3.3.

Metode de reducere a comportamentelor agresive

Referindu-se la posibilitățile de prevenire și reducere a actelor violente, Petru Iluț (2004)

se referea la urmatoarele direcții de acțiune:

a. Studierea interacțiunii victimă-agresor

Se referă în primul rând la elaborarea de modele ale interacțiunii, pentru a spori șansele
unor intervenții educaționale. În aceeași categorie intră și studiul factorilor de mediu fizic
asociați cu producerea de comportamente antisociale, precum și studiul caracteristicilor
sociodemografice ale celor care comit aceste acte.
Comportamentele agresive țin de combinarea unor caracteristici (percepute sau atribuite)
ale triadei agresor-victimă-context :
- dihotomia de tip de personalitate (Glass, 1977) vorbește despre persoane competitive, grăbite,
instabile și despre persoane cooperante, calme, echilibrate. Plasarea unei persoane în una din
aceste categorii face predictibil comportamentul său;
- agresorul ține cont de reacțiile celui agresat (în caz de supunere, se oprește pentru că scopul
său este să-i facă rău, să-l umilească, nu neapărat să-l omoare);
- se ia în calcul capacitatea de ripostă (conform teoriei costuri - beneficii);
- un element important în comportamentul agresiv este atribuirea intențiilor.

b. Utilizarea catharsisului
Teoretizată înca de la începuturile psihanalizei, utilizarea catharsisului este permanent
contestată si greu probată. Există un contrast remarcabil între cercetările psihosociologice și
simțul comun în ceea ce privește utilizarea catharsisului în limitarea manifestărilor violente.
Trebuie găsite, însă, modalitățile de descărcare a tensiunii emoționale și de reducere a pornirii
către conduita agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par a fi următoarele (P. Iluț, 1994):
a) vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole
sportive etc. (idee teoretizată încă de Aristotel);
b) consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de S.
Freud);
c) angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (practicarea unor
sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite), idee anticipată deja de Platon.
Cercetările experimentale au condus, însă, la concluzia cvasi-generalizată conform căreia
modalitățile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc la o reducere a violenței, ci
dimpotrivă, la o potențare și o intensificare a ei.

c. Pedeapsa și amenințarea cu pedeapsa

O altă cale de reducere a agresivității, folosită din cele mai vechi timpuri și în cele mai
diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării
agresivității, în vederea sancționării ei și, totodată, cu intenția clară de a preveni repetarea actelor
de violență.
Pedepsele pot fi instituționalizate (cum ar fi cazul sancțiunilor juridice) și
neinstituționalizate (cum ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată previne
reiterarea comportamentului agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al
eșecului programului de recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul familiei, așa după cum s-a mai
arătat, sistemul educațional folosit de părinți, bazat pe sancțiuni severe, inclusiv agresiunea
fizică, are un impact clar negativ asupra evoluției și dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears și
colegii lui (cf. R.R. Sears, 1953) au arătat că acei copii care au fost sever pedepsiți de către
părinți pentru comportamentul lor agresiv se comportă mult mai agresiv în afara familiei decât
acei copii ce au fost mai puțin sever pedepsiți în familie pentru actele lor comportamentale
agresive.
Principala temă de dispută în acest context este cea legată de utilitatea pedepsei cu
moartea, existând numeroase argumente împotriva pedepsei cu moartea (cum ar fi: utilizarea
acesteia nu scade numarul agresiunilor; este în contradicție cu principii morale; există erori
judiciare concretizate prin executarea unor persoane nevinovate etc.).
Și utilizarea pedepselor instituționale (tip detenție) este supusă criticilor. Au fost
formulate mai multe criterii pe care trebuie să le îndeplineasca o astfel de pedeapsăă pentru a-și
atinge scopul: pedeapsa trebuie să fie promptă, intensă și foarte probabilă pentru cel care produce
comportamentul antisocial.

d. Strategii cognitive și de învățare

Vizează dobândirea de abilități de comunicare socială care limitează agresivitatea
(începând cu “banala” formulare “îmi cer scuze”), folosirea incompatibilității de raspunsuri
(crearea de situații antagonice situației cu potențial violent) etc.
Așa după cum demonstrează teoriile învățării sociale (A. Bandura), comportamentul
agresiv se imită și se învață. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziții
comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită
agresivă. De asemenea, în cadrul muncii educative trebuie insistat în direcția realizării unor frâne
agresivo-inhibitive care să-l ferească pe subiect, din interior, de angajarea în confruntări de
natură agresivă.
Un obiectiv central al muncii educative îl constituie formarea unui model de tip conduită
amânată care, în urma raționalizării situației conflictuale, a efectelor și consecințelor posibile, îl
ajută pe subiect să nu dea curs imediat oricărei provocări de natură agresivă. Desigur, munca
educativă, desfășurată atent și temeinic, conduce la formarea mai generală a unor deprinderi și
abilități de raportare și comunicare interpersonală și socială, la formarea unor capacități empatice
și a unor aptitudini pentru parteneriat, toate acestea funcționând, la rândul lor, ca mijloace de
frânare și reducere până la disparitate a tendințelor de adoptare a comportamentului agresiv.