Sunteți pe pagina 1din 13

Efectele decretului 410/1959

asupra monahilor din Arhiepiscopia Craiovei:


viaţa în lume

1. PRELIMINARII.

Încă de la început trebuie să precizăm faptul că a face o analiză a monahismului în


perioada comunistă, ea nu se poate face separat de Biserca Ortodoxă Română, deoarece ele
împreună au făcut corp comun, căutând să ţină piept tuturor inixtiunilor de tot felul la care
urmări a fost nevoită să se supună. Încă de la înscăunarea patriarhului Justinian Marina, puterea
comunistă a crezut că a găsit în persoana partiarhului un aliat de nădejde, care nu trebuia să facă
altceva decât să implementeze proiectul – program gândit de comunişti pentru Biserica Ortodoxă
Română. Comuniştii se vor fi înşelat amarnic. Toată activitatea patriarhului nu a fost altceva
decât încercarea de sabotaj a acestei iniţiative şi apărarea Bisericii Ortodoxe Române, cu toate că
a existat în permanenţă un riguros control, permanent şi direct asupra bisericii, în toate instituţiile
bisericeşti, adică protagonite şcoli teologice, centre eparhiale, mănăstiri, pregătiţi de a reprima
orice acţiune considerată contrară intereselor statului comunist ateu1.
Patriarhul Justinian, încă de la începutul patriarhatului său a susţinut că se impune o
revigorare a vieţii monahale. Susţinea că fără un monahism care să îşi înţeleagă meniream nu
putea să facă faţă regimului. În acest sens afirma: „Orice instituţie dacă nu-şi arată în chip dovedit
menirea ei, rămâne în urmă, iar cine rămâne în urmă riscă să fie călcat în picioare”2.
Încă de la începutul patriarhatului, monahismul înflorea atât numeric, cât şi adminstrativ-
gospodăresc, duhovnicesc cultural. Câteva cifre sunt grăitoare: dacă în 1938 numărul
personalului monahal se ridica la 4187, în 1957 acesta era de 5814. Comparativ numărul
mănăstirilor şi schiturilor a crescutde la 154 în 1938 la 190 în 19573. „Vinovatul” nr. 1 pentru
progresul monahismului era nimeni altul decât patriarhul Justinian. În anul 1958, ministrul de
interne Alexandru Drăghici, autorul moral al decretului 410/1959, îl acuza pe patriarh în cuvinte
aspre: „a acordat şi acordă o atenţie deosebită cultivării intense a unui spirit mistic între călugării

1
Mircea Păcurariu „Şi-a făcut Biserica datoria?” în Vestitorul ortodoxiei Româneşti, II 1990, nr. 7-8, pag. 5
2
D. Cr. „Deschiderea cursurilor la seminariile monahale. La mănăstirea Neamţ, Plumbuite, Văratic” BOR 3-4/1949,
pag 41.
3
Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist (1945 – 1958 ) Vol I, I.N.S.T.
Buc. 2001, pag 315.
şi călugăriţele din ţara noastră, prin seminariile monahale şi institutele teologice, frecventarea
acestora din urmă fiind ceva inedit pentru Ortodoxia română care până la acea oră nu cunoscuse”
călugăriţe licenţiate sau doctori în teologie4.
Având experienţă practică, patriarhul crease o bază nouă economică pentru mănăstiri
înfiinţând cu această ocazie cooperative şi ateliere mănăstireşti căutând să diminueze efectul
naţionalizării terenurilor Bisericii începând încă din martie 1949, efectele naţionalizării
terenurilor fiind anihilarea monahismului.
Desigur, că la nivelul eparhiilor, ierarhii urmăreau aceeaşi linie, în consecinţă cu măsurile
aplicate de patriarhul Justinian. Măsurile nu treceau neobservate de privirea vigilentă a securităţii.
Marele mitropolit Firmilian Marin era de pildă acuzat că „încurajează tendinţele mistice şi
obscurantiste ale călugărilor din raza eparhiei sale”5.
Astfel de cooperative se înfiinţaseră la Ţigăneşti, Pasărea, iar în Oltenia la Tismana.
Conform statutului în cooperative se puteau înscrie orice frate sau soră, ongrul fiind acela de a
îmbunătăţi condiţiile de trai, coroborat cu cel cultural şi profesional6.
În mănăstirile de monahii, 120 ca număr în Patriarhia Română în 1958, şi în câteva de
monahi, funcţionau aşa numitele cooperative de producţie, sau unele filiale ale acestora, unde se
lucrau: covoare, broderii, ţesături, cusături artistice, multe dintre ele fiind destinate exportului.
Fucţionau un număr de 18 cooperative cu 11 secţii, unele dintre cooperative având şi filiale în
mănăstirile mai mici. În fruntea acestora erau cooperativele de la Agapia, Horezu, Bistriţa,
Pasărea, Ţigăneşti. La Plumbuita şi Antim se confecţionau obiecte de cult7.

2. CAUZELE APARIŢIEI DECRETULUI 410/1959.

Încă începând cu anul 1958 autorităţile statului făceau presiuni tot mai mari la adresa
conducerii bisericeşti pentru diminuarea drastică a numărului călugărilor şi călugăriţelor.

Principalul factor responsabil cu aceste presiuni era securitatea, care urmărea problema
monahală din România încă din 1948, când începuse să întocmească rapoarte, statistici sinteze
informative, urmărindu-se operativ fiecare mănăstire în parte. Şi dacă urmarim în timp

4
Ibidem 322 – 323
5
Arhiva CNSAS, fond documentar, dosar 74, Vol III, fila 64, apud la Ana Maria Rădulescu: Desfiinţarea mănăstirilor
din Arhiepiscopia Craiovei, Perioada 1958 – 1960, M.O. ? pag 201.
6
Justinian Florea: Organizarea muncii în mănăstiri, cooperatuve meşteşugareşti G.B. 8 – 10/1952, p. 438.
7
Pr. G... Viaţa monahală în ultimii zece ani BOR, 5-6/1958, pag. 521.
dezvoltarea fenomenului de la mănăstirea Vladimireşti, care nu mai putea fi controlat, situaţia în
sine pate constitui o premiză alături de alte acţiuni care se desfăşoară cu amploare în sânul
bisericii noastre8.

Ministrul de interne în 1958, era Alexandru Drăghici. Tristă figură morală a partidului
comunist. Dorind să lovească în monahism, la 6 octombrie 1958, într-un amplu referat către
conducerea de partid şi de stat, arătând „activitatea contra-revoluţionară desfăşurată în cadrul
mănăstirilor” propunea punctual ca monahii cunoscuţi în evidenţele secutităţii ca „legionari” şi
cei care deţinuseră funcţiuni în aparatul „burghezo-moşieresc” să fie scoşi din monahism; întrarea
în monahism să se facă numai cu acordul împuterniciţilor cultelor; desfiinţarea mănăstirilor şi
schiturilor înfiinţate după 23 august 1944 şi interzicerea înfiinţării altora, numărul de mănăstiri să
fie regus cu 50%; inventarul funciar monahal şi imobil în general să fie preluat de unităţile
agrigole de stat, şi nu în ultimul rând interzicerea intrării tinerilor în mănăstiri „fixându-se linia
de vârstă de la 50 de ani în sus”9.

Demersul ministrului era unul întâmplător. Activitatea bisericii urmărităcu atenţie, ei nu


puteau uita cum imediat după abdicarea regelui Mihai, din 1948, Mişcarea naţională de rezistenţă
a găsit un sprijin ănsemnat din partea bisericilor, mănăstirilor schiturilor. Concret despre ce este
vorba:

- Colonelul Gheorghe Arsenescu a primit bicevucuvântarea şi a depus jurământul la


mănăstirea Cetăţuia – Câmpu Lung Muşcel, primind ajutor material şi spiritual din
partea stareţului Pimen Bălăceru.
- În oltenia, organizaţia de rezistenţă armată a generalului Carlaonţ, a fost sprijinită mai
bine de 2 ani (1948 – 1949) de stareţul mănăstirii Tismana.
- Cazuri în care comuniştii bănuiau că sprijină sau ascund luptători anti-comunişti mai
erau la Polovragi, Arnota, Hurezu, schiturile Durău şi Rarăru10.
- În aceiaşi ani diaconul Vartomoleu Anania şi părintele Bnedict Ghiuşi, părintele
Dumitru Stăniloaeşi profesorul Alexa Mironescu erau urmăriţi pas cu pas de organele

8
Adrian Nicolae Petcu, Documente privind atitudinea Patriarhului Justinian, faţă de aplicarea decretului 410/1959,
în caietele CNSAS, anul II, nr. 2(4)/2009, pag. 334.
9
Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op. Cit., pag 331.
10
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Contra armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor, magazin istoric, 1/1996,
pag. 3-4.
securităţii pe motiv că sub „masca activităţii religioase clandestine” au creat asociaţia
„Rugul aprins al Maicii Domnului”, găsind o puternică popularitate în rândul
tinerilor11.
- Numărul monahilor creştea numeric de la un an la altul, în 1953 erau aproape şapte
mii (7000) de călugări şi călugăriţe12.
3. DECRETUL 410/1959. CONŢINUT. APLICAREA LUI ÎN ARHIEPISCOPIA
CRAIOVEI.

Este foarte important faptul că aşa cum ne-o arată documentele de arhivă, autorităţile
comuniste plănuiseră din timp măsura desfiinţării mănăstirilor. Patriarhul Justinian nu era străin
de aceste măsuri, ştiind de existenţa lor.

Un rol major în amânarea acestor decizii l-a avut timp de aproape 10 ani patriarhul
Justinian, care în diferite moduri, a încercat să salveze mănăstirile congute chiar şi de comunişti,
drept veritabile coloane vertebrale ale Bisericii Ortodoxe Române13. Oricum presiunile comuniste
la adresa patriarhului, cu privire la viaţa monahală, au avut o progresie în timp.

Nu greşim dacă afirmăm că dintre toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, cel care s-a
opus cel mai mult măsurilor care se anunţau împotriva bisericii, era chiar patriarhul Justinian.
Deşi în mod oficial nu se pronunţase decretul 410, dar se anticipa cumva decretul, „Justinian cu
prilejul Sinodului din 15 decembrie 1958, se opune categoric oricăror măsuri privitoare la
reducerea numărului de vieţuitori din mănăstiri, ameninţând că nu va recunoaşte decizia
Sinodului în prezenţa altor conducători bisericeşti, descriindu-l ca pe o măsură guvernamentală şi
nu una bisericească încălcând lecile naonice”14.

Dar, cu toată opoziţia făţişă, inevitabilul se va produce. Ordinul act 410 din 25 octombrie
1959 privind completarea decretului nr 117 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor
religioase publicat în Buletinul Oficial nr. 28, din 19 noiembrie 1959, va fi dat15.

11
Ibidem, pag. 4
12
Apostolul social, Vol V, Buc 1955, pag. 143.
13
Geprge Enache, Ortodoxie şi putere politică în România Contemporană, Edit. Nemira, Buc. 2005, p. 169.
14
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu – Dej şi statul poliţienesc, 1948 – 1965,
Iaşi 2001, p. 90
15
Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale, an VIII, nr. 28, 19 noiembrie 1959, pag. 236.
Redăm conţinutul acestui document:

- Art 1. Decretul nr 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor se
modifică după cum urmează:
După art. 7 se introduce art 71 având următorul cuprins:
<<Art 71 – Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor
legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către
departamentul cultelor.

Absolvenţii şcolilor de pregătire ale clerului pot intra în monahism la orice vârstă dacă au
satisfăcut serviciu militar.

Alte persoane pot fi aduse în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani,
bărbaţii, şi de 50 de ani femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt
căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza codului Familiei. În cazurile când
exercitarea cultului o reclamă departamentul cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe
funcţii bisericeşti şi să primească salariu cuvenit.

Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi

Bucureşti 28 octombrie 1959.

Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale

Ion Gheorghe Mauer.

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale

Gheorghe Stoica

Nr. 410>>16.

Iată în puţine cuvinte, care era conţinutul prezentului decret, decret care trebuia aplicat la
nivel naţional, de fiecare eparhie în parte, responsabil de aplicarea decretului fiind împuternicitul
Departamentului Cultelor, asemenea şi pe ajutorul ierarhilor locului.

16
Ibidem, pag 236.
La nivelul Arhiepiscopiei Craiovei, împuternicitul Departamentului cultelor era Grigore
Gherhinian. Tristă figură morală, care deşi cu o pregătire intelectuală minimală (greşeli de
ortografie evidente, în multe locuri, conform rapoartelor pe care le întocmea), aplica decisiv,
punându-şi astfel amprenta asupra ralaţiilor dintre Biserică şi stat.

Deşi decretul 410 încă nu se promulgase, cu 6 luni mai devreme, în 18 mai 1959,
împuternicitul cultelor Grigorie Gherghinian, într-un referat informativ raporta:

„... În legătură cu plecarea monahilor minori din regiunea Craiova, împuterniciţii


Departamentului cultelor controlează în teren plecarea acestora din mănăstiri ca şi la sosirea lor
în satele indicate în tabele, în care sens împuterniciţii primesc sprijinul organelor politice şi de
stat şi în deosebi ale organelor MAI cu care conlucrează. Se dă o atenţie deosebită sosiri(SIC)
acestora la locurile indicate şi urmăriri(SIC) celor dispăruţi eventual pe parcurs, plecaţi din
mănăstiri şi ne prezentaţi(SIC) la locurile indicate, verificare care este în curs”17.

Ce se întâmpla cu cei izgoniţi? Trebuiau să se încadreze în muncă sau să revină acasă la


familiile lor. Mulţi dintre cei izgoniţi întrucât rupseseră relaţiile cu exteriorul (prieteni, ajutoare
de nădejde la vremuri grele) uneori chiar familiile lor nedorind să îi primească în casa
părintească, fraţii şi surorile având un rost, reîntoarcerea fratelui sau a surorii, nefiind privită cu
ochi buni.

Grigorie Gheginoiu, era invidios văzând că măsurile de izgonire a călugărilor în alte


eparhii se aplică „bine”, la timp şi eşalonat, numai la Craiova nu erau aplicate, cu toate că
numărul călugărilor şi călugăriţelor din Moldova, Muntenia şi ardeal era de câteva ori mai mare
decât cel din regiunea coordonată de el”18.

De întarzierea aplicării măsurilor trebuia scos un vinovat. Vinovatul cel mare era socotit a
fi însuşi Mitropolitul Firmilian Marin. Acesta s-a „prefăcut că este de acord cu măsurile care îi
fuseseră comunicate de inspectorul general Florin Baboşca din Departamentul Cultelor şi de

17
Ana – Maria Rădulescu, Desfiinţarea Mănăstirilor din Arhiepiscopia Craiovei, Perioada 1958 – 1960, în Mitropolia
Olteniei.
18
Ibidem, pag 204(informaţiile sunt luate din Arhiva Mitropoliei Olteniei, Dosar Departamentul Cultelor 1959 –
1961, file nenumerotate. La aceste informaţii preţioase a avut acces atunci cercetătoarea Ana Maria Rădulescu,
care a avut la îndemânădosarul respectiv. L-am căutat şi eu în arhiva Mitropoliei, dar nu l-am am mai găsit).
către împuternicitul regiunii Craiova, pentru ca ulterior să ridice diferite piedici în calea aplicării
lor”19.

Prin tergiversări evidente, tertipuri şi alte măsuri, vrednicul de pomenire mitropolit


Firmilian a căutat să vareze toare acţiunile plănuite şi ticluite cu grijă împotriva monahilor. Acest
protest deşi hotărât şi ferm, nu putea dura la nesfârşit. Totuşi documentele de arhivă postează ca
într-o fişă vie atitudinea la propriu a mitropolitului astfel: „A intrat întrun(SIC) post de la 25 iulie
la 25 august în care perioadă nu a avut voie(SIC) să vorbeascădecât 14 cuvinte pe zi, având şi
ceva suspect în gât în regiunea laringelui din care cauza nu sa(SIC) putut discuta cu el problema
mănăstirilor s-au(SIC) altă problemă. În prezent este în convalescenţă slăbit după post, scăzând în
greutate cu 15 kg, fiind foarte nervos”20. Datorită acestor tergiversări, aplicarea decretului a
început să se facă abea peste un an, doi septembrie 1960.

4. STAREA DE SPIRIT ÎN MĂNĂSTIRI LA AFLAREA MĂSURILOR PROPUSE.

Măsurile îndreptate contra „armatei negre” aşa cum o numise ministrul Alexandru
Drăghici, au fost transmise în teritoriu şi făcute cunoscute celor vizaţi. O notă a securităţii, dacă
este adevărată, ţine să precizeze că 1775 de călugări au plecat de bunăvoie”. Totuşi mulţi din
monahii din Arhiepiscopia Craiovei cu sprijinul făţiş al mitropolitului au refuzat să plece.

Delegatul Arhiepiscopiei cu rezolvarea aplicării decretului fusese delegat protos. Caliopie


Georgescu, exarhul Arhiepiscopiei Craiovei, el însuşi aflat pe lista călugărilor „răi cetăţeni”, fără
însă să o ştie, folosit cu cinism de către Departamentul Cultelor, urmând a fi dat şi el afară din
monahism, după ce confraţii lui erau daţi afară din mănăstiri.

Pentru a ilustra starea de spirit creată în jurul aplicării măsurilor, lăsăm documentele de
arhivă să ne arate reacţiile personalului monahal din regiunea Craiova; cu particularizarea asupra
a câteva mănăstiri:

La Gura Motrului

„În mănăstirea Gura Motrului urma să plece stareţa Caragel Ana Agatia cu cele 4
călugăriţe, datorită faptului că mitropolitul Firmilian nu s-a ţinut de cuvânt să cheme la el pe

19
Ibidem, pag. 204.
20
Ibidem, pag. 215.
stareţa Caragel şi s-o oblige la ascultare, a trimis să le scoată din mănăstire pe exarhul Caliopie
Georgescu, ineficient instruit, el însuşi convins că va fi scos(el figurează printre cei care urmează
a fi scoşi, lucru pe care nu il ştie doar îl bănuieşte) nu a fost capabil să le lămurească producând
panică în aşa fel încât călugăriţa Prună Maria s-a strâns cu un prosop de gât încercând
[indescifrabil] de alte călugăriţe şi care a luat şi al doilea prosop încercând să se stranguleze. Din
cercetările făcute totul a fost teatru menit săl(SIC) impresioneze pe exarh şi să cedeze. Acesta a
fost ascultat la uşe(SIC) pe când încerca să convingă pe fiecare în parte ca apoi să fie luat cu asalt
de călugăriţele care au năvălit în camera sa fiind nevoit să plece dimineaţa pe furiş de la
mănăstire. Din clipa în care călugăriţele în număr de 20 de la Gura Motrului au aflat că pleacă
stareţa şi altele 4, au început ţipetile(SIC) şi rugăciunile în jurul stareţei Cărăgel, văicărerile
auzindu-se de la o depărtare de circa 500 de metri, care(SIC) au plecat apoi în sat
smulgânduşi(SIC) părul din cap, strigând că mănăstirea este în primejdie. Cea mai disperată se
arată călugăriţa Prună Maria Maximiliana, motivând că stareţa este fata ei de duhovnicie, care a
crescuto(SIC) ca şi Pavnotia Purdescu, care sa(SIC) dedat la agitaţie, făcând câteva drumuri la
Mitropolia Olteniei cerând să plece toate din mănăstire odată cu stareţa[indescifrabil] să predea
mănăstirea Sfatului Popular comunal, unele dintre ele trimiţând după credincioşi pe care-i ştiau
că ţin la mănăstire; iar altele îndemnând la prădarea bunurilor mănăstirii. În urma celor
întâmplate cele 4 călugăriţe numite pentru plecare, dându-şi seama de cele întâmplate şi
simţindu-se obremate de organele din afara mănăstirii au plecat pe data de 24 şi 25 mai. Stareţa
Cărăgel ci restul de călugăriţe în număr de 15 care i s-au alăturat se hotărâseră să plece toate pe
28 mai, având bagajele împachetate. Anunţate fiind organele politice şi de stat acestea nu sesizat
că sunt obseniate aşa încât au renunţat la plecare, luând însă o atitudine pasivă faţă de tot ce se
întâmplă în jurul lor neglijând bunurile mănăstirii, cu care ocazie le-a murit o capră ţinută câteva
zile fără hrană şi apă sesizaţi de cele întâmplate şi mai ales de intenţia acestora de a pleca în grup
la Craiova, pentru a demonstra pe străzi, de acord cu organele MAI prin tov. Inspector general
Florin Boleoşca de la Departamentul Cultelor şi împuternicitul regional s-a trimis la faţa locului
vicarul mitropolitului, arhim. Laurenţiu Busuioc, exarhul Caliopie Grigorescu, Pr. Consilier
Eugen Rădulescu şi tov. îputernicit Slăveanu Gheorghe, acesta rămânând la nivelul raionului
Filiaşi ţinând legătura cu conducerea raionului pe ziua de 27 mai. Sosirea acestora a fost
binevenită, în special a vicarului care a reuşit să le liniştească sub aspectul părintesc spiritual şi
care sub aspectul actelor demonstrative de protest, au fost liniştite sesizându-se de prezenţa
organelor interesate în menţinerea ordinei. Menţionăm că stareţa Agatia Cărăgel nu a mai fost
găsita la sosirea vicarului, spunându-se că plecase seara la Turnu Severin la o nepoată, altele
spunând că a plecat la o rudă l aHerculane, iar altele că a plecat la Bistriţa sau şi că ş-ar(SIC) fi
dus bagajul la cunoscuţi în comuna Buoieşti raionul Filiaşi, aceste contraziceri au lăsat să se
întrevadă posibilitatea ascunderii stareţei Cărăgel de către călugăriţele din mănăstire care o apără
orbeşte”21.

La mănăstirea Jitianu

La momentul decretului 410, mănăstirea Jitianu de lângă Craiova era de monahii. Absolut
toate erau ferm convinse că vor pleca din mănăstire, iar mănăstirea lor desfiinţată. Cu multă
dârzenie se va fi luptat bravul mitropolit Firmilian de a ţine în viaţă această mănăstire. Ca o
soluţie în extremis pentru a închide mănăstirea aici a fost gândită gospodăria anexă a centrului
eparhial, la care mitropolitul reuşise să păstreze câteva maici pe post de îngrijitoare.

La mănăstirea Tismana

Având experienţa nefastă de la Gura Motrului, în care călugăriţele refuzau să părăsească


mănăstirea, pentru Tismana, unde trebuiau alungate 17 monahii, împuternicitul Gherhinoiu
schimbă tactica. Propunea nici mai mult nici mai puţin ca această „treabă” să fie făcută de însuşi
mitropolit, trebuind obligat ca sa meargă acolo.

De asemenea câţiva monahi, cu rosturi importante în biserică trebuiau excluşi. Amintim


între aceştia pe directorul Seminarului Teologic din Craiova, arhim. Bonifatie Podoreanu, ierom.
Nicodim Sachelarie, stareţa mănăstirii Tismana, Suzana Gligor Ierusalima22.

5. CIFRE ŞI DATE

De măsurile care trebiau aplicate erau direct răspunzători imputerniciţii de la culte, cu


ajutorul securităţii statului, şi fiecare şi cu ajutorul ierarhilor eparhioţi,. Cifrele mult diferite,
variind de la o eparhie la alta, în funcţie şi de lupta pentru apărarea monahilor pe care au dus-o
ierarhii respectivi.

21
Ibidem, pag. 209 – 210.
22
Ibidem, pag. 205.
La Craiova, şeful unităţii teritoriale de securitate era un anume Petre M. Sâcol, care a
conmdus direcţia regională de securitate Craiova între 1 martie 1956 – 1 februarie 1964. Fusese
încadrat în securitate la 5 martie 1951, după absolvirea Şcolii de Ofiţeri Politici M.A.I. nr.2
Oradea. Până la numirea de la Craiova fusese şef al Serviciului 1 Probleme Speciale din Direcţia
a VIII-a Anchete (ianuarie 1953 – martie 1956), şef al secţiei instructaj din Direcţia Generală
Politică a M.A.I. (ianuarie – septembrie 1952)23. Cu siguranţă el a fost însărcinat, pe baza
experienţei pe care o avea (condusese Direcţia a VIII-a anchete) să se ocupe cel mai mult de
aplicarea decretului şi eventual urmărirea monahilor în „lume”, măsura în care aceştia reuşeau să
se integreze în noua şi străina stare socială.

Până la aplicarea decretului cifrele se prezentau astfel la nivel naţional:

Conform datelor din documentele securităţii, la 15 decembrie 1958 existau 224 mănăstiri, cu
6214 călugări şi călugăriţe.

Se prevedea ca, prin aplicarea măsurilor propuse de sinodul B.O.R. să fie excluşi 1492 de
călugări şi călugăriţe Însă până la 1 noiembrie 1959, fuseseră scoşi 1200 de călugări(la 3 zile de
la aplicarea decretului, dat la 28 octombrie 1959)24.

Totuşi în realitate socotelile aplicării decretului erau altele. De la 6014 călugării la 1


ianuarie 1959, se prevedea rămânerea în monahism a maxim 1456 de monaşi şi monahii(cei
bolnavi şi neputincioşi)25

În urma aplicării decretului, la nivel naţional s-au desfiinţat 62 de mănăstiri. La data de 31


martie 1960mai existau 132 mănăstiri ortodoxe, faţă de 224 câte fiinţau la 1 ianuarie 1959.
Rezultă deci că mână la 28 octombrie 1959, în numai 10 luni, alte 30 de locaşuri îşi încetaseră
existenţa. Singura eparhie neafectată a fost cea de la Galaţi. Cea mai lovită a fost cea de la Iaşi cu
25 de mănăstiri desfiinţate prin decret. Urma cea de Bucureşti cu 10 mănăstiri26.

Într-o informare adresată de această dată lui Emil Boduăraş la 3 iunie 1960, de către
general – colonel Alexandru Drăghici,, se consemna: „ca urmare a apariţiei decretului 410/1959...

23
Nicolae Ioniţă, Şefii unităţilor centrale şi teritoriale de Securitate – 1948 – 1989, în caietele CNSAS, an VIII, nr.
1(13)/2014, pag. 64
24
Adrian Nicolae Petcu, Documente privind atitudinea patriarhului Justinian, op. Cit. , pag. 335
25
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. Cit., pag. 8
26
Ibidem, pag 5 şi 8.
în rândul călugărilor şi călugăriţelor din mănăstirile ortodoxe s-au manifestat două curente
distincte: unii care vor să părăsească mănăstirile de bunăvoie, înţelegând just prenedirele
decretului, iar altă categorie care se opune ieşirii lor din mănăstiri, aceştia fiind şi cei care
lansează zvonuri duşmănoase împotriva decretului”27.

La nivel regional, la Craiova, lucrurile se prezentau astfel:

În urma aplicării măsurilor de excludere până la 8 noiembrie 1959, fuseseră daţi afară, în
regiunea Craiova, care cuprindea fostele judeţe Dolj, Gorj, Romanaţi, Mehedinţi, 80 de monahi şi
monahii alţi 11 urmând ulterior să părăsească monahismul. Din cei 80, 13 figurau pe tabelul cu
personal monahal minor, 7 erau „răi cetăţeni”, dintre care plecaseră doar 5, 45 erau „nestatutari”,
42 dintre ei plecând, 14 cu abateri mari grave, 10 dintre ei plecând deja, iar 12 aveau sub 25 de
ani, 10 dintre ei plecând deja. Totuşi în perioada ianuarie – octombrie 1959, au plecat 96
persoane28.

Mai rămăseseră, în urma plecării forţate, în regiunea Craiova, un număr de 103 vieţuitori,
din care 11 vruiau să plece, plecarea fiind amânată la insistenţele mitropolitului Firmilian. Şi
când te gîndeşti că istoria mănăstirii Polovragi, în urma publicării decretului mai adăpostea un
singur monah, stareţul fără obşte Teodosie Rogoveanu, şi el urmând să părăsească mănăstirea 29.
Tot un stareţ fără obşte era şi la Crasna, Dealu, More, Târgu – Logreşti. Şi aceştia urmau să aibă
soarta stareţului polovragilor. O excepţie era la mănăstirea Călui. Şi el stareţ fără obşte,
Amfilohie Săndulescu, nu intră însă în categoria celor excluşi30.

În consecinţă din 13 mănăstiri şi schituri din regiunea Craiova, în 1959, în 5 mănăstiri a


fost anihilată viaţa monahală ele rămânând cu un singur vieţuitor. Aşadar din 195 de monahi
existenţi în regiunea Craiova, la sfârşitul lui 1958 (deci înainte de aplicarea decretului) mai
existau 105 vieţuitori.

La sfârşitul lunii martie 1960 situaţia monahilor din regiunea celor 4 judeţe era
următoarea:

27
Sebastian Dumitru Cârstea, Poziţia patriarhului Justinian faţă de monahism, până la aplicarea decretului de Stat
410 din 1959, în Revista Teologică, 3/2009, pag. 76.
28
Ana Maria Rădulescu, op.cit., pag. 211
29
Ibidem, pag. 211
30
Ibidem, pag. 211
Existau 7 mănăstiri: (Tismana, Jitianu, Polovragi, Gura Motrului, Bucovăţ, Călui, Lainici)
şi 6 schituri (Dealu Mare, Crasna, Prisaca, Târgu – Logreşti, Topolniţa, Strâmba). Existau aşadar
108 monahi repartizaţi astfel:

- Tismana cu Cioclovina – 1 monah şi 39 călugăriţe;


- Gura Motrului – 1 călugăr şi 13 călugăriţe;
- Bucovăţ – 4 călugări;
- Polovragi – 2
- Jitianu – 10 călugăriţe;
- Călui – 1 monah;
- Lainici – 9 monahi;
- Topolniţa – 4 călugări;
- Coşuna – 2 călugări;
- Strâmba – 3 călugări şi 6 călugăriţe;
- Prisaca – 10 călugări;
- Călui şi Logreşti -. Câte 1 monah
- Dealu Mare – 1 călugăr şi o călugăriţă31

Decretul 410/1959, urmează ca în regiunea Craiova, să nu mai funcţioneze decât 2


mănăstiri – Tismana şi Polovragi.

Prin toate mijloacele ipostasele, mitropolitul Firmilian urmărea tergiversarea aplicării


decretului, invocându-se diferite motive: fie erau bolnavi, fie inapţi de muncă, sau trebuiau să
rămână ca paznici pentru a păzi mănăstirea. Alţii au fost opriţi la centrul eparhial Craiova, sau la
catedrala mitropolitană.

Alte mănăstiri au fost păstrate ca şi case de odihnă pentru cler. Era cazul mănăstirii
Lainici, care se dorea a fi desfiinţată.

Fireşte că efectele decretului 410/1959 se vor fi resimţit în timp.

În 1980, la nivelul Arhiepiscopiei Craiovei mai erau 5 mănăstiri şi 6 schituri, cu un totalde


26 de monahi şi 53 de monahii.32

31
Ibidem, pag. 212.
6. ÎN LOC DE ÎNCHEIERE.

În Arhiepiscopia Craiovei este cunoscut faptul că în majoritatea mănăstirilor, monahii


erau tineri, direct vizaţi aşadar de mănă decretului 410/1959.

Este meritul incontestabil al mitorpolitului Firmilian Marin de a fi reuşit să contracareze


efecteşe decretului. Istoria şi documentele au păstrat vie această permanentă preocupare a
inimosului Ierarh.

Dar poate cel mai bine se vede munca lui dacaă ar fi să comparăm cifrele. Astfel, în
Episcopia Romanului şi Huşilor, 16 mănăstiri şi schituri, care adăposteau 134 de călugări şi 308
călugăriţe, nu a mai rămas nici o aşezare monahală33.

Puternic lovită a fost şi Arhiepiscopia Iaşilor. Din cele 50 de mănăstiri, 36 au fost


desfiinţate, rămânând 11 de călugări şi 3 de călugăriţe, cu un personal redus34.

Cei rămaşi în mănăstire, fonform planului gândit de patriarh trebuiau să muncească pentru
a se ajuta – finanţa. Aşa au apărut atelierele meşteşugăreşti35.

Cei plecaţi însă, unii se vor reîntoarce peste timp, atunci când Vreurile erau mai bune, alţii
însă au rămas ca paznici la mănăstirile respective, fără însă a li se permite a purta uniforma
monahală, iar alţii au luat drumul pribegiei, încercând să se integreze social, căutând de lucru, şi
asigurându-şi astfel un trai minimal de supravieţuire.

Efectele decretului 410/1959, au lăsat însă răni adânci, provocând multă tulburare, inutilă,
şi întregind relaţiile Bisericii cu statul, atât de mult încât patriarhul Justinian Marina va sta în
surghiun la schitul Dragoslavele 6 luni, răspuns la protestul şi refuzul de aplicare a decretului.

32
Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948 – 1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la aceasta,
edit. Harisma, Bucureşti 1994, pag. 21-22.
33
Ibidem, pag. 8-9.
34
Ibidem, pag. 8-9.
35
Adrian Nicolae Petcu, Atelierele meşteşugăreşti din mănăstirile Ortodoxe în perioada 1949 – 1960, Caietele
CNSAS, edit. CNSAS, anul III, nr. 2(6)2010, Bucureşti 2012, pag. 241