.S.C.E. – din 1994) a


fost înfiinţată în anul 1975 şi a funcţionat iniţial sub denumirea de Conferinţa pentru
securitate şi cooperare în Europa. În prezent, O.S.C.E. cuprinde 57 de state din
Europa, Asia Centrală şi America de Nord, cu statut egal.
În cadrul acestei organizaţii au fost adoptate mai multe documente
internaţionale, cele mai relevante pentru domeniul protecţiei drepturilor omului fiind:

a) Actul final de la Helsinki


Această organizaţie internaţională a fost creată prin Actul final de la
Helsinki în 1975, care a fost semnat de treizeci şi trei de state europene, Canada
98
Prin Protocolul nr. 1/1993 la Convenţie este permisă alegerea drept membru al acestui Comitet a unui
reprezentant al unui stat nemembru al Consiliului Europei.
99
A se vedea https://www.coe.int/fr/web/bioethics/oviedo-convention [ultimul acces la 19.02.2019].
100
A se vedea https://www.coe.int/t/commissioner/Source/Resolution_ROUMAIN.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].
101
A se vedea https://www.osce.org/ [ultimul acces la 19.02.2019].

51
şi Statele Unite ale Americii. Documentul consacră atât drepturi individuale de
bază, cât şi drepturi ale minorităţilor.
Acest act proclamă zece principii (denumite şi „coşuri”):
- egalitatea suverană, respectarea drepturilor interne suveranităţii (pct. 1
din Act);
- nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa (pct. 2 din Act);
- inviolabilitatea frontierelor (pct. 3 din Act);
- integritatea teritorială a statelor (pct. 4 din Act);
- reglementarea paşnică a diferendelor (pct. 5 din Act);
- neamestecul în treburile interne (pct. 6 din Act);
- respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a
libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere (pct. 7 din
Act);
- egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele (pct. 8 din Act);
- cooperarea între state (pct. 9 din Act);
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului
internaţional (pct. 10 din Act).
Conceput ca o declaraţie politică, nerespectarea principiilor prevăzute în
Act va atrage consecinţe politice şi nu juridice.

b) Carta de la Paris pentru o nouă Europă


Această Cartă (adoptată la Paris în noiembrie 1990) a reiterat
valabilitatea decalogului principiilor recunoscute prin Actul final de la
Helsinki, dar într-o altă ordine. De exemplu, este lăudabilă schimbarea locului
problematicii drepturilor omului, care trece pe primul loc.
Se subliniază în cadrul Cartei că toate cele zece principii de aplică în
mod egal, fără rezerve, fiind interconectate între ele.

c) Carta pentru securitatea europeană


Această Cartă a fost adoptată în 1999 ca o necesitate a confirmării
rolului organizaţiei pe continentul european, pentru a spori prevenirea
conflictelor datorate noilor provocări precum terorismul internaţional,
criminalitatea organizată, extremismul violent. Având în vedere aceste
ameninţări şi recunoscând importanţa cooperării subregionale, O.S.C.E. se
angajează să intensifice cooperarea cu alte organizaţii competente.

În cadrul O.S.C.E. există mai multe structuri care veghează asupra protecţiei
drepturilor omului:

a) Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului102


Această structură creată în 1990 prin Tratatul de la Paris (1951) oferă consiliere
şi asistenţă, acordând suport indivizilor şi societăţii civile prin training şi educaţie.
Activitatea sa acoperă un larg spectru de probleme de la libertăţi fundamentale precum
libertatea conştiinţei, religiei, de mişcare, de reuniune, până la raportarea recurgerii la
pedeapsa cu moartea, studii de monitorizare, prevenirea torturii şi altor forme de rele
tratamente.

102
A se vedea https://www.osce.org/human-rights [ultimul acces la 19.02.2019].

52
b) Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale103
Această structură creată în 1992 constituie un instrument al diplomaţiei
preventive, putând iniţia acţiuni diplomatice preventive cu acordul statelor implicate şi
independent de latura executivă a O.S.C.E. El este menit să identifice şi să promoveze
soluţii de rezolvare timpurie a tensiunilor etnice care ar putea ameninţa pacea,
stabilitatea şi relaţiile dintre statele O.S.C.E.

c) Reprezentantul O.S.C.E. pentru libertatea presei104


Această instituţie independentă a O.S.C.E. are un mandat unic de a proteja şi
promova libertatea presei în toate cele 57 de state membre ale O.S.C.E. Activităţile
Reprezentantului includ urmărirea presei pentru a asigura avertizarea anticipată în
cazul violării libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei. Reprezentantul promovează,
totodată, respectarea deplină a angajamentelor cu privire la libertatea presei în cadrul
O.S.C.E.

d) Curtea de conciliere şi arbitraj105


Această instituţie a fost creată prin Convenţia referitoare la conciliere şi arbitraj
în cadrul O.S.C.E. din 1992. Ea este însărcinată de statele membre ale O.S.C.E. să
rezolve disputele lor. Astfel cum se poate remarca din denumirea instituţiei, procedura
principală este concilierea, iar în caz de nevoie, recurgându-se la arbitraj.
Spre deosebire de alte jurisdicţii internaţionale, această instanţă nu este o
structură permanentă, ci implică o listă de persoane cu rol de conciliatori, care sunt
solicitaţi să rezolve disputele în cadrul unei comisii ad-hoc de conciliere sau al unui
tribunal de arbitraj ad-hoc. La finalul procedurii, comisia de conciliere prezintă un
raport şi recomandările sale pentru părţile diferendului. Părţile vor avea 30 de zile să
decidă dacă acceptă sau nu recomandările. Dacă părţile nu ajung la un acord în
perioada respectivă şi dacă părţile au decis să supună diferendul lor procedurii
arbitrajului, se va demara procedura de arbitraj. Un tribunal arbitral ad-hoc poate fi
înfiinţat a cărui hotărâre va fi obligatorie pentru părţi. Procedura arbitrală poate fi
iniţiată şi prin acord între părţile diferendului.

Subsecţiunea a 3-a

Uniunea europeană

Analizând dreptul primar şi derivat al Uniunii europene, observăm că au fost


adoptate foarte multe reglementări în scopul promovării şi protecţiei drepturilor
fundamentale ale omului. Relevante pentru acest demers ştiinţific este analiza dreptului
primar, în trecut analizând şi implicaţiile actelor instituţiilor unionale asupra protecţiei
drepturilor omului106.

103
A se vedea https://www.osce.org/national-minority-issues [ultimul acces la 19.02.2019].
104
A se vedea https://www.osce.org/media-freedom-and-development [ultimul acces la 19.02.2019].
105
A se vedea https://www.osce.org/cca [ultimul acces la 19.02.2019].
106
A se vedea, de exemplu, studiile scrise în legătură cu Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului
European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea
datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE
(Regulamentul general privind protecția datelor – G.D.P.R.): Marta-Claudia Cliza, Laura-Cristiana Spătaru-

53
a) Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene
Deşi tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene nu au recunoscut expres
protecţia drepturilor fundamentale ale omului, Tratatul C.E.E. prevedea cele patru
libertăţi fundamentale pentru a ajunge la integrarea pieţelor într-un spaţiu economic
vast: libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a
serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor107.

b) Jurisprudenţa comunitară
Astfel, la nivelul acestei organizaţii internaţionale, protecţia drepturilor
omului s-a realizat pe cale jurisprudenţială, judecătorul comunitar stabilind
adevărate principii ale dreptului comunitar. Este important de subliniat că
judecătorul comunitar, confruntându-se cu insuficienţa normativă la nivel
comunitar, pentru a proteja drepturile fundamentale ale oamenilor, a fost nevoit
să îşi fundamenteze hotărârile pe principiile generale ale dreptului. Înţelegându-
se importanţa recunoaşterii la nivel comunitar a drepturilor fundamentale ale
omului, instituţiile comunitare au adoptat mai multe declaraţii comune
relevante pentru demersurile noastre: Declaraţia comună a Parlamentului,
Consiliului şi Comisiei prin care se obligau să respecte drepturile fundamentale
ale omului (1977), Declaraţia Consiliului European privind Democraţia (1978),
Declaraţia Parlamentului şi Consiliului împotriva rasismului şi xenofobiei
(1986), Declaraţia privind drepturile şi libertăţile fundamentale adoptată de
Parlamentul European (1989), Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale (1989).

c) Actul unic european


Acest document reprezintă un moment deosebit în construcţia
comunitară, deoarece la momentul adoptării (1986) s-au suprimat ultimele
piedici din calea liberei circulaţii, lărgind totodată competenţele comunitare.
Tocmai această lărgire a competenţelor a presupus şi o extindere a
preocupărilor comunitare privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
Este de observat că prin Actul unic european a fost deschisă cooperarea în noi
domenii de activitate, precum cercetare, economie, finanţe, politică socială,
mediu.

d) Tratatul de la Maastricht
Meritul acestui tratat în domeniul drepturilor omului (adoptat în 1992)
este de a codifica jurisprudenţa comunitară, subliniind că această organizaţie
internaţională respectă drepturile fundamentale ale omului, astfel cum sunt

Negură, The General Data Protection Regulation: What Do the Public Authorities Need to Know and to Do? The
Rise of the Data Protection Officer, publicat în Tribuna Juridică, vol. 8, nr. 2/2018, p. 489-501, disponibil online
la http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An8v2/12.%20Spataru-Negura,%20Cliza%20EN.pdf [ultimul acces la
19.02.2019], Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Cornelia Lazăr, Lifting the Veil of the GDPR to Data Subjects,
publicat în CKS (Challenges of the Knowledge Society) 2018, Bucureşti, 2018, p. 658-667, disponibil online la
http://cks.univnt.ro/cks_2018_archive.html [ultimul acces la 19.02.2019], Marta-Claudia Cliza, Laura-Cristiana
Spătaru-Negură, Règlement général de l'Union européenne sur la protection des données: tout le monde est-il
prêt?”, disponibil online la http://www.cife.eu/fr/5/2018_179-1 [ultimul acces la 19.02.2019].
107
Pentru mai multe informaţii despre cele patru libertăţi consacrate prin tratatele constitutive, a se vedea
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii, acţiuni, libertăţi, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2016, p. 153 şi urm.

54
garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale
comune statelor membre. Această recunoaştere a drepturilor fundamentale ale
omului a fost completată cu dispoziţiile despre cetăţenia europeană,
menţionându-se că toţi cetăţenii Uniunii (i.e. cetăţean al Uniunii europene fiind
orice persoană care are cetăţenia unui stat membru al Uniunii) se vor bucura de
toate drepturile şi vor avea toate obligaţiile prevăzute de tratate.

e) Tratatul de la Amsterdam
Acest tratat (adoptat în 1997) a avut printre cele mai importante
obiective şi eliminarea oricăror obstacole din calea liberei circulaţii, întărindu-
se în acelaşi timp securitatea. Este important de subliniat faptul că guvernele
statelor membre s-au obligat la Amsterdam să coreleze politicile privind
ocuparea forţei de muncă cu politica economică a Comunităţii.

f) Carta privind drepturile fundamentale a Uniunii europene108


Această cartă are meritul de a reuni într-un singur instrument juridic, la
nivelul Uniunii europene, ansamblul drepturilor civile, politice, economice,
sociale şi culturale, care sunt comune tuturor statelor membre. Ea a fost
proclamată în decembrie 2000, în cadrul summit-ului de la Nisa, dar ca şi
document fără forţă juridică – era un acord interinstituţional al Uniunii
Europene (Parlament – Comisie – Consiliu) prin care instituţiile unionale se
obligau să respecte drepturile fundamentale prevăzute în Cartă. Ea a fost
inclusă şi în proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, proiect
care a fost respins ulterior prin referendum de către două state membre (i.e.
Franţa şi Olanda).
Ea conţine un preambul şi şapte titluri care corespund unor valori
fundamentale ale omului – demnitate, libertate, egalitate, solidaritate,
cetăţenie, justiţie.
În prezent109, în cadrul valorii demnitate, titlul I, regăsim următoarele
drepturi:
- demnitatea umană (art. 1);
- dreptul la viaţă (art. 2);
- dreptul la integritatea persoanei (art. 3);
- interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante (art. 4);
- interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 5).
În prezent, în cadrul valorii libertate, titlul II, regăsim următoarele drepturi:
- dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 6);
- respectarea vieţii private şi de familie (art. 7);
- protecţia datelor cu caracter personal (art. 8);
- dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii (art. 9);
- libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 10);
- libertatea de exprimare şi de informare (art. 11);

108
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a VI-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 90 şi urm.
109
Am luat în considerare varianta Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii europene, după adoptarea sa
ca declaraţie anexă la Tratatul de la Lisabona – text disponibil online la https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A12012P%2FTXT.

55
- libertatea de întrunire şi de asociere (art. 12);
- libertatea artelor şi ştiinţelor (art. 13);
- dreptul la educaţie (art. 14);
- libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă (art. 15);
- libertatea de a desfăşura o activitate comercială (art. 16);
- dreptul de proprietate (art. 17);
- dreptul de azil (art. 18);
- protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare (art. 19).
În prezent, în cadrul valorii egalitate, titlul III, regăsim următoarele drepturi:
- egalitatea în faţa legii (art. 20);
- nediscriminarea (art. 21);
- diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (art. 22);
- egalitatea între femei şi bărbaţi (art. 23);
- drepturile copilului (art. 24);
- drepturile persoanelor în vârstă (art. 25);
- integrarea persoanelor cu handicap (art. 26).
În prezent, în cadrul valorii solidaritate, titlul IV, regăsim următoarele drepturi:
- dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii
(art. 27);
- dreptul de negociere şi de acţiune colectivă (art. 28);
- dreptul la acces la serviciile de plasament (art. 29);
- protecţia în cazul concedierii nejustificate (art. 30);
- condiţii de muncă echitabile şi corecte (art. 31);
- interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (art.
32);
- viaţa de familie şi viaţa profesională (art. 33);
- securitatea socială şi asistenţa socială (art. 34);
- protecţia sănătăţii (art. 35);
- accesul la serviciile de interes economic general (art. 36);
- protecţia mediului (art. 37);
- protecţia consumatorilor (art. 38).
În prezent, în cadrul valorii cetăţenie, titlul V, regăsim drepturile care decurg
din calitatea de cetăţean al Uniunii europene:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul european (art. 39);
- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art. 40);
- dreptul la bună administrare (art. 41);
- dreptul de acces la documente (art. 42);
- dreptul de a sesiza Mediatorul european (art. 43);
- dreptul de petiţionare (art. 44);
- libertatea de circulaţie şi de şedere (art. 45);
- dreptul de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară (art. 46);
În prezent, în cadrul valorii justiţie, titlul VI, regăsim următoarele drepturi:
- dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil (art. 47);
- prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (art. 48);
- principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (art.
49);
- dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi
infracţiune (art. 50).
Pot fi aduse limitări drepturilor prevăzute de Cartă dacă acestea sunt prevăzute
de lege şi dacă respectă conţinutul esenţial al drepturilor menţionate. Este interzis prin

56
Cartă abuzul de drept.

g) Tratatul de la Lisabona
Acest tratat (intrat în vigoare în 2009) a reprezentat un pas esenţial în
domeniul protecţiei unionale a drepturilor omului.
Meritul său important a constat în întărirea forţei juridice a Cartei
privind drepturile fundamentale a Uniunii europene, care a fost inclusă într-o
declaraţie anexă la tratat, bucurându-se astfel de aceeaşi valoare juridică ca şi
acesta din urmă.
Este importantă şi stabilirea prin acest tratat a aderării Uniunii europene
la Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru construirea unui sistem
coerent de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului în Europa.
Comparând cele două instrumente esenţiale în domeniul drepturilor
omului, la nivel european, Carta Uniunii europene şi Convenţia Consiliului
Europei, este evident faptul că textul Cartei este extins faţă de textul
Convenţiei.

În ceea ce priveşte mecanismele de protecţie a drepturilor omului


instituite în cadrul Uniunii europene, menţionăm următoarele:

a) Dreptul la petiţionare
Promovarea şi respectarea drepturilor omului reprezintă un punct central al
construcţiei comunitare. Tratatul de la Maastricht a reprezentat un pas important în
promovarea şi respectarea drepturilor omului, fiind recunoscute cetăţenilor Uniunii
două noi drepturi: dreptul la petiţionare către Parlamentul european (art. 227 T.F.U.E.
– fostul art. 194 T.C.E.) şi dreptul de a se adresa unui mediator (art. 228 T.F.U.E. –
fostul art. 195 T.C.E.).
În baza dreptului la petiţionare, orice cetăţean al Uniunii europene, precum şi
orice persoană fizică sau morală având reşedinţa sau sediul statutar într-un stat
membru, au dreptul de a prezenta, cu titlu individual sau în asociaţie, o petiţie
Parlamentului european asupra unei probleme care vizează un domeniu de activitate al
Uniunii, care îi priveşte în mod direct.

b) Avocatul european al poporului (denumit şi Mediator european sau


Ombudsman)110
Această instituţie juridică a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, fiind
ales pe durata legislaturii Parlamentului european (a se vedea art. 228 din T.F.U.E. –
fostul articol 195 T.C.E.), cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În prezent, dispoziţii
similare referitoare la această instituţie pot fi regăsite şi în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii europene (art. 43).
Avocatul european al poporului este ales de Parlamentul european, fiind
împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii, precum şi
din partea oricărei persoane fizice sau morale având reşedinţa sau sediul statutar într-
un stat membru, cu privire la cazuri de administrare defectuoasă (a activităţii
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, exceptând însă activitatea Curţii
de Justiţie a Uniunii europene), analizând probleme sistemice mai ample legate de

110
A se vedea https://www.ombudsman.europa.eu/ro/home [ultimul acces la 19.02.2019].

57
instituțiile Uniunii europene.
După analiza acestor plângeri, Avocatul european al poporului redactează un
raport cu privire la acestea. Dacă el constată un caz de administrare defectuoasă (e.g. o
instituţie nu acţionează în conformitate cu normele juridice sau încalcă drepturile
omului – abuz de putere, lipsa unui răspuns, întârziere nejustificată, discriminare), va
sesiza instituţia, organul, oficiul sau agenţia Uniunii pentru ca în termen de 3 luni de
zile să transmită un punct de vedere. La final, acesta transmite un raport instituţiei în
cauză şi Parlamentului european, informându-l de rezultatul acelei investigaţii şi pe
autorul plângerii.
Totodată, Avocatul european al poporului prezintă Parlamentului european un
raport de activitate. Acesta îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă. Dacă
Avocatul european al poporului săvârşeşte o abatere gravă sau dacă nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale, acesta poate fi destituit de
Curtea de justiţie a Uniunii europene, la plângerea Parlamentului european.
Avocatul european al poporului colaborează cu ombudsmanii statelor membre.

c) Comisia temporară de anchetă


În cadrul realizării misiunii sale, Parlamentul european îşi exercită atribuţiile de
control prin Comisia temporară de anchetă (art. 226 T.F.U.E. – fostul art. 193 T.C.E.).
Această comisie poate fi înfiinţată la cererea unei pătrimi din membrii săi, pentru a
examina cazuri individuale privind proasta administrare a aplicării dreptului Uniunii
europene sau eventuale acuzaţii de săvârşire a unor infracţiuni, exceptând cazurile în
care acele fapte sunt analizate de o jurisdicţie internaţională. Nu are relevanţă calitatea
subiectului activ, acuzaţiile putând fi formulate de statele membre, instituţiile Uniunii,
persoane fizice sau juridice.
Misiunea Comisiei temporare de anchetă se încheie prin depunerea raportului
său cuprinzând concluziile asupra anchetei efectuate.

d) Curtea de justiţie a Uniunii europene


Curtea de justiţie a Uniunii europene este instanţa supremă a Uniunii europene.
Sistemul jurisdicţional al Uniunii europene este unul complex111, alcătuit în prezent de
următoarele mecanisme jurisdicţionale (art. 19 T.U.E.): Curtea de justiţie, Tribunalul şi
tribunalele specializate.
Curtea de justiție interpretează legislația Uniunii europene pentru a se asigura
că aceasta se aplică în același mod în toate statele membre și soluționează litigiile
juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.
Tribunalul se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele Uniunii europene. În practică, această
instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat,
comerțul, agricultura și mărcile comerciale.

e) Agenţia pentru drepturile fundamentale a Uniunii europene


Această agenţie independentă, înfiinţată iniţial în 1997 ca Observator european
al fenomenelor rasiste şi xenofobe, a fost transformată printr-o decizie a Consiliului
european din 2003 în Agenţia pentru drepturile fundamentale a Uniunii europene.

111
A se vedea Iuliana-Mădălina Larion, A Brief Analysis on BREXIT’s Consequences on the CJEU’s
Jurisdiction, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXIV, vol. 2/2017, p. 85-94,
disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/A-BRIEF-ANALYSIS-ON-BREXIT--S-
CONSEQUENCES-ON-THE-CJEU--S-JURISDICTION~607.html [ultimul acces la 19.02.2019].

58
Această agenţie protejează drepturile cetăţenilor europeni, prin furnizarea
instituţiilor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii europene, precum şi statelor membre ale
Uniunii europene, asistenţă şi expertiză cu privire la drepturile fundamentale ale
omului. Activitatea agenţiei este supusă controlului Ombudsmanului.

Rezumat
Consiliul Europei este cea mai mare organizație în materie de drepturi
ale omului din Europa, cuprinzând 47 de state membre ale continentului
european, organizaţia fiind renumită pentru numeroasele reglementări relative
la drepturile omului. Cele mai importante reglementări ale Consiliului Europei
în materia drepturilor omului sunt: Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta socială europeană.
Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa112 (O.S.C.E. – din 1994) a
fost înfiinţată în anul 1975 şi a funcţionat iniţial sub denumirea de Conferinţa pentru
securitate şi cooperare în Europa. În prezent, O.S.C.E. cuprinde 57 de state din
Europa, Asia Centrală şi America de Nord, cu statut egal. În cadrul acestei organizaţii
au fost adoptate mai multe documente internaţionale, cele mai relevante pentru
domeniul protecţiei drepturilor omului fiind: Actul final de la Helsinki, Carta de la
Paris pentru o nouă Europă, Carta pentru securitatea europeană. În cadrul O.S.C.E.
există mai multe structuri care veghează asupra protecţiei drepturilor omului: Biroul
pentru instituţii democratice şi drepturile omului, Înaltul Comisar pentru Minorităţi
Naţionale, Reprezentantul O.S.C.E. pentru libertatea presei, Curtea de conciliere şi
arbitraj.
Analizând dreptul primar şi derivat al Uniunii europene, observăm că au fost
adoptate foarte multe reglementări în scopul promovării şi protecţiei drepturilor
fundamentale ale omului: Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene,
jurisprudenţa comunitară, Actul unic european, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam, Carta privind drepturile fundamentale a Uniunii europene, Tratatul de la
Lisabona. În ceea ce priveşte mecanismele de protecţie a drepturilor omului instituite
în cadrul Uniunii europene, menţionăm următoarele: dreptul la petiţionare, avocatul
european al poporului (denumit şi Mediator european sau Ombudsman), Comisia
temporară de anchetă, Curtea de justiţie a Uniunii europene, Agenţia pentru drepturile
fundamentale a Uniunii europene.

Test de evaluare a cunoştinţelor


1. În prezent, considerăm că, la nivel european, Consiliul Europei este cea mai
importantă organizaţie interguvenamentală care se preocupă în mod constant să
consacre şi să apere drepturile omului. Sistemul de protecţie oferit de Convenția
europeană a drepturilor omului este eficient deoarece este consacrat dreptul la recurs
individual (art. 34 din Conv.E.D.O.) şi este acceptată jurisdicţia obligatorie a Curţii
europene a drepturilor omului (art. 46 din Conv.E.D.O.)?
a) Adevărat;
b) Fals.

2. Carta socială europeană, deschisă semnării la Torino în 1961 şi intrată în


vigoare în 1965, este un tratat al Consiliului Europei care garantează drepturi
fundamentale sociale şi economice ale omului, fiind considerată Constituţia socială a
Europei şi echivalenta Convenţiei europene a drepturilor omului care protejează

112
A se vedea https://www.osce.org/ [ultimul acces la 19.02.2019].

59
drepturi civile şi politice?
a) Adevărat;
b) Fals.

3. Meritul important al Tratatului de la Lisabona a constat în întărirea forţei


juridice a Cartei privind drepturile fundamentale a Uniunii europene, care a fost
inclusă într-o declaraţie anexă la tratat, bucurându-se astfel de aceeaşi valoare juridică
ca şi acesta din urmă?
a) Adevărat;
b) Fals.

4. Avocatul european al poporului (denumit şi Mediator european sau


Ombudsman) este ales de Parlamentul european, fiind împuternicit să primească
plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii, precum şi din partea oricărei persoane
fizice sau morale având reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, cu privire la
cazuri de administrare defectuoasă (a activităţii instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agenţiilor Uniunii, exceptând însă activitatea Curţii de Justiţie a Uniunii europene),
analizând probleme sistemice mai ample legate de instituțiile Uniunii europene?
a) Adevărat;
b) Fals.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67);
4. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43)..

60
Unitatea de învăţare 6. Mecanismul de protectie a drepturilor fundamentale ale omului
consacrat de Consiliul Europei (I)

Cuprins
6.1. Scurt istoric. Procesul de reforma a Curţii europene a drepturilor omului
6.2. Competenţa Curţii
6.3. Formaţiuni de lucru
6.4. Condiţii de admisibilitate ale cererii individuale
6.5. Principii directoare şi metode de interpretare

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască aspectele generale privind competenţa Curţii europene a drepturilor
omului;
 înţeleagă condiţiile de admisibilitate ale cererii individuale;
 sesizeze principiile directoare şi metodele de interpretare ale Curţii europene a
drepturilor omului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

6.1. Scurt istoric. Procesul de reformă a Curţii europene a drepturilor omului

După cel de-al doilea război mondial, la 5 mai 1949, zece state europene113,
visând la o Europă unită, au fondat o nouă organizaţie internaţională, Consiliul
Europei. Această organizaţie era menită să asigure reconstrucţia politică a Europei şi să
făurească un spaţiu democratic şi juridic comun.
Întregul sistem era construit în jurul unui instrument convenţional internaţional
– Convenţia europeană a drepturilor omului, instrument care se baza pe democraţie,
stat de drept, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Ideea unei protecţii regionale a drepturilor omului s-a concretizat în Convenţia
europeană a drepturilor omului, care a fost totodată o izbândă pentru militantismul
pentru drepturile omului la nivel european, dar şi un compromis114 al statelor membre
ale Consiliului Europei.

113
Cele zece state fondatoare ale Consiliului Europei sunt: Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia.
114
Este relevantă declaraţia ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, la ceremonia de
semnare a Convenţiei europene a drepturilor omului, de la Paris, din 4 noiembrie 1950:
Această Convenţie pe care o semnăm nu are în întregime amploarea şi nici precizia pe care mulţi dintre
noi i-am fi dorit-o. Oricare ar fi situaţia, am crezut că este de datoria noastră să subscriem la Convenţie aşa cum
este ea. Ea constituie fundaţia pe care dorim să aşezăm protecţia persoanei umane împotriva tuturor tiraniilor şi
contra tuturor formelor de totalitarism.
A se vedea Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs
universitar, ediţia a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 93, nota de subsol nr. 2.

61
În prezent, judecătorii acestei jurisdicţii internaţionale servesc 830 de milioane
de europeni, care intră în jurisdicţia celor 47 de state părţi la Convenţia europeană a
drepturilor omului, ce s-au plasat în mod voluntar sub autoritatea judecătorească a
Curţii de la Strasbourg.
Următoarele state sunt părţi la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi la protocoalele sale115 (în ordine cronologică):
- 1949: Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia;
- 1950: Islanda și Germania;
- 1956: Austria;
- 1961: Cipru;
- 1963: Elveția;
- 1965: Malta;
- 1976: Portugalia;
- 1977: Spania;
- 1978: Liechtenstein;
- 1988: San Marino;
- 1989: Finlanda;
- 1990: Ungaria;
- 1991: Polonia;
- 1992: Bulgaria;
- 1993: Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România;
- 1994: Andorra;
- 1995: Letonia, Albania, Republica Moldova, Ucraina, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei116;
- 1996: Federația Rusă și Croația;
- 1999: Georgia;
- 2001: Armenia, Azerbaidjan;
- 2002: Bosnia și Herzegovina;
- 2003: Serbia;
- 2004: Monaco;
- 2007: Muntenegru.
În plus, există şi state cu statut de observator la Consiliul Europei: Canada,
Vatican, Japonia, S.U.A., Mexic și Israel.
Având în vedere numărul exponenţial al cererilor introduse la Curte, statele
membre ale Consiliului Europei au încercat să gândească un proces de reformă a Curţii
europene a drepturilor omului, care să cuprindă măsuri pe termen scurt, mediu şi lung.
Protocolul nr. 14 la Convenţie reprezintă protocolul care a vizat o adevărată
reformă a Curţii (deschis spre semnare în mai 2004), prin mai multe elemente esenţiale
(tratarea cererilor de admisibilitate de către un judecător unic, introducerea unui nou
criteriu de admisibilitate – prejudiciul substanţial suferit de reclamant, schimbarea
duratei mandatului judecătorilor şi a procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc,
menţionarea posibilităţii încheierii procedurii prin reglementări amiabile, în orice
moment al procedurii, statuarea posibilităţii aderării Uniunii europene la Convenţie).

115
A se vedea https://www.coe.int/en/web/portal/47-members-states [ultimul acces la 19.02.2019].
116
Este foarte interesant de urmărit şi relaţia dintre Grecia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,
deoarece anul 2018 a reprezentat un an important în negocierea dintre cele două state cu privire la denumirea celui
de-al doilea stat – pentru mai multe detalii, a se vedea Daniel Haitas, The 16+1 Format and its Contribution to
China-EU Relations, China – CEE Institute, 2018, p. 9 şi urm., disponibil la https://china-
cee.eu/working_papers/the-161-format-and-its-contribution-to-china-eu-relations/ [ultimul acces la 19.02.2019].

62
Având în vedere blocarea intrării în vigoare a acestui protocol de amendament,
între anii 2007 şi 2010, de către Federaţia Rusă, statele membre au adoptat Protocolul
nr. 14 bis (protocol facultativ) ca soluţie interimară, cu caracter provizoriu. Acest
protocol era menit să împiedice prăbuşirea Curţii europene, fiind aplicabil până la
intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14. Protocolul nr. 14 bis a permis Curţii să acorde
competenţe extinse completului de trei judecători şi să trateze cererile de admisibilitate
de către un judecător unic. Acest protocol a intrat în vigoare pentru doar douăsprezece
state care l-au ratificat şi şi-a încetat activitatea odată cu intrarea în vigoare a
Protocolului nr. 14 la 1 iunie 2010.
Din nefericire, intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 nu a rezolvat integral
problemele reformării pe termen lung a mecanismului creat de Convenţie, motiv pentru
care statele membre ale Consiliului Europei au tot încercat să găsească soluţii viabile.
Pe lângă organizarea anumitor evenimente internaţionale pentru a construi o
strategie comună (e.g. Conferinţa ministerială de la Interlaken din februarie 2010,
Conferinţa ministerială de la Izmir din aprilie 2011, Conferinţa ministerială de la
Brighton din aprilie 2012117), Comitetul de miniştri a adoptat la 16 mai 2013 şi la 10
iulie 2013, Protocoalele nr. 15 şi 16, care au fost deschise spre semnare la 24 iunie
2013 şi, respectiv, 2 octombrie 2013.
Dintre măsurile importante de reformă aduse de Protocolul nr. 15, menţionăm
că (i) se micşorează termenul actual de sesizare a Curţii de către reclamanţi, de la 6
luni de la epuizarea căilor de recurs interne la 4 luni118, (ii) se simplifică procedura de
desesizare a unei camere în faţa Marii Camere, prin eliminarea părţilor de a se opune,
(iii) se modifică actuala limită de vârstă a judecătorilor.
Pentru intrarea în vigoare a Protocolului nr. 15 este nevoie de ratificarea sa de
către toate statele membre ale Consiliului Europei119 (este un protocol de
amendament).
Textul Protocolului nr. 16 la Convenţie este opţional, prin el extinzându-se
competenţa Curţii la emiterea de avize consultative (avizele nu sunt obligatorii şi pot fi
solicitate de cele mai înalte jurisdicţii ale statelor membre ale Consiliului Europei).
Pentru intrarea în vigoare a Protocolului nr. 16 a fost nevoie de ratificarea a 10
state membre ale Consiliului Europei120 (este un protocol facultativ).

6.2. Competenţa Curţii


Curtea europeană a drepturilor omului are competență generală de a judeca
toate litigiile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale.
Procedura în faţa Curţii de la Strasbourg este gratuită.
Din punct de vedere ratione materiae, Curtea are competenţă materială
contencioasă şi necontencioasă.
Competenţa materială contencioasă vizează litigii care privesc fapte concrete

117
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs universitar, ediţia a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 115 şi urm.
118
Protocolul prevede o normă tranzitorie prin care termenul începe să se aplice la 6 luni de la intrarea în
vigoare a respectivului protocol, fiind aplicabil doar faţă de deciziile interne definitive adoptate după intrarea sa în
vigoare.
119
Conform informaţiilor de pe site-ul Curţii europene a drepturilor omului, doar Bosnia Herţegovina şi
Italia nu au ratificat (încă) acest protocol – a se vedea https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-
/conventions/treaty/213/signatures?p_auth=pxSilL2u [ultimul acces la 19.02.2019].
120
Conform informaţiilor de pe site-ul Curţii europene a drepturilor omului, acest protocol a intrat în
vigoare la data de 01.08.2018, România neratificând încă acest protocol – a se vedea
https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/214/signatures?p_auth=pxSilL2u [ultimul
acces la 19.02.2019].

63
prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute de Convenţie sau de
protocoalele adiţionale. Sunt vizate atât cauzele interstatale121 (conform art. 33 din
Conv.E.D.O.122), cât şi cererile individuale (conform art. 34 din Conv.E.D.O.123).
Conform ratione materiae, în faţa Curţii trebuie invocat un drept protejat de
Convenţie sau de protocoalele sale (e.g. dreptul la viaţă, dreptul la căsătorie). Cererea
poate fi respinsă ca fiind incompatibilă pe motivul obiectului acesteia124. Cererea
trebuie să intre în sfera de aplicare a dreptului pe care îl invocă reclamantul (e.g.
dreptul la un proces echitabil - garanţiile art. 6 din Conv.E.D.O. referitor la un proces
echitabil nu se aplică procedurilor de azil politic).
Competenţa materială necontencioasă permite Curţii europene a drepturilor
omului să acorde avize consultative125. În anumite condiţii, poate acorda avize
Comitetului de miniştri asupra unor probleme juridice privind interpretarea Convenţiei
şi a protocoalelor sale.
În plus, ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 16 la Convenţie, de la 1
august 2018, instanţele de grad înalt din statele parte la Convenţie, care au ratificat
Protocolul, pot solicita Curţii europene a drepturilor omului opinii privind probleme de
principiu legate de interpretarea şi aplicarea drepturilor prevăzute de Convenţie şi de
protocoalele la aceasta.
Din punct de vedere ratione personae, are calitate procesuală activă126 orice
persoană fizică127 (indiferent dacă este cetăţean propriu, străin sau apatrid), grup de
persoane fizice persoană juridică, organizaţie nonguvernamentală128, care se pretinde

121
Până în prezent doar trei cauze interstatale au fost analizate pe fond de către Curte: Irlanda c. Regatul
Unit al Marii Britanii (cererea nr. 5310/71), hotărârea din 18.01.1978, Cipru c. Turciei (cererea nr. 25781/94),
hotărârea din 10.05.2001 şi Georgia c. Rusiei (I – cererea nr. 13255/07), hotărârea din 3.07.2014. Pentru mai
multe detalii a se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/InterStates_applications_ENG.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].
122
Articolul 33 din Conv.E.D.O. prevede:
Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor
Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte Contractantă.
123
Articolul 34 din Conv.E.D.O. prevede:
Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup
de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor
recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltă Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin
nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.
124
De exemplu, sunt inadmisibile cererile privind dreptul de a obţine un permis de conducere sau dreptul
de a intra şi de a avea reşedinţa pe teritoriul unui stat contractant pentru persoanele care nu sunt cetăţeni ai statului
respectiv.
125
Conform art. 47 din Conv.E.D.O.:
1. La cererea Comitetului de Miniştri, Curtea poate să dea avize consultative asupra problemelor juridice
privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme privind conţinutul sau întinderea drepturilor şi a libertăţilor
definite în titlul I al Convenţiei şi în Protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul de
Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
3. Decizia Comitetului de Miniştri de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii reprezentanţilor
cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.
126
În cadrul procedurilor interstatale, doar statele au calitate procesuală activă sau pasivă.
127
Inclusiv persoane fără capacitate juridică (minorii, incapabilii şi deţinuţii).
128
Includem în această categorie asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, partidele politice, precum şi societăţile
comerciale. Autorităţile publice nu pot sesiza, însă C.E.D.O., dar considerăm că o persoană juridică de drept
public care nu exercită prerogative de putere publică, fiind autonomă de stat, ar putea sesiza Curtea [a se vedea
hotărârea din 30.03.2004 din cauza Radio France ş.a. c. Franţei (cererea nr. 53984/00), în care Curtea a inclus
societatea naţională de radiodifuziune în categoria organizaţiilor nonguvernamentale cu drept de sesizare a
C.E.D.O., deoarece era sub controlul unui organism de stat autonom, iar prin lege se garanta independenţa
editorială şi autonomia instituţională].

64
victimă129 a unei încălcări a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de protocoale130.
Există posibilitatea introducerii unor cereri interstatale.
Calitatea de victimă este foarte importantă (art. 34 din Conv.E.D.O.). Pentru a
invoca o încălcare a Convenţiei, reclamantul trebuie să fie victima acelei încălcări.
Poate fi victimă directă, indirectă sau potenţială.
Victima directă131 trebuie să aibă un interes de a sesiza Curtea, să fi suferit o
atingere efectivă şi concretă a drepturilor sale protejate de Convenţie.
Poate fi victimă indirectă132 orice persoană care poate dovedi că ar putea fi
indirect afectată de încălcarea unui drept al altei persoane (e.g. soţii, părinţii, alte rude
apropiate ale victimei directe). În cazul decesului victimei directe, în cursul procedurii
din cadrul C.E.D.O., moştenitorul ori o rudă apropiată a acestuia poate continua
procedura cu condiţia de a arăta că are un interes suficient în acest sens.
Victima potenţială133 sau eventuală este acea persoană care nu se poate plânge
de o atingere directă a unui drept, dar pentru care ar putea să intervină în orice moment
încălcarea134.
Calitate procesuală pasivă are statul (eventual statele) împotriva căruia este
îndreptată plângerea.
Din punct de vedere ratione temporis, actele sau faptele pretinse trebuie să fi
avut loc după data intrării în vigoare a Convenţiei în statul pârât în cauză. Cu toate
acestea, o cerere poate fi declarată admisibilă dacă se referă la o situaţie continuă care
a început înaintea ratificării şi s-a prelungit după această dată135.
Din punct de vedere ratione loci, pretinsa încălcare a Convenţiei trebuie să fi
avut loc în jurisdicţia teritorială a statului pârât în cauză (principiul teritorialităţii) sau
pe teritoriul controlat în mod efectiv de acest stat136.

6.3. Formaţiuni de lucru

Curtea este împărţită în cinci secţii, iar pentru examinarea cauzelor, conform

129
Este interesantă cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Campeanu c. Romaniei
(cererea nr. 47848/08)), hotărârea din 17.07.2014, în care Curtea a admis cererea unei organizaţii
nonguvernamentale care a acţionat în numele unei persoane fizice (o persoană decedată în cursul internării într-un
spital psihiatric, care nu avea reprezentant legal).
130
Întotdeauna pârâtul va fi un stat parte la Conv.E.D.O.
131
De exemplu, o persoană care a fost supusă, în timpul detenţiei, relelor tratamente pe care instanţele
naţionale nu le-a condamnat sau pentru care reclamantul nu a primit o despăgubire satisfăcătoare în cadrul
procedurilor interne.
132
De exemplu, victima directă a decedat înainte de a introduce o cerere la C.E.D.O., iar ruda cea mai
apropiată a victimei are un interes legitim de a se plânge de decesul rudei sale. Atenţie, însă, dacă plângerea
introdusă nu are legătură directă cu decesul, calitatea de victimă indirectă poate fi refuzată.
133
De exemplu, un cetăţean străin a cărui expulzare a fost hotărâtă, dar încă nu a fost pusă în aplicare, iar
punerea ei în aplicare ar expune străinul respectiv riscului de a fi supus torturii în ţara de destinaţie.
134
A se vedea Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 179; a se vedea cauza Tănase c. Republicii Moldova (cererea nr. 7/08), hotărârea din
27.04.2010, para. 108-110, în care se condiţiona confirmarea calităţii de parlamentar de începerea formalităţilor de
renunţare la dubla cetăţenie.
135
De exemplu, Curtea s-a declarat competentă privind dispariţiile care au avut loc cu aproximativ
treisprezece ani înainte de recunoaşterea de către statul pârât a dreptului de recurs individual. Într-adevăr,
dispariţia nu este un act sau eveniment „instantaneu”. Astfel, obligaţia procedurală de a ancheta subzistă în mod
potențial atâta timp cât soarta persoanei dispărute nu a fost clarificată, chiar dacă decesul acesteia poate fi
prezumat.
136
De exemplu, un stat este răspunzător de acţiunile reprezentanţilor săi diplomatici şi consulari în
străinătate, în cadrul misiunilor diplomatice, atunci când aceştia îşi exercită autoritatea şi controlul asupra unei
persoane în afara teritoriului acestui stat.

65
art. 26 din Conv.E.D.O., Curtea judecă în următoarele formațiuni (complete) de lucru:
1. Judecător unic137: poate declara o cerere inadmisibilă
sau să o radieze de pe rol atunci când o asemenea decizie
poate fi luată fără un examen complementar; în caz
contrar, o va transmite unui comitet sau unei camere
pentru examinarea complementară;
2. Comitete din 3 judecători138: pe langă atribuţiile
judecătorului unic (de a declara inadmisibilitatea şi de a
radia de pe rol), ele pot declara admisibilitatea unei
cereri individuale şi o vor putea soluţiona pe fond, atunci
când pentru problema respectivă jurisprudenţa C.E.D.O.
este constantă; este necesară unanimitatea judecătorilor;
3. Camerele din 7 judecători139 (inclusiv preşedintele
secţiei şi judecătorul naţional): se pronunţă concomitent
atât asupra inadmisibilităţii cererii, cât şi asupra fondului
ei;
4. Marea Cameră140 din 17 judecători şi 3 supleanţi:
preşedintele Curţii; vicepreşedintele Curţii, preşedinţii
secţiilor, judecătorul naţional şi alţi judecători desemnaţi
conform Regulamentului Curţii; admisibilitatea cererii
de retrimitere a unei cauze în faţa Marii Camere este
analizată de un colegiu de 5 judecători; sunt
incompatibili judecătorii care au făcut parte din Camera
care a pronunţat hotărârea atacată cu o cerere de

137
Conform art. 27 din Conv.E.D.O.:
1. Judecătorul unic poate declara inadmisibilă sau poate radia de pe rol o cerere introdusă în virtutea
articolului 34, atunci când o astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare complementară.
2. Decizia este definitivă.
3. Dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă sau nu radiază de pe rol o cerere, acesta o transmite unui
Comitet sau unei Camere pentru o examinare suplimentară.
138
Conform art. 28 din Conv.E.D.O.:
1. Un Comitet sesizat cu o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 poate, prin vot unanim,
a. să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o
examinare complementară ;
b. să o declare admisibilă şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema
interpretării şi aplicării Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine
definită a Curţii.
2. Deciziile şi hotărârile Curţii prevăzute în paragraful 1 sunt definitive.
3. Dacă judecătorul ales în numele unei Înalte Părţi Contractante, parte în litigiu, nu este membru al
Comitetului, el poate fi solicitat de către Comitet, în orice stadiu al procedurii, să participe în locul unui membru,
avându-se în vedere toţi factorii pertinenţi, inclusiv dacă Înalta Parte Contractantă a contestat aplicarea
dispoziţiilor paragrafului 1 b.
139
Conform art. 29 din Conv.E.D.O.:
1. Dacă nicio decizie nu a fost luată în virtutea articolelor 27 şi 28 şi nicio hotărâre nu a fost pronunţată în
virtutea articolului 28, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale
introduse în virtutea articolului 34.
2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului cererilor interstatale introduse în virtutea
articolului 33. În afara unei decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra admisibilităţii este luată
în mod separat.
140
Conform art. 30 din Conv.E.D.O.:
În cazul în care cererea prezentată unei Camere ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenţiei
sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată
anterior de Curte, Camera poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii
Camere, în afara cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta.

66
retrimitere în faţa Marii Camere (excepţie făcând
preşedintele Camerei şi judecătorul naţional).
În plus, fiecare stat parte transmite o listă cu 3-5 judecători ad-hoc care
îndeplinesc condițiile prevăzute de Conv.E.D.O. şi de Regulamentul Curții pentru ca,
în cazul în care judecătorul național al statelor părți interesate nu ar putea să îşi
exercite funcţia sau s-ar abține141, atunci președintele Curții să aleagă un astfel de
judecător ad-hoc care să participe la examinarea cauzei.

6.4. Condiţii de admisibilitate ale cererii individuale

Articolul 35 din Conv.E.D.O. reglementează condiţiile de admisibilitate pe care


trebuie să le îndeplinească o cerere individuală142.
Articolul 35 alin. (1) din Conv.E.D.O. menţionează două condiţii: epuizarea
căilor de recurs interne şi sesizarea C.E.D.O. în termen de 6 luni de la data
pronunţării/comunicării deciziei interne definitive.
Prima condiţie, epuizarea căilor de recurs interne confirmă caracterul subsidiar
al C.E.D.O. în raport de sistemele juridice ale statelor contractante, acordându-se
posibilitatea statelor de a remedia diferendele în ordinea juridică internă). Trebuie ca
reclamantul să respecte normele şi procedurile aplicabile în legislaţia internă, iar dacă
instanţele naţionale nu au putut examina cauza dumneavoastră pe motiv că nu au fost
sesizate în termenele stabilite de legislaţia naţională, cererea făcută în faţa C.E.D.O.
poate fi declarată inadmisibilă.
A doua condiţie, sesizarea C.E.D.O. în termen de 6 luni143 de la data
pronunţării/comunicării deciziei interne definitive (căile extraordinare de atac nu pot fi
luate în calcul decât dacă nu existau căi de recurs ordinar). Acesta este un termen de
decădere, care nu poate fi suspendat sau întrerupt. De regulă, termenul începe să curgă
de la data la care reclamantul sau reprezentantul său a luat la cunoştinţă efectiv de
decizia internă definitivă prin care au fost epuizate căile de recurs interne (data
comunicării copiei deciziei, data redactării acesteia).
Astfel cum se subliniază în doctrină şi în jurisprudenţa Curţii, calculul
termenului se face din ziua următoare pronunţării/comunicării hotărârii, ţinând cont de
data expedierii cererii către C.E.D.O., prin observarea ştampilei poştei de expediere144,
şi nu de data redactării sau primirii cererii.
Conform art. 35 alin. (2) lit. a) din Conv.E.D.O., cererea trebuie să nu fie
anonimă. Pentru a fi anonimă, dosarul nu trebuie să conţină niciun element de
identificare a reclamantului de către Curte. Ea este necesară pentru a se putea verifica
de către Guvern şi Curte circumstanţele cauzei respective; această condiţie nu
presupune dezvăluirea identităţii reclamantului faţă de public, putând fi ales un

141
A se vedea art. 28 alin. (2) din Regulamentul Curţii, disponibil online la
https://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_ENG.pdf [ultimul acces la 19.02.2019]; de exemplu, are un
interes personal în cauză (relaţie de rudenie, altă legătură de natură personală sau profesională cu una dintre părţi),
a intervenit anterior în acea cauză ca agent, avocat, consilier al unei părţi, a exprimat în mod public anumite opinii
care i-ar pune la îndoială imparţialitatea.
142
Condiţiile de admisibilitate pentru cererile interstatale sunt epuizarea căilor de recurs interne (nu
trebuie îndeplinită atunci când se contestă existenţa unei legislaţii a statului pârât, contrare Convenţiei sau atunci
când se invocă existenţa unei practici administrative în cazul torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante) şi
introducerea cererii în termen de 6 luni (nu se aplică dacă sunt invocate încălcări cu caracter continuu).
143
Atenţie că prin Protocolul adiţional nr. 15 s-a redus termenul de introducere de la 6 luni la 4 luni, însă
acest protocol nu a intrat încă în vigoare.
144
A se vedea cauza Kipritci c. Turciei (cererea nr. 14294/04), hotărârea din 3.06.2008, para. 18
(rectficată la data de 05.02.2009).

67
pseudonim.
Conform art. 35 alin. (2) lit. b) prima teză din Conv.E.D.O., cererea trebuie să
nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte, condiţie
care reprezintă principiul autorităţii de lucru judecat (non bis in idem). Conform acestei
condiţii, cererile nu trebuie să fie redundante (să nu existe identitate de părţi145, de
obiect146, de fapte147 cu o cerere precedentă) sau să fi fost supuse jurisdicţiei unei alte
instanţe internaţionale.
Conform art. 35 alin. (2) lit. b) a doua teză din Conv.E.D.O., cererea trebuie să
nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere supusă unei alte instanţe internaţionale de
anchetă, ea nepresupunând alte fapte noi, condiţie care reprezintă situaţia litispendenţei
internaţionale (identitate de părţi, obiect şi cauză).
Conform art. 35 alin. (3) lit. a) din Conv.E.D.O., cererea trebuie să nu fie
incompatibilă cu dispoziţiile Conv.E.D.O. sau ale protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă.
Pentru a fi incompatibilă cu Conv.E.D.O., ar trebui să nu fie respectate
condiţiile ratione materiae (i.e. dreptul invocat să fie protejat de textul Convenţiei sau
de protocoalele adiţionale), ratione personae (i.e. pretinsa încălcare să fie imputabilă
unui stat contractant), ratione loci (i.e. pretinsa încălcare să fi avut loc în jurisdicţia
respectivului stat contractant sau într-un teritoriu controlat efectiv de statul respectiv),
ratione temporis (i.e. pentru acte sau fapte care au avut loc după intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru statul respectiv148).
Pentru a fi vădit nefondată, ar trebui să se observe din analiza fondului că s-a
dorit inducerea în eroare a Curţii.
Pentru a fi vădit abuzivă, ar trebui să se constate că se urmăreşte un scop
contrar Conv.E.D.O., se foloseşte, în mod şicanatoriu, dreptul la recurs la C.E.D.O.
(e.g. C.E.D.O. este dezinformată prin falsuri, prezentarea de fapte inventate pentru a
induce în eroare judecătorii Curţii).
Conform art. 35 alin. (3) lit. b) din Conv.E.D.O., reclamantul trebuie să fi
suferit un prejudiciu important149 exceptând situațiile în care se impune o examinare a
fondului cauzei – conform Protocolului 14150.

6.5. Principii directoare şi metode de interpretare

Aplicarea directă a Convenţiei este determinată de două criterii. Primul criteriu

145
Subliniem că o cerere introdusă de guvernul unui stat (cerere interstatală) nu poate împiedica victima
încălcării să îşi introducă propria cerere (cerere individuală). A se vedea cauza Varnava şi alţii c. Turciei (cererile
nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 and 16073/90), hotărârea
din 18.09.2009, para. 118.
146
Identitatea de obiect presupune să existe identitate de capete de cerere.
147
Pentru ca o cerere să nu fie inadmisibilă în caz de identitate de capete de cerere, trebuie ca reclamantul
să prezinte fapte noi.
148
Interesantă este abordarea Curţii din cauza Şandru şi alţii c. Romaniei (cererea nr. 22465/03),
hotărârea din 08.12.2009, para. 57, în care C.E.D.O. s-a declarat competentă ratione temporis, pentru a analiza
dacă statul român, în cazul unui deces petrecut înaintea momentului ratificării Convenţiei, a efectuat o anchetă
independentă şi efectivă conform art. 2 din Conv.E.D.O.
149
Prima cauză în care Curtea a analizat acest criteriu de admisibilitate a fost în decizia din 01.06.2010 -
Adrian Mihai Ionescu c. României, para. 30 şi urm.; Curtea a considerat că prejudiciul final suferit de reclamant
(90 de euro) nu produce efecte importante asupra vieţii sale personale. A se vedea
http://echrblog.blogspot.com/2010/06/first-decision-on-lack-of-significant.html [ultimul acces la 19.02.2019].
150
Nu se admit aşa-numitele actio popularis, în care reclamanţii nu au suferit direct sau indirect vătămări
prin acte ale statului (e.g. sunt inadmisibile cererile prin care sunt criticate in abstracto acte normative ale unui
stat).

68
este încorporarea normelor Convenţiei în ordinea juridică internă: (i) în mod direct prin
efectul dispoziţiilor autorităţilor naţionale (Belgia, Bulgaria, Portugalia, România) sau
(ii) în mod indirect prin transpunerea normelor Convenţiei în dreptul intern, printr-o
lege specială (Finlanda, Islanda, Malta)151.
Dispoziţiile Convenţiei se aplică cu prioritate faţă de normele statelor
contractante (inclusiv a celor constituţionale). Al doilea criteriu este calitatea specifică
a normelor Convenţiei de a conferi în mod direct pentru persoanele aflate sub
jurisdicţia statelor contractante drepturile consacrate de Convenţie şi de protocoale. În
plus, norma trebuie să fie precisă pentru a putea fi direct aplicabilă în ordinea juridică
internă. Trebuie avut în vedere că „[j]ustiţiabilul are dreptul de a invoca Convenţia
direct în faţa judecătorului naţional prin intermediul excepţiei de neconvenţionalitate,
în măsura în care dreptul intern contravine dispoziţiilor sale”152.
Subliniem că standardul impus de Convenţie şi de protocoalele sale este un
standard minim, statele putând asigura un nivel superior de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor omului.
Principiul subsidiarităţii impune faptul că mecanismul Convenţiei intervine
atunci când statele contractante eşuează în aplicarea textului ei. Acest principiu a fost
recunoscut de către judecătorii Curţii, care în cauza Handsyde c. Marii Britanii, au
recunoscut că „mecanismul de protecţie creat de Convenţie este subsidiar în raport cu
sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului”153.
Marja naţională de apreciere „defineşte raportul de compatibilitate ce trebuie
să existe între măsurile naţionale şi norma convenţională”154. Acest principiu semnifică
faptul că statele contractante, evaluând situaţia sistemului lor juridic, au dreptul în mod
discreţionar de a lua măsuri legislative, administrative şi judiciare cu privire la
drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi de protocoalele adiţionale, putând să
le şi limiteze în anumite cazuri. Nu trebuie înţeles însă că această marjă naţională de
apreciere este nelimitată, deoarece ea este supusă controlului Curţii, care verifică dacă
respectivele măsuri au fost proporţionale. Pentru a se evita arbitrariul, această marjă de
apreciere trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale corespunzătoare.
Interpretarea autonomă a Convenţiei a fost determinată de faptul că, în cadrul
activităţii sale jurisdicţionale, Curtea a observat că dreptul intern al statelor
contractante este diferit, motiv pentru care Curtea a fost obligată să găsească o
modalitate prin care să poată asigura o interpretare autonomă a textului convenţional.
În acest sens, Curtea a creat pe cale jurisprudenţială anumite „noţiuni autonome”, care
sunt noţiuni din dreptul intern al statelor contractante, dar care au dobândit un sens
autonom conform interpretării C.E.D.O. (e.g. „bunuri”, „magistrat”, „arestare”,
„drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, „sancţiuni penale”). Se poate observa din
jurisprudenţa Curţii şi din doctrină că sensul reţinut de judecătorii Curţii este, de
regulă, mai generos decat sensul naţional (e.g. prin „sancţiuni penale”, judecătorii
Curţii includ şi sancţiunile disciplinare, care în legislaţia română nu fac parte din
dreptul penal, ci din dreptul contravenţional).
Interpretarea dinamică şi evolutivă a prevederilor Convenţiei este o altă
metodă de interpretare a Curţii. Judecătorii C.E.D.O. creează drept în baza interpretării

151
Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 35.
152
Idem, p. 35.
153
A se vedea cauza Handsyde c. Marii Britanii (cererea nr. 5493/72), hotărârea din 07.12.1976, para. 48.
154
A se vedea Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 35 apud Fr. Sudre, Dreptul european şi
internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.172.

69
Convenţiei, combinând elemente care ţin de dreptul continental şi de dreptul anglo-
saxon. Pentru a maximiza drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie şi de
protocoale, judecătorii au constatat că textul acestora trebuie să fie interpretat în mod
dinamic, acesta evoluând odată cu societatea. Această metodă de interpretare asigură
caracterul efectiv al drepturilor garantate. Această interpretare evolutivă dovedeşte că
textul convenţional, atât pe parte procedurală, cât şi pe parte materială, este „un
instrument viu (...) ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale”155. Ca urmare a
acestei metode de interpretare, au fost consacrate drepturi noi (e.g. dreptul la un mediu
înconjurător sănătos).

Rezumat
Curtea europeană a drepturilor omului are competență generală de a judeca
toate litigiile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale.
Conform ratione materiae, Curtea are competenţă materială contencioasă şi
necontencioasă.
Conform ratione materiae, în faţa Curţii trebuie invocat un drept protejat de
Convenţie sau de protocoalele sale (e.g. dreptul la viaţă, dreptul la căsătorie). Cererea
poate fi respinsă ca fiind incompatibilă pe motivul obiectului acesteia.
Conform ratione personae, are calitate procesuală activă orice persoană fizică
(indiferent dacă este cetăţean propriu, străin sau apatrid), grup de persoane fizice
persoană juridică, organizaţie nonguvernamentală, care se pretinde victimă a unei
încălcări a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de protocoale.
Din punct de vedere ratione loci, pretinsa încălcare a Convenţiei trebuie să fi
avut loc în jurisdicţia teritorială a statului pârât în cauză (principiul teritorialităţii) sau
pe teritoriul controlat în mod efectiv de acest stat.
Condiţiile de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească o cerere
individuală sunt următoarele: epuizarea căilor de recurs interne, sesizarea C.E.D.O. în
termen de 6 luni de la data pronunţării/comunicării deciziei interne definitive, cererea
să nu fie anonimă, cererea trebuie să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere
examinată anterior de către Curte, cererea trebuie să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o
cerere supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă, cererea trebuie să nu fie
incompatibilă cu dispoziţiile Conv.E.D.O. sau ale protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă, reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu important.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. În prezent, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului servesc 830 de


milioane de europeni, care intră în jurisdicţia celor 28 de state părţi la Convenţia
europeană a drepturilor omului, ce s-au plasat în mod voluntar sub autoritatea
judecătorească a Curţii de la Strasbourg?
a) Adevărat;
b) Fals.

1. Procedura în faţa Curţii de la Strasbourg este gratuită?


a) Adevărat;
b) Fals.

2. Competenţa materială contencioasă a C.E.D.O. vizează litigii care privesc fapte

155
Cauza Tyrer c. Marii Britanii (cererea nr. 5856/72), hotărârea din 25.04.1978, para. 31.

70
concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute de
Convenţie sau de protocoalele adiţionale: atât cauzele interstatale (conform art. 33
din Conv.E.D.O. ), cât şi cererile individuale (conform art. 34 din Conv.E.D.O.)?
a) Adevărat;
b) Fals.

3. Victima potenţială sau eventuală este acea persoană care nu se poate plânge de o
atingere directă a unui drept, dar pentru care ar putea să intervină în orice moment
încălcarea?
a) Adevărat;
b) Fals.

4. Principiul subsidiarităţii impune faptul că mecanismul Convenţiei intervine atunci


când statele contractante eşuează în aplicarea textului ei?
a) Adevărat;
b) Fals.

5. Interpretarea dinamică şi evolutivă a prevederilor Convenţiei este o altă metodă de


interpretare a Curţii. Această interpretare evolutivă dovedeşte că textul
convenţional, atât pe parte procedurală, cât şi pe parte materială, este „un
instrument viu (...) ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale”?
a) Adevărat;
b) Fals.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67);
4. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
5. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54);
6. Aurescu Bogdan, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ediţia a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013 (341.6/A93).

71
Unitatea de învăţare 7. Mecanismul de protectie a drepturilor fundamentale ale omului
consacrat de Consiliul Europei (II)

Cuprins
7.1. Procedura in fata Curţii europene a drepturilor omului
7.2. Despre decizii şi hotărâri
7.3. Procedura-pilot
7.4. Punerea în executare a hotărârilor Curţii
7.5. Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască aspectele generale privind evoluţia conceptului ocrotirii drepturilor
omului;
 sesizeze trăsăturile caracteristice ale protecției internaționale a drepturilor
omului;
 identifice subiectele protecţiei internaţionale a drepturilor omului;
clasifice drepturile omului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

7.1. Procedura in fata Curţii europene a drepturilor omului

Procedura în faţa Curţii este scrisă şi, eventual, şi orală. Din nefericire nu există
nicio posibilitate de a aprecia durata medie de examinare a unei cereri, depinzând de la
caz la caz, în funcţie de tipul cererii, de formațiunea judiciară căreia i se atribuie, de
rapiditatea cu care părțile răspund la solicitările Curții.
Totuşi, Curtea examinează cererile într-o anumită ordine, ținând cont de
caracterul urgent sau de importanța problemelor ridicate de o cerere (e.g. cazurile cele
mai grave sau care indică existența unor probleme la scară largă vor fi tratate cu
prioritate).
Pentru a putea sesiza156 Curtea europeană a drepturilor omului, reclamantul157
trebuie să transmită formularul de cerere (disponibil pe site-ul Curţii), completat cu

156
Atenţie că sesizarea Curţii nu are efect suspensiv asupra deciziilor naţionale care trebuie executate
chiar dacă a fost introdusă o cerere la C.E.D.O.
157
În cazul pluralităţii de reclamanţi, este important de ştiut că, dacă un reclamant sau un reprezentant
introduce în numele acestora, cereri referitoare la fapte diferite, trebuie utilizat un formular separat pentru fiecare
reclamant în parte, indicând toate informațiile și documentele necesare referitoare la fiecare reclamant în
formularul corespunzător. În plus, atunci când există mai mult de cinci reclamanți într-o cauză, reprezentantul
trebuie să trimită, pe lângă formularele de cerere și documentele corespunzătoare, un tabel recapitulativ conținând
numele și coordonatele fiecărui reclamant. Dacă reprezentantul este avocat, atunci acest tabel trebuie trimis și pe
suport electronic (CD-ROM sau suport USB). Conform art. 47 alin. (5.2) din Regulamentul Curții, consecința
nerespectării instrucțiunilor Grefei cu privire la forma și prezentarea cererilor grupate sau a cererilor introduse de

72
toate informaţiile solicitate în formularul de cerere (e.g. rezumatul cauzei, o prezentare
succintă a încălcărilor Convenţiei). Alături de formularul de cerere, semnat în original
de către reclamant (sau de către avocat), vor fi anexate şi copii ale tuturor
documentelor relevante.
În această fază scrisă, nu este necesară reprezentarea juridică a reclamantului de
către un avocat158, reclamantul putând totodată să se adreseze Curţii în orice limbă
oficială a unui stat membru al Consiliului Europei. În termenul prevăzut de
Convenţie159, reclamantul trebuie să transmită Curţii, prin poştă (recomandăm prin
scrisoare recomandată) formularul de cerere completat integral, semnat, împreună cu
documentele pertinente, la adresa:

Monsieur le Greffier
Cour européenne des droits de l’homme
Conseil de l’Europe
F-67075 Strasbourg cedex

Curtea va lua în considerare data indicată pe ştampila poştei. Scrisoarea va


ajunge la Biroul central al Curţii, care va tria corespondenţa şi o va transmite diviziei
juridice responsabile pentru statul împotriva căreia este îndreptată cererea (e.g. o cerere
îndreptată împotriva României va fi trimisă diviziei juridice care se ocupă de toate
cererile împotriva României, divizie în care lucrează specialişti care cunosc legislaţia
română şi care vorbesc limba română).
Cererea va primi un număr de înregistrare şi va fi analizată de un jurist, acest
lucru neînsemnând, însă, că dosarul a fost acceptat. Odată înregistrată o cerere pe rolul
Curţii, plângerea va fi filtrată pentru a fi repartizată către formaţiunea de lucru
corespunzătoare.
In cazul în care Curtea va contacta reclamantul pentru orice nelămurire, atunci
reclamantul (sau avocatul său împuternicit să ţină legătura cu instanţa de la Strasbourg)
trebuie să răspundă, în scris, în termenul acordat, altminteri cererea ar putea fi respinsă
sau distrusă.
Majoritatea cererilor introduse la Curte sunt respinse ca inadmisibile pentru că
nu corespund criteriilor de admisibilitate, fără ca judecătorii să examineze fondul.
Deciziile de inadmisibilitate sunt definitive şi nu pot fi contestate.
Conform dispoziţiilor art. 27 din Conv.E.D.O., dacă plângerea este vădit
inadmisibilă sau cererea ar trebui radiată de pe rol fără a fi supusă unei examinări
suplimentare, judecătorul unic va putea lua această decizie care este definitivă160; dacă
cererea nu este declarată inadmisibilă sau nu este radiată de pe rol, atunci judecătorul
unic o va transmite unui Comitet sau unei Camere pentru a fi examinată în mod
suplimentar.
Dacă cererea este considerată repetitivă (i.e. ridică o problemă în privința căreia

către mai mulți reclamanți poate fi neexaminarea acestora de către Curte [a se vedea
https://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_FRA.pdf, p. 26 (ultimul acces la 19.02.2019)].
158
În această fază iniţială, nu se poate solicita Curţii asistență judiciară, ci doar începând cu momentul în
care cererea este comunicată Guvernului în cauză. A se reţine că asistența judiciară nu se acordă în mod automat
tuturor reclamanților care o solicită.
159
Recomandăm ca imediat ce sunt finalizate procedurile interne şi este pronunţată o decizie definitivă de
către instanţele naţionale, reclamantul să expedieze formularul de cerere. Nu de puţine ori se întâmplă ca cererea
să fie declarată inadmisibilă, motiv pentru care considerăm că este bine să existe o marjă de timp în care se poate
retransmite cererea completă.
160
Reclamantul va fi informat printr-o scrisoare despre această decizie, însă nu va putea obţine informaţii
suplimentare, deoarece cazul va fi definitiv clasat, iar dosarul va fi distrus în totalitate la o dată ulterioară.

73
Curtea s-a pronunțat deja într-un anumit număr de dosare, cererea va fi examinată de
un comitet format din 3 judecători. Articolul 28 din Conv.E.D.O. recunoaşte dreptul
Comitetului sesizat cu respectiva cerere individuală, ca, în mod definitiv, prin vot
unanim (i) să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol, atunci când o astfel de
decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară, sau (ii) să o declare admisibilă şi
să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema
interpretării şi aplicării Convenţiei şi a protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie
într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii.
Comitetul se poate desesiza în favoarea unei Camere dacă nu există o
jurisprudenţă bine stabilită a Curţii pe problematica invocată de reclamant.
Dacă cererea nu este considerată repetitivă, aceasta va fi examinată de o cameră
formată din 7 judecători, cameră care poate să declare o cerere inadmisibilă sau să o
considere admisibilă și, în acest caz, să se pronunțe asupra faptelor pretinse.
Cu titlu informativ, subliniem că o cerere nu este trimisă niciodată direct în fața
Marii Camere formate din 17 judecători, ci doar în urma unei desesizări sau a unei
retrimiteri, care poate interveni doar la un stadiu avansat al procedurii. De exemplu,
camera căreia i-a fost atribuită cererea, ar putea să se desesizeze în favoarea Marii
Camere în cazul în care cererea ridică o problemă serioasă de interpretare a Convenției
sau a protocoalelor sale sau dacă există riscul unui conflict de jurisprudență, atât timp
cât Camera nu a pronunţat hotărârea sa şi dacă niciuna dintre părţi nu se opune la
aceasta. În plus, o cerere poate fi retrimisă în fața Marii Camere161 la cererea părților,
în termen de 3 luni de la pronunțarea unei hotărâri de cameră, însă Marea Cameră nu
este obligată să o accepte. Procedura din faţa Marii Camere este mixtă (fază scrisă şi
fază orală), iar hotărârea pronunţată este definitivă.
Conform art. 39 din Regulamentul Curţii, în cazuri temeinic justificate, pot fi
dispuse măsuri provizorii, atunci când se dovedeşte că există un risc real şi serios ca
reclamantul să sufere un prejudiciu ireparabil dacă măsurile respective nu sunt aplicate
(e.g. în cazul expulzării către un stat terţ unde sunt indicii că persoana respectivă ar
putea fi ucisă, supusă torturii sau tratamentelor inumane sau degradante – de regulă
sunt acceptate pe terenul art. 2 şi 3 din Conv.E.D.O.).
Dacă respectiva cerere nu este vădit inadmisibilă şi nu este necesară o
examinare suplimentară, plângerea este comunicată Guvernului pârât, care este invitat
de către Curte să formuleze observaţii referitoare la capetele de cerere prezentate, odată
cu reclamantul. Observaţiile vor fi comunicate părţii adverse pentru comentarii. Dacă
în etapa inițială a procedurii scrise, un reclamant nu este obligat să fie reprezentat de
un avocat, în acest stadiu al Procedurii, reclamantul va fi invitat de Curte să desemneze
un avocat.
În acest moment, Curtea va solicita reclamantului să îşi cuantifice pretenţiile în
temeiul art. 41 din Conv.E.D.O. referitor la satisfacţia echitabilă.
Totodată, Curtea va încerca să obțină un acord între reclamant și Guvernul
vizat, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă, însă, dacă o astfel de soluționare se
dovedește imposibilă, Curtea va examina cererea și va pronunța o hotărâre. Este
important de ştiut că, dacă reclamantul refuză neîntemeiat orice propunere de
soluționare amiabilă, Curtea ar putea decide radierea cererii de pe rol în urma primirii
unei declarații unilaterale de la Guvern, în care acesta recunoaște încălcarea Convenției
și își ia angajamentul să îi ofere reclamantului o indemnizație adecvată.
În faţa Camerei se va desfăşura faza observaţiilor scrise ale părţilor
(admisibilitate, fond, satisfacţie echitabilă) şi, la solicitarea motivată a părţilor sau din

161
Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere analizează cererile de retrimitere

74
oficiu, faza orală atunci când este necesar să existe dezbateri în faţa Curţii (i.e. aspecte
de noutate sau foarte importante).
Subliniem faptul că ședințele publice ale Curții se organizează într-un număr
restrâns de cazuri de cameră sau de Mare Cameră. Dacă dosarul urmează să fie
examinat în ședință publică, acest lucru va fi adus la cunoștință părţilor pentru a se
pregăti. Este important de ştiut că toate ședințele publice sunt înregistrate și accesibile
pe site-ul de internet al Curții162.
România este reprezentată la C.E.D.O. prin instituţia Agentului guvernamental
pentru Curtea europeană a drepturilor omului (în prezent în subordinea Ministerului
afacerilor externe) care întocmeşte actele şi apărările necesare, efectuează orice acte
procesuale, ia măsurile necesare în plan intern (e.g. pentru modificarea legislaţiei care
se impun în urma evoluţiei jurisprudenţei Curţii), reprezintă interesele statului român la
C.E.D.O.
Statul român are drept de regres împotriva persoanelor care, cu vinovăţie, au
determinat obligarea statului la sumele stabilite de C.E.D.O. (sau, după caz, chiar prin
convenţia de rezolvare pe cale amiabilă încheiată cu reclamantul).
Având în vedere nenumăratele cauze în care România a fost găsită vinovată de
încălcarea drepturilor prevăzute de Conv.E.D.O., precum şi de obstinenţa cu care
reprezentanţii anumitor autorităţi ale statului continuă să promoveze politici care
conduc la încălcarea drepturilor omului, din varii motive, ne întrebăm de ce totuşi nu
este folosit acest drept de regres.
Curtea poate finaliza examinarea cererilor în mai multe feluri:
1. cererea este declarată inadmisibilă: pentru toate motivele expuse anterior,
dacă reclamantul nu a respectat una din condițiile de admisibilitate, Curtea va
declara cererea inadmisibilă, această decizie fiind definitivă. În astfel de
situaţii, cazul este închis și dosarul distrus. Nu există nicio cale de atac
împotriva acestei decizii a Curții;
2. dosarul este distrus: dacă la începutul procedurii în fața Curții, reclamantul
este contactat de Curte cu o solicitare de informații sau de documente
suplimentare, la care acesta nu răspunde sau, eventual, răspunde în afara
termenului acordat, Curtea poate considera că reclamantul nu doreşte să îşi
mențină cererea. În astfel de situaţii, cazul este închis și dosarul distrus. Nu
există nicio cale de atac împotriva acestei decizii a Curții;
3. cererea este radiată de pe rolul Curții: într-o fază mai avansată a procedurii
decât cea expusă la punctul 2 de mai sus, după ce dosarul este atribuit unei
formațiuni judiciare, Curtea poate decide radierea cererii de pe rol în cazul în
care reclamantul nu răspunde solicitărilor Curții în termenul stabilit,
considerând că acesta nu doreşte să îşi mențină cererea. In plus, radierea unei
cereri de pe rol poate interveni și ca urmare a unei soluționări pe cale amiabilă
a cazului sau în urma unei declarații unilaterale. Aşadar, este esențial ca
reclamantul să răspundă solicitărilor Curții în termenul fixat, confirmând astfel
că înțelege să îşi mențină cererea și evitând distrugerea dosarului sau radierea
cererii de pe rolul Curții.
Curtea poate finaliza examinarea cererilor în mai multe feluri:
1. cererea este declarată inadmisibilă: pentru toate motivele expuse anterior,
dacă reclamantul nu a respectat una din condițiile de admisibilitate, Curtea va
declara cererea inadmisibilă, această decizie fiind definitivă. În astfel de

162
A se vedea https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=hearings&c=#n1347951547702_pointer
[ultimul acces la 19.02.2019].

75
situaţii, cazul este închis și dosarul distrus. Nu există nicio cale de atac
împotriva acestei decizii a Curții;
2. dosarul este distrus: dacă la începutul procedurii în fața Curții, reclamantul
este contactat de Curte cu o solicitare de informații sau de documente
suplimentare, la care acesta nu răspunde sau, eventual, răspunde în afara
termenului acordat, Curtea poate considera că reclamantul nu doreşte să îşi
mențină cererea. În astfel de situaţii, cazul este închis și dosarul distrus. Nu
există nicio cale de atac împotriva acestei decizii a Curții;
3. cererea este radiată de pe rolul Curții: într-o fază mai avansată a procedurii
decât cea expusă la punctul 2 de mai sus, după ce dosarul este atribuit unei
formațiuni judiciare, Curtea poate decide radierea cererii de pe rol în cazul în
care reclamantul nu răspunde solicitărilor Curții în termenul stabilit,
considerând că acesta nu doreşte să îşi mențină cererea. In plus, radierea unei
cereri de pe rol poate interveni și ca urmare a unei soluționări pe cale amiabilă
a cazului sau în urma unei declarații unilaterale. Aşadar, este esențial ca
reclamantul să răspundă solicitărilor Curții în termenul fixat, confirmând astfel
că înțelege să îşi mențină cererea și evitând distrugerea dosarului sau radierea
cererii de pe rolul Curții.

7.2. Despre decizii şi hotărâri

Dacă cererea introdusă la Curte nu este declarată inadmisibilă, Curtea o va


examina şi va stabili dacă a avut loc vreo încălcare a dispoziţiilor Convenţiei. În caz
afirmativ, Curtea ar putea să acorde o compensație bănească pentru prejudiciul suferit.
Este important de reţinut că, în niciun caz, Curtea nu va anula o decizie a instanțelor
naționale.
Orice decizie pronunțată de un comitet (privind admisibilitatea sau scoaterea de
pe rol a unei cereri individuale) este definitivă și nu poate fi contestată.
Hotărârile pronunțate de o cameră devin definitive atunci când părţile declară că
ele nu vor solicita retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere sau, la expirarea unui
termen de trei luni, timp în care părţile nu au solicitat retrimiterea dosarului în fața
Marii Camere pentru o nouă examinare a cererii. Reamintim faptul că aceste cereri de
retrimitere a dosarelor în fața Marii Camere nu sunt acceptate decât în cazuri
excepționale.
Hotărârile pronunțate de Marea Cameră sunt definitive și fără cale de atac.
Deciziile de (in)admisibilitate, precum şi hotărârile Curţii sunt motivate de către
judecători. Judecătorii pot anexa o opinie concordantă atunci când vor să nuanţeze
anumite elemente ale raţionamentului lor. Atunci când hotărârea nu exprimă opinia
unui judecător, acesta va avea dreptul de a redacta şi ataşa hotărârii opinia sa separată.
Hotărârile Curţii sunt publicate integral pe site-ul Curţii163 în cel puţin una din
limbile oficiale ale Curţii (limba franceză sau limba engleză).
Este foarte important de reţinut regulile referitoare la interpretarea, revizuirea şi
rectificarea deciziilor şi hotărârilor Curţii.
Conform art. 79 din Regulamentul Curţii, în termen de 1 an de la pronunţarea
unei hotărâri, oricare dintre părţi poate solicita interpretarea acesteia. Cererea se
depune la Grefa C.E.D.O., menţionându-se cu precizie care puncte din dispozitivul
hotărârii trebuie interpretate (e.g. sumele de bani acordate cu titlu de satisfacţie
echitabilă).

163
A se vedea https://hudoc.echr.coe.int [ultimul acces la 19.02.2019].

76
Conform art. 80 din Regulamentul Curţii, în termen de 6 luni de la momentul
descoperirii unui fapt nou care ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra rezultatului
unei cauze deja soluţionate (fapt care era necunoscut de C.E.D.O. la momentul
pronunţării hotărârii), partea care ia la cunoştinţă de acest fapt poate solicita revizuirea
hotărârii.
Conform art. 81 din Regulamentul Curţii, în termen de o lună de la pronunţarea
deciziei sau hotărârii respective, părţile pot solicita C.E.D.O. rectificarea erorilor de
scriere sau calcul, precum şi a inexactităţilor evidente din textul deciziei sau hotărârii.
Deciziile şi hotărârile C.E.D.O. în care România este stat pârât se publică în
Monitorul Oficial al României164, în termen de 3 luni de la data soluţionării definitive a
cauzei.

7.3. Procedura-pilot

Până la hotărârile din procedura-pilot, Curtea a recurs la o tehnică de redactare


juridică vicleană pentru a masca faptul că legea a fost deseori ţinta controlului său.
Într-adevăr, luarea în considerare a directivelor mai generale, sistemice, a fost plasată
în partea de „raţionament” a hotărârilor, în timp ce dispozitivul hotărârilor era axat
strict pe încălcările individualizate.
Procedura hotărârilor pilot a fost dezvoltată ca un mijloc de a face faţă unor
grupuri mari de cazuri identice care derivă din aceeaşi problemă fundamentală. Curtea
a avut de ceva timp pendinte în faţa sa o mare parte din aceste cazuri, denumite „cauze
repetitive”. Ele reprezintă o proporţie semnificativă a volumului de muncă al Curţii şi,
prin urmare, contribuie la congestionarea activităţii Curţii. În momentul în care Curtea
primeşte un număr semnificativ de cereri care decurg din aceeaşi rădăcină, aceasta
poate decide să selecteze una sau mai multe dintre ele pentru a o/le soluţiona cu
prioritate. În tratarea cazului sau cazurilor selectat(e), Curtea va căuta să ajungă la o
soluţie care se extinde dincolo de cazul/cazurile particulare, în aşa fel încât să acopere
toate cazurile similare care au la bază aceeaşi problemă. Hotărârea rezultată va fi o
hotărâre pilot.
Astfel, atunci când pe rolul C.E.D.O., Grefa identifică un număr mare de cereri
formulate împotriva unui stat, care au acelaşi obiect, care sunt repetitive sau care se
datorează unor disfuncţionalităţi sistemice, Grefa le poate conexa si comunica statului
în cauză, urmând ca statul sa răspundă, pe langă încălcarea analizată, şi pentru
caracterul repetitiv sau sistemic al încălcării.
Procedura presupune pronunţarea unei hotărâri care identifică problemele
structurale din statul respectiv care au determinat deschiderea procedurii, Curtea
solicitând ca într-un termen determinat să ia măsurile necesare pentru remedierea
problemelor constatate.
Hotărârea pilot are anumite particularităţi: identificând şi analizând problemele
sistemice şi repetitive, Curtea acordă statului posibile indicaţii pentru rezolvarea la
nivel intern a respectivelor probleme, solicitând acestuia să ia măsurile necesare într-un
termen determinat (de regulă între 6 şi 18 luni), suspendând în acelaşi timp
soluţionarea cererilor repetitive aflate pe rolul Curţii până la introducerea unui recurs
efectiv la nivel naţional165.

164
A se vedea http://www.monitoruloficial.ro/article--e-Monitor--339.html [ultimul acces la 19.02.2019].
165
În cazul neexecutării unei hotărâri pilot, după expirarea termenului acordat de Curte (iniţial sau
prelungit de Curte la solicitarea statului), Curtea reia soluţionarea cererilor repetitive care erau înregistrate pe rolul
Curţii. A se vedea cauza Iuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei (cererea nr. 40450/04), hotărârea din 15.10.2009,
para. 78 şi urm.

77
În această hotărâre, Curtea va urmări:
i. să determine dacă a existat o încălcare a Convenţiei, în cazul particular;
ii. să identifice disfuncţia din dreptul naţional care este la baza încălcării;
iii. să dea indicaţii clare Guvernului cu privire la modul în care poate elimina
această disfuncţie;
iv. să determine crearea unei căi de atac interne capabile de a trata cazurile
similare (inclusiv cele deja pendinte în faţa Curţii, în aşteptarea hotărârii
pilot) sau cel puţin să determine soluţionarea tuturor acestor cazuri
pendinte în faţa Curţii.
O caracteristică importantă a procedurii este posibilitatea de suspendare sau
„îngheţare" a examinării tuturor celorlalte cazuri similare pentru o anumită perioadă
de timp. Aceasta reprezintă un mijloc suplimentar de a încuraja autorităţile naţionale să
ia măsurile necesare. O astfel de amânare, care va fi, de obicei, pentru o perioadă de
timp, poate fi supusă condiţiei ca statul reclamat să reacţioneze prompt şi efectiv cu
privire la concluziile trase în hotărârea pilot. În măsura în care sunt cazuri care au fost
suspendate în acest fel, importanţa de a menţine reclamanţii informaţi de evoluţia
procedurii este pe deplin recunoscută de către Curte. Ar trebui subliniat faptul că
C.E.D.O. poate oricând să reia examinarea din orice caz care a fost suspendat dacă
acest lucru este cerut de interesul justiţiei (e.g. în cazul în care ar fi nedrept sau
nerezonabil pentru solicitanţi să aştepte atât de mult pentru o cale de atac).
Ideea centrală din spatele procedurii de judecată pilot este că în cazul în care
există un număr mare de cereri privind aceeaşi problemă, solicitanţii vor obţine
despăgubiri mai rapid în cazul în care o cale de atac efectivă este stabilită la nivel
naţional, decât atunci când cazurile lor sunt prelucrate în mod individual la Strasbourg.
Curtea a utilizat procedura într-un mod flexibil, deoarece aceasta a pronunţat
prima hotărâre pilot în anul 2004.

7.4. Punerea în executare a hotărârilor Curţii

Conform art. 46 alin. (1) din Conv.E.D.O., statele contractante se angajează să


se conformeze hotărârilor definitive ale C.E.D.O., atunci când sunt părţi ale litigiului.
Aceste obligaţii ale statelor sunt obligaţii de rezultat, statul alegând modalităţile
juridice de punere în executare, de la caz la caz fiind vorba de o paletă largă de măsuri
care pornesc de la măsuri administrative şi care pot ajunge la o reformă legislativă.
Executarea este, de regulă, promptă şi efectivă.
Punerea în executare este complexă, implicând adoptarea măsurilor:
i. concrete în favoarea reclamantului pentru a se restabili drepturile
încălcate: satisfacţie echitabilă, reexaminarea procedurii interne;
ii. generale cu privire la modificarea legislaţiei care a permis încălcarea
drepturilor, mai ales atunci când se observă cauze repetitive166.
În caz de refuz al executării hotărârii, intervine Comitetul de miniştri (prin
Departamentul pentru executarea hotărârilor C.E.D.O.167 din cadrul Secretariatului său)
care poate aplica sancţiuni precum invitarea statului vinovat să se retragă din Consiliul
Europei, excluderea statului vinovat din organizaţie, suspendarea dreptului de
reprezentare în faţa Consiliului Europei.

166
Interesantă este procedura hotărârilor pilot, care are ca scop rezolvarea problemelor sistemice, de
natură structurală, dintr-un stat membru, pentru a elimina riscul violărilor repetitive ale Conv.E.D.O. Menţionăm
că această instituţie nu este menţionată în Conv.E.D.O. sau în protocoalele adiţionale, motiv pentru care este
criticată de unele state membre.
167
A se vedea https://www.coe.int/en/web/cm/execution-judgments [ultimul acces la 19.02.2019].

78
7.5. Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor
omului

Curtea de justiţie a Uniunii europene de la Luxembourg considera că izvoarele


drepturilor fundamentale ale omului din cadrul Uniunii europene sunt principii
generale ale dreptului Uniunii europene [a se vedea şi art. 6 alin. (3) din Tratatul
privind Uniunea Europeană168] care provin din tradiţiile constituţionale ale statelor
membre şi din tratatele internaţionale la care acestea sunt parte, în special din
Convenţia europeană a drepturilor omului. Având în vedere că drepturile consacrate de
Convenţie nu sunt obligatorii pentru Uniunea europeană şi pentru instituţiile sale,
precum şi că aceste drepturi se aplică statelor membre ale Uniunii, ar putea exista
situaţii confuze privind cine ar fi responsabil pentru încălcările drepturilor prevăzute de
Convenţie. De abia prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009, aderarea a devenit o obligaţie legală a Uniunii europene.
Aderarea Uniunii europene la Convenţia europeană a drepturilor omului relevă
procesul prin care Uniunea se va alătura comunităţii de 47 de state europene care s-au
obligat să respecte Convenţia şi care au agreat supervizarea conformării cu obligaţiile
sale de către Curtea europeană a drepturilor omului.
Totodată, aderarea Uniunii europene a fost permisă prin art. 59 alin. (2) din
Convenţia europeană a drepturilor omului (care prevede că „Uniunea europeană poate
adera la prezenta Convenţie”), astfel cum a fost modificat prin Protocolul adiţional nr.
14 la Convenţie care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.
Astfel, Uniunea europeană va deveni a 48 parte contractantă la Convenţie,
trimiţând un semnal politic puternic de coerenţă între Uniunea europeană şi o Europă
mai mare (în engleză, the greater Europe).
Comitetul de miniştri din Consiliul Europei a dat mandat ad-hoc Comitetului
director pentru drepturile omului pentru a elabora, împreună cu Comisia europeană din
cadrul Uniunii europene instrumentul legal necesar pentru aderare. Chiar dacă iniţial
nu se va decide să fie ratificate şi acestea, cu siguranţă Uniunea va putea să le ratifice
ulterior.
Acest pas era inevitabil, ţinând cont de faptul că ratificarea Convenţiei europene
a drepturilor omului reprezintă o condiţie pentru a intra în Uniunea europeană.
Totodată, considerăm că aderarea va rezolva problemele care decurg din faptul
că Uniunea europeană nu este subiect de drept în faţa Curţii europene a drepturilor
omului, neputând să se apere în faţa Curţii atunci când Curtea constată că au fost
încălcate drepturi ale omului din aplicarea şi implementarea dreptului unional de către
statele membre. Mai mult, hotărârea Curţii va deveni obligatorie pentru Uniune, care,
în prezent, nu este ţinută să o respecte, chiar dacă executarea hotărârii ar putea implica
contribuţia sa.

168
Art. 6 alin. (3) din T.U.E. prevede că:
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre,
constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
A se vedea https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-
fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF.

79
Rezumat
Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este scrisă şi, eventual,
şi orală. Nu există nicio posibilitate de a aprecia durata medie de examinare a unei
cereri, depinzând de la caz la caz, în funcţie de tipul cererii, de formațiunea judiciară
căreia i se atribuie, de rapiditatea cu care părțile răspund la solicitările Curții.
Curtea va lua în considerare data indicată pe ştampila poştei.
Atunci când Grefa identifică pe rolul C.E.D.O. un număr mare de cereri
formulate împotriva unui stat, care au acelaşi obiect, care sunt repetitive sau care se
datorează unor disfuncţionalităţi sistemice, Grefa le poate conexa si comunica statului
în cauză, urmând ca statul sa răspundă, pe langă încălcarea analizată, şi pentru
caracterul repetitiv sau sistemic al încălcării.
Statele contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale
C.E.D.O., atunci când sunt părţi ale litigiului. Aceste obligaţii ale statelor sunt obligaţii
de rezultat, statul alegând modalităţile juridice de punere în executare, de la caz la caz
fiind vorba de o paletă largă de măsuri care pornesc de la măsuri administrative şi care
pot ajunge la o reformă legislativă. Executarea este, de regulă, promptă şi efectivă.

Test de evaluare a cunoştinţelor


1. Pentru a putea sesiza Curtea europeană a drepturilor omului, reclamantul
trebuie să transmită formularul de cerere (disponibil pe site-ul Curţii), completat cu
toate informaţiile solicitate în formularul de cerere. Alături de formularul de cerere,
semnat în original de către reclamant (sau de către avocat), reclamantul nu trebuie să
anexeze copii ale tuturor documentelor relevante.
a) Adevărat;
b) Fals.

2. Hotărârea pilot are anumite particularităţi: identificând şi analizând


problemele sistemice şi repetitive, Curtea acordă statului posibile indicaţii pentru
rezolvarea la nivel intern a respectivelor probleme, solicitând acestuia să ia măsurile
necesare într-un termen determinat (de regulă între 6 şi 18 luni), suspendând în acelaşi
timp soluţionarea cererilor repetitive aflate pe rolul Curţii până la introducerea unui
recurs efectiv la nivel naţional.
a) Adevărat;
b) Fals.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67);
4. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
5. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54);
6. Aurescu Bogdan, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ediţia a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013 (341.6/A93).

80
Unitatea de învăţare 8. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (I)

Cuprins
8.1. Dreptul la viata
8.2. Interzicerea torturii si a relelor tratamente
8.3. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Introducere
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se
divide în două părţi:
a) dispoziţii de ordin substanţial: articolele 2-18 din Convenţie care consacră
drepturi şi libertăţi garantate tuturor persoanelor aflate în jurisdicţia statelor
contractante (art. 14-18 reprezentând modul de garantare a drepturilor
substantiale);
b) dispoziţii de ordin procedural: articolelele 19-59 din Convenţie.
Mai mult decât atât, analizând textul Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, precum şi al protocoalelor adiţionale care au
lărgit catalogul drepturilor garantate, observăm că sunt consacrate următoarele drepturi
fundamentale ale omului:
Art. 2 din Conv.E.D.O. – Dreptul la viaţă
Art. 3 din Conv.E.D.O. – Dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante
Art. 4 din Conv.E.D.O. – Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi interzicerea
muncii forţate
Art. 5 din Conv.E.D.O. – Dreptul la libertatea şi la siguranţa persoanei
Art. 6 din Conv.E.D.O. – Dreptul la un proces echitabil
Art. 7 din Conv.E.D.O. – Principiul legalităţii incriminării şi principiul
neretroactivităţii legii penale mai severe
Art. 8 din Conv.E.D.O. – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
Art. 9 din Conv.E.D.O. – Dreptul la libertate de gandire, de conştiinţă şi de
religie
Art. 10 din Conv.E.D.O. – Libertatea de exprimare
Art. 11 din Conv.E.D.O. – Libertatea de întrunire şi de asociere
Art. 12 din Conv.E.D.O. – Dreptul la căsătorie
Art. 13 din Conv.E.D.O. – Dreptul la un remediu efectiv
Art. 14 din Conv.E.D.O. – Interzicerea discriminării
Art. 1 Protocolul adiţional 1 – Dreptul la proprietate
Art. 2 Protocolul adiţional 1 – Dreptul la instruire
Art. 2 Protocolul adiţional 1 – Dreptul la alegeri libere
Art. 1 Protocolul adiţional 4 – Interzicerea privării de libertate pentru datorii
Art. 2 Protocolul adiţional 4 – Dreptul la liberă circulaţie
Art. 3 Protocolul adiţional 4 – Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni
Art. 4 Protocolul adiţional 4 – Interzicerea expulzărilor colective de străini
Art. 1 Protocolul adițional 6 – Abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace
Art. 1 Protocolul adiţional 7 – Garanțiile procedurale în cazul expulzărilor de
străini
Art. 2 Protocolul adiţional 7 – Dreptul la două grade de jurisdicție în materie
penală

81
Art. 3 Protocolul adiţional 7 – Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară
Art. 4 Protocolul adiţional 7 – Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două
ori
Art. 5 Protocolul adiţional 7 – Egalitatea între soţi
Art. 1 Protocolul adiţional 12 – Interzicerea generală a discriminării
Art. 1 Protocolul adiţional 13 – Abolirea pedepsei cu moartea în orice
circumstanţe.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască aspectele generale privind dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi a
relelor tratamente, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
 sesizeze diferenţele dintre tortură, tratament degradant sau tratament inuman.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

8.1. Dreptul la viata

Art. 2 din Conv.E.D.O. - Dreptul la viaţă


1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate
fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă :
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie

Dreptul la viață este cel mai important drept natural, acel drept suprem al
fiecărei fiinţe umane, fiind considerat de către C.E.D.O. în jurisprudența sa că
„valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan internațional”169. Dreptul la
viaţă este un drept absolut şi intangibil, care face parte din „nucleul dur” al materiei
drepturilor omului.
Acest drept poate fi invocat de persoana fizică – victimă directă170, dar şi de alte
persoane care s-ar califica pentru victime indirecte171 sau prin ricoşeu, care aveau o
legătură cu victima directă a încălcării dreptului la viaţă172.

169
A se vedea Streletz, Kessler şi Fremz c. Germania (cererile nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98),
hotărârea din 22.03.2001.
170
De exemplu, o persoană care a fost condamnată la moarte printr-o sentinţă care nu a fost executată
încă, o persoană care a fost victima unei tentative de omor.
171
De exemplu, un părinte [cauza Gheorghe Cobzaru c. României (cerere nr. 6978/08), hotărârea din
25.06.2013, para. 3, 37], un frate [cauza Kiliç c. Turciei (cererea nr. 22492/93), hotărârea din 28.03.2000, para. 1],
unul dintre soţi [cauza Akkoç c. Turciei (cererile nr. 22947/93 şi 22948/93), hotărârea din 10.10.2000, para. 1, 3],

82
Dreptul la viaţă porneşte de la naşterea persoanei şi se întinde pana la decesul
constatat al acesteia.
Dacă există un drept la viaţă recunoscut de Convenţie, atunci există şi un drept
la moarte? Judecătorii C.E.D.O. au fost sesizaţi pentru a tranşa această dilemă, însă ei
rămân destul de rezervaţi. Nici în această privinţă nu există consens european în
legătură cu eutanasia173 (activă sau pasivă)174. Deşi iniţial C.E.D.O. s-a poziţionat
împotriva oricărei interpretări evolutive a art. 2 din Conv.E.D.O.175, în 2015, C.E.D.O.
a fost mai temperată într-o speţă care privea decizia medicilor de a opri tratamenul de
susţinere articială a vieţii pacientului în cauză176.
Statele au atât obligații negative (de a se abţine de a provoca moartea unei
persoane în mod intenţionat), cât şi obligatii pozitive (de a lua preventiv măsuri
necesare pentru protecţia vieţii177) cu privire la respectarea acestui drept care este
protejat prin lege.
Conform Convenţiei există cinci ipoteze limitativ enumerate în care statele părţi
pot aduce atingere dreptului la viaţă.
Conform art. 2 alin. (1) din Conv.E.D.O., dacă legea internă prevede ca
sancţiune, pentru săvarşirea unei fapte, pedeapsa capitală, atunci aceasta poate fi
aplicată dacă este pronunţată de un tribunal care respectă garanţiile unui proces
echitabil178. Totuşi, această pedeapsă este abolită prin adoptarea Protocoalelor
adiţionale nr. 6 (abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace)179 şi nr. 13 (abolirea
pedepsei cu moartea în orice circumstanţe)180.
Articolul 2 alin. (2) din Conv.E.D.O. prevede trei cazuri în care se justifică
recurgerea la forţă. Aceste cazuri presupun că măsurile adoptate de statele contractante
care recurg la ele trebuie să fie imperios necesare şi să fie proporţionale cu scopul
urmărit181.
a) Recurgerea absolut necesară la forţă pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva violenţei ilegale
Conform art. 2 alin. (2) lit. a) din Conv.E.D.O., moartea nu este
considerată a fi fost provocată cu încălcarea acestui articol, dacă este rezultatul
legitimei apărări. Legitima apărare este justificată pentru protecţia propriei vieţi

un văr [cauza Armani da Silva c. Marii Britanii (cererea nr. 5878/08), hotărârea din 30.03.2016, para. 1, 3, 12], o
organizaţie neguvernamentală [cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Campeanu c. României
(cererea nr. 47848/08)), hotărârea din 17.07.2014, para. 1, 112-114].
172
Acest lucru este evident, deoarece uneori victima directă şi-a pierdut viaţa şi nu mai poate să sesizeze
C.E.D.O.
173
Prin „eutanasie” înţelegem uciderea unei persoane săvârşită de o altă persoană sub impulsul unui
sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale primei persoane, care suferă de o boală incurabilă şi a cărei
moarte este, din această cauză, inevitabilă. A se vedea Laura-Cristiana Negură, Death on request, publicat în CKS
(Challenges of the Knowledge Society) 2011, Bucureşti, 2011, p. 794 şi urm., disponibil online la
http://cks.univnt.ro/cks_2011_archive.html [ultimul acces la 19.02.2019].
174
Doar legislaţia olandeză permite eutanasia activă şi pasivă, alte state europene adoptand doar eutanasia
pasivă (Elveţia, Franţa).
175
A se vedea cauza Pretty c. Regatul Unit (cererea nr. 2346/02), hotărârea din 29.04.2002.
176
A se vedea cauza Lambert şi alţii c. Franţei (cererea nr. 46043/14), hotărârea din 05.06.2015
(rectificată la 25.06.2015).
177
De exemplu, măsuri de protecţia mediului - a se vedea hotărârea din cauza Öneryildiz c. Turciei
(cererea nr. 48939/99), hotărârea din 30.11.2004.
178
A se vedea cauza Öçalan c. Turciei (cererea nr. 46221/99), hotărârea din 12.03.2003.
179
Menţionăm că, în prezent 46 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei au devenit părţi la
Protocolul adiţional nr. 6.
180
Menţionăm că, în prezent 44 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei au devenit părţi la
Protocolul adiţional nr. 13.
181
A se vedea cauza Soare ş.a. c. României (cererea nr. 24329/02), hotărârea din 22.02.2011, para. 130.

83
sau a vieţii altei persoane, dar nu şi pentru protecţia unor bunuri. Recurgerea la
forţă trebuie să fie ultima soluţie la care se recurge. În jurisprudenţa sa, Curtea
a respins invocarea legitimei apărări în cazul morţii civililor182 dacă autorităţile
nu au fost suficient de precaute pentru preîntâmpinarea şi evitarea morţii
acestora, utilizând în mod disproporţionat forţa.
b) Recurgerea absolut necesară la forţă pentru a efectua o arestare legală
sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute
Conform art. 2 alin. (2) lit. b) din Conv.E.D.O., moartea nu este
considerată a fi fost provocată cu încălcarea acestui articol, dacă autorităţile
statului recurg la forţă, pentru a proceda conform legii la arestarea unei
persoane sau la împiedicarea unei persoane să evadeze, dacă ea este deţinută
conform legii şi dacă s-au epuizat celelalte mijloace disponibile. Totuşi, armele
deţinute legal nu trebuie să fi fost folosite cu intenţia de a ucide183. Acest lucru
semnifică că nu este permisă folosirea unei forţe excesive, recurgerea la forţă
într-o asemenea situaţie trebuind să fie absolut necesară. Curtea a impus chiar
un test al proporţionalităţii între utilizarea forţei şi realizarea scopului urmărit.
c) Recurgerea absolut necesară la forţă pentru a reprima, conform legii,
tulburări violente sau o insurecție
Conform art. 2 alin. (2) lit. c) din Conv.E.D.O., moartea nu este
considerată a fi fost provocată cu încălcarea acestui articol, dacă vizează
reprimarea în mod legal a unei revolte sau insurecții și dacă s-au epuizat
celelalte mijloace disponibile. Din analiza noastră, nu am descoperit definiţii
pentru „tulburări violente” sau „insurecţie” nici în Convenţie şi nici în
jurisprudenţa Curţii, însă doctrina le consideră ca fiind „împrejurări de o
extremă gravitate”184. Din jurisprudenţa Curţii observăm că recurgerea la forţa
letală a fost acceptată în situaţia în care un grup de aproximativ 3.000 de
demostranţi violenţi au distrus un sat învecinat185.
Conform art. 15 alin. (2) din Conv.E.D.O. (Derogarea în caz de stare de
urgenţă)186, statele părţi pot în caz de război sau în caz de alt pericol public care
ameninţă existenţa naţiunii, să ia măsuri derogatorii chiar în legătură cu dreptul la
viaţă. Menţiunea de „acte licite de război” trimite la regulile dreptului internaţional
umanitar, conform Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi a protocoalelor adiţionale.

8.2. Interzicerea torturii si a relelor tratamente

Art. 3 din Conv.E.D.O. - Interzicerea torturii


Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
182
A se vedea cauzele Isayeva c. Rusiei (cererea nr. 57950/00), hotărârea din 24.02.2005, para. 200-201,
Isayeva, Yusupova şi Bazayeva c. Rusiei (cererea nr. 57947/00), hotărârea din 24.02.2005, para. 179-200.
183
A se vedea cauza Natchova ş.a. c. Bulgariei (cererea nr. 43577/98), hotărârea din 06.07.2005, para.
106-109.
184
A se vedea Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 123.
185
A se vedea cauza Güleç c. Turciei (cererea nr. 54/1997/838/1044), hotărârea din 27.07.1998, para. 70-
71.
186
Art. 15 din Conv.E.D.O. prevede că:
(1) În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă
poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o
impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul
internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând
din acte licite de război, şi nici de la articolele 3, 4 (paragraful1) şi 7.

84
degradante.

Prin „rele tratamente” înţelegem tratamentele inumane şi tratamentele


degradante.
Acest drept reprezintă un drept intangibil, având un caracter absolut187, făcând
parte din „nucleul dur” al drepturilor omului. Chiar Curtea a subliniat, în mai multe
rânduri, că interdicția de a fi supus torturii sau relelor tratamente este „una din valorile
fundamentale188 ale societăților democratice care formează Consiliul Europei”189.
Regretăm însă formularea succintă a acestui articol care nu defineşte cele trei
noţiuni: tortură, tratament inuman, tratament degradant. Interesant este că, deşi statele
contractante au încercat să obţină derogări de la acest articol190, Curtea a fost
constantă191 şi nu a recunoscut statelor o marjă de apreciere în a stabili dacă este sau nu
cazul să aplice astfel de tratamente.
Jurisprudența Comisiei şi a Curţii a impus criteriul gradului de gravitate a
suferințelor provocate ca fiind esențial în stabilirea aplicabilității acestui articol,
existând doar o deosebire de intensitate între cele trei noțiuni. Totuşi, acest criteriu este
apreciat în mod relativ, în funcţie de „toate circumstanţele unei cauze, cum ar fi durata
tratamentelor, efectele lor fizice sau mentale şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea
de sănătate a victimei etc.”192. Faptul că autorităţile nu au dorit să aplice astfel de
tratamente nu exclude încălcarea articolului 3 din Convenţie.
Gradul de intensitate este crescător de la tratament degradant la tratament
inuman, culminând cu tortura. Sarcina probei revine reclamantului, conform
principiului actori incumbit probatio, trebuind să fie dovedite relele tratamente
„dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Sarcina probei este răsturnată în cazul
persoanelor aflate în custodia statului. Mai mult, de principiu, dacă înainte de a intra în
custodia statului, persoanele erau într-o stare bună de sănătate, atunci, la eliberare,
autorităţile trebuie să justifice în mod plauzibil de ce acestea au leziuni193.
Curtea europeană a drepturilor omului a definit tortura în jurisprudenţa sa ca
fiind „un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferinţe foarte grave şi crude”194.
Într-o altă cauză, Curtea a subliniat că prin „tortură” se descrie adesea „tratament
inuman, care are un scop, precum obţinerea de informaţii sau mărturisiri sau
aplicarea unei pedepse, şi este în general o formă agravată de tratament inuman”195.

187
Caracterul absolut al articolului permite Curţii să se sesizeze din oficiu, chiar dacă victima nu l-a
invocat – a se vedea Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 130.
188
Tocmai pentru a sublinia importanţa acestor valori fundamentale, Consiliul Europei a adoptat la 26
noiembrie 1987 Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1989. Este foarte interesant că această convenţie nu poate face
obiectul rezervelor şi nu conţine absolut nicio clauză derogatorie.
189
A se vedea cauza Soering c. Regatul Unit (cererea nr. 14038/88), hotărârea din 07.01.1989, para. 88.
190
Inclusiv pentru lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate – a se vedea, de exemplu, cauzele
Tomasi c. Franţei (cererea nr. 12850/87), hotărârea din 27.08.1992, para. 115, Selmouni c. Franţei (cererea nr.
25803/94), hotărârea din 28.07.1999, para. 95, Georgia c. Rusiei (I – cererea nr. 13255/07), hotărârea din
3.07.2014, para. 192.
191
A se vedea cauza Gäfgen c. Germaniei (cererea nr. 22978/05), hotărârea din 01.06.2010, para. 107.
192
A se vedea cauza Irlanda c. Regatul Unit al Marii Britanii (cererea nr. 5310/71), hotărârea din
18.01.1978, para. 162.
193
A se vedea cauza Selmouni c. Franţei (cererea nr. 25803/94), hotărârea din 28.07.1999, para. 87.
194
A se vedea cauza Irlanda c. Regatul Unit al Marii Britanii (cererea nr. 5310/71), hotărârea din
18.01.1978, para. 167.
195
Cauza Danemarca, Norvegia, Suedia şi Olanda c. Greciei (i.e. „The Greek Case”, 1969), partea II/V,
capitolul IV, p. 186.

85
Din cele două definiţii reiese că pentru a fi în situaţia unei torturi,
trebuie să regăsim trei criterii în mod cumulativ: intensitate, intenţie şi scop.
Jurisprudenţa Curţii a evoluat în decursul timpului, astfel încât anumite acte
care erau calificate la un moment dat ca „tratamente inumane şi degradante” au fost
reconsiderate ulterior şi încadrate ca „acte de tortură”196.
Tratamentele inumane presupun acte de violenţă psihică sau fizică ce nu
prezintă intensitatea actelor de tortură. Pentru ca un stat să răspundă pentru
tratamente inumane, este necesar ca autorităţile să tolereze astfel de practici.
Aceste tratamente provoacă suferinţe de o intensitate deosebită unei persoane.
Interesant este de menţionat că din jurisprudenţa C.E.D.O. se poate observa existenţa
unei prezumţii de cauzalitate între rănile constatate la o persoană aflată în custodia
statului şi reţinerea sa, dacă autorităţile nu pot demonstra contrariul.
Tratamentele degradante provoacă suferinţe de o mai mică intensitate
decât cele inumane. Curtea a subliniat că aceste tratamente provoacă victimei
„sentimente de angoasă şi inferioritate, de natură să o umilească şi să o
înjosească”197. Acest lucru semnifică faptul că înjosirea poate să fie şi doar în
proprii ochi.
Statele au obligaţii pozitive, dar şi obligaţii negative. Obligaţia negativă
în baza Conv.E.D.O. este de a se abţine de la provocarea torturii sau relelor
tratamente. Statele sunt ţinute responsabile pentru actele comise de agenţii
proprii (inclusiv pentru cele comise cu depăşirea competenţei legale – aşa
numitele „acte ultra vires”), indiferent dacă autorităţile au ştiut sau nu de actele
respective198.
Obligaţiile pozitive ale statelor sunt multiple, ele fiind menite să
protejeze integritatea fizică şi psihică a persoanelor aflate sub jurisdicţia lor,
demnitatea lor umană.

8.3. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Art. 4 din Conv.E.D.O. - Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate


1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în
condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii
condiţionate;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul
militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim,
un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa
sau bunăstarea comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.

Convenţia nu defineşte aceste noţiuni, astfel încât a fost rolul judecătorului


C.E.D.O. de a defini şi interpreta noţiunile de „sclavie”, „aservire”, „muncă forţată”,

196
A se vedea cauza Selmouni c. Franţei (cererea nr. 25803/94), hotărârea din 28.07.1999, para. 101.
197
A se vedea cauzele Kudla c. Poloniei (cererea nr. 30210/96), hotărârea din 26.10.2000, para. 92,
Irlanda c. Regatul Unit al Marii Britanii (cererea nr. 5310/71), hotărârea din 18.01.1978, para. 167.
198
A se vedea cauza Akpinar and Altun c. Turciei (2007).

86
„muncă obligatorie”, prin raportare la alte instrumente internaţionale199. Pentru a putea
distinge între situaţiile în care poate să se regăsească o persoană conform acestui
articol, trebuie să facem distincţia între sclavie, aservire/servitute şi muncă forţată sau
obligatorie, care ar putea fi considerate desuete200 pentru acest mileniu.
Convenţia nu garantează un drept la obiecţia de conştiinţă.
Sclavia, examinată în cauza Siliadin c. Franţei201, presupune o stare totală de
dependenţă a unei persoane faţă de o altă persoană, care exercită asupra ei atributele
dreptului de proprietate şi care nu îi recunoaşte personalitatea juridică.
Aservirea sau servitutea diferă doar puţin ca şi grad faţă de sclavie, şi presupune
dependenţa totală a unei persoane faţă de altă persoană, fără a putea schimba această
situaţie, fiind obligată să muncească şi să trăiască pe proprietatea celeilalte persoane.
Servitutea este astfel o formă mai gravă de muncă forţată, pentru că victima consideră
că nu are nicio scăpare. Sentimentul persoanei aservite trebuie să „se bazeze pe
elemente obiective generate sau întreţinute de persoana faţă de care este
dependentă”202. În mai multe speţe analizate de C.E.D.O., observăm că în această
categorie intră cazurile de sclavie domestică203, care presupun de cele mai multe ori
confiscarea actelor de identitate, privarea de timp liber şi neplătirea serviciilor prestate.
Munca forţată sau obligatorie este munca injustă sau opresivă pe care o
persoană este obligată să o presteze, împotriva voinţei sale, şi care nu poate fi
evitată. Munca forţată sau obligatorie este întotdeauna prestată sub ameninţarea
unei pedepse, ea nefiind voluntară. Considerăm totuşi că, existenţa
consimţământului victimei nu ar exclude, automat, caracterul forţat sau
obligatoriu al muncii respective.
Din jurisprudenţa Curţii reiese că nu reprezintă cazuri de muncă forţată
sau obligatorie: munca depusă de un avocat numit din oficiu să asiste un
inculpat care, în caz de refuz, ar fi riscat să primească o sancţiune
disciplinară204, munca unui deţinut ajuns la vârsta pensionării205, munca depusă
de un angajat transferat într-un sector mai puţin profitabil.
Statele sunt obligate în baza Conv.E.D.O.:
 să incrimineze astfel de fapte în legislaţia internă penală şi să o pună în
practică;
 să se abţină de la impunerea muncii forţate;
 să nu permită particularilor să oblige alte persoane la muncă forţată;

199
De exemplu, Convenţiile de la Geneva din 1927 cu privire la sclavie, Convenţia Organizaţiei
internaţionale a muncii nr. 29 privind munca forţată sau obligatorie din 1930, Convenţia Organizaţiei
internaţionale a muncii nr. 105 privind abolirea muncii forţate din 1957.
200
Din nefericire, inclusiv formele de exploatare a persoanei au fost globalizate: traficul de fiinţe umane,
traficul ilegal de organe, exploatarea sexuală. A se vedea Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Human Beings
Trafficking in the European Court of Human Rights Case-Law, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International
Journal, nr. XXIV, vol. 2/2017, p. 95-102, disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/HUMAN-
BEINGS-TRAFFICKING-IN-THE-EUROPEAN-COURT-OF-HUMAN-RIGHTS-CASE-LAW~608.html
[ultimul acces la 19.02.2019].
201
A se vedea cauza Siliadin c. Franţei (cererea nr. 73316/01), hotărârea din 26.07.2005, para. 123.
202
A se vedea Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 68.
203
A se vedea cauza Siliadin c. Franţei (cererea nr. 73316/01), hotărârea din 26.07.2005.
204
A se vedea cauza Van der Ven c. Olandei (cererea nr. 50901/99), hotărârea din 04.02.2003, para. 40.
205
A se vedea cauza Meier c. Elveţiei (cererea nr. 10109/14), hotărârea din 09.02.2016, para. 79.

87
 să efectueze o anchetă, care să condamne autorii unor astfel de
infracţiuni, dacă există motive rezonabile de a considera că astfel de
fapte s-au petrecut în jurisdicţia statului repectiv206.
Totuşi, art. 4 alin. (3) din Conv.E.D.O. prevede patru situaţii care nu se înscriu
în sfera muncii forţate sau obligatorii, situaţii care sunt astfel excluse din câmpul de
aplicare al Convenţiei:
a) munca desfăşurată în timpul detenţiei207 sau al liberării condiţionate,
valabilă inclusiv pentru minori (se poate aplica şi deţinuţilor care ajung la
vârsta pensionării); activitatea poate fi remunerată sau neremunerată, însă
pentru deţinuţi ar trebui să existe măcar beneficiul unei reduceri de
pedeapsă208;
b) serviciul militar sau alt serviciu alternativ al unui obiector de conştiinţă209,
fără depăşirea situaţiilor normale; în această categorie ar trebui să intre
serviciul militar obligatoriu şi serviciul militar desfăşurat pe baze
contractuale (voinţa părţilor); această excepţie poate fi corelată şi cu
libertatea de gândire, conştiinţă şi de religie consacrată de art. 9 din
Convenţie;
c) serviciul în interes public în caz de criză sau de calamităţi naturale210;
d) munca depusă potrivit obligaţiilor civile normale (e.g. munca remunerată a
unui avocat numit din oficiu, lupta împotriva unui incendiu, obligaţia de a
presta ca jurat211). Criteriul care acoperă legitimitatea acestei excepţii este
normalitatea212, astfel încât nu trebuie să existe discriminări în alegerea
indivizilor care vor presta munca respectivă.

Exemple
Tortură:
 pendulul palestinian (dezbrăcarea victimei, legarea mainilor la spate şi
suspendarea persoanei fără a atinge solul), electrocutarea, udarea
corpului gol al reclamantului – acte de tortură213;
 violul unei minore aflate în custodia statului, de către un agent al
statului, combinat cu acte umilitoare (aplicarea de lovituri,
206
A se vedea cauza Rantsev c. Ciprului şi Rusiei (cererea nr. 25965/04), hotărârea din 07.01.2010, para.
288. Obligaţia aceasta nu există pentru state atunci când faptele au fost săvârşite în afara jurisdicţiei statului
respectiv – a se vedea cauza J. ş.a. c. Austriei (cererea nr. 58216/12), hotărârea din 17.01.2017, para. 108-118.
207
Astfel Curtea permite munca efectuată de o persoană care se află în detenţie conform art. 5 alin. (1) din
Conv.E.D.O.
208
A se vedea decizia Floroiu c. României (cererea nr. 15303/10), para. 35-37.
209
Pentru persoanele care refuză să efectueze serviciul militar din motive de conştiinţă.
210
A se vedea, de exemplu, deciziile Comisiei I. c. Norvegiei şi S. c. Germaniei. În decizia I. c. Norvegiei,
s-a ridicat problema că în baza unei legi naţionale care urmărea acoperirea întregii ţări cu medici stomatologi, un
medic stomatolog a fost trimis să lucreze în nordul Norvegiei, pentru o durată limitată de timp, primind o
remuneraţie satisfăcătoare, sub sancţiunea unei sancţiuni penale care i-a şi fost aplicată reclamantului. În S. c.
Germaniei, s-a ridicat problema că un vânător, locatar al unui teren de vânătoare, a fost obligat pentru combaterea
unei epizootii, să îşi omoare câinii specializaţi în vânătoarea vulpilor.
211
A se vedea cauza Zarb Adami c. Maltei (cererea nr. 17209/02), hotărârea din 20.06.2006, para. 43.
212
A se vedea Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 71. Despre specificitatea pieţei muncii
care impune persoanelor care doresc să intre în anumite profesii, efectuarea unei perioade de probă/stagiu, a se
vedea Aurelian Gabriel Uluitu, New Regulation of the Graduates of Higher Educational Institution’s Probation
Period, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXI, vol. 1/2014, p. 21, disponibil online la
http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/NEW-REGULATION-OF-THE-GRADUATES-OF-HIGHER-
EDUCATIONAL-INSTITUTION--S-PROBATION-PERIOD~502.html [ultimul acces la 19.02.2019].
213
A se vedea cauza Aksoy c. Turciei (cererea nr. 22978/05), hotărârea din 18.12.1996.

88
dezbrăcarea ei, udarea cu jeturi puternice de apă)214;
 utilizarea şocurilor electrice în scopul obţinerii unei mărturisiri de la
victimă, producând vătămări psihice şi fizice importante, care au
condus inclusiv la o tentativă de sinucidere215;
 multiple lovituri şi injurii aduse de agenţi ai statului, încătuşarea şi
târârea unei persoane aproximativ 50 de metri, călcarea în picioare,
stropirea cu apă, urinarea pe ea, timp de mai mult de şase ore, timp în
care persoana şi-a pierdut cunoştinţa de mai multe ori216;
 hrănirea forţată a unui deţinut aflat în greva foamei într-o manieră
înjositoare217;
 ameninţarea victimei cu acte de tortură la adresa copiilor săi218 (tortură
care nu provoacă suferinţă fizică, ci doar psihic).

Tratatamente inumane:
 deportarea, extrădarea sau expulzarea unei persoane într-un stat unde
este foarte probabil să suporte astfel de tratamente219 (în state în care
drepturile omului sunt nesocotite în mod temeinic sau care nu au
abolit pedeapsa cu moartea)220; supunerea la „fenomenul culoarului
morţii”, premergătoare executării pedepsei capitale221;
 expulzarea unei persoane care suferă de o boală incurabilă (e.g. SIDA),
într-un stadiu terminal, într-un stat unde nu i-ar putea fi asigurat
tratamentul în închisoare222;
 supunerea la nişte interogatorii extreme, în timpul cărora persoanele
erau private de somn;
 sterilizarea forţată a unei persoane care, deşi şi-a dat consimţămantul,
nu a fost informată în mod corect asupra situaţiei şi implicaţiilor223;
 menţinerea în detenţie a unei persoane care suferă de o boală incurabilă
(e.g. leucemie)224;
 lipsa de celeritate a anchetei desfăşurate de autorităţile statului fapt care
pune problema efectivităţii sale;
 pasivitatea autorităţilor în cazul violenţei domestice, bazate pe o
atitudine discriminatorie faţă de femei, deşi exista legislaţie care
permitea adoptarea unor măsuri eficiente225.
214
A se vedea cauza Aydin c. Turciei (cererea nr. 23178/94), hotărârea din 25.09.1997.
215
A se vedea cauza Mikheyev c. Rusiei (cererea nr. 77617/01), hotărârea din 26.01.2006, para. 134-135.
216
A se vedea cauza Bursuc c. României (cererea nr. 42066/98), hotărârea din 12.10.2004.
217
A se vedea cauza Ciorap c. Republicii Moldova (cererea nr. 12066/02), hotărârea din 19.06.2007, para.
89.
218
A se vedea cauza Akkoç c. Turciei (cererile nr. 22947/93 şi 22948/93), hotărârea din 10.10.2000, para.
116-117.
219
Statul în cauză trebuie să analizeze situaţia din statul de destinaţie, fiind de apreciat dacă va primi
asigurări diplomatice că persoana respectivă nu va fi supusă unor tratamente contrare art. 3 din Conv.E.D.O.
Problema mai mare intervine atunci când riscul de aplicare al respectivelor acte vine de la grupuri private (e.g.
traficanţi de droguri, clanuri rivale – a se vedea cauzele H.L.R. c. Franţei (cererea nr. 24573/94), hotărârea din
29.04.1997, para. 38-44, Ahmed c. Austriei (cererea nr. 25964/94), 17.12.1996, para. 35, 42-47).
220
A se vedea cauza Soering c. Regatul Unit (cererea nr. 14038/88), hotărârea din 07.01.1989, para. 90-
91.
221
A se vedea cauza Soering c. Regatul Unit (cererea nr. 14038/88), hotărârea din 07.01.1989, para. 111.
222
A se vedea cauza D. c. Marii Britanii (cererea nr. 30240/96), hotărârea din 02.05.1997, para. 50-54.
223
A se vedea cauza V.C. c. Slovaciei (cererea nr. 18968/07), hotărârea din 08.11.2011.
224
A se vedea cauza Mouisel c. Franţei (cererea nr. 67263/01), hotărârea din 14.11.2002.
225
A se vedea cauza Bălşan c. Romaniei (cererea nr. 49645/09), hotărârea din 23.05.2017.

89
Tratamente degradante:
 percheziţiile corporale nejustificate de anumite motive de securitate,
efectuate fără respectarea demnităţii umane226;
 supunerea la tratamente medicale experimentale, dacă nu există
consimţământul obţinut în mod legal de la persoana respectivă;
 supunerea la violenţe din partea colegilor de celulă sau a gardienilor227;
 raderea în cap a unui deţinut228;
 supravegherea constantă de către poliţie;
 interzicerea intrării pe teritoriul unui stat a unei persoane de o anumită
culoare a pielii229;
 anumite condiţii de detenţie (atât pentru arestul preventiv230, cât şi
pentru penitenciare)– lipsa paturilor, celule suprapopulate şi
supraîncălzite, insalubritatea, efectele acestora asupra sănătăţii231;
 plasarea unui minor într-un penitenciar de adulţi232;
 suferinţa cauzată unui părinte prin mutilarea cadavrului copilului său233.

Tema de control nr. 2 constă într-un referat care să cuprindă prezentarea unei
cauze soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după structura anunţată
la tutorial (Unităţile de învaţare nr. 8-12).

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54).

226
A se vedea cauza Van der Ven c. Olandei (cererea nr. 50901/99), hotărârea din 04.02.2003, para. 61-
62.
227
A se vedea cauzele Premininy c. Rusiei (cererea nr. 44973/04), hotărârea din 10.02.2011, para. 55, 90,
Pantea c. României (cererea nr. 33343/96), hotărârea din 03.06.2003, para. 180, 185-187.
228
A se vedea cauza Yankov c. Bulgariei (cererea nr. 39084/97), hotărârea din 11.12.2003, para. 70, 116-
117.
229
A se vedea cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Marii Britanii (cererile nr. 9214/80, 9473/81,
9474/81), hotărârea din 28.05.1985.
230
A se vedea Bogdan Micu, The Preventive Arrest of a Person in Preventive Detention Status, publicat
în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXIII, vol. 1/2016, p. 150-158, disponibil online la
http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/THE-PREVENTIVE-ARREST-OF-A-PERSON-IN-PREVENTIVE-
DETENTION-STATUS~567.html [ultimul acces la 19.02.2019].
231
A se vedea cauza Kalashnikov c. Rusiei (cererea nr. 47095/99), hotărârea din 15.07.2002, para. 96-102.
232
A se vedea cauza Guvec c. Turciei (cererea nr. 70337/01), hotărârea din 20.01.2009, para. 98.
233
A se vedea cauza Akkum ş.a.c. Turciei (cererea nr. 21894/93), hotărârea din 24.03.2005, para. 259.

90
Unitatea de învăţare 9. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (II)

Cuprins
9.1. Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei
9.2. Dreptul la un proces echitabil
9.3. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască ce se înţelege prin dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei;
 sesizeze laturile dreptului la un proces echitabil;
 identifice situaţiile care intră sub incidenţa principiului legalităţii incriminării şi
pedepsei.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

9.1. Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei

Art. 5 din Conv.E.D.O. - Dreptul la libertate şi la siguranţă


1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea
unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa
autorităţii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a
unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul
împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs
o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii
aduse împotriva sa.

91
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1
lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să
introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie
sau în condiţii de aservire.

Articolul 5 din Conv.E.D.O. sunt extrem de importante pentru o societate


democratică, deoarece reglementează protecţia oricărei persoane împotriva detenţiei
sau arestării arbitrare ori abuzive. Termenul de libertate nu a fost ales întamplător, el
urmărind chiar libertatea fizică a persoanelor. Nicio persoană nu poate fi privată de
libertate într-o manieră arbitrară, ci doar în anumite cazuri bine întemeiate, prevăzute şi
executate conform legii, care ţin de protecţia ordinii publice. Chiar şi în cazul unei
privări de libertate permise de lege, persoanei respective trebuie să i se asigure
respectarea unor garanţii (e.g. existenţa unor proceduri de atac pentru măsurile de
detenţie). Acest drept este inalienabil, nimeni neputând să renunţe la el.
Noţiunile specifice acestui articol, „privarea de libertate”, „arestarea” şi
„deţinerea” sunt noţiuni autonome.
Pentru a nu fi arbitrară, subliniem că orice privare de libertate trebuie să fie
legală sub aspect material (prevăzută de legea internă) şi sub aspect procedural (să fie
aplicată în conformitate cu procedura legală internă). În plus, dacă scopul detenţiei este
ilegal sau măsura de deţinere este disproporţionată, atunci cel mai probabil şi detenţia
va fi arbitrară. Instanţele naţionale sunt primele care vor avea dreptul de a analiza
legalitatea detenţiei sau arestării unei persoane, având o largă marjă de apreciere.
Dificultăţi de distingere între privarea de libertate şi restricţii ale libertăţii de
circulaţie au făcut obiectul analizei Curţii în cauze care implicau obligaţiile
militarilor234, obligaţiile solicitanţilor de azil care aşteptau în zona de tranzit235,
exercitarea drepturilor părinteşti în legătură cu internarea unui minor într-un spital
psihiatric236.
În cauza Engel ş.a. c. Olandei, Curtea a stabilit anumite criterii de evaluare a
situaţiei de fapt pentru a răspunde dacă a existat o privare de libertate în speţa
respectivă: natura măsurii, durata ei, efectele, modul de executare a pedepsei, contextul
dispunerii măsurii237. Curtea a stabilit ulterior şi alte criterii ajutătoare precum
posibilitatea individului de a părăsi stabilimentul, gradul de izolare, gradul de
supraveghere şi control al individului, contactele sociale din cursul măsurii privative de
libertate238.
234
A se vedea cauza Engel c. Olandei (cererile nr. 5100/71, 5101/71, 5102/71, 5354/72 şi 5370/72),
hotărârea din 23.11.1976.
235
Comisia europeană a drepturilor omului, decizia din 27.05.1991 din cauza Ciancimino c. Italiei
(cererea nr. 12541/86).
236
A se vedea cauza Nielsen c. Danemarcei (cererea nr. 10929/84), hotărârea din 28.11.1988.
237
A se vedea cauza Engel c. Olandei (cererile nr. 5100/71, 5101/71, 5102/71, 5354/72 şi 5370/72),
hotărârea din 23.11.1976, para. 59.
238
A se vedea Guzzardi c. Italiei (1980), para 95, Ilascu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei (2004), para. 460 şi
urm.

92
Privarea de libertate a unui individ poate fi cauzată de activitatea unui
reprezentant al autorităţii statale sau a unui particular239, pentru care va răspunde tot
statul contractant deoarece el are obligaţia pozitivă de a garanta libertatea tuturor
persoanelor aflate sub jurisdicţia sa.
Excepţii pentru privarea legală de libertate, enumerate strict şi limitativ240 în
art. 5 alin. (1) din Conv.E.D.O. (fiind incluse şi persoane din categorii vulnerabile):
a) detenția după o procedură de judecată de către un
tribunal competent, în care a fost condamnată
persoana la o măsură privativă de libertate
(hotărârea trebuie să fie definitivă);
- în materie penală sau disciplinară; se aplică şi pentru internarea în
instituţii care tratează boli psihice241;
- tribunalul competent trebuie să fie independent faţă de executiv242,
imparţial faţă de părţi şi să fi acordat persoanei condamnate garanţiile
judiciare adecvate243;
- întârzierea în executarea hotărârilor de punere în libertate încalcă
dispoziţiile Convenţiei244;
b) detenţia sau arestarea pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată conform legii sau pentru
executarea unei obligaţii legale;
- aplicabil în cazul în care se urmăreşte scopul de a fi respectată hotărârea
judecătorească (persoana trebuind să fie informată245) sau îndeplinită
obligaţia legală (în niciun caz, pedepsirea persoanei pentru
neconformare):
 exemple decurgând din ordonanţe judiciare: refuzul de a
se supune unor examinări medicale impuse în cadrul unei
proceduri judiciare, refuzul de a plăti o amendă,
nerespectarea restricţiilor arestului la domiciliu, internarea
într-un spital psihiatric;
 exemple decurgând din obligaţii legale246: refuzul de a se
supune controlului de securitate la intrarea într-un stat,
refuzul nejustificat de a satisface serviciul militar, refuzul

239
A se vedea cauzele Medova c. Rusiei (cererea nr. 25385/04), hotărârea din 15.01.2009, para. 123-125,
Storck c. Germaniei (cererea nr. 61603/00), hotărârea din 16.06.2005, para. 89, 100-108.
240
Prin urmare orice formă de detenţie, care nu se încadrează în tiparele acestor cazuri, este ilegală.
241
A se vedea cauza X. c. Regatul Unit (cererea nr. 7215/75), hotărârea din 05.11.1981, para. 39.
242
Independenţa judecătorului faţă de executiv se datorează „procedurii de numire, duratei mandatului,
protecţiei judecătorului faţă de presiuni externe, precum şi aparenţei de independenţă” – a se vedea Mircea
Damaschin, The Right to an Independent Court of Law. Theoretical Aspects. The European Court of Human
Rights Case-Law, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XVIII, vol. 1/2011, p. 46,
disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/THE-RIGHT-TO-AN-INDEPENDENT-COURT-OF-
LAW-THEORETICAL-ASPECTS-THE-EUROPEAN-COURT-OF-HUMAN-RIGHTS-CASE-LAW~388.html
[ultimul acces la 19.02.2019].
243
A se vedea cauza Stoichkov c. Bulgariei (cererea nr. 9808/02), hotărârea din 24.03.2005, para. 52-59.
244
A se vedea cauza Ogică c. României (cererea nr. 24708/03), hotărârea din 27.05.2010, para. 59-64, în
care a fost întârziată eliberarea reclamantului 3 zile din raţiuni care ţineau de programul de lucru (vineri după-
amiaza – luni dimineaţa).
245
A se vedea cauza Beiere c. Letoniei (cererea nr. 30954/05), hotărârea din 29.11.2011, para. 49-50.
246
Privarea de libertate nu poate fi determinată de neexecutarea unei obligaţii contractuale – a se vedea
art. 1 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie, adoptat în anul 1963.

93
de a se supune unui control de identitate247, tulburarea
ordinii publice prin săvârşirea unei infracţiuni248;
c) detenţia preventivă;
- scopul său este de a aduce respectiva persoană în faţa tribunalului
competent atunci când autorităţile consideră că (i) ar fi săvârşit sau (ii)
va săvârşi o infracţiune249 sau (iii) ar urma să se sustragă după
săvârşirea ei250;
- circumstanţele care trebuie luate în calcul sunt cele de la momentul
luării măsurii privative de libertate;
- interpretarea motivelor „temeinice” şi a celor „verosimile” este foarte
importantă: de exemplu, declaraţia de recunoaştere poate fi un astfel de
motiv, însă mărturiile indirecte ale unor infractori anonimi,
necoroborate cu alte mijloace de probă, nu pot fi reţinute251;
- este exclusiv pentru faptele de natură penală (nu şi contravenţională):
„infracţiune” (termen autonom) – infracţiunea trebuie să fie concretă,
determinată, Convenţia neautorizând „detenţia preventivă a persoanelor
pe care statul le consideră periculoase având în vedere înclinaţia lor
către acte delincvente”252;
- legalitatea detenţiei este foarte scrupulos analizată de către C.E.D.O.
(e.g. mandatul să nu fie expirat253), precum şi proporţionalitatea
măsurii;
d) detenţia unei persoane minore;
- două posibile scopuri: supunerea minorului unei educaţii supravegheate
(trebuie să implice activităţi educative, pedagogice254) ori aducerea
minorului în faţa justiţiei [exceptând acuzaţiile penale (ar fi aplicabil
art. 5 alin. (1) lit. c) de mai sus];
e) detenţia unor persoane cu boli contagioase sau din
categorii defavorizate;
- bolnavii contagiosi, alienaţii255, alcoolicii256, toxicomanii, persoanele
fără adăpost stabil (vagabonzii)257;
- detenţia va avea loc într-un stabiliment specializat al statului;
- alienaţi: evaluarea prealabilă obiectivă a unui psihiatru este obligatorie,
247
A se vedea cauza Vasileva c. Danemarcei (cererea nr. 52792/99), hotărârea din 25.09.2003.
248
A se vedea cauza Ostendorf c. Austriei (cererea nr. 15598/08), hotărârea din 07.03.2013, para. 75.
249
Conform doctrinei de specialitate, acest temei ar fi lipsit de substanţă. A se vedea Mihail Udroiu,
Ovidiu Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 412.
250
Scopul este de a elimina riscul real de sustragere şi de a asigura prezenţa persoanei respective în cadrul
procesului penal. Nemotivarea şi neprobarea riscului sustragerii, în termeni foarte generici, nu poate justifica
arestul preventiv (a se vedea cauza Tarău c. României (cererea nr. 3584/02), hotărârea din 24.02.2009, para. 50-
51). Subliniem că acest risc de sustragere scade odată cu trecerea timpului.
251
A se vedea cauza Labita c. Italiei (cererea nr. 26772/95), hotărârea din 06.04.2000, para. 156-161.
252
A se vedea Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 80. În plus, a se vedea cauza Guzzardi c.
Italiei, para. 102.
253
A se vedea cauza Pantea c. României (cererea nr. 33343/96), hotărârea din 03.06.2003.
254
A se vedea cauza Ichin ş.a. c. Ucrainei (cererile nr. 28189/04 şi 28192/04), hotărârea din 21.12.2010,
para. 39.
255
A se vedea cauza Winterwerp c. Olandei (cererea nr. 6301/73), hotărârea din 24.10.1979.
256
Aplicarea diagnosticului de „alcoolic” nu este obligatorie. A se vedea cauza Witold Litwa c. Poloniei
(cererea nr. 26629/95), hotărârea din 04.04.2000, para. 60.
257
A se vedea cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei (i.e. „Vagabondage” – cererea nr. 2832/66
2835/66 2899/66), hotărârea din 18.11.1970.

94
statul trebuind să asigure şi tratamentul adecvat pentru alienaţi,
altminteri putând fi pasibil de tratamente degradante – încălcând astfel
art. 3 din Conv.E.D.O.; inclusiv spitalizarea forţată în instituţii private;
- alcoolici: chiar dacă nu au fost diagnosticate medical, dacă prezintă o
ameninţare pentru ele sau pentru ordinea publică;
- vagabonzi: persoane fără adăpost stabil, fără mijloace de subzistenţă,
fără profesie sau ocupaţie;
- dacă astfel de persoane săvarşesc infracţiuni, temeiul detenţiei se
modifică – art. 5 para. 1 lit. c) din Conv.E.D.O.;
f) detenţia străinilor în scopul expulzării, extrădării
sau pentru a împiedica pătrunderea ilegală a lor pe
teritoriul statului;
- procedura de expulzare sau extrădare trebuie să fie în curs;
- termenul trebuie să fie rezonabil258, doar dacă nu este prelungit din vina
persoanei respective sau cu consimţământul ei.

Garanţiile persoanelor private de libertate


În toate aceste cazuri, persoanele respective trebuie să beneficieze de anumite
garanţii procedurale pentru ca privarea de libertate să nu fie arbitrară, ci legală şi
proporţională:
1. dreptul de a fi informat asupra motivelor reţinerii sau arestării [art. 5 para.
(2) din Conv.E.D.O.];
2. dreptul de a fi adus în faţa unui magistrat [art. 5 para. (3) din
Conv.E.D.O.] – doar pentru persoanele reţinute sau arestate în condiţiile
art. 5 para. (1) lit. c) din Conv.E.D.O.;
3. dreptul la recurs [art. 5 para. (4) din Conv.E.D.O.];
4. dreptul la despăgubiri în caz de deţinere sau de arestare ilegală [art. 5
para. (5) din Conv.E.D.O.].

Dreptul de a fi informat asupra motivelor reţinerii sau arestării


Articolul 5 alin. (2) din Conv.E.D.O. prevede dreptul oricărei persoane deţinute
sau arestate conform art. 5 alin. (1) din Conv.E.D.O., de a fi informată, în cel mai scurt
termen posibil, într-o limbă pe care o înţelege (şi prin interpret), cu privire la motivele
deţinerii sau arestării sale şi a acuzaţiilor aduse ei. Informarea trebuie să aibă loc cât
mai rapid de la momentul deţinerii sau arestării (în termen de câteva ore de la
momentul reţinerii sau arestării259), să fie detaliată, folosindu-se un limbaj simplu,
accesibil, pentru a putea înţelege situaţia de fapt şi de drept. Judecătorii Curţii nu au
solicitat în mod obligatoriu ca, la momentul arestării, ofiţerul de poliţie nu trebuie să
prezinte exhaustiv motivele acestei măsuri260 (dar nici doar temeiul legal al arestării),
aceste motive putând fi oferite ulterior în cadrul audierilor care au loc imediat după
momentul luării măsurii.
Articolul 5 alin. (3) din Conv.E.D.O. prevede dreptul oricărei persoane deţinute
sau arestate de a fi adusă de îndată261 în faţa unui judecător sau altui magistrat
competent să exercite atribuţiile judiciare conform legii interne, având dreptul totodată

258
A se vedea cauza Quinn c. Franţei (cererea nr. 18580/91), hotărârea din 22.03.1995.
259
A se vedea cauza Murray c. Marii Britanii (cererea nr. 14310/88), hotărârea din 28.10.1994, para. 72-
80 ;
260
A se vedea cauza Murray c. Marii Britanii (cererea nr. 14310/88), hotărârea din 28.10.1994, para. 72.
261
A se vedea caza Brogan c. Regatul Unit (cererile nr. 11209/84, 11234/84, 11266/84 şi 11386/85),
hotărârea din 29.11.1988.

95
de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Articolul 5 alin. (4) din Conv.E.D.O. prevede dreptul oricărei persoane deţinute
sau arestate de a contesta în recurs legalitatea măsurii de privare de libertate, în faţa
unui tribunal. Acest drept permite protecţia împotriva detenţiei arbitrare prin solicitarea
unui control judiciar al legalităţii detenţiei (dar nu un control de oportunitate).
Articolul 5 alin. (5) din Conv.E.D.O. prevede dreptul oricărei persoane deţinute
sau arestate de a primi despăgubiri de la autorităţile statului, pentru detenţia ilegală,
dacă a fost creat un prejudiciu. Acest paragraf nu garantează un anumit cuantum al
sumei care să fie acordată cu titlu de reparaţie. Acest drept nu este sinonim cu
satisfacţia echitabilă consacrată de art. 41 din Conv.E.D.O., care poate fi dispusă de
către C.E.D.O. în sarcina autorităţilor naţionale, pentru încălcarea oricărui drept din
Convenţie.

9.2. Dreptul la un proces echitabil

Art. 6 din Conv.E.D.O. - Dreptul la un proces echitabil


1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod
public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită
de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate
fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia,
în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de
un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.

Articolul 6 din Conv.E.D.O. consacră dreptul la un proces echitabil în materie


civilă şi în materie penală, el reprezentând unul dintre cele mai importante drepturi
recunoscute şi garantate de Convenţie, fiind unul dintre pilonii unei societăţi
democratice.
Paragraful (1) reglementează garanţiile aplicabile atât în procesele civile, cât şi
în procesele penale, în timp ce paragrafele (2) şi (3) reglementează garanţiile exclusive
ale procesului penal.
Articolul include dreptul la o audiere echitabilă (fair hearing), dreptul de acces
la un tribunal, dreptul de a obţine o hotărâre motivată pentru a putea exercita căile
legale de recurs, principiul egalităţii armelor, dreptul la tăcere (de a nu se autoacuza),

96
dreptul de a executa hotărârile judecătoreşti262.
Obligaţiile statelor contractante sunt obligaţii de rezultat263.
Noţiunile de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, precum şi „acuzaţii în
materie penală” sunt noţiuni autonome, depăşind interpretarea naţională. Caracterul
civil implică „tot ce ţine de dreptul privat”264 – dreptul contractelor265, dreptul
succesiunilor, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul asigurărilor sociale, dreptul
familiei - fiind esenţiale caracterul, conţinutul şi efectele dreptului în cauză.
Se exceptează contenciosul electoral, contenciosul funcţiei publice,
contenciosul fiscal. Contenciosul constituţional este inclus în analiza art. 6 din
Conv.E.D.O., dacă influenţează soluţia din litigiul analizat de instanţa de drept
comun266.
Includem în sfera aplicaţiilor din materia penală: toate procedurile penale dintr-
un stat, anumite proceduri disciplinare (e.g. abaterile privind disciplina penitenciară),
anumite proceduri administrative (e.g. contravenţiile rutiere sau privind tulburarea
ordinii şi liniştii publice), anumite proceduri fiscale, precum şi alte proceduri (e.g.
procedurile de lustraţie267, procedurile vamale268). De-a lungul timpului, Curtea a scos
din domeniul de aplicare al art. 6 din Conv.E.D.O. latura penală: expulzările şi
extrădările269, procedurile privind sancţiunile electorale270, procedurile privind
demiterea preşedintelui unui stat ca urmare a încălcării Constituţiei271.
Articolul 6 este aplicabil înaintea, în timpul şi după finalizarea procesului (în
căile de atac prevăzute de lege), el oferind următoarele garanţii:
- dreptul de acces la instanţă sau, mai precis, dreptul de a fi judecat, în
mod efectiv, de un tribunal272 independent faţă de executiv şi faţă de
părţi, imparţial, stabilit de lege;
- termenul rezonabil se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei (e.g.
situaţia de fapt şi de drept, obiectul litigiului, volumul probatoriului,
numărul persoanelor, complexitatea procedurii), comportamentul
reclamantului/autorităţilor competente (e.g. tergiversarea procesului
prin întârzierea comunicării datelor sau actelor de procedură,
neprezentarea la audieri, abuzul căilor de atac).
Dintre garanţiile speciale pentru procesele penale prevăzute de acest
articol din Convenţie:

262
A se vedea cauza Sandor c. României (cererea nr. 67289/01), hotărârea din 24.03.2005.
263
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 357.
264
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5-a, revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, 2018, p. 136.
265
În prezent, se discută foarte mult la nivel european despre multiplicarea instrumentelor internaţionale
de unificare juridică în dreptul comerţului internaţional şi despre europenizarea dreptului contractual – a se vedea
în acest sens, în doctrină, Gina Orga-Dumitriu, Dreptul european al contractelor. Realităţi. Influenţe. Domeniu de
aplicare, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
266
A se vedea cauza Kraska c. Elveţiei (cererea nr. 6903/75), hotărârea din 19.04.1993, para. 26.
267
A se vedea cauza Matyjek c. Poloniei (cererea nr. 38184/03), hotărârea din 24.04.2007, para. 53.
268
A se vedea cauza Salabiaku c. Franţei (cererea nr. 10519/83), hotărârea din 07.10.1988, para. 24-25.
269
A se vedea cauza Maaouia c. Franţei (cererea nr. 39652/98), hotărârea din 05.10.2000, para. 39.
270
A se vedea cauza Pierre Bloch c. Franţei (cererea nr. 24194/94), hotărârea din 21.10.1997, para. 53-
60.
271
A se vedea cauza Paksas c. Lituaniei (cererea nr. 34932/04), hotărârea din 06.01.2011, para. 66-67.
272
Noţiune autonomă a C.E.D.O. care semnifică „un organ judiciar de plină jurisdicţie, ce exercită un
adevărat control de legalitate, atât asupra chestiunilor de fapt, cât şi a celor de drept şi care poate pronunţa hotărâri
obligatorii” – a se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5-a, revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, 2018, p. 144.

97
- prezumţia de nevinovăţie;
- dreptul la apărare cuprinde mai multe drepturi fundamentale pentru ca
un proces penal să fie echitabil;
- dreptul de a dispune de timpul şi mijloacele necesare apărării;
- dreptul de a se autoapăra273, dreptul la asistenţă judiciară gratuită sau
dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales:
- dreptul de a beneficia de martori;
- dreptul de a fi asistat de un interpret.

9.3. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

Art. 7 din Conv.E.D.O. - Nicio pedeapsă fără lege


1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea
aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată
infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Articolul 7 din Convenţie are un caracter absolut, neputându-se deroga


de la el nici în condiţii excepţionale, drepturile consacrate prin el făcând parte
din „nucleul dur” al drepturilor omului. Acest articol consacră legalitatea
incriminării şi neretroactivitatea legii penale.
Articolul 7 alin. (1) din Conv.E.D.O. consacră principiul legalităţii
incriminării şi al pedepsei, nullum crimen, nulla poena sine lege, care este
esenţial într-o societate democratică.
Într-un stat de drept, legea prevede că atât faptele penale, cât şi
pedepsele aferente nu pot retroactiva. Articolul 7 este aplicabil doar
sancţiunilor penale274.
Şi termenul „lege” este o noţiune autonomă, cuprinzând dreptul scris sau
nescris, dreptul creat de legiuitor, de popor sau de judecător. Legea trebuie să
fie accesibilă (persoanele interesate să aibă acces la ea) şi previzibilă
(persoanele interesate să poată prevedea efectele ei, cu o anumită uşurinţă).
Conform acestui principiu, nu poate fi aplicată o lege prin analogie275.
Articolul 7 para. (2) din Conv.E.D.O. consacră principiul
neretroactivităţii legii penale, care completează principiul legalităţii
incriminării prevăzut la para. (1). Dacă acest principiu nu ar fi recunoscut,
atunci accesibilitatea şi previzibilitatea unui text de lege ar fi nesocotite, din
moment ce o persoană nu putea să cunoască consecinţele faptei ei la momentul
săvârşirii faptei. Totuşi, această dispoziţie prevede şi o excepţie: „o acţiune sau
(...) o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune
potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.

273
Este foarte interesantă cauza Correia de Matos c. Portugaliei (para. 153), în care s-a stabilit că este
posibil ca şi un acuzat avocat să nu poată să se apere în mod efectiv în faţa instanţelor naţionale.
274
Totuşi, Curtea a considerat ca fiind aplicabil acest articol în cazul unei contravenţii vamale sancţionate
cu o amendă ridicată – a se vedea cauza Zaja c. Croaţiei (cererea nr. 37462/09), hotărârea din 04.10.2016, para.
88.
275
A se vedea cauza Coeme ş.a. c. Belgiei (cererile nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi
33210/96), hotărârea din 22.06.2000, para. 145.

98
Potrivit doctrinei, acestea se referă la „crimele de război şi crimele împotriva
umanităţii săvârşite de regimul nazist, aşadar, această excepţie s-ar referi doar
la faptele comise în timpul celui de-al doilea război mondial276. Astfel cum se
subliniază în doctrină, „[s]copul excepţiei era de a împiedica punerea în
discuţie a proceselor de la Nürnberg şi a legalităţii hotărârilor pronunţate
acolo”277.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., legea penală mai favorabilă retroactivează.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54).

276
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5-a, revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, 2018, p. 163.
277
A se vedea Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 142.

99
Unitatea de învăţare 10. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (III)

Cuprins
10.6. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei
10.7. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
10.8. Libertatea de exprimare
10.9. Libertatea de întrunire şi de asociere
10.10. Dreptul la căsătorie

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 sesizeze cazurile care ar putea intra sub incidenţa dreptului la respectarea vieţii
private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei;
 identifice diferenţele între libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie,
libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere;
 stabilească persoanele cărora li se recunoaşte dreptul la căsătorie.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

10.1. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a


corespondenţei

Art. 8 din Conv.E.D.O. - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie


1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate
democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Acest articol are un conţinut foarte complex, fiind interpretat de Curte într-o
manieră evolutivă, fiecare drept cuprins în corolarul acestui articol căpătând noi
valenţe în funcţie de noile realităţi sociale. Scopul acestui articol este de a proteja
individul şi viaţa sa privată împotriva ingerinţelor arbitrare ale statului sub jurisdicţia
căruia se află.
Structural vorbind, primul paragraf al acestui articol menţionează cele patru
drepturi prevăzute expres: dreptul la viaţă privată, dreptul la viaţă de familie, dreptul la
domiciliu şi dreptul la corespondenţă.
Al doilea paragraf al articolului prevede condiţiile în care aceste drepturi pot fi
limitate: ingerinţele să fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate
democratică, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. Din cauza faptului că

100
în paragraful al doilea există o ingerinţă admisă, considerăm că acest drept este un
drept relativ. Deşi statul are o largă marjă de apreciere, fiecare ingerinţă va fi analizată
în funcţie de situaţia de fapt.
Statele au în principal obligaţii negative, de abţinere a autorităţilor statului de a
interfera cu dreptul persoanelor la viaţa privată (motiv pentru care de multe ori a fost
considerat că articolul 8 din Conv.E.D.O. ar fi „un drept negativ”), însă din analiza
jurisprudenţei C.E.D.O. se poate observa că judecătorii de la Strasboug au desprins şi
obligaţii pozitive în sarcina statelor278 (e.g. adoptarea unor acte normative pentru a
asigura copilului natural un statut favorabil).
Dreptul la viaţă privată include (i) dreptul la viaţă privată personală, (ii) dreptul
la viaţă privată socială, (iii) dreptul la un mediu sănătos.
Viaţa privată se apreciază în funcţie de interacţiunea unei persoane cu viaţa
publică, deoarece cu cât o persoană este mai prezentă în lumina reflectoarelor, în viaţa
publică (e.g. o vedetă, un politician), cu atât mai puţin va fi protejată viaţa ei privată279.
Prin divulgarea unor detalii asupra vieţii private a unei persoane, se poate aduce
atingere dreptului la viaţă privată a altor persoane.
Respectul vieţii private include dreptul la identitate, fiind foarte importantă
ascendenţa unei persoane280 (cu respectarea drepturilor terţilor281), dreptul la identitatea
etnică282 pentru restabilirea legăturilor afective cu membrii familiei defunctului283,
dreptul la dezvoltare personală şi la menţinerea raporturilor cu semenii săi284.
Şi dreptul la nume este foarte important, autorităţile unui stat neavând dreptul
să refuze înregistrarea prenumelui copilului ales de părinţi, fapt care ar reprezenta o
ingerinţă nejustificată285. În plus, şi interzicerea dreptului unei femei de a păstra
numele dinaintea căsătoriei a fost considerată ca fiind contrară dispoziţiilor art. 8 din
Conv.E.D.O.
Şi viaţa sexuală este sub corolarul dreptului la secretul vieţii private, care
presupune că fiecare persoană este liberă să aibă o viaţă sexuală conform alegerii sale,
chiar dacă majoritatea oamenilor nu ar fi de acord cu orientarea sa. Nu este admisibil
ca persoanele să fie discriminate pe motivul orientării sexuale, iar actele homosexuale
să fie incriminate286. Astfel, din jurisprudenţa C.E.D.O. se poate constata că adulţii de
acelaşi sex pot avea relaţii sexuale în intimitate, dacă există consimţămant. Dacă există
un parteneriat de facto stabil între cele două persoane, atunci Curtea poate analiza
ingerinţa statului şi sub corolarul vieţii de familie287.
O problemă delicată a constituit-o şi analiza transsexualismului. Curtea
europeană a drepturilor omului a recunoscut în jurisprudenţa sa dreptul unei persoane

278
Ca urmare a jurisprudenţei C.E.D.O., legislaţia penală română a fost modificată pentru a oglindi acest
drept – pentru mai multe detalii, a se vedea Mirela Gorunescu, Violating the Right to Private Life Under the New
Romanian Penal Code, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XIX, vol. 1/2012, p. 128-
134, disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/VIOLATING-THE-RIGHT-TO-PRIVATE-LIFE-
UNDER-THE-NEW-ROMANIAN-PENAL-CODE~444.html [ultimul acces la 19.02.2019].
279
A se vedea cauza Brüggemann şi Scheuten c. Germaniei.
280
A se vedea cauza Jäggi c. Elveţiei (cererea nr. 58757/00), hotărârea din 13.07.2006, para. 25-26.
281
O persoană nu poate fi obligată la prelevarea unor probe de ADN – a se vedea cauza Mikulic c.
Croaţia (cererea nr. 53176/99), hotărârea din 27.02.2002, para. 64.
282
A se vedea cauza Ciubotaru c. Republicii Moldova (cererea nr. 27138/04), hotărârea din 27.04.2010,
para. 53.
283
Curtea nu a recunoscut acest drept dacă nu exista această intenţie - a se vedea cauza Haas c. Olandei
(cererea nr. 36983/97), hotărârea din 13.01.2004, para. 43.
284
A se vedea cauza Bensaid c. Marii Britanii (cererea nr. 36983/97), hotărârea din 06.02.2001, para. 47.
285
A se vedea cauza Guillot c. Franţei (cererea nr. 22500/93), hotărârea din 24.10.1996, para. 27.
286
A se vedea cauza Norris c. Irlandei (cererea nr. 22500/93), hotărârea din 26.10.1988, para. 46.
287
A se vedea cauza Schalk şi Kopf c. Austriei (cererea nr. 30141/04), hotărârea din 24.06.2010, para. 94.

101
de a-şi schimba identitatea sexuală. Dacă în anii 1980-1990, Curtea afirma că nu se
poate impune statelor parte la Conv.E.D.O. obligaţia pozitivă de a modifica sistemele
de înregistrare a naşterilor, pentru a înscrie noua identitate sexuală a transsexualilor, în
anii 2000, Curtea a considerat că drama transexualilor, de a trăi între două lumi şi de a
nu se bucura de identitatea lor sexuală, nu mai poate continua, fapt pentru care a
constatat încălcarea art. 8 din Convenţie288.
Subliniem totodată că anumite limitări la libertatea sexuală pot fi aduse (e.g.
pentru protejarea moralei sau a sănătăţii).
Dreptul la imagine este foarte important pentru fiecare persoană, Curtea fiind
de acord că publicarea unei imagini a unei persoane, fără a exista consimţământul
acesteia, ar putea constitui o încălcare a art. 8 din Conv.E.D.O. dacă persoana
respectivă ar suferi un prejudiciu material sau moral. În analiza sa, Curtea ia în
considerare maniera în care au fost obţinute fotografiile, existenţa consimţământului
victimei, nivelul intruziunii în viaţa persoanei, scopul utilizării lor, precum şi efectele
publicării lor289.
Corelat cu dreptul la imagine este şi dreptul la reputaţie, care poate intra uşor
în conflict cu libertatea de exprimare protejată de art. 10 din Conv.E.D.O. O cauză
interesantă împotriva României a determinat Curtea să considere că dreptul la reputaţie
a fost încălcat atunci când au existat acuzaţii în media că o persoană a făcut parte din
fosta Securitate290.
Dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei poate fi acoperit şi de
articolul 8 din Convenţie, atunci când nu ating nivelul minim pentru a fi luate în
considerare ca intrând în câmpul de aplicare al articolului 3 (e.g. situaţia unei minore
filmate pe ascuns în baie de tatăl său vitreg nu a fost calificată de Curte ca tratament
degradant)291.
Dreptul la secretul vieţii private include şi confidenţialitatea datelor medicale
sau a dosarelor medicale (Convenţia se aplică prin „efectul orizontal” şi persoanelor
particulare – e.g. jurnaliştilor, nu doar autorităţilor).
Stocarea datelor personale de către reprezentanţii statului, fără a exista
consimţământul persoanelor în cauză, poate reprezenta o ingerinţă serioasă în dreptul
la viaţă privată (e.g. colectarea şi păstrarea de date medicale, stocarea de amprente
digitale sau profiluri ADN).
Accesul la date sau dosare cu caracter personal este o altă componentă
acoperită de art. 8 din Conv.E.D.O. Secretul datelor cu caracter personal reprezintă un
punct cheie al acestui drept, autorităţile trebuind să se abţină de la folosirea tehnicilor
de investigare care ar încălca dreptul prevăzut de art. 8 din Conv.E.D.O. (e.g.
ascultarea telefoanelor, supravegherea video prin camere instalate la locul de muncă292,
prelucrarea datelor cu caracter personal obţinute abuziv, divulgarea publică a unor
astfel de date). Desigur că astfel de tehnici moderne ar putea fi justificate în cazuri care
reprezintă ameninţări la securitatea naţională, Curtea evaluând de fiecare dată dacă
persoanele nu au fost ţinta unor abuzuri.

288
A se vedea cauza Grant c. Marii Britanii (cererea nr. 32570/03), hotărârea din 23.05.2006.
289
A se vedea cauza Couderc şi Hachette Filipacchi Associés c. Franţei (cererea nr. 40454/07), hotărârea
din 10.11.2015, para. 86-87.
290
A se vedea cauza Petrina c. României (cererea nr. 78060/01), hotărârea din 14.10.2008, para. 29.
291
A se vedea cauza Soderman c. Suediei (cererea nr. 5786/08), hotărârea din 12.11.2013, para. 117.
292
A se vedea Corneliu Bîrsan, Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Workplace Surveillance: Big Brother Is
Watching You?, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXV, vol. 1/2018, p. 50-64,
disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/WORKPLACE-SURVEILLANCE-BIG-BROTHER-
IS-WATCHING-YOU-~619.html [ultimul acces la 19.02.2019].

102
Având în vedere că interpretarea Convenţiei evoluează în permanenţă, sub
corolarul acestui articol a fost recunoscut indirect şi dreptul la un mediu sănătos293 (o
protecţie indirectă, par ricochet, deoarece poluarea sau degradarea mediului
înconjurător nu constituie încălcări directe ale acestui drept) care implică protecţia
sănătăţii. Astfel, dreptul la un mediu sănătos nu este in terminis garantat de către
Convenţie, el decurgând din dreptul la viaţă privată. În acest sens, Curtea a considerat
că reprezintă ingerinţe în viaţa privată a persoanelor: poluarea sonoră datorată (i)
traficului aerian, feroviar şi rutier intens, (ii) cluburilor de noapte din clădiri
rezidenţiale, (iii) spaţiilor industriale, din vecinătatea domiciliului persoanelor.
Poluarea chimică este un alt factor care poate încălca art. 8 din Conv.E.D.O.
Pentru ca o atingere adusă mediului înconjurător să reprezinte o încălcare a art.
8 alin. (1) din Conv.E.D.O., trebuie să existe un „efect nefast, produs asupra vieţii
private sau familiale a unei persoane, şi nu simpla degradare generală a acestuia”294.
Judecătorii C.E.D.O. consideră că persoanele au dreptul de a fi informate
despre riscuri, de a avea acces la rezultatele studiilor privind poluarea, precum şi
dreptul de a participa la luarea deciziilor privind mediul.
Statele au mai multe obligaţii pozitive: de a lua măsuri legislative sau
administrative potrivite pentru protecţia mediului împotriva poluării, precum şi
obligaţia de a informa persoanele vizate cu informaţii privind eventualele riscuri ale
activităţilor periculoase295.
De fiecare dată Curtea analizează dacă autorităţile publice au realizat un just
echilibru între dreptul unei persoane la respectul vieţii private şi familiale şi bunăstarea
economică a statului respectiv (aşa numitul test al justului echilibru).
Este interesant faptul că, în doctrină, se vorbeşte despre „o întâietate în raport
cu toate celelalte drepturi fundamentale”296 a dreptului la un mediu sănătos – chiar şi în
raport cu dreptul la viaţă. Acest lucru este posibil deoarece dreptul la un mediu sănătos
depăşeşte graniţele dreptului la viaţă: „[c]hiar dacă nu se poate admite că generaţiile
viitoare au deja un drept la viaţă există totuşi obligaţia din partea generaţiilor prezente
de a proteja mediul, în aşa fel încât să nu compromită speranţa de viaţă a celor care
urmează”297.
Acest drept este recunoscut fiecărei persoane, indiferent dacă a întemeiat o
familie legitimă, bazată pe o căsătorie legală (nu fictivă), sau o familie naturală, bazată
pe o relaţie de facto298. Pentru o relaţie de facto, trebuie să fie analizate mai multe
amănunte: existenţa coabitării (nu este o condiţie obligatorie, fiind protejate şi
persoanele celibatare sau divorţate), perioada coabitării, existenţa copiilor (naturali sau
chiar adoptaţi).
Jurisprudenţa Curţii nu este unitară în această privinţă, însă observăm că pentru
judecătorii acesteia este foarte important criteriul efectivităţii raporturilor de familie.
Includem în cadrul sferei vieţii de familie „concubinajul heterosexual, fie el şi
adulterin, mai ales dacă dă naştere unui copil299, relaţia dintre transsexual şi copilul

293
Alexandru Boroi coordonator, Mirela Gorunescu, Ionuţ Andrei Barbu, Bogdan Vîrjan, Dreptul penal
al afacerilor, ediţia a VI-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 458 şi urm.
294
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 644.
295
A se vedea cauza Tătar c. României (cererea nr. 67021/01), hotărârea din 27.01.2009, para. 88.
296
Alexandru Boroi coordonator, Mirela Gorunescu, Ionuţ Andrei Barbu, Bogdan Vîrjan, Dreptul penal
al afacerilor, ediţia a VI-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 460.
297
Ibidem.
298
A se vedea cauza Marckx c. Belgiei (cererea nr. 6833/74), hotărârea din 13.06.1979, para. 31.
299
A se vedea cauza Johnston ş.a. c. Irlandei (cererea nr. 9697/82), hotărârea din 18.12.1986, para. 56.

103
concubinei sale, conceput prin inseminare artificială cu un donator de spermă300,
relaţiile dintre două persoane de acelaşi sex301, relaţiile dintre alte persoane care nu şi-
au oficializat relaţia302”303.
În schimb, Curtea a considerat că logodna304 nu este acoperită de protecţia vieţii
de familie.
În ceea ce priveşte încredinţarea minorilor, statele au obligaţia pozitivă
(relativă) de a lua măsuri efective de a reuni părinţii cu copilul acestora, în funcţie de
circumstanţele fiecărui caz în parte. Măsurile de coerciţie care ar trebui adoptate de
către state vor fi luate după cântărirea intereselor individuale ale fiecărei persoane
interesate (e.g. ale copilului, ale părinţilor, ale altor persoane interesate) şi stabilirea
justului echilibru între acestea305, deşi se recunoaşte interesul superior al copilului.
Acest interes al copilului este luat în considerare şi în caz de divorţ al părinţilor,
prin programul de vizitare urmărindu-se menţinerea relaţiei de familie.
Orice măsură de a scoate copilul de sub autoritatea părintească reprezintă o
ingerinţă serioasă la dreptul la viaţă de familie, fiind necesară respectarea unor condiţii
precum: măsura să aibă caracter temporar, scopul măsurii să fie reunirea copilului cu
părintele natural306.
Conform Curţii, şi relaţiile de familie dintre cuplurile homosexuale şi copii sunt
recunoscute, indiferent dacă este vorba de adopţii monoparentale, coparentale sau
simultane de către cei doi membri ai unui cuplu.
Mai subliniem că şi deţinuţii au dreptul la respectarea vieţii de familie, pe
perioada privării de libertate, astfel încât dacă intervin restricţii, Curtea va analiza dacă
autorităţile statului au respectat justul echilibru între interesele persoanei vizate
(protejarea vieţii de familie) şi protecţia ordinii publice.
Fiecare persoană are dreptul la secretul vieţii private, care mai este denumit şi
„dreptul de a fi lăsat în pace”307, în sfera acestui drept intrând (i) respectul
domiciliului, deoarece acolo este locul unde viaţa privată se desfăşoară, şi al (ii)
corespondenţei, deoarece opiniile personale trebuie să fie protejate.
Noţiunea de „domiciliu” este un termen autonom, prin el înţelegându-se „locul
în care o persoană îşi desfăşoară activitatea cotidiană în mod constant şi continuu”308,
nefiind necesar ca persoana vizată să fie proprietarul imobilului respectiv309. Conform
jurisprudenţei Curţii, în noţiunea de „domiciliu” includem şi reşedinţele legal
stabilite310, casele de vacanţă311, locuinţele sociale312, caravanele313, sediul

300
A se vedea cauza X, Y, Z c. Marii Britanii (cererea nr. 21830/93), hotărârea din 22.04.1997, para 37.
301
A se vedea cauza Schalk şi Kopf c. Austriei (cererea nr. 30141/04), hotărârea din 24.06.2010, para. 94.
302
A se vedea cauza Keegan c. Irlandei (cererea nr. 28867/03), hotărârea din 18.07.2006, para. 44.
303
A se vedea Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 151.
304
A se vedea cauza Wakefield c. Marii Britanii, dec. Comisiei.
305
A se vedea cauza Ignaccolo Zenide c. României (cererea nr. 31679/96), hotărârea din 25.01.2000, para.
94.
306
A se vedea cauza Johansen c. Norvegiei (cererea nr. 17383/90), hotărârea din 07.08.1996, para. 78.
307
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5-a, revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, 2018, p. 168.
308
A se vedea Mihaela Vasiescu et al., Dicţionar de Drepturile Omului, Editura C.H. Beck, 2013, p. 209.
309
A se vedea cauza Menteş c. Turciei (cererea nr. 23186/94), hotărârea din 24.07.1998, para. 73.
310
A se vedea cauza Buckley c. Marii Britanii (cererea nr. 20348/92 ), hotărârea din 25.09.1996, para. 54.
311
A se vedea cauza Demades c. Turciei (cererea nr. 16219/90), hotărârea din 31.07.2003, para. 32-34.
312
A se vedea cauza McCann c. Marii Britanii (cererea nr. 18984/91), hotărârea din 27.09.1995, para. 46.
313
A se vedea cauza Buckley c. Marii Britanii (cererea nr. 20348/92 ), hotărârea din 25.09.1996, para. 54.

104
profesional314. În alte cazuri, Curtea a constatat că ingerinţele au fost disproporţionate,
încălcându-se dispoziţiile art. 8 din Conv.E.D.O.: acţiunea de distrugere a
domiciliului315, efectuarea de percheziţii domiciliare316, emiterea unei decizii de
expropriere, adoptarea unor măsuri de amenajare urbanistică317.
Interesant este că protecţia acordată domiciliului este valabilă şi pe orizontală,
statul având obligaţia să adopte măsuri legislative sau administrative pentru a proteja
respectarea domiciliului persoanelor aflate sub jurisdicţia sa împotriva ingerinţelor
provocate de particulari318.
Dreptul la corespondenţă este garantat conform Convenţiei, indiferent dacă este
vorba despre comunicări scrise, verbale sau electronice. Interceptarea oricărui tip de
corespondenţă din partea autorităţilor poate fi considerată o ingerinţă dacă nu sunt
respectate anumite garanţii (e.g. existenţa unei autorizaţii prealabile emise de un organ
independent al statului, integritatea interceptărilor, posibilitatea de a contesta
interceptările). Acest drept include şi corespondenţa profesională319.
Existenţa art. 8 para. (2) din Conv.E.D.O. denotă faptul că acest drept este
relativ, putând fi limitat în anumite condiţii. Aceste limitări presupun ingerinţe ale
statului (trebuie să fie imputabile unei autorităţi publice).
Ingerinţa trebuie, astfel:
i. să fie prevăzută de lege: este necesară analiza bazei legale din dreptul intern
(criteriul legalităţii), în urma căreia se va aprecia dacă legea lato sensu a
fost previzibilă, accesibilă, precisă pentru ca destinatarii normei să îi
înţeleagă sensul şi să poată să îşi previzioneze consecinţele încălcării ei;
ii. să urmărească un scop legitim: protejarea securităţii naţionale, siguranţei
publice, bunăstării economice a ţării, apărării ordinii şi prevenirii faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora;
iii. să fie necesară într-o societate democratică: o societate care se bazează pe
toleranţă, pluralism politic, preeminenţa dreptului; şi
iv. să fie proporţională: asigurând un just echilibru între interesele individuale şi
interesele generale ale unei comunităţi.
Persoana care invocă ingerinţa trebuie să dovedească realitatea acesteia.

10.2. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Art. 9 din Conv.E.D.O. - Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie


1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie;
acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în
public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul
altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică,
constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a
314
A se vedea cauza Société Colas Est ş.a. c. Franţei (cererea nr. 37971/97), hotărârea din 16.04.2002,
para. 41.
315
A se vedea cauza Selcuk şi Asker c. Turciei (cererile nr. 23184/94 şi 23185/94), hotărârea din
24.04.1998, para. 86.
316
A se vedea cauza Varga c. României (cererea nr. 73957/01), hotărârea din 01.04.2008, para. 67.
317
A se vedea cauza Buckley c. Marii Britanii (cererea nr. 20348/92), hotărârea din 25.09.1996, para. 60.
318
A se vedea cauza Surugiu c. României (cererea nr. 48995/99), hotărârea din 20.04.2004), para. 59.
319
A se vedea cauza Halford c. Marii Britanii (cererea nr. 20605/92), hotărârea din 25.06.1997, para. 44-
46.

105
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Pe lângă necesitatea protejării vieţii private şi de familie a unei persoane, a


corespondenţei sale, a domiciliului său, Convenţia protejează şi gândirea, conştiinţa şi
religia acesteia. Convingerile personale şi credinţele religioase sunt valori
fundamentale ale personalităţii umane. Din formularea textului art. 9 din Conv.E.D.O.,
observăm că se urmăreşte atât o latură internă a individului (plan individual320), cât şi o
latură externă a acestuia (plan social). Astfel, fiecare individ are dreptul de a avea o
anumită religie, de a avea opinii sau convingeri, în plan individual, având totodată, pe
plan social, dreptul de a şi le exprima faţă de alte persoane – de a le exterioriza în
public şi în mod colectiv.
Dispoziţiile art. 9 din Convenţie pot fi invocate de persoane fizice sau
juridice321, titulare ale drepturilor garantate de acest articol, dacă au calitatea de
victimă conform art. 34 din Convenţie – să poată pretinde că libertatea invocată a fost
încălcată în mod efectiv de către autorităţile statului.
Statele au, în principal, obligaţia negativă de a nu „întreprinde niciun fel de
acţiuni sau de a nu li se putea reproşa nicio omisiune de natură a restrânge exerciţiul
efectiv al acestor libertăţi”322, cu excepţia restrângerilor permise de art. 9 alin. (2) din
Conv.E.D.O. (care se aplică doar libertăţii de religie şi de conştiinţă, nu şi libertăţii de
gândire).
Statele pot să aibă şi obligaţii pozitive pe terenul acestui articol, precum:
adoptarea unor măsuri care sunt menite să evite producerea unor situaţii în care
persoanele să fie perturbate, de alte persoane, în exerciţiul unui cult; asigurarea
tolerării grupurilor concurente, unele faţă de celelalte, fără a recurge la eliminarea
pluralismului.
Totodată, astfel cum se subliniază în doctrină, asigurarea exerciţiului dreptului
prevăzut de art. 9 din Conv.E.D.O. „poate presupune adoptarea de către autorităţile
statale a unor măsuri de ordin procedural ce rezultă din art. 6 al Convenţiei (...)
posibilitatea de a asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii, a membrilor ei şi
a bunurilor ce-i aparţin, astfel încât art. 9 trebuie să fie raportat nu numai la
dispoziţiile art. 11 – care apără libertatea de asociere şi întrunire – dar şi la cele ale art.
6”323.
Trebuie subliniat, însă, că textul Convenţiei nu interzice statelor contractante să
declare o religie ca şi religie de stat, atâta timp cât nu este obligatorie aderarea la
respectiva religie324, astfel încât în statul respectiv există pluralism religios. Statele
sunt ţinute să respecte dreptul de organizare internă a cultelor, cu condiţia să nu se
încalce dispoziţiile legale, ordinea publică şi drepturile fundamentale ale oamenilor325.
În ceea ce priveşte conţinutul concret al libertăţilor garantate de art. 9 din

320
Există diferite reflecţii ale dreptului la religie, de exemplu, în doctrină se discută şi despre circumcizia
unui băiat ca fiind o astfel de reflexie - a se vedea Pınar Memiş Kartal, The Legal Framework of Circumcision in
Turkish Law, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXII, vol. 1/2015, p. 145-155,
disponibil online la http://lexetscientia.univnt.ro/ro/articol/THE-LEGAL-FRAMEWORK-OF-CIRCUMCISION-
IN-TURKISH-LAW~533.html [ultimul acces la 19.02.2019].
321
De exemplu, biserica în calitatea ei de persoană juridică, asociaţie cu scop religios şi filosofic, organ
ecleziastic. Totuşi, chiar şi aceste subiecte de drept nu pot invoca toate drepturile prevăzute de art. 9 din
Conv.E.D.O., de exemplu, libertatea de gândire care ţine doar de sfera intimă a unei persoane.
322
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 735.
323
Idem, p. 737.
324
A se vedea Darby c. Suediei (cererea nr. 11581/85), hotărârea din 23.10.1990.
325
A se vedea Siebenhaar c. Germaniei (cererea nr. 18136/02), hotărârea din 03.02.2011, para. 41-48.

106
Convenţie, vom analiza în cele ce urmează, pe scurt, fiecare libertate în parte.
Libertatea de gândire se referă la forul interior al unei persoane, indiferent dacă
se va concretiza sau nu în convingeri publice. Se interzice, practic, îndoctrinarea printr-
un învăţămant ideologic.
Libertatea de conştiinţă se situează între libertatea de opinie (libertatea de a
gândi şi a exprima ceea ce crede cu adevărat) şi libertatea de cult (libertatea de a
exercita public un anumit cult, potrivit credinţei proprii). Conştiinţa ţine tot de forul
interior al unei persoane, doar că se bazează pe convingeri.
Libertatea de religie este interconectată cu libertatea de gândire şi cu libertatea
de conştiinţă, ea implicând dreptul de a adera la o religie, de a o practica sau de a o
schimba (sau nu – este o libertate recunoscută şi „ateilor, agnosticilor, scepticilor sau
indiferenţilor”326). Subliniem, însă, că simplele idei sau acte fondate pe o religie sau
credinţă nu atrag protecţia art. 9 din Convenţie. De asemenea, religiile care nu respectă
drepturile omului, supremaţia legii sau principiile democratice, nu beneficiază de
protecţia art. 9 din Conv.E.D.O.
Libertatea de manifestare a religiei şi a convingerilor completează cele trei
libertăţi protejate de art. 9 din Conv.E.D.O. (care ţin de dimensiunea interioară a fiinţei
umane), fiind esenţială posibilitatea manifestării exterioare a religiei sau convingerii
proprii (dimensiunea externă a fiinţei umane), „în mod individual sau colectiv, în
public sau în sfera privată, prin cult327, învăţământ328, practici şi îndeplinirea
riturilor329”330.
Convingerile nu trebuie să fie doar religioase, ele pot fi ale persoanei, despre
viaţă, fenomene sociale şi despre lume (e.g. pacifismul331). Libertatea de manifestare
are o dimensiune negativă – o persoană nu poate fi obligată să îşi manifeste
convingerile religioase sau confesiunea.
Acest drept cunoaşte anumite limitări, doar în ceea ce priveşte
manifestările exterioare ale conştiinţei şi ale religiei, conform art. 9 alin. (2) din
Conv.E.D.O. (gândirea, conştiinţa, religia care ţin de forul interior al persoanei,
neputând fi supuse ingerinţelor unui stat). Limitările presupun ca ele să fie
prevăzute de legea naţională, precum şi să fie necesare într-o societate
democratică pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Este evidentă necesitatea limitărilor, având în vedere că într-o societate
democratică, în care coexistă mai multe religii, aceste limitări au vocaţia de a
concilia respectul convingerilor persoanelor.
Astfel, statele pot lua măsuri prin care să condamne anumite comportamente
care ar încălca libertatea de gandire, de conştiinţă şi de religie a altor persoane.
În primul rând, pentru ca astfel de ingerinţe să fie justificate, ele trebuie să fie
prevăzute în legea naţională. Legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii specifice:
să fie suficient de accesibilă şi previzibilă, astfel încât orice persoană să fie în măsură
să îşi programeze conduita socială. Aceste condiţii sunt impuse pentru a proteja orice
persoană de atingerile arbitrare aduse drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie,

326
A se vedea cauza Kokkinakis c. Greciei (cererea nr. 14307/88), hotărârea din 25.05.1993, para. 31.
327
Serviciile practicate de cultele religioase.
328
Învăţământul religios, nu educaţia şcolară în general.
329
Comportamentul unei persoane, religios, exteriorizat, prin participarea la oficii sau procesiuni, purtarea
unei îmbrăcăminţi specifice.
330
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 746.
331
A se vedea Par Arrowsmith c. Marii Britanii, dec. Comisiei.

107
de către autorităţile publice ale statului respectiv.Totuşi, Curtea a arătat că multe legi
interne „din necesitatea evitării unei rigidităţi excesive şi a adaptării la schimbările
situaţiilor sociale, pot utiliza, prin forţa lucrurilor, formulări mai mult sau mai puţin
ambigue”332.
În al doilea rând, ingerinţele autorităţilor publice trebuie să aibă la bază un scop
legitim dat pe protecţia ordinii, siguranţei, sănătăţii publice ori de protejarea drepturilor
unor altor persoane.
În al treilea rând, astfel de ingerinţe trebuie să se dovedească a fi necesare într-o
societate democratică caracterizată de pluralismul convingerilor, în care sunt tolerate
toate religiile şi curentele de opinie. Această condiţie permite statelor să aibă o largă
marjă de apreciere. Pentru a analiza această condiţie se foloseşte principiul
proporţionalităţii pentru a descoperi dacă măsura respectivă corespunde unei nevoi
imperioase a societăţii în care se impune333.
Dar oare care este diferenţa între libertatea apărată de art. 9 şi de art. 10 din
Convenţie? Astfel cum se subliniază în doctrină în mod corect „[î]n timp ce art. 9
protejează dreptul de a comunica anumite convingeri, adică idei structurate, cu o
anumită pondere în viaţa socială, art. 10 apără dreptul de a primi informaţii de orice
natură, precum şi de a-ţi exprima orice idee, fără ca aceasta să capete o anumită „stare
de convingere”, chiar şi pe cele care pot şoca sau deconcerta pe cei din jur, cu excepţia
celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăţi democratice”334.

10.3. Libertatea de exprimare

Art. 10 din Conv.E.D.O. - Libertatea de exprimare


1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include
libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu
împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau
televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi
supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o
societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru
a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.

O societate democratică este caracterizată, astfel cum spuneam, de pluralimul


ideilor şi concepţiilor despre viaţă, despre societate, despre oameni. Pentru a se
dezvolta şi evolua, din cele mai vechi timpuri oamenii au avut nevoie să intre în
contact cu ideile altor persoane şi să îşi împărtăşească propriile idei cu alte persoane,
motiv pentru care libertatea de exprimare este un drept fundamental al oamenilor.
Pluralismul ideilor presupune libertatea de opinie – de a formula atât idei

332
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 752.
333
De exemplu, în cauza Buscarini ş.a. c. San Marino (cererea nr. 24645/94, hotărârea din 18.02.1999,
para. 39-41), Curtea a considerat că obligativitatea de către membrii Parlamentului de a depune jurământul cu
mâna pe Biblie nu ar reprezenta o măsură necesară într-o societate democratică.
334
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 768.

108
apreciate de marea majoritate a societăţii, cât şi idei care şochează sau neliniştesc
conştiinţa acesteia. Astfel, libertatea de opinie presupune că nicio persoană nu trebuie
să fie urmărită sau condamnată pentru opiniile exprimate (inclusiv dacă este o opinie
minoritară).
Pluralismul ideilor presupune, în acelaşi timp, şi existenţa libertăţii de
informare – de a primi sau de a comunica informaţii – care presupune o relaţie
între emiţătorul unei opinii şi primiţătorul acelei opinii (aşa zisa libertate de
recepţionare a mesajelor transmise).
Textul articolului nu se aplică selectiv, el aplicându-se tuturor
categoriilor de informaţii sau moduri de exprimare, protejând însă doar acele
idei sau opinii care sunt conforme valorilor protejate de Convenţie335.
Libertatea de exprimare este interdependentă cu libertatea
corespondenţei, libertatea religioasă, libertatea de asociere, chiar şi libertatea
sindicală – dar are o arie mai largă decât acestea.
Totodată, trebuie menţionat că libertatea de expresie nu este protejată de
Curte în mod absolut, fiind evident că textul nu protejează atunci când ideile
exprimate ar fi contrare unei valori apărate de Convenţie, trebuind să existe o
anumită responsabilitate pentru exprimarea ideilor.
Dar cum trebuie să procedăm atunci când libertatea de exprimare este în
conflict cu unele interese individuale sau colective? Tocmai pentru a răspunde
la această întrebare, redactorii Convenţiei au gândit şi al doilea paragraf al
acestui articol, care este menit să fie măsura echilibrului dintre libertatea de
exprimare şi interesele oamenilor.
Această libertate poate fi exercitată de orice persoană fizică sau juridică,
precum şi de orice grup de particulari (în sensul art. 34 al Convenţiei).
În baza acestui articol, statele au o obligaţie negativă, de a se abţine de
la orice ingerinţă care să împiedice exercitarea libertăţilor garantate de art. 10 al
Convenţiei, de către persoanele cărora le sunt recunoscute, fiind obligate
inclusiv de a se abţine de la a îndoctrina sau clasifica persoanele aflate în
jurisdicţia lor, în baza opiniilor lor.
Totodată, statele au şi obligaţii pozitive în baza acestui articol, de
exemplu, de a adopta măsuri de protecţie, pe plan vertical (relaţia dintre
autorităţile statului respectiv şi persoane), dar şi pe plan orizontal (relaţia dintre
persoane). De exemplu, pe plan vertical, obligaţiile pozitive ale statelor sunt de
a asigura oamenilor, într-un mod concret, posibilităţi egale de exprimare a
ideilor, finanţarea nediscriminatorie a unor publicaţii, împiedicarea unor
grupuri financiare puternice de a deţine o pondere covarsitoare în materie de
publicitate comercială. Justul echilibru este esenţial şi pe acest plan, neputându-
se considera că autorităţile ar avea o povară excesivă.
În ceea ce priveşte presa din statele contractante, trebuie subliniat că ea nu
trebuie să fie supusă unui sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă. Nu se poate
considera ca încălcând art. 10 din Convenţie dreptul statelor de a supune societăţile de
radiodifuziune sau de televiziune unui regim de autorizaţie prealabilă, pentru a realiza
tocmai echilibrul social.
Curtea recunoaşte totodată libertatea de receptare a emisiunilor „fără a ţine
seama de frontiere”336, ele putând fi restricţionate doar în cazuri excepţionale. Totuşi,
subliniem că libertatea presei semnifică totodată şi responsabilitate, încălcarea limitelor
335
A se vedea Lehideux şi Isorni c. Franţei (cererea nr. 24662/94), hotărârea din 23.09.1998, para. 53.
336
A se vedea Groppera Radio AG ş.a. c. Elveţiei (cererea nr. 10890/84), hotărârea din 28.03.1990,
para.58.

109
acestei libertăţi antrenând răspunderea civilă, administrativă şi/sau penală a
respectivelor persoane (e.g. un jurnalist trebuie să fie conştient că nu poate opune
libertatea de exprimare şi profesia sa de jurnalist obligaţiei respectării legii penale,
fiind clar că într-o astfel de situaţie el se expune sancţiunilor penale337).
Sursele jurnalistice trebuie să fie protejate de confidenţialitate, jurnaliştii putând
fi obligaţi să le divulge, de către autorităţile statului, doar pentru motive de interes
public. În astfel de cazuri, autorităţile sunt cele care trebuie să probeze că anumite
măsuri se impuneau pentru a preveni infracţiunile (e.g. percheziţii ale caselor
jurnaliştilor pentru ridicarea materialelor).
Libertatea de exprimare a jurnaliştilor presupune, totodată, şi o anumită doză de
exagerare pentru a provoca oamenii338. Totuşi, Curtea nu tolerează această doză de
provocare în cazul unor proceduri judiciare, în urma unor exagerări ale datelor
procesului, publicul să fie instigat să dea propriul verdict înainte ca instanţa
competentă să soluţioneze cauza339. Acest lucru se bazează pe interesul general de a
face justiţia să funcţioneze corect, având în vedere rolul esenţial al acesteia într-o
societate democratică, precum şi pe faptul că ea are nevoie de încredere din partea
publicului şi trebuie să fie protejată de atacuri340.
Limitele libertăţii de exprimare sunt prevăzute în art. 10 para. (2) din Convenţie
şi presupun justul echilibru dintre interesele de ordin general (i.e. securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei) şi anumite interese de ordin personal (e.g.
reputaţia sau drepturile altora, împiedicarea divulgării unor informaţii confidenţiale).
Aceste ingerinţe statale trebuie să fie necesare într-o societate democratică, astfel încât
este evident că statele au o largă putere de apreciere, dar care nu este nelimitată.

10.4. Libertatea de întrunire şi de asociere

Art. 11 din Conv.E.D.O. - Libertatea de întrunire şi de asociere


1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de
asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru
apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele
prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu
interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către
membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Această libertate reprezintă un drept colectiv, care poate fi exercitată


doar în mod colectiv, spre deosebire de drepturile anterior studiate ale
Convenţiei. La o analiză atentă a acestui articol se poate observa că el reuneşte
două libertăţi în acelaşi text normativ: libertatea de întrunire şi libertatea de
asociere (incluzând şi libertatea sindicală).

337
A se vedea Stoll c. Elveţiei (cererea nr. 69698/01), hotărârea din 10.12.2007, para. 10.
338
A se vedea Radio France c. Franţei (cererea nr. 53984/00), hotărârea din 30.03.2004, para. 37.
339
A se vedea Foglia c. Elveţiei (cererea nr. 35865/04), hotărârea din 13.12.2007, para. 86.
340
A se vedea Morice c. Franţei (cererea nr. 29369/10), hotărârea din 23.04.2015, para. 128. Este
interesant de reţinut că, în această speţă, Curtea a considerat că aplicarea unei pedepse avocatului pentru insultarea
instanţei poate reprezenta o încălcare gravă a libertăţii de exprimare a acestuia (a se vedea paragrafele 175-177).

110
Este protejat nu doar dreptul la întrunire341, ci şi dreptul la întruniri
paşnice, care este un drept fundamental al oricărei societăţi democratice.
În ceea ce priveşte obligaţiile statelor, acestea au obligaţii negative (de a
nu interveni pentru a împiedica exerciţiul acestei libertăţi), dar şi obligaţii
pozitive (de a adopta măsuri adecvate şi rezonabile pentru a asigura
desfăşurarea paşnică a unor întruniri legale.
Astfel cum se apreciază în doctrină, „obligaţiile pozitive ce revin
autorităţilor naţionale pentru punerea în valoare a libertăţii de întrunire şi
manifestare sunt obligaţii de mijloace, nu de rezultat”342.
Libertatea de asociere presupune acea facultate a unei persoane de a se
asocia cu alte persoane, pentru a îndeplini un scop determinat (e.g. de a
constitui o grupare sau de a adera la o grupare dea existentă, pentru a realiza
unele interese comune), indiferent dacă asocierea are o durată limitată sau
nelimitată de timp. Autorităţile statale nu trebuie să se opună unor astfel de
asocieri. Protecţia Convenţiei acoperă, astfel, nu doar înfiinţarea asocierii, ci şi
viaţa ei (toată durata existenţei asociaţiei).
Ne punem însă întrebarea dacă ar putea fi interpretat textul Convenţiei
ca garantând libertatea de a nu se asocia? Astfel cum şi Curtea a admis în mai
multe rânduri, o persoană nu poate fi constrânsă pentru a deveni membru al
unei asociaţii, altminteri constrângerea ar fi o ingerinţă nepermisă substanţei
înseşi a libertăţii de asociere recunoscute de art. 11 din Convenţie.
În sfera art. 11 din Convenţie intră şi partidele politice, ordinele
profesionale (e.g. ale avocaţilor, medicilor, farmaciştilor, arhitecţilor – conform
obligativităţii din unele state pentru a putea exercita profesia respectivă).
În doctrină au fost trasate două limite pe care le cunoaşte libertatea de
asociere: natura scopului pentru care au fost create (care trebuie să fie legitim)
şi mijloacele luate în considerare pentru realizarea scopului respectiv (care
trebuie să respecte coordonatele legale naţionale).
Având în vedere importanţa libertăţii sindicale pentru o societate
democratică, autorii Convenţiei au consacrat în mod expres că textul art. 11 din
Conv.E.D.O. se aplică şi persoanelor care constituie „cu alţii sindicate şi de a se
afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”343. Dreptul de a nu adera la
un anumit sindicat, precum şi dreptul de a se retrage din el, sunt faţete ale
dreptului protejat de art. 11 din Convenţie.
Conflictul colectiv de muncă (incluzând în această categorie şi greva344)
reprezintă o parte a acțiunilor colective pe care le are la dispoziţie un sindicat,
atunci când revendicările îi sunt respinse. Astfel, dreptul la negocieri colective
constituie un element inerent al dreptului de asociere, și anume al dreptului de a
înființa sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor
personale.
Statele pot stabili marjele în care libertatea sindicală este asigurată, dar
această marjă de apreciere nu este nelimitată, ci trebuie raportată la dreptul
european, restricțiile impuse în legislația internă fiind înlăturate atunci când

341
Prin „întrunire” se înţelege reuniunea mai multor persoane care participă la o activitate, întâlnire
comună, în care acestea comunică ori prezintă idei sau concepţii cu privire la viaţa societăţii.
342
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 863.
343
A se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf [ultimul acces la 19.02.2019].
344
Pentru mai multe detalii despre dreptul la grevă, a se vedea Aurelian Gabriel Uluitu, Greva, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2008.

111
îngrădesc efectiv libertatea de asociere.
Paragraful (2) al art. 11 din Convenţie stabileşte anumite restricţii
acestui drept, care trebuie să fie prevăzute de lege şi să reprezinte măsuri
necesare într-o societate democratică. Aceste restricţii pot fi validate de către
autorităţile naţionale numai dacă au fost proporţionale cu protejarea valorilor
enumerate: securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a
libertăţilor altora.
În plus faţă de celelalte drepturi condiţionale prevăzute de Convenţie, s-
a admis posibilitatea unor restrângeri legale care „să fie impuse exercitării
acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat”345.
Recunoaşterea acestui drept poate presupune necesitatea obţinerii unei
autorizaţii sau a unei înregistrări prealabile, atâta timp cât sunt respectate
limitele proporţionalităţii.
Autorităţile statului au o largă marjă de apreciere în aplicarea acestor restricţii,
având atât obligaţii negative (de a se abţine de a aduce restrângeri abuzive exercitării
libertăţii de întrunire), cât şi obligaţii pozitive.

10.5. Dreptul la căsătorie

Art. 12 din Conv.E.D.O. - Dreptul la căsătorie


Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se
căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept.

Este interesant faptul că autorii Convenţiei au garantat în mod distinct


dreptul la căsătorie, fără a introduce un paragraf distinct în art. 8 cu privire la
dreptul la viaţa privată şi de familie. Dreptul la căsătorie reprezintă astfel un
drept fundamental pentru o femeie şi un bărbat – care poate fi considerat a fi
alcătuit din două drepturi interconectate: de a se căsători şi de a-şi întemeia o
familie.
Având în vedere faptul că art. 8 din Convenţie recunoaşte viaţa de
familie, care poate lua naştere şi din legături de fapt, art. 12 din Convenţie
consacră dreptul unei persoane de a încheia o căsătorie (tradiţională, civilă)
care dă naştere vieţii de familie.
Titularii acestui drept sunt persoane care au sex biologic diferit,
putându-se lesne observa că textul convenţional precizează „bărbatul şi femeia”
şi nu „orice persoană” (precum în articole 5, 6, 8, 9, 10, 11, 13 din Convenţie).
Poligamia nu este acceptată, fiind vorba doar despre căsătorii
monogame.
Pentru exercitarea acestui drept, persoanele în cauză trebuie să respecte
legislaţia naţională pentru încheierea căsătoriei civile, neavând nicio incidenţă
căsătoria religioasă. Legislaţia naţională este importantă şi pentru efectele
căsătoriei – dreptul familiei, dreptul fiscal.
Autorităţile statului au obligaţii pozitive (de a reglementa condiţiile
exercitării acestui drept), dar şi negative.
Dacă situaţia homosexualilor nu intră sub incidenţa art. 12 din

345
A se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf [ultimul acces la 19.02.2019].

112
Convenţie, situaţia transsexualilor este mai specială. Persoanele transsexuale,
operate în vederea schimbării sexului, vor putea să exercite dreptul la căsătorie
„fie de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţele naţionale au
autorizat o astfel de operaţie, fie de la data efectuării menţiunii privitoare la
schimbarea de sex în registrul de stare civilă corespunzător. În orice caz,
începând de la această dată, eventuala căsătorie a persoanei în cauză,
nedesfăcută încă, ar urma să înceteze, iar copii eventual născuţi vor păstra
statutul de copii din căsătorie”346. Chiar dacă aceste persoane nu pot procrea,
art. 12 le recunoaşte dreptul de a adopta copii.
Curtea nu consideră că art. 12 din Convenţie ar recunoaşte dreptul unei
persoane de a desface căsătoria prin divorţ sau dreptul la o căsătorie postumă.
Pe de altă parte, Curtea consideră că acest drept ar acoperi dreptul unei
persoane divorţate de a se recăsători.
Dreptul de a întemeia o familie, care este a doua componentă a art. 12
din Convenţie, recunoaşte dreptul unei persoane de a avea copii şi de a adopta
copii. Soţii sunt singurii care trebuie să decidă aspectele care ţin de planificarea
familială, contracepţie, întreruperi de sarcină, autorităţile statului neavând
dreptul de a interveni.
Ce se întamplă, însă, atunci când soţii nu cad de acord asupra unei astfel
de decizii? Considerăm că, în cazul unui astfel de dezacord între soţi, decizia
aparţine, de principiu, soţului direct afectat de tratamentul sau de operaţia care
ar urma să fie făcută.
Dar când o persoană necăsătorită doreşte să adopte singură un copil? Ar
putea Convenţia să recunoască acestei persoane dreptul de a întemeia o
familie? Dacă da, atunci nu s-ar deschide calea persoanelor celibatare
homosexuale de a adopta?
Deşi textul art. 12 din Convenţie nu conţine un al doilea paragraf
precum articolele precedente cu privire la limitări ale dreptului la căsătorie, nu
se poate considera că acest drept este absolut, el cunoscând anumite limitări
conform legislaţiei interne din fiecare stat. Din această cauză considerăm că
marja de apreciere a statelor este mai largă decât în celelalte cazuri. Totuşi,
impunerea acestor limitări „nu trebuie să-l restrângă sau să-l reducă în aşa fel
încât dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii să fie atins în însăşi
substanţa sa347”. De exemplu, statele au dreptul de a adopta măsuri pentru a
preîntampina încheierea unor căsătorii fictive, cu scopul eludării dispoziţiilor
naţionale relevante.
Legea naţională trebuie să fie accesibilă şi previzibilă, ingerinţele
statelor netrebuind a fi arbitrare sau disproporţionate.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54).

346
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 910.
347
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 915.

113
Unitatea de învăţare 11. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (IV)

Cuprins
11.1. Dreptul la un remediu efectiv
11.2. Interzicerea discriminării
11.3. Derogarea în caz de stare de urgenţă
11.4. Restricţiile activităţii politice a străinilor
11.5. Interzicerea abuzului de drept
11.6. Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască ceea ce implică dreptul la un remediu efectiv;
 sesizeze tipurile de discriminare acoperite de Convenţie.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

11.1. Dreptul la un remediu efectiv

Art. 13 din Conv.E.D.O. - Dreptul la un remediu efectiv


Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie
au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi
atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale.

Titlul acestui articol ridică probleme cu privire la adevărata natură a acestui


drept: este un drept subiectiv de natură procesuală sau un drept subiectiv material de
care se pot bucura titularii drepturilor prevăzute de Convenţie? Astfel cum se
subliniază în doctrină, suntem în prezenţa unui drept subiectiv de natură procedurală,
neavând o „existenţă de sine stătătoare, independentă”348, autonomă. Acoperirea
acestui drept este fix în ceea ce priveşte întinderea Convenţiei şi a protocoalelor sale
adiţionale, el fiind inaplicabil atunci când priveşte un drept pe care ele nu îl protejează.
Acest drept „garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie,
un „drept de acces” în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi
competente ce poate dispune „redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea
încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat”349.
Caracterul subsidiar al Convenţiei reiese din acest articol, şi anume orice
persoană care se află sub jurisdicţia statelor contractante, care a suferit o încălcare a
vreunuia dintre drepturile şi libertăţile convenţionale (prevăzute de Convenţie sau de

348
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 926.
349
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 929.

114
protocoalele sale adiţionale), trebuie să solicite mai întâi instanţelor naţionale să
intervină, apoi, în cazul în care nu va obţine satisfacţia în planul naţional, să solicite
Curţii să analizeze pretinsa încălcare a dreptului sau libertăţii. Instanţele naţionale ar
putea oferi, spre deosebire de instanţa europeană, redresarea potrivită, putând înlătura
direct eventuala încălcare a dreptului sau a libertăţii reclamantului.
Subsidiaritatea rezultă şi din condiţia de a epuiza toate căile de recurs interne
înainte de a sesiza Curtea de la Strasbourg conform art. 35 para. (1) din Convenţie.
Subliniem că prin „instanţă naţională” trebuie să înţelegem atât un organ
jurisdicţional, cât şi un organ nonjurisdicţional (conform lucrărilor preparatorii ale
Convenţiei), aşadar o „autoritate naţională” independentă.
O astfel de autoritate naţională trebuie să fie alcătuită din membri imparţiali
care beneficiază de independenţă în soluţionarea recursului introdus de reclamant, care
a primit de la respectiva autoritate garanţii procedurale adecvate350.
În plus, remediul trebuie să fie „efectiv” (atât în teorie, cât şi în practică), adică
statele au o obligaţie pozitivă de a institui, în cadrul legislaţiei interne, un recurs care
să permită înlăturarea încălcării dreptului protejat de Convenţie (încălcare care trebuie
să fie serioasă şi legitimă), cu posibilitatea obţinerii unei reparaţii subsecvente.
Subliniem că nu este relevant dacă există certitudinea că reclamantul va obţine
o soluţie favorabilă pentru a fi efectiv, contând doar existenţa recursului. Tot pe
tărâmul acestui articol este relevantă şi asigurarea executării hotărârii instanţei
naţionale care a constatat o astfel de încălcare, astfel încât refuzul autorităţilor
naţionale de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti putând lipsi recursul de
efectivitatea sa.

11.2. Interzicerea discriminării

Art. 14 din Conv.E.D.O. - Interzicerea discriminării


Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie
să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la
o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Aplicarea drepturilor omului trebuie să fie pentru toţi oamenii în mod egal,
deoarece şi oamenii sunt egali în drepturi. Din păcate, art. 14 din Convenţie are o
existenţă relativ autonomă, el putând fi invocat doar în legătură cu drepturile şi
libertăţile reglementate de Convenţie şi de protocoalele adiţionale. În momentul în care
Curtea constată că nu a existat o încălcare a unui astfel de drept, atunci nu se mai poate
discuta despre o pretinsă încălcare a art. 14 din Convenţie351.
Sunt enumerate în art. 14 din Convenţie treisprezece motive de discriminare:
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională
sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau discriminare
cauzată de orice altă situaţie. Având în vedere conjuncţia „sau” şi ultimul motiv („orice
altă situaţie”), este evident că lista nu este limitativă, fiind doar indicativă.
Din jurisprudenţa Curţii mai amintim: vârsta352, orientarea sexuală353, calitatea
unui copil de a fi născut dintr-o căsătorie sau din afara ei354.

350
A se vedea Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 932.
351
A se vedea Botta c. Italiei (cererea nr. 21439/93), hotărârea din 24.02.1998, para. 39.
352
A se vedea British Gurkha Welfare Society ş.a. c. Marii Britanii (cererea nr. 44818/11), hotărârea din
15.09.2016, para. 88.

115
Trebuie subliniat că în ordinea internă a unui stat, există situaţii de fapt care
impun tratament diferenţiat, iar statul în cadrul unor politici sociale cu caracter general,
poate crea inegalităţi de drept ca urmare a echilibrării unor inegalităţi de fapt (e.g.
aplicarea impozitului diferenţiat, progresiv, utilizând o cotă de impozitare care crește
odată cu măsura valorii impozabile de bază). Putem astfel afirma că nu oricare
diferenţă de tratament între oameni poate reprezenta o încălcare a Convenţiei.
Pentru a nu intra sub incidenţa discriminării şi implicit a art. 14 din Convenţie,
situaţiile analizate trebuie să fie analoage sau comparabile. Astfel, avem discriminare
potrivit art. 14 din Convenţie atunci când „autorităţile statale „introduc distincţii între
situaţii analoage şi comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare
rezonabilă şi obiectivă”355, acordând astfel unei persoane un tratament nejustificat.
Această justificare trebuie să fie reprezentată de un scop legitim, iar măsura să fie
proporţională între scopul urmărit şi mijloacele alese de stat pentru realizarea lui.
În acest sens, Curtea a considerat că nu au fost justificate obiectiv şi rezonabil
următoarele situaţii: existenţa unei diferenţe de tratament fiscal între rezidenţi şi
nerezidenţi356, acordarea autorităţii parentale exclusive unui părinte pe motiv că
celălalt părinte are o altă orientare sexuală, neacordarea custodiei copiilor unui părinte
care era adeptul Martorilor lui Iehova357, diferenţierea unor indemnizaţii forfetare între
bărbaţi şi femei358.

11.3. Derogarea în caz de stare de urgenţă

Art. 15 din Conv.E.D.O. - Derogarea în caz de stare de urgenţă


1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice
Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de
prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste
măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia
cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolele 3, 4
(paragraful 1) şi 7.
3. Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl
informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la
măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să
informeze Secretarul General al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste
măsuri au încetat a fi în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin
aplicabile.

Articolul 15 dă dreptul statelor contractante ca, în cazul unui război sau în cazul
unui alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, să adopte măsuri derogatorii prin care
să nu mai aplice dispoziţiile Convenţiei. Aceste măsuri trebuie să fie strict limitate

353
A se vedea Vallianatos ş.a. c. Greciei (cererile nr. 29381/09 şi 32684/09), hotărârea din 07.11.2013,
para. 70.
354
A se vedea Marckx c. Belgiei (cererea nr. 6833/74), hotărârea din 13.06.1979, para. 31-34.
355
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 962 apud J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 117. A se vedea şi Afacerea Lingvistică Belgiană
c. Belgiei (cererile nr. 1474/62, 1677/62, 1691/62, 1769/63, 1994/63 şi 2126/64), hotărârea din 23.07.1968, în care
Curtea a constatat a existat un tratament discriminator aplicat copiilor francofoni care locuiau într-o regiune
belgiană majoritar flamandă.
356
A se vedea Darby c. Suediei (cererea nr. 11581/85), hotărârea din 23.10.1990, para. 33.
357
A se vedea Hoffmann c. Austriei (cererea nr. 12875/87), hotărârea din 23.06.1993, para. 32-33.
358
A se vedea Willis c. Marii Britanii (cererea nr. 36042/97), hotărârea din 11.06.2002, para. 42.

116
cerinţelor situaţiei excepţionale ivite şi să fie conforme cu obligaţiile generale din
dreptul internaţional.
Datorită importanţei unor drepturi care nu trebuie să fie restranse nici în astfel
de cazuri, autorii Convenţiei nu au autorizat derogări de la dreptul la viaţă (art. 2 din
Conv.E.D.O.), interzicerea torturii (art. 3 din Conv.E.D.O.), dreptul de a nu fi supus
sclaviei sau în condiţii de aservire [art. 4 para. (1) din Conv.E.D.O.], principiul
legalităţii incriminării şi pedepsei (art. 7 din Conv.E.D.O.).
Statele contractante care doresc să recurgă la aceste derogări trebuie să respecte
obligaţiile procedurale impuse de art. 15 para. (3) din Conv.E.D.O. Aceste derogări se
deosebesc de limitările impuse în para. (2) al articolelor 8, 9, 10, 11, 12, 14 din
Convenţie.
Conform art. 15 coroborat cu textele tratatelor internaţionale cu privire la
drepturile omului, statele contractante nu au o putere arbitrară în aplicabilitatea clauzei
derogatorii, fiind necesară respectarea principiului legalităţii, pentru a putea fi eliminat
arbitrariul.
Nu există foarte multe invocări ale art. 15 din Convenţie, fapt care dovedeste că
este o situaţie excepţională în aplicarea Convenţiei (de exemplu, Irlanda în 1957 pentru
probleme de terorism; Turcia între 1980-1989 datorită stării de asediu).
Condiţiile de fond care trebuie îndeplinite pentru a fi autorizate măsuri
derogatorii de către Curte:
- ipotezele în care ele sunt autorizate - o situaţie de criză sau primejdie
excepţională şi iminentă, care afectează viaţa naţiunii statului
contractant (de exemplu, o calamitate naturală, o insurecţie armată, o
lovitură de stat, un război internaţional);
- caracterul necesar şi respectarea limitelor pentru care pot fi luate - pana
unde poate acţiona statul pentru a încerca să înlăture acea primejdie;
- obiectul măsurilor - măsurile adoptate şi autorizate de C.E.D.O. sunt
justificate atata vreme cat durează situaţia excepţională care le-a impus.
Condiţiile de formă impuse de Convenţie sunt următoarele:
- Procedura adoptării măsurilor derogatorii se va face potrivit dreptului
naţional (de regulă, de către Parlament sau de către Guvern).

11.4. Restricţiile activităţii politice a străinilor

Art. 16 din Conv.E.D.O. - Restricţiile activităţii politice a străinilor


Nicio dispoziţie a articolelor 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând
Înaltelor Părţi Contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.

Articolul 16 din Convenţie nu are o existenţă independentă, de sine stătătoare.


El autorizează statele contractante să restrângă activităţile politice desfăşurate de
străini, fiind singurul articol din Convenţie care distinge între naţionali şi străini. Acest
articol este aplicabil cetăţenilor străini (şi apatrizilor) care se găsesc pe teritoriul unui
stat contractant, indiferent de naţionalitatea lor.
Prezentul articol autorizează statele contractante să adopte restricţii ale
drepturilor prevăzute de art. 10, 11 şi 14 din Convenţie prin raportare la activităţile
politice pe care persoanele respective le-ar desfăşura.
După unii autori, având în vedere evoluţia societăţii de la momentul redactării
Convenţiei şi până în prezent, „este limpede că, în viitor, domeniul lui de aplicaţie se
va restrânge şi mai mult, astfel că (...) apare ca singurul text „neviabil” din

117
Convenţie”359.

11.5. Interzicerea abuzului de drept

Art. 17 din Conv.E.D.O. - Interzicerea abuzului de drept


Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând
unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau
de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de
prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele
prevăzute de această Convenţie.

Articolul 17 din Convenţie sancţionează abuzul de drept născut din punerea în


valoare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie şi de protocoalele sale
adiţionale. Apărarea acestor drepturi şi libertăţi presupune ca să fie instituite
mecanisme juridice care să prevină deturnarea lor de la scopurile pentru care autorii
Convenţiei le-au recunoscut.
Acest articol nu are o existenţă independentă (precum situaţia articolelor 13, 14
şi 17 din Convenţie), el putând fi invocat doar atunci când se pretinde existenţa unei
încălcări a unui alt drept garantat de Convenţie. Considerăm că el ar putea fi invocat în
legătură cu art. 10, art. 11 din Convenţie şi cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie
(deşi nu se poate exclude şi raportarea sa la libertatea religioasă – art. 9 din Convenţie).

11.6. Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor

Art. 18 din Conv.E.D.O. - Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor


Restricţiile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor
drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Acest articol completează dispoziţiile art. 18 din Convenţie mai sus menţionat şi
limitează aplicarea abuzivă a restrângerilor drepturilor prevăzute de Convenţie, ceea ce
înseamnă un eventual abuz de putere al autorităţilor statelor contractante.
De acest drept ar beneficia doar statele contractante, atunci când procedează la
o deturnare de putere, abuzând de dreptul de a limita exerciţiul unor drepturi, astfel
cum prevede Convenţia.
El nu este autonom şi nici nu are o existenţă independentă, astfel încât el trebuie
să fie mereu invocat de către victime împreună cu un alt articol care garantează un
drept recunoscut de Convenţie.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54).

359
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 1001.

118
Unitatea de învăţare 12. Analiza conţinutului drepturilor prevăzute în Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (V)

Cuprins
12.1. Drepturi prevăzute în protocoalele adiţionale
D. Protecţia proprietăţii
E. Dreptul la instruire
F. Dreptul la alegeri libere

Introducere
Astfel cum am menţionat pe parcursul acestei lucrări, sistemul de protecţie a
drepturilor omului consacrat de Consiliul Europei se constituie din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi din protocoalele
adiţionale la Convenţie care au fost adoptate ulterior de către statele contractante.
Până în prezent au fost adoptate 16 protocoale adiţionale, dintre care Protocolul
15 şi Protocolul 16 nu au intrat încă în vigoare360.
În continuare vom prezenta cele mai importante drepturi materiale prevăzute de
aceste protocoale adiţionale.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască situaţiile acoperite de protecţia proprietăţii;
 sesizeze ce presupune dreptul la instruire;
 identifice situaţiile acoperite de dreptul la alegeri libere.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

12.2. Drepturi prevăzute în protocoalele adiţionale

A. Protecţia proprietăţii

Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie361 - Protecţia proprietăţii


Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe
care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

360
Pentru mai multe detalii, a se vedea site-ul Curţii europene a drepturilor omului,
https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=basictexts&c=#n13739063294958599503665_pointer [ultimul
acces la 19.02.2019].
361
Intitulat şi „Protocolul adiţional nr. 1”, deschis spre semnare la Paris la 20.03.1952.

119
Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că acest articol ar cuprinde trei norme
interdependente: (i) necesitatea respectării dreptului de proprietate362 (care reprezintă
principiul general al normei), (ii) posibilitatea privării unei persoane de dreptul său de
proprietate363 şi (iii) modul de folosinţă a bunurilor364.
Analizând în paralel variantele lingvistice ale Convenţiei, din limba franceză şi
din limba engleză, este evident că textul în limba română a fost tradus după varianta în
limba franceză.
Este important să analizăm ce trebuie să înţelegem prin noţiunea de „bun”
conform jurisprudenţei Curţii, care este o noţiune autonomă, nelimitându-se doar la
proprietatea bunurilor corporale. Fireşte că această noţiune include drepturi reale
principale şi accesorii asupra unor bunuri mobile şi imobile (drept de proprietate, drept
de servitute, drept de uzufruct, drept de emfiteoză365, drept de concesiune), drepturi de
creanţă (acţiuni în societăţile pe acţiuni, dreptul la anumite indemnizaţii366), drepturi
patrimoniale de creaţie intelectuală367, drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii
liberale, interese economice sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor
indemnizări.
Dreptul de proprietate recunoscut de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 nu este
absolut, acest drept fiind limitat de (a) posibilitatea privării de proprietate pentru o
cauză de utilitate publică, precum şi de (b) reglementarea exercitării acestui drept în
conformitate cu interesul general dintr-o societate.
a) Privarea de proprietate presupune că bunul respectiv a fost preluat
complet şi definitiv (deposedarea temporară justificată diind permisibilă),
titularul nemaiavând posibilitatea exercitării atributelor conferite de dreptul pe
care îl avea asupra bunului (e.g. naţionalizări, exproprieri - chiar şi situaţii
asimilate unei exproprieri de fapt368, confiscări).
Pentru ca un stat contractant să nu priveze de proprietate o persoană, ele trebuie
să respecte obligaţiile impuse de Protocolul adiţional: obligaţia negativă (de a se abţine
să adopte măsuri care să lipsească titularii de posibilitatea exercitării atributelor care
decurg din drepturile lor) şi obligaţii pozitive (de a adopta măsuri de protecţie
împotriva privării de proprietate a titularilor, de a indemniza titularii drepturilor în mod
corespunzător pentru privarea de proprietate).
Totuşi, o privare de proprietate de către un stat contractant poate fi justificată
dacă respectiva privare (i) este prevăzută de legea internă, (ii) este impusă de o cauză
de utilitate publică şi (iii) este conformă cu principiile fundamentale de drept
internaţional public. În plus, unii autori mai adaugă, în mod întemeiat, două alte criterii
care derivă din jurisprudenţa Curţii şi care trimit din nou la proporţionalitatea

362
Prima frază a primului alineat:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
363
A doua frază a primului alineat:
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
364
Al doilea paragraf al articolului:
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor
contribuţii sau a amenzilor.
365
În unele sisteme de drept european, se recunoaşte acest drept real (bail emphytéotique) care îşi are
originea într-un contract de închiriere a unor imobile, pe termen lung, între 20-99 de ani.
366
De exemplu, indemnizaţii pentru văduve, indemnizaţii pentru îndeplinirea unor obligaţii militare.
367
Relevant ar fi de citit, în acest sens, Alina Mihaela Conea, Desenul comunitar, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2013 care analizează în mod aprofundat sistemul de protecţie a desenului comunitar.
368
A se vedea pentru mai multe detalii, Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului:
comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1702.

120
măsurilor adoptate de către statul contractant: „necesitatea indemnizării
corespunzătoare a titularului dreptului (...), respectiv orice limitare trebuie să fie
proporţională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei”369.
Despre principiul legalităţii am discutat în cadrul mai multor articole, astfel
încât ne vom rezuma doar în a reaminti că el presupune ca legea (care este o noţiune
autonomă şi presupune orice normă obligatorie şi generală, inclusiv jurisprudenţa), în
temeiul căreia se dispune privarea de proprietate, să fie accesibilă, precisă şi
previzibilă.
Interesul de utilitate publică menţionat în a doua condiţie presupune ca interesul
general să prevaleze interesului individual, implicând analiza unor probleme de ordin
politic, social, economic asupra cărora legiutorul naţional are o putere discreţionară de
apreciere.
A treia condiţie, de trimitere printr-un tratat la principiile de drept internaţional,
se datorează unui „dezacord grav între negociatori; altfel spus, s-a ieşit din impas de o
manieră acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de vedere cu privire la
fondul problemei, care nu a putut fi rezolvată”370. Dar dacă negociatorii nu au reuşit să
construiască în mod clar textul convenţional, asta semnifică faptul că doctrinarii şi
judecătorii Curţii sunt obligaţi să desluşească această condiţie (în trecut şi fosta
Comisie). Putem totodată să ne imaginăm situaţii dinaintea adoptării Convenţiei cand
anumite privări de proprietate presupuneau tratamente diferite între naţionali şi străini,
în materie de indemnizare, motiv pentru care s-a insistat pe trimiterea la principiile de
drept internaţional.
A patra condiţie, suplimentară fată de textul Protocolului, presupune ca titularul
privat de dreptul de proprietate (e.g. naţionalizat sau expropriat) să fie indemnizat în
mod rezonabil, deoarece altminteri protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional
nr. 1 ar fi iluzorie şi chiar ineficace.
Această indemnizaţie, raportată la valoarea bunului, ar fi menită să compenseze
pierderea dreptului de proprietate. Pentru a se stabili caracterul rezonabil al
indemnizaţiei, se ţine cont şi de factorul timp, deoarece scurgerea unei perioade lungi
de timp, care nu poate fi considerată ca rezonabilă371, poate conduce la deprecierea
monetară în statul respectiv.
b) Conform art. 1 para. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, statele
pot să reglementeze cu privire la modul de folosire a bunurilor, în conformitate cu
interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a
amenzilor.
Reglementările cu privire la folosinţa bunurilor trebuie întotdeauna să fie făcute
respectând justul echilibru între interesul general şi interesul individual.
Statele sunt, de asemenea, competente să perceapă impozite, alte taxe sau
contribuţii, fără ca acest drept să fie considerat ca limitând dreptul de proprietate al
persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
Deşi se poate deduce larga marjă de apreciere a statelor, ne punem întrebarea
până unde pot autorităţile fiscale să beneficieze de o poziţie favorabilă în concurenţă

369
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 1711.
370
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 1722.
371
A se vedea, de exemplu, hotărârea din 11 ianuarie 2000 din cauza Almeida Garrett, Mascarenhas
Falcao c. Portugaliei (cererile nr. 29813/96 şi 30229/96), în care Curtea a constatat încălcarea acestui articol
deoarece, deşi trecuse o lungă perioadă de timp (i.e. 24 de ani), reclamanţii nu au primit indemnizarea definitivă
prevăzută de legislaţia portugheză.

121
cu creditori ordinari pentru recuperarea creanţelor de la particulari? Astfel cum se
subliniază în doctrină, în această situaţie, „Curtea a considerat că au a fi respectate
soluţiile adoptate de legiuitorul naţional în această materie, afară dacă ele nu apar ca
lipsite de orice bază nerezonabilă”372, deoarece dreptul statului de a recupera astfel de
creanţe corespunde interesului general al societăţii, acele venituri urmând a fi folosite
în interesul societăţii respective.
Este evident că măsurile autorităţilor naţionale, pe de o parte, nu trebuie să
atingă însăşi substanţa dreptului de proprietate, adică exercitarea dreptului de
proprietate să nu fie iluzorie, şi, pe de altă parte, măsurile nu trebuie să fie
disproporţionate faţă de scopul urmărit şi mijloacele de realizare ale statului.
Repararea încălcării dreptului de proprietate presupune intervenţia
statului naţional pe două planuri:
i. planul general – obligaţia statului de a adopta măsuri legislative,
administrative sau de orice altă natură pentru a elimina apariţia în viitor
a asemenea situaţii, precum; şi
ii. planul special – repararea prejudiciului creat victimei din cauza
judecată, adică satisfacţia echitabilă conform art. 41 din Convenţie.
Subliniem că această satisfacţie echitabilă presupune repararea
prejudiciului material, dar şi moral suferit de victimă ca urmare a
încălcării dreptului invocat.
Articolul 1 din Protocolul adiţional 1 acoperă multe situaţii de fapt, de la privări
de proprietate, până la exercitarea folosinţei bunurilor, astfel cum am menţionat
anterior. De exemplu, în situaţia privării de proprietate, Curtea va aprecia în funcţie de
fiecare caz în parte, între a dispune restabilirea situaţiei anterioare (restitution in
integrum - cea mai bună formă a satisfacţiei echitabile în astfel de cauze deoarece în
situaţia aceea s-ar găsi victima dacă ar fi fost respectat dreptul său), plata unei sume de
bani ca despăgubire pentru lipsirea de folosinţa bunului, plata de daune morale.
Prejudiciul trebuie estimat de victimă, care trebuie să depună şi probe cu privire
la valoarea bunului din speţă (natura bunului revendicat, evaluările părţilor, expertize,
studii privind piaţa imobiliară etc.), pentru ca judecătorii de la Strasbourg să îşi poată
forma o opinie pentru a stabili în echitate satisfacţia echitabilă.

B. Dreptul la instruire

Art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie - Dreptul la instruire


Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor
pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul
părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor
religioase şi filozofice.

Conform acestui articol coroborat cu art. 1 din Convenţie, dreptul la instruire


este recunoscut oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui stat contractant (cetăţean
propriu, cetăţean străin, apatrid). Domeniul de aplicare este foarte larg, neprecizându-
se vârsta până la care este recunoscut acest drept, acoperind „atât instrucţia şcolară sau
extraşcolară, cât şi pe cea universitară, tehnică, profesională, de reciclare profesională
sau orice altă formă de transmitere de cunoştinţe de orice fel”373.

372
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 1734.
373
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 1757.

122
Părinţii copiilor, indiferent dacă provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau
din adopţie, vor fi persoanele care pot pretinde statelor contractante respectarea acestui
drept, ceea ce înseamnă că o persoană juridică nu ar putea să beneficieze de acest drept
(e.g. o fundaţie).
Acest drept presupune că statele au obligaţii pozitive (obligaţia de a instaura,
menţine şi adapta un sistem de învăţămant generalizat, obligaţia de a asigura accesul
egal şi nediscriminatoriu la acest sistem), dar şi obligaţii negative (obligaţia de a nu
împiedica persoanele aflate sub jurisdicţia lor de a beneficia de respectivul sistem de
învăţămant). Subliniem că respectarea acestui drept presupune şi adaptarea serviciilor
de învăţămant persoanelor cu handicap.
Totodată, subliniem că părinţii au un drept subiectiv conform acestui articol, şi
anume de a li se respecta convingerile religioase şi filosofice în organizarea
învăţămantului şi educaţiei.

C. Dreptul la alegeri libere

Art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţie - Dreptul la alegeri libere


Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile,
alegeri libere cu vot secret, în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei
poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.
O societate democratică are nevoie de alegeri libere, motiv pentru care acest
articol trebuia să existe în Convenţie. Este interesantă formularea lui, deoarece el nu
este construit ca un drept subiectiv recunoscut fiecărei persoane (astfel că uneori
dreptul la vot al fiecărei persoane era contestat), ci este construit ca o obligaţie a
statelor contractante. Această construcţie ar putea conduce în mod eronat la ideea că
doar pe calea recursului interstatal poate fi analizată încălcarea acestui drept.
Acest drept presupune, pe de o parte, organizarea de alegeri libere pentru corpul
legislativ (parlamentul naţional, dar şi alte entităţi reprezentative ale statului374), la
intervale rezonabile, prin scrutin secret, fără a se impune un sistem determinat de vot
(vot majoritar, vot proporţional, număr de tururi de scrutin).
Acest drept presupune, pe de altă parte, dreptul de vot, dreptul de a fi ales,
dreptul de a-şi exercita mandatul.
Deşi statele se bucură şi în cazul acestui articol de o largă marjă de apreciere,
dacă ele impun anumite restricţii la acest drept, trebuie analizat dacă măsurile
respective sunt arbitrare sau disproporţionate faţă de scopul urmărit, precum şi dacă ele
aduc atingere liberei exprimări a opiniei poporului.

Bibliografie:
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43);
3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54).

374
De exemplu, consiliile regionale din Belgia, parlamentele landurilor germane, dietele regionale din
Austria, parlamentele provinciilor spaniole – adoptă reglementări cu caracter de lege. Pentru mai multe detalii, a
se vedea Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, p. 1790-1791.

123
Unitatea de învăţare 13. Răspunderea penală individuală pentru încălcarea masivă a
drepturilor omului

Cuprins
13.1. Crimele impotriva umanitatii. Jurisdictia penala internationala
13.2. Aparitia instantelor penale internationale
13.3. Tribunalele penale internationale ad-hoc. Curtea Penala Internationala

Introducere
În temeiul suveranităţii interne a statelor, fiecare stat incriminează în
legislaţia penală proprie şi pedepseşte încălcarea drepturilor fundamentale ale
omului. De exemplu, dreptul indivizilor de a nu fi supuşi torturii, pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante este incriminată de legiuitorul român în
Codul penal: art. 281 - Supunerea la rele tratamente, art. 282 - Tortura. Statele au
astfel dreptul de a exercita jurisdicţia penală prin autorităţile publice contra
subiectelor răspunderii penale, respectând principiile legalităţii incriminării şi al
legalităţii pedepsei.

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască ce înţelegem prin „jurisdicţie penală internaţională”;
 identifice crimele împotriva umanităţii.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

13.1. Crimele impotriva umanitatii. Jurisdictia penala internationala

În plus, conform principiilor subiectivismului şi individualizării pedepsei,


persoana fizică poate fi subiectul activ al unor asemenea infracţiuni, şi nu o
entitate abstractă.
Încă din perioada interbelică, pentru comiterea unor fapte penale foarte
grave (e.g. genocid, crime contra umanităţii), a fost propusă crearea unor tribunale
penale internaţionale, independente şi imparţiale, menite a se substitui sau corecta
jurisdicţia penală internă. Aceste jurisdicţii penale internaţionale erau considerate
a fi cea mai bună soluţie pentru pedepsirea unor fapte care puneau în pericol pacea
şi securitatea internaţională, afectând umanitatea.
Aceste crime care afectează umanitatea sunt fapte penale foarte grave, care
constau în încălcări masive ale drepturilor fundamentale ale indivizilor. De
exemplu, potrivit art. 5 din Statutul Tribunalului penal internaţional pentru fosta
Iugoslavie intitulat „Crime împotriva umanităţii”:
Tribunalul internaţional va fi abilitat să urmărească pe cale judiciară
persoanele responsabile de crimele următoare, atunci când acestea au fost comise
în timpul unui conflict armat, cu caracter internaţional sau intern, şi îndreptate
împotriva oricărei populaţii civile:

124
a) asasinatul;
b) exterminarea;
c) aducerea în starea de sclavie;
d) deportarea;
e) deţinerea în închisoare;
f) tortura;
g) violul;
h) persecuţiile pe motive politice, rasiale şi religioase;
i) alte fapte inumane375.
Datorită caracterului grav al încălcărilor, în baza tratatelor internaţionale
semnate de către state, aceste infracţiuni sunt supuse exerciţiului exclusiv al
jurisdicţiei penale internaţionale care va putea exercita, în nume propriu,
urmărirea, incriminarea, precum şi pedepsirea persoanelor fizice responsabile
pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

13.2. Aparitia instantelor penale internationale

Crearea instanţelor penale internaţionale este o idee care s-a conturat la


sfârşitul primului război mondial376, când Wilhelm al II-lea a săvârşit primul
genocid modern din cauza ambiţiilor nemărginite. La 28 iunie 1919, a fost semnat
Tratatatul de la Versailles, în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles, între
Germania, pe de o parte, şi Aliaţi, pe de altă parte.
După încetarea celui de-al doilea război mondial, au fost create Tribunalele
penale internaţionale de la Nürnberg (1945) şi de la Tokio (1946) pentru a judeca
exclusiv persoane acuzate de crime de război, din tabăra puterilor învinse. Aceste
jurisdicţii internaţionale au funcţionat, judecând şi condamnând mai multe
persoane pentru crime împotriva păcii şi crime de război:
- Tribunalul de la Nürnberg (care a activat între noiembrie 1945 şi
octombrie 1946) a judecat 22 de nazişti, dintre care 12 au primit
pedeapsa cu moartea, 7 au fost condamnaţi la detenţie, iar 3 au fost
achitaţi;
- Tribunalul de la Tokio (care a activat doi ani şi jumătate începând
cu mai 1946) a judecat 28 de persoane, dintre care 7 au primit
pedeapsa cu moartea, 18 au fost condamnaţi la detenţie, iar 3 au
fost achitaţi377.
Este foarte interesant că aceste tribunale internaţionale au fost ulterior
menţionate în Rezoluţia Adunării generale a O.N.U. nr. 174/1950, formând astăzi
„« nucleul dur » al Dreptului Internaţional Penal:
- răspunderea penală individuală a persoanelor fizice, în faţa unor
instanţe internaţionale;
- identificarea competenţei materiale a unei asemenea instanţe –
crima de agresiune, crima de război şi crime împotriva umanităţii’
- excluderea oricăror imunităţi pe care le-ar putea invoca autorii
faptelor incriminate;

375
A se vedea http://www.icty.org/x/file/Legal%20Library/Statute/statute_sept09_en.pdf [ultimul acces la
19.02.2019].
376
Totuşi, „[î]ncă din 1875, elveţianul Moynier propunea crearea unui tribunal de 5 judecători care să
judece crimele contra dreptului ginţilor” – a se vedea Bogdan Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale,
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura C.H. Beck, 2013, Bucureşti, p.167.
377
Idem, p.116.

125
- ordinul superiorului nu exclude răspunderea, dar poate constitui o
circumstanţă atenuantă;
- incriminarea complicităţii;
- localizarea faptelor incriminate pe teritoriul oricărora din statele
angajate în război.” 378.

13.3. Tribunalele penale internationale ad-hoc. Curtea Penala


Internationala

După anul 1990, au fost constituite mai multe tribunale penale


internaţionale ad-hoc, ca urmare a unor conflicte interne sau internaţionale foarte
violente.
Aceste jurisdicţii internaţionale sunt instanţe care aplică dreptul
internaţional penal pentru a sancţiona încălcări grave ale drepturilor fundamentale
ale omului, ale dreptului internaţional umanitar (e.g. crime de război, crime contra
păcii, crime contra umanităţii).
Aceste instanţe au fost, de regulă, înfiinţate prin rezoluţii ale Consiliului de
Securitate ONU (e.g. Tribunalul penal internaţional pentru fosta Iugoslavie,
Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda). Aceste instanţe au avut caracter
temporar, astfel încât la finalizarea activităţii lor (determinate de situaţii
conflictuale speciale, pentru o anumită zonă geografică, pentru o perioadă de timp
limitată şi pentru persoane care au o anumită cetăţenie), ele nu mai au obiect de
activitate.
Un exemplu important este Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda
care a fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de securitate O.N.U. nr. 955/1994379,
pentru a judeca masivele violări ale drepturilor omului săvârşite în Ruanda şi în
teritoriile învecinate, de către extremiştii hutu împotriva conaţionalilor de etnie
tutsi. Aceste fapte au fost considerate a reprezenta o ameninţare pentru pacea şi
securitatea internaţională. Această jurisdicţie internaţională a funcţionat între anii
1995-2015380, pe aceleaşi principii de funcţionare ca şi Tribunalul penal
internaţional pentru fosta Iugoslavie.
Menţionăm totodată, cu titlu general, că, în cazul în care, după finalizarea
activităţii unor astfel de instanţe ad-hoc, sunt comise orice alte infracţiuni
internaţionale, acestea ar trebui să revină în competenţa Curţii penale
internaţionale (singura instanţă internaţională permanenentă), dacă au fost comise
după data de 01.07.2002 şi dacă intră în competenţa sa materială.
Curtea penală internaţională a fost înfiinţată prin Statutul Curţii adoptat de
către Conferinţa diplomatică a plenipotenţiarilor, la Roma, la data de 17.07.1998.
Această jurisdicţie internaţională promovează drepturile omului şi dreptul
internaţional umanitar. Este interesant că juridicţia acestei instanţe este
complementară jurisdicţiilor penale naţionale, ea fiind „expresia compromisului
între promotorii unei curţi competente să judece în primă instanţă orice infracţiune
care preocupă, prin gravitatea sa, comunitatea internaţională în ansamblul său şi
statele care au dorit şi susţinut păstrarea prerogativelor suverane în ce priveşte

378
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs,
ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 326.
379
A se vedea https://documents-dds-
ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N95/140/97/PDF/N9514097.pdf?OpenElement [ultimul acces la 19.02.2019].
380
A se vedea http://unictr.irmct.org/en/tribunal [ultimul acces la 19.02.2019].

126
exercitarea jurisdicţiei asupra acestor persoane”381.
Astfel, potrivit Statutului, fiecare stat are responsabilitatea pentru a judeca
crime aflate în jurisdicţia Curţii penale internaţionale (i.e. crima de genocid, crime
împotriva umanităţii, crime de război, crima de agresiune), însă aceasta din urmă
devine competentă atunci când îi este deferită această sarcină de către stat sau dacă
acesta nu acţionează sau nu poate să acţioneze (e.g. atunci când sistemul judiciar
naţional nu mai funcţionează).
Deosebirea Curţii penale internaţionale faţă de curţi ale drepturilor omului
rezidă în faptul că ea nu monitorizează respectarea drepturilor omului în general,
ci se concentrează pe răspunderea penală individuală pentru anumite crime
internaţionale382.

Bibliografie
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67);
4. Aurescu Bogdan, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ediţia a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013 (341.6/A93).
5. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
6. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43).

381
Bogdan Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura C.H.
Beck, 2013, Bucureşti, p.170.
382
Este foarte interesant de citit discursul doamnei preşedinte al Curţii penale internaţionale, Silvia
Fernández de Gurmendi, la deschiderea anului judiciar al Curţii europene a drepturilor omului, din data de
27.01.2017, a se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/Annual_report_2017_ENG.pdf, p. 19 şi urm [ultimul
acces la 19.02.2019].

127
Unitatea de învăţare 14. Concluzii privind eficienţa mecanismelor internationale de
protecţie a drepturilor omului

Cuprins
14.1. Concluzii privind eficienţa mecanismelor internationale de protecţie a drepturilor
omului

Obiectivele unităţii de învăţare


La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 sintetizeze importanţa disciplinei protecţia internaţională a drepturilor omului;
 evalueze eficienţa mecanismelor internaţionale de protecţie a drepturilor
omului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

14.1. Concluzii privind eficienţa mecanismelor internationale de


protecţie a drepturilor omului

Tratatele adoptate la nivel internaţional presupun armonizarea cerinţelor


cooperării internaţionale cu principiul suveranităţii statelor, deoarece o nerespectare a
celor două principii ar conduce la imixtiunea în afacerile interne ale statelor. Din acest
motiv, tratatele presupun obligaţia statelor parte de a adopta măsuri legislative şi
administrative pentru asigurarea realizării drepturilor fundamentale ale omului
recunoscute prin respectivele tratate, care devin astfel efective. Putem afirma în acest
sens că la nivel internaţional consensul este că realizarea şi garantarea drepturilor
omului se bazează pe adoptarea măsurilor legislative naţionale. Un exemplu în acest
sens îl constituie chiar Convenţia europeană a drepturilor omului care nu se substituie
sistemelor naţionale de control a drepturilor omului, ci reprezintă o garanţie
internaţională suplimentară la acestea, care intervine doar în cazul eşecului autorităţilor
naţionale de a garanta respectivele drepturi. Chiar Convenţia mai sus menţionată
impune ca principală condiţie de admisibilitate epuizarea căilor de recurs interne.
Relaţia dintre dreptul român şi dreptul internaţional este martor al importanţei
tratatelor în ordinea internă, cu accent pe cele cu privire la drepturile omului – a se
vedea coroborarea art. 11 cu art. 20 din Constituţia României:
Articolul 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei.
(...)
Articolul 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

128
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile383.
Procedând la o analiză comparativă a mecanismelor regionale de protecţie a
drepturilor omului, observăm că sistemul european de protecţie din cadrul Consiliului
Europei (Curtea europeană a drepturilor omului) este cel mai avansat. Acesta este şi
motivul pentru care alte sisteme regionale s-au inspirat de la acesta.
Eficienţa Curţii europene a drepturilor omului este datorată caracterului
jurisdicţional al acesteia, spre deosebire chiar şi faţă de mecanismele de protecţie din
cadrul ONU care au caracter politic (sistem bazat pe rapoartele statelor care sunt
prezentate unor comitete).
Având în vedere importanţa acestui mecanism internaţional de protecţie a
drepturilor omului, am considerat necesar să aprofundăm în capitolele acestei cărţi
modul în care funcţionează şi drepturile care se bucură de protecţia Convenţiei
europene a drepturilor omului.
În cele şase decenii de funcţionare a Curţii şi graţie jurisprudenţei sale,
Convenţia europeană a drepturilor omului şi protocoalele adiţionale la aceasta au
devenit cele „mai importante standarde europene de protecţie a drepturilor omului”384.
România este un bun exemplu al unui stat care a fost obligat, în baza hotărârilor
Curţii europene a drepturilor omului, să se adapteze în mod permanent şi să se alinieze
unor standarde europene din materii esenţiale pentru existenţa unei societăţi
democratice (e.g. protecţia dreptului la proprietate, libertatea de exprimare,
funcţionarea sistemului judiciar, interzicerea actelor de tortură şi rele tratamente, iar
lista poate continua). Moştenirea comunistă, care a transformat cele mai elementare
drepturi ale omului în privilegii, a determinat de multe ori Curtea europeană a
drepturilor omului să constate că autorităţile române au încălcat dispoziţiile
Convenţiei.
Judecătorii naţionali au un rol esenţial în aplicarea Convenţiei europene a
drepturilor omului, mai ales că „interpretările jurisprudenţiale se impun, cu valoare de
drept, şi tuturor statelor, care nu au fost părţi în litigiile respective”385.
Astfel, hotărârile Curţii se bucură atât de autoritate de lucru judecat, cât şi de
autoritate de lucru interpretat. În plus, statele contractante au recunoscut efectul direct
în ordinea internă a Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului.
Cel mai mare avantaj al unei hotărâri de condamnare pronunţate de Curtea de la
Strasbourg este posibilitatea legislativă a redeschiderii sau reexaminării procedurilor
naţionale, aspect care este menit să regleze disfuncţionalităţile celor trei puteri în stat.
Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului inspiră şi influenţează şi alte
continente, ajutând drepturile omului să fie promovate la nivel internaţional.
Prin eforturile susţinute la nivel global de către jurisdicţiile internaţionale,
sistemul de justiţie globală poate fi mai eficient. Este adevărat, totuşi, faptul că, în sine,
Convenţia nu reprezintă „un panaceu care să permită remedierea tuturor problemelor

383
A se vedea https://www.ccr.ro/constitutia-romaniei-2003 [ultimul acces la 19.02.2019].
384
A se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/UE_FAQ_ENG.pdf [ultimul acces la 19.02.2019].
385
Iulia Boghirnea, Teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, revizuită şi actualizată, Editura Sitech,
Craiova, 2013, p. 109.

129
care privesc drepturile omului”386, dar responsabilitatea primară este tot în sarcina
statelor membre ale Consiliului Europei.
Aceste aspecte ne determină să progresăm pentru a putea, cu adevărat, face
parte din spaţiul european protejat de standardele democratice promovate de Consiliul
Europei.
Deşi sunt ridicate în mod constant întrebări privind fragmentarea387 dreptului
internaţional care ar ameninţa sistemul juridic complex creat de subiectele de drept
internaţional, considerăm, totuşi, că, la nivelul drepturilor omului, suntem martorii
unui proces de convergenţă, caracterizat de coerenţă şi unitate.
În prezent, proliferarea fără precedent a organizațiilor și a jurisdicțiilor
internaționale din domeniul drepturilor omului determină o tendință de
hiperspecializare a acestora, care nu trebuie văzută ca având o conotaţie negativă,
deoarece se creează o cultură a drepturilor omului... şi, implicit, o EDUCAŢIE a
drepturilor omului, care este esenţială pentru fiecare persoană.

Bibliografie
1. Spătaru-Negură Laura-Cristiana, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2019 (341DO/S72);
2. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (341DO/B54);
3. Miga-Beşteliu Raluca, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului: note de curs, ediţia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010
(341DO/M67);
4. Aurescu Bogdan, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ediţia a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013 (341.6/A93).
5. Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a
3-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 (341DO/P98);
6. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2018 (341DO/S43).

386
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs universitar, ediţia a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 122.
387
Pentru mai multe detalii despre fragmentarea dreptului internaţional, a se vedea Lisa-Maria
Achimescu, Teoria nivelurilor normative. O analiză a sistemului normativ al drepturilor omului la nivel
internațional, publicat în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2017, p. 38 şi urm., disponibil la
https://spodas.unap.ro/revista/index.php/revista/article/download/368/345 [ultimul acces la 19.02.2019].

130
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Lisa-Maria Achimescu, Teoria nivelurilor normative. O analiză a sistemului normativ al


drepturilor omului la nivel internațional, publicat în Buletinul Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, 2017
2. Aurescu Bogdan, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2013
3. Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
4. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010
5. Corneliu Bîrsan, Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Workplace Surveillance: Big Brother
Is Watching You?, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXV,
vol. 1/2018
6. Iulia Boghirnea, Teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, revizuită şi actualizată,
Editura Sitech, Craiova, 2013
7. Alexandru Boroi coordonator, Mirela Gorunescu, Ionuţ Andrei Barbu, Bogdan Vîrjan,
Dreptul penal al afacerilor, ediţia a VI-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2016
8. Marta-Claudia Cliza, Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Règlement général de l'Union
européenne sur la protection des données: tout le monde est-il prêt?”, disponibil online
la http://www.cife.eu/fr/5/2018_179-1
9. Marta-Claudia Cliza, Laura-Cristiana Spătaru-Negură, The General Data Protection
Regulation: What Do the Public Authorities Need to Know and to Do? The Rise of the
Data Protection Officer, publicat în Tribuna Juridică, vol. 8, nr. 2/2018
10. Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a Drepturilor Omului. Curs
universitar, ediţia a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
11. Mircea Damaschin, The Right to an Independent Court of Law. Theoretical Aspects.
The European Court of Human Rights Case-Law, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia
International Journal, nr. XVIII, vol. 1/2011
12. Pattrick Daillier, Matias Fourteau, Alain Pellet, Droit international public, ediţia a VIII-
a, Editura Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2009
13. François Dieu, Bruno Domingo, Méthodologies de la sécurité urbaine, Editura
L’Harmattan, Paris, 2018
14. Mihaela Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene şi specificitatea acestuia,
ediţia a II-a, revăzută şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
15. Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii, acţiuni, libertăţi, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016
16. Mirela Gorunescu, Violating the Right to Private Life Under the New Romanian Penal
Code, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XIX, vol. 1/2012
17. Daniel Haitas, The 16+1 Format and its Contribution to China-EU Relations, China –
CEE Institute, 2018, p. 4, disponibil la https://china-cee.eu/working_papers/the-161-
format-and-its-contribution-to-china-eu-relations/
18. Iuliana-Mădălina Larion, A Brief Analysis on BREXIT’s Consequences on the CJEU’s
Jurisdiction, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXIV, vol.
2/2017
19. Pınar Memiş Kartal, The Legal Framework of Circumcision in Turkish Law, publicat în
LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXII, vol. 1/2015

131
20. Bogdan Micu, The Preventive Arrest of a Person in Preventive Detention Status,
publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXIII, vol. 1/2016
21. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului.
Note de curs, ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
22. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, ediţia a
II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018
23. Gina Orga-Dumitriu, Dreptul european al contractelor. Realităţi. Influenţe. Domeniu de
aplicare, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
24. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2014
25. Nicolae Popa coordonator, Elena Anghel, Cornelia Ene-Dinu, Laura Spătaru-Negură,
Teoria generală a dreptului. Caiet de seminar, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017
26. Roxana Mariana Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012,
27. Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a III-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
28. Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ediţia
a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018
29. Jean-François Renucci, Droit européen des droits de l’homme, a II-a ediţie, Editura
Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2001
30. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2018
31. Laura-Cristiana Negură, Death on request, publicat în CKS (Challenges of the
Knowledge Society) 2011, Bucureşti, 2011
32. Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Dreptul Uniunii Europene – o nouă tipologie juridică,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016
33. Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Human Beings Trafficking in the European Court of
Human Rights Case-Law, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr.
XXIV, vol. 2/2017
34. Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Unity in Diversity. The European Union’s
Multilingualism, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International Journal, nr. XXIII,
vol. 2/2016, p. 139-148
35. Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Cornelia Lazăr, Lifting the Veil of the GDPR to Data
Subjects, publicat în CKS (Challenges of the Knowledge Society) 2018, Bucureşti,
2018, p. 658-667
36. Laura-Cristiana Spătaru-Negură, Patricia Casandra Papuc, Scurtă analiză a legislaţiei
europene şi române în materia azilului. Poziţia diplomaţiei române în faţa crizei
refugiaţilor, pubicat în Revista de drept public, nr. 4/2016
37. Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi
procesul penal român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
38. Aurelian Gabriel Uluitu, New Regulation of the Graduates of Higher Educational
Institution’s Probation Period, publicat în LESIJ – Lex ET Scientia International
Journal, nr. XXI, vol. 1/2014

132

S-ar putea să vă placă și