Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr.

S-a nascut din serbarile

organizate sub zodia lui Dionisos, zeul viței-de-vie, al vinului și al veseliei. Un
grup de bărbați îl reprezentau pe zeu și pe însoțitorii săi, satirii, costumați cu
blănuri și coarne de țap („tragos”), cântând și dansând în jurul unui altar. Treptat,
din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai multe -
actorii - care schimbau replici cu corul.

Aveau loc sub forma unor concursuri, o dată pe an, şi durau trei zile la
rând. Fiecare concurent era obligat să prezinte trei tragedii (o trilogie) şi o comedie
(sau o dramă satirică).

Spectacolele ţineau cam 8-10 ore şi mai mult, până către seară.
Urmăreau cu încordare peripeţiile de pe uriaşa scenă, menite să provoace în
sufletul lor milă şi groază (catarsis) şi, firi temperamentale, izbucneau în aplauze
sau, din contra, fluierau, ba chiar azvârleau cu pietre atunci când ceva nu le era pe
plac.

Într-un stil de declamaţie, alternând cu pasaje cântate, Corul istorisea

întâmplările de până atunci şi profeţea din când în când, ca mesager al Destinului,
ce urma să se petreacă.

Autorii înşişi, într-o vreme, au suit pe scenă ca actori, regizându-şi

propriile piese până la apariţia unui ,,director de scenă” cu atribuţii specifice. Să fii
actor era un titlu de mândrie la Atena, dar impunea totodată o seamă de obligaţii în
viaţa de zi cu zi, una din cerinţe fiind ca aceşti artişti să ducă o viaţă încadrată în
normele moralei. Cei doi sau trei interpreţi care duceau în spate sarcina enormă a
suitei de spectacole de o mare încărcătură emoţională erau bărbaţi; femeilor nu le
era îngăduit să urce pe scenă, şi aşa va fi până târziu, în perioada elisabetană (în
piesele lui Shakespeare, se ştie, rolurile feminine erau jucate de bărbaţi).

La sfârşitul unei zile atât de dense, se înmânau premiile: un ţap, pentru

autorii de tragedii, un burduf de vin, pentru autorii de comedii, ceva mai târziu s-a
acordat învingătorilor o cunună cu lauri, precum şi o sumă de bani. Spectatorii erau
şi ei răsplătiţi pentru fidelitatea şi rezistenţa lor, oferindu-li-se carnea friptă a
taurilor sacrificaţi în cursul unei ceremonii. În final, cu toţii se retrăgeau spre case
la lumina torţelor care creau o atmosferă feerică şi plină de mister.
 Popularitatea crescândă a reprezentațiilor teatrale a făcut nu numai ca ele
să ocupe locul dominant în serbările religioase și obștești, ci să se delimiteze de
ceremoniile religioase ca atare și să se transforme într-un gen de artă independent,
ocupând un loc deosebit în viața grecilor antici. În perioada arhaică reprezentațiile
teatrale erau prezentate în diferite locuri. În secolul al V-lea Î.Hr. apare, însă un loc
special, destinat acțiunilor scenice. De regulă, grecii alegeau un astfel de loc la
versantul unui deal. Povârnișul lui era tăiat în formă de trepte de piatră, pe care se
așezau spectatorii. Treptele, în semicerc, formau diferite nivele, care se înălțau una
deasupra alteia, și sectoare, despărțite prin pasaje ca în stadioanele de astăzi.

Teatrul grecesc era destinat, practic, întregii populații urbane și avea câteva
zeci de mii de locuri. Teatrul lui Dionysos din Atena avea 17 mii de locuri,
renumitul teatru din Epidaur (păstrându-se bine până în prezent) – 20 de mii de
locuri. Grandioase erau teatrele din Megapolis – cu 40 mii de locuri. La Atena , de
exemplu, fusese instituit un fond de stat special, așa numiții bani teatrali, care urma
să fie distribuit cetățenilor săraci, ca să-și poată cumpăra bilete la teatru.

Unele personalități marcante din acea perioadă condamnau aceste obiceiuri, ca

fiind lipsite de orice importanță, deoarece o bună parte din veniturile statului se
duceau în această direcție. Atunci când aveau loc spectacolele se adunau cu toții de
la mic la mare. De menționat faptul ca aceste spectacole nu durau o oră sau două,
ci ziua întreagă. Oamenii își puneau mâncarea cu ei, ca să nu plece acasă și mai
apoi să se întoarcă înapoi

Rolul teatrului în politică

Între teatru și democtrație există o conexiune ce capătă doua forme –una

încearcă să izoleze anumite părți din piesele de teatru ce sprijină politicieni,
precum Pericles și politicieni democrați. În teatrul atenian putem gasi un tumul de
comedii ce sprijină democtrația, spre deosebire de tragedie, unde acest lucru este
extrem de rar. Ideologia civică a festivalurilor ateniene, în care erau prezentate
drame, sugerează existența unui contrast între instituțiile reprezentate în piesele de
teatru și ideologiile de ordin moral îi religios ale acestor locuri.
 Participarea spectatorilor în cadrul festivalurilor de teatru a ajutat să
promoveze viața democratică în Atena. Concepția ateniană a democrației a oferit
un rol central discursului liber, iar teatrul a fost locul propice dezvoltării acestui
discurs, Caracterul democtratic al teatrului grecesc nu presupune preluare unor
poziții democratice ideologice, ci participarea într-o cultură de ordin democratic în
materie de discurs și extinderea lui pentru a face auzite vocile femeilor, străinilor,
precum și a scavilor care nu aveau nici un loc în lumea politică.

Piesele tragice pun in scena povesti ale eroilor greci traditionali intr-o maniera
ce sugereaza ca insemnatatea acestora era destinata unui public nou, un public
democrat. Eroii greci faceau parte din identitatea comuna a grecilor, insa noua
problema rasarita era cea a punerii in scena a acestor vechi modele de viata intr-o
cultura politica noua.

Spre exemplu, in tragedia lui Sofocle, "Ajax", eroul pierde in concursul pentru
armura lui Ahile. Realizeaza ca singurul lucru pe care il mai poate face este sa se
sinucida, neputand accepta pierderea propriei sale onori. Asadar, acest act este pus
in scena la jumatatea piesei. Acest lucru reprezinta o problema, deoarece exista o
jumatate a piesei ce nu il are in scena pe protagonist. Al doilea act cuprinde o
disputa pe tema ingroparii lui Ajax. Este o disputa castigata de catre Odiseus, care
reprezinta un model nou de erou. Piesa sugereaza ca Ajax ar putea fi eroul grec
traditional, dar care totusi apartine unei lumi din trecut. Exista ceva ce lipseste, iar
acel ceva este sugerat de disputa lui Odiseus.

Ne-am putea intreba in ce mod isi au ecou originile grecesti in teatrul si democratia
de astazi.

Drama reuseste sa iti capteze atentia prin diferitele personaje ce reactioneaza si se

confrunta in diferite moduri cu obstacolele pe care le intampina. Nu exista un
narator care sa ii ghideze. Esti invitat sa iti iesi din propriul caracter si sa asculti si
sa gandesti cu diferitele voci din spectacole, proces regasit, de altfel, si in viata
politica democratica.

Festivaluri de teatru, incluzandu-le pe cele ale lui Dionis,au existat in intreaga

Grecie, insa doar Atena a reusit sa dezvolte traditia reprezentatiilor tragicului si
comicului si sa o plaseze in inima celebrarilor civice. Toate epocile de aur au
invalurite in jurul lor un mister aparte- in acest caz se remarca, indeosebi,
constiinta de sine printre atenieni drept invingatori asupra Imperiului Persan. Odata
cu Razboiul Peloponesiac, teatrul a fost recunoscut drept un loc al dialogului serios
(tragic si comic), unde gandurile puteau fi gandite, iar lururile puteau fi spuse intr-
o maniera ce in trecut nu si-ar fi putut gasi loc intr-un discurs public.