ȘCOALA INCLUZIVĂ - O NECESITATE ÎN EDUCAȚIA EUROPEANĂ

Ca în toate timpurile şi la toate civilizaţiile, şcoala, educaţia şi învăţătura au constituit şi

constituie obiect de preţuire, de mândrie şi de cercetare. Oameni de stat, mari învăţaţi, filosofi,
oameni de cultură şi de artă, oameni de şcoală s-au aplecat cu grijă asupra unui asemenea subiect
cu implicaţii în dezvoltarea societăţii prezente şi viitoare. Este un adevăr istoric, obiectiv care
înfăţişează, în semnificaţia şi dimensiunea ei, evoluţia instituţiilor de învăţământ şi educaţie, ca
parte integrantă a dezvoltării economico-sociale de la formele incipiente până la
instituţionalizarea completă a învăţământului, educatia marcându-şi principalele perioade ale
evoluţiei în: epoca veche, evul mediu, epoca modernă, până în zilele noastre.
Pentru a înțelege educația din școli trebuie să le privim pe acestea din perspectivă
istorică. Pe scurt, timp de mii de ani după invenția agriculturii, educarea copiilor a fost, într-o
măsură considerabilă, o încercare de a le zdrobi voința pentru a face din ei muncitori buni. Un
copil bun era unul obedient, care-și înăbușea pornirea de a se juca și de a explora și urma supus
ordinele stăpânilor adulți. Această educație nu avea, din fericire, întotdeauna succes. Instinctele
umane de joacă și explorare sunt atât de puternice, încât nu pot fi niciodată alungate cu totul prin
metode rudimentare. Este clar că filosofia educațională din acea perioadă, în măsura în care
poate fi articulată, era opusul celei pe care o aveau de sute de mii de ani primii oameni.
Din mai multe motive, unele religioase, altele laice, ideea unei educații universale
obligatorii s-a născut și s-a împrăștiat treptat.
Pe măsură ce industria a progresat și a devenit ceva mai automatizată, nevoia de muncă
din partea copiilor a scăzut în unele părți ale lumii. A început să se răspândească ideea că
copilăria ar trebui să fie o perioadă de învățare și au fost create școli pentru copii ca locuri de
învățare. Ideea și practica educației publice universale obligatorii s-a dezvoltat treptat în Europa,
de la începutul secolului 16 până în secolul 19. Era o idee ce avea mulți suporteri, care aveau cu
toții propriile planuri cu privire la lecțiile pe care copiii ar trebui să le învețe.
Școlile sunt azi mult mai puțin dure decât erau, acestea evoluând odată cu societatea în
care trăim. Pe plan European și nu numai remarcăm noi influențe ce domina domeniul
educațional, anume incluziunea socială. În secolul în care trăim mai mult de când oricând acest
concept joacă un rol esențial. Prin incluziune întelegem personalizarea activităţilor în funcţie de
nevoile fiecărui individ în parte, astfel încât oricine, indiferent de deficienţă, să poată fi tratat ca
un membru al comunităţii din care face parte, iar diversele forme de sprijin de care are nevoie să
fie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale sau al altor servicii puse la
dispoziţia tuturor membrilor societăţii.
Atitudinea societății față de persoanele cu dizabilități, ca și față de alte persoane în
dificultate (dezavantaj) a fost de-a lungul istoriei în principal una de devalorizare, respingere,
izolare și segregare. Înca din antichitate în anumite țari existau practici de segregare radicală a
copiilor cu dizabilități.
Pentru a întelege mai bine acest concept trebuie să prezentăm principiile pe care se
bazează și care se aplică în domeniul educației. Astfel, educația de tip incluziv este o educaţie de
calitate, accesibilă şi se adresează tuturor copiilor, fără discriminare. Toţi copiii au dreptul la
educaţie în funcţie de nevoile lor. Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental un învăţământ
pentru toţi copiii, aceasta constituind un deziderat şi o realitate și se concretizează în experiențe
și bune practici de integrare/ incluziune. În cele mai multe țări europene se stipulează prin lege
că toți copiii trebuie să beneficieze de educație.
Putem spune că, pe plan European, în perioada 1990-2009 s-au realizat multe schimbări
necesare în domeniul educației (învățământului ) copiilor cu cerințe educaționale speciale. În
plan teoretic s-a trecut treptat de la conceptul dominant de defectologie (deși termenul mai are
încă adepți) și de la școlarizarea exclusiv segregată la educație integrată, iar după unii autori s-
au făcut chiar unii pași spre educație incluzivă – deși această este încă mai mult un deziderat
pentru viitor. Educația incluzivă, ca paradigmă esențială a unui invatamânt democratic este
deocamdată mai mult implicită și încă timidă în legislația și practica școlară de la noi, deși în
ultimii ani s-au făcut foarte multe cursuri și au apărut destule publicații, focalizate mai direct sau
indirect pe aceasă temă.
O cauză foarte importantă a schimbărilor apărute acum, pe fondul evoluției drepturilor
umane a fost apariția și promovarea în această perioadă a principiului (filosofiei) normalizării –
că o nouă politică socială cu privire la persoanele cu handicap. Acest principiu a încercat să
răspundă, mai ales în faza să inițială, unui deziderat tot mai acut - necesitatea de a se oferi și
persoanelor cu handicap aceleași condiții de viață că și semenilor din societate, plecându-se de la
premisa că a duce o viață normală este un un drept uman universal, derivat din “Declarația
Universală”, necesară în particular și pentru persoanele cu handicap.
 Un rol deosebit în noile abordări este acum recunoașterea efectivă și plenară, a tuturor
drepturilor, pentru toți copiii, realizată în 1989, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a
Națiunilor Unite a Convenției cu privire la drepturile copilului (1989). Convenția este foarte
importantă și semnificativă, deoarece exprimă o (nouă) viziune asupra copilului, reflectând
câteva valori de baza cu privire la tratamentul copiilor, la protecția și la participarea lor în
societate. Aceste valori, denumite principii de baza se regăsesc la articolele 2, 3, 6 și 12 ale
Convenției. Principiile alese de Comitetul ONU pentru fundamentarea drepturilor copilului sunt
nondiscriminarea, interesul superior al copilului, asigurarea supraviețuirii și dezvoltării,
exprimarea opiniei copilului (participare la deciziile legate de propria soarta).
Aşadar, necesitatea de redimensionare a învăţământului pentru a stabili standarde
educaţionale şi pentru a determina şcolile să devină responsabile de rezultatele elevilor, necesită
un mare efort şi dedicaţie, atât colectiv cât şi individual. Pentru aceasta trebuie să credem că
fiecare copil în parte poate învăţa şi reuşi, că diversitatea ne este utilă tuturor şi că elevii expuşi
diferitelor riscuri le pot depăşi printr-o atenţie şi implicare din parte cadrelor didactice şi a
comunităţii, în general. Pe măsură ce va interveni această redimensionare a învăţământului,
incluziunea nu va mai fi privită ca o acţiune izolată, distinctivă, ci va deveni o acţiune naturală,
simultană.
Concluzionând, putem spune că incluziunea nu-i implică numai pe copiii cu CES, ea este
de fapt o realitate şi recunoaşterea faptului că fiecare copil este unic. Şcoala incluzivă ne
demonstrează, aşadar, că suntem unul, dar nu unul şi acelaşi.

Elev: Gheorghe Alexandra Elena

Colegiul Național Nichita Stănescu, Ploiești, Prahova