SIMBOLISMUL - este un curent literar care a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva

romantismului, a parnasianismului şi a naturalismului. Numele acestui curent a fost dat de către Jean Moréas în articolul-
manifest intitulat „Le symbolisme” (1886), publicat în revista „Le Figaro”, scriitorul francez fiind considerat iniţiatorul
mişcării literare.
Printre marii poeţi francezi de orientare simbolistă îi amintim pe: Charles Baudelaire (vol. „Florile răului”), Paul
Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé. Acesta din urmă a definit rostul şi rolul poeziei simboliste: „ A numi un
obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a
ghici încetul cu încetul; a sugera, iată visul.”
În literatura română simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al. Macedonski, cel care s-a
evidenţiat mai ales ca teoretician al curentului. Printre reprezentanţii români ai simbolismului se numără: George Bacovia, Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Elena Farago.

Trăsăturile simbolismului:
- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă posibilitatea unei interpretări multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze (melancolie, plictiseală,
spaimă, disperare etc);
- relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între obiecte, între obiecte şi oameni, între natură şi
sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb” are drept corespondent în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o
sonoritate surdă care simbolizează stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească, angoasă,
instabilitate psihică, claustrare într-un spaţiu, fără posibilitate de evadare);
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenţa instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol, fie prin muzicalitatea interioară a
versurilor (creată de sonorităţi verbale, repetiţii, refren, aliteraţii). Al Macedonski  „Arta versurilor e arta muzicii”;
- versul liber, rima fiind considerată o simplă convenţie, accentul punându-se pe forma şi ritmul versului;
- cromatica joacă un rol important. Fie este exprimată direct, prin culori cu valoare de simbol (Ex: verdele care sugerează
irascibilitatea, nevroza), fie este sugerată prin corespondenţe (Ex. simbolul „plumb” duce cu gândul la culoarea cenuşiu ce
determină un sentiment de dezolare);
- olfactivul scoate la iveală stări ale eului poetic, fiind sugerate, în general, mirosurile puternice cu ajutorul unor simboluri (Ex:
„cadavru”);
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultană a mai multor senzaţii (auditive, vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum
violet” – olfactiv + vizual.

Teme şi motive lirice:

- condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială;
- tema iubirii - resimţită ca nevroză;
- tema naturii receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească;
- tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut;
- motivul oraşului sau al târgului provincial, caracterizat prin monotonie şi viaţă mediocră, ce determină nevoia de
evadare spirituală în tărâmuri misterioase;
- motivul ploii şi al toamnei
- motivul singurătăţii fiinţei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniază melancolia sufletească, exprimând emoţii grave (vioara, mandolina,
harfa) sau violente (fanfara).

GEORGE BACOVIA (1881-1957). UNIVERSUL LIRIC

George Bacovia este reprezentatul de seamă al simbolismului românesc. Volumele sale de versuri sunt „Plumb” (1916),
„Scântei galbene” (1926), „Cu voi” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanţe burgheze” (1946). Bacovia este creatorul unei
poezii de atmosferă şi, referindu-se la aceasta, Eugen Lovinescu observă că este dominantă dezolarea: „de toamne reci, cu ploi
putrede, cu arborii cangrenaţi, limitat într-un peisaj de mahala, de oraş provincial, între cimitir şi abator (…) atmosferă de
plumb (…) în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului”.
Pretutindeni în versurile bacoviene pluteşte tristeţea, spaima de neant care devine obsedantă. Volumele de poezii poartă
în chip vădit pecetea influenţei lui Edgar Allan Poe şi mai ales a unor simbolişti francezi precum Rollinat, Laforgue, Baudelaire
şi Verlaine. Influenţele de factură simbolistă se concretizează la Bacovia prin: gustul pentru satanic, atmosfera de nevroză, ideea
morţii, cromatică, olfactiv şi, nu în ultimul rând, prin predilecţia pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondenţe
muzicale, prin culoare, ele fiind tributare unor pictori impresionişti ca Renoir sau Degas. Cele mai importante motive simboliste
din lirica bacoviană sunt: plumbul (sugerând starea de apăsare, căderea în moarte sub greutatea de plumb a destinului universal),
oraşul de provincie (spaţiu dezolant cu ploi putrede de toamnă şi copii bolnavi de tuberculoză), ploaia depresivă, solitudinea,
golul, plictisul, somnul, plânsul, agonia etc.
George Bacovia se defineşte ca poet al toamnelor reci, al iernilor care creează impresia de sfârşit de lume, al verilor
toride, când cadavrele se află în descompunere, sau al primăverilor iritante, nevrotice (Ex. de poezii: „Cuptor”, „Decembre”,
„Lacustră” etc).
Cadrul de manifestare îl constituie adesea oraşul de provincie în care totul este cenuşiu, în parcurile solitare cântă o
fanfară militară, cafenelele sunt marcate de sărăcie. Pe acest fundal înspăimântător, alături de copii, de fecioarele tuberculoase,
de muncitorimea palidă şi de poetul însuşi, aflat într-o continuă peregrinare, se mai proiectează toamna, primăvara, vara, frigul,
golul, somnul, răceala, umezeala, nevroza, plânsul, ploaia, descompunerea, tristeţea etc. Într-o asemenea ambianţă poetul rămâne
un inadaptat, de unde nevoia sa de evadare din această lume.
Sentimentul singurătăţii, acela al pustietăţii interioare, este realizat prin corespondenţa între sentiment şi culoare. Gama
de culori, care este foarte restrânsă, se bazează pe o serie de motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, vagabondajul,
monotonia – acestea având corespondenţe în universul instrumentelor muzicale.
Toate aceste elemente demonstrează faptul că Bacovia cultivă un simbolism de esenţă şi nu unul formal, iar starea
poetică se transmite cititorului ca trăire interioară.

Principalele teme şi motive ale universului poetic bacovian

Motivul singurătăţii, preluat din romantism, se regăseşte adesea în poezia bacoviană, devenind element de recurenţă (motiv
care se repetă) în volumul de debut „Plumb” din 1916.
- sentimentul singurătăţii este asociat uneori cu spaţiul camerei. Camera poetului nu este o ambianţă benefică sau un
spaţiu de creaţie, ca la Eminescu ori Macedonski, ci un loc înspăimântător („Miezul nopţii”);
- sentimentul singurătăţii este asociat alteori cu spaţii exterioare: parcul, străzile sau oraşul de provincie;
- în mulţime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără putinţă de comunicare cu ceilalţi, ceea ce determină
dorinţa de evadare;
- dragostea sau actul creator sunt uneori cele care îl salvează pe poet şi îl scapă de solitudine („Decembre”).
Lumea oraşului de provincie, a târgului sufocant reprezintă un motiv adesea întâlnit în lirica bacoviană.
- mahalaua este populată de o lume bolnavă, aflată într-o latentă descompunere, sub acţiunea intemperiilor: ploaia,
zăpada, vântul, frigul, arşiţa etc. („Sonet”).
- apare oraşul în ruină, în care coexistă cadavrele aflate în descompunere cu fastul burghez iar poetul este dominat de
obsesie, spaimă, nevroză („Singur”, „Decor”).
- oraşul poate fi un loc înspăimântător, periculos, un loc în care se petrec fapte îngrozitoare („În parc”).
- alteori oraşul este văzut ca un muzeu al figurilor de ceară („Panoramă”).
Natura se află sub puterea unor forţe distructive, traducând stările de spirit pe care le încearcă poetul. În poezia bacoviană,
natura nu mai este cadrul intim, familiar, în care poetul se retrage pentru a medita în linişte ori pentru a se întâlni cu iubita, ci
devine ostilă.
- anotimpurile sunt obsedante şi creează stări nevrotice („Moină”);
- apa nu mai este, ca în poezia eminesciană, un element al vieţii, ci unul distructiv, degradant, ce provoacă
irascibilitatea, disperarea („Lacustră”);
- zăpezile apocaliptice acoperă lumea, fără posibilitatea de salvare („Tablou de iarnă”);
- primăvara nu este anotimpul în care natura renaşte la viaţă (aşa cum se întâmplă în poezia lui Coşbuc sau Alecsandri),
ci determină stări sufleteşti apăsătoare, isteria, nevroza („Nervi de primăvară”). Toamna este anotimpul mohorât al
ploilor interminabile, ce pustieşte sufletul şi amorţeşte simţurile. Iarna este infernală, domină întreaga lume şi
determină pierderea oricărei speranţe de bine. Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care cadavrele se
descompun, ca în poezia „Cuptor”.
Iubirea nu este văzută ca un sentiment înălţător, benefic pentru umanitate.
- iubita este o fecioară palidă, despletită, care cântă la clavir muzică funebră („Nevroza”);
- alteori, iubita este descrisă cu accente pamfletare, poetul exprimându-şi dispreţul („Contrast”, „Unei fecioare”);
- în unele poezii, femeia reprezintă, însă, un refugiu, casa ei devenind un loc de adăpost, compasiune şi ocrotire
(„Decembre”).
Moartea devine în poezia bacoviană o obsesie, o stare de disperare, de dezagregare a materiei („Plumb”, „Cuptor”). Rareori
provoacă panică. De obicei, moartea este dorită şi aşteptată pentru a curma suferinţa eului liric.

Particularităţi ale simbolismului regăsite în poezia bacoviană:

Muzicalitatea, ce sugerează stări ale eului liric, este dată de:

- instrumente muzicale: clavirul, buciumul, vioara, flautul, fluierul, lira, goarna, flaşneta, ţambalul etc.;
- compoziţii muzicale: simfonia, marşul funebru, valsul;
- diverse zgomote: scârţâituri, foşnete, trosnete, plânsete, suspine, oftaturi, şoapte, tuse, ecouri etc.;
- verbe ce determină imagini auditive sugestive: „a scârţâi”, „a ploua”, „a striga”, „a plânge”, „a izbi” etc.;
- muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele („plumb”), prin aliteraţii,
repetiţii, versuri-refren.
Cromatica sugerează, de asemenea, stări sufleteşti.
- verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea de nevroză;
- violetul sugerează halucinaţia iar albul, inexistenţa;
- negrul şi roşul sugerează moartea;
- galbenul sugerează, aşa cum însuşi poetul declară, depresia („Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în
urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei … în plumb văd culoarea galbenă.”)
Utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă ceea ce oferă posibilitatea unei interpretări multiple (Ex. simbolul „plumb”).
Olfactivul este ilustrat prin mirosuri puternice, sugerate sau exprimate direct.
Cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveală stări sufleteşti vagi, confuze (melancolie, plictiseală, spaimă,
disperare etc).
Relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.:
cuvântul „plumb” are drept corespondent în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă, care
simbolizează stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească, angoasă, instabilitate psihică, claustrare
într-un spaţiu fără posibilitate de evadare).