Finanţe Publice Şi Fiscalitate: Curs În Tehnologie ID-IFR

MARIANA CIOPONEA
FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE
Curs în tehnologie ID–IFR

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (COD 171)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Finanţe publice şi fiscalitate /Curs în tehnologie ID–IFR autor: Mariana Cioponea - Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
ISBN 978-973-163-718-1
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL BUCUREŞTI
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ:
MANAGEMENT
MARIANA CIOPONEA
FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

– Curs în tehnologie ID–IFR –
Realizator curs în tehnologie ID-IFR

Conf. univ. dr. MARIANA CIOPONEA
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 9
Unitatea de învăţare 1
FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII
1.1. Introducere........................................................................................................................................... 13
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................................................................................. 14
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................. 14
1.3.1. Conceptul de finanţe publice.................................................................................................... 14
1.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice................................................................................... 16
1.3.3. Conţinutul finanţelor publice................................................................................................... 19
1.3.4. Funcţiile şi rolul finanţelor publice.......................................................................................... 20
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................... 22
SISTEMUL BUGETAR
2.1. Introducere........................................................................................................................................... 26
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 26
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 27
2.3.1. Bugetul de stat.......................................................................................................................... 27
2.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat........................................................................................... 33
2.3.3. Bugetele locale.......................................................................................................................... 34
2.3.4. Bugetele fondurilor speciale..................................................................................................... 35
PROCESUL BUGETAR
3.1. Introducere...................................................................................................................................... 39
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................. 39
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................................ 40
3.3.1. Planificarea şi decizia bugetară........................................................................................... 40
3.3.2. Principiile bugetare............................................................................................................... 42
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare....................................................................................... 48
ETAPELE PROCESULUI BUGETAR
4.1. Introducere...................................................................................................................................... 52
4.3.1. Trăsăturile specifice procesului bugetar............................................................................... 53
4.3.2. Etapele procesului bugetar în România.............................................................................. 53
5
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
5.1. Introducere...................................................................................................................................... 63
5.3.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice..................................................................... 64
5.3.2. Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional................................. 69
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...................................................................................... 72
ANALIZA ŞI EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE
6.1. Introducere...................................................................................................................................... 76
6.3.1. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice.......................................................................... 77
6.3.2. Factori de influenţă şi consecinţele creşterii cheltuielilor publice........................................ 80
6.3.3. Eficienţa cheltuielilor publice............................................................................................... 81
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
7.1. Introducere...................................................................................................................................... 87
7.3.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii de influenţă a acestora......................... 88
7.3.2. Structura resurselor financiare publice...........................……………................................ 89
7.3.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice................................................................................... 90
PRELEVĂRILE FISCALE. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITUL
8.1. Introducere...................................................................................................................................... 96
8.3.1. Aspecte generale privind prelevările fiscale......................................................................... 97
8.3.2. Conţinutul şi rolul impozitului.............................................................................................. 98
8.3.3. Clasificarea impozitelor........................................................................................................ 99
8.3.4. Elementele impozitelor......................................................................................................... 100
8.3.5. Principiile impunerii............................................................................................................. 101
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...................................................................................... 104
METODOLOGIA DE STABILIRE A PRELEVĂRILOR FISCALE
9.1. Introducere...................................................................................................................................... 107

9.3.1. Identificarea materiei impozabile......................................................................................... 108
9.3.2. Evaluarea materiei impozabile.............................................................................................. 109
9.3.3. Determinarea cuantumului impozitelor................................................................................ 111
6
9.3.4. Perceperea (achitarea) impozitelor............................................................................................ 112
9.3.5. Controlul fiscal.......................................................................................................................... 112
IMPOZITELE DIRECTE
10.1. Introducere....................................................................................................................................... 118

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................ 118
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................... 119
10.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe......................................................................... 119
10.3.2. Impozitele reale...................................................................................................................... 119
10.3.3. Impozitele personale.............................................................................................................. 120
10.3.4. Dubla impunere juridică internaţională................................................................................ 125
IMPOZITELE INDIRECTE
11.1. Introducere....................................................................................................................................... 131

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................ 131
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................... 132
11.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte................................................................. 132
11.3.2. Taxele de consumaţie.......................................................................................................... 133
11.3.3. Taxele vamale........................................................................................................................ 137
11.3.4. Monopolurile fiscale............................................................................................................... 138
11.3.5. Taxele de timbru şi înregistrare.............................................................................................. 138
11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare......................................................................................... 139
PRESIUNEA FISCALĂ ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ
12.1. Introducere.......................................................................................................................................... 143

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................ 143
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare ......................................................................................................... 144
12.3.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale................................................. 144
12.3.2. Evaziunea şi frauda fiscală.................................................................................................. 146
DEFICITUL BUGETAR. CREDITUL PUBLIC. DATORIA PUBLICĂ
13.1. Introducere....................................................................................................................................... 152

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare.......................................................................................................... 153
13.3.1. Deficitul bugetar şi finanţarea lui............................................................................................ 153
13.3.2. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice................................ 154
13.3.3. Datoria publică. Comensurarea gradului de îndatorare a statului........................................ 158
ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-BUGETARĂ
14.1. Introducere......................................................................................................................................... 163

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 163
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare......................................................................................................... 164
7
14.3.1. Aspecte generale: concept, conţinut, obiective, instrumente.................................................. 164
14.3.2. Coordonatele politicii fiscal-bugetare..................................................................................... 166
14.3.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare cu celelalte politici............................................. 167
14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................................................ 168
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare......................................................................................... 173
8
INTRODUCERE
Cuprinderea în planul de învăţământ a unui curs de Finanţe publice şi fiscalitate porneşte de la

premisa că aceasta se constituie în prezent ca principală componentă a vieţii economico-sociale a
fiecărei ţări, poziţie determinată de faptul că în numeroase ţări ale lumii, concentrează la dispoziţia
autorităţilor publice prin intermediul instrumentelor financiare, sau „filtrează prin decizia publică”,
peste jumătate din produsul intern brut.
Trecerea de la economia de comandă, centralizată, în care planul naţional unic îndeplinea rolul
principal în orientarea dezvoltării economice şi sociale a ţării, a făcut imperios necesară adaptarea
instituţiilor, instrumentelor, tehnicilor şi metodelor de lucru, a normelor juridice din domeniul
finanţelor publice, la noile realităţi ale economiei de piaţă româneşti.
În urma acestui curs, studenţii vor cunoaşte modul de utilizare a elementelor de bază ale
finanţelor publice, precum şi a reglementărilor finanţelor publice şi fiscale de larg interes, pentru
aplicaţii în domeniul financiar-contabil al agenţilor economici, al instituţiilor publice, precum şi în
cadrul gospodăriilor populaţiei (menajurilor).
Obiectivele cursului
Obiectivul general al disciplinei Finanţe publice şi fiscalitate îl constituie însuşirea de către

studenţi, într-o manieră riguroasă, a cunoştinţelor teoretice, a conceptelor şi categoriilor finanţelor
publice în economia de piaţă, cu unele referiri la specificul economiei în curs de dezvoltare sau în
tranziţie.
Această disciplină transmite studenţilor cunoştinţe teoretice despre conţinutul, funcţiile,
instituţiile şi mecanismul activităţii financiare privitoare la sistemul şi procesul bugetar, sistemul
cheltuielilor publice, resursele financiare publice, prelevările fiscale, impozitele directe si impozitele
indirecte, creditul public, datoria publică, echilibrul financiar, politica fiscal-bugetară.
Principalele obiective specifice au în vedere prezentarea de metode, tehnici, instrumente,
pârghii financiare şi fiscale utilizate de organele abilitate pentru îndeplinirea obiectivelor economice
şi sociale ale politicii financiare.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

– cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice finanţelor publice şi fiscalităţii,
precum şi a aspectelor metodologice concrete privind domeniul complex al acestora, succint, a celor
cu privire la veniturile şi cheltuielile statului;
– explicarea şi interpretarea principalelor idei, concepţii teoretice, mecanisme şi proceduri care
se utilizează în teoria şi practica finanţelor publice şi fiscalităţii în perioada actuală, corespunzător
rolului statului modern în viaţa economico-socială;
– proiectarea şi evaluarea activităţilor practice, prin observarea, analizarea şi detalierea
aspectelor actuale pe baza reglementărilor legale în vigoare, specifice cheltuielilor bugetare şi de
fiscalitate;
– utilizarea unor metode, tehnici şi proceduri adecvate în activitatea de bugetare, de urmărire
şi percepere a impozitelor şi taxelor, instrumente de investigare şi aplicare în dimensiunea legislativă
şi metodologică, pentru înţelegerea şi explicarea corectă a fenomenelor şi proceselor care au loc în
practica bugetară şi a strategiei fiscale aplicate de statul modern;
– manifestarea unor preocupări permanente faţă de rolul şi efectele finanţelor publice în
societate, de cât de extinse trebuie să fie acestea, de legătura dintre această extindere şi nevoia de
resurse a statului, de cum statul trebuie să aloc e veniturile publice;
– valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţi ştiinţifice ce vizează acest
domeniu al finanţelor publice şi fiscalităţii;
9
– implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice ce vizează
probleme de fond ale finanţelor publice şi fiscalităţii;
– angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane care lucrează în compartimente de
specialitate ale agenţilor economici ce desfăşoară activităţi relaţionale cu instituţiile statului, sau în
cadrul instituţiilor publice, în domeniul fiscal-bugetar şi participarea continuă la propria dezvoltare
profesională pe această zonă a finanţelor publice şi fiscalităţii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului
sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor
pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot
desfăşura după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum,
răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor, conform programului fiecărui
tutore (pe grupe şi discipline):
1. Structura bugetului de stat şi a celui consolidat (2 ore)
2. Impozitele directe şi indirecte (2 ore)
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII

(2 ore)
Unitatea de învăţare 2. SISTEMUL BUGETAR (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. PROCESUL BUGETAR (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. ETAPELE PROCESULUI BUGETAR (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. ANALIZA ŞI EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE (2
ore)
Unitatea de învăţare 7. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. PRELEVĂRILE FISCALE. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
IMPOZITUL (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. METODOLOGIA DE STABILIRE A PRELEVĂRILOR
FISCALE (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. IMPOZITELE DIRECTE (2 ore)
Unitatea de învăţare 11. IMPOZITELE INDIRECTE (2 ore)
Unitatea de învăţare 12. PRESIUNEA FISCALĂ ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ (2 ore)
Unitatea de învăţare 13. DEFICITUL BUGETAR. CREDITUL PUBLIC. DATORIA
PUBLICĂ (2 ore)
Unitatea de învăţare 14. ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-
BUGETARĂ (2 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, după
tematica de mai jos:
1. Structura bugetului de stat şi a celui consolidat; echilibru, excedent şi deficit bugetar; analiza
raportului dintre excedentul (deficitul) bugetar şi nivelul veniturilor (cheltuielilor) publice sau al
PIB (2)
2. Determinarea cheltuielilor publice consolidate şi a ponderii lor în PIB; creşterea nominală şi
reală a cheltuielilor publice, ca mărime absolută şi relativă; determinarea structurii economice şi
a celei funcţionale a cheltuielilor publice; analiza modificărilor intervenite în structura
cheltuielilor publice în perioada considerată (2)
10
3. Determinarea structurii resurselor financiare publice consolidate şi a ponderii lor în produsul
intern brut; modificarea nominală şi reală, absolută şi relativă a resurselor financiare publice;
comparaţii internaţionale (2)
4. Analiza structurii resurselor financiare: venituri fiscale şi nefiscale, venituri curente şi de capital,
venituri ordinare şi extraordinare. Determinarea gradului de fiscalitate (2)
5. Impozitele directe: structură; impunerea separată şi impunerea globală; impunerea venitului şi
averii, impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitele şi taxele locale (2)
6. Impozitele indirecte, structură şi caracteristici; taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele
vamale (2)
7. Creditul public: clasificare după diverse criterii; valori pe care le poate lua; metode de plasare
şi rambursare; datoria publică: volum total, mărime medie pe locuitor, pondere în PIB,
structura datoriei publice, serviciul datoriei publice (2)
Bibliografie
1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007 sau 2008.
2. Iulian Văcărel, şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2007.
3. Elena Doina, Dascălu Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005 sau 2009
4. Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucuresti, 2009
5. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002) -
actualizat în baza actelor normative modificatoare);
6. Codul Fiscal (Legea Nr. 571/2003 privind Codul fiscal publicată în „Monitorul Oficial” nr.
927/2003), actualizat în baza actelor normative modificatoare)
7. Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură

fiscală publicată în „Monitorul Oficial” nr. 941/2003), actualizat în baza actelor normative
modificatoare.
Metoda de evaluare
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea
şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.
Examenul final se susţine pe bază de grile, iar nota finală se stabileşte ţinându-se cont şi de
activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului, conform cu precizările din Programa analitică şi din
Calendarul disciplinei.
11
12
FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Conceptul de finanţe publice
1.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice
1.3.3. Conţinutul finanţelor publice
1.3.4. Funcţiile finanţelor publice
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1. Introducere
În interiorul unei economii naţionale există numeroşi

participanţi între care se stabilesc relaţii multiple şi foarte
complexe. În scopul analizării modului de funcţionare a
economiei, participanţii sunt grupaţi după diferite criterii de
clasificare, cel mai frecvent în: familii, întreprinderi private şi
de stat, bănci, instituţii de asigurări, instituţii publice şi altele.
Viaţa cotidiană a oamenilor presupune, pe lângă
consumul de alimente, îmbrăcăminte, adăpost, etc. necesare
traiului fiecărui individ, şi a consumului unor bunuri cu
caracter colectiv, numite publice, care nu se vând şi nu se
cumpără de pe piaţă şi care satisfac nevoile colective ale
societăţii.
Acest consum antrenează anumite cheltuieli, care se
realizează prin intermediul instituţiilor publice, pe seama
resurselor colectate prin impozite, taxe sau contribuiţii.
În acest capitol se vor defini şi clarifica aspectele de bază
privind conceptul de finanţe publice, precum şi relaţiile
economice, financiare şi sociale existente în procesul
constituirii şi repartizării fondurilor publice pe diverse
destinaţii, sub forma bunurilor publice şi al transferurilor de
resurse între diferite grupuri sociale.
A înţelege aceste concepte de bază şi a se forma
propriile idei despre ce înseamnă finanţele publice pentru
dvs. vă va da un fundament solid pentru viitor.
13
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare
– definirea conceptului de finanţe publice;

– înţelegerea caracterului istoric al finanţelor publice şi
compararea concepţiilor clasice sau liberale cu cele
intervenţioniste;
– explicarea conţinutului economic al finanţelor publice
ca relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul
repartiţiei produsului intern brut;
– definirea funcţiilor finanţelor publice prin care se
îndeplineşte misiunea socială a finanţelor publice;
– înţelegerea rolului financiar, economic şi social al
finanţelor publice.
Timpul alocat unităţii: 2 ore
1.3. Conţinutul unităţii de

învăţare
1.3.1. Conceptul de finanţe publice
Existenţa şi dezvoltarea finanţelor publice este

indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea statului şi de
utilizarea banilor şi a formelor valorice în repartizarea
produsului intern brut (sau venitului naţional)
În toate orânduirile social-economice (orânduirile de
stat), finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură
economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social, în
strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor asumate de stat în
evoluţia sa istorică.
Această formă de manifestare ca relaţii sociale, are un
caracter obiectiv care decurge din faptul că la nivelul unei
societăţi se disting, în linii generale, două mari categorii de
nevoi ale membrilor societăţii, respectiv: a) nevoi individuale,
care sunt satisfăcute, prin aşa numitele bunuri private, şi b)
nevoi colective, care sunt satisfăcute prin aşa numitele bunuri
publice. Se poate distinge şi o combinaţie a primelor două
categorii, care se constituie într-o categorie specială de nevoi,
care sunt satisfăcute în mod selectiv, pe baza unor criterii de
eligibilitate ale beneficiarilor, prin bunuri numite cvasipublice/sau
14
cvasiprivate. Astfel, satisfacerea nevoilor membrilor societăţii se
realizează prin intermediul bunurilor publice, bunurilor private
sau al bunurilor cvasipublice, în diferite proporţii.
Între cele două mari categorii de bunuri, există deosebiri
importante, după cum urmează:
– bunurile private presupun un consum individual al
persoanelor din societate, în timp ce bunurile publice presupun
un consum indivizibil (colectiv), acestea aducând foloase
tuturor membrilor societăţii;
– consumul de bunuri private este de tip concurenţial, în
timp ce consumul de bunuri publice este de tip neconcurenţial;
– accesul la bunurile private este condiţionat de plata
unei contribuţii, în timp ce accesul la bunurile publice este
gratuit, respectiv nu este condiţionat de o astfel de plată;
– bunurile private sunt procurate prin mecanismul pieţei,
iar bunurile publice sunt asigurate de autorităţile publice;
– oferta bunurilor private antrenează costuri individuale
de producţie, în timp ce oferta bunurilor publice antrenează
cheltuieli publice.
Într-o economie de piaţă, cum este şi cea a României,
regula generală o constituie existenţa bunurilor private care se
asigură contra-cost prin mecanismul pieţei concurenţiale.
Bunurile publice se asigură de autorităţile publice acolo unde
sectorul privat nu este interesat să asigure acele bunuri, datorită
aşa-numitului eşec al pieţei imperfecte (de exemplu,
producerea acestora nu aduce profit; nu se pot stabili exact
beneficiarii pentru a le solicita preţul datorat; existenţa
monopolurilor naturale; etc.)
Asigurarea bunurilor publice, prin antrenarea de
cheltuieli publice, presupune finanţarea acestora din resurse
financiare pe care autorităţile publice le procură, sub formă de
impozite, taxe sau contribuţii, cu titlu obligatoriu, de la
persoanele fizice şi juridice din societate.
Colectarea de resurse financiare şi efectuarea de
cheltuieli publice se constituie în fonduri financiare publice.
În procesul procurării şi repartizării acestor resurse
financiare pe destinaţii, potrivit obiectivelor şi sarcinilor
asumate de stat (prin partidul sau coaliţia de partide aflate la
conducerea ţării a căror Program de guvernare a fost legiferat
în mod democratic) la un moment dat, apar anumite relaţii sau
raporturi sociale.
Aceste relaţii sunt de natură economică şi exprimă
repartizarea unei părţi din venitul naţional (sau avuţiei
naţionale) prin intermediul statului, în formă bănească, între
diferite grupuri sociale. Aceste relaţii reprezintă relaţii
financiare sau finanţe.
Dacă existenţa finanţelor publice are caracter obiectiv
care derivă din existenţa nevoilor colective, modul concret de
punere în aplicare a măsurilor/politicilor pe care le ia statul la
un moment dat, are un caracter subiectiv 1 .
1
NOTĂ: Partidele politice prezintă propuneri de Programe de guvernare. Propunerea partidului sau
partidelor ieşite câştigătoare în alegeri devine Lege prin adoptarea în Parlament. Componentele fundamentale ale
unui Program sunt: a) obiective; b) mijloace; c) grupurile ţintă; d) viziunea (concepţia, doctrina).
15
De asemenea, vorbind despre finanţe în economia de
piaţă, trebuie să demarcăm, sectorul privat (agenţi economici)
care produce bunuri private de sectorul public (instituţii ale
statului) care produce bunuri publice. În mod corespunzător,
trebuie să facem distincţie între finanţele private de finanţele
publice.
Finanţele private cuprind resursele, cheltuielile,
împrumuturile, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată ale
agenţilor economici, băncilor, societăţilor particulare de
asigurări.
Finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile,
împrumuturile, datoria statului, unităţilor administrativ-
teritoriale, şi ale altor instituţii de drept public;
Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi
privat din economia de piaţă, se impune şi distincţia dintre
finanţele publice şi finanţele private:
– scopul urmărit de finanţele publice este satisfacerea
nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private
urmăresc obţinerea de profit;
– finanţele publice sunt asociate cu resursele,
cheltuielile, împrumuturile, datoriile instituţiilor statului, iar
finanţele private sunt asociate cu resursele, cheltuielile,
creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, etc. ale agenţilor
economici, băncilor, societăţilor de asigurări private, etc.;
– gestiunea finanţelor publice este reglementată de
dreptul public, iar a celor private urmează regulile dreptului
comercial;
– modul de procurare a resurselor financiare publice se
realizează prin constrângere, iar a celor private se asigură pe
baze contractuale, de pe piaţă, prin confruntarea cererii şi
ofertei de capital de împrumut.
1.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice
Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină. În

secolele XIII – XIV , se foloseau expresiile: „finantio”,
„financias”, „financia pecuniaria”, cu sensul de „plată în bani”.
Se presupune că originea acestora derivă de la cuvântul finis
utilizat frecvent în sensul de „termen de plată”.
În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se
folosesc mai multe expresii ale cuvântului finanţe, cu sensuri
apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice,
finanţe private, etc.. Semnificaţia cuvântului s-a extins treptat
şi a căpătat în timp, un sens foarte larg, incluzând bugetul
statului, creditul, operaţiunile bancare, cele de bursă. etc.
Concepţiile specialiştilor despre finanţele publice diferă
şi ele, fiind considerate, după caz:
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului
b) mijloace de intervenţie a statului în economie
(impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii şi alte
pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în
viaţa economică);
c) forme şi metode concrete de administrare a banului
public;
16
d) acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală
vizând preluarea de către stat a unei părţi din PIB în scopul
îndeplinirii funcţiilor statului
e) relaţii sociale, de natură economică, care apar în
procesul constituirii fondurilor publice de resurse băneşti şi al
repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
Toate aceste interpretări distincte demonstrează că
fiecare dintre specialişti a pus accentul pe un anumit aspect al
finanţelor, dar toate interpretările la un loc conferă adevărata
dimensiune şi complexitate a termenului de finanţe.
Recunoscută unanim ca ştiinţă, relativ nouă, finanţele
publice au raporturi strânse cu domeniile economic, dreptul
administrativ şi cel constituţional, precum şi cu cel politic.
Finanţele publice constituie o ramură a ştiinţelor
economice şi au ca obiect de studiu, în principal:
− modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a veniturilor nefiscale;
− metodele de dimensionare şi repartizare a
cheltuielilor publice;
− modalităţile de echilibrare a diverselor categorii de
bugete;
− relaţiile economice care se formează în procesul
constituirii şi repartizării fondurilor publice;
− plasarea şi rambursarea creditelor publice;
− organizarea şi efectuarea controlului financiar de
către diverse organe ale statului;
− politica fiscală şi bugetară promovată de stat.
Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă, care
se interferează cu: economia politică, economiile de ramură,
managementul, dreptul precum şi cu diferite discipline care
tratează problemele sociale şi politice.
Concepţiile despre finanţele publice au evoluat continuu
de-a lungul anilor, şi a fost în strânsă legătură cu evoluţia
statului şi a rolului asumat de acesta în diferite etape.
În această evoluţie se conturează două etape distincte:
prima corespunde, în linii generale, maşinismului,
capitalismului ascendent (secolele XVIII-XX), iar cea de a
doua – dezvoltării monopolurilor (secolul XX şi mai cu seamă
după marea recesiune economică mondială). Concepţiile din
prima etapă sunt considerate clasice sau liberale, iar cele din
etapa următoare, intervenţioniste, cu numeroase nuanţe
intermediare.
Concepţiile clasice reflectă, de fapt, doctrina liberală
potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer,
urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii
publice care ar putea perturba iniţiativa privată, libera
concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Activitatea
economică trebuie să rămână apanajul întreprinderilor privat-
capitaliste, orice participare a statului la viaţa economică fiind
considerată contraindicată. Statul trebuie să se limiteze la
sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii interne,
apărarea ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte
17
state, iar cheltuielile publice să se restrângă la minimum. În
această concepţie, sarcina finanţelor publice consta în:
– asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor
publice, funcţionării normale a acestora;
– impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de
procurare a resurselor financiare trebuiau astfel concepute încât
să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social-
economice existente;
– păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile
bugetare era considerată drept o cerinţă fundamentală a bunei
gestiuni. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie, era
considerată ca un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra
funcţionării normale a mecanismului economic;
– contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de
excepţie, în general acestea fiind considerate nefaste pentru ca
pot genera inflaţie şi influenţează generaţiile viitoare.
În această epocă, conceptul despre finanţe avea un
pronunţat caracter juridic, drept pentru care în literatura de
specialitate se utilizează şi sintagma epoca statului-jandarm.
Concepţiile moderne sau intervenţioniste, apar spre
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
şi, mai cu seamă, după marea recesiune economică mondială
din 1929-1933. Locul statului-jandarm a fost luat de către
statul-providenţă (statul-bunăstării). În legătură cu activitatea
economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia
intervenţionistă, potrivit căreia autoritatea publică este chemată
să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze
procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină
crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. În
abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti
contemporani prevalează conceptul economic, în timp ce la
alţii accentul cade pe conceptul sociologic.
După al doilea război mondial, când necesităţile de
reconstrucţie a economiei şi incapacitatea mecanismelor pieţei
de a asigura utilizarea deplină a forţei de muncă, au permis
extinderea şi aplicarea concepţiei, conform căreia statul poate
şi trebuie să exercite o acţiune de relansare a cererii globale, se
dezvoltă aşa numitele concepţiile de orientare neoliberală.
Astfel rolul statului s-a extins progresiv în numeroase
domenii de activitate economică şi socială, ceea ce s-a reflectat
într-o creştere de volum şi schimbare a naturii finanţelor
publice care „filtrează” peste 50% din produsul intern brut în
prezent, comparativ cu circa15% înaintea primului război
mondial şi
Economia capitalistă este caracterizată de profesorii
americani Richard şi Peggy Musgrave 2 . ca fiind „un sistem
combinat profund, în care forţele sectorului public şi privat
interacţionează şi sistemul economic nu este nici public, nici
privat, dar implică un mix al celor două sectoare”.
Într-o abordare economică, aceştia disting trei mari
funcţii ale finanţelor publice, şi anume: alocarea resurselor,
distribuirea veniturilor şi reglarea vieţii economice.
2
Musgrave Richard A., Musgrave Peggy, L.Kullmer, Die öffentlichen Finanzen in Theorie und Praxis,
J.C.B. Mohr (Paul Siebeck) Tubingen 1993, p. 4-5.
18
Funcţia de alocare a resurselor se manifestă prin faptul
că statul asigură bunuri publice care se pun gratuit la dispoziţia
membrilor societăţii, acestea fiind finanţate din resurse
financiare prelevate prin metode de constrângere de la
persoanele fizice şi juridice existente în societate.
Funcţia de distribuire a veniturilor urmăreşte atenuarea
discrepanţelor ce se manifestă în repartizarea venitului creat în
societate între diferitele grupuri sociale, fiind în concordanţă cu
dreptatea sau justiţia socială. Veniturile sunt obţinute, în
majoritatea cazurilor, ca remunerare a factorilor pentru
producerea de bunuri şi servicii. Statul, folosind bugetul public
ca instrument aflat la dispoziţia sa, prin sistemul de impozite
utilizat pentru prelevarea resurselor financiare necesare şi prin
modul de dirijare a cheltuielilor publice modifică repartizarea
primară a veniturilor societăţii.
Funcţia de reglare a vieţii economice, prin măsurile de
politică fiscală şi bugetară a statului, urmăreşte realizarea unor
obiective cum sunt: o anumită stabilitate a preţurilor, o mai
mare ocupare a forţei de muncă, un echilibru solid al balanţei
de plăţi externe, o rată sporită de creştere economică. Aceasta
pentru că, pe perioade mari de timp, evoluţia economică nu
urmează acelaşi ritm de dezvoltare, existând alternanţe ale
ritmurilor înalte de dezvoltare şi a celor de creştere mai redusă
sau chiar de descreştere.
1.3.3. Conţinutul finanţelor publice
Resursele financiare sub formă bănească, care se

constituie la dispoziţia statului şi sunt destinate achiziţionării
de bunuri publice sau în scopul redistribuirii între indivizi a
veniturilor din economie (din raţiuni de echitate), se constituie
pe seama transferului de putere de cumpărare de la
persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice
(întreprinderile sau agenţii economici) către autorităţile
statului.
Acest transfer al puterii de cumpărare se realizează sub
formă de fluxuri de resurse băneşti în dublu sens, prin
constituirea fondurilor publice de la persoane fizice şi juridice
şi prin repartizarea fondurilor publice către persoane fizice şi
juridice.
Principalele trăsături caracteristice ale transferului de
valoare, în cazul finanţelor publice sunt:
– transferul de valoare, exprimat valoric, se face în
dublu sens, de la persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi
juridice (întreprinderile sau agenţii economici) către autorităţile
statului, şi invers, de la autorităţile statului către persoanele
fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice (întreprinderile sau
agenţii economici)
– reprezintă un transfer de putere de cumpărare
exprimat exclusiv în bani.
– se efectuează, de obicei, fără contraprestaţie directă.
(de exemplu pentru impozitele achitate contribuabilii nu
primesc nimic; ajutoarele sociale nu presupun o
contraprestaţie)
19
– se realizează, în principal, cu titlu nerambursabil şi
definitiv.
Trebuie să se reţină faptul că sfera finanţelor este mai
restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti, limitându-se doar la
relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare.
Relaţiile financiare sau finanţele - reprezintă o categorie
economică obiectiv necesară, determinată de existenţa statului
şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartizarea
produsului social, făcând parte din baza economică a societăţii.
1.3.4. Funcţiile şi rolul finanţelor publice
Apariţia şi existenţa finanţelor publice au un caracter

obiectiv deoarece servesc la realizarea unor obiective precis
determinate necesare desfăşurării activităţii societăţii şi care nu
s-ar putea înfăptui altfel.
Misiunea socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin
funcţiile de bază pe care le exercită, respectiv: funcţia de
repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cuprinde două
faze strâns legate între ele, şi anume: constituirea
fondurilor(veniturilor) publice şi repartizarea (distribuirea)
fondurilor publice.
Constituirea fondurilor publice constă în formarea de
resurse financiare publice care se poate realiza pe mai multe
căi: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi,
penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome,
vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, redevenţe, chirii
din concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului,
venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat,
La constituirea acestora participă cu resurse toate
sectoarele sociale: sectorul cu capital privat, de stat sau mixt,,
instituţiile publice, populaţia, etc., în proporţii diferite, în
funcţie de capacitatea lor financiară.
Repartizarea (distribuirea) fondurilor publice pe
beneficiari (persoane fizice sau juridice) este precedată de
inventarierea şi evaluarea nevoilor sociale.
Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai
mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să
trieze şi să ierarhizeze cererile organelor centrale sau locale cu
privire la realizarea anumitor obiective şi să stabilească unele
priorităţi, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape.
Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea
destinaţiilor pentru cheltuielile publice, cum sunt: învăţământ,
sănătate, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie
comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, acţiuni
economice, datorie publică,
Ambele faze ale funcţiei de repartiţie (constituirea şi
repartizarea fondurilor publice) se realizează în procesul de
distribuire şi redistribuire a bogăţiei naţionale, care are loc între
diverse persoane fizice sau juridice, prin intermediul statului.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice reprezintă un
proces unitar şi neîntrerupt, având un rol important în
înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
20
Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la
dispoziţia statului, în vederea înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor
asumate, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de
dezvoltare, ceea ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter
obiectiv. În schimb, modul de constituire a fondurilor şi de
distribuire a acestora are un caracter subiectiv, deoarece
depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe şi
răspunde nevoilor sociale la un moment dat, de gradul de
dezvoltare economico-socială a ţării, de concepţiile (orientările
doctrinare) forţelor politice aflate la putere.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns
legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare
mai largă, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea
fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.
Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că
resursele financiare puse la dispoziţia statului, aparţin întregii
societăţi, iar acestea reprezintă o parte însemnată din produsul
intern brut.
Organele de control financiar ale statului urmăresc
încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor
statului, instaurarea şi menţinerea disciplinei financiare,
limitarea evaziuni fiscale, consumarea acestora pentru
obiectivele cărora le-au fost destinate, utilizarea resurselor
financiare în condiţii de maximă eficienţă, etc.
Având în vedere cele prezentate, rezultă că prin
intermediul finanţelor publice se realizează o largă
redistribuire a veniturilor şi averii între membrii societăţii, în
scopul reducerii sărăciei şi asigurării, pe cât posibil, a
mijloacelor de existenţă necesare unui trai decent pentru
întreaga populaţie.
Rolul finanţelor publice, se manifestă în plan financiar,
economic şi social.
Cu ocazia colectării resurselor financiare prin intermediul
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute şi, a finanţării
cheltuielilor publice pe diferitele destinaţii, are loc un amplu
proces de redistribuire a veniturilor şi averilor persoanelor
fizice şi juridice.
Concret, această redistribuire îmbracă diverse forme,
cum sunt:
– acordarea de ajutoare, indemnizaţii, pensii, burse
pentru persoanele aparţinând unor anumite categorii sociale;
– subvenţionarea de la buget a producţiei sau
comercializării anumitor bunuri şi servicii (ex.: încălzirea);
– oferta gratuită a unor bunuri publice (ordine publică,
protecţie socială, apărare naţională, învăţământ până la anumite
grade, ocrotirea sănătăţii etc.)
Prin transferul de putere de cumpărare realizat de
finanţele publice are loc o modificare a raporturilor sociale,
care influenţează: procesul reproducţiei sociale, potenţialul
economic al întreprinderilor, veniturile şi averea cetăţenilor,
nivelul de trai al populaţiei şi, în general, calitatea vieţii.
Finanţele publice sunt utilizate, de asemenea, şi în scopul
asigurării dezvoltării economice şi sociale a ţării într-un cadru
echilibrat. Prin instrumentele fiscale şi bugetare autorităţile
publice influenţează procesele economice şi înlătură
dezechilibrele economice care apar, astfel:
21
– reducerea impozitelor pentru stoparea fenomenelor
inflaţioniste sau stimularea activităţii economice; sporirea
impozitelor pentru reducerea anumitor consumuri sau
activităţi;
– finanţarea unor anumite activităţi pentru crearea de
noi locuri de muncă, recalificarea şi reorientarea şomerilor;
– contractarea de împrumuturi externe de către stat
pentru completarea resurselor interne sau garantarea de către
stat a împrumuturilor contractate de întreprinderile particulare
pentru realizarea unor obiective de interes naţional.
Implicarea statului în economie se materializează şi prin
adoptarea de către autorităţile publice a unor reglementări
absolut necesare pentru buna funcţionare a economiei
naţionale: legi, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern,
norme metodologice, etc. pe diferite domenii de activitate cum
sunt, asigurările sociale, protecţia mediului, sancţionarea
concurenţei neloaiale ş.a.
Sinteza unităţii de învăţare 1

– Existenţa şi dezvoltarea finanţelor publice este indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea
statului şi de utilizarea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului intern brut (sau
venitului naţional).
– La nivelul unei societăţi se disting, în linii generale, două mari categorii de nevoi ale
membrilor societăţii, respectiv: a) nevoi individuale, care sunt satisfăcute, prin aşa numitele bunuri
private, şi b) nevoi colective, care sunt satisfăcute prin aşa numitele bunuri publice. Se poate distinge
şi o combinaţie a primelor două categorii, care se constituie într-o categorie specială de nevoi, care
sunt satisfăcute în mod selectiv, pe baza unor criterii de eligibilitate ale beneficiarilor, prin bunuri
numite cvasipublice/sau cvasiprivate. Între cele două mari categorii de bunuri există deosebiri
importante.
– Colectarea de resurse financiare şi efectuarea de cheltuieli publice se constituie în fonduri
financiare publice. Relaţiile sau raporturile sociale care se nasc în procesul procurării şi repartizării
resurselor financiare pe destinaţii, prin intermediul statului, în formă bănească, între diferite grupuri
sociale, reprezintă relaţii financiare sau finanţe.
– Vorbind despre finanţe în economia de piaţă, trebuie să demarcăm, sectorul privat (agenţi
economici) care produce bunuri private de sectorul public (instituţii ale statului) care produce bunuri
publice. În mod corespunzător, trebuie să facem distincţie între finanţele private de finanţele publice.
– Finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi
obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor particulare de asigurări.
– Finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului,
unităţilor administrativ-teritoriale, şi ale altor instituţii de drept public;
22
– Finanţe este un cuvânt de origine latină, provenind din cuvântul „finis” care însemna „termen de
plată”. De-a lungul timpului, expresiile derivate din familia cuvântului finanţe s-au utilizat, cu sensuri
mai restrânse sau mai diverse, utilizându-se termeni şi expresii ca: finatio, financias, financia
pecuniaria, hommes de finances şi financiers.
– Ştiinţa finanţelor publice este o ştiinţă relativ nouă, aria sa specifică de studiu conturându-se
abia la mijlocul sec. al XIX-lea.
– Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă, interferându-se pregnant cu: economia
politică, economiile de ramură, alte discipline cu profil monetar şi financiar, dreptul administrativ şi
cel constituţional, management-ul, precum şi cu alte discipline cu profil social şi politic.
– Resursele financiare sub formă bănească, care se constituie la dispoziţia statului se constituie pe
seama transferului de putere de cumpărare de la persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice
(întreprinderile sau agenţii economici) către autorităţile statului.
– Misiunea socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin funcţiile de bază pe care le exercită,
respectiv: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
– Rolul finanţelor publice, se manifestă în plan financiar, economic şi social.
Concepte şi termeni de reţinut:
• relaţii financiare sau finanţe,

• finanţe publice,
• bunuri/servicii publice,
• nevoi cvasipublice,
• funcţia de repartiţie,
• funcţia de control.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prezentaţi şi exemplificaţi ce reprezintă bunurile/serviciile publice.

2. Prezentaţi caracteristicile bunurilor publice.
3. Exemplificaţi ce reprezintă bunurile/serviciile semi-publice.
4. Definiţi conceptul de finanţe.
5. Definiţi conceptul de finanţe publice.
6. Prezentaţi principalele deosebiri dintre finanţele publice şi finanţele private.
7. Prezentaţi obiectul de studiu al disciplinei finanţe publice.
8. Caracterizaţi pe scurt perioada liberală a finanţelor publice („statul jandarm”).
9. Caracterizaţi pe scurt finanţele publice în perioada intervenţionistă.
10. Prezentaţi pe scurt funcţiile finanţelor publice enunţate de Richard şi Peggy Musgrave.
11. Comentaţi transferul de valoare în cadrul finanţelor publice.
12. Prezentaţi funcţia de repartiţie a finanţelor publice.
13. Prezentaţi faza de constituire a fondurilor financiare publice
14. Prezentaţi faza de distribuire a fondurilor financiare publice
15. Prezentaţi funcţia de control a finanţelor publice.
16. Comentaţi rolul finanţelor publice.
23
Teste de evaluare/autoevaluare
• Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă
consideraţi ca propoziţia este falsă).
1. La formarea fondurilor necesare statului, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale,

participă numai persoanele care îşi desfăşoară activitatea în sfera producţiei materiale.
2. Conceptul de finanţe publice, în statul modern, are un pronunţat caracter economic şi

sociologic.
• Alegeţi varianta corectă!
3. Finanţele publice reprezintă:

a) transfer de valoare cu caracter de putere de cumpărare;
b) transfer de valoare fără putere de cumpărare;
c) relaţii de vânzare-cumpărare;
d) toate afirmaţiile de mai sus sunt adevărate cu privire la finanţele publice;
e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată cu privire la finanţele publice;
4. Bunurile publice se caracterizează prin:

a) consum indivizibil şi concurenţial în detrimentul altor indivizi;.
b) consum indivizibil şi concurenţial, presupunând o plata;
c) accesul este condiţionat de plata unui tarif sau taxă;
d) consum indivizibil, neconcurenţial, fără să presupună o plata;
e) toate enunţurile de mai sus caracterizează bunurile publice.
24
5. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la relaţiile financiare publice nu este falsă?
a) condiţionează relaţiile băneşti;
b) reprezintă un transfer de valoare in dublu sens;
c) se suprapun prefect cu relaţiile băneşti;
d) au ca scop satisfacerea nevoilor individuale;
e) reprezintă doar un transfer de valoare de la persoanele fizice si juridice către stat.
Bibliografie obligatorie
Mâine , Bucureşti, 2008.
2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi
3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de
25
SISTEMUL BUGETAR
Cuprins
2.1. Introducere
2.3.1. Bugetul de stat
2.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat
2.3.3. Bugetele locale
2.3.4. Bugetele fondurilor speciale
2.1. Introducere
Bugetul public (sau bugetul de stat), reprezintă
instrumentul principal, care are un caracter complex, prin care
statul îşi îndeplineşte funcţiile pe care le exercită la un moment
dat: de alocare a resurselor, de redistribuire a resurselor, precum
şi de reglare a vieţii economice. Aceasta pentru că, bugetul
public constituie atât un tablou sintetic de dimensionare a
veniturilor şi cheltuielilor publice pe o perioadă determinată, de
regulă un an, dar reflectă în acelaşi timp, şi modul cum sunt
colectate resursele financiare (de la cine, cât şi în ce cuantum),
modul de direcţionare a acestor resurse pe destinaţii (categorii de
bunuri publice şi transferuri către anumiţi beneficiari), precum şi
consecinţele acestora asupra economiei naţionale şi relaţiilor
financiare cu exteriorul.

învăţare
– definirea conceptului de buget public;

– înţelegerea conceptului de buget general
consolidat;
– diferenţierea principalelor tipuri de bugete;
– explicarea caracterului complex al bugetului de
stat;
26
– înţelegerea rolului alocativ, redistributiv, şi de
reglare (stabilizare) a bugetului;
– definirea principalelor componente ale
bugetului general consolidat.
2.3.1. Bugetul de stat
În fiecare stat se elaborează mai multe categorii de

bugete, corelate între ele care alcătuiesc sistemul bugetar.
Componenţa sistemului bugetar se află în strânsă
interdependenţă cu structura organizatorică a statului şi diferă de
la un stat la altul.
Structura acestuia cuprinde:
• în state de tip unitar (cum sunt: România, Franţa, Marea
Britanie, Olanda etc.):
– un buget al administraţiei publice centrale;
– bugete locale;
• în state de tip federal (cum sunt: Germania, Austria,
Brazilia, Canada, Elveţia, SUA etc.):
– un buget al federaţiei;
– bugetele statelor, provinciilor, landurilor;
– bugetele locale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între categoriile
de bugete se realizează corespunzător atribuţiilor care revin
administraţiilor centrale şi celor locale.
Principalele categorii de venituri şi cheltuieli intră în
atribuţiile bugetului central sau federal, iar cele care au o
importanţă mai redusă intră în atribuţiile celorlalte bugete.
Structura veniturilor şi cheltuielilor din toate categoriile
de bugete, diferă de la o perioadă la alta, fiind influenţate de
importanţa şi diversitatea obiectivelor urmărite de autorităţile
respective.
În România, necesarul de resurse şi posibilităţile de
acoperire a nevoilor sociale la nivelul întregii societăţi sunt
reflectate în bugetul general consolidat (BGC) care:
• reprezintă ansamblul bugetelor, componente ale
sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a
forma un întreg. Consolidarea reprezintă tehnica de
eliminare a dublelor înregistrări în cazul
transferurilor de fonduri dintre diferitele bugete (de
exemplu, transferurile de fonduri de la bugetul de
27
stat la bugetele locale care nu dispun de suficiente
fonduri pentru echilibrarea lor în BGC trebuie să
apară o singură dată);
• reflectă la nivelul unui an, fluxurile financiare
publice totale de formare a veniturilor şi de
repartizare pe destinaţii, corespunzător:
– nevoilor sociale;
– obiectivelor de politică financiară;
• reflectă dimensiunea efortului financiar public;
• reflectă starea de echilibru sau dezechilibru bugetar.
La începutul perioadei de tranziţie, potrivit Constituţiei
României (art. 138) prin Legea nr.10 /1991 privind finanţele
publice, s-a introdus conceptul de buget public din care fac
parte: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, a căror caracteristici principale sunt:
– sunt autonome
– au venituri şi cheltuieli proprii
– se elaborează distinct
– titularii au independenţă administrativă
deplină.
Cuvântul „public” îşi propunea să cuprindă toate
veniturile şi cheltuielile de natură publică. Cu toate acestea,
înafara celor trei categorii de bugete au apărut un număr mare de
aşa numitele “fonduri speciale”, extrabugetare, astfel că acest
concept a fost depăşit de realitatea practică.
Prin Lega nr.500/2002 privind finanţele publice – în
vigoare şi astăzi cu unele modificări şi completări, s-a redefinit
sistemul bugetar românesc, care cuprinde (art.1):
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetul fondurilor speciale;
d) bugetul trezoreriei statului;
e) bugetele instituţiilor publice autonome (bugetele
locale);
f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau
parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după
caz;
g) bugetele instituţiilor finanţate integral din venituri
proprii;
h) bugetul fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi si alte costuri se asigură din
fonduri publice;
i) bugetul fondurilor externe nerambursabile
În cadrul acestei teme, vom aborda aspecte generale

privind caracteristicile bugetului de stat precum şi cele legate de
principalele bugete care intră în componenţa bugetului general
consolidat.
Tipuri de bugete
Bugetul de stat, ca instrument de realizare al sarcinilor
asumate de stat la un moment dat, poate să fie conceput sub
forma următoarelor tipuri:
28
• buget de mijloace – este bugetul în forma sa
tradiţională, în care sunt prezentate şi detaliate
mijloacele financiare alocate diferitelor categorii
de servicii publice şi are finalitate anuală.
Cheltuielile sunt selectate pe criterii cum sunt
costul şi randamentul serviciilor publice
respective;
• buget funcţional – este orientat spre scopurile şi
obiectivele de atins într-un an bugetar. Necesitatea
respectării unui anumit nivel al fiscalităţii (a ratei
prelevărilor obligatorii), precum şi tendinţa de
creştere mai accentuată a cheltuielilor publice
comparativ cu creşterea produsului intern brut
sunt argumente pentru modificarea structurii
bugetului în sensul trecerii de la finanţarea
programelor pe obiective şi renunţarea la bugetul
prin care sunt repartizate mijloacele financiare;
• bugetele-program – sunt instrumente moderne ale
gestiunii finanţelor publice care sunt elaborate în
funcţie de obiectivele propuse pe termene medii
sau lungi şi vizează menţinerea echilibrelor
financiare perioade de timp mai mari de un an.
Avantajele bugetului funcţional sau a bugetelor-
program, care grupează cheltuielile publice pe destinaţii, sunt
următoarele:
– facilitează informaţia asupra modului de utilizare a
resurselor publice;
– permite opiniei publice şi Parlamentului o mai facilă
percepţie asupra opţiunilor guvernamentale
(cheltuielile fiind grupate după finalitatea lor);
– sporeşte eficienţa gestionării resurselor reflectând
clar costurile reale ale opţiunilor bugetare;
– nu este condiţionat de trecut, menţinerea finanţării
unei anumite cheltuieli are loc doar dacă se justifică
utilitatea ei socială;
– eficientizează controlul bugetar, conţinând
informaţii mai complexe şi mai bine structurate,
sancţionându-se greşelile de gestiune şi nu cele de
tip jurisdicţional.
Bugetul de stat are ca principale caracteristici

următoarele:
• este un instrument aflat în mâna conducerii pentru a
previziona resursele şi alocarea lor, în scopul
îndeplinirii unor obiective;
• este un instrument contabil – acţionează ca un cont
al statului;
• este un instrument juridic – ca document care se
aprobă prin lege, este un act de autorizare de către
Parlament;
• este un instrument politic – transpune în plan
financiar o viziune politică;
• sub aspect economic, bugetul reflectă corelaţiile
macroeconomice, în special în legătură cu produsul
29
intern brut. Totodată este un reper care semnalează
gradul în care statul se implică în viaţa economică şi
socială a ţării, a capacităţii economiei de a contribui
la constituirea resurselor financiare ale ţării, precum
şi a modului de gestionare a acestora;
• în economia modernă, bugetul reprezintă şi un plan
financiar la nivel macroeconomic pe termen scurt.
În legea care aprobă bugetul de stat se specifică
resursele constituite prin impozite, taxe şi contribuţii care se
repartizează, în principal, pentru realizarea de : acţiuni social-
culturale, instructiv-educative, asigurarea apărării ţării, ordinii
publice, înfăptuirii justiţiei, finanţarea unor investiţii şi activităţi
de interes strategic naţional, stimularea producătorilor agricoli,
asigurarea măsurilor de protecţie socială etc.
Ca plan financiar la nivel macroeconomic pe termen
scurt, bugetul răspunde următoarelor trei categorii de probleme:
• care sunt bunurile şi serviciile publice pe care statul
urmează să le ofere gratuit utilizatorilor;
• cine va suporta, în ce cuantum şi prin ce mijloace,
costul finanţării;
• care vor fi consecinţele asupra economiei naţionale
şi asupra relaţiilor financiare cu exteriorul.
Având în vedere toate aceste caracteristici, se poate

concluziona că bugetul de stat exprimă relaţii economice în
formă bănească formate în procesul repartiţiei produsului intern
brut, corespunzător obiectivelor de politică economică, socială
şi financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în
dublu sens: atât ca relaţii de mobilizare la dispoziţia statului a
resurselor băneşti, cât şi ca relaţii prin care se repartizează
aceste resurse.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, se utilizează şi
instrumente mai cuprinzătoare cum sunt: „bugetul economiei
naţionale” (în Franţa) sau „bugetul economic” (în Marea
Britanie). Acest tip de document are numai rol de fundamentare
a bugetului de stat, el nu se aprobă prin lege şi nu se substituie
bugetului de stat, fiind utilizat de guvern numai pentru a se
informa asupra situaţiei economico-sociale a ţării.
Numai bugetul de stat se aprobă prin lege şi devine
obligatoriu de executat aşa cum s-a adoptat. Sub acest aspect, se
reflectă faptul că bugetul de stat are un pronunţat caracter politic
atât prin deciziile politice cu implicaţii financiare (şi marea
majoritate a deciziilor implică costuri financiare), cât şi prin
faptul că această lege este adoptată de Parlament (unde forţele
politice câştigătoare îşi impun voinţa politică prin votul
democratic).
Rolul bugetului de stat este complex şi în strânsă
legătură cu funcţiile finanţelor publice, respectiv:
• rol alocativ – în mod tradiţional, statul îşi asumă
sarcina finanţării serviciilor publice, reflectând pe
partea de cheltuieli modul de alocare a resurselor
fiecărui an bugetar,
• rol redistributiv, deoarece prin buget se redistribuie o
parte din PIB prin intermediul impozitelor (impozitarea
30
progresivă în funcţie de venit, aplicarea unor cote
diferenţiate pe venit, practicarea unor deduceri din baza
de impozitare, etc.), precum şi prin intermediul
cheltuielilor pentru subvenţii (acordate diferitelor
domenii, de ex. agricultura) sau al cheltuielilor de
transfer cu caracter social (efectuate în scopul asigurării
protecţiei sociale);
• rol de reglare (stabilizare) a vieţii economice,
deoarece:
– prin folosirea impozitelor şi cheltuielilor ca
instrumente, poate stimula sau frâna o anumită
activitate;
– prin folosirea soldului bugetar controlat, poate
stimula economia, fără a mării presiunea fiscală
şi povara impozitelor.
Activitatea prin care sunt alocate resursele se numeşte
bugetare. Aceasta activitate cuprinde trei aspecte importante:
– formarea resurselor bugetare (fiscale şi
nefiscale);
– solicitarea de cheltuieli publice din aceste
resurse;
– alocarea resurselor care se preconizează a fi
obţinute.
Bugetarea este privită în mod diferit de către politicieni
şi cetăţeni, în sensul că:
– pentru politicieni, bugetarea este privită ca o
sursă a puterii politice şi de control asupra
politicii;
– cetăţenii, plătitori de impozite şi taxe, doresc să
ştie cum sunt cheltuiţi banii lor.
Capacitatea bugetară a guvernului, presupune corelarea
resurselor posibil de obţinut cu pretenţiile bugetare care să
producă rezultatul scontat, şi are mare importanţă, deoarece de
ea depinde însăşi capacitatea de a guverna.
Principalele categorii de bugete din sistemul bugetar

naţional
Prin Legea finanţelor publice se stabilesc principiile,
cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea,
angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi
responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul
bugetar, pentru toate categoriile de bugete cuprinse în structura
sistemului bugetar aşa cum este reflectată în bugetul general
consolidat (care cuprinde bugetul de stat; bugetul asigurărilor
sociale de stat; bugetul fondurilor speciale; bugetul trezoreriei
statului; bugetele instituţiilor publice autonome - bugetele
locale; bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau
parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituţiilor
finanţate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor
provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi si alte costuri se asigură din
fonduri publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile)
31
Fiecare dintre categoriile de bugete cuprinse în bugetul
general consolidat, prezintă şi anumite aspecte (caracteristici)
specifice, care sunt precizate in prevederile unor legi speciale
prin care acestea sunt reglementate.
Ca principale categorii de bugete cuprinse în bugetul
general consolidat pot fi enumerate următoarele:
• bugetul de stat
• bugetul asigurărilor sociale de stat
• bugetele (autorităţilor) locale
• bugetele fondurilor speciale
Aceste categorii de bugete sunt autonome, ceea ce
înseamnă că au venituri şi cheltuieli proprii, se elaborează şi se
aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii
acestora au independenţă deplină.
Legea bugetară anuală prevede şi autorizează pentru
fiecare an bugetar veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi
reglementări specifice exerciţiului bugetar.
Legile bugetare anuale sunt constituite într-un set de
reglementări format din:
a) legea bugetului de stat;
b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale,
care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi
a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt: bugetul Fondului
pentru asigurările sociale de sănătate şi Bugetul asigurărilor de
şomaj.
Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de
stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Proiectele acestor bugete se elaborează de către
Ministerul Finanţelor Publice pe baza propunerilor ordonatorilor
principali de credite responsabili cu gestionarea bugetelor
respective.
Bugetul de stat – componentă a bugetului general

consolidat
Bugetul de stat este bugetul administraţiei centrale de
stat. Este elaborat şi administrat de Guvern (concret prin
Ministerul Finanţelor Publice), iar aprobarea sa revine
Parlamentului.
Bugetul de stat cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor de
importanţă centrală, care sunt repartizate prin legea bugetară
anuală.
Structura bugetului de stat cuprinde:
• la venituri din: principalele impozite, taxe şi alte
venituri cuvenite statului, încasate de la
persoane juridice şi de la persoane fizice
• destinaţiile resurselor financiare mobilizate la
dispoziţia statului (cuprinse în Anexe separate pe
Ordonatori principali de credite) sunt în
principal pentru: acţiuni social-culturale,
instructiv-educative, asigurarea apărării ţării,
ordinii publice şi înfăptuirii justiţiei, finanţarea
unor investiţii şi activităţi de interes strategic,
32
stimularea producătorilor agricoli, asigurarea
protecţiei şi refacerii mediului înconjurător,
asigurarea măsurilor de protecţie socială
aprobate pentru populaţie, realizarea
programelor de cercetare, precum şi transferuri
pentru echilibrarea celorlalte categorii de bugete
(bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale, etc.). După aprobarea legii bugetul de
stat, ordonatorii principali de credite defalcă
sumele reprezentând credite bugetare, pe
ordonatorii secundari de credite subordonaţi
ierarhic, iar aceştia, la rândul lor, le defalcă
ordonatorilor secundari de credite care vor
executa bugetul conform destinaţiilor stabilite
prin lege. În această categorie se regăsesc şi
sumele care se transferă la alte categorii de
bugete pentru echilibrarea acestora (ex. la
bugete locale sau la bugetul asigurărilor sociale
de stat);
• Soldul bugetar - excedent (+) sau deficit (-)
2.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat
În prezent, una din funcţiile importante ale statului se

referă la securitatea socială. Asigurările sociale sunt chemate să
îndeplinească un rol important în menţinerea şi ridicarea
bunăstării populaţiei şi constă în ocrotirea cetăţenilor în toate
cazurile de pierdere a capacităţii de muncă.
Formarea fondurilor asigurărilor sociale se face pe
seama contribuţiilor care se plătesc de către agenţii economici şi
instituţii calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra
fondului de salarii, precum şi contribuţiile individuale ale
asiguraţilor.
Principalele forme de protecţie a cetăţenilor prin
asigurările sociale de stat sunt: pensiile, trimiterile la tratament
balnear şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele, ajutorul în caz de
şomaj, ajutorul de integrare profesională, alocaţia de sprijin şi
alte cheltuieli.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct
de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament, printr-o lege
separată.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este gestionat şi
administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, care
este ordonatorul principal de credite.
Structura bugetului asigurărilor sociale cuprinde:
• la venituri: contribuţii pentru asigurările sociale de la
persoanele fizice şi juridice care utilizează munca
salariată; alte venituri;
• la cheltuieli: asistenţă socială; pensii, ajutoare,
indemnizaţii; alte cheltuieli;
• excedent (+) sau deficit (-) bugetar.
Ordonatorul principal de credite repartizează creditele
bugetare (sumele aprobate prin lege), ordonatorilor secundari de
credite care sunt direcţiile de muncă şi solidaritate judeţene şi a
33
municipiului Bucureşti. Ordonatorii de credite sunt răspunzători
de utilizarea creditelor bugetare, de realizarea veniturilor, de
folosirea conform legii a sumelor primite de la bugetul
asigurărilor de stat, conform procedurilor în vigoare.
2.3.3. Bugetele locale
Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane,

delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ,
care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. În statele
democratice, administraţia loc ală se bazează pe principiile
descentralizării şi autonomiei locale.
În principiu, pot exista două categorii de organe locale:
– deliberative, formate din reprezentanţii aleşi direct de
cetăţeni;
– executive, alese fie direct de către cetăţeni, fie
indirect de către organele deliberative.
Autonomia financiară a acestora este absolut necesară,
deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără
autonomia financiară ca suport de funcţionare.
Finanţele publice locale ocupă în prezent un loc esenţial
în procesul transformării societăţilor moderne, care sunt angajate
în realizarea descentralizării colectivităţilor teritoriale.
Bugetele locale: cuprind bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale care au personalitate juridică -
sectoarele Municipiului Bucureşti, municipii, oraşe, comune,
judeţe şi Municipiul Bucureşti.
Bugetele locale se întocmesc în condiţii de autonomie,
adică îşi dimensionează prevederile bugetare la cheltuieli, în
raport cu posibilităţile de mobilizare a resurselor pe calea
veniturilor proprii, a transferurilor de la bugetul central sau din
alte surse, neexistând relaţii de subordonare între acestea.
Structura bugetelor locale, reflectă gradul de autonomie,
şi cuprinde:
• la venituri:
– venituri din impozitele şi taxele locale,
– transferuri de la bugetul de stat;
– anumite sume defalcate din impozitul pe venit sau
împrumuturi;
– împrumuturi;
– alte categorii de venituri;
• la cheltuieli: cheltuieli social-culturale (învăţământ,
cultură artă, sănătate, asistenţă socială); gospodărie comunală şi
locuinţe; autorităţi publice; acţiuni economice; alte acţiuni;
• excedent (+) sau deficit (-) bugetar.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt:
preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului
Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
34
2.3.4. Bugetele fondurilor speciale
Ca o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare,

bugetele fondurilor speciale, se întocmesc în afara bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale sau bugetelor locale. Aceste
fonduri speciale sunt legate de anumite situaţii conjuncturale
pentru îndeplinirea unor anumite obiective precis definite prin
legi speciale şi funcţionează pe principiul bugetelor anexă
elaborate şi aprobate odată cu primele categorii de bugete. Prin
legile speciale sunt precizate modul de constituire a veniturilor şi
a destinaţiilor concrete ale bugetelor fondurilor speciale, şi sunt
integrate în sistemul unitar de bugete care se constituie şi
gestionează anual, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Potrivit prevederilor Legii finanţelor publice aflată în
vigoare, la această dată funcţionează două fonduri speciale,
respectiv:
1. Bugetul Fondului pentru asigurări sociale de sănătate
care se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat, şi
2. Bugetul asigurărilor de şomaj, care se aprobă ca anexă la
legea bugetului asigurărilor sociale de stat,
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de
tipul contribuţiilor şi impozitelor indirecte cu afectaţie specială
(contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţia la
fondul pentru plata ajutorului de şomaj ş.a.) şi pot fi completate
prin subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale.
– În fiecare stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele care alcătuiesc
sistemul bugetar, a cărui componenţă se află în strânsă interdependenţă cu structura organizatorică a
statului şi diferă de la un stat la altul.
– În România, necesarul de resurse şi posibilităţile de acoperire a nevoilor sociale la nivelul
întregii societăţi sunt reflectate în bugetul general consolidat, a cărui componenţă este reglementată prin
Lega nr.500/2002 privind finanţele publice.
– Bugetul de stat, are anumite caracteristici şi poate să fie conceput sub forma următoarelor tipuri:
buget de mijloace, buget funcţional şi bugetele-program.
– Rolul bugetului de stat este complex şi în strânsă legătură cu funcţiile finanţelor publice,
respectiv: rol alocativ, rol redistributive şi rol de reglare (stabilizare) a vieţii economice.
– Fiecare dintre categoriile de bugete cuprinse în bugetul general consolidat, prezintă şi anumite
aspecte (caracteristici) specifice, care sunt precizate in prevederile unor legi speciale prin care acestea
sunt reglementate.
35
– Categoriile de bugete sunt autonome, ceea ce înseamnă că au venituri şi cheltuieli proprii, se
elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au
independenţă deplină.
– Legea bugetară anuală prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.
– Bugetul de stat – componentă a bugetului general consolidate este bugetul administraţiei
centrale de stat. Este elaborat şi administrat de Guvern (concret prin Ministerul Finanţelor Publice), iar
aprobarea sa revine Parlamentului.
– Bugetul asigurărilor sociale de stat – componentă a bugetului general consolidate îndeplineşte
una din funcţiile importante ale statului care se referă la securitatea socială. Formarea fondurilor
asigurărilor sociale se face pe seama contribuţiilor care se plătesc de către agenţii economici şi
instituţii calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra fondului de salarii, precum şi
contribuţiile individuale ale asiguraţilor.
– Bugetele locale – componentă a bugetului general consolidate cuprind bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale care au personalitate juridică - sectoarele Municipiului Bucureşti, municipii,
oraşe, comune, judeţe şi Municipiul Bucureşti.
– Bugetele fondurilor speciale – componentă a bugetului general consolidate reprezintă o
excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare, deoarece se întocmesc în afara bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale sau bugetelor locale.
• buget de stat,
• buget general consolidat,
• bugete locale,
• bugetul asigurărilor sociale de stat,
• bugetul fondurilor speciale.
1. Definiţi bugetul general consolidat şi prezentaţi structura acestuia în România.

2. Prezentaţi tipurile de bugete care se pot elabora în funcţie de scopul urmărit.
3. Definiţi bugetul de stat. Prezentaţi caracteristicele acestuia.
4. Comentaţi rolul bugetului de stat.
5. Prezentaţi succint, bugetul asigurărilor sociale de stat – componentă a bugetului general
consolidate.
6. Prezentaţi succint, bugetele locale – componentă a bugetului general consolidate.
7. Explicaţi ce reprezintă fondurile speciale.
36
• Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi ca
propoziţia este falsă).
1. În statele de tip unitar sistemul bugetar cuprinde bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor
membre.
2. Bugetul economiei naţionale cuprinde informaţii previzionale în legătură cu situaţia economico-

financiară a ţării.
3. Care dintre următoarele enunţuri nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului?

a) plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt
b) un act juridic
c) instrument la îndemâna agenţilor economici
d) instrument contabil şi financiar
e) un act politic
4. Selectaţi enunţurile care coincid cu rolul bugetului:

A) de echitate orizontală şi verticală;
B) redistributiv;
C) de neutralitate;
D alocativ;
E de reglare.
a) A,B,C;
b) B,D,E;
c) A,C,D;
d) B,C,D;
e) C,D,E.
5. Dintre următoarele enunţuri, care nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului?

a) plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt;
b) instrument contabil şi financiar;
c) un act juridic;
d) un act politic;
e) instrument la îndemâna agenţilor economici.
37

Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009.
actualizată în baza actelor normative modificatoare).
38
PROCESUL BUGETAR
Cuprins
3.1. Introducere
3.3.1. Planificarea şi decizia bugetară
3.3.2. Principiile bugetare
3.1. Introducere
Într-o abordare formală, procesul bugetar este definit în

literatura de specialitate, din puncte de vedere diferite, iar ca şi
conţinut, şi în special, al descrierii etapelor parcurse, nu se constată
deosebiri esenţiale, iar regulile după care se desfăşoară procesul
bugetar sunt precis definite prin lege (Constituţie, Legea pentru
finanţele publice, Legea administraţiei publice locale, etc.).
Deosebirile care există de la o ţară la alta sunt determinate de
forma organizaţional-administrativă (stat federal sau unitar), perioada
pentru care se realizează bugetul (coincide sau nu cu anul
calendaristic), organizarea Parlamentului (unicameral sau bicameral).
Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor
întreprinse de instituţiile statului în scopul concretizării politicii
financiare aplicate de către Guvern. Bugetul de stat care reprezintă
principalul instrument de planificare financiară a statului, în care sunt
dimensionate veniturile şi cheltuielile publice, face parte dintr-un
sistem unitar de bugete, ale căror elaborare, aprobare, execuţie şi
control se regăsesc într-un complex de activităţi care alcătuiesc
procesul bugetar.
– identificarea activităţilor care alcătuiesc procesul

bugetar;
– înţelegerea caracterului istoric şi evoluţiei metodelor şi
tehnicilor de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor
publice;
39
– descrierea principiilor bugetare şi abaterilor de la aceste
principii;
– formarea unei viziuni de ansamblu asupra activităţilor
care constituie procesul bugetar.
3.3.1. Planificarea şi decizia bugetară
În cadrul unui complex de activităţi care alcătuiesc procesul

bugetar (de elaborare, aprobare, execuţie şi control) deciziile
bugetare au o importanţă deosebită. Aceste decizii sunt de mai multe
feluri şi se referă la:
• desfăşurarea procesului bugetar – care presupune
alegerea participanţilor, stabilirea şi delimitarea
atribuţiilor, divizarea activităţilor (care se va prezenta
detaliat în tema următoare), importanţa influenţei
grupurilor de interese, etc.;
• procurarea resurselor bugetare – au la bază estimările
tehnice ale veniturilor, şi se referă la analiza menţinerii
sau modificării tipurilor de impozite sau a elementelor
impozitelor deja aprobate prin legi speciale, impactul
probabil al acestora asupra economiei în general sau
asupra diferitelor categorii sociale, care va fi presiunea
fiscală şi efectele ei asupra populaţiei şi agenţilor
economici etc.;
• destinaţia cheltuielilor publice – vizează programele care
urmează să se finanţeze, beneficiarii acestora, ce
interese vor fi protejate prin aceste cheltuieli, etc.. La
deciziile privind planificarea cheltuielilor publice se au
în vedere funcţiile de îndeplinit (învăţământ, sănătate,
ordine publică, acţiuni economice, etc.) şi categoriile
economice (cheltuieli curente şi de capital);
• păstrarea echilibrului bugetar – au în vedere trei
variante posibile: dacă bugetul va fi echilibrat,
excedentar, deficitar; cum se va finanţa un deficit
programat, care va fi destinaţia unui excedent programat
etc.);
• execuţia bugetului – presupune analiza mărimii şi
motivaţiei diferenţelor dintre veniturile/cheltuielile
planificate şi cele efective, rezolvarea acestor diferenţe
prin bugete rectificative în cursul anului, etc..
40
Evaluarea propriu-zisă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
se poate realiza prin mai multe metode, prezentate în continuare.
Metodele şi tehnicile de dimensionare a veniturilor şi

cheltuielilor bugetare
Bugetul de stat trebuie să reflecte cât mai fidel, prin

intermediul indicatorilor săi, pe de o parte, necesităţile de resurse
financiare care să asigure înfăptuirea programului guvernamental
propus, iar pe de altă parte, posibilităţile reale de acoperire a acestor
resurse. Se pune astfel, problema dimensionării corecte a nivelului
veniturilor şi cheltuielilor publice.
Metodele şi tehnicile de evaluare sunt diverse şi au evoluat în
timp, în sensul modernizării, având drept obiectiv general creşterea
eficienţei şi eficacităţii procurării resurselor financiare publice şi a
destinaţiei acestor resurse, fiind grupate în două mari categorii:
clasice şi moderne.
Dintre metodele clasice menţionăm: metoda automată,
metoda majorării şi metoda evaluării directe.
Metoda automată (numită şi a penultimei) constă în
întocmirea proiectului de buget, luând ca bază de pornire execuţia
bugetară a penultimului an bugetar. Aceasta, pentru că elaborarea
bugetului de stat debutează cu circa opt luni înainte de începerea
anului respectiv când nu se cunosc încă realizările anului în curs.
Metoda are avantajul simplităţii, deoarece nu necesită un
volum mare de activităţi, dar are dezavantajul că datele luate ca bază
sunt perimate în timp, în special în perioade de transformări
economice mari.
Metoda majorării (sau a diminuării) presupune stabilirea
unui ritm mediu de variaţie a indicatorilor bugetari pe o perioadă
anterioară de 5-10 ani. Această metodă este aproximativă, deoarece
se bazează pe extrapolarea tendinţelor din anii precedenţi, prin
preluarea şi transpunerea în viitor, a efectelor negative sau pozitive
ale unor fenomene economico-financiare manifestate în perioadele
luate ca bază de calcul.
Metoda evaluării directe are în vedere cuantificarea fiecărei
surse de venit sau categorii de cheltuieli, bazată pe valori rezultate
din execuţia preliminară a indicatorilor de buget pe anul în curs,
precum şi pe previziunile în domeniul economico-social al perioadei
pentru care se proiectează bugetul.
Metodele clasice, în general, sunt depăşite din mai multe
considerente legate de volumul mare de informaţii necesare,
imposibilitatea previzionării unor anumite fenomene economico-
financiare reale, imposibilitatea urmăririi eficienţei acţiunilor
finanţate, etc.
Metodele moderne de cuantificare a indicatorilor bugetari
vizează raţionalizarea cheltuielilor bugetare şi se bazează, în
principal, pe analiza cost-avantaje sau cost-eficacitate. Aplicabilitatea
acestora este condiţionată de existenţa a două sau mai multe soluţii de
realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite.
Între metodele moderne de evaluare enumerăm următoarele:
metoda de planificare, programare şi bugetizare; metoda denumită
baza bugetară zero; managementul prin obiective; managementul prin
obiective; bugetul bazat pe programe, metoda raţionalizării opţiunilor
bugetare.
41
Metoda de planificare, programare şi bugetizare urmăreşte
utilizarea optimă a cheltuielilor bugetare, fiind evidenţiate, în mod
tradiţional, în funcţie de domeniul unde se efectuează şi în funcţie de
modul cum se efectuează (cheltuieli de personal, materiale, servicii,
de capital), dar care sunt reformulate pe programe în succesiunea
„structură-obiectiv-program”. Această metodă presupune identi-
ficarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe termen lung,
cuantificarea costurilor şi avantajelor diferitelor programe ce pot fi
finanţate de la buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport
de indicatorii de eficacitate.
Metoda denumită baza bugetară zero are ca scop
preîntâmpinarea creşterii excesive a cheltuielilor bugetare de la un an
la altul. Metoda presupune reluarea în permanenţă a analizei tuturor
cheltuielilor bugetare, ca şi cum s-ar porni de la zero, cu cel mai
scăzut nivel de cost la care poate fi realizat obiectivul propus.
Managementul prin obiective pune accentul pe identificarea
finalităţilor pentru fiecare domeniu de activitate. Fiecare
administrator al banului public îşi stabileşte propriile obiective, iar la
nivel de coordonare, se prioritizează şi se reanalizează această
prioritizare în contextul unei planificări pe termen mediu.
Bugetul bazat pe programe reprezintă o modalitate de
pregătire şi prezentare a bugetelor, pornind de la obiectivele urmărite
şi nu de la organizarea administraţiei. Fiind dificil de aplicat în
practică, bugetul pe programe se realizează în paralel cu întocmirea
bugetului de stat, fiind utilă pentru fundamentarea acestuia.
Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare constă în
identificarea şi studierea obiectivelor, compararea soluţiilor
alternative, adoptarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje şi
controlul permanent al cheltuirii resurselor. Metoda se bazează pe
analiza sistemică a indicatorilor bugetari, care are drepr scop, ca prin
iteraţii succesive să reformuleze obiectivele şi mijloacele pentru
atingerea lor.
În realitatea practică, totdeauna se înregistrează diferenţe
între mărimile previzionate şi cele reale ale indicatorilor consideraţi.
Costurile şi avantajele viitoare nu pot fi cunoscute cu certitudine,
astfel că diferitele metode de evaluare a indicatorilor bugetari trebuie
utilizate în funcţie de avantajele şi dezavantajele fiecăreia, de scopul
urmărit şi disponibilitatea informaţiilor necesare.
3.3.2. Principiile bugetare
Bugetul public trebuie să reflecte în mod real veniturile

statului posibil de realizat precum şi ale cheltuielilor aferente
perioadei la care se referă. Pentru asigurarea acestei realităţi, practica
a relevat de-a lungul timpului, faptul că la constituirea bugetelor este
necesară respectarea anumitor principii bugetare (sau reguli generale
obligatoriu de respectat), formulate încă din secolul al XIX-lea.
Importanţa şi semnificaţia acestora a fost diferă de la o perioadă la
alta, precum şi de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a
economiei. Principiile bugetare tradiţionale au fost adaptate cerinţelor
perioadei contemporane pentru a facilita analiza veniturilor pe surse
de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
42
Aceste principii sunt:
a) universalitatea;
b) unitatea bugetară;
c) anualitatea;
d) echilibrul bugetar;
e) specializarea bugetară;
f) publicitatea (sau principiul transparenţei);
g) neafectarea veniturilor bugetare.
a. Universalitatea - presupune ca veniturile ca veniturile şi

cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat în sumele lor
totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile privind
veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada
considerată şi destinaţia acestora. Înscrierea sumelor veniturilor şi
cheltuielilor în sumele lor „brute” are scopul de a facilita controlul
financiar, interzicându-se compensarea între venituri şi cheltuieli
proprii. În practică, acest principiu nu este respectat în totalitate,
existând anumite excepţii. Astfel, s-a trecut la elaborarea unor bugete
„mixte”, în care unele categorii de venituri şi cheltuieli ale unor
instituţii publice figurează cu soldurile şi nu cu sumele lor „brute” (de
exemplu, veniturile de la întreprinderile publice şi subvenţiile către
acestea, vărsămintele către bugetul central şi subvenţiile acordate de
acesta bugetelor locale, ş.a.)
b. Unitatea bugetară – presupune existenţa unui document

unic în care să se înscrie veniturile şi cheltuielile publice exprimate în
sumele lor totale. În acest mod, se creează posibilitatea unei analize
mai facile precum şi a stabilirii raportului dintre veniturile şi
cheltuielile bugetare, adică să se cunoască dacă bugetul este
echilibrat, excedentar sau deficitar.
Semnificaţia tradiţională a acestui principiu a fost adaptată la
cerinţele finanţelor publice moderne, prin intermediul unor derogări
care permit operaţiunea de debugetizare.
Debugetizarea constă în scoaterea unor cheltuieli în afara
bugetului central al statului şi acoperirea lor din alte surse,
complementare (de exemplu, construcţia unor autostrăzi, construcţia
de locuinţe, etc., în parteneriat public-privat).
În prezent sunt acceptate de practica financiară
internaţională, unele abateri de la principiul unicităţii, prin
elaborarea a unor diverse tipuri de bugete, cum sunt:
• bugete autonome, care pot fi întocmite de
colectivităţile locale, instituţiile din sfera serviciilor
sociale, etc. Acestea dispun de autonomie bugetară
dar nu dispun de autonomie financiară, în sensul că,
dispunând în general de sume insuficiente,
echilibrarea lor se face prin subvenţii sau transferuri
de la bugetul central;
• bugete extraordinare, care se întocmesc în situaţii de
excepţie: război, crize economice etc.. Justificarea
acestora este faptul că aceste cheltuieli cu caracter
extraordinar nu este indicat să se înscrie în acelaşi
buget cu cheltuielile ordinare;
43
• bugetele anexă sunt întocmite şi votate separat de
bugetul general, fiind supuse controlului din partea
puterii legislative;
• conturile speciale de trezorerie evidenţiază, de
obicei, încasări şi plăţi care au caracter temporar
pentru bugetul general, putând fi considerate „conturi
în aşteptare” deoarece în condiţii normale, acestea
trebuie să se soldeze la momentul realizării
angajamentului care le-a generat.
În prezent, în ţara noastră, în afara bugetului de stat şi a

bugetului asigurărilor sociale de stat, se elaborează două fonduri
speciale, constituite prin legi speciale prin care se stabilesc atât
veniturile publice cât şi destinaţiile acestora, respectiv:
- bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate, aprobat ca anexă la legea anuală a bugetului
de stat;
- bugetul Asigurărilor pentru şomaj, aprobat ca anexă
la legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de
stat.
c. Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în

practică. Acest principiu se referă la două aspecte bugetare, şi anume:
– pe de o parte, la perioada de timp pentru care se
întocmeşte şi se aprobă bugetul. Anul bugetar ( perioada
de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul)
poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic. În ţara
noastră, Franţa, Germania, Austria, Belgia anul bugetar
coincide cu anul calendaristic. În Canada, Marea
Britanie, Japonia, anul bugetar este cuprins între 1
aprilie- 31 martie; în Australia, Italia, Suedia, între 1
iunie-31 mai; în SUA, între 1 octombrie-30 septembrie.;
– pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează
veniturile şi se efectuează cheltuielile. În această
abordare, practica financiară oferă două posibilităţi:
sistemul de gestiune – care constă în încheierea
automată a bugetului la data expirării: veniturile
şi cheltuielile neefectuate (care se anulează în
anul expirat) urmează să fie înscrise în contul
anului bugetar următor. Acest sistem are
avantajul uşurinţei gestionării şi controlului
bugetului şi are dezavantajul că nu permite
cunoaşterea cu exactitate a veniturilor şi
cheltuielilor care aparţin anului bugetar încheiat;
sistemul de exerciţiu – care constă în
înregistrarea în bugetul anului respectiv a
veniturilor şi cheltuielilor aferente acelui an, dar
încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor
efective (reale) se poate prelungi în anul următor.
Acest sistem are avantajul că permite
cunoaşterea cu exactitate a veniturilor şi
cheltuielilor care aparţin anului bugetar încheiat,
dar are dezavantajul că pe perioada de prelungire
44
a încasărilor şi plăţilor efective funcţionează în
paralel două bugete, respectiv: cel al anului
precedent şi cel al anului în curs.
În ţara noastră, anul bugetar coincide cu anul calendaristic,
iar sistemul care se aplică este sistemul de gestiune. Aceasta
înseamnă că execuţia bugetară începe la data de 1 ianuarie şi se
încheie la data de 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice
cheltuială neefectuată până la această dată se va încasa, respectiv se
va plăti din contul anului următor.
d. Echilibrul bugetar a fost considerat vreme îndelungată ca

„principiul de aur al gestiunii bugetare ” şi constă în asigurarea
egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
Echilibrul bugetar cuprinde atât întocmirea bugetului în
condiţii de egalitate a veniturilor cu cheltuielile, cât şi păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie.
În prezent, practica ignoră acest principiu deoarece economia
reală nu asigură un randament fiscal ridicat pentru acoperirea
cheltuielilor publice, iar pe de altă parte, sub influenţa teoreticienilor
care au promovat teoria bugetelor ciclice şi cu caracter de reglare a
economiei, care a condus la practici cum ar fi:
- întocmirea a două bugete, unul ordinar echilibrat şi unul
extraordinar deficitar finanţat din împrumuturi sau prin
emisiune monetară;
- elaborarea de bugete ciclice, plurianuale, în cadrul cărora
echilibrarea se realiza la nivelul ciclului economic.
Astfel, în numeroase ţări, bugetele se întocmesc şi se încheie
cu deficit, sub influenţa adepţilor concepţiilor intervenţioniste ale
finanţelor publice în scopul reglării ciclurilor economice.
Pentru acoperirea cheltuielilor bugetare care depăşesc
veniturile, statele adoptă soluţii diverse:
– reexaminarea veniturilor, în scopul majorării lor, şi a
cheltuielilor, în vederea reducerii lor;
– creşterea cotelor de impozite sau introducerea de
impozite noi;
– emisiune monetară;
– contractarea de împrumuturi pe piaţa internă sau externă,
etc
În ceea ce priveşte deficitul bugetar, este necesară urmărirea
sistematică a nivelului său, corelat cu evoluţia indicatorilor
macroeconomici, pentru o dezvoltare echilibrată a economiei.
e. Specializarea bugetară – potrivit acestui principiu,

veniturile sunt înscrise şi aprobate, pe surse de provenienţă, iar
cheltuielile, pe categorii.
Suma limită până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei
cheltuieli aprobate prin legea bugetară anuală, reprezintă creditul
bugetar.
Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine,
corespunzător unor criterii bine determinate, reprezintă clasificaţia
bugetară. Aceasta permite puterii legislative să-şi formeze o imagine
clară asupra bugetului.
45
Legea privind finanţele publice prevede înscrierea veniturilor
şi cheltuielilor în buget conform clasificaţiei bugetare, veniturile sunt
grupate după provenienţă, iar cheltuielile după destinaţie.
Principalele criterii de grupare a veniturilor şi cheltuielilor sunt:
• criteriul economic evidenţiază veniturile şi
cheltuielile ocazionate de operaţiunile curente
(cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii,
transferuri, etc.).
Spre exemplu, structura bugetului de stat potrivit
clasificaţiei economice este următoarea:
Total venituri,
din care:
I. Venituri curente:
A. Venituri fiscale:
1. impozite directe (impozit pe profit, impozit pe venit)
2. impozite indirecte (T V A, accize, taxe vamale)
B. Venituri nefiscale ( vărsăminte din profitul net al regiilor
autonome, vărsăminte de la instituţiile publice)
II. Venituri din capital ( venituri din valoarea unor bunuri ale
statului)
Total cheltuieli
din care:
I. Cheltuieli curente:
1.Cheltuieli de personal
2.Cheltuieli materiale şi servicii
3.Subvenţi
4.Transferări etc.
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobînzi şi comisioane la
credite
Excedent (+) / Deficit (-)
• criteriul funcţional – este utilizat pentru gruparea

cheltuielilor, în raport cu sarcinile, funcţiile şi
obiectivele urmărite de stat.
Spre exemplu, structura bugetului de stat potrivit clasificaţiei
funcţionale este următoarea:
Partea I: Servicii publice generale,
Partea a II-a: Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
Partea a III-a: Cheltuieli social-culturale (învăţământ,
sănătate, etc)
Partea a IV-a: Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe etc.
Partea a V-a: Acţiuni economice (industrie, agricultură şi
silvicultură, etc)
Partea a VI-a: Alte acţiuni
Partea a VII-a: Transferuri
Partea a VIII-a: Împrumuturi acordate
Partea a IX-a: Plăţi de dobînzi şi alte cheltuieli aferente
datoriei publice
Partea a X-a: Fonduri de rezervă
46
Excedent (+) / Deficit (-)
f. Publicitatea (sau principiul transparenţei) presupune ca

dezbaterea şi aprobarea de către Parlament a bugetului de stat să fie
aduse la cunoştinţa opiniei publice.
Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acesta
realizându-se prin:
− dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul
aprobării acestora;
− dezbaterea publică a conturilor generale anuale de
execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;
− publicarea în Monitorul Oficial al României a actelor
normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de
execuţie a acestora;
− mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea
informaţiilor supra conţinutului bugetului, exceptând
informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de
lege.
g. Neafectarea veniturilor bugetare – se referă la faptul că,

odată vărsate la buget, veniturile se depersonalizează. Altfel spus,
veniturile, în ansamblul lor, finanţează cheltuielile în totalitatea lor.
Un anumit venit nu este destinat unei anumite cheltuieli, deoarece nu
se poate realiza o concordanţă deplină între nivelul unui venit şi cel al
cheltuielii ce urmează a fi acoperite din venitul respectiv.
În practică se înregistrează unele abateri de la acest principiu,
fiind scoase în afara bugetului ordinar venituri provenind din anumite
surse şi care alimentează bugete extraordinare, bugete-anexă sau
autonome. Întocmirea unor asemenea bugete reprezintă în acelaşi
timp, abateri de la principiul neafectării veniturilor bugetare şi de la
principiul unităţii bugetare.
În acelaşi timp, acest principiu clasic este complementar
principiului privind universalitatea bugetului. În România, Legea
privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice,
înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea
cerinţelor de apărare a ţării şi a ordinii publice, susţinerea unor
programe de cercetare fundamentală, domeniul economic, finanţarea
administraţiei de stat centrale şi locale şi alte domenii prevăzute de
lege.
În Legea privind finanţele publice se mai menţionează şi

principiul unităţii monetare, care se referă la faptul că toate
operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
47
– Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile statului

în scopul concretizării politicii financiare aplicate de către Guvern.
– Deciziile bugetare au o importanţă deosebită, şi se referă la: desfăşurarea procesului bugetar,
procurarea resurselor bugetare, destinaţia cheltuielilor publice, păstrarea echilibrului bugetar şi
execuţia bugetului.
– Evaluarea propriu-zisă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se poate realiza prin mai multe
metode şi tehnici care au evoluat în timp, în sensul modernizării, având drept obiectiv general
creşterea eficienţei şi eficacităţii procurării resurselor financiare publice şi a destinaţiei acestor resurse.
– Bugetul public trebuie să reflecte în mod real veniturile statului posibil de realizat precum şi
ale cheltuielilor aferente perioadei la care se referă. Pentru asigurarea acestei realităţi, practica a
relevat de-a lungul timpului, faptul că la constituirea bugetelor este necesară respectarea anumitor
principii bugetare.
– Universalitatea - presupune ca veniturile ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în
bugetul de stat în sumele lor totale, asfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile privind
veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată şi destinaţia acestora.
– Unitatea bugetară – presupune existenţa unui document unic în care să se înscrie veniturile şi
cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. În acest mod, se creează posibilitatea unei analize
mai facile precum şi a stabilirii raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, adică să se
cunoască dacă bugetul este echilibrat, excedentar sau deficitar.
– Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în practică. Acest principiu se referă la
două aspecte bugetare, şi anume: sistemul de gestiune – care constă în încheierea automată a bugetului
la data expirării: veniturile şi cheltuielile neefectuate (care se anulează în anul expirat) urmează să fie
înscrise în contul anului bugetar următor; sistemul de exerciţiu – care constă în înregistrarea în bugetul
anului respectiv a veniturilor şi cheltuielilor aferente acelui an, dar încasarea veniturilor şi plata
cheltuielilor efective (reale) se poate prelungi în anul următor.
– În ţara noastră, anul bugetar coincide cu anul calendaristic, iar sistemul care se aplică este
sistemul de gestiune. Aceasta înseamnă că execuţia bugetară începe la data de 1 ianuarie şi se încheie
la data de 31 decembrie. Orice venit neâncasat şi orice cheltuială neefectuată până la această dată se va
încasa, respectiv se va plăti din contul anului următor.
– Echilibrul bugetar a fost considerat vreme îndelungată ca „principiul de aur al gestiunii
bugetare ” şi constă în asigurarea egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
– În prezent, practica ignoră principiul echilibrului bugetar. Astfel, în numeroase ţări, bugetele
se întocmesc şi se încheie cu deficit, sub influenţa adepţilor concepţiilor intervenţioniste ale finanţelor
publice în scopul reglării ciclurilor economice.
– Specializarea bugetară - potrivit acestui principiu, veniturile sunt înscrise şi aprobate, pe surse
de provenienţă, iar cheltuielile, pe categorii. Suma limită până la care se pot efectua plăţi în contul
fiecărei cheltuieli aprobate prin legea bugetară anuală, reprezintă creditul bugetar. Gruparea
veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine, corespunzător unor criterii bine determinate,
reprezintă clasificaţia bugetară.
– Neafectarea veniturilor bugetare – se referă la faptul că, odată vărsate la buget, veniturile se
depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor, finanţează cheltuielile în totalitatea lor.
48
– În Legea privind finanţele publice se mai menţionează şi principiul unităţii monetare, care
se referă la faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
– În prezent sunt acceptate de practica financiară internaţională, unele abateri de la aceste
principii.
Concepte şi termeni de reţinut :
• sistem de gestiune,
• sistem de exerciţiu,
• echilibru bugetar,
• unitatea bugetară,
• universalitatea,
• neafectarea veniturilor bugetare,
• anualitatea bugetară,
• specializarea.
1. Enumeraţi domeniile de interes ale deciziei publice.

2. Prezentaţi principalele metode şi tehnici de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare.
3. Enumeraţi principiile bugetare.
4. Prezentaţi principiul anualităţii bugetare.
5. Prezentaţi principiul universalităţii bugetare.
6. Prezentaţi principiul transparenţei bugetare.
7. Prezentaţi principiul echilibrului bugetar.
8. Prezentaţi principiul unităţii bugetare.
9. Prezentaţi principiul neafectării veniturilor bugetare.
10. Prezentaţi principiul publicităţii bugetului.
11. Prezentaţi principiul specializării bugetare.
49
• Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă).
1. Procesul bugetar reprezintă decizia de colectare a veniturilor şi de repartizare a acestora pentru

finanţarea cheltuielilor.
2. Bugetele autonome nu dispun şi de autonomie financiară.
3. Dintre următoarele enunţuri, care nu reprezintă o trăsătură a procesului bugetar?

a) continuitate ciclică;
b) caracter decizional;
c) specializarea bugetară;
d) caracter politic;
e) caracter democratic.
4. Care dintre următoarele enunţuri nu reprezintă o metodă modernă de dimensionare a veniturilor şi

cheltuielilor bugetare?
a) managementul prin obiective;
b) metoda evaluării directe;
c) metoda de planificare, programare şi bugetizare;
d) bugetul bazat pe programe;
e) metoda raţionalizării opţiunilor bugetare.
5. Unul din următoarele principii bugetare a fost treptat abandonat :

a) unitatea bugetară;
b) specializarea bugetară;
c) echilibrul bugetar;
d) neafectarea veniturilor bugetare;
e) anualitatea
50

Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008.
Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009 .
4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002),
actualizat în baza actelor normative modificatoare).
51
ETAPELE PROCESULUI BUGETAR
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1. Trăsăturile specifice procesului bugetar
4.3.2. Etapele procesului bugetar
4.1. Introducere
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni

care se succed anual şi privesc elaborarea şi aprobarea
proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului,
încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum
şi controlul bugetar.
Din punct de vedere al descrierii etapelor parcurse, în
literatura de specialitate, nu se constată deosebiri esenţiale, iar
regulile după care se desfăşoară procesul bugetar sunt precis
definite prin lege (Constituţie, Legea pentru finanţele publice,
Legea administraţiei publice locale, etc.). Prin conţinutul său,
procesul bugetar exercită importante influenţe în domeniul
economico-social, datorită faptului că modul de elaborare,
aprobare şi execuţie a unui anumit tip de buget se repercutează
asupra cererii şi ofertei agregate din economie, asupra gradului
de satisfacere cu bunuri şi servicii publice.

învăţare
– descrierea trăsăturilor specifice ale procesului bugetar;

– identificarea etapelor care alcătuiesc procesul bugetar;
– înţelegerea rolului diferitelor instituiţii ale statului în
cadrul procesului bugetar;
– identificarea competenţelor care revin diferitelor
instituiţii pe parcursul procesului bugetar;
– formarea unei viziuni de ansamblu asupra activităţilor
care constituie procesul bugetar în ţara noastră.
52

învăţare
4.3.1. Trăsăturile specifice procesului bugetar

Procesul bugetar se caracterizează, nu numai prin deosebiri,
dar şi prin anumite trăsături specifice, comune, şi anume:
a) este un proces de decizie, deoarece autorităţile
competente hotărăsc în privinţa alocării resurselor publice;
b) este un proces ciclic, derulându-se într-o perioadă
calendaristică bine determinată (care, în ţara noastră coincide cu
anul bugetar) după care procesul se reia;
c) este un proces preponderent politic, datorită faptului că
deciziile privind alocarea resurselor sunt determinate de gândirea
doctrinară şi interesele politice ale formaţiunii aflate la putere;
d) este un proces democratic, complex vizând un foarte
mare număr de participanţi, cu probleme multiple şi diverse.
4.3.2. Etapele procesului bugetar în România
În ţara noastră procesul bugetar cuprinde următoarele etape

(sau faze) succesive:
a) elaborarea proiectului de buget
b) aprobarea bugetului
c) execuţia bugetului
d) încheierea execuţiei bugetare
e) controlul execuţiei bugetare
f) aprobarea execuţiei bugetare
a. Elaborarea proiectului de buget – este un proces

complex şi iterativ, care constă în dimensionarea alocaţiilor
bugetare destinate finanţării utilităţilor publice, precum şi a
resurselor financiare care urmează a se mobiliza în cadrul unui an
bugetar.
Proiectul bugetului este elaborat în majoritatea ţărilor de
puterea executivă, respectiv de către Guvern.
În cadrul Guvernului, responsabilitatea elaborării proiectului
de buget revine concret ministrului finanţelor, împreună cu
celelalte ministere, instituţiile de prognoză macroeconomică şi
Banca Naţională.
Procesul de elaborare a proiectului anual de buget este unul
laborios, care se întinde pe o perioadă lungă de timp (aprilie-
septembrie), implică foarte mulţi actori (ministere şi agenţii
guvernamentale, multe direcţii şi funcţionari publici din Ministerul
Finanţelor Publice, precum şi autorităţi publice locale). De
asemenea, este, un proces iterativ (unele etape se pot relua,
53
îndeosebi cea de stabilire a limitelor de cheltuieli sau cea de
negociere între Ministerul Finanţelor Publice şi acele
ministerele/agenţii care nu transmit proiectul de buget încadrat în
limitele de cheltuieli aprobate de către Guvern).
Prin Legea privind finanţele publice se stabileşte un
calendar bugetar 1 cu termene şi sarcini precise pentru
elaborarea şi prezentarea spre aprobare a legii bugetului de stat.
Procesul bugetar începe cu faza de conturare a cadrului
macroeconomic, transmiterea Scrisorii-cadru şi stabilirea
limitelor de cheltuieli pentru ordonatorii principali de credite
încă din prima parte a anului pentru a conferi mai multă
stabilitate politicii macroeconomice;
Indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar
pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru
următorii 3 ani, trebuie să fie elaboraţi de organele abilitate până
la data de 31 martie a anului curent.
Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului, până
la data de 1 mai, obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru
anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe
ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe
până la data de 15 mai şi are obligaţia să informeze comisiile
pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra
principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale
finanţelor publice.
Ministrul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor
principali de credite (ministerele) şi autorităţilor locale, până la
data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru în care se
specifică contextul macroeconomic pe baza căruia urmează să
fie întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a
acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii
instituţiilor publice autonome.
Ordonatorii principali de credite Ministrului Finanţelor
Publice propunerile lor pentru proiectul de buget, iar autorităţile
locale transmit solicitările lor pentru transferuri (consolidabile),
până la data de 15 iulie.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de
buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului
propriu, întocmeşte proiectul legii bugetare şi proiectul de
buget, pe care le depune la Guvern până la data de 30
septembrie a fiecărui an.
Documentele care se elaborează la fundamentarea
bugetului sunt:
– expunerea de motive şi proiectul de lege pentru
aprobarea bugetului;
Legile bugetare cuprind:
a) la venituri, estimările anului bugetar;
b) la cheltuieli, creditele bugetare determinate de
autorizările conţinute în legi specifice, în structura funcţională şi
economică a acestora;
1
Secţiunea a 2-a din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, Monitorul Oficial nr.597/2002,
54
c) deficitul sau excedentul bugetar, după caz;
d) reglementări specifice exerciţiului bugetar.
– o situaţie (raport) conţinând prezentarea stării
economico-financiare a ţării şi perspectivele acesteia pentru
următorii 3 ani bugetari;
– anexele la proiectul de lege a bugetului, în care sunt
înscrise prevederile veniturilor şi cheltuielilor bugetare în
detaliu;
Anexele legilor bugetare cuprind:
a) sintezele bugetelor;
b) bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele
la acestea;
c) sumele defalcate (pentru bugetele locale) din unele
venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a
acestora;
d) alte anexe specifice.
− anexele privind bugetele fondurilor speciale
− materialele necesare documentării Parlamentului, în
vederea analizei proiectului de buget.
Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport
privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în
următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al
politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate
proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul
investiţiilor publice.
Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima
politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii
relevante în domeniu.
Anexele la proiectul legii bugetului (proiectul de buget
propriu-zis) reflectă în detaliu structura veniturilor şi
cheltuielilor bugetare.
Totodată, ca anexe la buget, sunt prezentate şi bugetele
fondurilor speciale.
Un aspect deosebit de important în această etapă este
consultarea societăţii civile în privinţa proiectului anual de
buget, mai exact a partenerilor de dialog social, prin dezbaterea
proiectelor anuale de buget ale ordonatorilor principali de
credite în Comisiile de dialog social constituite pe lângă aceştia,
precum şi prin dezbaterea proiectului de buget şi al legii
bugetare anuale în comisiile şi în plenul Consiliului Economic şi
Social, organism tripartit Guvern, sindicate şi patronate.
După însuşirea de către Guvern a proiectului legii
bugetare şi de buget, acesta le supune spre adoptare
Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a
fiecărui an, moment în care începe procedura parlamentară.
Informarea Parlamentului asupra obiectivelor fiscale şi
bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul
de buget şi următorii trei ani, oferă posibilitatea ca Parlamentul
să-şi exprime o opinie asupra obiectivelor propuse de Guvern şi
relevanţei acestora.
b. Aprobarea bugetului. Parlamentul adoptă legile
bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în
contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
55
Ca mod de desfăşurare, aprobarea bugetului depinde de
organizarea Parlamentului (unicameral sau bicameral). În
vederea aprobării, proiectul de buget înaintat Parlamentului
urmează mai multe etape distincte:
• analiza proiectului în comisiile parlamentare de
specialitate;
• prezentarea proiectului în plenul Parlamentului de către
primul-ministru sau ministrul finanţelor;
• dezbaterile şi aprobarea proiectului în Camerele
Parlamentului;
• promulgarea de către preşedintele ţării a proiectului de
buget aprobat, iar din acest moment bugetul devine lege şi
trebuie aplicat în această formă.
De regulă, toate aceste activităţi trebuie să se încheie
înainte de începerea anului bugetar, în caz contrar, Legea
privind finanţele publice prevede modul de finanţare a
cheltuielilor până la aprobare.
În cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen
legal, nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la
data de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă
proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea
procedurii de urgenţă.
Dacă legile bugetare anuale nu au fost adoptate cu cel
puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul
îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent,
limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din
prevederile bugetelor anului precedent.
c. Execuţia bugetului
Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi
constă în realizarea, pe de o parte, a veniturilor prevăzute în
bugetul de stat şi pe de altă parte, a cheltuielilor aprobate.
Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în
conformitate cu buget ul aprobat de Parlament, revine
Guvernului.
Întotdeauna, prevederile privind veniturile sunt
considerate ca fiind sarcini minime, iar cele pentru cheltuieli, ca
maxime.
Analiza şi evaluarea execuţiei bugetare sunt factori
importanţi în elaborarea bugetelor pentru anul următor, deoarece
permit urmărirea tendinţelor majore ale veniturilor şi
cheltuielilor pe anul curent. De aceea, de-a lungul anului
bugetar, pe măsură ce bugetul aprobat este executat, sunt
elaborate rapoarte de execuţie ale veniturilor şi cheltuielilor pe
baze lunare, trimestriale şi anuale.
Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin aparatul
fiscal specializat al Ministerului Finanţelor Publice (Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală - ANAF) şi constă într-o
succesiune de activităţi, specifice pentru diverse tipuri de
venituri bugetare, prevăzute (aprobate) prin legi speciale. Spre
exemplu, pentru impozitele directe, fazele procedurale sunt:
– aşezarea impozitului – care constă în stabilirea
obiectului impunerii, constatarea existenţei materiei impozabile
şi evaluarea mărimii acesteia;
56
– lichidarea – este operaţiunea prin care se determină
cuantumul impozitului datorat de o persoană fizică sau juridică,
înscriindu-se suma datorată de contribuabil;
– emiterea titlului de percepere a impozitului – constă în
înscrierea sumei datorate a impozitului într-un act care dă
dreptul la perceperea impozitului;
– perceperea propriu-zisă a impozitului – constă în
încasarea efectivă a acestuia, în suma şi la termenul stabilit prin
lege.
Execuţia cheltuielilor bugetare se realizează, de
asemenea, printr-o succesiune de operaţiuni: angajament,
lichidare, ordonanţare, plată (prescurtat, ALOP):
– Angajarea –reprezintă actul legal de contractare, de
decizie etc., privind angajamentul conducătorului instituţiei
respective (ordonatorilor de credite, principali, secundari sau
terţiari) în limita creditului bugetar aprobat, de a efectua o
anumită cheltuială;
– Lichidarea – este operaţiunea de constatare a
serviciului public angajat şi se determină suma de plată;
– Ordonanţarea – este operaţiunea prin care se confirmă
că s-a constatat efectuarea serviciului public şi că se poate
efectua plata (se menţionează “bun de plată”). Ordonatorii de
credite (primari, secundari sau terţiari) au calitatea de a ordona
execuţia cheltuielilor publice, în limita creditelor bugetare
aprobate;
– Plata – este operaţiunea finală şi constă în achitarea
propriu-zisă a sumei de plată de către “casier” sau “contabilul
autorizat”.
Legea finanţelor publice prevede şi alte principii şi reguli
privind execuţia bugetară.
Rectificarea bugetară. În cursul exerciţiului bugetar,
legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative,
care se prezintă Parlamentului cel mai târziu pana la data de 30
noiembrie. Rectificarea bugetului de stat intervine, în principal,
ca urmare a schimbărilor intervenite în evoluţia indicatorilor
macroeconomici, a introducerii unor măsuri fiscale, a adaptării
legislaţiei la condiţiile economiei de piaţă sau a altor cauze
justificate.
Lucrările privind rectificarea bugetului de stat sunt
elaborate de Ministerul Finanţelor Publice, iar Guvernul, după
însuşirea proiectului de act normativ, îl supune aprobării
Parlamentului.
d. Încheierea şi aprobarea contului de execuţiei

bugetară
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a
fiecărui an.
Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată
şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până
la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz,
în contul bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului
sunt anulate de drept.
Pe baza situaţiilor financiare, a conturilor privind execuţia
57
de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat
şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de ordonatorii
principali de credite şi de alte instituţii şi în urma verificării şi
analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează
contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv,
contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care
au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor
speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv
anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.
Contul de execuţie bugetară cuprinde toate operaţiunile
de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor, precum şi
determinarea soldului cu care se încheie anul bugetar, respectiv
excedent sau deficit.
Contul de execuţie bugetară se întocmeşte în structura
bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a
bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele
acestora.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare
Parlamentului contul general anual de execuţie (a bugetului de
stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi
anuale de execuţie) până la data de 1 iulie a anului următor celui
de execuţie.
Contul general anual de execuţie se aprobă prin lege după
verificarea acestora de către Curtea de Conturi.
Activitatea de închidere a contului de execuţie bugetară
revine Ministerului Finanţelor Publice, iar Guvernul, după
analiza şi definitivarea lui, precum şi după verificarea sa de
către Curtea de Conturi, este prezentat Parlamentului pentru
dezbatere şi aprobare (prin lege).
e. Controlul şi aprobarea execuţiei bugetare

Controlul execuţiei bugetare trebuie să asigure:
– respectarea legalităţii bugetare;
– încadrarea în autorizarea bugetară dată de Parlament;
– evaluarea calităţii gestiunii financiare publice
În funcţie de organismul care îl efectuează, controlul
îndeplinirii prevederilor înscrise în legea bugetului poate fi:
– administrativ – exercitat de organele interne de control
al instituţiilor statului;
– jurisdicţional – realizat de Curtea de Conturi şi
Camerele de conturi judeţene;
– politic – exercitat de către Parlament.
Controlul administrativ poate fi:
a) control preventiv al cărui obiectiv principal este
verificarea conformităţii cu legea - şi are loc înaintea
operaţiunilor de încasare a veniturilor şi de efectuare a
cheltuielilor;
b) controlul ulterior al cărui obiectiv principal este
evaluarea modului de gestiune a fiecărui serviciu public – are
loc după efectuarea operaţiunilor, iar dacă se constată încălcarea
legalităţii, se aplică măsuri de recuperare a prejudiciilor aduse
statului.
Controlul jurisdicţional – se realizează de Curtea de
Conturi, asupra modului de formare, administrare şi
58
întrebuinţare a resurselor financiare, precum şi a patrimoniului
statului. Corespunzător momentului în care se efectuează, acesta
poate fi:
a) control preventiv – care se exercită prin viză pentru
legalitate, conformitate şi încadrarea în limitele creditelor
bugetare;
b) control ulterior.
Controlul politic sau Parlamentar se realizează, de
regulă, prin intermediul comisiilor parlamentare de specialitate.
Controlul efectiv este însă mai redus, cu excepţia cazurilor când
un anumit element de gestiune financiară a dat ocazia unei
dezbateri politice.
– Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi
aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
– Prin conţinutul său, procesul bugetar exercită importante influenţe în domeniul economico-
social, datorită faptului că modul de elaborare, aprobare şi execuţie a unui anumit tip de buget se
repercutează asupra cererii şi ofertei agregate din economie, asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi
servicii publice.
– Procesul bugetar se caracterizează, prin anumite trăsături specifice, comune, şi anume: este un
proces de decizie, ciclic, preponderent politic, democratic şi complex.
– În ţara noastră procesul bugetar cuprinde mai multe etape (sau faze) succesive.
– Elaborarea proiectului de buget – este un proces complex şi iterativ, care constă în
dimensionarea alocaţiilor bugetare destinate finanţării utilităţilor publice, precum şi a resurselor
financiare care urmează a se mobiliza în cadrul unui an bugetar. Proiectul bugetului este elaborat în
majoritatea ţărilor de puterea executivă, respectiv de către Guvern.
– Aprobarea bugetului se face de către Parlament care adoptă legile bugetare anuale şi legile de
rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate.
– Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi constă în realizarea, pe de o parte, a
veniturilor prevăzute în bugetul de stat şi pe de altă parte, a cheltuielilor aprobate. Responsabilitatea
pentru execuţia bugetului, în conformitate cu buget ul aprobat de Parlament, revine Guvernului.
Întotdeauna, prevederile privind veniturile sunt considerate ca fiind sarcini minime, iar cele pentru
cheltuieli, ca maxime.
– Încheierea şi aprobarea contului de execuţiei bugetară. Execuţia bugetară se încheie la data de
31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată,
în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti,
după caz, în contul bugetului pe anul următor. Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general
anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale
de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.
59
– Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie (a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie) până la
data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie se aprobă prin lege
după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.
– Activitatea de închidere a contului de execuţie bugetară revine Ministerului Finanţelor Publice,
iar Guvernul, după analiza şi definitivarea lui, precum şi după verificarea sa de către Curtea de
Conturi, este prezentat Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare (prin lege).
– Controlul şi aprobarea execuţiei bugetare Controlul execuţiei bugetare trebuie să asigure:
respectarea legalităţii bugetare; încadrarea în autorizarea bugetară dată de Parlament; evaluarea
calităţii gestiunii financiare publice.
– În funcţie de organismul care îl efectuează, controlul îndeplinirii prevederilor înscrise în legea
bugetului poate fi: administrativ – exercitat de organele interne de control al instituţiilor statului;
jurisdicţional – realizat de Curtea de Conturi şi Camerele de conturi judeţene; politic – exercitat de
către Parlament.
– Controlul politic sau Parlamentar se realizează, de regulă, prin intermediul comisiilor
parlamentare de specialitate. Controlul efectiv este însă mai redus, cu excepţia cazurilor când un
anumit element de gestiune financiară a dat ocazia unei dezbateri politice.
• sistem de gestiune,
• sistem de exerciţiu,
• unitatea bugetară,
• universalitatea,
• neafectarea veniturilor bugetare,
• anualitatea bugetară,
• specializarea.
1. Definiţi procesul bugetar.

2. Prezentaţi trăsăturile procesului bugetar.
3. Prezentaţi şi explicaţi fazele (etapele) procesului bugetar.
4. Prezentaţi cum şi de către cine se adoptă legea bugetului de stat în România.
5. Prezentaţi ce înseamnă şi ce cuprinde execuţia bugetului.
6. Explicaţi controlul bugetar, conceptul şi formele controlului.
60
• Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
1. Procesul bugetar reprezintă decizia de colectare a veniturilor şi de repartizare a acestora pentru

finanţarea cheltuielilor.
2. Caracterul ciclic este o trăsătură specifică procesului bugetar.
3. Aprobarea bugetului de stat se face:

a) de Guvern;
b) de consiliile judeţene;
c) prin lege;
d) de Ministerul Finanţelor Publice;
e) de organele instituţiilor financiare.
4. Care dintre următoarele enunţuri nu reprezintă etape ale procesului bugetar?

a) elaborarea proiectului de buget;
b) execuţia bugetului;
c) ratificarea de către Preşedintele tării a proiectului de buget aprobat de Parlament;
d) aprobarea bugetului;
e) controlul şi aprobarea execuţiei bugetului şi încheierea şi aprobarea contului de execuţie
bugetară.
5. Ştiind că următoarele enunţuri reprezintă etape ale procesului bugetar, ordonaţi-le cronologic.
1) aprobarea bugetului;
2) execuţia bugetului;
3) încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară;
4) elaborarea proiectului de buget;
5) controlul şi aprobarea execuţiei bugetului.
a. 3, 5, 2, 1, 4;
b. 4, 3, 1, 2, 5;
c. 2, 3, 5, 4, 1;
d. 4, 1, 2, 3, 5;
e. 5, 3, 1, 2, 4.
61

Pedagogică, Bucureşti, 2007;
62
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Cuprins:
5.1. Introducere
5.3.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice
5.3.2. Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional
5.1. Introducere
Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului

statului ca autoritate publică şi ca actor economic, fiind suportate de
către toţi cetăţenii acestuia, în proporţii diferite.
Prin cheltuielile publice se concretizează cea de-a doua fază
a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, aspect prezentat în cadrul
temei nr.1, şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare
publice pe diverse destinaţii.
Cheltuielile (sau costurile) ocazionate pe aceste destinaţii,
acoperă nevoi de interes general existente la un moment dat şi în
conformitate cu politicile public e pe care autorităţile le transpun în
viaţă, cum sunt: educaţie, sănătate, apărare naţională, ordine publică,
siguranţă naţională, protecţie socială etc.
− definirea conceptelor de cheltuieli publice şi cheltuieli

bugetare;
− descrierea principalelor cheltuieli publice grupate conform
criteriului funcţional;
− descrierea clasificării cheltuielilor publice pe baza criteriilor
de clasificare;
− înţelegerea conţinutului şi întregului procesul de delimitare a
nivelului cheltuielilor publice corespunzătoare destinaţiilor
prin cunoaşterea criteriilor şi clasificării pe diferite grupe;
63
− Timpul alocat unităţii: 2 ore
5.3.1.Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în

formă bănească, manifestate între stat, pe de o parte, şi persoane
fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia.
Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice
(colective) de bunuri şi servicii, considerate prioritare în diverse
perioade de timp, concretizate în obiectivele cuprinse în programele
de guvernare privind activitatea economică, socială, culturală sau de
altă natură.
În mod concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi
efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii
statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, armată,
ordine publică, acţiuni economice, etc.
Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este
utilă paralela între cheltuielile pentru bunuri şi servicii private, care
urmăresc satisfacerea nevoilor individuale, şi cele publice, care
urmăresc satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, prezentată în
cadrul temei nr.1.
În prezent, cheltuielile publice sunt foarte diversificate.
Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor
publice pentru ca acestea să poată funcţiona conform scopului
înfiinţării lor. Altele influenţează direct mediul economico-social,
constituind instrumente ale politicii de influenţare în sensul
ameliorării lui. Astfel cheltuielile publice trebuie analizate, nu numai
prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punct de
vedere al influenţei pe care o pot avea asupra repartiţiei sociale.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat
de destinaţia acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă:
– un consum definitiv de produs intern brut (de
exemplu, cheltuielile cu administraţia generală),
– iar altele reprezintă o avansare a produsului intern
brut (de exemplu, cheltuielile de investiţii care
duc la progresul economico-social).
Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate
în scopul public prin intermediul instituţiilor publice şi care se
acoperă astfel:
– fie de la bugetul de stat,
– fie din fonduri proprii ale instituţiilor publice, pe
64
seama unor venituri extrabugetare obţinute conform
legii.
Cheltuielile bugetare, spre deosebire de cheltuielile publice,
se referă doar la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
administraţiei centrale de stat, din bugetele locale sau din cel al
asigurărilor sociale de stat.
Astfel, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât
cheltuielile publice. Astfel, cheltuielile bugetare sunt cheltuieli
publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.
Suma aprobată prin legea bugetului ca şi cheltuieli bugetare,
reprezentând limita maximă până la care se pot efectua plăţi în cursul
anului bugetar respectiv, poartă numele de credit bugetar.
Creditele bugetare aprobate se utilizează pentru finanţarea
funcţiilor administraţiei publice, programelor, acţiunilor, obiectivelor
şi sarcinilor prioritare, potrivit scopurilor prevăzute în legi şi alte
reglementări, şi vor fi angajate şi folosite în strictă corelare cu gradul
previzionat de încasare a veniturilor bugetare.
Angajarea şi utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri
decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovaţi, în conformitate
cu prevederile legale.
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
Înţelegerea conţinutului şi a întregului proces de

dimensionare a cheltuielilor publice totale şi repartizarea pe destinaţii
şi beneficiari, presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a
cheltuielilor publice pe diferite grupe.
Structura cheltuielilor publice bazată pe diferite criterii de
grupare, ilustrează modul cum sunt orientate resursele financiare ale
statului spre anumite obiective (sociale, culturale, economice,
militare, etc.) , de la o perioadă la alta. Aceste criterii sunt folosite de
către fiecare stat la elaborarea unei clasificări proprii a indicatorilor
bugetari pe baza cărora se întocmeşte şi se execută bugetul.
În practica financiară se folosesc mai multe criterii de
clasificare, şi anume:
a) administrativă;
b) economică;
c) funcţională;
d) financiară,
e) după rolul cheltuielilor în procesul reproducţiei sociale;
f) gruparea utilizată de organismele ONU.
a. Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul
instituţiilor care gestionează cheltuielile (ministere, unităţi
administrativ-teritoriale, instituţii etc.). şi este utilă deoarece
alocaţiile bugetare sunt stabilite pe beneficiari. Acest criteriu se
foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de
credite (ministere, autorităţi locale, etc.). Din acest motiv,
dezavantajul acestei clasificări este că nu asigură comparabilitatea în
timp, datorită schimbării periodice a structurilor administrative.
b. Clasificarea economică arată natura cheltuielilor şi le grupează
în:
• cheltuieli curente, care asigură buna funcţionare şi
întreţinerea instituţiilor publice, reprezintă un consum
65
definitiv din produsul intern brut şi se reînnoiesc anual.
La rândul lor, acestea se subîmpart în:
– cheltuielile privind serviciile publice sau de
funcţionare, compuse, în general, din
remunerarea serviciilor (drepturile salariale),
cheltuieli pentru materiale şi servicii, plata
dobânzilor etc.;
– cheltuielile de transfer, către anumite persoane
fizice (pensii, ajutoare sociale etc.), persoane
juridice (subvenţii) sau către bugetele
administraţiilor locale. Această trecere este cu
titlu definitiv şi nerambursabil, şi poate avea
destinaţii economice (subvenţii acordate unor
persoane juridice, urmărind scopuri bine
determinate) sau sociale (transferuri acordate
persoanelor fizice, cum sunt: burse, pensii,
ajutoare sociale etc.). În buget, aceste
transferuri sunt considerate neconsolidabile
dacă nu au legătură cu un alt buget şi
consolidabile, dacă au legătură cu un alt buget
al sistemului de bugete care constituie bugetul
general consolidat (prezentat în cadrul temei
nr.2);
• cheltuieli de capital, care constau în achiziţionarea de
bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei
producţiei materiale sau nemateriale. Acestea reprezintă
o avansare a produsului intern brut care contribuind
direct sau indirect, la dezvoltarea şi modernizarea
patrimoniului public.
c. Clasificarea financiară arată modul şi momentul în care

cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului. Astfel,
după acest criteriu, cheltuielile publice pot fi:
• cheltuieli definitive – care cuprind cheltuieli de
funcţionare sau de investiţii şi formează partea cea mai
mare a cheltuielilor publice;
• cheltuieli temporare (operaţiuni de trezorerie: avansuri,
împrumuturi) – care sunt evidenţiate în conturi speciale
de trezorerie şi se soldează la un moment dat;
• cheltuielile virtuale (sau posibile) – sunt cele pe care
statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii, în
cazul în care statul intervine ca girant pentru un
împrumut care, din diferite motive, nu mai poate fi
rambursat de către debitori, sumele respective sunt
achitate de stat şi devin o cheltuială a statului.
d. Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul

reproducţiei sociale cuprinde:
• cheltuieli reale (sau negative) – care reprezintă un
consum definitiv de produs intern brut, cum sunt:
întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea
armatei, plata dobânzilor etc.;
66
• cheltuieli economice (sau pozitive) – care contribuie la
creşterea avuţiei naţionale, cum sunt: investiţiile
efectuate de stat pentru construirea de drumuri, poduri,
susţinerea unor proiecte economice etc.
e. Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile,

ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele
financiare publice (educaţie, cultură, sănătate, sectorul social,
apărarea naţională, etc.). Importanţa acestui criteriu derivă din faptul
că arată repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de
activitate care definesc nevoile publice (colective). Aceste domenii
reprezintă principalul obiectiv urmărit la examinarea şi aprobarea
prevederilor bugetare de către Parlament şi reflectă structura
cheltuielilor publice conform principalelor funcţii ale statului
asumate la un moment dat.
f. Clasificarea folosită de organismele ONU are la bază

utilizarea concomitentă a două criterii principale: funcţional şi
economic.
Clasificarea funcţională ONU cuprinde cheltuielile publice
pentru: servicii publice generale, apărare, educaţie, sănătate,
securitate socială, locuinţe li servicii comunale, cultură, religie, sport,
acţiuni economice, alte scopuri.
Clasificarea economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor
publice în:
− cheltuieli care reprezintă consum final;
− dobânzi aferente datoriei publice;
− subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
− formarea brută de capital;
− achiziţii de terenuri şi active necorporale;
− transferuri de capital.
Clasificarea cheltuielilor publice în bugetul României
În România, începând cu anul 1991, pentru clasificarea

cheltuielilor publice s-a adoptat metoda de clasificare folosită de
ONU, pentru asigurarea comparabilităţii datelor necesare raportărilor
şi analizelor internaţionale. Potrivit acestei clasificaţii, cuprinderea în
buget a cheltuielilor publice se face prin analiza structurii acestora,
folosind următoarele grupări: clasificaţia economică, clasificaţia
funcţională, clasificaţia administrativă şi clasificaţia pe surse de
finanţare.
Clasificaţia economică indică natura cheltuielilor şi este
folosită pentru a detalia structura clasificării funcţionale cu scopul
de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni a acesteia.
Astfel, pentru fiecare subdiviziune funcţională, cheltuielile se
grupează în:
A. Cheltuieli curente:
– cheltuieli de personal;
– cheltuieli materiale şi servicii;
– subvenţii (pentru diferite scopuri); alocaţii de la
buget pentru instituţiile publice;
– prime;
67
– transferuri consolidabile (către alte bugete) şi
neconsolidabile (burse, alocaţii, pensii, ajutoare
sociale etc.);
– dobânzi aferente datoriei publice;
– rezerve (reglementate).
B. Cheltuieli de capital
C. Împrumuturi acordate (pentru finalizarea unor obiective
aprobate prin convenţii, pentru creditarea agriculturii,
pentru acoperirea unor arierate)
D. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane
(aferente creditelor externe şi a celor interne)
În clasificaţia funcţională a bugetului de stat, care indică

obiectivele politicilor statului la un moment dat, prin care acesta îşi
îndeplineşte funcţiile asumate, cheltuielile publice se grupează astfel:
Partea I: Servicii publice generale
– cheltuieli pentru autorităţile publice
(Preşedinţie, organele activităţii legislative,
organele autorităţii judecătoreşti etc.)
Partea a II-a: Apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională
– apărare naţională
– ordine publică
Partea a III-a: Cheltuieli social-culturale
– învăţământ
– sănătate
– cultură şi artă
– asistenţă socială
Partea a IV-a: Servicii şi dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi ape
– servicii şi dezvoltare publică
– locuinţe
– mediu şi ape
Partea a V-a: Acţiuni economice
– industrie
– agricultură şi silvicultură
– transporturi şi comunicaţii
– alte acţiuni economice
Partea a VI-a: Alte acţiuni
– cercetare ştiinţifică
– alte acţiuni
Partea a VII-a: Transferuri
– transferuri din bugetul de stat
Partea a VIII-a: Împrumuturi acordate
Partea a IX-a: Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli
aferente datoriei publice
Partea a X-a: Fonduri de rezervă
Excedent / Deficit
Această clasificaţie funcţională este detaliată cu cea
economică pentru a reda conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni
funcţionale.
În cadrul clasificaţiei funcţionale se utilizează şi clasificarea
administrativă sau instituţională pentru repartizarea fondurilor
68
financiare publice la nivelul ordonatorilor de credite (conducători ai
instituţiilor publice). Aceştia au competenţa să repartizeze fondurile
publice în cadrul clasificaţiei funcţionale şi a celei economice, către
ordonatorii secundari de credite subordonaţi direct, iar aceştia la
rândul lor, către ordonatorii terţiari de credite subordonaţi direct
fiecăruia în parte.
În cadrul bugetului, cheltuielile publice anexate la bugetul de
stat şi la alte bugete, se grupează şi după sursele de finanţare, astfel:
din bugetul public; din venituri proprii ale instituţiilor; din credite
externe;din fonduri externe nerambursabile.
Compoziţia cheltuielilor publice, mărimea fiecărei grupe sau
subgrupe de cheltuieli prevăzute în buget oferă indicii despre felul în
care statul îşi asumă fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv.
5.3.2. Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului

funcţional
După cum s-a arătat în cadrul temei nr.1, alături de nevoile cu

caracter individual, satisfăcute pe seama bunurilor private, există o
serie de nevoi sociale a căror satisfacere necesită organizarea de către
autorităţile publice, a unor acţiuni cu ajutorul unor instituţii publice,
în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.
Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale. Acestea
sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plată
redusă ori sub formă de transferuri băneşti (pensii, ajutoare, alte
indemnizaţii). De prestaţiile social-culturale pot beneficia anumite
categorii sau grupuri sociale, sau toată populaţia.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un rol
important în plan economic şi social, deoarece pe seama resurselor
alocate de stat se asigură: educaţia şi instruirea copiilor şi tinerilor,
ridicarea calificării profesionale, asistenţa medicală a cetăţenilor, se
asigură un sistem de protecţie socială, ridicarea nivelului cultural,
artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii. În ansamblul lor,
cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îşi exercită influenţa
asupra economiei, întrucât ele contribuie la întreţinerea, refacerea şi
dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la formarea şi
recalificarea acestora.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referă, în general
la următoarele categorii:
a) cheltuieli publice pentru învăţământ, căruia îi revine un rol
tot mai important în progresul de ansamblu al societăţii, concretizat
în faptul că, în majoritatea ţărilor lumii, principala sursă de finanţare
a învăţământului o constituie bugetul de stat. În numeroase ţări
dezvoltate, dar şi în curs de dezvoltare, funcţionează două tipuri de
unităţi de învăţământ: public şi particular (privat), supuse în aceeaşi
măsură controlului statului. Înafara finanţării propriu-zise a
învăţământului, elevii şi studenţii beneficiază de burse şi alte ajutoare
financiare (cazare, cantină, asistenţă medicală), în raport cu situaţia
personală a studentului, care nu are posibilitatea de a-şi suporta
taxele de studii.
b) cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă
şi de tineret, contribuie la creşterea calităţii factorului uman, care îşi
aduc contribuţia la formarea personalităţii umane. Instituţiile şi
acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt:
instituţiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultură),
69
instituţiile artistice (teatre, case de film, instituţii muzicale), cultele,
acţiunile sportive şi de tineret.
c) cheltuielile publice pentru sănătate, care au o mare
importanţă în asigurarea calităţii vieţii indivizilor. Ocrotirea sănătăţii
reprezintă mai mult decât o problemă de asistenţă socială, fiind
considerată o parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-
economice de dezvoltare. Şi în acest caz, în ţările dezvoltate, există
două categorii de cheltuieli pentru sănătate: publice şi particulare.
Sectorul particular în domeniul medicinii, ca şi numărul medicilor
aferenţi, este restrâns faţă de cel public. Ocrotirea sănătăţii nu poate
fi supus în totalitate cerinţelor pieţei pentru că trebuie să ţină seama
de imprevizibilitatea riscurilor de îmbolnăvire, de amploarea lor, de
efectele colective multiple cu efecte negative (epidemii) sau pozitive
(prevenirea îmbolnăvirilor, vaccinări).
d) cheltuielile publice pentru securitate socială, cuprind:
ajutoare acordate unor categorii de persoane, alocaţii, pensii,
indemnizaţii, etc., acordate bătrânilor, invalizilor, handicapaţilor,
şomerilor, copiilor, etc.). Cea mai importanţă componentă o
reprezintă asigurările sociale, care sunt prezentate la tema nr.2, la
subcapitolul privitor la Bugetul asigurărilor sociale de stat.
e) cheltuielile pentru ajutorul de şomaj, reprezintă o formă de
susţinere materială a celor rămaşi temporar fără lucru sau a
persoanelor disponibilizate. Acest ajutor se acordă dintr-un fond
special, constituit din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor şi ale
angajatorilor, care poate fi completat cu subvenţii din bugetul de stat.
În România, bugetul fondului special al asigurărilor de şomaj se
aprobă ca anexă la legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
f) cheltuielile pentru asistenţă socială, cuprind acţiuni
întreprinse pentru ocrotirea şi susţinerea materială a persoanelor în
vârstă, a familiilor cu venituri mici sau fără venituri, handicapaţilor,
invalizilor, refugiaţilor, etc. Între acestea, ponderea cea mai mare o
deţine alocaţia de stat pentru copii.
Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice. În
mod concret, acestea vizează finanţarea regiilor autonome sau a
societăţilor cu capital de stat, particular şi mixt, fermierilor, micilor
întreprinzători, sau urmăresc obiective economice importante pentru
ţară. Această categorie de cheltuieli reflectă funcţia statului de
reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţia
statului, utilizând forme şi instrumente specifice.
Formele ajutoarelor financiare ale statului pot fi directe sau
indirecte.
În grupa ajutoarelor directe se cuprind:
− subvenţiile, care reprezintă forma cea mai utilizată, ca ajutor
nerambursabil, unilateral şi fără contraprestaţie, dar este
condiţionat şi are o afectaţie specială.. Acestea pot fi
acordate pentru activităţi interne sau pentru export;
− investiţiile, care reprezintă ajutoare financiare pe care statul
le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public şi a altor
sectoare, având ca obiectiv principal satisfacerea interesului
general, nu numai cel de obţinere de profit;
− împrumuturi cu dobândă subvenţionată, care pot fi acordate
din bugetul de stat sau din alte fonduri speciale, au o
dobândă sub cea a pieţei şi termene de rambursare
convenabile;
− ajutoare financiare, care se acordă pentru difuzarea de
informaţii, studii de marketing, organizarea de expoziţii.
70
În grupa ajutoarelor indirecte se cuprind:
− avantajele fiscale care sunt denumite uneori şi cheltuieli
fiscale, deoarece sunt echivalentul subvenţiilor, ele
reprezentând plăţi mai mici sau scutiri de impozite;
− garantarea împrumuturilor bancare ale unor întreprinderi. În
cazul în care întreprinderea nu îşi onorează obligaţia de plată
a ratelor împrumutului garantat, statul este obligat la plata
acestora pe seama resurselor bugetare.
Cheltuieli publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe.
În acest domeniu statul alocă resurse sub forma transferurilor (pentru
executarea unor locuinţe sociale, etc.), se subvenţionează dobânda la
credite pentru construcţia de locuinţe, etc. Prin susţinerea construcţiei
de locuinţe, această ramură contribuie şi la menţinerea nivelului
ramurii construcţii şi a ocupării forţei de muncă în general.
Cheltuieli publice pentru protecţia mediului. Noul concept
al dezvoltării economice durabile este definit ca o dezvoltare care
corespunde necesităţilor prezentului fără a compromite posibilitatea
generaţiilor viitoare de a le satisface pe a lor. Protecţia mediului
constituie o problemă strategică, având o importantă componentă de
solidaritate între generaţii şi naţiuni, responsabilitatea sa revine atât
operatorilor economici (după principiul poluatorul plăteşte) şi
societăţii civile, cât şi guvernului. În ţara noastră, cheltuielile pentru
protecţia mediului sunt îndreptate spre refacerea mediului degradat,
ca şi spre prevenirea distrugerii acestuia în viitor.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare, se prezintă
sub următoarele forme:
− cercetarea fundamentală, care urmăreşte extinderea limitelor
cunoaşterii teoretice, fără ca cercetătorii să-şi propună un
anumit scop al cercetării;
− cercetarea aplicativă, care are un scop precis şi corespunde
muncii de inovaţie;
− cercetarea de dezvoltare, care se bazează pe cunoştinţele deja
existente şi serveşte la dezvoltarea aplicării rezultatelor
cercetării în societate.
Cheltuieli pentru servicii publice generale şi ordine
publică, acoperă necesităţi publice cu caracter invizibil, iar costul lor
este suportat de întreaga societate. Autorităţile publice generale
cuprind: organe ale puterii şi administraţiei (instituţia prezidenţială,
organele puterii legislative centrale şi locale, organele puterii
judecătoreşti, organele executive centrale şi locale) şi organele de
ordine publică (poliţia, jandarmeria, servicii de informaţii speciale,
de pază şi protecţie.
Cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi apărare,
servesc întreţinerii şi funcţionării armatei naţionale, participării la
diferite alianţe militare, purtării de războaie sau înlăturării cauzelor
acestora etc. Acestea sunt cheltuieli neproductive, reprezentând un
consum definitiv de produs intern brut, ceea ce ar trebui să conducă
la o reducere a lor. Nivelul acestora depinde, însă, şi de factori
externi, internaţionali, iar în acest moment au o tendinţă de creştere.
71
– Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate între stat,
pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
– Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice (colective) de bunuri şi servicii,
considerate prioritare în diverse perioade de timp, concretizate în obiectivele cuprinse în programele
de guvernare privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură.
– În mod concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru
îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,
armată, ordine publică, acţiuni economice, etc.
– Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat de destinaţia acestora. astfel, unele
cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (de exemplu, cheltuielile cu administraţia
generală), iar altele reprezintă o avansare a produsului intern brut (de exemplu, cheltuielile de
investiţii care duc la progresul economico-social).
– Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în scopul public prin intermediul
instituţiilor publice şi care se acoperă astfel: fie de la bugetul de stat, fie din fonduri proprii ale
instituţiilor publice, pe seama unor venituri extrabugetare obţinute conform legii.
– Cheltuielile bugetare, spre deosebire de cheltuielile publice, se referă doar la acele cheltuieli
care se acoperă de la bugetul administraţiei centrale de stat, din bugetele locale sau din cel al
asigurărilor sociale de stat.
– Suma aprobată prin legea bugetului ca şi cheltuieli bugetare, reprezentând limita maximă până
la care se pot efectua plăţi în cursul anului bugetar respectiv, poartă numele de credit bugetar.
– Structura cheltuielilor publice bazată pe diferite criterii de grupare, ilustrează modul cum sunt
orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective (sociale, culturale, economice,
militare, etc.) , de la o perioadă la alta.
– Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor care gestionează cheltuielile
(ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii etc.). şi este utilă deoarece alocaţiile bugetare sunt
stabilite pe beneficiari.
– Clasificarea economică arată natura cheltuielilor şi le grupează în: cheltuieli curente,
(cheltuielile privind serviciile publice sau de funcţionare, compuse, în general, din remunerarea
serviciilor, cheltuielile de transfer, către anumite persoane fizice sau către bugetele administraţiilor
locale. şi cheltuieli de capital.
– Clasificarea financiară arată modul şi momentul în care cheltuielile publice afectează resursele
financiare ale statului.
– Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale.
– Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate
spre care sunt dirijate resursele financiare publice (educaţie, cultură, sănătate, sectorul social, apărarea
naţională etc.).
– Clasificarea folosită de organismele ONU are la bază utilizarea concomitentă a două criterii
principale: funcţional şi economic.
– În România, începând cu anul 1991, pentru clasificarea cheltuielilor publice s-a adoptat metoda
de clasificare folosită de ONU, pentru asigurarea comparabilităţii datelor necesare raportărilor şi
analizelor internaţionale.
72
– Compoziţia cheltuielilor publice, mărimea fiecărei grupe sau subgrupe de cheltuieli prevăzute în
buget oferă indicii despre felul în care statul îşi asumă fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv.
– Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional sunt: cheltuieli publice
pentru acţiuni social-culturale; cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice; cheltuieli
publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe; cheltuieli publice pentru protecţia mediului;
cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare; cheltuieli pentru servicii publice generale şi ordine
publică; cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi apărare.
• cheltuieli publice,
• cheltuieli bugetare,
• factori de influenţă a cheltuielilor publice,
• clasificaţia cheltuielilor publice,
• clasificaţia economică,
• clasificaţia funcţională.
1. Explicaţi conceptul de cheltuieli publice.

2. Explicaţi conţinutul cheltuielilor publice.
3. Comparaţi cheltuielile publice cu cheltuielile private.
4. Comparaţi sfera de cuprindere a cheltuielilor publice şi a celor bugetare.
5. Prezentaţi criteriile de clasificare a cheltuielilor publice.
6. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului funcţional.
7. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului financiar.
8. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului administrativ.
9. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului economic.
10. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului privind rolul lor în viaţa economică.
11. Explicaţi gruparea cheltuielilor publice conform clasificaţiei utilizate de instituţiile specializate ale
ONU.
12. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice în bugetul României.
73
1. Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuielile efectuate pentru constituirea de resurse
strategice.
2. Cheltuielile reale (sau negative) reprezintă cheltuieli care se efectuează pentru construirea de
drumuri şi poduri.
3. Următoarele cheltuieli bugetare sunt grupate conform criteriului economic:

a) cheltuieli curente şi cheltuieli de capital;
b) cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de personal şi subvenţii;
c) cheltuieli virtuale, cheltuieli temporare şi cheltuieli definitive;
d) cheltuieli ale administraţiei centrale şi cheltuieli ale administraţiei locale;
e) cheltuieli ale bugetului public naţional şi cheltuieli ale fondurilor speciale.
4. Clasificarea funcţională a cheltuielilor publice:

a) scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale
statului;
b) foloseşte drept criteriu de grupare a cheltuielilor, domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate sau alte destinaţii spre care sunt îndreptate resursele financiare publice;
c) grupează cheltuielile publice în cheltuieli de investiţii şi cheltuieli funcţionale, acestea din
urma având ponderea cea mai mare în total;
d) grupează cheltuielile în funcţie de rolul lor în viata economică şi socială;
e) cuprinde cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive).
5. Următoarele cheltuieli bugetare sunt grupate conform criteriului financiar:

a) cheltuieli curente, de capital şi virtuale;
b) cheltuieli economice (pozitive), cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli temporare;
c) cheltuieli temporare, virtuale şi definitive;
d) cheltuieli de capital, cheltuieli curente şi cheltuieli definitive;
e) cheltuieli reprezentând consum definitiv de PIB şi cheltuieli reprezentând o avansare de
PIB.
74

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002),
75
ANALIZA ŞI EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE
Cuprins
6.1. Introducere
6.3.1. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice
6.3.2. Factori de influenţă şi consecinţele creşterii cheltuielilor publice
6.3.3. Eficienţa cheltuielilor publice
6.1. Introducere
Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii

financiare a unui stat în diverse perioade de timp. Pentru a înţelege
acest aspect, vom urmări în cadrul acestei teme, cunoaşterea
indicatorilor cu ajutorul cărora se poate analiza modul de alocare a
resurselor publice, a factorilor care influenţează nivelul acestor
alocări, precum şi a conceptelor de eficienţă şi eficacitate necesare
creieri premiselor unei alocări optime a resurselor, care sunt limitate,
într-o economie.
– explicarea modului de analiză a cheltuielilor publice în

funcţie de obiectivele urmărite;
– identificarea caracteristicilor politicii cheltuielilor publice
reflectate în indicatorii bugetari;
– compararea caracteristicilor diferitelor politici bugetare
aplicate în diferite perioade de timp şi între ţări diferite;
– explicarea factorilor care influenţează şi consecinţele
creşterii cheltuielilor publice;
– înţelegerea modului în care criteriile de eficienţă şi
eficacitate a cheltuielilor publice sunt utilizate de către autorităţi la
trierea şi ierarhizarea acestora, în condiţiile în care resursele
financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid ca şi nevoile publice.
76
6.3.1. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice
Pentru a aprecia efectele intervenţiei statului în viaţa

economico-socială, este necesară cunoaşterea volumului şi structurii
cheltuielilor publice efectuate de autorităţile centrale şi locale.
Analiza aprofundată a acestora se realizează cu ajutorul indicatorilor
privind:
– nivelul cheltuielilor, care arată mărimea sau volumul
acestora;
– structura cheltuielilor, care reflectă destinaţia resurselor
financiare publice;
– dinamica cheltuielilor, care reflectă evoluţia în timp a
cheltuielilor publice.
Analiza nivelului cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice, totale şi al diferitelor categorii,

se poate analiza atât static (la un moment dat), cât şi dinamic
(evidenţiind modificările şi sensul acestora). Analiza se bazează pe
următorii indicatori:
a. Volumul cheltuielilor publice – poate fi exprimat în
mărimi nominale (Cnp) sau reale (Crp). Valorile nominale se
transformă în valori reale prin împărţirea primei categorii la indicele
preţurilor (Ip1/0) din perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0),
asigurându-se în acest fel comparabilitatea sumelor cu anul
precedent, astfel:
C pn
C pr =
I p1 / 0
Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional şi reflectă
sumele cuprinse în buget în monedă naţională.
b. Ponderea (G) cheltuielilor publice(Cp) în produsul intern
brut (PIB) – prin modul de calcul se elimină influenţele
distorsionante ale inflaţiei şi permite analiza cheltuielilor în raport cu
nivelul de dezvoltare economico-socială. Se utilizează frecvent în
comparaţii internaţionale. Formula de calcul este următoarea:
Cp
G= x100
PIB
Acest indicator se poate calcula şi pe grupe de cheltuieli
publice, ceea ce arată cât din PIB se alocă domeniului respectiv.
Valorile acestui indicator pentru diferite grupe de cheltuieli
77
corespunzătoare clasificaţiei administrative este utilizat la dezbaterea
în Parlament a proiectului de buget, în vederea aprobării acestuia.
c. Cheltuieli publice totale ce revin în medie pe un locuitor
( cp , iar N numărul populaţiei) – este un indicator foarte sugestiv
care arată cât din cuantumul cheltuielilor publice revine unui
locuitor. Pentru comparaţii internaţionale este necesară
transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de circulaţie
internaţională (dolari SUA, Euro):
Cp
cp =
N
Valorile acestor indicatori sunt determinate de gradul de
dezvoltare economică, socială şi politică, precum şi de condiţiile
organizatorice sau administrative ale unei ţări într-o anumită
perioadă.
Analiza structurii cheltuielilor publice
Analiza structurii cheltuielilor publice (gcpi) – vizează calculul

ponderii pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli (cpi) în total
cheltuieli publice (Cp). Analiza evidenţiază modul de direcţionare a
resurselor financiare publice în cursul unui an bugetar şi se pot
desprinde concluzii cu privire la orientarea politicii bugetare spre
anumite obiective (sociale, economice, militare etc.) considerate
prioritare la un moment dat.
c pi
g cpi = x100
CP
Din analiza comparativă, de la o ţară la alta sau între grupe de
ţări (dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziţie) a structurii
funcţionale a cheltuielilor publice rezultă deosebiri uneori chiar
foarte accentuate, care se explică, în principal, prin gradele de
dezvoltare economico-socială, politicile promovate de autorităţi,
precum şi modul de repartizare a competenţelor între autorităţile
centrale şi locale.
Analiza dinamicii cheltuielilor publice
Această analiză relevă modificările care intervin în cuantumul

şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp.
Indicatorii de analiză ai dinamicii cheltuielilor publice sunt:
a) modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a
b) modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB;
c) modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe
un locuitor;
d) modificarea structurii cheltuielilor publice;
e) coeficientul de devansare a creşterii PIB de către
f) elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB.
a. Modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a

cheltuielilor publice (ΔCp) - exprimă creşterea sau descreşterea
78
acestora de la o perioadă la alta, şi se calculează prin diferenţa
valorilor corespunzătoare dintre anul curent (Cp1) şi anul anterior
(Cp0), spre exemplu:
ΔCp(1-0)= Cp1 – Cp0 valori nominale
sau,
r r r
ΔCp (1-0)= Cp1 – Cp0 valori reale (preturi comparabile)
Modificarea relativă a cheltuielilor publice – se calculează pe baza
indicelui modificării cheltuielilor publice, după relaţia:
C p1 ΔC p 1−o
Icp1 / 0 = sau o formulă echivalentă Icp1−0 / 0 =
CPo CPo
În expresie reală - evoluţia cheltuielilor publice şi identificarea
factorilor de influenţă a mărimii şi sensului modificării acestora – se
exprimă cu ajutorul indicatorilor calculaţi în preţuri constante cu
ajutorul indicelui preţurilor.
b. Modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în PIB
ΔG – arată cu cât a crescut sau a scăzut acest indicator de la o
perioadă (G0) la alta (G1), iar calculul se face după formula:
ΔG(1-0)= G1 – G0
Modificarea relativă a ponderii cheltuielilor publice în PIB
este reprezentată de raportul procentual dintre G1 şi G0.
S-a constatat că pe perioade mari de timp, are loc o creştere
a ponderii cheltuielilor publice în PIB.
c. Modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice
pe locuitor ( Δ c p ) – arată mărimea şi sensul modificării de la o
perioadă ( c p 0 ) la alta ( c p1 ) a acestui indicator. Se calculează
astfel:
Δc p = c p1 - c p 0
Modificarea relativă a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe
locuitor este reprezentată de raportul procentual dintre cele două
valori.
d. Modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice
(Δgcpi)– reliefează evoluţiile structurale de la o perioadă la alta
corespunzător politicii bugetare din perioada analizată. Se calculează
astfel:
Δgcpi = gcpi1 - gcpi0
Modificarea relativă a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe
locuitor este reprezentată de raportul procentual dintre cele două
valori.
e. Coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea
cheltuielilor publice (k) – reflectă corespondenţa dintre evoluţia
cheltuielilor publice şi cea a PIB. Se calculează astfel:
I cp1 / 0
k=
I PIB1 / 0
În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice (C) şi a PIB,
coeficientul (k) poate lua următoarele valori:
• k > 1 - C cresc mai rapid decât PIB
• k = 1- C cresc în acelaşi ritm cu PIB
79
• k < 1 - C cresc mai lent decât PIB
f. elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB (ecp) – măsoară
amploarea reacţiei cheltuielilor publice (C) la modificarea PIB. Se
calculează astfel:
ΔCp(1-0)
Cp0
ecp = --------------------
ΔPIBp(1-0)
PIBp0
Acest indicator exprimă tendinţa de utilizare a PIB la
acoperirea cheltuielilor publice.
Poate lua următoarele valori:
• ecp > 1 – o elasticitate ridicată a C în raport cu PIB
• ecp = 1- tendinţa rămâne nemodificată de la o perioadă la alta
• ecp < 1 - inelasticitatea C în raport cu creşterea PIB
Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este asemănător
cu cel al coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea
cheltuielilor publice
6.2. Factori de influenţă şi consecinţele creşterii

cheltuielilor publice
Pe termen lung s-a constatat tendinţa de creştere a

cheltuielilor publice, atât în valori absolute, cât şi ca pondere în PIB.
Cauzele acestei creşteri sunt de natură economică, socială şi politică,
iar pentru analiza acţiunii comune a acestor factori, au fost construite
diferite modele (macroeconomice sau analize fundamentate
microeconomic) de interpretare a datelor statistice referitoare la
cheltuielile publice.
Factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice pot fi
grupaţi în următoarele categorii:
1) Factori demografici – creşterea numărului populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe grupe de vârstă şi categorii socio-
profesionale, reclamă o ofertă sporită de bunuri publice, ceea ce
implică, odată cu creşterea numărului angajaţilor publici şi
suplimentarea cheltuielilor publice.
2) Factori economici – în funcţie de gradul de dezvoltare
economică, statul se implică, mai mult sau mai puţin, în acţiuni
economice, cercetare etc., precum şi prin redistribuirea resurselor
financiare publice, bugetului de stat revenindu-i rolul de “filtru” de
dirijare a resurselor financiare spre anumite activităţi economice.
3) Factori sociali – fenomenul de creştere a venitului
mediu pe locuitor antrenează eforturi din partea statului pentru
armonizarea veniturilor diverselor categorii sociale: persoane
angajate în sectorul public, pensionari sau alte persoane care necesită
protecţie socială.
4) Factori politici –situaţia de concurenţă, în care se găsesc
partidele şi grupurile politice conduce la o supralicitare a prestaţiilor
pe care statul le poate acorda, fiind mult mai popular să propună noi
servicii publice, decât să le restrângă, sau să le elimine pe cele
existente.
80
5) Factori militari – aceştia vizează dotarea tehnică a
armatei, instruirea corespunzătoare a efectivelor
militare, astfel încât să se asigure încadrarea, din punct
de vedre militar, în structurile internaţionale vizate;
6) Factori istorici –. se concretizează în transmiterea, de la
o perioadă la alta a cererii sporite de intervenţii din partea statului,
precum şi a poverii pe care o reprezintă, la un moment dat,
împrumuturile contractate de generaţiile anterioare.
7) Procesul de urbanizare – reprezintă un factor de
influenţare a cheltuielilor publice, în sensul creşterii lor, prin
antrenarea resurselor financiare necesare atât creării şi dezvoltării
centrelor urbane, cât şi construcţiei unor utilităţi publice specifice
pentru aşezările urbane.
Consecinţele creşterii cheltuielilor publice – pot fi:

• consecinţe nefavorabile: extinderea sectorului public şi
a puterii statului; atenuarea temerilor provocate de perspectiva
şomajului, bătrâneţii, etc.; creşterea fiscalităţii şi a împrumuturilor de
stat pentru finanţarea cheltuielilor publice în creştere, creşterea
datoriei publice pe seama împrumutării statului, creşterea inflaţiei,
etc.;
• consecinţe favorabile: creşterea prosperităţii statului
dacă se finanţează într-o proporţie ridicată proiecte de dezvoltare
economică; sporirea standardelor de viaţă al cetăţenilor; posibilitatea
stabilizării economiei în perioadele de criză economică; posibilitatea
sporirii ocupării forţei de muncă etc.
6.3.3. Eficienţa cheltuielilor publice
Decalajul dintre ritmul creşterii veniturilor şi cel al

cheltuielilor publice (care este mai mare decât cel al creşterii
veniturilor) creează o stare aproape permanentă de insuficienţă a
resurselor. Alegerea şi aplicarea metodelor de evaluare (descrise în
tema nr.3) a indicatorilor înscrişi în bugetul de stat trebuie să aibă ca
principal obiectiv eficienţa utilizării resurselor financiare publice.
Pentru aceasta este necesară îndeplinirea unor condiţii de optim
social, care implică creşterea bunăstării sociale prin minimizarea
costurilor, şi anume:
– posibilitatea alegerii alternativei celei mai puţin
costisitoare în raport cu rezultatul final al serviciului
public;
– modernizarea producerii serviciului public, în vederea
maximizării utilităţii la consumator;
– puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp
stabilit.
Eficienţa cheltuielilor publice – exprimă o dimensionare
optimă a unui raport determinat între eforturile financiare,
concretizate în consumul de resurse financiare publice, şi efectele
estimative obtenabile, în condiţiile în care resursele sunt limitate.
Eliminarea subiectivismului în alocarea resurselor publice se face pe
baza unor criterii de performanţă care exprimă: eficienţa alocativă
sau eficacitatea alocativă.
81
Eficienţa (Ef) exprimă rezultatele (R) ce se obţin dintr-o
activitate economico-socială prin utilizarea unor anumite mijloace
(M) sau resurse (financiare, de forţă de muncă, etc).
R
Ef =
M
Eficacitatea (Et)constituie calitatea pe care o are o acţiune de
a produce efectele scontate, respectiv cele realizate (Rr) comparativ
cu cele prevăzute (Rp).
Rr
Et =
Rp
Economicitatea surprinde fenomenul de reducere a
volumului mijloacelor consumate efectiv pentru realizarea unui
anumit cuantum al rezultatelor proiectului, după relaţia:
M r Mp
Ec = : (subunitar), în care:
Rr R p
Ec – economicitatea;
Mr - mijloacele consumate efectiv;
Rr – rezultatul efectiv al înregistrat;
Mp - mijloacele programate a fi consumate;
Rp – rezultatele proiectului;
Fenomenul analizat prezintă o evoluţie favorabilă dacă rezultatul
raportului este subunitar.
Într-o nouă abordare, aprecierea eficienţei cheltuielilor publice
implică delimitarea acţiunii pieţei libere de cea a statului. Astfel,
trebuie să se ţină seama de aspecte cum sunt:
– împărţirea sectorului pieţei între mecanismele specifice
domeniului public şi celui particular;
– delimitarea activităţii economice între sectoarele piaţă şi
non-piaţă;
– aprecierea sectorului public non-piaţă, atât din punct de
vedere al alocării resurselor între utilizatori, cât şi din punctul de
vedere al nivelului rezultatelor, în scopul atingerii unor obiective
date.
În practică există numeroase metode de evaluare a
eforturilor şi efectelor (directe şi indirecte) corespunzătoare
proiectelor de obiective publice: metoda de analiză cost-avantaje,
metoda de analiză cost-eficacitate, metode multicriteriale.
Metoda de analiză cost-avantaje apreciază beneficiul c a
fiind avantajul obţinut pe seama furnizării serviciului public pentru
care s-au elaborat variantele de proiect. Pentru a nu respinge un
proiect, condiţia este ca raportul cost/beneficiu să fie minim (sau
raportul beneficiu/ cost să fie maxim). În calculele de eficienţă se
folosesc indicatori previzionali pentru orientarea anticipată a
Metoda de analiză cost-eficacitate, se aplică în absenţa unei
evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formulate, în
care se urmăreşte un obiectiv unic (obiectivul este important, nu
beneficiul), va fi ales programul cu cele mai mici costuri. Sfera de
aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social-culturale:
învăţământ, sănătate, asistenţă socială, etc.
Metode multicriteriale se aplică în cazul în care criteriile
care trebuie luate în considerare sunt numeroase şi nu se pot sintetiza
într-un indicator unic (beneficiu, obiectiv). Proiectele independente
sunt apreciate în funcţie de fiecare criteriu, ceea ce antrenează mai
multe clasamente ale variantelor de proiect, fiind dificilă stabilirea
82
unui clasament general. Decidentul public poate , însă, să opteze
pentru o anumită soluţie care ţine cont de aceste criterii, folosind
diferite metode empirice.
– Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare a unui stat în diverse
perioade de timp. Analiza aprofundată a acestora se realizează cu ajutorul indicatorilor privind: nivelul
cheltuielilor care arată mărimea sau volumul acestora, structura cheltuielilor care reflectă destinaţia
resurselor financiare publice, dinamica cheltuielilor publice care reflectă evoluţia în timp a
– Nivelul cheltuielilor publice, totale şi al diferitelor categorii, se poate analiza atât static (la un
moment dat), cât şi dinamic (evidenţiind modificările şi sensul acestora). Analiza se bazează pe
următorii indicatori:
• volumul cheltuielilor publice;
• ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB);
• cheltuieli publice totale ce revin în medie pe un locuitor.
– Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul ponderii pe care o are fiecare dintre
grupele de cheltuieli în total cheltuieli publice). Analiza evidenţiază modul de direcţionare a resurselor
financiare publice în cursul unui an bugetar şi se pot desprinde concluzii cu privire la orientarea
politicii bugetare spre anumite obiective (sociale, economice, militare, etc.) considerate prioritare la un
moment dat.
– Analiza dinamicii cheltuielilor publice relevă modificările care intervin în cuantumul şi
structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză ai dinamicii
cheltuielilor publice sunt:
• modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală);
• modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în PIB;
• modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor;
• modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice;
• coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice;
• elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB;
• factori de influenţă a cheltuielilor publice.
– Pe termen lung s-a constatat tendinţa de creştere a cheltuielilor publice, atât în valori absolute,
cât şi ca pondere în PIB. Cauzele acestei creşteri sunt de natură economică, socială şi politică,
– Factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice pot fi grupaţi astfel: demografici,
economici, sociali, politici, militari, istorici, procesul de urbanizare.
– Consecinţele creşterii cheltuielilor publice – pot fi:
• nefavorabile: extinderea sectorului public şi a puterii statului; atenuarea temerilor
provocate de perspectiva şomajului, bătrâneţii etc.; creşterea fiscalităţii şi a
împrumuturilor de stat pentru finanţarea cheltuielilor publice în creştere, creşterea datoriei
publice pe seama împrumutării statului, creşterea inflaţiei etc.;
• favorabile: creşterea prosperităţii statului dacă se finanţează într-o proporţie ridicată
proiecte de dezvoltare economică; sporirea standardelor de viaţă al cetăţenilor;
posibilitatea stabilizării economiei în perioadele de criză economică; posibilitatea sporirii
ocupării forţei de muncă, etc.
83
– Eficienţa cheltuielilor publice – exprimă o dimensionare optimă a unui raport determinat între
eforturile financiare, concretizate în consumul de resurse financiare publice, şi efectele estimative
obtenabile, în condiţiile în care resursele sunt limitate. Eliminarea subiectivismului în alocarea
resurselor publice se face pe baza unor criterii de performanţă care exprimă: eficienţa alocativă sau
eficacitatea alocativă.
• Eficienţa) exprimă rezultatele ce se obţin dintr-o activitate economico-socială prin
utilizarea unor anumite mijloace sau resurse (financiare, de forţă de muncă, etc.).
• Eficacitatea constituie calitatea pe care o are o acţiune de a produce efectele scontate,
respectiv cele realizate comparativ cu cele prevăzute.
• creşterea cheltuielilor publice,

• indicatori ai cheltuielilor publice,
• nivelul cheltuielilor publice,
• structura cheltuielilor publice,
• dinamica cheltuielilor publice.
1. Prezentaţi indicatorii de analiză a nivelului cheltuielilor publice.

2. Prezentaţi modalităţile de exprimare a volumului cheltuielilor publice.
3. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia ponderii cheltuielilor publice în PIB.
4. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia cheltuielilor publice medii pe un locuitor.
5. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a dinamicii cheltuielilor publice.
6. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a structurii cheltuielilor publice.
7. Prezentaţi şi explicaţi factorii de influenţă a volumului şi structurii cheltuielilor publice.
8. Definiţi şi explicaţi conceptele de eficienţă, eficacitate şi economicitate a cheltuielilor bugetare.
1. Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele
de cheltuieli publice în produsul intern brut.
84
2. Eficienţa utilizării resurselor financiare publice trebuie să fie principalul obiectiv în alegerea şi
aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual.
3. Pe baza următoarelor date:

- cheltuielile bugetului central…………………………….. 80.890 mil.um
- cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat………... 33.681 mil.um
- cheltuielile fondurilor speciale si al altor bugete………... 51.188 mil.um
- cheltuielile bugetelor locale……………………………... 49.396 mil.um
- transferuri intre bugetul central si celelalte bugete …...… 26.033 mil.um
- PIB în anul curent……….……………………………….513.175 mil.um
- PIB în anul anterior……………………………………...390.800 mil.um
- cheltuielile bugetului public naţional în anul anterior….. 136.560 mil.um
- număr locuitori în anul curent…..……………………..……….21,5 mil loc
- număr locuitori în anul anterior………………………………...21,5 mil loc
Să se calculeze:
A) ponderea cheltuielilor bugetului general consolidat în PIB, pentru anul curent. (Se folosesc formula
şi cunoştinţele legate de structura bugetului general consolidat.)
B) modificarea absoluta a cheltuielilor bugetului public naţional ce revin în medie pe un locuitor, în
anul curent fata de anul anterior. (Se aplica formulele corespunzătoare şi cele privind dinamica
indicatorului.)
C) coeficientul de devansare a cheltuielilor bugetului public naţional faţă de PIB. (Se aplica formula
corespunzătoare)
Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c.
a) A: 63,5%; B: 8.796,4 um / loc; C: 1,816
b) A: 36,9%; B: 2.444,7 um / loc; C: 1,055
c) A: 58,6%; B: 7.626,4 um / loc; C: 1,676

− veniturile bugetului central…………………………….... 61.030 mil.um
− veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat………..... 33.654 mil.um
− veniturile fondurilor speciale si al altor bugete…………... 49.301 mil.um
− veniturile bugetelor locale……………………………...... 45.698 mil.um
− transferuri intre bugetul central si celelalte bugete …...…. 25.216 mil.um
− PIB in anul curent……….……………………………….513.175 mil.um
− PIB in anul anterior……………………………………....390.800 mil.um
− veniturile bugetului public naţional în anul anterior……. 127.108 mil.um
− număr locuitori în anul curent…..……………………..……….21,5 mil loc
− număr locuitori în anul anterior………………………………...21,5 mil loc
Să se calculeze:
A) ponderea veniturilor bugetului general consolidat in PIB, pentru anul curent. (Se foloseşte formula
şi cunoştinţele legate de structura bugetului general consolidat.)
B) modificarea absolută a veniturilor bugetului general consolidat ce revin în medie pe un locuitor, în
anul curent fată de anul anterior. (Se aplică formula corespunzătoare precum si cele privind dinamica
indicatorului.)
C) coeficientul de corelare a veniturilor bugetului general consolidat şi PIB. (Se aplică formula
corespunzătoare.)
a) A: 37,0%; B: 2.910,5 um / loc; C: 1,136
b) A: 32,0%; B: 1.737,6 um / loc; C: 0,985
c) A: 41,9%; B: 4o83,3 um / loc; C: 1,288

− cheltuieli de personal………………………………….43.345 mil.um
85
− cheltuieli materiale şi servicii…………………………41.456 mil.um
− cheltuieli de capital……………………………………25.954 mil.um
− subvenţii…………………………………………..……7.836 mil.um
− transferuri……………………………………………..73.200 mil.um
− PIB în perioada curentă ……………………………..513.175 mil.um
− cheltuieli bugetare totale în perioada anterioară…….139.129 mil.um
− PIB în perioada anterioară…………………………..390.800 mil.um
Să se calculeze:
A) ponderea cheltuielilor de personal în grupa de cheltuieli bugetare din care fac parte
B) modificarea absolută a cheltuielilor bugetare totale în perioada curentă faţă de perioada
anterioară
C) coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor bugetare faţă de creşterea PIB
a) A: 26,14%; B: 52.662 mil um; C: 1,050
b) A: 27,4 %; B: 44.826 mil um; C: 1,007
c) A: 22,6 %; B: 78.616 mil um; C: 1,192

Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008
Pedagogică, Bucureşti, 2007
3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de
86
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE.
Cuprins
7.1. Introducere
7.3.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii de influenţă a acestora
7.3.2. Structura (clasificarea) resurselor financiare publice
7.3.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice
7.1. Introducere
Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii

mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare
a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce nevoia (cererea)
de resurse prezintă o accentuată tendinţă de creştere, astfel că,
problema acestora şi a utilizării lor în mod eficient, este primordială
pentru orice comunitate.
În cadrul unui stat, finanţele publice se ocupă de colectarea
resurselor financiare publice şi distribuirea lor pe destinaţii, conform
obiectivelor urmărite într-o perioadă dată.
Metodele, mijloacele şi tehnicile de constituire a resurselor
băneşti ale statului sunt multiple şi diferite, datorită condiţiilor
economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi etape de
dezvoltare.
– definiţi conceptul de resurse şi cel de resurse financiare

publice;
– explicaţi factorii de influenţă a resurselor financiare
publice;
– identificaţi modalităţile de constituire a resurselor
financiare publice reflectate în indicatorii bugetari;
– descrieţi clasificarea resurselor financiare publice şi
punctele de vedere din perspectiva cărora se realizează
această clasificare;
87
– comparaţi diferitele modalităţi de constituire a resurselor
financiare publice aplicate în diferite perioade de timp şi
între ţări diferite;
7.3.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii de

influenţă a acestora
În mod obiectiv, autorităţile publice trebuie să furnizeze

bunuri şi servicii publice, precum şi să efectueze transferuri de
venituri în cadrul societăţii. Aceasta presupune constituirea unor
resurse financiare la dispoziţia statului.
Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei
naţiuni şi constau din: resurse financiare, resurse materiale, resurse
umane, resurse valutare şi resurse informaţionale.
Resursele financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti dintr-o economie, necesare realizării obiectivelor
economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.
Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti
aflate la dispoziţia autorităţilor publice într-un interval de timp
determinat.
Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale
societăţii există un raport ca de la parte la întreg, având în vedere
coexistenţa dar şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele
particulare (prezentate în cadrul temei nr.1).
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă
a resurselor între sectorul public şi cel particular determină o
anumite proporţie între acestea, considerată ca fiind optimă dacă
cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel maxim prin
intermediul celor două sectoare. Cetăţenii unei ţări, pot manifesta la
un moment dat, anumite preferinţe faţă de procurarea bunurilor
private şi a celor publice, preferinţele fiind determinate de o anumită
distribuţie a veniturilor şi a averii.
În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a
resurselor financiare publice o reprezintă prelevările cu caracter
fiscal. Resursele financiare publice cuprind resursele administraţiei
centrale de stat, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele
instituţiilor publice cu caracter autonom.
Factorii de influenţă a resurselor financiare publice

Tendinţa actuală de creştere tot mai mare a nivelului şi
evoluţia cheltuielilor publice atrage după sine o cerere sporită de
resurse financiare publice.
88
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse financiare este
influenţată de acţiunea conjugată a mai mulţi factori, printre care
menţionăm:
– factori economici – creşterea produsului intern brut are ca
efect creşterea bazei de impozitare şi sporirea veniturilor fiscale;
– factori monetari – creşterea dobânzii are ca efect creşterea
preţurilor ceea ce duce la creşterea nominală a încasărilor fiscale;
– factori sociali – asigurarea nevoilor de educaţie, sănătate,
protecţie şi asigurări sociale, etc., atrage creşterea fiscalităţii şi astfel
rezultă creşterea resurselor financiare publice;
– factori demografici – o anumită structură a populaţiei
(creşterea populaţiei active) poate duce la creşterea veniturilor
fiscale;
– factori politici şi militari – creşterea anumitor necesităţi
militare sau luarea anumitor decizii de natură economică (de
stimulare) trebuie susţinute de populaţie prin impozite şi taxe;
– factori de natură financiară – sintetizează acţiunea
celorlalţi factori prin dimensiunea (volumul) cheltuielilor publice.
Volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar a
cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
7.3.2. Structura resurselor financiare publice
Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar

clasificarea acestora poate fi realizată, în funcţie de nevoile de
analiză, din mai multe puncte de vedere: după conţinutul economic,
ritmicitatea încasării, provenienţa, structura administrativă a statelor,
respectiv pentru ţara noastră prin prisma bugetului general consolidat.
a) după conţinutul economic resursele financiare publice se împart
în:
– prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe,
contribuţii) – care deţin cea mai mare pondere
– resurse de trezorerie (au caracter temporar, rambursabil
şi presupun un cost suplimentar, sunt un împrumut pe
termen scurt)
– împrumuturi publice (au ca scop, în principal, acoperirea
deficitelor bugetare, de aceea rambursarea acestora se
face de regulă, din impozite colectate în perioadele
viitoare)
– emisiune monetară (bănească) fără acoperire (deoarece
conduce la inflaţie, această categorie are caracter
teoretic) – este un venit extraordinar la care se recurge în
situaţii limită
b) după ritmicitatea încasării se disting:
– resurse financiare publice ordinare – sunt de regulă
insuficiente (de ex. venituri fiscale, nefiscale, care se
încasează cu o anumită regularitate şi acoperă nevoi
curente)
– resurse financiare publice extraordinare (se apelează în
situaţii excepţionale pentru a acoperi integral cheltuielile
publice, de exemplu împrumuturile publice)
89
c) după provenienţă se disting:
– resurse interne (impozite, taxe, venituri nefiscale,
împrumuturi de stat interne, etc.)
– resurse externe (împrumuturi de stat externe, ajutoare
nerambursabile, etc)
d) după structura administrativă se disting:
– resurse ale bugetului central/federal (în funcţie de tipul
de stat unitar sau federal)
– resurse ale bugetelor regiunilor, landurilor (în statele de
tip federal)
– resurse ale bugetelor locale
e) prin prisma bugetului general consolidat se disting:
– resurse financiare ale bugetului de stat (central)
– resurse financiare ale bugetelor locale
– resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de
stat
– resurse financiare ale bugetelor fondurilor speciale
(respectiv: asigurări sociale de sănătate şi ajutorul de
şomaj)
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe
criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar,
respectiv cu structura bugetului general consolidat.
7.3.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice
Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor

financiare publice diferă de la o etapă la alta, în funcţie de condiţiile
economic e, sociale şi politice.
Analiza resurselor financiare publice serveşte la
caracterizarea politicii fiscale a unui stat în diverse perioade de timp.
Deoarece elaborarea unei legislaţii fiscale (cu toate etapele până a
adoptare), precum şi aplicarea şi manifestarea rezultatelor ei în
practică necesită perioade mari de timp, se recomandă ca analiza
acestora să aibă în vedere perioade de timp mijlocii sau lungi.
Analiza resurselor financiare publice se realizează cu ajutorul
indicatorilor privind:
– nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau
volumul acestora;
– structura resurselor financiare publice, care reflectă
provenienţa resurselor financiare publice;
– dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia
în timp a resurselor financiare publice.
Analiza nivelului resurselor financiare publice – se bazează

pe următorii indicatori:
1) volumul veniturilor publice, aflat la dispoziţia statului pe o
perioadă de timp determinată, – poate fi exprimat în mărimi nominale
(Vnp) sau reale (Vrp). Valorile nominale se transformă în valori reale
prin împărţirea primei categorii la indicele preţurilor (Ip1/0) din
perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0), asigurându-se în
acest fel comparabilitatea sumelor cu anul precedent prin eliminarea
inflaţiei, astfel:
90
V pn
V =
r
p
I p1 / 0
Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional, iar
indicatorul se exprimă în monedă naţională. El nu are putere de
comparaţie internaţională.
2) ponderea (Gvp) veniturilor publice (Vp) în produsul intern

brut (PIB) – elimină influenţele distorsionante ale inflaţiei şi permite
analiza resurselor financiare publice în raport cu nivelul de dezvoltare
economico-socială. Se utilizează frecvent în comparaţii internaţionale
Vp
Gv p = x100
PIB
Dacă în locul veniturilor publice (Vp) se iau în calcul şi analiză
veniturile fiscale, raportul exprimă rata presiunii fiscale, care să fie
prezentată în una din temele următoare.
3) veniturile publice medii pe un locuitor ( vp , iar N=numărul
populaţiei). Pentru comparaţii internaţionale este necesară
transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de circulaţie
internaţională (dolari SUA, Euro)
Vp
vp =
N
Structura resurselor financiare publice (gvpi) – vizează

calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele de venituri
publice (vpi) în total (Vpt). Analiza permite interpretarea politicii
fiscale a statului într-o anumită perioadă de timp. Totodată, pe seama
structurii veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile
fiscale ale statelor, având în vedere faptul, că de regulă, o anumită
legislaţie fiscală este relativ stabilă pe o perioadă medie sau mai mare
de timp. (de regulă, modificarea legislaţiei fiscale este un proces de
durată şi mai dificil de realizat).
v pi
g vpi = x100
VPt
În general, în ţările cu economie de piaţă, cea mai mare
pondere a resurselor financiare publice provine din încasări cu
caracter fiscal (circa 90%), iar în cadrul acestora, ponderea cea mai
mare revin impozitelor, urmate de cotizaţiile pentru asigurări sociale
şi taxe.
Gruparea impozitelor după diferite criterii ştiinţifice, pentru
care poate fi aplicat acest indicator de analiză, va fi prezentată într-o
temă separată, în perioada următoare.
Dinamica resurselor financiare publice – relevă modificările

care intervin în cuantumul şi structura resurselor financiare publice
de la o perioadă la alta. Indicatorii de analiză ai dinamicii derivă din
indicatorii enumeraţi anterior şi se calculează prin diferenţa valorilor
corespunzătoare dintre anul curent (1) şi anul anterior (0), spre
exemplu:
1) modificarea absolută a veniturilor publice (în valori
nominale, sau reale folosind valorile nominale raportarea la inflaţie)
91
ΔVp(1-0)= Vp1 – Vp0
2) modificarea relativă a veniturilor publice – reprezintă
indicele de creştere (IVp1/0), şi se determină prin raportarea veniturilor
publice din anul curent (Vp1) la cel din anul de bază (Vp0):
V p1
I V p1 / 0 = x100
V p0
Valoarea indicelui este aceeaşi, chiar dacă se calculează pe
baza datelor nominale (Vn) sau reale (Vr).
3) modificarea ponderii veniturilor publice în PIB
ΔGvp(1-0)= Gvp1 – Gvp0
Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau
valoarea relativă a acestui indicator.
4) modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin
în medie pe un locuitor:
Δv = v p1 – v p1 p 0
Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau
valoarea relativă a acestui indicator.
5) modificarea ponderii veniturilor publice (gvpi) în perioada
curentă (1) faţă de perioada de bază (0):
Δgvpi= gvpi 1 – gvpi 0
6) coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul

intern brut (k)– se calculează asemănător coeficientului de devansare
a creşterii cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut, astfel:
Ivp1 / 0
k=
I PIB1 / 0
unde: - Ivp1/0 – indicele creşterii veniturilor pub lice

- IPIB1/0 – indicele creşterii PIB
7) elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB (e) –

măsoară amploarea reacţiei veniturilor la modificarea PIB. Se
calculează astfel:
ΔVp(1-0)
Vp0
e = --------------------
ΔPIBp(1-0)
PIBp0
unde: - Vp – veniturile publice în perioada de bază (0) şi cea
curentă (1);
− ΔVp– modificarea veniturile publice în perioada curentă faţă
de cea de bază
− ΔPIB– modificarea PIB în perioada curentă faţă de cea de
bază
92
– Resursele au caracter limitat, în timp ce nevoia (cererea) de resurse prezintă o accentuată

tendinţă de creştere, astfel că, problema acestora şi a utilizării lor în mod eficient, este primordială
pentru orice comunitate.
– Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei naţiuni şi constau din: resurse
financiare, resurse materiale, resurse umane, resurse valutare şi resurse informaţionale. Resursele
financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o economie, necesare realizării
obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.
– Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor
publice într-un interval de timp determinat. Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale
societăţii există un raport ca de la parte la întreg. În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai
mare a resurselor financiare publice o reprezintă prelevările cu caracter fiscal.
– Factorii de influenţă a resurselor financiare publice sunt: factori economici, monetari, sociali,
demografici, politici şi militari şi factori de natură financiară.
– Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi
realizată, din mai multe puncte de vedere.
– În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate
cu structura sistemului bugetar, respectiv cu structura bugetului general consolidat.
– Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la o etapă la
alta, în funcţie de condiţiile economic e, sociale şi politice. Analiza resurselor financiare publice
serveşte la caracterizarea politicii fiscale a unui stat în diverse perioade de timp.
– Analiza se realizează cu ajutorul indicatorilor privind:
– nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau volumul acestora;
– structura resurselor financiare publice, care reflectă provenienţa acestora;
– dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia în timp a acestora.
Concepte şi termeni de reţinut
• resurse financiare,
• resurse financiare publice,
• resurse bugetare,
• resurse de trezorerie,
• resurse ordinare,
• resurse extraordinare,
• venituri fiscale,
• venituri din capital
1. Enumeraţi resursele unei ţări şi comentaţi caracteristica lor.

2. Explicaţi conţinutul resurselor financiare publice.
3. Prezentaţi şi explicaţi factorii de influenţă a creşterii resurselor financiare publice.
4. Clasificaţi resursele financiare publice.
93
5. Prezentaţi indicatorii de analiză a nivelului resurselor financiare publice.
6. Prezentaţi modalităţile de exprimare a volumului resurselor financiare publice.
7. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia ponderii resurselor financiare publice în PIB.
8. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia resurselor financiare publice medii pe un locuitor.
9. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a structurii resurselor financiare
publice.
10. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a dinamicii resurselor financiare
publice.
1. Resursele financiare publice extraordinare sunt emisiunea bănească fără acoperire în economia
reală.
2. Împrumuturile pe termen scurt au ca efect imediat apariţia inflaţiei.
3 .Resursele financiare publice nu includ:

a) emisiunea monetară fără acoperire în mărfuri şi servicii;
b) împrumuturile de trezorerie;
c) veniturile fiscale;
d) veniturile bugetare nefiscale;
e) salariile personalului angajat în administraţia publică.
4. Resursele financiare publice sunt alimentate în cea mai mare proporţie de:
a) împrumuturile interne;
b) veniturile din capital;
c) vărsămintele de la întreprinderile de stat;
d) împrumuturile externe;
e) veniturile fiscale.
94
5. Resursele ordinare cuprind:
A) venituri nefiscale;
B) emisiunea de bani de hârtie;
C) venituri fiscale;
D) împrumuturi de trezorerie;
E) împrumuturi de stat pe termen lung.
a) A;B;C;
b) B;C;E;
c) A; D;E;
d) A;C;
e) C;D;E.

Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008
Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009 .
4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 597/2002) -
95
PRELEVĂRILE FISCALE. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITUL
Cuprins
8.1. Introducere
8.3.1. Aspecte generale privind prelevările fiscale
8.3.2. Conţinutul şi rolul impozitului
8.3.3. Clasificarea impozitelor
8.3.4. Elementele impozitelor
8.3.5. Principiile impunerii
8.1. Introducere
Prelevările fiscale (obligatorii) din veniturile şi/sau

averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului are ca
scop acoperirea cheltuielilor publice necesare pentru
satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv.
Nivelul şi tendinţa de creştere a cheltuielilor publice
pe ansamblul ţărilor lumii, necesită diversificarea metodelor de
mobilizare a resurselor financiare publice din ce în ce mai
mari.
Impozitul reprezintă cea mai importantă formă de
prelevare, alături de taxe şi contribuţii cu caracter fiscal,
constituind unul din principalele instrumente de care statul
dispune pentru redistribuirea veniturilor şi averii

învăţare
– definirea conceptului de prelevări fiscale şi de

impozit;
– explicarea conţinutului economic şi rolul
impozitelor;
– identificarea elementelor impozitului dintr-o
legislaţie fiscală;
96
– discutarea despre principiile impunerii şi
importanţa acestora;
– descrierea principalelor categorii de impozite care
se aplică în epoca modernă;

învăţare
8.3.1. Aspecte generale privind prelevările fiscale
Prelevările fiscale (obligatorii) sunt definite de

specialiştii în domeniu, din trei puncte de vedere, şi anume:
tehnic-operaţional, monetar şi financiar.
Din punct de vedere tehnic-operaţional, prelevările
fiscale reprezintă ansamblul operaţiunilor stabilite de stat, în
baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se preiau
unele părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice şi
juridice, pentru asigurarea resurselor financiare publice.
Într-o abordare monetară, prelevările fiscale formează
ansamblul încasărilor obligatorii realizate de stat, prin
intermediul impozitelor, contribuţiilor şi taxelor fiscale.
Într-o abordare financiară, prelevările fiscale
constituie obligaţii pecuniare stabilite prin autoritatea statului,
pentru finanţarea globală a cheltuielilor publice.
Prelevările fiscale (obligatorii) reprezintă totalitatea
vărsămintelor efectuate în beneficiul administraţiilor publice,
care nu sunt voluntare, sunt fără contraprestaţie imediată
directă sau individualizată.
Prelevările fiscale sunt formate din următoarele
categorii:
– venituri fiscale, realizate prin colectarea de
impozite, taxe, cotizaţii (contribuţii) sociale şi care se
înregistrează în sistemul unitar de bugete al statului;
– venituri parafiscale, care reprezintă fluxuri
obligatorii, de natură fiscală dar care nu se înregistrează în
bugetul de stat, ci sunt stabilite şi gestionate în mod autonom
de organisme publice sau private. Acestea realizează servicii
de natură economică şi socială, prevăzute în legi speciale, în
avantajul celor obligaţi la plata acestora.
Prin raportarea prelevărilor fiscale la produsul intern
brut se obţine rata presiunii fiscale care arată cât la sută din
produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin
intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
În România, prin Legea privind finanţele publice,
următoarele noţiuni privind prelevările obligatorii (sau fiscale)
se definesc astfel:
97
– impozitul – reprezintă o prelevare obligatorie, fără
contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către
administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de
interes general;
– taxa – reprezintă o sumă plătită de o persoană
fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia
de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu
public. Exemple: taxele juridice, taxe consulare, taxa de
timbru, etc.
– contribuţia – reprezintă o prelevare obligatorie a
unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau
fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii. Spre exemplu,
contribuţiile pentru asigurări sociale de stat sunt încasate şi
administrate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, care
urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către
contribuabil, a condiţiilor de pensionare.
În cadrul prelevărilor obligatorii, ca de altfel, şi în
cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mare revine
impozitelor.
Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii
oricărui stat, a cărui conţinut a evoluat în timp odată cu
evoluţia statului şi a rolului acestuia în societate.
Fiscalitatea, în toate statele moderne, a suferit
numeroase prefaceri, fiind o componentă de bază a reformelor
pe care statul le-a introdus de-a lungul timpului.
Studiul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
prelevări obligatorii, precum şi a reglementărilor de natură
fiscală şi a aparatului fiscal însărcinat cu gestionarea şi
colectarea prelevărilor obligatorii, poate fi aprofundat în cadrul
disciplinei Fiscalitate.
În cadrul acestei teme sunt abordate aspecte generale
legate de conceptul de impozit, care reprezintă principalul
instrument al statului, de constituire a resurselor financiare
publice şi de influenţare a vieţii economico-sociale a ţării.
8.3.2. Conţinutul şi rolul impozitului
Conţinutul şi caracteristicile impozitului

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi
din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice,
pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.
Există diferite definiţii ale impozitului care diferă, în
general, corespunzător modului în care a fost perceput şi s-a
impus de la o etapă sau alta în decursul istoriei.
Din diferitele definiţii se desprind unele caracteristici
fundamentale ale impozitului, iar acestea sunt: caracterul
obligatoriu, sunt cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi fără o
contraprestaţiei directă şi imediată din partea statului
Impozitul are caracter obligatoriu în sensul că plata
acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor
fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă
sau posedă un anumit gen de avere pentru care se datorează
impozit potrivit unei legi adoptate de puterea legislativă.
98
Numai statul are dreptul să instituie impozite printr-un act de
autoritate, fiind o obligaţie prin constrângere care diminuează
veniturile şi/sau averea contribuabililor.
Plăţile către stat, reprezentând impozite şi taxe, au
caracter definitiv şi nerambursabil, iar contribuabilii nu pot
solicita un contraserviciu direct şi imediat din partea statului,
veniturile obţinute din impozite fiind alocate în mod
nediferenţiat, pentru acoperirea cheltuielilor publice care
satisfac nevoile colective ale societăţii.
În România, potrivit prevederilor Constituţiei,
impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege aprobată de
Parlament, şi în anumite condiţii, prin organele de stat locale.
Rolul impozitelor
În mod tradiţional, rolul impozitelor se manifestă pe
plan financiar, fiind considerat cel mai important rol, deoarece
impozitele constituie principalul mijloc de procurare a
resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor
publice ale statului.
Evoluţia impozitelor şi taxelor caracterizată de o
tendinţă de creştere continuă atât ca mărime absolută cât şi
relativă ca pondere în produsul intern brut, arată că în ultimele
decenii s-a accentuat rolul impozitelor pe plan economic şi
social, concretizat în încercările statului de a folosi impozitele
şi ca mijloc de intervenţie în economie.
Rolul economic se manifestă prin aceea că impozitele
reprezintă nu numai un mijloc de procurare a resurselor
financiare publice, dar concomitent, şi un instrument de
intervenţie a statului pentru a încuraja (de exemplu, sub formă
de exonerări) sau de a descuraja (pe calea suprataxării)
anumite sectoare sau activităţi economice, a comerţului
exterior, a consumului anumitor produse, etc.
Rolul social constă în aceea că prin impozite se
redistribuire o parte din produsul intern brut între diferitele
categorii sociale, precum şi între persoane fizice şi juridice.
În lumea contemporană, impozitele constituie unul din
principalele instrumente de care statul dispune pentru
redistribuirea veniturilor şi averii.
8.3.3. Clasificarea impozitelor
Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată

după o serie de criterii ştiinţifice, în funcţie de nevoile de
analiză şi de rolul acestora, după următoarele criterii:
a) trăsăturile de formă şi fond
b) obiectul impunerii
c) scopul urmărit de autoritatea publică prin
introducerea lor
d) frecvenţa realizării
e) în funcţie de cota de impozitare aplicată
f) clasificarea administrativă
a) după trăsăturile de fond şi de formă se disting:

• impozite directe – se stabilesc direct în sarcina
contribuabililor, şi la rândul lor, acestea pot fi:
– reale – stabilite în legătură cu anumite obiecte
99
materiale (impozitul pe clădiri, impozitul pe
mijloacele de transport etc.);
– personale – vizează persoana şi posibilităţile sale
contributive (impozitul pe venit, impozitele pe
avere).
• impozite indirecte – se percep (pe cheltuieli) cu
prilejul vânzării unor bunuri, prestări de servicii: taxa
pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de
timbru şi de înregistrare, impozitul pe spectacole
b) după obiect:
• impozite pe venit
• impozit pe avere
• impozit pe consum.
c) după scopul urmărit:
• impozite financiare – au scopul principal de
procurare a resurselor financiare;
• impozite de ordine – au scopul de a realiza un
obiectiv (de exemplu, a limita consumul unor bunuri
considerate nocive, ca băuturile, tutunul, etc..
d) după frecvenţa cu care se realizează:
• impozite permanente – sunt predominante, şi ele se
încasează periodic;
• impozite incidentale – se încasează ocazional, doar în
cazuri deosebite.
e) după cota aplicată:
• impozite cu cote specifice – se calculează
multiplicând o unitate de măsură (greutate, volum,
număr etc,) cu o sumă fixă (exemplu, taxa de afişaj);
• impozite cu cote ad-valorem – se calculează prin
înmulţirea unei cote (tarif, rată) cu o bază de
impozitare. Cotele de impozitare pot fi:
– cote proporţionale – se aplică o cotă
fixă asupra unei baze impozabile,
– cote progresive – se aplică o cotă care
creste odată cu creşterea bazei
impozabile,
– cote regresive degresive se aplică o
cotă care scade odată cu creşterea
bazei impozabile
f) după instituţia care le administrează:
• impozite ale administraţiei publice centrale;
• impozite ale administraţiei publice locale.
8.3.4. Elementele impozitului
Elementele constitutive ale impozitului sunt acele

componente care contribuie la desemnarea contribuabilului
obligat la plata acestuia, stabilirea mărimii impozitului şi a
termenului de plată. Ca urmare, aceste componente sunt
definitorii pentru stabilirea legislaţiei fiscale, care
reglementează, alături de alte aspecte, şi elementele
impozitelor, printre care se numără: subiectul (plătitorul),
suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de
impunere, cota (sau cotele), termenul de plată.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică
obligată la plata impozitului. De exemplu, la impozitul pe
100
profit, subiectul este societatea comercială, la impozitul pe
clădiri sau la impozitul pentru mijloacele de transport,
subiectul este proprietarul bunului etc. Subiectul impozitului
mai este denumit şi contribuabil. Uneori impozitul este vărsat
la buget de către o altă persoană, cum este, de exemplu,
impozitul pe veniturile salariale datorat de angajaţi care este
calculat, reţinut şi vărsat la buget de către angajator.
Suportătorul este persoana care suportă efectiv
impozitul. În practică, în unele cazuri, subiectul este şi
suportătorul impozitului, ca de exemplu, impozitul pe salarii
sau impozitul pe venit. Există însă situaţii, în care subiectul şi
suportătorul sunt persoane diferite. Prin fenomenul de
translare a impozitului într-o măsură mai mare sau mai mică,
sarcina fiscală a unei persoane, se transpune în sarcina altei
persoane. Acest fenomen este mai frecvent întâlnit la
impozitele indirecte, când în anumite condiţii, cotele de
impunere se includ în preţul de cumpărare al bunurilor şi
serviciilor, pe care îl măreşte.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă
impunerii. La impozitele directe, obiectul impunerii este
venitul sau averea (casa, terenul etc.), în timp ce la impozitele
indirecte, materia supusă impozitării poate fi produsul care
face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat etc.
Unitatea de impunere serveşte la exprimarea

dimensiunii materiei impozabile, folosindu-se o anumită
unitate de măsură, cum este de exemplu, unitatea monetară
pentru impozitul pe venit, metrul pătrat pentru impozitul pe
clădiri, hectarul de teren pentru impozitul funciar, etc..
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte
impozitul, din venit sau din avere. Uneori sursa coincide cu
obiectul impunerii, cum este cazul impozitelor pe venit.
Impozitul pe avere se plăteşte, de regulă din venitul obţinut de
pe urma averii şi nu din averea propriu-zisă.
Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent
unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă
fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau
regresive).
Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă
totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în
legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea
obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi
determinarea impozitului datorat statului. Acest aspect se va
detalia într-o temă următoare.
Termenul de plată indică data până la care impozitul
trebuie plătit, după care se aplică majorări de întârziere şi alte
măsuri de recuperare prevăzute de lege.
8.3.5. Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii

care au ca scop stabilirea impozitului datorat bugetului de către
un contribuabil persoană fizică sau juridică. Aceasta are atât o
latură de natură economică, socială şi politică, cât şi o latură de
natură tehnică,.
Privite sub latura de natură tehnică, impunerea este
concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru
determinarea mărimii impozabile şi a cuantumului de plată,
101
aceste aspecte pot fi aprofundate în cadrul disciplinei
Fiscalitate, şi sunt legate de modul de aşezare a impozitului
(care reprezintă totalitatea măsurilor luate de către organele
fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru
identificarea şi stabilirea mărimii materiei impozabile şi
determinarea impozitului datorat).
Stabilirea obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice şi
juridice, presupune abordarea lor şi din latura lor economică,
socială şi politică. Din acest punct de vedere, se urmăreşte ca
impozitele să răspundă anumitor cerinţe, privite ca reguli
generale stabilite de-a lungul timpului, să fie în concordanţă cu
anumite principii.
Pentru prima dată aceste principii au fost formulate de
Adam Smith (reprezentant al economiei politice clasice), iar
acestea erau în viziunea lui, următoarele:
– justeţea impunerii (sau echitatea fiscală), care se
referă la stabilirea impozitelor în funcţie de capacitatea de
plată a fiecărui contribuabil;
– certitudinea impunerii, care constă în faptul că
mărimea impozitelor trebuie să fie certă, iar termenele,
modalitatea şi locul de plată să fie bine stabilite şi cunoscute;
– randamentul impozitului, care se referă la faptul că
încasarea impozitelor să se asigure cu un minim de cheltuieli şi
să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabil;
– comoditatea perceperii, care se referă la faptul că
impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi modul cel
mai convenabil pentru contribuabil.
Aceste principii rămân de actualitate şi în prezent, dar
pot fi extinse şi grupate astfel: principii de echitate fiscală,
principii de politică financiară, principii de politică economică,
principii social-politice.
Principiile de echitate fiscală, urmăresc înfăptuirea
dreptăţii sociale în materie de impozite. Pentru respectarea
echităţii fiscale, este necesară ca impunerea să respecte
îndeplinirea mai multor condiţii, cum sunt: să se facă în funcţie
de puterea de a plăti impozite a contribuabililor, prin scutirea
de impozit a persoanelor cu venituri mici, sau prin stabilirea
unui minim neimpozabil, care să permită satisfacerea nevoilor
de trai strict necesare; impunerea trebuie să fie generală, adică
să cuprindă toate categoriile sociale, iar sarcinile fiscale ale
diferitelor categorii sociale să fie comparabile.
Principiile de politică financiară vizează aspecte cum
sunt: un randament fiscal ridicat, stabilitatea şi elasticitatea
impozitului.
Randamentul fiscal ridicat se obţine în următoarele
condiţii:
– impozitul să aibă caracter universal, să fie plătit de
toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri sau
posedă bunuri impozabile;
– să nu existe posibilităţi de sustragere de la
impunere a unei părţi din materia impozabilă;
– volumul cheltuielilor privind stabilirea bazei
impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus.
Un impozit este considerat stabil atunci când
randamentul rămâne constant de-a lungul ciclului economic,
adică să nu înregistreze fluctuaţii importante în condiţiile
fluctuaţiilor ciclice ale economiei.
102
Elasticitatea impozitului se referă la capacitatea
acestuia de adaptare la necesităţile conjuncturale de venituri
ale statului.
Principiile de politică economică reliefează faptul că
introducerea unui impozit reprezintă, pe lângă o sursă de
venituri bugetare, şi un mijloc prin care statul stimulează sau
inhibă activitatea anumitor sectoare economice, precum şi
stimulează extinderea sau restrângerea relaţiilor comerciale
cu alte ţări.
Principiile social-politice. Prin politica fiscală
promovată, statul poate urmări şi realizarea unor obiective
sociale, cum ar fi acordarea de fiscalităţi fiscale
contribuabililor cu venituri mici sau care au numeroase
persoane în întreţinere. De asemenea, partidele de
guvernământ promovează o politică fiscală în concordanţă cu
interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar prin
măsuri cu caracter fiscal, caută să-şi menţină influenţa în
rândurile diferitelor categorii sociale, mai ales în perioada
premergătoare alegerilor.
De reţinut este faptul că aceste ultime principii
generează controversate atât între specialişti cât şi între
politicieni.
În România, impozitele şi taxele reglementate de

Codul fiscal se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu
diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de
proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului
român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme
juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar
termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi
înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată
determina influenţa deciziilor lor de management financiar
asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin
impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea
acestora. Sub forma enunţată în Codul fiscal, prin instituirea de
cote progresive, acest principiu avea în vedere faptul că
puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe
măsură ce acestea obţin venituri mai mari sau posedă averi mai
importante. Acest principiu nu se mai respectă în forma
iniţială, prin instituirea cotei unice de impozitare, dar se
asigură echitatea fiscală prin faptul că dacă se are în vedere
drept criteriu mărimea impozitului, atunci fiecare contribuabil
suportă un impozit proporţional cu venitul realizat;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe
termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste
prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile
pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în
vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii
investiţionale majore.
103
– Prelevările fiscale (obligatorii) reprezintă totalitatea vărsămintelor efectuale în beneficiul

administraţiilor publice, care nu sunt voluntare, sunt fără contraprestaţie imediată directă sau
individualizată.
– Venituri fiscale sunt realizate prin colectarea de impozite, taxe, cotizaţii (contribuţii) sociale şi
care se înregistrează în sistemul unitar de bugete al statului.
– Venituri parafiscale - reprezintă fluxuri obligatorii, de natură fiscală dar care nu se
înregistrează în bugetul de stat, ci sunt stabilite şi gestionate în mod autonom de organisme publice sau
private.
– Prin raportarea prelevărilor fiscale la produsul intern brut se obţine rata presiunii fiscale care
arată cât la sută din produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin intermediul
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
– Caracteristicile fundamentale ale impozitului sunt: caracterul obligatoriu, sunt cu titlu definitiv
şi nerambursabil, şi fără o contraprestaţiei directă şi imediată din partea statului. În România, potrivit
prevederilor Constituţiei, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege aprobată de Parlament, şi în
anumite condiţii, prin organele de stat locale.
– Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. constă în aceea că prin
impozite se redistribuire o parte din produsul intern brut între diferitele categorii sociale, precum şi
între persoane fizice şi juridice.
– Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată după o serie de criterii ştiinţifice, în
funcţie de nevoile de analiză şi de rolul acestora, după următoarele criterii:
– după trăsăturile de fond şi de formă: impozite directe şi impozite
– după obiect: impozite pe venit, impozit pe avere, impozit pe consum.
– după scopul urmărit: impozite financiare; impozite de ordine.
– după frecvenţa cu care se realizează: impozite permanente şi impozite incidentale.
– după cota aplicată: impozite cu cote specifice, impozite cu cote ad-valorem;
– după instituţia care le administrează: impozite ale administraţiei publice centrale;
impozite ale administraţiei publice locale.
– Elementele constitutive ale impozitului sunt acele componente care contribuie la desemnarea
contribuabilului obligat la plata acestuia, la stabilirea mărimii impozitului şi a termenului de plată.
– Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată la plata impozitului.
– Suportătorul este persoana care suportă efectiv impozitul.
– Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii.
– Unitatea de impunere serveşte la exprimarea dimensiunii materiei impozabile, folosindu-se o
anumită unitate de măsură.
– Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere.
– Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul
poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).
– Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil,
stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
– Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit, după care se aplică
majorări de întârziere şi alte măsuri de recuperare prevăzute de lege.
– Abordarea impozitelor din latura economică, socială şi politică, se urmăreşte ca acestea să
răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii.
– Principiile de echitate fiscală, urmăresc înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite.
– Principiile de politică financiară vizează aspecte cum sunt: un randament fiscal ridicat,
stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
104
– Principiile de politică economică reliefează faptul că introducerea unui impozit reprezintă, pe
lângă o sursă de venituri bugetare, şi un mijloc prin care statul stimulează sau inhibă activitatea
anumitor sectoare economice, precum şi stimulează extinderea sau restrângerea relaţiilor comerciale
cu alte ţări.
– Principiile social-politice se referă la faptul că statul poate urmări şi realizarea unor obiective
sociale, cum ar fi acordarea de fiscalităţi fiscale contribuabililor cu venituri mici sau care au
numeroase persoane în întreţinere. De asemenea, partidele de guvernământ promovează o politică
fiscală în concordanţă cu interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar prin măsuri cu caracter
fiscal, caută să-şi menţină influenţa în rândurile diferitelor categorii sociale, mai ales în perioada
premergătoare alegerilor.
• impozit,
• rolul impozitului,
• elementele impozitului,
• subiectul impozitului,
• suportatorul impozitului,
• obiectul impunerii,
• principiile impunerii.
1. Definiţi impozitele şi prezentaţi caracteristicile acestora.

2. Prezentaţi elementele impozitului.
3. Prezentaţi rolurile pe care le pot juca impozitele într-un sistem fiscal modern.
4. Prezentaţi şi explicaţi principiile pe care trebuie să le respecte impunerea.
5. Prezentaţi clasificările impozitelor.
6. Prezentaţi şi definiţi tipurile de prelevări fiscale.
7. Prezentaţi diferenţierile dintre trăsăturile specifice fiecărui tip de prelevări fiscale.
1. Caracterul obligatoriu al impozitelor reprezintă dreptul statului de a colecta veniturile bugetare

numai pe seama impozitelor.
105
2. Principiul justeţii impunerii presupune impunerea tuturor contribuabililor cu un impozit fix stabilit
unitar.
3. Printre elementele impozitului nu se include:

a) obiectul impunerii;
b) încasatorul impozitului;
c) obiectul impozitului;
d) termenul de plata;
e) sursa impozitului.
4. Care din următoarele enunţuri nu este un criteriu de clasificare a impozitelor?

a) obiectul impunerii;
b) trăsăturile de forma şi fond;
c) scopul urmărit;
d) ritmicitatea încasării
e) în funcţie de cota aplicată
5. Printre caracteristicile impozitului nu se regăseşte:

A) are caracter definitive
B) are caracter pecuniar
C) este obligatoriu
D) faptul că presupune o contraprestaţie directă şi imediată
E) reprezintă un transfer de avuţie

4. Codul Fiscal (Legea Nr. 571/2003 privind Codul fiscal publicată în „Monitorul Oficial”
nr. 927/2003), actualizat în baza actelor normative modificatoare).
106
METODOLOGIA DE STABILIRE A PRELEVĂRILOR FISCALE
Cuprins
9.1. Introducere
9.3.1. Identificarea materiei impozabile
9.3.2. Evaluarea materiei impozabile
9.3.3. Determinarea cuantumului impozitelor
9.3.4. Perceperea (achitarea) impozitelor
9.3.5. Controlul fiscal
9.1. Introducere
Metodologia generală a impunerii se constituie din mai multe

activităţi, cum sunt: identificarea (constatarea) materiei impozabile,
evaluarea materiei impozabile, calculul (determinarea) cuantumului
monetar al impozitului şi plata impozitului.
Materia impozabilă este reprezentată de ansamblul
elementelor economice care intră în baza de impozitare.
Elementele economice care stau la baza fiecărui impozit
formează baza impozabilă brută, şi sunt în strânsă legătură cu
dezvoltarea vieţii economice.
Din baza impozabilă brută, prin deducerea unor părţi
(elemente) se obţine baza impozabilă netă. Prin aplicarea unei rate
sau cote de impozitare asupra acestei baze impozabile nete se
determină mărimea impozitului.
– definirea conceptului de metodologie de impunere fiscală;

– înţelegerea operaţiunilor de identificare a materiei
impozabile;
– descrierea operaţiunilor de evaluare a materiei impozabile;
– explicarea modului de determinare a cuantumului impozabil;
– explicarea modalităţilor de plată a impozitelor
– înţelegerea necesităţii şi funcţiilor controlului fiscal;
107
9.3.1. Identificarea materiei impozabile
Diversitatea elementelor economice ca forme ale obiectului

impozabil, face ca şi materia impozabilă să fie foarte variată.
Identificarea materiei impozabile se realizează în mod diferit la
impozitele directe faţă de impozitele indirecte.
a) Identificarea materiei impozabile în cazul impozitelor
directe
Metodologia impunerii în cazul impozitelor directe are în
vedere două principii:
– principiul realităţii, potrivit căruia se stabileşte o legătură
între materia impozabilă şi venitul adus de aceasta contribuabilului.
Materia impozabilă este aceeaşi cu elementele concrete sub care se
prezintă venitul sau averea (case, terenuri, capital mobiliar, activităţi
industriale, comerciale, etc.);
– principiul personalizării impozitului potrivit căruia se
stabileşte o corelaţii între materia impozabilă şi situaţia personală a
contribuabilului. Aceasta se bazează pe două abordări: (1) abordarea
economică, potrivit căreia trebuie să se asigure corelaţia între natura,
permanenţa şi importanţa veniturilor şi averii existente astfel încât
sursa de formare a acestora să se reconstituie prin stimularea
economisirii şi investirii, pe de o parte, şi pe de altă parte, să se ţină
seama de situaţia economică a contribuabilului, prin asigurarea
protecţiei unui venit minim necesar traiului, etc.; (1) abordarea
tehnică – vizează necesitatea ca baza impozabilă să reprezinte
capacitatea contributivă globală a contribuabilului, respectiv
ansamblul veniturilor şi averii acestuia (nu o parte a acestora).
În cazul impozitelor directe, materia impozabilă constă în:
veniturile din muncă; veniturile agenţilor economici şi veniturile din
capital.
Veniturile din muncă reprezintă salariile şi alte drepturi
asimilate acestora, care recompensează forţa de muncă din economia
privată şi publică. Factori de influenţă a acestor venituri sunt: gradul
de utilizare a forţei de muncă (sau rata şomajului), nivelul tarifelor
orare, inflaţia, evoluţia ciclică a economiei, etc.
Veniturile agenţilor economici provin din profiturile care
recompensează capitalul utilizat în economie. Acestea diferă ca
mărime de la un domeniu economic la altul. Mărimea acestora este
influenţată de structura economiei (de ex. ponderea agriculturii şi a
industriei, etc.) şi de evoluţia ciclurilor economice.
108
Veniturile din capital includ veniturile din:
– capitalul mobiliar, ca de exemplu: dobânzi, dividende
aferente acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri de valoare, materia
impozabilă evoluând în funcţie de natura titlurilor;
– capitalul imobiliar, de natura veniturilor din chirii, rentă,
etc., a cărui materie impozabilă este determinată de stabilitatea
capitalului fiind supusă unei creşteri a valorii în timp, sau venituri din
tranzacţii cu capital imobiliar (imobile, pământ, opere de artă, etc.) .
b) Identificarea materiei impozabile în cazul impozitelor

indirecte
Impozitele indirecte se percep la vânzarea mărfurilor şi
serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la preţurile şi
tarifele acestora. În acest caz, teoria fiscală prevede două modalităţi:
– impunerea specifică – ia în considerare materia impozabilă în
expresie fizică;
– impunerea ad-valorem – ia în considerare materia impozabilă în
expresie valorică.
Mărimea acestora este influenţată de cantitatea de bunuri şi
servicii tranzacţionate, de mărimea cotelor, de preţurile şi tarifele
acestora, precum şi de amploarea fenomenului inflaţionist.
9.3.2. Evaluarea materiei impozabile
Evaluarea materiei impozabile se bazează pe o serie de

metode care au evoluat în timp datorită evoluţiei mai multor factori.
Se cunosc mai multe metode, care sunt:
a) evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe
prezumţii;
b) evaluarea forfetară;
c) evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale
controlate;
d) evaluarea corectivă.
a) Evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii –
constă în stabilirea unei valori impozabile aproximative, prin intermediul
unor indicii sau semne exterioare ale valorii materiei impozabile.
Dezavantaje:
– nu se corelează cu capacitatea contributivă a
persoanei impozabile
– nu se ţine seama de fluctuaţia reală a valorii materiei
impozabile
– prelevarea fiscală se face asupra unei valori arbitrare
Avantaj: cost administrativ redus, fiind comodă pentru
administraţie:
Actual: majoritatea sistemelor fiscale au renunţat la această
metodă.
b) Evaluarea forfetară – se bazează pe un număr de elemente
economice prestabilite, specifice activităţii desfăşurate de
contribuabil, care sunt în relaţie directă cu materia impozabilă şi cu
capacitatea contributivă a acestuia. Este agreată în cazul uni număr
mare de mici subiecţi economici care nu sunt obligaţi la ţinerea unei
evidenţe contabile, sau ţin o evidenţă contabilă simplă. În practică se
utilizează mai multe variante ale acestei metode:
109
• forfeta legală – când elementele revelatoare ale
venitului sunt stabilite prin actul normativ, şi sunt
valabile pentru toţi contribuabilii aflaţi în aceleaşi
condiţii de realizare a venitului (de exemplu:
beneficiile impozitate pe baza randamentului mediu
la hectar).
• forfeta convenţională sau individuală – se stabileşte
în urma discuţiilor dintre contribuabil şi un
reprezentant al administraţiei. Aceasta ţine seama de
particularităţile activităţii desfăşurate de fiecare
contribuabil (din baza de date a administraţiei)
coroborate cu informaţiile furnizate de contribuabilul
însuşi.
• forfeta colectivă – combină evaluarea forfetară cu
cea pe bază de declaraţii. Veniturile sunt evaluate
conform declaraţiei, iar cheltuielile pe baze forfetare,
conform prevederilor legale (exemplu: veniturile din
chirii se declară, iar cheltuielile cu întreţinerea şi
amortizarea imobilelor sunt stabilite forfetar prin
lege).
c) Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate
– este facilitată:
– de dezvoltarea sistemului de evidenţă contabilă şi
– de existenţa unui aparat de control obiectiv.
Se utilizează atât în cazul impozitelor directe, cât şi a
impozitelor indirecte. Această metodă se aplică în două variante:
• prin intermediul declaraţiilor fiscale ale contribuabililor –
permit stabilirea situaţiilor exacte pe baza tuturor veniturilor
şi obligaţiilor contribuabililor. Marele avantaj al metodei
constă în organizarea unui sistem informaţional care asigură
atât o corectă evaluare, cât şi un control obiectiv şi corect al
declaraţiilor fiscale. În prezent este o metodă foarte des
utilizată: impozitul pe venit, impozitul pe profit, taxa pe
valoarea adăugată, accize, etc.
• prin intermediul declaraţiilor fiscale întocmite de terţe
persoane care cunosc situaţia contribuabilului suportator –
terţele persoane au obligaţia evaluării şi prezentării actelor
din care reiese cuantumul plăţilor realizate, fără
obligativitatea întocmirii unei declaraţii fiscale. Cu ocazia
controlului, administraţia fiscală solicită expres declararea
veniturilor impozabile.
e) Evaluarea corectivă – se utilizează ca urmare a dreptului de
control – cuprinde un ansamblu de proceduri prin care se stabileşte,
în mod curent, sau se determină în situaţii excepţionale, valoarea
impozabilă şi cuantumul legal al prelevărilor fiscale.
Corespunzător cauzelor care au declanşat evaluarea
corectivă, pot fi :
1. proceduri de corectare a evaluărilor efectuate anterior –
care se declanşează la constatarea unor omisiuni şi erori în
cuantumul impozitelor plătite, existând posibilitatea
contestării din partea contribuabilului;
2. proceduri de evaluare din oficiu – care se declanşează în
cazul refuzului contribuabilului de a ţine evidenţă contabilă,
110
de a întocmi declaraţiile fiscale şi de a face virarea
impozitelor datorate.
9.3.3. Determinarea cuantumului impozitelor
Determinarea cuantumului impozitelor se face în mod diferit,

în funcţie de:
a). calculul prelevării fiscale;
b). alegerea cotei impozitului;
c). modificarea cuantumului monetar al impozitelor
a) Procedee de calcul al impozitelor (al prelevării fiscale) –
acestea sunt: procedeul repartiţiei şi procedeul cotităţii.
Procedeul repartiţiei – constă în stabilirea prin lege a sumei
totale a prelevărilor fiscale, pe feluri de impozite, şi repartizarea
acesteia, din treaptă în treaptă pe unităţi administrative, până la
nivelul contribuabilului. Datorită dezvoltării şi creşterii complexităţii
relaţiilor economico-sociale şi utilizarea impozitelor ca instrumente
de intervenţie în economie, acest procedeu a fost abandonat şi
înlocuit cu procedeul cotităţii.
Procedeul cotităţii – se stabilesc de jos în sus, prin aplicarea
unor cote asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare
contribuabil în parte. Acest permite personalizarea impozitului,
ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului de impozit.
b) Alegerea cotei impozitului – reprezintă o decizie politică a

guvernelor. Criteriile de grupare a acestora sunt:
• în funcţie de modul de exprimare, distingem:
– cote specifice – se exprimă prin unităţi monetare
pe unitatea de bază impozabilă (sume fixe pe
unitatea de impunere, de ex. mp pentru locuinţe,
ha pentru terenuri extravilan, etc)
– cote ad-valorem – se exprimă procentual şi se
aplică asupra unei baze de impozitare exprimate
valoric.
• în raport cu evoluţia cotei de impunere faţă de evoluţia
bazei de impozitare, distingem:
– cote proporţionale – când se aplică aceeaşi
valoare a cotei, indiferent de mărimea bazei de
impozitare;
– cote progresive – valoarea cotei creşte pe măsura
creşterii bazei de impozitare. Progresivitatea poate
fi simplă când cotele cresc pe măsura creşterii
bazei de impozitare sau progresivitate compusă,
când venitul se divide în tranşe, iar cote în
creştere se aplică pe fiecare tranşă de venit.
– cote regresive – valoarea cotei scade pe măsura
creşterii bazei de impozitare
– cote degresive – valoarea cotei creşte progresiv
până la o anumită valoare a bazei de impozitare,
iar apoi scade constant în raport cu venitul total
111
c) Modificarea cuantumului monetar al impozitelor – poate
avea drept scop:
– personalizarea impozitului – pentru corelarea cu
capacitatea contributivă reală a persoanei
impozabile;
– urmărirea unor obiective economice sau sociale
(stimulative sau inhibante)
Formele de modificare a cuantumului monetar al impozitelor
pot fi:
– abaterea – un procedeu de diminuare a bazei de
impozitare, prin care nu se supune impozitării o
anumită parte din această bază:
– deducerea – un procedeu de diminuare a bazei de
impozitare, prin scăderea valorii unor elemente
considerate deductibile
– reducerea – un procedeu de diminuare a
cuantumului impozabil în anumite situaţii
prevăzute de lege, după aplicarea cotelor
procentuale.
– majorările – acţionează în sensul creşterii
sarcinii fiscale, în anumite situaţii prevăzute de
lege.
9.3.4. Perceperea (achitarea) impozitelor
Perceperea (achitarea) impozitelor se referă la ansamblul

operaţiunilor prin care contribuabilul plăteşte impozitul. În practică
se utilizează următoarele modalităţi:
– plata directă – se aplică în general, pentru plata
impozitelor provenite de la agenţii economici.
Aceştia calculează impozitul şi îl varsă la anumite
termene prin deplasarea la administraţiile fiscale.
Actual, se generalizează plata impozitelor prin
intermediul băncilor sau prin internet.
– stopajul la sursă – sau metoda reţinerii şi vărsării –
se foloseşte în cazul impozitelor datorate de
persoanele fizice, cum este impozitul pe salariu,
pentru care obligaţia calculării şi vărsării revine
agenţilor economici angajatori;
– aplicarea de timbre fiscale – are o sferă de aplicare
mai restrânsă, şi se aplică pentru încasarea unor
drepturi fiscale pentru anumite servicii publice
prestate de instituţiile de stat (acţiuni administrative,
notariale, judecătoreşti, etc.).
9.3.5. Controlul fiscal
Printre riscurile activităţilor economice se numără şi riscul

fiscal. Acesta poate să fie:
– asumat voit în scop de fraudă fiscală sau
– este determinat de mai mulţi factori, cum sunt:
complexitatea sistemului fiscal, modificări
frecvente ale normelor fiscale, insuficienta
calificare a personalului contabil etc.
112
Rol în diminuarea şi eliminarea riscului fiscal revine:
– ca o preocupare a legiuitorului, care trebuie să
asigure claritatea, coerenţa şi corelaţia legislaţiei
fiscale;
– activităţii de control fiscal
Conţinutul şi funcţiile controlului fiscal

Controlul fiscal constituie ansamblul de activităţi prin care se
stabileşte exactitatea operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea
impozitelor la termenele legale.
Funcţiile controlului fiscal sunt:
– funcţia de informare – constă în furnizarea de
informaţii care să asigure cunoaşterea de fapt a situaţiei
fiscale, a creanţelor (obligaţiilor de plată),
disfuncţionalităţilor. etc.
– funcţia de evaluare – se referă la măsurarea corectă a
abaterilor, omisiunilor, erorilor, la dimensionarea
evaziunii şi fraudei fiscale;
– funcţia de recuperare – constă în adoptarea de măsuri
pentru corectarea situaţiei financiare neconforme cu
normele fiscale, etc.
– funcţia educativă – luarea măsurilor de îndreptare,
descurajare, depistare a contribuabililor incorecţi.
Formele controlului fiscal

Ansamblul activităţilor de controlul fiscal se grupează după
criterii diferite, cum sunt:
a) din punct de vedere al aprofundării cunoaşterii situaţiei
fiscale:
– control fiscal documentar – la sediul organului
fiscal – se examinează dosarul fiscal al
contribuabilului
– control fiscal faptic (efectiv) - la sediul sau
domiciliul contribuabilului – se solicită
informaţii suplimentare într-o anumită situaţie
b) după sfera de cuprindere:
– control general – cuprinde totalitatea
impozitelor şi taxelor
– control parţial (limitat) – cuprinde o parte din
impozite şi taxe
c) după gradul de extinde a verificărilor asupra operaţiunilor
impozabile
– control fiscal total (complet) – sunt verificate
toate operaţiunile, documentele, probele care
stau la baza stabilirii fie a unui impozit, fie a
tuturor prelevărilor fiscale;
– control fiscal prin sondaj (selectiv) – sunt
verificate parţial, operaţiunile, documentele,
probele care stau la baza stabilirii fie a unui
impozit, fie a tuturor prelevărilor fiscale;
d) în funcţie de scopul urmărit
– control fiscal de informare – cu scopul de
informare al agenţilor economici în legătură cu
drepturile şi obligaţiile fiscale;
113
– control fiscal de rutină – menţinerea legăturii cu
plătitorii şi urmărirea modului în care aceştia se
achită de obligaţiile fiscale;
– control fiscal propriu-zis (de fond) – cu scopul
de a preveni şi combate cazurile de sustragere de
la stabilirea şi plata obligaţiilor fiscale de către
contribuabili;
e) în funcţie de momentul controlului fiscal
– control a priori – urmăreşte o mai bună
informare a contribuabilului;
– control a posteriori – urmăreşte verificarea
exactităţii declaraţiilor fiscale, deconturilor, etc.
Metodologia controlului fiscal – cuprinde următoarele etape:

1) pregătirea verificării;
2) desfăşurarea controlului fiscal;
3) definitivarea şi încheierea controlului fiscal;
4) valorificarea actelor de control fiscal.
Desfăşurarea activităţilor de administrare a impozitelor şi a celor de

control fiscal este stipulată în Codul de procedură fiscală care
cuprinde într-o formă coerentă diversitatea de elemente necesare unui
comportament fiscal corect.
– Metodologia impunerii se constituie din următoarele activităţi: (1) identificarea (constatarea)

materiei impozabile, (2) evaluarea materiei impozabile, (3) calculul (determinarea) cuantumului
monetar al impozitului şi (4) plata impozitului.
– Identificarea materiei impozabile se realizează în mod diferit la impozitele directe faţă de
impozitele indirecte.
– Metodologia impunerii în cazul impozitelor directe are în vedere două principii: principiul
realităţii şi principiul personalizării impozitului potrivit căruia se stabileşte o corelaţii între materia
impozabilă şi situaţia personală a contribuabilului. În cazul impozitelor directe, materia impozabilă
constă în: veniturile din muncă; veniturile agenţilor economici şi veniturile din capital.
– Veniturile din muncă reprezintă salariile şi alte drepturi asimilate acestora, care
recompensează forţa de muncă din economia privată şi publică.
– Veniturile agenţilor economici provin din profiturile care recompensează capitalul utilizat în
economie.
– Veniturile din capital includ veniturile din: capitalul mobiliar şi capitalul imobiliar
– Impozitele indirecte se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de
impunere la preţurile şi tarifele acestora. În acest caz, teoria fiscală prevede două modalităţi:
impunerea specifică şi impunerea ad-valorem.
114
– Evaluarea materiei impozabile se bazează pe o serie de metode care au evoluat în timp datorită
evoluţiei mai multor factori.:
• Evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii
• Evaluarea forfetară: forfeta legală, forfeta convenţională sau individuală şi forfeta
colectivă
• Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate, impozabile.
• Evaluarea corectivă.
– Determinarea cuantumului impozitelor se face în mod diferit, în funcţie de:
• calculul prelevării fiscale;
• alegerea cotei impozitului;
• modificarea cuantumului monetar al impozitelor
– Alegerea cotei impozitului – reprezintă o decizie politică a guvernelor. Criteriile de grupare a
acestora sunt: în funcţie de modul de exprimare şi în raport cu evoluţia cotei de impunere faţă de
evoluţia bazei de impozitare
– Modificarea cuantumului monetar al impozitelor – poate avea drept scop:personalizarea
impozitului sau urmărirea unor obiective economice sau sociale (stimulative sau inhibante)
– Perceperea (achitarea) impozitelor se referă la ansamblul operaţiunilor prin care
contribuabilul plăteşte impozitul. În practică se utilizează următoarele modalităţi: plata directă,
stopajul la sursă sau aplicarea de timbre.
– Controlul fiscal constituie ansamblul de activităţi prin care se stabileşte exactitatea
operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea impozitelor la termenele legale.
– Funcţiile controlului fiscal sunt:
• funcţia de informare
• funcţia de evaluare
• funcţia de recuperare
• funcţia educativă
– Ansamblul activităţilor de controlul fiscal se grupează după criterii diferite, cum sunt:
• din punct de vedere al aprofundării cunoaşterii situaţiei fiscale:
• după sfera de cuprindere:
• după gradul de extinde a verificărilor asupra operaţiunilor impozabile
• în funcţie de scopul urmărit
• în funcţie de momentul controlului fiscal
– Desfăşurarea activităţilor de administrare a impozitelor şi a celor de control fiscal este
stipulată în Codul de procedură fiscală care cuprinde într-o formă coerentă diversitatea de elemente
necesare unui comportament fiscal corect.

• identificarea materiei impozabile;
• evaluarea materiei impozabile;
• determinarea cuantumului impozitelor;
• perceperea sau achitarea impozitelor;
• declaraţie fiscală;
• control fiscal
1. Ce înţelegeţi prin metodologia impunerii ţi care sunt activităţile din care se constituie aceasta?
2. Prezentaţi operaţiunea de identificare a materiei impozabile.
3. Prezentaţi operaţiunea de evaluare a materiei impozabile.
4. Prezentaţi operaţiunea de determinare a cuantumului impozitului.
5. Prezentaţi operaţiunea de percepere (achitare) a impozitului.
115
6. Care sunt funcţiile controlului fiscal?
7. Prezentaţi diferenţa între cotele progresive şi cotele proporţionale.
8. Prezentaţi diferenţa între cotele ad-valorem şi cotele specifice.
1. Veniturile din dividende aferente acţiunilor reprezintă materie impozabilă a veniturilor din muncă.
2. Aşezarea impozitelor presupune încadrarea impozitului în categoria impozitelor directe sau

indirecte.
3. Printre metodele de evaluare a materiei impozabile nu se include:

a) evaluarea forfetară;
b) evaluarea pe baza semnelor exterioare;
c) evaluarea corectivă;
d) evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale;
e) metoda evaluării directe.
4. Una din afirmaţiile de mai jos este falsă cu privire la activităţile care constituie metodologia
impunerii:
a) determinarea cuantumului monetar;
b) evaluarea materiei impozabile;
c) perceperea impozitului;
d) controlul fiscal;
e) identificarea materiei impozabile.
5. Una din afirmaţiile de mai jos este falsă cu privire la modalităţile de determinare a cuantumului
impozitelor, în funcţie de:
A) alegerea cotei impozitului
B) procedeul de calcul utilizat
C) modalitatea de percepere a impozitului
D) modificarea cuantumului monetar al impozitului
116


Bucureşti, 2009.
5. Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură
fiscală publicată în „Monitorul Oficial” nr. 941/2003), actualizat în baza actelor normative
modificatoare).
117
IMPOZITELE DIRECTE
Cuprins:
10.1. Introducere
10.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe
10.3.2. Impozitele reale
10.3.3. Impozitele personale
10.3.4. Dubla impunere juridică internaţională
10.1. Introducere
Impozitele directe reprezintă prelevări obligatorii asupra
celor care realizează venituri sau deţin avere, având drept
caracteristică principală, impactul imediat şi direct asupra
plătitorului.
În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu
dezvoltarea economică, acestea stabilindu-se pe diferite obiecte
materiale, genuri de activităţi, venituri sau pe avere.
Ca regulă generală, pentru acest tip de impozit, plătitorul
este aceeaşi persoană cu suportătorul.
Fiind individualizate, impozitele directe reprezintă cea mai
veche şi mai simplă formă de impunere, şi în acelaşi timp, prin
această formă de impunere se poate asigura echitatea fiscală.
Deşi acestea s-au diversificat şi extins foarte mult în
capitalism, nu se dovedesc suficiente pentru necesarul sporului de
venituri la bugetul statului, astfel încât asistăm şi la extinderea
impunerii indirecte.
– definirea conceptului de impozit direct;

– explicarea caracteristicilor diferitelor impozite directe;
– discutarea despre dubla impunere juridică internaţională;
– descrierea principalelor categorii de impozite directe din
România;
118
10.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe
Clasificarea impozitelor după trăsăturile de formă şi de fond

în: impozite directe şi impozite indirecte este frecvent utilizată în
analiza economico-financiară şi în măsurile de politică fiscală
(frecvent, această clasificare se utilizează şi la elaborarea
bugetelor).
Impozitele directe sunt impozitele care se datorează de
contribuabil pentru venitul obţinut sau pentru averea deţinută.
Astfel, caracteristicile impozitelor directe pot fi sintetizate
astfel: sunt nominative; au un cuantum şi un termen de plată ce pot fi
precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute dinainte de către
contribuabil şi de către organul fiscal; sunt mai echitabile decât
impozitele indirecte, deoarece sunt reglementate în funcţie de
mărimea venitului sau averii şi de situaţia personală a
contribuabilului.
Impozitele directe se clasifică astfel:
a) impozite reale
b) impozite personale, iar acestea, în:
– impozitul pe venitul persoanelor fizice
– impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe
profit)
• impozite pe avere.
10.3.2. Impozitele reale
Impozitele reale se caracterizează prin aceea că obiectul

impunerii se defineşte în mod cantitativ, iar prin evaluare, se
determină o valoare brută de impozitare. Aceste impozite se aplică
asupra pământului, clădirilor, activităţilor industriale, comerciale,
profesiilor liberale, capitalurilor băneşti, la impunere luându-se în
considerare produsul brut (şi nu cel net). Exemple sunt: suprafaţa de
teren, numărul animalelor, metrii pătraţi, etc.
Un pas important în stabilirea cât mai aproape de realitate a
impozitului funciar (pe teren) l-a reprezentat introducerea
cadastrului. Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a
bunurilor funciare din fiecare localitate, cu precizarea veniturilor pe
care le procură, cât şi registrele în care contribuabilii figurează cu
bunurile lor, în vederea stabilirii impozitelor directe.
119
Pentru clădiri, impozitele se calculează în funcţie de
destinaţia lor (locuinţe, magazine, birouri, etc.) având ca bază criterii
cum sunt: numărul şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită,
suprafaţa curţii, mărimea chiriei, etc. Deoarece aceste criterii nu
asigură o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil,
impunerea este inechitabilă.
În prezent, se manifestă tendinţa de scădere a practicării
impozitelor de tip real, menţinându-se în ţările în curs de dezvoltare,
în special pentru exploataţiile agricole.
10.3.3. Impozitele personale
Impozitele personale – se caracterizează prin aceea că se

aplică asupra venitului sau averii contribuabilului fiind diferenţiate
în funcţie de: mărimea veniturilor sau a averilor şi de situaţia
personală a fiecărui plătitor (contribuabil).
Impozitele personale se subclasifică în:
Impozitele pe venit se aplică asupra veniturilor realizate, şi
îmbracă două forme, astfel:
– impozitul pe venitul persoanelor fizice
– impozitul pe venitul persoanelor juridice
Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Impozitul pe venitul persoanelor fizice este datorat de
persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat,
precum şi de persoanele nerezidente care realizează venituri din
surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de
lege. Scutirile se referă, de regulă, la calitatea unor contribuabili (de
exemplu: familiile regale, diplomaţii străini de pe teritoriul ţării
respective, militarii, instituţii publice etc.) sau la nivelul venitului
realizat (de exemplu, nu se impozitează un anumit venit minim
garantat).
Venitul impozabil reprezintă suma care rămâne după ce se
efectuează anumite scăzăminte (deduceri) din venitul brut, cum sunt:
cheltuielile de producţie, amortizarea calculată, dobânzi bancare
plătite, cotizaţii sociale, etc.).
Modalităţile de impozitare a veniturilor sunt de două tipuri:
• impunerea separată a fiecărui tip de venit realizat din
surse şi locuri diferite (impunerea cedulară);
• impunerea globală, care constă în cumularea tuturor
tipurilor de venit indiferent de sursa acestora şi
impunerea lor după globalizare;
• impunerea mixtă, prin care, anumite venituri sunt
globalizate şi apoi sunt impuse, iar alte venituri nu se
globalizează, ci se impozitează separat.
Tipuri de cote de impunere care se utilizează frecvent, sunt:
– cote proporţionale – o cotă unică se aplică asupra
venitului, indiferent de mărime acestuia;
– cote progresive – se aplică mai multe cote procentuale
care cresc odată cu creşterea venitului.
– (mai există şi cote regresive; cote degresive, rar utilizate)
120
În România, la Capitolul referitor la impozitul pe venit 1
din Codul fiscal – se prevede că datorează plata impozitului pe
venit, contribuabilii:
– persoanele fizice rezidente;
– persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate
independentă prin intermediul unui sediu permanent în
România;
– persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi
dependente în România;
– persoanele fizice nerezidente care obţin alte categorii de
venituri prevăzute de lege.
Sunt supuse acestui impozit următoarele categorii de
venituri:
a) venituri din activităţi independente;
b) venituri din salarii;
c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
d) venituri din investiţii;
e) venituri din pensii (peste un anumit plafon);
f) venituri din activităţi agricole;
g) venituri din premii şi din jocuri de noroc;
h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
i) venituri din alte surse,.
Unele categorii venituri, precizate prin lege, nu sunt
impozabile.
Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din
categoriile de venituri menţionate, prin deducerea din venitul brut, a
categoriilor de cheltuieli deductibile, aferente realizării venitului,
specific reglementate, precum şi a pierderilor fiscale reportate din
anii anteriori.
Cota de impozit, pentru majoritatea categoriilor de venituri,
este de 16%, (spre exemplu, excepţia veniturilor din jocurile de
noroc, care se impozitează diferenţiat în funcţie de mărimea
veniturilor care depăşesc un anumit plafon neimpozabil, sau
veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare), iar perioada
impozabilă este anul calendaristic.
Globalizarea veniturilor se realizează de contribuabilii care
realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor,
venituri din activităţi agricole, contribuabilii având obligaţia
depunerii unei declaraţii de venit şi a unor declaraţii speciale pentru
fiecare sursă de realizare a venitului.
Modalităţile şi termenele de plată sunt reglementate în
mod diferit, pe tipuri de venituri impozabile.
Impozitul pe venitul persoanelor juridice

Impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe
profit) este datorat de toate organizaţiile cu scop lucrativ: societăţi
comerciale de orice tip, companiile naţionale, regiile autonome.
Acest impozit îmbracă următoarele forme:
1
Detaliat în: Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucuresti, 2009, p. 136.
121
– impozitul pe profit (cel mai important)
– impozitul pe dividende
– impozitul pe venituri din vânzarea activelor.
Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care se
determină astfel:
Profit impozabil = Venituri totale – Cheltuieli totale +

Cheltuieli nedeductibile – Venituri neimpozabile
Cota de impozit se aplică asupra profitului impozabil,
pentru a determina cuantumul de plată.
Cuantumul de plată = Profit impozabil x Cota de impozit
Impunerea profitului realizat de persoanele juridice se
diferenţiază în funcţie de organizarea acestora ca:
– societăţi de persoane – pentru care, impunerea
veniturilor realizate de aceştia se efectuează frecvent ca in
cazul impunerii veniturilor persoanelor fizice (pentru care nu
se poate face o demarcaţie precisă între averea personală a
asociaţilor şi patrimoniul societăţii);
– societăţi de capital – pentru care există o demarcaţie
precisă între averea personală a acţionarilor şi patrimoniul
societăţii)
Deoarece profitul obţinut de o societate de capital, o parte se
repartizează acţionarilor sub formă de dividende şi o pare rămâne la
dispoziţia societăţii (pentru constituirea unor fonduri), trebuie
delimitate următoarele categorii:
profitul societăţii înainte de repartizare
profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende
profitul rămas la dispoziţia societăţii.
Această departajare a profitului permite luarea în considerare
a mai multor modalităţi de impozitare.
În România, la Capitolul referitor la impozitul pe profit 2

din Codul fiscal se prevede că sunt obligate la plata acestuia,
următoarele persoane denumite contribuabili:
– persoanele juridice române;
– persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin
intermediul unui sediu permanent în România;
– persoanele juridice străine şi persoanele fizice
nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o
asociere fără personalitate juridică;
– persoanele juridice străine care realizează venituri
din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în
România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română;
– persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice
române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi
în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în
acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se
calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică
română.
2
Detaliat în:Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucuresti, 2009, p. 115.
122
Prin Codul fiscal se prevăd şi anumite exceptări (scutiri) de
la plata impozitului pe profit (cum sunt, spre exemplu : trezoreria
statului; instituţiile publice, organizaţiile de nevăzători, de invalizi şi
ale persoanelor cu handicap, cooperativele care funcţionează ca
unităţi protejate ale persoanelor cu handicap, special organizate;
cultele religioase, instituţiile de învăţământ particular acreditate,
etc.).
Anul fiscal, de calcul, este anul calendaristic.
Cota de impozit pe profit: este 16%, cu anumite excepţii
prevăzute de lege.
Determinarea profitului impozabil se face astfel:
• Profitul impozabil (PI) – reprezintă baza de impozitare
determinată ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal,
din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile
nedeductibile
PI = VT– CT – VN + CN.
Elementele de calcul ale profitului impozabil
• Veniturile totale (VT) – sunt sume sau valori încasate
ori de încasat care includ: venituri din exploatare, venituri
financiare, venituri excepţionale, aşa cum sunt înregistrate în
contabilitatea contribuabilului;
• Cheltuielile totale (CT)– sunt sume sau valori plătite
sau de plătit care include: cheltuieli de exploatare, cheltuieli
financiare, cheltuieli excepţionale, aşa cum sunt înregistrate în
contabilitatea contribuabilului;
• Veniturile neimpozabile (VN) – cum sunt, spre
exemplu, dividendele primite de la o persoană juridică română,
veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice
(înregistrate în contabilitatea analitica a contribuabilului)
• Cheltuielile nedeductibile (CN): sunt cele care nu se
încadrează, potrivit legii în categoria cheltuielilor deductibile, şi sunt
precizate prin lege (înregistrate în contabilitatea analitica a
contribuabilului).
• Cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt efectuate
în scopul realizării de venituri impozabile. Prin lege, se prevăd şi o
categorie de cheltuieli care au deductibilitate limitată, cum sunt, spre
exemplu, cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată
asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi
totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile; cheltuielile
sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului, etc.
Termenele de plată sunt:
– trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din
trimestrul următor
– lunar pentru Banca Naţională a României, băncile
române şi a sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice
străine, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se calculează impozit.
Pentru neplata la termen a impozitului pe profit se datorează
majorări şi penalităţi de întârziere.
123
Impozitul pe profit se încasează la:
– bugetul de stat şi la
– bugetele locale – pentru impozitul pe profit datorat de
regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi a consiliilor
judeţene.
Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de
impozit pe profit până la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor
Impozitele pe avere
Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deţinută
de contribuabil.
Impozitele pe avere se clasifică astfel:
a) impozite asupra averii propriu-zise
– impozite pe proprietăţi imobiliare
– impozite asupra activului net
b) impozit asupra circulaţiei averii
– impozitul pe succesiuni
– impozitul pe donaţii
– impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri
– impozitul pe titluri de valoare
– impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor
comerciale etc.
c) impozit asupra creşterii averii
– impozitul pe sporul de avere imobiliară
– impozitul pe sporul de avere dobândită în timp de război
În România, impozitele pe avere se întâlnesc sub forma
impozitelor asupra averii propriu-zise şi a impozitului asupra
circulaţiei averii.
Între impozitele asupra averii propriu-zise, cele mai
importante sunt impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren.
Impozitul pe clădiri se datorează de către contribuabili
pentru clădirile aflate în proprietatea lor, indiferent de locul unde
sunt situate şi de destinaţia acestora.
Pentru persoanele fizice, impozitul pe clădiri, se calculează
prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul
rural asupra valorii impozabile a clădirii, determinată potrivit
criteriilor şi normelor de evaluare prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice, impozitul pe clădiri se
calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care
poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1,5% asupra valorii de inventar a
clădirii, înregistrată în contabilitatea acestora, conform prevederilor
legale în vigoare, atât pentru clădirile aflate în funcţiune, cât şi
pentru cele în rezervă sau în conservare.
Impozitul pe teren se datorează de către contribuabilii care
deţin în proprietate terenuri situate în municipii, oraşe şi comune, în
intravilanul sau în extravilanul localităţilor datorează. Impozitul pe
teren se stabileşte anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, în
mod diferenţiat, în intravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi
zone, iar în extravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi
categorii de folosinţă a terenurilor, pe zone. Încadrarea terenurilor se
face de către consiliile locale
124
În România, Codului fiscal cuprinde şi prevederi referitoare
la impozitele şi taxele locale. Acestea sunt după cum urmează:
– impozitul pe clădiri;
– impozitul pe teren;
– taxa asupra mijloacelor de transport;
– taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi
autorizaţiilor;
– taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi
publicitate;
– impozitul pe spectacole;
– taxa hotelieră;
– taxe speciale;
– alte taxe locale.
Prin Codul fiscal, sunt reglementări specifice fiecărei
categorii de impozit şi taxă, referitoare la contribuabilii obligaţi la
plata impozitelor de mai sus, scutirile, calculul şi plata impozitelor
datorate, obligaţiile de declarare, reguli speciale, etc.
10.3.4. Dubla impunere juridică internaţională
Dubla impunere juridica internaţională reprezintă

supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile, la nivelul
aceluiaşi contribuabil şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către
două autorităţi fiscale din ţări diferite.
Dubla impunere fiscală se manifestă sub două forme, şi
anume:
– ca dublă impunere economică – respectiv, se supune în
cadrul aceleaşi ţări, acelaşi venit sau avere, la mai multe impozite
– ca dublă impunere juridică – respectiv, se impune
aceeaşi materie impozabilă, de două ori, în două ţări diferite.
Dubla impunere fiscală internaţională poate apărea în cazul
impozitelor directe: impozitele pe venit şi impozitele pe avere.
Cauzele care determină apariţia dublei impuneri sunt
alegerea de către fiecare ţară (pe baza autonomiei fiscale), a
criteriilor care stau la impunerii veniturilor şi averii, respectiv:
– criteriul rezidenţei – impunerea veniturilor şi averii se
face în ţara de rezidenţă a contribuabilului, indiferent de ţara din care
provin acestea;
– criteriul naţionalităţii – impunerea veniturilor şi averii
rezidenţilor unei ţări, indiferent dacă aceştia locuiesc permanent sau
nu, în ţara respectivă;
– criteriul originii veniturilor – impunerea veniturilor şi
averii se face în ţara în care s-au realizat veniturile sau se află averea
respectivă.
Pentru eliminarea efectelor negative, şi pentru

amplificarea cooperării economice şi financiare internaţionale, şi
pentru faptul că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară
activităţi diverse, din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe
ţări, autorităţile publice competente procedează la impunerea
veniturilor şi averilor respective, astfel încât să se evite dubla
impunere fiscală.
125
Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă
încheierea unor convenţii bilaterale sau multilaterale între ţări, având
la bază modelul elaborat şi îmbunătăţit în timp, de către Organizaţia
de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), model însuşit şi de
către autorităţile române.
În practica fiscală internaţională se aplică mai multe metode
(sau procedee tehnice) de evitare a dublei impuneri, cum sunt:
– metoda scutirii totale – conform căreia veniturile obţinute
de un rezident al unei ţări în altă ţară, se deduc din venitul impozabil
global în ţara de reşedinţă;
– metoda scutirii progresive – conform căreia veniturile
obţinute de un rezident al unei ţări în altă ţară, se însumează cu
veniturile din ţara de rezidenţă şi la acest venit se aplică cota
progresivă. Pentru determinarea impozitului, cota progresivă stabilită
corespunzător nivelului global, se aplică numai venitului din ţara de
reşedinţă;
– metoda creditării obişnuite (ordinare) – conform căreia
veniturile obţinute de un rezident al unei ţări în altă ţară, se deduc din
venitul impozabil global în ţara de reşedinţă numai până la limita
impozitului intern ce revine unui venit egal obţinut intern;
– metoda creditării totale – conform căreia impozitul plătit
în străinătate, se deduce integral, din impozitele datorate în ţara de
reşedinţă, chiar dacă este mai mare decât cel intern.
În România se aplică metoda creditării fiscale externe

obişnuite, care reprezintă suma plătită în străinătate cu titlu de
impozit şi recunoscută în România, care se deduce din impozitul
datorat în România.
Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat
străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse
impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în
România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul
străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă
persoană, se deduce din impozitul pe profit calculat în România.
Creditul fiscal extern se acordă dacă sunt îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiţii:
– impozitul datorat în străinătate a fost efectiv plătit prin
reţinere la sursă - plata se dovedeşte printr-un document justificativ,
– venitul pentru care se acordă credit fiscal se impozitează
în România.
126
– Impozitele directe – sunt impozitele care se datorează de contribuabil pentru venitul obţinut
sau pentru averea deţinută.
– O caracteristică importantă a acestei categorii de impozite este faptul că au un cuantum şi
un termen de plată ce pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute dinainte de către contribuabil
şi de către organul fiscal.
– Impozitele directe, la rândul lor se clasifică în:
a) Impozitele reale – se caracterizează prin aceea că obiectul impunerii se defineşte în mod
cantitativ. Acestea se aplică asupra pământului, clădirilor, activităţilor industriale, comerciale,
profesiilor liberale, capitalurilor băneşti, la impunere luându-se în considerare produsul brut (nu cel
net). Exemple: suprafaţa de teren, numărul animalelor, metrii pătraţi, etc.
b) Impozitele personale – se caracterizează prin aceea că se aplică asupra venitului sau averii
contribuabilului fiind diferenţiate în funcţie de:
– mărimea veniturilor sau a averilor
– situaţia personală a fiecărui plătitor (contribuabil).
Impozitele personale se subclasifică în:
– Impozitele pe venit se aplică asupra veniturilor realizate de persoanele fizice şi de cele
juridice.
– Impozitul pe venitul persoanelor fizice sunt datorate de persoanele fizice care au domiciliul
sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse
aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. Scutirile se referă, de regulă, la
calitatea unor contribuabili (de exemplu: familiile regale, diplomaţii străini de pe teritoriul ţării
respective, militarii, instituţii publice etc.) sau la nivelul venitului realizat (de exemplu, nu se
impozitează un anumit venit minim garantat).
– Impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe profit) sunt datorate de toate
organizaţiile cu scop lucrativ: societăţi comerciale de orice tip, companiile naţionale, regiile autonome.
– Baza de impozitare – o reprezintă profitul impozabil determinat ca diferenţă între veniturile
realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care
se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile
– Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deţinută de contribuabil.
Impozitele pe avere se clasifică astfel:
a) impozite asupra averii propriu-zise
b) impozit asupra circulaţiei averii
c) impozit asupra creşterii averii
– În România, impozitele pe avere se întâlnesc sub forma impozitelor asupra averii propriu-zise
şi a impozitului asupra circulaţiei averii.
– Impozitul pe clădiri se datorează de către contribuabili pentru clădirile aflate în proprietatea
lor, indiferent de locul unde sunt situate şi de destinaţia acestora.
– Impozitul pe teren se datorează de către contribuabilii care deţin în proprietate terenuri situate
în municipii, oraşe şi comune, în intravilanul sau în extravilanul localităţilor datorează.
127
– Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii
impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.
– Pentru amplificarea relaţiilor economice şi financiare internaţionale, şi pentru faptul că
numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi diverse, din care obţin venituri sau deţin
averi în mai multe ţări, autorităţile publice competente procedează la impunerea veniturilor şi averilor
respective, astfel încât să se evite dubla impunere fiscală.
– Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor convenţii
bilaterale sau multilaterale între ţări, având la bază modelul elaborat şi îmbunătăţit în timp, de către
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), model însuşit şi de către autorităţile
române.
• impozite directe,
• impozite reale,
• impozitele personale impozit pe venit,
• impozit pe profit,
• dubla impunere juridică internaţională
1. Precizaţi prin ce se individualizează impozitele directe.

2. Prezentaţi diferenţa între impozitele directe de tip real şi impozitele directe de tip personal.
3. Prezentaţi modalităţile de impunere a veniturilor persoanelor fizice.
4. Prezentaţi succint caracteristicile impozitului pe venitul persoanelor juridice.
5. Prezentaţi modalităţile de impunere a veniturilor persoanelor fizice.
6. Prezentaţi modalităţile de impunere a averilor.
7. Prezentaţi impozitele care intră sub incidenţa unei convenţii de evitare a dublei impuneri juridice
internaţionale şi argumentaţi.
128
1. Impozitele reale se caracterizează prin aceea ca la impunere se ia în calcul venitul net.
2. În prezent, impozitele de tip real se practică pe o scară tot mai mare în toate ţările lumii.
3. Care din următoarele enunţuri nu este o caracteristică a impozitelor directe?

a) sunt nominative;
b) sunt reglementate în funcţie de mărimea venitului sau a averii;
c) au un caracter regresiv;
d) au termene de plată stabilite şi cunoscute anticipat;
e) sunt preferabile de către autorităţi din punct de vedere al administraţiei fiscale.
4. În raport cu tratamentul veniturilor, nu constituie o modalitate de aşezare a impozitului pe venitul

persoanelor fizice:
a) impunerea separată a fiecărui tip de venit;
b) impunerea venitului net;
c) impunerea globală a tuturor tipurilor de venit;
d) impunerea mixtă a tipurilor de venit.
5. Care din următoarele enunţuri nu constituie o formă a impozitului pe venitul persoanelor juridice?
A) impozitul pe profit;
B) impozitul pe dividende;
C) impozitul pe titlurile de valoare;
D) impozitul pe venituri din vânzarea activelor.
129


Bucuresti, 2009
130
IMPOZITELE INDIRECTE
Cuprins
11.1. Introducere
11.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
11.3.2. Taxele de consumaţie
11.3.3. Taxele vamale
11.3.4. Monopolurile fiscale
11.3.5. Taxele de timbru şi înregistrare
11.1. Introducere
Alături de impozitele directe, orice ţară apelează şi la cele

indirecte, care îmbracă forma impozitelor pe cheltuieli. Acestea se
percep cu prilejul vânzării unor bunuri, prestări de servicii sau
activităţi de export-import. În practică, suportătorul impozitului este,
de regulă, o persoană diferită decât cea a subiectului impozabil
(contribuabilul). Fiind un impozit stabilit asupra consumului, prin
această formă de impunere nu se poate asigura echitatea fiscală.
– definirea conceptului de impozit indirect;

– explica rea caracteristicilor impozitelor indirecte;
– explica rea diferenţelor dintre impozitele directe şi cele
indirecte;
– explica ea diferenţelor dintre taxele generale şi cele
specifice pe consum;
– descrie rea principalelor categorii de impozite indirecte
care se aplică în epoca modernă;
131
11.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri ,

prestări de servicii sau activităţi de export-import.
Trăsăturile specifice ale impozitelor indirecte sunt:
– se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin
adăugarea unor cote de impunere la preţul mărfurilor;
– se încasează de la cumpărător, indiferent de nivelul
venitului, averii sau condiţiile personale;
– se stabilesc în cote procentuale aplicate la preţ sau în sumă
fixă pe unitatea de măsură;
– au un pronunţat caracter regresiv (ponderea lor creşte pe
măsură ce venitul scade);
– au caracter inechitabil, deoarece nu ţine seama de mărimea
venitului şi averii si de situaţia personală a suportatorilor
– se virează la buget de către agenţii economici vânzători, dar
se suportă de consumatori fiind incluse în preţul de cumpărare;
– mărimea impozitelor este necunoscută de consumator, fiind
“camuflată” în preţuri sau tarife;
– sunt sensibile la conjunctura economică, în sensul că,
atunci când consumul scade, scade şi încasarea lor, şi invers);
– perceperea lor este comodă şi reclamă un cost de
administrare relativ redus.
Există diferenţe între impozitele directe şi impozitele indirecte,

prezentate în tabelul următor:
Criteriu Impozite directe Impozite indirecte

Obiectul impozitului Venitul Cheltuiala/consu
mul
Incidenţa/repercusiunea Directă Indirectă
Juridic-administrativ Nominal in sarcina Nu se cunoaşte
contribuabilului contribuabilul
Avantaje − echitabil − randament
− vizibil mare
− randament − rapiditatea
scăzut perceperii
− cost
administrati
v scăzut
Dezavantaje − percepere lentă − inechitabil
− la intervale
mari de timp
132
Principalele categorii de impozite indirecte sunt:
– taxele de consumaţie - mai importante sunt
− taxe generale de consum - taxa pe valoarea
adăugată
− taxe speciale de consum (pe anumite bunuri) -
accizele
– taxele vamale
– monopolurile fiscale
– taxele de timbru şi înregistrare
11.3.2. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie sunt impropriu numite taxe (din

obişnuinţă), ele fiind veritabile impozite, în sensul că ele sunt
obligatorii, cu titlu definitiv, nu presupun o contraprestaţie directă şi
imediată şi nu au o destinaţie specială.
Taxele de consumaţie sunt de două feluri: taxe generale pe
consum – taxa pe valoarea adăugată – şi taxe speciale de consum –
accizele.
Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată este forma sub care există, în

prezent, taxa generală pe consuma, fiind denumită şi impozit unic
încasat fracţionat. Se calculează asupra creşterii de valoare adăugată
de fiecare agent economic care participă la ciclul unui produs sau
prestarea de serviciu care intră sub incidenţa acestui impozit.
În România, reglementările cuprinse în Codul fiscal 1 , aflat în

vigoare la această dată, cuprinse la Titlul privind Taxa pe valoarea
adăugată, sunt armonizate la reglementările comunitare, ca o cerinţă
expresă a Tratatelor de aderare, valabilă pentru toate statele membre
ale Uniunii Europene.
Taxa pe valoarea adăugată (TVA) este un impozit indirect
care se datorează bugetului de stat şi se aplică asupra operaţiunilor
impozabile (de vânzare-cumpărare) care intră în sfera de aplicare a
TVA
Se cuprind în sfera de aplicare a TVA:
operaţiunile interne, care îndeplinesc în mod cumulativ
următoarele condiţii:
− să constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii
efectuată cu plată sau o operaţiune asimilată acestora;
− să fie efectuate de persoane impozabile;
− să rezulte din activităţile economice.
b) importurile de bunuri.
Nu se cuprind în sfera de aplicare - operaţiuni neimpozabile
ale instituţiilor publice pentru activităţile care sunt desfăşurate în
calitate de autorităţi publice –
1
Bucureşti, 2009, pag.
133
Regimuri de impozitare
Operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a TVA
se clasifică, din punct de vedere al regimului de impozitare, astfel:
a) operaţiuni taxabile, la care se aplică cota standard a taxei
pe valoarea adăugată; nivelul cotei standard care, actual, este de
24%, iar pentru o gamă redusă de operaţiuni, o cotă redusă de 9% şi
o cotă redusă de 5% pentru locuinţe sociale.
b) operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept
de deducere, pentru care furnizorii şi/sau prestatorii au dreptul de
deducere a TVA aferente bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate,
destinate realizării operaţiunilor respective, cum ar fi, de exemplu,
operaţiunile de export şi achiziţiile pentru investiţii realizate de
plătitorii de TVA.;
c) operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată fără drept
de deducere, pentru care furnizorii/prestatorii nu au dreptul la
deducerea taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor şi/sau
serviciilor achiziţionate, destinate realizării operaţiunilor respective;
d) operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea
adăugată.
Persoane obligate la plata taxei pe valoarea adăugată sunt:

a) persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe
valoarea adăugată, pentru operaţiuni taxabile;
b) titularii operaţiunilor de import de bunuri
Cotele de impozitare care se aplică în România sunt;
- cota standard TVA este de 24% şi se aplică
operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de taxa pe
valoarea adăugată
- cota redusă de 9% care se aplică pentru următoarele
prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:
a) accesul la castele, muzee, case memoriale, monumente
istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini
zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente
culturale, cinematografe;
b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu
excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii;
c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia
protezelor dentare;
d) livrarea de produse ortopedice;
e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu
funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru
camping.
- cota redusă de 5% care se aplică asupra bazei de
impozitare pentru livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale,
inclusiv a terenului pe care sunt construite
Calculul taxei pe valoarea adăugată se bazează pe
mecanismul fundamental al principiului deducerilor: Potrivit acestuia,
persoana impozabilă (înregistrată ca plătitor)
– colectează TVAc (TVAc-colectată) asupra bunurilor şi
serviciilor facturate la vânzare şi
– deduce TVAd (TVAd-de dedus) facturată achiziţiilor de bunuri
şi servicii necesare desfăşurării activităţii sale economice. Acest drept de
deducere (recuperare a TVA plătit în aval pe fluxul tehnologic) se exercită
prin decontul de TVA întocmit de plătitorul de TVA.
134
– Diferenţa între TVAc aferentă vânzărilor şi TVAd aferentă
cumpărărilor, dintr-un anumit stadiu al circuitului economic,
reprezintă - TVAp–de plată – respectiv plata fracţionată al impozitului
unic pe valoarea adăugată
– Diferenţa între TVAd aferentă cumpărărilor (când aceasta
este mai mare) şi TVAd aferentă vânzărilor, dintr-un anumit stadiu al
circuitului economic, reprezintă o plată efectuată suplimentar (TVAr –
de recuperat de la stat) în contul impozitului unic pe valoarea adăugată
Spre exemplu, fiecare întreprindere de pe întreg lanţul
tehnologic, plăteşte bugetului de stat o sumă de bani TVAp-de plată
egală cu diferenţa dintre TVAc-colectată aferentă facturărilor şi TVAd-
deductibilă, aferentă achiziţiilor, astfel:
TVAp = TVAc - TVAd
În situaţia în care TVAd- de dedus potrivit legii este mai mare
decât TVAc-de colectat, rezultă TVAr-de rambursat contribuabilului
de la bugetul de stat, astfel:
TVAr = TVAd - TVAc
Regimul deducerilor
Au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată numai
persoanele impozabile înregistrate la organele fiscale teritoriale ca
plătitori de taxă pe valoarea adăugată.
De regulă, exporturile şi investiţiile au dreptul de deducere (în
condiţiile legii), având în vedere faptul că TVA-ul este un impozit
adresat consumatorilor finali de bunuri şi servicii
Dreptul de deducere se exercită lunar prin scăderea taxei
deductibile din suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată facturată
pentru bunurile livrate şi/sau serviciile prestate, denumită taxa
colectată.
Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare
operaţiune, ci pentru ansamblul operaţiunilor realizate în cursul unei
luni calendaristice, din motive de simplificare a evidenţelor contabile
la care plătitorii de TVA sunt obligaţi prin lege.
Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se
stabileşte lunar pe bază de deconturi ale plătitorilor de taxă pe valoarea
adăugată, ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă potrivit legii.
Astfel, dreptul de deducere se exercită chiar dacă nu există o
taxă colectată sau taxa de dedus este mai mare decât cea colectată
pentru perioada fiscală (luna cale3ndaristică).
Obligaţiile plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată
Persoanele impozabile care realizează operaţiuni taxabile
şi/sau operaţiuni scutite cu drept de deducere au anumite obligaţii, care
sunt grupate astfel:
• Cu privire la înregistrarea la organele fiscale, privire
care:
a) la începerea activităţii, persoanele impozabile sunt obligate să
se înregistreze ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, urmând
procedurile privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite şi taxe;
b) să solicite organului fiscal scoaterea din evidenţă ca
plătitori de taxă pe valoarea adăugată, în caz de încetare a activităţii, în
termen de 15 zile de la data actului legal în care se consemnează
situaţia respectivă.
135
• Cu privire la întocmirea documentelor:
a) să consemneze livrările de bunuri şi/sau prestările de
servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate;
b) să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori
documente legal aprobate;
c) importatorii sunt obligaţi să întocmească declaraţia vamală
de import, şi să calculeze taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului
de stat
• Cu privire la evidenţa operaţiunilor:
a) să ţină evidenţa contabilă potrivit legii;
b) să asigure condiţiile necesare pentru emiterea
documentelor, prelucrarea informaţiilor şi conducerea evidenţelor
prevăzute de reglementările în domeniul TVA;
c) să întocmească şi să depună lunar la organul fiscal, până la
data de 25 a lunii următoare inclusiv, decontul privind TVA, potrivit
modelului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice. Prin derogare,
perioada fiscală este trimestrul calendaristic pentru persoanele
impozabile care au realizat în anul precedent, o cifră de afaceri sub
100.ooo euro;
d) să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în
vederea stabilirii operaţiunilor realizate atât la sediul principal, cât şi la
subunităţi;
• Cu privire la plata taxei pe valoarea adăugată:
Să achite taxa pe valoarea adăugată datorată, potrivit
decontului întocmit lunar, sau trimestrial, după caz, până la data de 25
a lunii următoare perioadei fiscale, inclusiv.
Accizele
Accizele sau taxele speciale de consumaţie sunt impozite

indirecte ce se stabilesc doar asupra vânzării anumitor grupe bunuri şi
servicii : bunuri considerate de lux, bunuri care dăunează sănătăţii
(ţigări, alcool) sau reprezintă resurse limitate sau un grad mare de
poluare (carburanţii).
Produsele şi grupele de produse pentru care se datorează
accize sunt:
– alcool şi băuturi alcoolice,
– produse din tutun,
– produse petroliere,
– alte produse (cafea, confecţii din blănuri naturale, articole
de cristal, autoturisme, parfumuri, anumite categorii de aparatură
electronică etc.)
Suportatorul impozitului este consumatorul final, dar plătitorii
de accize sunt: agenţii economici (persoane juridice, asociaţii familiale
şi persoane fizice autorizate) care produc, importă şi comercializează
produsele supuse accizelor;
Accizele practicate în România 2 sunt armonizate cu
reglementările comunitare (cu o perioadă de tranziţie privind nivelurile
aplicate). Fiecare stat membru are însă dreptul să impoziteze şi alte
produse sau servicii.
2
Bucureşti, 2009.
136
Astfel, sfera de aplicare, se referă la două categorii de accize
1. Accizele armonizate se datorează bugetului de stat pentru
următoarele produse provenite din producţia internă sau din import:
a) bere;
b) vinuri;
c) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;
d) produse intermediare;
e) alcool etilic;
f) tutun prelucrat;
g) produse energetice;
h) energie electrică.
2. Accizele nearmonizate (sau alte produse accizabile) se
datorează pentru următoarele produse provenite din producţia
internă sau din import:
a) cafea
d) confecţii din blănuri naturale,;
e) articole din cristal
f) bijuterii din aur şi/sau din platină cu excepţia verighetelor;
g) produse de parfumerie;
h) arme şi arme de vânătoare, altele decât cele de uz militar;
i) iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru
agrement;
j) motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi
altor nave şi ambarcaţiuni pentru agrement.
Acciza se calculează sub trei forme:
• sume specifice exprimate în echivalent euro pe unitatea de
măsură;
• cote procentuale;
• accize compuse din sume specifice exprimate în echivalent
euro pe unitatea de măsură la care se adaugă o cotă procentuală.
Principiul general care stă la baza determinării valorii
accizelor specifice constă în înmulţirea accizei specifice exprimată în
echivalent euro pe unitatea de măsură, transformată în lei, cu cantitatea
de produs livrată, exprimată în aceeaşi unitate de măsură.
Accizele compuse dintr-o acciză specifică şi o acciză ad-
valorem se aplică ţigaretelor şi băuturilor alcoolice spirtoase. În acest
caz, acciza ad-valorem are ca bază de impozitare preţurile maxime
declarate de către agentul economic producător sau importator.
11.3.3. Taxele vamale
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca

urmare a intervenţiei statului în comerţul internaţional. Intervenţia
statului se poate realiza:
– direct, prin stabilirea unor contingente pentru mărfurile
importate sau exportate
– indirect, prin aplicarea de taxe vamale asupra schimburilor
internaţionale.
Deoarece taxele vamale sunt multiple ca număr, se impune o
clasificare a lor, după cel puţin patru criterii:
sensul fluxurilor comerciale (import, export, tranzit)
– taxe vamale de import
– taxe vamale de export
137
– taxe vamale de tranzit
a) modul de fixare
– autonome,
– sau convenţionale dacă există acorduri între două sau mai
multe ţări
b) modul pe percepere
– ad-valorem, - sub forma unor cote procentuale aplicate
asupra valorii în vamă
– specifice - stabilite ca sume fixe pe unitatea de măsură
– mixte – îmbină cele două metode
c) scopul instituirii taxelor
– scop fiscal – au ca scop asigurarea de resurse financiare la
dispoziţia statului
– protecţionist – au ca scop protejarea producţiei interne
Începând cu 1 ianuarie 2007 când România a căpătat statutul

de membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană, s-a aliniat la
politica vamală promovată de aceasta, caracterizată prin eliminarea
taxelor vamale din comerţul între statele membre şi practicarea unui
tarif vamal de import unic în relaţiile comerciale cu ţările din afara
Uniunii.
Astfel, sunt supuse taxelor vamale mărfurile importate de către
agenţii economici din state nemembre în vederea introducerii acestora
în circuitul economic pe piaţa unică europeană. Între statele membre
ale UE nu se aplică taxe vamale.
Modul de calcul al taxelor: taxele vamale prevăzute în Tariful
vamal de import comunitar sunt exprimate în procente şi se aplică la
valoarea în vamă a mărfurilor importate în fiecare stat membru din ţări
aflate înafara Uniunii Europene.
Din acest motiv, taxele vamale sunt colectate şi administrate
de către statele membre, dar se cuvin de drept (juridic) şi se varsă la
bugetul Uniunii Europene. Statele membre reţin 25% din încasările
efective, drept cheltuieli de administrare.
11.3.4. Monopolurile fiscale
Prin monopol fiscal se înţelege dreptul statului de a produce

şi/sau comercializa , în regim de exclusivitate, anumite produse. În
preţul de vânzare al acestor produse se cuprinde şi taxa de monopol
fiscal. Astfel, veniturile statului, în acest caz, se compun atât din
profitul obţinut din activitatea supusă monopolului, cât şi din taxa de
monopol.
11.3.5. Taxele de timbru şi înregistrare
Aceste taxe sunt datorate (obligatorii) numai în cazul în care

cetăţeanul solicită un serviciu din partea statului. În prezent există o
mulţime de astfel de taxe. Printre cele mai des întâlnite sunt taxele de
timbru pentru activitatea notarială şi judecătorească, taxele
extrajudiciare de timbru, precum şi numeroase alte taxe de timbru
specifice (literar, cinematografic, teatral, muzical, etc.) şi taxele
judiciare de timbru
138
Deosebit de aceste taxe de timbru, mai există şi diverse tarife
(fiscale) pentru anumite servicii specifice (de ex. taxele cadastrale
etc.).
– Alături de impozitele directe, orice ţară apelează şi la cele indirecte, care îmbracă forma
impozitelor pe cheltuieli (consum).
– Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri , prestări de servicii sau activităţi
de export-import şi au anumite trăsăturile specifice care le diferenţiază de impozitele directe.
– se virează la buget de către agenţii economici vânzători, dar se suportă de consumatori fiind
incluse în preţul de cumpărare.
– Taxele de consumaţie sunt principalele impozite indirecte şi sunt de două feluri: taxe generale
pe consum – cum este taxa pe valoarea adăugată – şi taxe speciale de consum – cum sunt accizele.
– Taxa pe valoarea adăugată este forma sub care există, în prezent, taxa generală pe consuma,
fiind denumită şi impozit unic încasat fracţionat. Se calculează asupra creşterii de valoare adăugată de
fiecare agent economic care participă la ciclul unui produs sau prestarea de serviciu.
– Calculul taxei pe valoarea adăugată se bazează pe mecanismul deducerilor şi pentru aceasta,
persoana impozabilă (înregistrată ca plătitor) este obligată să ţină următoarele conturi
− TVA - colectată privind bunurile şi serviciile facturate;
− TVA - de dedus privind bunurile şi serviciile achiziţionate
− TVA – de plată, respectiv plata fracţionată care reprezintă diferenţa pozitivă între TVA
colectată şi TVA de dedus ;
− TVA – de recuperat, care reprezintă diferenţa pozitivă între TVA de dedus şi TVA colectată,
pentru virările suplimentare rezultată din mecanismul deducerilor.
– Au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată numai persoanele impozabile
– Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se stabileşte lunar pe bază de deconturi
ale plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată, ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă potrivit
legii.
– Accizele sau taxele speciale de consumaţie sunt impozite indirecte ce se stabilesc doar asupra
vânzării anumitor grupe bunuri şi servicii : bunuri considerate de lux, bunuri care dăunează sănătăţii
(ţigări, alcool) sau reprezintă resurse limitate sau un grad mare de poluare (carburanţii).
– Suportatorul impozitului este consumatorul final, dar plătitorii de accize sunt: agenţii
economici (persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate) care produc, importă şi
comercializează produsele supuse accizelor;
– Principiul general care stă la baza determinării valorii accizelor specifice constă în înmulţirea
accizei specifice exprimată în echivalent euro pe unitatea de măsură, transformată în lei, cu cantitatea
de produs livrată, exprimată în aceeaşi unitate de măsură.
139
– Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca urmare a intervenţiei statului în
comerţul internaţional.
– Taxele vamale sunt multiple ca număr, şi se clasifică, după următoarele criterii:
• sensul fluxurilor comerciale (import, export, tranzit)
• modul de fixare
• modul pe percepere
• scopul instituirii taxelor
– Între statele membre ale UE nu se aplică taxe vamale. Astfel, sunt supuse taxelor vamale
mărfurile importate de către agenţii economici din state nemembre în vederea introducerii acestora în
circuitul economic pe piaţa unică europeană. Modul de calcul al taxelor: taxele vamale prevăzute în
Tariful vamal de import comunitar sunt exprimate în procente şi se aplică la valoarea în vamă a
mărfurilor importate în fiecare stat membru din ţări aflate înafara Uniunii Europene.
– Prin monopol fiscal se înţelege dreptul statului de a produce şi/sau comercializa , în regim de
exclusivitate, anumite produse. În preţul de vânzare al acestor produse se cuprinde şi taxa de monopol
fiscal. Astfel, veniturile statului, în acest caz, se compun atât din profitul obţinut din activitatea supusă
monopolului, cât şi din taxa de monopol.
– Taxele de timbru şi înregistrare sunt datorate (obligatorii) numai în cazul în care cetăţeanul
solicită un serviciu din partea statului. În prezent există o mulţime de astfel de taxe. Printre cele mai
des întâlnite sunt taxele de timbru pentru activitatea notarială şi judecătorească, taxele extrajudiciare
de timbru, precum şi numeroase alte taxe de timbru specifice (literar, cinematografic, teatral, muzical,
etc.)
• impozite indirecte,
• taxa pe valoarea adăugată,
• accize,
• taxe vamale,
• monopolurile fiscale,
• taxele de timbru şi înregistrare
1. Prezentaţi trăsăturile specifice ale impozitelor indirecte.

2. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte comparativ cu cele directe.
3. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt conturile care se înfiinţează de către agentul economic pentru
determinarea sumei de plată a taxei pe valoarea adăugată către autoritatea publică.
4. Care este diferenţa dintre taxa generală pe consum şi taxe speciale pe consum?
5. Exemplificaţi care sunt produsele asupra cărora se aplică accize şi care este motivaţia alegerii
acestor produse.
6. Ce reprezintă monopolurile fiscale?
7. Ce reprezintă taxele de timbru şi înregistrare?
140
1. Impozitele indirecte sunt mai echitabie comparativ cu impozitele directe, deoarece se aplică aceeaşi
cotă de impozitare asupra preţului mărfurilor supuse vânzării.
2. Scopul principal al accizelor are o motivaţie de ordin social şi nu cel de formare de resurse la
dispoziţia statului.
3. Printre trăsăturile specifice impozitelor indirecte nu se include:

a) se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor;
b) au un pronunţat caracter regresiv;
c) mărimea acestora este cunoscută de consumatori;
d) au un caracter inechitabil;
e) se plătesc de către comercianţi şi producători.
4. Care din următoarele enunţuri este nu fals în legătură cu taxele vamale de export?
a) se instituie numai asupra serviciilor;
b) se instituie asupra tuturor bunurilor exportate;
c) protejează firmele din ţara respectivă;
d) se aplică sporadic, asupra unor materii prime;
e) au rolul unui impozit de egalizare.
5. TVA este un impozit neutru pentru ca este plătit de către:

a) producătorul de bunuri;
b) comercianţii en-gross;
c) comercianţii en-detail;
d) consumatorul final.
141


Bucuresti, 2009.
142
PRESIUNEA FISCALĂ ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ
Cuprins
12.1. Introducere
12.3.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale
12.3.2. Evaziunea şi frauda fiscală
12.1. Introducere
Necesitatea impozitelor este statuată prin Constituţie şi este

demonstrată de realitatea istorică. Urmarea firească a instituirii este
resimţirea presiunii fiscale de către toţi contribuabilii.
Când impozitele depăşesc anumite limite suportabile, iar
contribuabilii resimt povara fiscală care îi apasă, comportamentul
normal se schimbă conducând la inhibarea iniţiativei particulare, a
motivaţiei de a munci şi economisi sau, mai grav, la adevărate revolte
fiscale. Din aceste considerente, de-a lungul timpului au existat
preocupări în cadrul politicilor (măsurilor) fiscale de cercetare şi
formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale
ratei presiunii fiscale (practic, a suportabilităţii impozitelor).
– definirea conceptului de evaziune şi cel de fraudă fiscală;

– discutarea despre limite presiunii fiscale;
– explicarea cauzelor şi efectelor presiunii fiscale;
– descrierea modalităţilor de exprimare a presiunii fiscale;
143
12.3.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a

presiunii fiscale
Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens

larg (la nivelul economiei naţionale), este raportul dintre totalul
impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia
publică şi produsul intern brut (PIB).
Presiunea fiscală, în sens strict (tot la nivelul economiei
naţionale), se referă la raportul (R) dintre mărimea impozitelor
încasate (VT) şi produsul intern brut (PIB).
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri:
• sub aspect contabil, rata presiunii fiscale nu ţine seama de
faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări
obligatorii, adică fluxurile fiscale nu sunt consolidate;
• din punct de vedere al analizei economice, rata presiunii
fiscale evidenţiază aspectul confiscatoriu al prelevărilor
obligatorii, neglijând faptul că acestea reintră în circuitul
economic sub forma cheltuielilor publice.
Rate presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei
părţi din veniturile care trec printr-un proces de distribuire obligatorie
şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private
(influenţa concurenţei)
Rata prelevărilor obligatorii (R), ca regulă generală, se scrie
sub forma relaţiei:
VT
R= x100
PIB
Limitele presiunii fiscale. Curba Laffer

Când impozitele depăşesc anumite limite suportabile, iar
contribuabilii resimt povara fiscală care îi apasă, comportamentul
normal se schimbă conducând la inhibarea iniţiativei particulare, a
motivaţiei de a munci şi economisi sau, mai grav, la adevărate revolte
fiscale. Din aceste considerente, de-a lungul timpului au existat
preocupări în cadrul politicilor (măsurilor) fiscale de cercetare şi
formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale
ratei presiunii fiscale (practic, a suportabilităţii impozitelor).
Astfel, întrebarea care se pune este: cât de mult pot creşte
impozitele (la un moment dat) astfel încât acest lucru să nu se reflecte
într-o diminuare a încasărilor fiscale pentru guvern?
Arthur Laffer, un reprezentant de seamă al curentelor
economice moderne (curent liberal al politicilor de ofertă), transpune
în grafic şi demonstrează o teorie conform căreia, valoarea
prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii
fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim după care devine o
funcţie descrescătoare.
144
Curba Laffer se divide în două părţi delimitate de punctul M,
partea stângă este zona admisibilă sau normală în care prin creşterea
ratei presiunii fiscale se obţine o creştere a prelevărilor obligatorii, şi
partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, unde orice suplimentare a
presiunii fiscale duce la diminuarea încasărilor la buget.
În afara nivelului maxim M corespunzător ratei R2, se poate
remarca faptul că aceeaşi sumă a prelevărilor fiscale (N şi N1) poate fi
obţinută prin aplicarea a două valori a ratei fiscalităţii: R1 şi R3. Peste
limita lui R2 orice creştere conduce la diminuarea veniturilor. Logica
este simplă, şi se explică teoretic, prin aceea că dacă se percepe de
către stat sub formă de impozit toată suma bazei impozabile, nu mai
rămâne nici o sumă care să asigure reproducţia (reluarea producţiei) în
ciclul următor.
Suma prelevărilor
obligatorii
M
N N1
N
O R1 R2 R3 Rata
presiunii
fiscale
Modalităţile de exprimare a presiunii fiscale şi factorii de influenţă
Presiunea fiscală, se analizează, astfel:

• presiunea fiscală la nivel naţional
– considerând veniturile fiscale la nivel naţional, ca
fiind formate din: impozite (I), taxe (T) şi
contribuţii la asigurări sociale(C), se calculează
astfel:
I +T +C
R= x100
PIB
– considerând veniturile fiscale ca fiind formate
numai din: impozite (I) şi taxe (T) (deoarece
contribuţiile se reîntorc sub formă de pensii,
ajutoare sociale, etc.), se calculează astfel:
I +T
Rf = x100
PIB
• presiunea fiscală la nivelul agentului economic, (rf),-
impozitele (If) pe care le plătesc statului sunt
percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai
accentuată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată
(Vaf) realizată este mai mare. Astfel
If
rf = x100
Va f
145
• presiunea fiscală la nivel individual resimţită sub
aspect psihologic, măsoară pragul toleranţei la
impozite. Aceasta se calculează ca raport între totalul
prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană
fizică) şi suma veniturilor brute obţinute de acestea
(veniturile înainte de impozitare).
Factorii de influenţă a presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi
factori dintre care pot fi menţionaţi:
− performanţele economiei;
− structura şi formele proprietăţii;
− necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin
nivelul cheltuielilor publice;
− eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin
impozite;
− gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de
consimţire la plata impozitelor;
− mărimea datoriei publice;
− stadiul democraţiei etc.
Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale

În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii
fiscale, în anumite condiţii socio-economice existente, apar unele
fenomene negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului
productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei
subterane, riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii
pe plan internaţional etc.
a) Scăderea efortului productiv. Economiştii liberali au
remarcat efecte descurajante pe care nivelurile înalte ale
impozitelor le au asupra muncii, economisirii şi
investiţiilor.
b) Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine prin faptul că
orice creştere a impozitelor şi a cotizaţiilor sociale are
tendinţa de a se repercuta asupra procesului de
cuantificare a preţurilor şi salariilor, alimentând în acest
mod inflaţia.
c) Economia subterană reprezintă un fenomen prin care
diverse forme de activitate au drept caracteristică
sustragerea de la plata impozitelor.
d) Reducerea competitivităţii pe plan internaţional.
12.3.2. Evaziunea şi frauda fiscală
Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare

amploare şi importanţă, cu care se confruntă numeroase state, într-o
măsură mai mare sau mai mică.
Termenii care desemnează fenomenul evaziunii fiscale sunt
numeroşi şi încercând o demarare a dimensiunilor şi modalităţilor de
manifestare, aceştia sunt: evaziune fiscală, fraudă fiscală,
criminalitate economică.
Evaziunea fiscală se poate definii ca: totalitatea procedeelor,
licite sau ilicite, prin care cei interesaţi sustrag, total sau parţial,
materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg din legislaţia
fiscală în vigoare.
146
Evaziunea fiscală legală sau tolerată reprezintă acţiunea
contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie
neprevăzută a legilor şi, deci, scăpată din vedere de legiuitor.
Evaziunea fiscală frauduloasă este acţiunea prin care
contribuabilul încalcă prevederile legale cu scopul de a nu plăti
impozitul datorat.
Cauzele evaziunii fiscale

Cauzele acestui fenomen sunt numeroase, dintre care pot fi
menţionate:
− mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile
internaţionale, eficienţa unui sistem fiscal nu se măsoară atât
prin importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire
la plata impozitelor;
− insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi
excesul de zel al organelor fiscale predispuse, uneori la
exagerări, pe de altă parte;
− lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal
foarte bine pregătit;
− existenţa unei legislaţii defectuoase, care, prin omisiunile ei,
permite sustragerea de la plata unor impozite.
Efecte şi măsuri de combatere a evaziunii fiscale

Manifestarea unor efecte negative, precum şi amploarea
fenomenului, determină iniţierea de către autorităţile publice, a unor
măsuri de combatere care trebuie să acţioneze în următoarele domenii:
legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional).
În domeniul legislativ, se urmăreşte elaborarea unei legislaţii
fiscale cuprinzătoare, clare, concise, stabile şi coerente.
Din punct de vedere administrativ, măsurile vizează crearea
unui sistem informaţional complex şi operativ, asigurarea structurilor
şi instrumentelor administrative adecvate combaterii eficiente a
evaziunii fiscale, precum şi formarea specialiştilor cu o modalitate şi
un profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale.
Sub aspect motivaţional, măsurile vizează asigurarea
condiţiilor necesare cetăţenilor în sensul respectării legislaţiei fiscale şi
chiar motivarea contribuabililor în acest sens.
Pe de altă parte, în situaţiile de nerespectare a normelor fiscale
de către contribuabili, legislaţia prevede aplicarea de sancţiuni fiscale
sau penale, corespunzător gravităţii faptei.
Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară şi se aplică în
cazul contravenţiilor care prezintă un grad redus de periculozitate.
Concret, ele se referă la penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea
activităţii.
Sancţiunile penale sunt pronunţate de către instanţele
jurisdicţionale în cazurile de infracţiuni cu grad ridicat de
periculozitate, când este dovedită frauda fiscală şi intenţia
contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.
„Paradisurile fiscale”
Obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin
legislaţia elaborată de fiecare ţară (sau entitate independentă), din
punct de vedere juridico-administrativ. În aceste condiţii, evaziunea şi
frauda fiscală se manifestă atât în interiorul cât şi în afara acestora.
Există o practică răspândită în lumea afacerilor, privind
înfiinţarea de filiale în ţări cu fiscalitate mai redusă decât în ţara
147
companiei-mamă. Relaţiile dintre acestea pot să fie reale sau fictive,
această practică permiţând sustragerea de la impozitarea profitului
realizat scriptic în oaza fiscală.
Astfel, evaziunea fiscală internaţională este o formă a
evaziunii fiscale, iar „paradisul fiscal” este o soluţie de realizare a
acesteia. Explicaţia este căutarea de către contribuabili a unui
tratament fiscal mai avantajos
„Paradisurile fiscale” se pot clasifica în principale şi
secundare.
„Paradisurile fiscale” principale cuprind următoarele categorii:
– ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra
veniturilor şi sporului de capital pentru persoanele fizice
– ţări în care impozitul pe venit sau profit este stabilit pe o
bază teritorială (cele provenite din alte ţări nefiind
impozitate)
– ţări în care cotele de impunere sunt reduse
– ţări care oferă avantaje fiscale societăţilor de tip holding
– ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în
vederea dezvoltării exporturilor
– ţări care oferă alte avantaje, specifice anumitor societăţi
Această grupare are la bază principalele dispoziţii fiscale care conferă
statutul de „oază fiscală”, multe ţări aparţinând mai multor grupe.
– Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg (la nivelul economiei
naţionale), este raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de
administraţia publică şi produsul intern brut (PIB).
– Presiunea fiscală, în sens strict (tot la nivelul economiei naţionale), se referă la raportul (R)
dintre mărimea impozitelor încasate (VT) şi produsul intern brut (PIB).
– Rata presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile care trec
printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei
private (influenţa concurenţei).
– De-a lungul timpului au existat preocupări în cadrul politicilor (măsurilor) fiscale de cercetare
şi formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale ratei presiunii fiscale
(practic, a suportabilităţii impozitelor).
– Arthur Laffer, transpune în grafic şi demonstrează o teorie conform căreia, valoarea
prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un
anumit prag maxim după care devine o funcţie descrescătoare.
– Teoretic se explică prin aceea că dacă se percepe de către stat sub formă de impozit toată suma
bazei impozabile, nu mai rămâne nici o sumă care să asigure reproducţia (reluarea producţiei) în ciclul
următor.
148
– Presiunea fiscală se poate exprima sub următoarele modalităţi:
• presiunea fiscală la nivel naţional
• presiunea fiscală la nivelul agentului economic
• presiunea fiscală la nivel individual
– Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori cum sunt: performanţele
economiei; structura şi formele proprietăţii; nivelul cheltuielilor publice; eficienţa cu care se utilizează
cheltuielile publice finanţate prin impozite; gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de
consimţire la plata impozitelor; mărimea datoriei publice; stadiul democraţiei etc.
– Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale sunt negative, dintre care menţionăm: slăbirea
efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei subterane, riscul de
inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.
– Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare şi importanţă, cu care
se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică.
– Evaziunea fiscală se poate definii ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care cei
interesaţi sustrag, total sau parţial, materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg din
legislaţia fiscală în vigoare.
– Evaziunea fiscală legală sau tolerată reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea,
recurgând la o combinaţie neprevăzută a legilor şi, deci, scăpată din vedere de legiuitor.
– Evaziunea fiscală frauduloasă este acţiunea prin care contribuabilul încalcă prevederile legale
cu scopul de a nu plăti impozitul datorat.
– Cauzele evaziunii fiscale sunt numeroase, dintre care pot fi menţionate: mărimea excesivă a
sarcinilor fiscale, insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi excesul de zel al organelor
fiscale predispuse, uneori la exagerări, pe de altă parte; lipsa unui control eficient, existenţa unei
legislaţii defectuoase.
– Măsurile de combatere a evaziunii fiscale trebuie să acţioneze în următoarele domenii:
legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional).
– În situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili, legislaţia prevede
aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzător gravităţii faptei. „Paradisurile fiscale” -
Există o practică răspândită în lumea afacerilor, privind înfiinţarea de filiale în ţări cu fiscalitate mai
redusă decât în ţara companiei-mamă. Relaţiile dintre acestea pot să fie reale sau fictive, această
practică permiţând sustragerea de la impozitarea profitului realizat scriptic în oaza fiscală. Astfel,
evaziunea fiscală internaţională este o formă a evaziunii fiscale, iar „paradisul fiscal” este o soluţie de
realizare a acesteia.
• presiune fiscală,
• rata presiunii fiscale,
• efectele creşterii presiunii fiscale,
• evaziunea fiscală,
• curba Laffer,
• rata optimă a presiunii fiscale.
1. Explicaţi semnificaţia comensurării ratei presiunii fiscale.

2. Prezentaţi modalităţile de exprimare şi de calcul a presiunii fiscale.
3. Prezentaţi şi explicaţi limitele presiunii fiscale prin Curba Laffer.
4. Enumeraţi factorii de influenţă şi efectele creşterii presiunii fiscale.
5. Explicaţi ce reprezintă evaziunea fiscală.
6. Prezentaţi cauzele şi efectele evaziunii fiscale.
149
1. Presiunea fiscala naţională se calculează de Ministerul Finanţelor şi se aprobă prin lege.
2. Eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite influenţează mărimea ratei
presiunii fiscale.
3. Presiunea fiscală la nivel naţional se măsoară prin:

a) rata presiunii fiscale;
b) raportul procentual dintre veniturile fiscale şi totalul veniturilor publice pe o perioadă de
un an;
c) cuantificarea economiei subterane într-o anumită perioadă;
d) raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte;
e) mărimea inflaţiei la un moment dat în economie.
4. Să se calculeze rata presiunii fiscale în sens larg pe baza următoarelor date:

− venituri fiscale…………………………………. 76.366 mil. RON
− venituri nefiscale…………………………............8.090 mil. RON
− contribuţii de asigurări sociale..............................38.843 mil. RON
− cheltuieli bugetare ……………………………..139.129 mil. RON
− PIB……………………………………………..390.800 mil. RON
Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicilor de la a-d.
a) 31,6%;
b) 21,6% ;
c) 19,5 %;
d) 54,9% ;
5. Curba Laffer este:

a) o modalitate de comensurare a ratei presiunii fiscale din economie
b) o modalitate de cuantificare a evaziunii fiscale din economie
c) o reprezentare grafică a corelaţiei dintre presiunea fiscala din economie şi nivelul
veniturilor fiscale ale statului
d) o modalitate de cuantificare a inflaţiei din economie
e) o modalitate de cuantificare a nivelului optim al cheltuielilor publice ale bugetului de stat
150

3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucuresti, 2005 sau 2009.
151
DEFICITUL BUGETAR. CREDITUL PUBLIC.

DATORIA PUBLICĂ
Cuprins
13.1. Introducere
13.3.1. Deficitul bugetar şi finanţarea lui
13.3.2. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice
13.3.3. Datoria publică. Comensurarea gradului de îndatorare a statului
13.1. Introducere
Deficitul bugetar este o expresie a dezechilibrului financiar

public proiectat sau în execuţie, care se referă la insuficienţa
veniturilor pentru a finanţa cheltuielile bugetare într-o perioadă de
timp determinată, de regulă un an.
Aceste dezechilibru se produce datorită multitudinii
factorilor care acţionează în economie, dar şi din nerespectarea
disciplinei financiare, care reprezintă un factor important în
nerealizarea nivelului proiectat al veniturilor publice.
Asigurarea echilibrului financiar public la nivel
macroeconomic constituie o necesitate, devenind o problemă de
primă importanţă, dacă se are în vedere determinarea nivelului optim
la care se construieşte echilibrul financiar, definit prin mărimea
resurselor financiare publice care se pot mobiliza în perioada
considerată, atât de pe piaţa internă cât şi cele de provenienţă
externă.
– definirea conceptului de deficit bugetar;

– explicarea cauzelor şi efectelor deficitelor bugetare;
– discutarea despre modalităţile de finanţare a deficitelor
bugetare
152
– înţelegerea caracteristicilor şi formelor creditului public;
– discutarea despre modalităţile de finanţare a deficitelor
bugetare;
– formarea unei viziuni asupra operaţiunilor de contractare a
unui credit public;
13.3.1. Deficitul bugetar şi finanţarea lui
În accepţiunea clasică, rolul principal al bugetului public

este de realizare a evidenţei de tip contabil a veniturilor estimate şi a
cheltuielilor autorizate, rol subordonat aspectului juridic (legiferat)
al finanţelor publice, iar echilibrul bugetar anual era considerat drept
“regula de aur”. Echilibrul bugetar se referă la păstrarea egalităţii
între veniturile şi cheltuielile bugetare, atât la întocmirea cât şi la
execuţia bugetului public.
Deficitul bugetar, conceptual reprezintă diferenţa dintre
cheltuielile executate şi veniturile încasate de puterea publică.
Prin Legea finanţelor publice se definesc atât deficitul cât şi
excedentul bugetar, astfel:
– „deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte
veniturile bugetare într-un an bugetar”;
– „excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce
depăşeşte cheltuielile bugetare într-un an bugetar”.
Sub influenţa factorilor care au dus la creşterea cheltuielilor
bugetare în timp, bugetele publice se întocmesc tot mai frecvent cu
deficit, excedentul bugetar, nemaiîntâlnindu-se aproape nicăieri. În
situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se prevede
un deficit, acesta se numeşte deficit de bugetare. Aceste deficite se
subîmpart, în principal, corespunzător a două criterii:
a) în funcţie de sursa de formare a acestuia, deficitul
bugetar total (DBT) se analizează şi se programează pe două
componente,
DBT = DBP+ChD
• deficit bugetar primar (DBP) care rezultă ca
diferenţă dinte cheltuielile bugetare şi veniturile
bugetare;
• cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor
(ChD), deoarece aceste împrumuturi trebuie
finanţate din alte surse decât resursele financiare
proprii.
153
b) în funcţie situaţia macroeconomică al ciclului economic care
ia în considerare folosirea deplină a forţei de muncă şi a
capacităţilor de producţie, distingem:
• deficit structural, calculat în condiţiile în care
economia ar funcţiona la întreaga ei capacitate;
• deficit ciclic, calculat ca diferenţă dintre deficitul
total (numit şi actual) care ia în considerare folosirea reală a
capacităţilor de producţie (mai mică sau mai mare) şi deficitul
structural.
Printre cauzele şi factorii care generează deficitul bugetar, se
numără:
– nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut;
– gradul de redistribuire a produsului intern brut (de exemplu,
creşterea nevoilor de ajutoare de şomaj sau pensii);
– creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare;
– influenţa fenomenelor conjuncturale internaţionale;
Efectele pe plan economic şi social sunt multiple. Între acestea sunt:
– creşterea datoriei publice, respectiv a cheltuielilor cu
serviciul datoriei publice (dobânzi, comisioane);
– creşterea ratei dobânzii pe piaţă, care influenţează
investiţiile în sensul reducerii lor, şi prin aceasta reduce
creşterea economică;
– distribuirea între generaţii a beneficiilor şi costurilor datoriei
publice, în condiţiile în ca o altă generaţie achită costurile
unui împrumut anterior. Acest împrumut se justifică dacă
finanţează bunuri de investiţii de lungă durată de care vor
beneficia şi generaţiile următoare.
Finanţarea deficitului bugetar.

Finanţarea deficitului bugetar se poate face pe două căi:
a) emisiune monetară (monetizarea deficitului bugetar) – care
constă în vânzarea de active lichide (titluri de stat) băncilor
comerciale, prin intermediul Băncii Naţionale. Banca
Naţională care acordă pe această cale un împrumut statului,
sporeşte masa monetară în economie, ceea ce constituie un
echivalent modern al emisiunii monetare. Această modalitate
de finanţare are un caracter inflaţionist;
b) prin creditul public – care reprezintă împrumuturi de stat
pentru acoperirea deficitului bugetar. Împrumuturile de stat pe
termen scurt finanţează cheltuieli publice fără să crească
fiscalitatea, dar presupun cheltuieli suplimentare cu serviciul
datoriei (dobânzi, comisioane).
13.3.2. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente

tehnice
Capitalul aflat disponibil la un moment dat în economie

poate fi oferit sub formă de credit solicitanţilor din sectorul privat
sau cel public. Distingem astfel, diferenţa dintre creditul public de
cel comercial:
• creditul comercial este cel la care apelează societăţile
comerciale pentru susţinerea activităţii curente (prin credite pe
termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii (prin credite pe
termen mediu sau lung);
154
• creditul public reprezintă resursele împrumutate pe piaţa
internă sau externă de capital, în vederea acoperiri deficitului
bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie.
Creditul public reprezintă, de fapt, o înţelegere intervenită
între stat, pe de o parte, şi o persoană fizică sau juridică, pe de altă
parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului
o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată,
iar statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen,
plătind şi dobânda cuvenită.
Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) are caracter contractual;
b) are caracter rambursabil;
c) presupune şi o contraprestaţie, şi anume, dobânda,
câştigul sau ambele forme.
Destinaţia creditului public – se referă la scopul pentru
care a fost contractat, şi este următoarea:
− necesităţile de trezorerie. Urmărirea în permanenţă a
situaţiilor încasărilor şi plăţilor (adică execuţia de casă a
bugetului) revine Trezoreriei statului, prin direcţia de
specialitate din Ministerul Finanţelor. Acest organ specializat
trebuie să prevadă apariţia eventualelor goluri de casă, în
vederea procurării din timp a resurselor de acoperire.
Împrumuturile la care apelează Trezoreria, pentru acoperirea
golurilor temporare, sunt împrumuturi pe termen scurt. Acestea
nu măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci reprezintă doar
o redistribuire.
− echilibrarea bugetului de stat. În situaţia în care
veniturile ordinare (curente şi de capital) ale bugetului de stat nu
sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor
bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe
piaţa internă sau externă. Aceste credite se încheie, în general,
pe termen mediu şi lung. Achitarea ratelor scadente, a
dobânzilor aferente, a eventualelor comisioane etc., respectiv
serviciul datoriei publice, se realizează din veniturile curente
ale bugetului de stat.
Dacă mărimea veniturilor curente este insuficientă pentru
acoperirea serviciului datoriei publice, statul are următoarele
posibilităţi:
– sporirea veniturilor de stat prin creşterea prelevărilor
obligatorii (mărirea impozitelor existente sau
introducerea altora noi), măsură nepopulară, care
conduce la accentuarea presiunii fiscale;
– contractarea de împrumuturi noi, care aduc avantaje în
viitorul imediat (procurarea de fonduri pentru stat,
posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de
capital), dar au şi dezavantaje:
antrenează cheltuieli bugetare suplimentare
(dobânzi, comisioane, prime de rambursare
etc.);
împovărează sarcina fiscală a generaţiilor
viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor).
155
Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri:
− folosirea lor ca instrument de politică economică ;
− redistribuirea prin intermediul creditului public a PIB;
− reprezintă o modalitate de procurare rapidă a
fondurilor.
Elemente tehnice ale creditului public
În legătură cu lansarea unui credit public, autorităţile

competente trebuie să stabilească elementele tehnice ale acestuia,
care, pe de o parte, definesc împrumutul (din punct de vedere
juridic), iar pe de altă parte, oferă informaţii potenţialilor
subscriitori, care pe această bază iau decizii privind achiziţionarea
unuia sau altuia dintre titlurile emise, în ce proporţii etc.
Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este definit
prin următoarele componente (elemente ) tehnice:
a) Denumirea împrumutului – este, în general, legată de
scopul şi importanţa împrumutului;
b) Valoarea nominală – este cea înscrisă de obligaţiunea
unui împrumut de stat şi reprezintă datoria statului faţă de
beneficiarul efectului public respectiv;
c) Valoarea reală – este valoarea la care obligaţiunea este
cotată la bursă, la un moment dat, şi poate fi: mai mare, mai mică
sau egală cu cea nominală;
d) Termenul de rambursare. Creditul public poate fi
lansat cu specificarea termenului de rambursare (scurt, mediu sau
lung) sau fără termen de rambursare:
− împrumuturile de stat pe termen scurt (până la 1 an);
− împrumuturile de stat pe termene medii (până la 5 ani );
− împrumuturile de stat pe termene lungi (peste 5 ani )
e) Forma sub care se contractează creditul public poate fi:
− prin creanţe în cont – adică înregistrarea în evidenţele
datoriei publice, fără eliberarea de înscrisuri;
− prin emisiune de înscrisuri
pentru împrumuturile fără termen de rambursare se
emit titluri de rentă perpetuă;
pentru împrumuturile pe termen mediu sau lung se
emit înscrisuri denumite obligaţiuni sau titluri de
rentă;
pentru credite publice pe termen scurt se emit:
bonuri de tezaur, certificate de datorie, certificate
(bonuri) de impozite, poliţe de tezaur etc.
Poliţele de tezaur reprezintă înscrisuri pe termen scurt,
supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate la bănci, executate
silit etc.
Certificatele (bonurile) de impozite sunt înscrisuri
nepurtătoare de dobândă, pe care creditorii le pot utiliza la plata
impozitelor sau la achitarea altor aranjamente către stat.
Bonurile de tezaur pot fi lombardate, vândute şi cumpărate
la licitaţie la cursuri variabile.
Lombardarea reprezintă modalitatea practicată de
persoanele fizice şi juridice care îşi păstrează disponibilităţile
băneşti în hârtii de valoare, pentru intrarea în posesia banilor
156
împrumutaţi înainte de expirarea termenului de rambursare. În acest
caz, la achiziţionarea lor, băncile percep o taxă mai mare decât taxa
de scont.
Taxa scontului – rata dobânzii pe care terţe persoane (de
obicei băncile comerciale) o percep ca procent din valoarea unor
titluri de credit cu scadenţa la un an, în cazul încasării de către
deţinător (beneficiar) a acestor înscrisuri înainte de scadenţă.
f) “Costul” plătit de stat pentru împrumutul contractat
reprezintă un alt element tehnic şi constă în: dobândă, câştiguri sau
alte avantaje acordate.
Rata de emisiune sau rata nominală a dobânzii se
calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise.
Noţiunea de rată reală a dobânzii semnifică mărimea
venitului net ce revine creditorului la 100 unităţi monetare date cu
împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea
dobânzii nominale cu influenţa (creşterii sau descreşterii) preţurilor
pe piaţă.
Rata reală a dobânzii se calculează:

(100+ rnd )x100
rrd =---------------------- - 100, unde:
Ip
rrd este rata reală a dobânzii;
rnd este rata nominală a dobânzii;
Ip este indicele de preţ faţă de anul precedent (în ţara
creditorului în cazul unui credit extern ).
În afara dobânzii, se mai pot aplica şi alte forme de avantaje
pentru deţinătorii de înscrisuri ale creditelor publice:
− înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
− lansarea împrumutului public sub-pari (adică valoarea
nominală de emisiune este mai mare decât cursul de
schimb la Bursă (pe piaţa de acţiuni);
− scutirea de impozite şi taxe a veniturilor deţinătorilor de
înscrisuri publice provenind din anumite tranzacţii cu
acestea;
− acceptarea de către stat ca plată a unor impozite, a
înscrisurilor reprezentând împrumuturi de stat ş.a.
Operaţiunile legate de acordarea creditului public – sunt

determinate de împrumuturile publice şi se referă la: plasarea
acestora pe piaţă; modificarea ratei dobânzii sau a termenului de
rambursare, precum şi amortizarea lor.
Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi,
şi anume:
- subscriere publică;
- prin intermediul unor consorţii (sau sindicate) bancare;
- vânzare la Bursa de valori.
Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu
rămâne la acelaşi nivel vreme îndelungată, ci se modifică în funcţie
de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut (precum şi
de alţi factori).
157
Pentru reducerea efortului financiar determinat de
contractarea unor împrumuturi publice în condiţii mai puţin
avantajoase, când rata dobânzii înregistrează scăderi considerabile,
statul procedează la preschimbarea înscrisurilor pentru un împrumut
vechi, în înscrisuri ale unui nou credit, cu o dobândă mai redusă.
Această operaţiune se numeşte conversiune, iar perioadele cele mai
favorabile, în care se poate recurge la ea, sunt cea de depresiune şi
cea de înviorare a economiei. Conversiunea poate fi de trei feluri:
forţată; facultativă; anticipată.
Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea
înscrisurilor de la deţinătorii lor, sau, altfel spus, restituirea sumelor
împrumutate de stat.
Modificarea termenului de rambursare – apare în situaţia în
care, statul recurge în mod repetat la împrumuturi pentru acoperirea
unor deficite temporare, se acumulează datorii mari, iar pentru
ieşirea din situaţie statul procedează la consolidarea datoriei.
Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor
corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen
scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen mijlociu sau lung, sau
fără termen.
Amortizarea creditului public – se poate face (stinge) pe mai
multe căi, dintre acestea sunt: rambursarea sau în cazuri
excepţionale: incapacitatea de plată, deprecierea monetară şi
repudierea obligaţiunilor.
Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea
înscrisurilor de la deţinătorii lor sau, altfel spus, restituirea sumelor
împrumutate de către stat. Aceasta poate fi facultativă sau
obligatorie.
Incapacitatea de plată a unui stat poate fi generată de cauze
politice sau economice (război, criză economică, etc.).
Deprecierea monetară este favorabilă efortului financiar al
debitor, iar aprecierea monetară are efectul de a îngreuna efortul
financiar al acestuia.
Repudierea obligaţiunilor – pot exista şi cazuri în care, deşi
nu se află în situaţie de insolvabilitate, guvernul unei ţări să refuze,
din motive politice, onorarea obligaţiilor ce decurg dintr-un credit
public.
13.3.3. Datoria publică. Comensurarea gradului de

îndatorare a statului
Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de

administraţia de stat centrală, locală şi de alte instituţii publice, de la
persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase
de rambursat, la un moment dat.
Gradul de îndatorare al ţării, la un moment dat, se
calculează ca raport între volumul datoriei publice şi PIB.
Dpt
Gî =------- x100, în care:
PIB
Gî - gradul de îndatorare al ţării;
Dpt – datoria publică totală;
PIB – produsul intern brut.
158
Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de
datoria publică, se cuantifică serviciul datoriei publice (S), care
cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda,
comisioanele şi spezele aferente acestuia, efectuate în decurs de un
an. Un indicator relevant al acestei categorii financiare este
ponderea serviciului datoriei publice GS în PIB:
S
Gs =------- x100, în care:
PIB
Pentru analiza îndatorării statului, se utilizează şi alţi indicatori a
căror cuantificare se bazează pe volumul datoriei publice (totale,
interne, externe), precum şi pe cel al serviciului datoriei publice.
– Deficitul bugetar, conceptual reprezintă diferenţa dintre cheltuielile executate şi veniturile

încasate de puterea publică.
– Bugetele publice se întocmesc tot mai frecvent cu deficit, excedentul bugetar,
nemaiîntâlnindu-se aproape nicăieri. În faza de elaborare a bugetului se prevede un deficit, care se
numeşte deficit de bugetare
– În funcţie de sursa de formare, deficitul bugetar total se analizează şi se programează pe două
componente,
– deficit bugetar primar care rezultă ca diferenţă dinte cheltuielile bugetare şi veniturile
bugetare;
– cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor deoarece aceste împrumuturi trebuie
finanţate din alte surse decât resursele financiare proprii.
– În funcţie situaţia macroeconomică al ciclului economic care ia în considerare folosirea
deplină a forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie, distingem:
– deficit structural, calculat în condiţiile în care economia ar funcţiona la întreaga ei
capacitate;
– deficit ciclic, calculat ca diferenţă dintre deficitul total (numit şi actual) care ia în
considerare folosirea reală a capacităţilor de producţie (mai mică sau mai mare) şi
deficitul structural.
– Printre cauzele şi factorii care generează deficitul bugetar, se numără: nivelul şi fluctuaţiile
produsului intern brut; gradul de redistribuire a PIB (ex.: creştere nevoilor de ajutoare de şomaj sau
pensii); creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare; influenţa fenomenelor conjuncturale
internaţionale.
– Finanţarea deficitului bugetar se poate face pe două căi:
• emisiune monetară (monetizarea deficitului bugetar) – care constă în vânzarea de active
lichide (titluri de stat) băncilor comerciale, prin intermebiul Băncii Naţionale;
• prin creditul public – care reprezintă împrumuturi de stat pentru acoperirea deficitului
bugetar. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice
159
– Creditul public reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte, şi o persoană fizică
sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de
bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul se angajează să restituie această
sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.
– Destinaţia creditului public se referă la scopul pentru care a fost contractat, şi este
următoarea: necesităţile de trezorerie şi echilibrarea bugetului de stat.
– Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri:
− folosirea lor ca instrument de politică economică ;
− redistribuirea prin intermediul creditului public a PIB;
− reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor.
– Elemente tehnice ale creditului public definesc din punct de vedere juridic, împrumutul de
stat: denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoarea reală, termenul de rambursare, forma sub
care se contractează creditul public, “costul” plătit de stat:
– Operaţiunile legate de acordarea creditului public – sunt determinate de împrumuturile
publice şi se referă la: plasarea acestora pe piaţă; modificarea ratei dobânzii sau a termenului de
rambursare, precum şi amortizarea lor.
– Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administraţia de stat centrală,
locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau externă,
rămase de rambursat, la un moment dat.
– Gradul de îndatorare al ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei
publice şi PIB.
– Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică serviciul
datoriei publice, care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda, comisioanele şi
spezele aferente acestuia, efectuate în decurs de un an.
• deficit bugetar,
• finanţarea deficitului bugetar,
• gradul de îndatorare a statului,
• credit public,
• plasarea creditului public,
• amortizarea creditului public,
• datoria publică.
1. Prezentaţi şi explicaţi categoriile de deficite bugetare.

2. Prezentaţi şi explicaţi modalităţile de finanţare a deficitului bugetar.
3. Explicaţi diferenţa dintre creditul comercial şi creditul public. Caracterizaţi trăsăturile creditului
public.
4. Enumeraţi şi argumentaţi destinaţia şi rolul creditului public.
5. Enumeraţi şi explicaţi elementele tehnice ale împrumuturilor de stat.
6. Explicaţi operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat.
7. Definiţi datoria publică şi instrumentele datoriei publice în România.
8. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor datoriei publice totale şi a serviciului datoriei
publice.
160
că propoziţia este falsă).
1. Deficitul bugetar, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, nu este influenţat de fenomene
conjuncturale internaţionale.
2. Printre cauzele care duc la apariţtia deficitului bugetar se numără şi gradul de redistribuire a
produsului intern brut, în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul de şomaj şi asistenţa
socială.
3. Pentru comensurarea gradului de îndatorare a statului se calculează raportul procentual dintre:

a) veniturile şi cheltuielile publice ale statului pe o perioadă de un an bugetar;
b) veniturile fiscale ale bugetului general consolidat şi PIB;
c) veniturile totale ale bugetului general consolidat şi PIB;
d) datoria publică totală şi PIB;
e) cheltuielile publice totale şi numărul de locuitori ai ţării;
4. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la modalităţile de amortizare a creditului public este
falsă?
a) rambursarea împrumutului public are loc prin anuităţi, tragere la sorţi sau răscumpărare la
Bursă;
b) amortizarea are loc prin incapacitate de plată a statului debitor;
c) creditul public nu intră în competiţie cu creditul particular, mai ales când capitalul
autohton disponibil în economie este insuficient;
d) amortizarea are loc prin repudierea obligaţiilor financiare asumate de guvernele anterioare
ale statului în cauză;
e) amortizarea poate avea loc prin rambursare, incapacitate de plată sau repudierea acţiunilor.
161
5. Prin repudierea acţiunilor unui credit public se înţelege:
a) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut public mai vechi, cu înscrisuri ale unui nou
împrumut cu o dobândă mai redusă;
b) refuzul de restituire a unui credit public, chiar dacă statul în cauză nu a intrat în
incapacitate de plată;
c) preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, cu
înscrisuri ale unor împrumuturi pe termene mijlocii, lungi sau fără termen de rambursare;
d) o modalitate uzuală de plasare a creditului public pe piaţa de capital;
e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată.

162
ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-BUGETARĂ
Cuprins
14.1. Introducere
14.3.1. Aspecte generale: concept, conţinut, obiective, instrumente
14.3.2. Coordonatele politicii fiscal-bugetare
14.3.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare
14.1. Introducere
Echilibrul reprezintă starea către care tinde economia, în

vederea alocării optime a resurselor, în condiţiile în care acestea sunt
limitate. Este vorba de un volum şi o structură de resurse, materiale,
umane, financiare, monetare şi valutare, care să corespundă nevoilor
şi posibilităţilor economiei naţionale într-o perioadă de timp
determinată. Astfel, echilibrul financiar public, care presupune
egalitatea între resursele financiare care pot fi mobilizate la nivel
macroeconomic şi resursele necesare pentru acţiunile economice,
sociale sau de altă natură, necesită examinarea atentă a obiectivelor şi
acţiunilor prevăzute de autorităţi, pentru creşterea eficienţei lor
economice sau eficacităţii lor sociale sau de altă natură.
– definirea conceptului de politici fiscal-bugetare;

– descrierea coordonatelor politicii fiscal-bugetare;
– înţelegerea importanţei mix-ului de politici fiscal-monetare;
– discutarea despre interdependenţele politicii fiscal-bugetare
cu alte politici;
163
14.3.1. Aspecte generale: concept, conţinut, obiective,

instrumente
Echilibrul/dezechilibrul financiar public, care se referă la

păstrarea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare, este o
componentă de bază a echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
Acesta este, însă, puternic influenţat de rezultatele activităţii
desfăşurate de întreprinderile producătoare de bunuri şi servicii
pentru piaţă, reflectând, în mare măsură, starea economiei reale.
Explicaţia constă în aceea că, agenţii economici cu profituri reduse
sau cu pierderi vor participa la formarea veniturilor statului cu
prelevări fiscale nesemnificative sau nule. De asemenea,
nerespectarea disciplinei financiare reprezintă un factor important în
nerealizarea nivelului proiectat al veniturilor publice.
Starea de echilibrul/dezechilibrul dezechilibru financiar public
pe ansamblul economiei se hotărăşte în activitatea de producţie a
bunurilor şi serviciilor, în procesul de creare a valorii adăugate brute.
Restabilirea echilibrului financiar la nivelul unităţilor
economice reclamă adesea măsuri generatoare de şomaj, reducerea
nivelului de trai al populaţiei, tensiuni sociale, instabilitate economică
şi chiar politică. Aceste efecte negative se produc şi se amplifică în
cazul în care managementul promovat la nivelul agenţilor economici
şi la cel al autorităţilor publice nu este capabil să ofere măsuri mai
puţin dureroase, având caracter preventiv sau compensatoriu.
Echilibrul financiar la nivel macroeconomic reprezintă expresia
generalizată a echilibrelor individuale ale agenţilor economici.
Politica economică (macroeconomică) reprezintă ansamblul
măsurilor luate de stat în scopul (sau urmărind obiective ca) :
– asigurării creşterii economice;
– ocupării forţei de muncă;
– echilibrării balanţei de plăţi externe;
– stabilităţii preţurilor;
– reducerii inegalităţilor şi asigurării independenţei naţionale.
Se poate vorbi de politică economică atunci când se decide
creşterea deficitului bugetar, pentru a se asigura:
– utilizarea muncii sau
– când se stabilesc norme de creştere a preţurilor sau
veniturilor pentru a limita inflaţia
Pentru a influenţa restabilirea unui echilibru financiar, precum
şi pentru realizarea obiectivelor sale diverse şi complexe urmărite
prin politica economică, statul are la îndemână diferite instrumente
de politică economică, acestea fiind analizate prin prisma
componentelor sale, cum sunt:
164
– politica monetară
– politica fiscală
– politica bugetară
– politica preţurilor
– politica veniturilor.
– politici sectoriale (pe domenii de activitate)
Între acestea, un rol important îi revine politicii financiare, care,
„subsumează politica fiscală – prin care se stabilesc resursele,
metodele de prelevare şi veniturile fondurilor publice, precum şi
politica bugetară – ca expresie a dimensionării şi ierarhizării
cheltuielilor publice prin acţiuni şi instrumente specifice.” 1
În sens larg, politica fiscală şi bugetară se constituie în cadrul
activităţii autorităţii publice de percepere şi utilizare a resurselor
necesare satisfacerii consumului public şi furnizării de bunuri şi
servicii publice.
O asemenea activitate, declanşează un amplu proces de
redistribuire a veniturilor şi averii.
În sens restrâns, politica fiscală şi bugetară operează cu
instrumente de natura:
– prelevărilor fiscale
– politica bugetară sau alocativă – care operează prin
intermediul
subvenţiilor şi
alocaţiilor (transferurilor) bugetare
– politica soldului bugetar, care vizează:
finanţarea deficitului bugetar şi
valorificarea excedentului bugetar
Opiniile (concepţiile) cu privire la utilitatea politicii fiscale
sunt diverse şi contradictorii, fiind influenţate şi de:
– constrângerile de natură economică, financiară şi socială
– de evoluţia rolului statului în diverse perioade de timp.
Politica fiscal-bugetara reprezintă totalitatea metodelor şi a
mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare publice, precum şi instrumentele, instituţiile şi
reglementările financiare utilizate pentru realizarea obiectivelor
stabilite într-o etapă determinată.
Obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscal-
bugetare, sub aspectul ei de componentă a politicii economice, se
adaptează permanent fiecărei etape de dezvoltare economico-sociale,
şi se sintetizează astfel:
– realizarea bunăstării generale
– realizarea justiţiei sociale
– realizarea securităţii sociale.
Instrumentele politicii fiscale sunt:
a) impozitele care
– incită la: investire; producţie; economisire
– inhibă activităţi economice, comportamente
b) facilităţi fiscale: reduceri; deduceri; scutiri
1
Iulian Văcărel, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996,
p. 708.
165
14.3.2. Coordonatele politicii fiscal-bugetare
Principalele domenii de manifestare a politicii financiar-

bugetare a statului sunt următoarele:
a) domeniul cheltuielilor publice
b) domeniul resurselor financiare publice
c) domeniul echilibrului economico-financiar
a) Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice trebuie
să obiective economico-sociale pe baza următoarelor coordonate:
• dimensionarea cheltuielilor publice – presupune stabilirea
mărimii absolute (în moneda naţională) şi relative, ca pondere în PIB.
Această pondere arată cât din PIB este preluat la resursele financiare
publice şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale.
• stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice pentru realizarea
unor anumite obiective – presupune stabilirea oportunităţilor şi
priorităţilor nevoilor sociale în fiecare etapă istoriceşte determinată
• realizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă –
presupune utilizarea resurselor cu maxim de eficienţă, pentru a nu se
recurge la impozite suplimentare sau împrumuturi ale statului care
generează costuri (cheltuieli) suplimentare
• atingerea scopurilor propuse prin efectuarea cheltuielilor –
presupune alegerea celei mai avantajoase soluţii pentru realizarea
unui anumit obiectiv.
b) Politica financiară în domeniul resurselor financiare
publice – prin care se stabilesc:
– volumul şi provenienţa resurselor financiare publice
– metodele de prelevare fiscală
– facilităţile fiscale
– obiectivele de ansamblu urmărite:
şi trebuie să urmărească coordonate cum sunt:
• nivelul resurselor financiare publice - care este influenţat de:
mărimea PIB, rata fiscalităţii, starea economiei, nivelul cheltuielilor;
• provenienţa resurselor financiare – ordinare sau
extraordinare; impozite directe sau impozite indirecte; impozitarea
persoanelor fizice sau juridice, etc.;
• numărul/multitudinea prelevărilor fiscale
• modalităţile de prelevare – impozitarea veniturilor sau a
cheltuielilor (consumului)
• nivelul ratei presiunii fiscale
• modalităţi de combatere şi limitare a evaziunii fiscale,
• acordarea/neacordarea de facilităţi fiscale.
c) Politica financiară în domeniul echilibrului/dezechilibrului
bugetar – se utilizează ca instrument bugetul general consolidat şi
structura acestuia (a se vedea sistemul bugetar), pentru care trebuie
să se precizeze:
• starea de echilibru sau dezechilibru, respectiv dacă:
– veniturile sunt mai mari decât cheltuielile - excedent
– veniturile sunt egale cu cheltuielile - echilibrat
– veniturile sunt mai mici decât cheltuielile - deficit
• modul de acoperire cu resurse financiare în cazul unui deficit
bugetar
• modul de utilizare a unui excedent bugetar (surplus de
resurse).
166
14.3.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare
cu celelalte politici
Politica fiscală se interferează pregnant cu politica bugetară, de

credit, socială, cu cele sectoriale (industrie, agricultură, comerţ etc.)
de protecţia mediului, precum şi cu strategiile de ordin legislativ-
instituţional.
Politica fiscală şi bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, în
sensul că, pe măsură ce creşte nivelul şi se diversifică structura
cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de venituri
publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor
fiscale. Astfel, însăşi realizarea funcţiilor bugetului – de alocare,
distribuire şi reglare – presupune o abordare de ansamblu a
veniturilor şi cheltuielilor publice, ceea ce impune conceperea unei
politici (măsuri) fiscal-bugetare unitare,
Politica fiscală acţionează asupra consumului prin modificarea
cererii solvabile a populaţiei. Astfel, când se urmăreşte reducerea
consumului se recurge la creşterea impozitelor, ceea ce va face să
scadă venitul disponibil.
Cheltuielile publice acţionează în două moduri asupra
consumului:
– direct, prin achiziţiile de bunuri publice şi servicii
– indirect, prin transferurile sociale şi remuneraţiile
funcţionarilor publici.
Politica fiscal-bugetară se interferează cel mai strâns cu politica
monetară şi de credit, astfel:
1. - orice plată provenind din sectorul public sporeşte oferta de
monedă în sectorul privat;
2. - orice plată din sectorul privat către cel public reduce oferta
de monedă în sectorul privat;
3. – finanţarea deficitului bugetar prin emisiune monetară,
sporeşte cererea globală (prin moneda suplimentară disponibilă) dar
cu condiţia ca aceasta să aibă acoperire în bunuri reale, altfel aceasta
are efect inflaţionist;
4. - finanţarea deficitului bugetar prin creditul (împrumutul)
public, duce la creşterea cererii de credit, care antrenează creşterea
ratei dobânzii şi prin aceasta determină reducerea investiţiilor
particulare.
În practică se urmăreşte realizarea unei combinaţii optime, un
“mix de politici bugetar-monetare” folosind un ansamblu de
instrumente ale politicii macroeconomice prin care autoritatea
publică orientează activitatea economiei conform unor obiective
economice şi sociale însă în condiţiile respectării restricţiilor
funcţionale şi de echilibru ale economiei.
Politica fiscală are legătură cu:
1. politica socială – care reiese din realizarea unor obiective
sociale prin:
– măsuri de ordin fiscal-bugetar (modul de repartizare a
sarcinii fiscale);
– protejarea sănătăţii populaţiei reducând accesul la unele
produse dăunătoare sănătăţii (ex. impozitarea mai accentuată a
tutunului, alcoolului) ; etc
167
2. politica economică (ex agricultură, comerţ exterior, etc.) –
când se recurge la măsuri de ordin fiscal, cum sunt:
– neimpozitarea sa impozitarea cu cote modice a veniturilor
din agricultură;
– acordarea de prime la export,
– scutirea de taxe vamale, etc.
Aceasta presupune concomitent, să se ţină seama de situaţia
concretă a economiei şi de modul ei de funcţionare precum şi de
eficacitatea comparată a fiecăruia dintre instrumentele de politici
economici-sociale posibil de utilizat.
– Echilibrul/dezechilibrul financiar public, care se referă la păstrarea egalităţii între veniturile şi

cheltuielile bugetare, este o componentă de bază a echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
Acesta este, însă, puternic influenţat de rezultatele activităţii desfăşurate de întreprinderile
producătoare de bunuri şi servicii pentru piaţă, reflectând, în mare măsură, starea economiei reale
– Politica economică (macroeconomică) reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat în scopul
(sau urmărind obiective ca): asigurării creşterii economice; ocupării forţei de muncă; echilibrării
balanţei de plăţi externe; stabilităţii preţurilor; reducerii inegalităţilor şi asigurării independenţei
naţionale.
– Se poate vorbi de politică economică atunci când se decide creşterea deficitului bugetar,
pentru a se asigura: utilizarea muncii sau când se stabilesc norme de creştere a preţurilor sau
veniturilor pentru a limita inflaţia
– Între instrumentele de politică economică, un rol important îi revine politicii financiare, care,
“subsumează politica fiscală – prin care se stabilesc resursele, metodele de prelevare şi veniturile
fondurilor publice, precum şi politica bugetară – ca expresie a dimensionării şi ierarhizării
cheltuielilor publice prin acţiuni şi instrumente specifice.”
– Politica fiscală şi bugetară operează cu instrumente de natura: prelevărilor fiscale. politica
bugetară sau alocativă, politica soldului bugetar.
– Politica fiscal-bugetara reprezintă totalitatea metodelor şi a mijloacelor concrete privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare publice, precum şi instrumentele, instituţiile şi
reglementările financiare utilizate pentru realizarea obiectivelor stabilite într-o etapă determinată..
– Obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscal-bugetare, se adaptează permanent
fiecărei etape de dezvoltare economico-sociale, şi se sintetizează astfel: realizarea bunăstării generale,
realizarea justiţiei sociale, realizarea securităţii sociale.
– Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice trebuie să obiective economico-sociale pe
baza următoarelor coordonate:
• dimensionarea cheltuielilor publice
• stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice
• realizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă
• atingerea scopurilor propuse prin efectuarea cheltuielilor.
168
– Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice - prin care se stabilesc volumul şi
provenienţa resurselor financiare publice, metodele de prelevare fiscală, facilităţile fiscale, obiectivele
de ansamblu urmărite - trebuie să urmărească coordonate cum sunt:
• nivelul resurselor financiare publice;
• provenienţa resurselor financiar;
• numărul/multitudinea prelevărilor fiscale;
• modalităţile de prelevare – impozitarea veniturilor sau a cheltuielilor;
• nivelul ratei presiunii fiscale;
• modalităţi de combatere şi limitare a evaziunii fiscale;
• acordarea/neacordarea de facilităţi fiscale.
– Politica financiară în domeniul echilibrului/dezechilibrului bugetar – se utilizează ca
instrument bugetul general consolidat şi structura acestuia, pentru care trebuie să se precizeze:
• starea de echilibru sau dezechilibru, respectiv dacă:
• modul de acoperire cu resurse financiare în cazul unui deficit bugetar
• modul de utilizare a unui excedent bugetar (surplus de resurse).
– Politica fiscală se interferează pregnant cu politica bugetară, de credit, socială, cu cele
sectoriale (industrie, agricultură, comerţ, etc.).de protecţia mediului, precum şi cu strategiile de ordin
legislativ-instituţional.
– Politica fiscală şi bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, în sensul că, pe măsură ce creşte
nivelul şi se diversifică structura cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de venituri
publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor fiscale.
– Politica fiscal-bugetară se interferează cel mai strâns cu politica monetară şi de credit. În
practică se urmăreşte realizarea unei combinaţii optime, un mix de politici bugetar-monetare folosind
un ansamblu de instrumente ale politicii macroeconomice prin care autoritatea publică orientează
activitatea economiei conform unor obiective economice şi sociale însă în condiţiile respectării
restricţiilor funcţionale şi de echilibru ale economiei.
– Politica fiscală are legătură şi cu: politica socială şi politica economică. Aceasta presupune
concomitent, să se ţină seama de situaţia concretă a economiei şi de modul ei de funcţionare precum şi
de eficacitatea comparată a fiecăruia dintre instrumentele de politici economici-sociale posibil de
utilizat.
• echilibru financiar,
• deficit bugetar,
• politica economică,
• politica fiscală,
• politica în domeniul cheltuielilor publice,
• politica în domeniul echilibrului/dezechilibrului,
• interdependenţele politicii fiscale.
1. Explicaţi relaţia dintre politica fiscală şi politica economică.

2. Explicaţi ce reprezintă politica fiscală.
3. Explicaţi obiectivele politicii fiscale.
4. Enumeraţi şi comentaţi pe scurt principalele coordonate ale politicii fiscale.
5. Prezentaţi principalele instrumente ale politicii fiscale utilizate şi explicaţi pe scurt cum pot acţiona.
6. Care sunt politicile economice cu care politica fiscală are cele mai accentuate interferenţe?
169
1. Politica financiară a statului, în raport cu politica generală a statului are o independenţă relativă .
2. Realizarea justeţei fiscale prin stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de capacitatea contributivă
reprezintă unul dintre obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscale.
3. Echilibrul valoric vizează :

a) numai echilibrul financiar;
b) numai echilibrul monetar;
c) numai echilibrul valutar;
d) toate răspunsurile de la punctele a-c;
e) nici un răspuns de la punctele a-c.
4. Echilibrul financiar poate sa vizeze:

a) numai echilibrul financiar la nivelul statului;
b) resursele financiare la nivel microeconomic;
c) echilibrul monetar;
d) echilibrul material;
e) nici unul din răspunsurile de mai sus.
5. Politica financiară a statului în domeniul resurselor financiare nu cuprinde stabilirea:

a) volumului resurselor
b) provenienţei resurselor
c) destinaţiei resurselor
d) metodelor de prelevare
e) obiectivelor ce trebuie atinse de instrumentele fiscale în procesul constituirii fondurilor
170

171
172
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1: 1) fals; 2) adevărat; 3) a; 4) d, 5) b
Unitatea de învăţare 2: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) b, 5) e
Unitatea de învăţare 3: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) b, 5) c
Unitatea de învăţare 4: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) c, 5) d
Unitatea de învăţare 5: 1) fals; 2) ) fals; 3) a; 4) b, 5) c
Unitatea de învăţare 6: 1) fals; 2) adevărat; 3) b; 4) b, 5) a
Unitatea de învăţare 7: 1) adevărat; 2) fals; 3) e; 4) e, 5) d
Unitatea de învăţare 8: 1) fals; 2) fals; 3) b; 4) d, 5) d
Unitatea de învăţare 9: 1) fals; 2) fals; 3) e; 4) d, 5) c
Unitatea de învăţare 10: 1) fals; 2) fals; 3) c; 4) b, 5) c
Unitatea de învăţare 11: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) d, 5) d
Unitatea de învăţare 12: 1) fals; 2) adevărat; 3) a; 4) a, 5) c
Unitatea de învăţare 13: 1) fals; 2) adevărat; 3) d; 4) c, 5) b
Unitatea de învăţare 14: 1) adevărat; 2) adevărat; 3) d; 4) b, 5) c
173
174

Finanţe Publice Şi Fiscalitate: Curs În Tehnologie ID-IFR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanţe Publice Şi Fiscalitate: Curs În Tehnologie ID-IFR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARIANA CIOPONEA

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

Curs în tehnologie ID–IFR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

Realizator curs în tehnologie ID-IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

9.1. Introducere...................................................................................................................................... 107

10.1. Introducere....................................................................................................................................... 118

11.1. Introducere....................................................................................................................................... 131

12.1. Introducere.......................................................................................................................................... 143

13.1. Introducere....................................................................................................................................... 152

14.1. Introducere......................................................................................................................................... 163

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare......................................................................................... 173

Cuprinderea în planul de învăţământ a unui curs de Finanţe publice şi fiscalitate porneşte de la

Obiectivul general al disciplinei Finanţe publice şi fiscalitate îl constituie însuşirea de către

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de

4. Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine,

7. Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură

FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII

În interiorul unei economii naţionale există numeroşi

– definirea conceptului de finanţe publice;

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de

Existenţa şi dezvoltarea finanţelor publice este

1.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice

Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină. În

1.3.3. Conţinutul finanţelor publice

Resursele financiare sub formă bănească, care se

1.3.4. Funcţiile şi rolul finanţelor publice

Apariţia şi existenţa finanţelor publice au un caracter

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut:

• relaţii financiare sau finanţe,

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi şi exemplificaţi ce reprezintă bunurile/serviciile publice.

1. La formarea fondurilor necesare statului, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale,

2. Conceptul de finanţe publice, în statul modern, are un pronunţat caracter economic şi

• Alegeţi varianta corectă!

3. Finanţele publice reprezintă:

4. Bunurile publice se caracterizează prin:

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

– definirea conceptului de buget public;

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Bugetul de stat

În fiecare stat se elaborează mai multe categorii de

În cadrul acestei teme, vom aborda aspecte generale

Bugetul de stat are ca principale caracteristici

Având în vedere toate aceste caracteristici, se poate

Principalele categorii de bugete din sistemul bugetar

Bugetul de stat – componentă a bugetului general

2.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat