Sunteți pe pagina 1din 148

HORIA OCTAVIAN MANOLEA

Tehnologia Protezelor
Dentare Fixe
Note de curs pentru studenţii Facultăţii de Medicină Dentară

Virgil Deva
Evantia Coleş
Ionela Dascălu
Marina Amărăscu
Petre Mărăşescu
Mirela Opri
Radu Rîcă

EDITURA MEDICALĂ UNIVERSITARĂ CRAIOVA


2013

1
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Mercuț Veronica
Conf. univ. dr . Popescu Mihaela

Lucrarea a fost aprobată în data de 8.10.2013 în Consiliul profesoral al


Facultăţii de Medicină Dentară din cadrul Universității de Medicină și
Farmacie din Craiova
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Tehnologia protezelor dentare fixe : note de curs pentru
studenţii Facultăţii de Medicină Dentară / Horia Manolea,
Virgil Deva, Evantia Coles - Craiova : Editura Medicală
Universitară, 2013

Bibliogr.
Index

ISBN 978-973-106-218-1

I. Manolea, Horia
II. Deva, Virgil
III. Coles, Evantia
616.314-77(075.8)

EDITURA MEDICALĂ UNIVERSITARĂ CRAIOVA.


Acreditată CNCSIS Nr. 54/2001

Str. Petru Rareş 4, 200654 Craiova


Tel / Fax: +40 251 502 179
e-mail: editura.medicala.universitara@gmail.com

Copyright © 2013 Editura Medicală Universitară


Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate EMUC. Orice reproducere integrală sau parţială , prin orice
procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o
contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării individuale sau citări justificate de interesul
ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

Copyright © 2013 Editura Medicală Universitară


All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reproduced în any form or
by any means, including photocoying, or utilized by any informaqtion storage and retrival system without
written permision from the copyright owner.

Tiparul S.C. JULLIANO EXIM SRL, Craiova, tel: 0723.577215, fax: 0251.435.462
Comanda 621/2013
Tiraj 100 + 20 ex

2
Prefaţă
Pe măsură ce societatea și tehnologia au evoluat, s-au schimbat o serie de
procese pe care le folosim. Influența tehnologiilor, în ultimul timp în special a
tehnologiilor informatice, este resimțită în toate aspectele lumii contemporane.
Tehnologia protezelor dentare a evoluat în ritmul schimbărilor moderne și a
cunoscut o dezvoltare rapidă pe multiple paliere în ultimii ani. Condițiile
economice limitează însă nu de puține ori accesul la tehnologiile noi, frecvent
mai costisitoare, și determină utilizarea în continuare și a unor modalități clasice
de confecționare a protezelor dentare fixe.
Studentul Facultății de medicină dentară trebuie să se familiarizeze în
cursul anului III de studiu cu tehnologiile folosite în laboratorul de tehnică
dentară, să cunoască opțiunile de care poate dispune în elaborarea unui plan
protetic, dar și limitările de ordin tehnic care pot apare în elaborarea unei proteze
dentare. Gama largă de tehnologii utilizate la ora actuală în laboratoarele de
tehnică dentară, gamă aflată după cum spuneam într-o continuă reînnoire,
impune un studiu susținut din partea viitorului medic pentru a putea oferi
pacientului o soluție aflată întotdeauna cât mai aproape de nevoile sale.
Această dezvoltare a posibilităților tehnologice a determinat și creșterea
rolului tehnicianului dentar în obținerea unui rezultat terapeutic scontat. Acesta
trebuie să fie la rândul său bine informat în permanență asupra noutăților
tehnologice din piața de profil, cât și a particularităților de realizare a acestora.
Informaţiile prezentate în cursul lucrării reprezintă o sinteză a datelor
oferite de literatura de specialitate din ţară şi din străinătate, completate cu o
serie de aspecte observate şi studiate în cursul activităţii practice şi de cercetare
a autorilor și tehnicienilor demonstratori din cadrul disciplinei.
Aspectul cel mai important pe care trebuie să îl rețină un student la finalul
acestui curs este legat de necesitatea unei bune cooperări între medicul dentist și
tehnicianul dentar și de formarea unei echipe care prin rezultatele obținute să
ofere tratamente de calitate pacienților. De aceea am vrea în încheiere să le
mulțumim tehnicienilor demonstratori din cadrul disciplinei noastre atât pentru
ajutorul acordat în elaborarea prezentei cărți, cât și pentru eforturile de zi cu zi
depuse pentru desfășurarea activității didactice la un nivel academic
corespunzător:
Iuliana Capac, Mircea Opri, Marian Trancă și Marius Buduroi.

Autorii

3
4
CUPRINS

I. INTRODUCERE ................................................................................................................ 8
1. Amprentă-model(Horia Manolea) ................................................................................ 10
1.1. Amprenta ................................................................................................................... 10
1.2. Modelul ......................................................................................................................... 12
1.2.1. Modelul cu bonturi fixe .......................................................................................... 13
1.2.2. Modelul cu bonturi mobile realizat în amprenta luată cu material siliconic .......... 14
1.2.3. Modelul cu bonturi mobile realizat prin tehnica ―PINDEX‖ ................................. 16
1.2.4. Modelul cu bonturi mobile realizat prin tehnica ―TRAY‖. .................................... 17
1.2.5. Modelul virtual ....................................................................................................... 17
1.3 Simulatoarele aparatului dento-maxilar ......................................................................... 18
II. PROTEZE UNIDENTARE.............................................................................................. 19
2. Confecționarea unei structuri protetice metalice. Coroana metalică turnată (Horia
Manolea) .................................................................................................................................. 20
2.1 Coroana de înveliş metalică ........................................................................................... 21
2.1.1. Prepararea dinţilor .............................................................................................. 22
2.1.2. Macheta .............................................................................................................. 22
2.1.3. Ambalarea .......................................................................................................... 26
2.1.4. Tiparul ................................................................................................................ 30
2.1.5. Topirea şi turnarea aliajului................................................................................ 31
2.1.6. Dezambalarea şi prelucrarea ............................................................................. 35
2.2 Defecte de turnare .......................................................................................................... 36
2.2.1 Defecte de turnare negative ..................................................................................... 36
2.2.2. Defecte de turnare pozitive................................................................................. 38
2.2.3 Defecte volumetrice ................................................................................................ 39
3. Confecționarea unei structuri protetice rășinice. Coroana Jacket (Mirela Opri) ....... 39
3.1 Coroana de înveliş acrilică (Jacket acrilic)................................................................... 39
3.2 Coroana jacket din răşini compozite .............................................................................. 45
4. Coroana mixtă metalo-rășinică(Marina Amărăscu) .................................................... 46
4.1. Coroana mixtă metalo- acrilică ..................................................................................... 48
4.2. Coroana mixtă metalo-compozită ................................................................................. 53
5. Confecționarea unei structuri protetice ceramice. Coroana metalo-ceramică.
Coroana integral ceramică(Radu Rîcă) ................................................................................ 58
5.1. Coroana mixtă metalo-ceramică.................................................................................... 58
5.1.1. Componenta metalică a coroanei mixte metalo-ceramice.................................. 59

5
5.1.2. Legătura metalo - ceramică ................................................................................ 63
5.1.3. Aplicarea maselor ceramice pe scheletul metalic............................................... 64
5.2 Coroana Jacket din ceramică (Sisteme integral ceramice) ............................................. 69
5.2.1 Sisteme aditive ........................................................................................................ 70
5.2.2. Sisteme substractive ............................................................................................... 72
6. Proteze unidentare parțiale (Horia Manolea) .............................................................. 74
6.1 Incrustaţiile ..................................................................................................................... 74
6.1.1. Incrustațiile metalice .............................................................................................. 75
6.1.2. Incrustaţii din compozit ...................................................................................... 79
6.1.3. Incrustaţii din ceramică ...................................................................................... 81
6.2.Fațetele ceramice ............................................................................................................ 82
6.3 Coroana parţială ............................................................................................................ 83
7. Proteze unidentare de substituţie(Evantia Coleș) ........................................................ 85
7.1 Coroana de substituție .................................................................................................... 85
7.2 Dispozitivul corono-radicular (DCR) și reconstituirea corono-radiculară (RCR) ......... 89
III. PROTEZE PLURIDENTARE. PUNȚILE DENTARE ................................................ 94
8. Edentația parțială ........................................................................................................... 94
9. Elementele componente ale punților dentare(Petre Mărășescu) ................................ 98
9.1 Elementele de agregare ................................................................................................ 100
9.2 Intermediarii-dinţii de înlocuire .................................................................................. 102
10. Principii urmărite în confecţionarea punţilor dentare (Petre Mărășescu) .......... 106
10.1 Principiul biofuncţional ............................................................................................. 106
10.2. Principiul biomecanic ............................................................................................. 108
10.3 Principiul profilactic .................................................................................................. 111
11. Fazele clinico-tehnice de realizare ale punţilor(Virgil Deva) ...................................... 115
11.1 Examenul clinic. Diagnosticul. Planul de tratament. ................................................. 117
11.2. Pregătirea câmpului protetic................................................................................... 118
11.3 Amprentarea ............................................................................................................... 118
11.4 Modelul de lucru şi modelul arcadei antagoniste ....................................................... 119
11.5 Macheta intermediarilor (corpului de punte) ............................................................ 119
11.6. Pregătirea machetei pentru ambalare ........................................................................ 121
11.7. Confecţionarea componentei fizionomice ................................................................. 123
11.8 Solidarizarea elementelor de agregare cu corpul de punte ......................................... 124
12. Confecționarea corpurilor de punte în funcţie de zona topografică(Ionela Dascălu)
................................................................................................................................................ 126
12.1 Corpuri de punte la maxilar în zona frontală.............................................................. 126
12.2. Corpuri de punte la maxilar în zona laterală ............................................................. 127

6
12.3. Corpuri de punte la mandibulă în zona frontală ........................................................ 128
12.4. Corpuri de punte la mandibulă în zona laterală......................................................... 129
13. Dificultăţi şi erori posibile în confecţionarea punţilor(Horia Manolea) .................... 130
13.1. Dificultăţi în confecţionarea corpurilor de punte ...................................................... 130
13.2. Erori în confecţionarea punţilor dentare ............................................................. 134
14. Punţi speciale (Horia Manolea) ................................................................................ 139
14.1. Puntea cu extensie ..................................................................................................... 140
14.2. Puntea totală ............................................................................................................. 141
14.3. Puntea mobilizabilă ................................................................................................... 142
14.4. Restaurări protetice fixe cu agregare adezivă............................................................ 143
14.5. Puntea pe implanturi.................................................................................................. 144
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 146

7
I. INTRODUCERE
O proteză reprezintă o structură capabilă să înlocuiască morfologic şi/sau
funcţional o parte dintr-un ţesut sau organ al corpului omenesc cu scopul de a
îmbunatăţi şi/sau compensa funcţionalitatea acestuia sau numai cu scop estetic.
În practica stomatologică sunt folosite: protezele dentare, protezele
chirurgicale şi protezele sau aparatele ortodontice.
Protezele dentare au rolul de a înlocui o parte dintr-un dinte, un dinte în
întregime, dinţii şi ţesuturile buco-dentare pierdute în cazurile clinice de
edentaţie parțială sau totală.
În raport cu modul în care sunt menținute în cavitatea orală, protezele
dentare pot fi fixe sau mobilizabile.
Protezele dentare fixe cunoscute și sub denumirea de proteze conjuncte
sunt reprezentate de:
 protezele fixe unidentare sau unitare sau vechea denumire ―microproteze‖
al căror scop este refacerea unei părţi a unui dinte sau a unui dinte în întregime.
Ele pot fi însă folosite şi ca elemente de agregare în cadrul unei proteze
pluridentare;
 protezele pluridentare (punțile dentare, podurile, ―bridge‖, ―bruke‖) al
căror scop este refacerea integrităţii arcadei dentare în urma pierderii unuia sau
a mai multor dinţi . Toate acestea sunt cuprinse în termenul englezesc de ―fixed
partial denture‖.
Restaurările protetice mobilizabile cunoscute şi sub denumirea veche de
proteze adjuncte cuprind protezele parţiale acrilice, protezele parţiale scheletate
şi protezele totale. Principala lor caracteristică este că nu sunt fixate (pot fi
îndepărtate de către pacient) pe cîmpul protetic.
În cadrul protezelor aparatului dento-maxilar, protezele fixe deţin o
pondere importantă deoarece au un volum apropiat de cel al ţesuturilor pe care
le înlocuiesc, au un caracter fix pe perioada funcţionării lor în cavitatea bucală,
transmit forţele masticatorii dento-parodontal sau implanto-osos, fiind de aceea
mult mai apreciate de către pacienţi decât cele mobilizabile. Protezele fixe sunt
acceptate relativ uşor şi oferă satisfacţii deosebite, atât pacientului, cât şi
medicului.Îndepărtarea protezelor fixe de pe câmpul protetic (unde ele sunt
agregate la nivelul dinților restanți sau la nivelul implantelor, prin cimentare sau
lipire) se face prin secţionarea de către medic, cu excepţia celor mobilizabile şi
demontabile.
Protezele dentare pot fi obținute și direct în cabinetul stomatologic, dar de
cele mai multe ori tehnologia lor de realizare impune confecționarea într-un
cadru separat dotat corespunzător cu aparatura și materialele necesare. Aceste
tehnologii sunt denumite tehnici indirecte și implică colaborarea cu laboratorul
de tehnică dentară.
8
Laboratorul de tehnică dentară este locul în care îşi desfăşoară
activitatea tehnicianul dentar.
El efectuează o muncă de mare precizie comparabilă cu cea a
ceasornicarilor şi bijutierilor, ceea ce obligă la profesionalism din partea
acestuia şi impune anumite condiţii tehnico-materiale, care presuspun existenţa
unui laborator de tehnică dentară care să asigure o dotare corespunzătoare
(spaţiu, instalaţii de apă, gaz, curent electric, aer comprimat, instrumente,
aparate şi utilaje, materiale, etc.). Pentru lucrări de mare precizie se folosesc
lupe fixate pe masă, ochelari cu lupă sau chiar stereomicroscop.
Laboratorul de tehnică dentară poate face parte din structura funcţională a
unui serviciu de stomatologie sau poate fi complet separat, independent, caz în
care colaborează cu mai multe cabinete de medicină dentară. Plasarea
laboratorului în apropierea cabinetului se va realiza printr-o corectă separare
între aceste încăperi, deoarece zgomotul din laborator reprezintă un factor nociv
pentru desfăşurarea optimă a activităţii în cabinet.
În principiu trebuie despărţită activitatea de realizare a protezelor din aliaje
, de cele din acrilat sau de protezele ceramice.
Activitatea în laboratorul de tehnică dentară trebuie să se desfăşoare în mai
multe încăperi după cum urmează:
Laboratorul de modelaj este încăperea în care tehnicianul realizează
machetele în ceară a viitoarelor aparate protetice. Modelajul machetelor îl
efectuează la masa de tehnică dentară, masă specială prevăzută cu sertare pentru
instrumente şi sertare pentru deşeuri, sursă de căldură (bec de gaz Bunsen), piesă
de mână cu micromotor. Încăperea impune o iluminare foarte bună atât prin
lumină naturală cât şi artificială.
Laboratorul de gipsărie este prevăzut cu mese speciale acoperite total cu
tablă zincată, PVC, şi prevăzute cu un rezervor pentru deşeuri.
În acest compartiment se efectuează realizarea modelelor, ambalarea şi
dezambalarea. Laboratorul trebuie să dispună de măsuţe vibratorii pentru
turnarea modelelor, aparat de soclat, sisteme de confecţionat modele cu bonturi
mobilizabile, aparate pentru duplicat modele.
Podelele vor fi acoperite cu un grătar de lemn pentru a nu călca şi
transporta fragmentele de gips căzute pe jos, iar chiuvetele prevăzute cu filtru şi
scurgere prin decantor.
Tot în această sală se pot amplasa presele de strâns chiuvete, aparatele de
polimerizare termică a acrilatului.
Laboratorul de turnare a aliajelor metalice este locul unde se plasează
cuptoarele de tratamente termice ale tiparelor, aparatul de turnat cât şi sursele de
topire a aliajelor metalice. Această încăpere trebuie prevăzută cu o foarte bună
ventilaţie. Tot aici pot fi plasate aparatele de punctat, sudat, lipit.
Laboratorul de prelucrat şi lustruit este dotat cu motoare de lustruit,
instalaţii pentru electrolustruire, aparate de curăţat cu ultrasunete, aparat de

9
sablat şi un sistem de hote care să elimine pulberile şi vaporii rezultaţi prin
prelucrarea mecanică şi electro-chimică.
Laboratorul pentru ceramică dentară trebuie plasat într-o încăpere care
să asigure o bună protecţie împotriva prafului. Curăţenia să fie impecabilă, iar
iluminarea de preferinţă naturală.
Acesta va fi dotat cu mese de lucru, instrumentar pentru depunerea şi
modelarea maselor ceramice, cuptor cu pompă de vid pentru arderea
porţelanului, sablator cu Al2O3 care să fie utilizat numai pentru ceramică,
instrumentar pentru prelucrarea masei ceramice.
Protecţia muncii în laboratorul de tehnică dentară este obligatorie evitând
astfel bolile profesionale la care sunt supuşi tehnicienii în timpul activităţii lor.
Emanaţiile de gaze şi de pulberi trebuie combătute prin aplicarea ecranului
protector deasupra motorului de prelucrat, folosirea ochelarilor de protecţie,
sistem de umezire continuă, aspiraţia pulberilor prin hote etc.
Operaţia de turnare impune folosirea ochelarilor de protecţie şi a măştii.
Tuburile de oxigen şi acetilenă vor fi plasate în spaţii zidite în afara
laboratoarelor.
1. Amprentă-model
În vederea confecționării unei proteze dentare tehnicianul dentar trebuie să
primească în laboratorul o serie de date referitoare la situația din cavitatea orală
a pacientului. În vederea transmiterii acestor date din cabinetul stomatologic în
laboratorul de tehnică dentară la ora actuală cel mai frecvent se realizează în
cabinet o amprentă a situației din cavitatea orală cu ajutorul căreia în laborator
se obține un model al acestei situații clinice.
Câmpul protetic este reprezentat de toate elementele morfologice cu care
viitoarea proteză vine în contact :
- dintele pregătit (dintele stîlp de suport) pe care se realizează preparaţia şi
pe care se va fixa piesa protetică;
- parodonțiul dintelui stîlp;
- dinţii vecini dintelui stîlp;
- dinţii antagonişti;
- relaţia de ocluzie;
- dintele omolog pentru cazurile clinice care se adresează dinţilor frontali şi
unde redarea armoniei dento-dentare este esenţială în obţinerea efectului estetic .

1.1. Amprenta

Amprenta transferă în negativ elementele câmpului protetic din cavitatea


bucală în laboratorul de tehnică dentară. În amprentă sunt înregistrate
următoarele elemente:
- bontul sau bonturile dentare
- dinţii vecini
10
- dinţii antagonişti
- ocluzia dentară în poziţie de intercuspidare maximă.
După întindere sau elementele cuprinse , amprentele pot fi :
- segmentare, cînd aria de cuprindere este foarte redusă şi se rezumă la un
segment al arcadei; cel mult o hemiarcadă.
- globale sau de arcadă cuprind dinţii unei întregi arcade, maxilare sau
mandibulare.
Amprenta într-un singur timp cuprinde toate elementele cimpului protetic
într-un singur bloc: dintele stîlp cu parodontiul marginal, dinţii vecini, dinţii
antagonişti, relaţia de ocluzie.
Amprenta în doi timpi cuprinde preparaţia dintelui stîlp şi dinţii vecini
care se înregistrează într-o amprentă. Dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie se
înregistrează într-o a doua amprentă.
Cînd într-o amprentă este înregistrat dintele cu preparaţia şi dinţii vecini; în
a doua amprentă dinţii antagonişti şi într-o a treia amprentă relaţia de ocluzie
vorbim de amprenta în trei timpi.
Este de dorit să se lucreze cu amprentele de arcadă şi amprentarea să fie
realizată în trei timpi.

Fig.1 Amprentă segmentară într-un singur timp și amprentă globală în 3 timpi

Problema cea mai frecvent întâlnită a unei coroane este reprezentată de


adaptarea corectă sau incorectă la nivelul marginii preparaţiei pe dinţii stîlpi, la
nivelul coletului. Cauza principală a unei adaptări marginale incorecte o
reprezinta imprecizia amprentării acestei zone (marginale). O amprentă corectă
depinde de îndepartarea salivei şi/sau sîngelui din şanţul gingival cu crearea
unui spaţiu lărgit, uscat în care să pătrundă perfect materialul de amprentare.
Lărgirea temporară a şanţului gingival se poate face prin metode mecanice
cum este utilizarea inelului de cupru ca portamprentă sau aplicarea înaintea
amprentării a unui şnur de bumbac neimpregnat. Acţiunii mecanice a şnurului de
bumbac i se poate adăuga acţiunea de lărgire chimică prin impregnarea şnurului
cu : clorură de aluminiu, sulfat dublu de potasiu şi aluminiu, sulfat de aluminiu,
sulfat feric. Laboratoarele Pierre Roland recomandă folosirea preparatului

11
Expasyl, pe bază de clorura de aluminiu şi caolin care nu mai necesită aplicarea
şnurului de retracţie.
Dintre materialele de amprentă se pot utiliza materiale termoplastice
(Stents şi Kerr) sau elastomerii de sinteză. Aceştia din urmă sunt utilizaţi cel mai
frecvent în amprentarea cîmpurilor protetice pregătite în vederea restaurărilor
fixe. Elastomerii de sinteză se pot prezenta în diferite consistenţe, frecvent
utilizându-se 2 consistenţe: una chitoasă care oferă rezistenţă amprentei finale şi
constituie suportul pentru consistenţa fluidă care are capacitatea de a pătrunde în
toate detaliile câmpului protetic oferind fidelitate amprentei finale.
Scoasă din cavitatea bucală amprenta trebuie spălată, uscată după care se
examinează de către medic înainte de a fi trimisă laboratorului. Se controlează
atât integritatea amprentei cât şi corecta reproducere în cele mai mici detalii a
câmpului protetic, detalii pe care medicul le cunoaşte atât din examinarea
pacientului cât mai ales din pregătirea cîmpului protetic. Se vor respecta cu
strictețe metodele de dezinfectie pentru fiecare tip de material de amprentare.

1.2. Modelul
Modelul reprezintă copia fidelă a câmpului protetic înregistrat cu maximă
fidelitate de către o amprentă.
Orice model este alcătuit din două părţi care formează un tot unitar:
modelul propriu-zis şi soclul. Aceste componente au funcţii diferite şi pot fi
constituite din acelaşi material sau din materiale diferite.
Clasificarea modelelor
După natura chimică a materialelor din care se realizează:
 nemetalice
- gipsuri
 alabastru (tip II)
 dure (tip III)
 extradure şi sintetice (tip IV)
 extradure (tipV)
- cimenturi (FOZ, silicofosfatice)
- răşini acrilice
- materiale compozite (pe bază de poliuretani, răşini epoxidice, epiminice
cu diferite umpluturi)
- mase de ambalat.
 metalice
- amalgame
- aliaje:
 uşor fuzibile
 topite şi pulverizate
 metale depuse pe cale galvanică.

12
După destinaţia de utilizare a modelului :
- modelul preliminar, anatomic, de studiu, document,
- modelul de lucru,
- modelul duplicat.
După mobilitatea bonturilor:
- cu bonturi fixe,
- cu bonturi mobile.

1.2.1. Modelul cu bonturi fixe


Face parte din tehnologia conventională de confectionare a modelelor. Se
poate confecţiona în orice tip de amprentă. Este modelul cel mai des utilizat
pentru arcada antagonistă, modelul de studiu şi modelul duplicat.

Fig.2 Modele cu bonturi fixe

După spălarea şi dezinfecţia amprentei se prepară pasta de ghips respectând


proporţiile pulbere-lichid indicate de firma producătoare. Amestecul se poate
face manual, se preferă însă folosirea vacuum-malaxorului cînd se dorește un
model de calitate.
Amprenta trebuie să fie perfect uscată. Prezenţa apei face ca aceasta să se
retragă în zonele cele mai declive ale amprentei corespunzătoare vîrfurilor
cuspizilor, determinînd datorită proporţiei apă-ghips crescute o rezistenţa redusă
a acestor zone. Prin friabilitatea crescută a gipsului la nivelul cuspizilor se
modifică imaginea atît a morfologiei cîmpului protetic cît şi a rapoartelor
ocluzale interarcadice.
Amprenta se aşează pe platoul unei măsuţe vibratorii pentru a favoriza
pătrunderea pastei de gips în cele mai fine detalii şi pentru a împiedica apariţia
porozităţilor în masa modelului.
Pasta de gips se aplică în porţiunile cele mai înalte ale amprentei,în mod
repetat şi în cantităţi reduse la început. Dacă sunt zone declive, de mici
dimensiuni, în care pasta de gips pătrunde cu dificultate şi există riscul formării
de incluziuni de aer, cu ajutorul unei pensule sau a unui instrument bont se poate
facilita curgerea omogenă a gipsului în amprentă.
Când impresiunea corespunzătoare dinţilor s-a acoperit se pot pune cantităţi
mai mari de ghips pentru a umple mai repede amprenta.La completa umplere a

13
amprentei aceasta se îndepartează de pe masuţa vibratoare şi se aşteaptă 20-30
de minute pînă la priza gipsului.
Dacă modelul nu este în totalitate din acelaşi tip de ghips şi pentru soclu se
foloseşte o altă categorie de gips atunci înainte de priza gipsului dur pe acesta se
vor face cu o spatulă retenţii ce vor favoriza legatura între cele două tipuri de
material.
În mod normal, soclul se confecţionează din acelaşi tip de gips ca şi
precedentul, un gips dur cu un coeficient mic de expansiune de priză, pentru a
nu deforma modelul iniţial. Stratul pentru soclu se toarnă după 20 de minute de
la începutul malaxării primului strat de gips ( din care s-a turnat modelul
propriu-zis). În acest moment gipsul modelului propriu-zis a facut priză, dar abia
acum începe procesul de expansiune. Utilizarea aceluiaşi tip de gips pentru soclu
în acest moment face ca modificarea dimensiunilor totale ale modelului propriu-
zis să fie mai mică.
Soclul modelelor trebuie să aibă o forma caracteristică pentru maxilar
respectiv pentru mandibulă. Suprafeţele laterale ale soclurilor se secţionează la
70° (superior) şi 65° (inferior) faţă de planul frontal. În regiunea frontală
modelul maxilar se secţionează în bizou formând cu acelaşi plan frontal un
unghi de 30°. Cele două jumătăţi frontale trebuie să fie egale. Posterior molarilor
de 6 ani, modelele se secţionează oblic, formându-se cu planul frontal un unghi
de 115°. Modelul inferior se rotunjeşte în regiunea frontală, de la canin la canin.
Manopera se face, deobicei la soclator, respectând liniile trasate anterior.
Urmează soclarea bazei modelelor care trebuie să fie paralelă cu planul de
ocluzie, înălţimea fiecăruia ajungând în final la 3,5 cm .
Acest gen de soclare a fost recomandat de Korkliaus şi Bruckl, care ţin cont
de planul medio-sagital şi planul ocluzal. Astăzi se folosesc conformatoare din
materiale elastice care uşurează mult munca tehnicienilor. După umplerea
amprentei cu gips dur şi cînd acesta a căpătat o consistenţă ce permite
răsturnarea amprentei fără riscul deformării lui se prepară gipsul obişnuit. Se
umple conformatorul cu gips obişnuit. Se aplică amprenta avînd gipsul dur peste
gipsul obişnuit din conformator. Surplusul de gips obisnuit se îndepartează cu o
spatulă .Forma şi grosimea finală a soclului se vor definitiva prin şlefuire cu
ajutorul soclatorului.
Modelul monobloc, cu bonturi fixe are avantajul păstrării nemodificate în
permanenţă a poziţiei dintelui preparat faţă de dinţii vecini. Modelul monobloc
îngreunează modelarea machetei pe feţele proximale, în special în zona cervicală
interdentară şi nu permite controlul în faza de machetă a acestor zone. Anularea
acestor neajunsuri este posibilă cu ajutorul modelului cu bonturi mobile.

1.2.2. Modelul cu bonturi mobile realizat în amprenta luată cu


material siliconic
După spălarea şi dezinfecţia amprentei se aleg pinurile. La nivelul capului
cu retentivităţi pentru fixarea gipsului pinul are o prelungire ascuţită care se

14
infige în materialul elastic de amprentare-siliconul. Pinul poate fi fixat şi în
marginea amprentei dacă el se continua cu o tijă lungă şi subţire prin a cărei
curbare se permite aducerea capului retentiv al pinului la nivelul impresiunii
bontului.

Fig.3 Fixarea pinurilor în


amprentă în vederea
realizării unui model cu
bonturi mobilizabile

Îmbunătăţirea stabilităţii pinului în amprentă se poate face prin trecerea


vestibulo-orală, prin marginea amprentei a unui ac tangenţial cu pinul. Acul şi
pinul se vor solidariza, în zona de contact, cu ceara de lipit. Pinurile se mai pot
solidariza cu o banda de ceară dispusă în lungul arcadei, ceară care va permite şi
reperarea pinurilor în scopul mobilizării bontului mobil.
Cu ajutorul unor benzi metalice-tip matrice, fixate în materialul de
amprenta se face delimitarea viitoarelor bonturi mobilizabile de restul
modelului. Benzile au o direcţie vestibulo-orală fiind divergente spre ocluzal
(convergente spre baza viitorului model) pentru a permite mobilizarea bonturilor
pe care le delimitează.
Amprenta se umple cu pasta de gips dur pînă la depăşirea marginii
cervicale a dinţilor arcadei. Cît timp pasta de gips este plastică în zona amprentei
corespunzatoare dinţilor vecini preparaţiei se plasează şaibe metalice retentive
introduse pînă la jumatatea lor. După priza gipsului dur suprafaţa acestuia se
izolează şi se toarnă din gips obişnuit baza modelului-soclul.
După priza acestuia se demulează amprenta, iar cu ajutorul unei pânze de
fierăstrău sau al unor aparate tip MODEL-CUT se secţionează mezial şi distal
fiecare bont până la nivelul soclului. Benzile metalice interproximale şi izolarea
suprafeţei gipsului dur permit mobilizarea bontului mobil glisînd pe pinul
metalic. Prezenţa şaibelor metalice asigură o legatură stabilă a bazei modelului
cu gipsul dur turnat iniţial.
Folosind un creion cu mină moale se marchează limita cervicală a
preparaţiei. Cu o freză mare pentru acrilat se face un şanţ circular sub
delimitarea cervicală realizată iniţial cu creionul. Sunt create astfel conditiile
tehnice de abordare axială şi transversală a marginilor cervicale ale machetei.

15
1.2.3. Modelul cu bonturi mobile realizat prin tehnica “PINDEX”
În tehnologia clasică pinurile se fixează în amprentă după care se turna
modelul din gips dur. Procedeul ―PINDEX‖ de realizare a modelului cu bonturi
mobilizabile fixează pinurile în modelul arcadei după priza gipsului pentru
modelul propriu-zis, gipsul corespunzător soclului urmând să acopere aceste
pinuri anterior fixate în modelul arcadei.
După spălarea şi dezinfecţia amprentei se toarnă gips extradur în porţiunea
amprentei corespunzătoare arcadei dentare, depăşind cu cîţiva milimetri
marginea cervicală a dinţilor. Cînd gipsul s-a întărit se scoate modelul din
amprentă (demularea amprentei) şi se realizează prin şlefuire cu o freză pentru
acrilat netezirea perfectă a acestuia pe vestibular şi oral. Aspectul modelului va
fi conic cu baza spre ocluzal pentru a permite mobilizarea bonturilor prin glisare
pe pinuri către ocluzal.
Cu un creion se notează pe marginea modelului viitoarele linii de secţiune
ale acestuia. Modelul este pus cu baza pe stativul maşinii de găurit a cărei
deplasare verticală de foraj a fost reglată în concordanţă cu tipul pinului ce se va
folosi. Spotul luminos proiectat pe faţa ocluzală va corespunde locului unde la
nivelul bazei se va realiza orificiul de fixare a pinului. Canalele astfel forate sunt
perpendiculare pe baza modelului şi paralele între ele. Pulberea rezultată în urma
forării este îndepărtată cu o perie fină. Pinurile sunt fixate în canalele forate cu
răşină epoxidică. După fixare pe pinuri se pun tecile de plastic sau de metal.
Sunt de preferat pinurile duble cu teacă metalică.Pentru a evita rotaţia bontului
în axul lung al pinului pentru un segment se preferă aplicarea a două pinuri. În
acelaşi scop pe suprafața bazei modelului se pot face cu o freză pentru acrilat
jgheaburi de ghidaj care vor permite soclului o poziționare precisă, unică, în
raport cu arcada.

Fig.4 Pinurile fixate în canalele


forate cu aparatul Pindex în baza
modelulului propriu-zis

Extremităţile libere ale pinurilor sunt unite în lungul arcadei cu o bandă de


ceară care va uşura reperarea pinurilor în vederea mobilizării bonturilor mobile.
Se izolează baza modelului şi se toarnă soclul folosind un conformator care
se umple cu pasta de gips în care se introduc pinurile. Dupa priza soclului se
îndepărtează conformatorul şi se secţionează modelul arcadei conform
marcajelor initial trasate cu creionul. Bonturile mobile suferă aceeaşi pregătire a

16
zonei cervicale prin marcajul limitei preparaţiei cu un creion moale şi frezarea
subiacentă acestei demarcaţii a unui şant larg cu ajutorul unei freze pentru
acrilat.

1.2.4. Modelul cu bonturi mobile realizat prin tehnica “TRAY”.


Modelul cu bonturi mobile în amprentă din materiale elastice se poate
realiza şi fără utilizarea pinurilor metalice. Această tehnologie poartă
denumirea de sistemul TRAY şi constă în utilizarea unui conformator
transparent realizat din material plastic rigid. Faţa internă a conformatorului are
corespunzător arcadei o multitudine de proeminențe lamelare care vor lăsa
impresiuni identice negative pe viitorul model constituind elemente de
poziţionare ale fragmentelor acestuia după secţionare.
După spălarea şi dezinfecţia amprentei se prepară la vacuum malaxor
gips extradur pentru model. Din gipsul preparat se umple amprenta şi
conformatorul în acelasi timp, după care amprenta se răstoarnă şi se aplică peste
conformator. Gipsul celor două componente face corp comun în timpul prizei.
Se demulează amprenta şi se dezinseră modelul din conformator.
Modelul astfel obţinut ,avînd o multime de nervuri la periferie, se
secţionează în funcţie de preparaţiile existente pe câmpul protetic. Refacerea
integrităţii modelului este posibilă numai într-o unică poziţie datorită nervurilor
de poziţionare ale conformatorului în care s-a turnat şi în care se repun pentru
lucru fragmentele constitutive ale modelului secţionat.

1.2.5. Modelul virtual


Există la ora actuală 2 posibilităţi de elaborare a unui model virtual cu
ajutorul computerului:
- scanarea modelelor obţinute în urma unei amprente
convenţionale;
- obţinerea unui model virtual prin intermediul unei amprente
opto-electronice ( scanarea câmpului protetic direct în cavitatea orală).
Reconstrucţia imaginii tridimensionale se face pe baza informaţiei
achiziţionate şi constă în calcularea cu ajutorul unor altgoritmi matematici a
celor trei coordonate în spaţiu X, Y şi Z pentru fiecare punct al câmpului
protetic. Pe baza informaţiilor obţinute computerul realizează un model virtual
care poate fi vizualizat tridimensional şi poate fi rotit pentru a putea fi studiat
din diverse perspective. Programele CAD/CAM oferă o paletă largă de
posibilităţi de reconstrucţie protetică, operatorul alegând-o pe cea mai apropiată
cazului, şi realizând apoi modificări ale designului iniţial până la obţinerea unor
profile corespunzătoare datelor oferite de câmpul protetic.

17
1.3 Simulatoarele aparatului dento-maxilar
Având modelele celor două arcade antagoniste, tehnicianul dentar are acum
imaginea situației din cavitatea orală, dar nu cunoaște raporturile care se
stabilesc între cele două arcade.
Înregistrarea în cabinet a situării mandibulei față de maxilar într-o anumită
poziție fixă diagnostică, cum este poziția de intercuspidare maximă, oferă
posibilitatea tehnicianului dentar de a așeza cele două modele în mod identic în
laborator unul față de celălalt. Pentru a putea reproduce această poziție a celor
două arcade se poate realiza o cheie de ocluzie în zona distală a modelelor, cum
se întâmplă în cazul amprentelor segmentare într-un singur timp, sau în cazul
amprentelor în 3 timpi cele două modele se montează într-un simulator care
permite realizarea mișcării de deschidere-închidere, simulator denumit ocluzor.
Utilizarea unui simulator al aparatului dento-maxilar care să permită
tehnicianului dentar aprecierea pozițiilor mandibulei față de maxilar și în cursul
dinamicii mandibulare aduce în laboratorul de tehnică dentară o imagine mai
apropiată de situația din cavitatea orală. Dacă în laborator a fost primită o
amprentă clasică în trei timpi se poate utiliza un articulator în care o serie de
repere ale poziționării mandibulei față de craniu prezintă valori fixe, medii.
Acest articulator poartă denumirea de articulator neprogramabil și reproduce
mişcările de deschidere-închidere, propulsie, lateralitate, iar valorile fixe sunt:
panta tubercului articular, cu o înclinaţie medie de 30-34°, unghiul Bennett - 15-
18°, distanţa intercondiliană 104 mm.
Dacă se dorește însă o imagine reală a pozițiilor mandibulo-maxilare este
necesară cunoașterea valorilor individualizate ale acestor repere. Pentru a le
determina sunt necesare înregistrări suplimentare în cabinet, care se realizează
cu ajutorul unui instrument denumit arc facial. Datele astfel obținute sunt
transferate în laborator pe un articulator parțial sau total programabil. De obicei,
fiecare tip de articulator are arcul său facial.
Articulatoare parţial programabile prezintă în plus faţă de articulatorul
mediu posibilitatea de reglare a unor valori geometrice:înclinarea pantei
retroincisive, înclinarea pantei tuberculului articular (traiectorie condiliană),
distanţa de la punctul interincisiv la axa de rotaţie pură, unghiul Bennett etc.
Articulatoare total programabile oferă în plus posibilitatea individualizării și a
altor elemente cum ar fi: distanţa intercondiliană, orientarea planului de ocluzie
în raport cu un plan de referinţă (planul de la Frankfurt, planul Camper),
mişcarea Bennett sau unghiul simfizar. Există la ora actuală pe piață chiar și
simulatoare electronice, programabile prin computer care oferă posibilitatea
modelării din acrilat a articulaţiilor, cu forma, volumul şi orientarea identice
celor naturale. Ele prezintă un sistem de înregistrare şi redare electronică a
cinematicii mandibulare, fiind reproduse exact valorile individuale ale tuturor
parametrilor articulari şi ocluzali.

18
II. PROTEZE UNIDENTARE
Caracteristicile protezelor fixe unidentare:
 restaurează morfofuncţionalitatea unui singur element dentar;
 proteze de mare precizie;
 au un volum redus și se obțin după parcurgerea riguroasă a unui
flux tehnologic

Clasificarea protezelor fixe unidentare:


1. După volumul țesuturilor dentare restaurate:
 incrustaţii (restaurări protetice care refac parțial morfologia coronară și
un volum redus de țesut dentar).
 coroane de acoperire (de înveliș) – refac un mare volum de țesuturi
dentare distruse și in funcție de gradul de acoperire sunt:
 coroane de înveliș totale acoperă în totalitate bonturile preparate;
 coroane de înveliș parțiale acoperă parțial bontul preparat, cel mai
frecvent fața vestibulară rămânând nepreparată
 coroane de substituție: refac în totalitate morfologia coroanelor dentare
distruse. Se agregă intraradicular cu ajutorul unui dispozitiv radicular.
2. După aspectul estetic:
 proteze unidentare fizionomice, care refac integral fizionomia dintelui
afectat:
 coroane polimerice (acrilice, diacrilice);
 coroane ceramice (integral ceramice, metalo-ceramice);
 coroane mixte (au cea mai mare rezistență mecanică).
 proteze unidentare nefizionomice , care se obțin din aliaje nobile sau
nenobile de diferite culori: galben=aur, alb-argintiu=Ag-Pd, alb-cenușiu=Ni-Cr,
Cr-Co.
 proteze unidentare mixte parțial fizionomice :
 metalo-polimerice;
 metalo-ceramice;
 metalo-compozite.
3. După indicațiile clinice:
 pentru reconstrucția coroanelor dentare distruse de către procesele
carioase sau prin traumatisme;
 pentru protecția dinților expuși la fracturi;
 pentru corectarea morfologiei coroanelor abrazate si reechilibrarea
ocluzală;
 pentru corectarea anomaliilor (de culoare, formă etc. );
 pentru imobilizarea dinților parodontotici;
 elemente de agregare pentru punți;

19
 pentru pregătiri preprotetice : coroanele sunt prevăzute cu elemente
morfologice care vor favoriza agregarea protezelor parţiale mobilizabile.
4. După tehnologie:
 proteze fixe turnate – restaurări metalice;
 proteze obținute prin polimerizare (autopolimerizare, termopolimerizare,
baropolimerizare sau fotopolimerizare) - restaurări acrilice sau compozite;
 sinterizare (ardere, ceramizare)-pentru restaurările ceramice
 turnare–polimerizare – restaurări mixte metalo-acrilice sau metalo-
compozite
 turnare-sinterizare – restaurări mixte metalo-ceramice
 alte tehnologii mai puțin utilizate.
5. După raportul cu parodonţiul marginal:
 supragingivale
 juxtagingivale
 subgingivale
6. După durata de utilizare:
 provizorii
 de durată

2. Confecționarea unei structuri protetice metalice.


Coroana metalică turnată
Rezistența caracteristică a aliajelor metalice a determinat de sute de ani
utilizarea lor frecventă pentru confecționarea restaurărilor protetice dentare sau
cel puțin o parte a structurii acestora.
Structurile metalice protetice pot fi confecționate prin mai multe procedee.
Obținerea unei coroane ștanțate prin ambutisare din tablă de 0,20-0,25 mm,
a avut o perioadă de glorie până la perfecţionarea tehnicilor de tumare, deoarece
se obţinea printr-o tehnologie simplă şi cu un consum mic de material.
Componenta metalică a restaurărilor metalo-ceramice poate fi obținută
astăzi prin metode moderne cum ar fi galvanizarea, sinterizarea sau frezarea
computerizată dintr-un bloc de metal.
Totuși la ora actuală cea mai utilizată metodă folosită pentru obținerea unei
coroane metalice sau a componentei metalice a unei proteze mixte metalo-
fizionomice este reprezentată de topirea și turnarea unui aliaj prin tehnica cerii
pierdute. Tehnica presupune confecționarea unei machete din ceară sau rășină a
viitoarei structuri metalice, machetă care este acoperită cu o masă refractară de
ambalat. Macheta astfel ambalată este încălzită în scopul îndepărtării cerii și al
obținerii unei cavități din masa de ambalat de formă și dimensiune egală cu cea
a viitoarei restaurări, cavitate care poartă denumirea de tipar. În această cavitate
se toarnă aliajul metalic topit, care prin răcire capătă forma modelată din faza de
machetare.
20
2.1 Coroana de înveliş metalică

Coroana de înveliş metalică a reprezentat cea mai uzitată formă de


tratament prin proteze unidentare . La nivelul actual al exigenţelor fizionomice
este mai greu acceptată chiar în zonele mai puţin vizibile din cavitatea orală.
Indicaţiile coroanelor de înveliş metalice se pot grupa în două categorii:
a) În scop de refacere morfofuncţională şi profilactic:
-dinţi cu distrucţii coronare întinse sau cu obturaţii multiple , pentru
consolidarea mecanică a acestora;
-oricând pierderile de substanţă dură dentară nu mai pot fi reconstituite prin
obturaţii , incrustaţii sau coroane parţiale;
- pentru refacerea ariilor de contact când spatiul interdentar este de 2mm
(se va confecţiona o coroană) sau mai mare de 2mm (când se vor realiza două
coroane pe dinţii vecini);
- după realizarea tratamentului endodontic pe molari pentru a conferi o
anumită protecţie mecanică;
- în abrazii patologice , pentru reconstruirea şi consolidarea reliefului
ocluzal;
- în fracturi de cuspizi şi pereţi ai dinţilor din zona de sprijin;
- pentru prevenirea proceselor de uzură dentară datorită , fricţiunii
exercitate de elementele de menţinere şi stabilizare a protezelor mobilizabile;
b) Indicaţiile protetice:
- ca elemente de agregare în protezarea fixă;
- ca elemente de ancorare în protezarea mobilizabilă;
- în scop de imobilizare (ca elemente ale şinelor de contenţie)
Contraindicaţiile coroanelor de înveliş metalice vizează următoarele
situaţii:
- pe dinţi cu parodonţiul marginal afectat, până la rezolvarea şi/sau
finalizarea terapiei parodontale;
- pe dinţi cu mobilitatea dentară avansată;
- pe dinţi cu tratamente endodontice incorecte şi/sau cu patologie
periapicală;
- în pierderi mari de substanţă dură care nu mai oferă retenţia necesară
acestui tip de restaurări protetice şi nici nu mai pot fi refăcuţi prin dispozitive
corno-radiculare;
- pe dinţi cu modificări de poziţie peste 300 faţă de câmpul ocluzal, care
sunt supuşi unor solicitări anormale permanente;
- dinţi foarte scurţi, care după preparare nu mai prezintă premize suficiente
de retenţie;

21
2.1.1. Prepararea dinţilor
În vederea acoperii cu o coroană dintele se transformă într-un bont coronar
prin șlefuire. Caracteristicile unui bont coronar pregătit pentru acoperirea cu o
coroană metalică turnată sunt următoarele:
- bontul are forma unui trunchi de con cu baza mare cervical. Şlefuirea
feţelor laterale se face astfel încât să se obţină o convergenţă spre ocluzal de 6
grade. Muchiile care se formează între suprafeţele laterale ale bontului se vor
rotunji;
- suprafeței ocluzale i se păstrează morfologia. Şlefuirea în suprafaţă plană
este contraindicată. Mărimea spaţiului interocluzal față de dinţii antagonişti este
de 1,5 – 2 mm;
- limita cervicală se poate situa subgingival (0,5mm), juxtagingival sau
supragingival. Se şlefuieşte cel mai adesea sub următoarele forme:
- în „pană‖ sau în ’’lamă de cuţit’’. Şlefuirea se ’’pierde’’
subgingival fără o delimitare precisă.Este caracteristică coroanelor de
înveliş metalice și nu se recomandă coroanelor de înveliş acrilice, ceramice
şi coroanelor mixte deoarece nu ofera o grosime suficientă marginii
cervicale a coroanei, iar limita şlefuirii este greu de definit.
- în ’’chanfrain‖ sau „en conge‖.Şlefuirea realizează un prag la nivel
cervical.

Amprentarea și confecționarea modelului se fac conform tehnicilor


prezentate anterior.

2.1.2. Macheta
Dacă o coroană turnată are pereţi de grosime inegală, ea este cunoscută sub
numele de ―coroană cu grosime totală‖; dacă pereţii sunt egal dimensionaţi, ea
este denumită ―coroană cu grosime dirijată‖.

Macheta coroanei cu grosime totală


Macheta viitoarei coroane prezintă raport de contact intim cu modelul
bontului dentar pe toate suprafeţele lui.
Tehnici pentru obţinerea machetei:
a. Tehnica răcirii gradate se realizează astfel:
- izolarea bontului de pe model cu lacuri sau soluții izolatoare
- ceara albastră pentru inlay este topită într-o lingură de laborator sau mai
modern în vasul termostat al unei băi de ceară;
- bontul cu partea coronară este scufundat în ceară topită pentru câteva
secunde;
- timpul de scufundare este dependent de calităţile fizico-chimice ale cerii,
de temperatura ei;
- în jurul bontului se formează un strat solidificat de ceară cu grosimea de
0,30-0,40mm;

22
- primul strat reprezintă o capă cu pereţi uniform de groși;
- forma definitivă a machetei se obţine prin depunerea cerii, picătură cu
picătură, astfel încât pe feţele laterale să se realizeze convexitatea specifică a
fiecărei feţe, precum şi punctele de contact cu dinţii vecini. Pe faţa ocluzală se
picură ceară pentru realizarea reliefului ocluzal şi a contactului cu dinţii
antagonişti;
b. Tehnica prin picurare se caracterizează prin:
- izolarea bontului la nivelul părţii coronare după tehnicile obiţnuite de
izolare;
- depunerea cerii fluide, picătură cu picătură ăn mod progresiv, pe toate
feţele bontului cu ajutorul spatulei, până se ajunge la un volum ușor mărit faţă
de cel ale unei coroane dentare;
- modelarea feţelor este efectuată prin răzuirea cu spatula din aproape în
aproape.
c. Tehnica de obţinere a capei prin ambutisarea unui disc din
material plastic.Fabricile producătoare de materiale dentare comercializează o
trusă compusă din : discuri de material plastic de 0,15-0.20mm grosime, o pensă
specială şi o chiuvetă dintr-un material siliconic.
Tehnica se caracterizează prin:
-Realizarea capei: discul prins în pensă este ţinut deasupra unei flăcări
pentru plastifiere ; în această stare se aşează deasupra chiuvetei şi se imprimă
bontul modelului. Discul din material plastic presat, are contact intim cu feţele
bontului. Plasticul care depăşeşte zona coletului este tăiat cu foarfeca.
-Adaptarea cervicală şi forma finală a machetei se realizează cu ceară topită
, care se picură pe faţa ocluzală şi pe feţele laterale. Prin radiere se redă
morfologia în raport cu marfologia normală a dintelui în cauză, cu dinţii vecini
şi dinţii antagonişti.
d. Tehnica de obţinere a machetei prin adiţie după concepţia şcolii
gnatologice.Această tehnică se realizează astfel:
- Modelele sunt montate în articulator.
- Macheta incepe cu realizarea feţei ocluzale.Se picură ceară pentru
localizarea vârfului cuspizilor şi a crestelor marginale , conturând astfel , faţa
ocluzală a machetei, după care urmează inserția crestelor sagitale şi esenţiale, cu
delimitarea şanţurilor şi fosetelor.
- feţele laterale sunt modelate în raport cu morfologia dinţilor vecini,
înscriindu-se în configuraţia generală a arcadei.
După această concepţie, relieful feţei ocluzale este cuspidat în funcție de
rapoartele ocluzale statice dar și dinamice, oferind un maximum de confort și
eficienţă în masticaţie.
Coroanele turnate cu grosime totală prezintă următoarele caracteristici:
-feţele interioare ale coroanei sunt în contact cu bontul dentar :
-pereţii laterali au dimensiuni mari şi neuniforme;

23
-între feţele interioare ale coroanei și feţele bontului dentar apare forţa de
fricţiune care-i determină cea mai eficientă stabilitate;
-variaţiile de temperatură din cavitatea bucală sunt transmise mai ușor
bontului dentar;
-îndepărtarea de pe bontul dentar este efectuată cu dificultate prin tăierea
feţei ocluzale şi vestibulare;
-confecţionarea este obţinută prin consum mare de material ( preţul de cost
este ridicat dacă se toarnă din aliaje nobile);
-indicaţia majoră o reprezintă dinţii laterali cu dimensiuni reduse în sens
cervico-ocluzal.
Macheta coroanei cu grosime dirijată
Macheta acestei coroane prezintă următoarele particularităţi: pereţii laterali
sunt cu dimensiuni egale de 0,30 mm; contactul cu bontul modelului este numai
în zona coletului pe înălţime de 2 mm (în rest pereţii laterali sunt la distanţă) şi
la nivelul feţei ocluzale.
Tehnici ce utilizează elemente prefabricate
Elementele prefabricate industrial sunt produse din ceară sau din mase
termoplastice, seturi de machete, caracterizate de forme şi dimensiuni variate.
Corespunzător modelului se selecţionează macheta fabricată şi se adaptează
pe bont. Adaptarea finală ocluzal şi cervical este obţinută prin unele adăugiri de
ceară picurată. Macheta coroanei este realizată într-un timp foarte redus.
Tehnica ce utilizează folia de ceară calibrată
Din folia de ceară calibrată de 0,30 mm se secţionează o bandă
dreptunghiulară, care este înfăşurată în jurul bontului. Extremităţile sunt lipite,
formându-se un cilindru (în tehnica dentară cilindrul poartă numele de inel). La
nivelul zonei cervicale, inelul este adaptat intim la bont, prin modelare şi prin
picurare de ceară.
Forma caracteristică a feţelor laterale (vestibulară, orală, mezială şi distală)
este obţinută prin modelarea pereţilor inelului astfel: extremitatea unui fuloar
împinge din interior către exterior peretele pentru realizarea ecuatorului
(convexităţilor) şi a punctelor de contact, apoi lama spatulei este aplicată la
exterior în jumătatea ocluzală pe faţa vestibulară pentru modelarea şanţului de
descărcare.
Extremitatea ocluzală a inelului este adunată spre interior. Pe această
extremitate se aşează o rondelă din aceeaşi ceară calibrată, de care se
solidarizează prin lipire. Morfologia feţei ocluzale este realizată prin picurarea
de ceară pe rondela fixată de inel, iar după solidificare se modelează prin tăiere
fosetele şi pantele cuspidiene. Macheta capacului poate fi obținută și prin
picurare atunci când ceara încălzită este picurată direct pe faţa ocluzală a
bontului.
Tehnica ce utilizează un model duplicat din masă de ambalat
Pe bontul modelului se modelează din ceară o machetă care prezintă
următoarele caracteristici: este fixă pe model, marginea cervicală este la distanţă

24
de 2 mm de limita preparaţiei şi este în toate sensurile (ocluzal, vestibular, oral
şi proximal) mai mică cu 0,30 mm.
Această operaţie de modelare a machetei se realizează cu scopul să se
obţină modificarea formei dimensiunii bontului şi se numeşte „premodelare‖.
După premodelare întregul model este amprentat, cu ajutorul hidrocoloizilor
reversibili sau a siliconilor de laborator pentru a fi duplicat.
În amprentă, este turnată pastă din masa de ambalat şi se obţine modelul
duplicat. Macheta coroanei se modelează pe bontul acestui model, prin tehnica
de picurare a cerii şi de radiere. Macheta nu se detaşează de pe model pentru
ambalare. Modelul duplicat constituie o parte din tipar.
Coroanele obţinute după această tehnică sunt foarte precise (adaptate
cervical şi ocluzal) deoarece macheta nu mai este îndepărtată de pe model pentru
ambalare, operaţie ce reprezintă un factor de risc, fiindcă poate fi însoţită, de
multe ori, de deformarea acesteia. Primele două tehnici sunt frecvent utilizate
fiind expeditive.
Coroana cu grosime dirijată prezintă următoarele caracteristici:
- pereţii laterali sunt cu dimensiuni (grosimi) egale (0,3 mm);
- pereţii laterali sunt la distanţă de feţele bontului dentar;
- coroana are contact cu bontul dentar pe faţa ocluzală şi la nivelul zonei
cervicale pe o distanţă de 2 mm;
- între suprafaţa interioară a coroanei şi feţele bontului dentar există un
spaţiu ocupat de cimentul de fixare;
- transmite mai puțin bontului dentar variaţiile de temperatură din cavitatea
bucală;
- îndepărtarea de pe bontul dentar este efectuată prin tăiere, dar cu un efort
mai redus decât la cele cu grosime totală. Operaţiunea este mai puţin
traumatizantă pentru purtător;
- pentru confecţionare se consumă o cantitate minimă de aliaj, ceea ce-i
determină un preţ de cost mai mic decât primele;
- sunt indicate pe coroanele dinţilor laterali cu dimensiune cervico-ocluzală mare.
Controlul machetei. Acest control este obligatoriu înainte de a se începe
pregătirea pentru ambalare, urmărindu-se:
-adaptarea şi aspectul marginii cervicale, care va fi în contact intim cu
bontul în zona respectivă, netedă, continuă şi subţire, pînă la limita preparaţiei;
-punctele de contact cu dinţii vecini;
-convexităţile şi şanţurile de descărcare de pe faţa vestibulară şi orală;
-înscrierea în morfologia dinţilor vecini şi în curbura arcadei;
-relieful ocluzal, modelaj funcţional, realizarea punctelor de contact cu
dinţii antagonişti;
-aspectul general al machetei arată gradul de finisare, fiind cunoscut că,
după o machetă finisată, piesa turnată obţinută este prelucrată foarte puţin.
-modul cum se aplică pe feţele bontului şi cum se îndepărtează;
-grosimea feţei ocluzale (1 mm este ideal, rezistă în timp)

25
2.1.3. Ambalarea
Definiţie : ambalarea este etapa de laborator în care macheta este acoperită
în totalitate de un material refractar numit masă de ambalat.
Masa de ambalat pentru aliajele metalice reprezintă un complex de
substanţe care în faza lor de plasticitate sunt folosite pentru acoperirea machetei
şi realizarea după întărire a unui înveliş refractar, rigid, rezistent la şoc, rezistent
la temperature de topire a aliajului..
Obiectivul tuturor tehnicilor de turnare este de a se obţine după macheta de
ceară o piesă protetică fără porozităţi, cu structură omogenă, adaptată cu precizie
la preparaţia dintelui. Procesul de realizare a unei piese turnate cu dimensiuni
mici, precisă şi omogenă, cum se impune să fie protezele unidentare se
desfăşoară respectându-se anumite reguli şi principii. Este cunoscut faptul că
turnătura finită niciodată nu poate să fie mai bună decât macheta de ceară, de
unde apare concluzia: „să se acorde atenţie deosebită machetei‖, materializată
prin: modelaj de mare exactitate, cu adaptare maximă la preparaţia dintelui şi
finisare excelentă.
Macheta înainte de ambalare este pregătită astfel:
Suprafaţa este curăţată prin periaj cu o perie moale pentru îndepărtarea
resturilor de ceară şi degresată.
Sunt fixate tijele de turnare. Pot fi utilizate tije din mase plastice, din ceară
sau din metal. Operaţiunea de fixare a tijelor la machetă este deosebit de
importanţă pentru succesul turnăturii. Multe coroane prezintă defecţiuni
deoarece această operaţie nu a fost realizată în mod corect.
Tija are rolul să creeze canalul prin care curge aliajul fluid în cavitatea
tiparului, să creeze o turnătură cu densitate omogenă la suprafaţă şi în interior.
Tija îşi îndeplineşte rolul prin următorii factori: diametrul secţiunii transversale,
lungime şi poziţionare.
Diametrul tijei este dependent de volumul tiparului. Diametrul minim
pentru o coroană este de 1,7 mm, dimensiunea optimă este de 2,5 mm.
Dimensiunea corespunzătoare a tijei diminuează posibilităţile de apariţie a
porozităţilor în piesa turnată. Reprezintă o greşeală utilizarea tijelor cu diametru
redus (subţiri), deoarece rezultă piese turnate cu porozităţi sau cu orificii mici.
Pentru a exclude această cauză în apariţia porozităţilor tija de turnare trebuie să
prezinte dimensiuni corespunzătoare şi să prezinte rezervor de aliaj fluid.
Este esenţial ca diametrul tijei de turnare să fie cu dimensiuni mai mari
decât dimensiunile celei mai mari secţiuni transversale a machetei de ceară.
Aceasta uşurează curgerea aliajului şi împiedică solidificarea lui înainte de a se
umple toată cavitatea tiparului.
Crearea unui rezervor de aliaj fluid va contribui la eliminarea acestui gen
de porozitate. La 1-2 mm de suprafaţa machetei, pe tija de turnare, se realizează
o sferă din ceară avînd diametrul de 3-4 mm. Sfera va reprezenta viitorul
rezervor de aliaj topit în faza de turnare a piesei protetice. Poziţia centrală în

26
conformatorul de turnare şi suprafaţa redusă de contact cu exteriorul favorizează
păstrarea mai îndelungată la nivelul bilei de contracție a aliajului în stare topită.
De aici aliajul poate fi trimis prin centrifugare către tipar pentru umplerea lui
după ce aliajul topit prin răcire se contractă lăsând loc liber în tipar.
Istmul reprezintă porţiunea cuprinsă între suprafaţa machetei şi cea a bilei
de contracţie. Diametrul istmului este de 2,5-3 mm şi are ca principal scop
posibilitatea curgerii metalului din bila de contracţie-rezervorul de metal fluid
spre tipar cînd metalul prin răcire a devenit mai vâscos, mai puţin fluid.
Tija de metal nu trebuie supraîncălzită, deoarece topeşte sau distorsionează
suprafaţa adiacentă, urmată de modificări în forma şi volumul machetei. Corect
este să se adauge o picătură de ceară pe locul unde se va ataşa tija de turnare.
Tijele metalice sunt preparate cilindrice, tubulare, fiindcă înmagazinează mai
puţină căldură. Dacă tijele sunt din metal vor fi din cele inoxidabile.
Aşezarea tijelor de turnare este importantă pentru obţinerea unor piese
turnate complete (în totalitate). Tija este aşezată pe suprafaţa machetei în locul
cel mai gros, dar nu într-o zonă unde se modifică morfologia, pentru a diminua
sursele de apariţie a porozităţilor. La machetele coroanelor care sunt elemente de
agregare, care vor fi sudate ulterior la corpul de punte, tijele pot fi fixate pe
feţele proximale spre spaţiul edentat, aproape de faţa ocluzală.
De obicei, la machetele coroanelor, pentru mandibulă sunt aşezate pe
versantul lingual al unui cuspid lingual iar pentru maxilar pe versantul vestibular
al unui cuspid vestibular.
Poziţionarea tijelor faţă de suprafaţa machetei participă, de asemenea, la
obţinerea unei piese turnate complete:
- tija de turnare este orientată în aşa fel ca aliajul fluid să poată curge pe
direcţia forţei centrifuge de împingere a acestuia. Aşezarea tijelor de turnare în
unghi faţă de această direcţie, a forţei de turnare, impune o schimbare a sensului
curgerii aliajului, ceea ce va reprezenta o diminuare a vitezei de curgere și poate
fi cauza unei piese incomplete;
- orientarea tijei de turnare să se efectueze astfel încât aliajul să nu lovească
direct reliefurile ascuţite ale ambalajului care se pot fractura şi să producă
obstruări;
- aliajul topit să pătrundă în cavitatea tiparului pe drumul cel mai scurt;
- pentru toate piesele turnate se va crea o pâlnie de turnare, mai ales când
sunt turnate prin presiune;
- tija de turnare nu se va aşeza într-un punct unde piesa protetică este mai
mult solicitată de către forțele ocluzale.
Masele de ambalat prezintă un anumit grad de porozitate care permite
eliberarea gazelor rezultate din arderea machetei, iar ulterior a gazelor acumulate
în momentul turnării rapide a aliajului fluid în tipar. Gazele fierbinţi din
interiorul tiparului nu pot ieşi însă întotdeauna suficient de repede prin porii din
pereţii masei de ambalat când aliajul fluid curge prin canalul de turnare. În
interiorul tiparului rezultă o turbulenţă şi o contrapresiune din cauza acestor

27
gaze, deoarece nu au o evacuare rapidă. Dacă presiunea gazelor comprimate
depăşeşte presiunea aliajului fluid, atunci gazul îşi va crea drum prin metal,
provocând porozităţi. Porozităţile prin contrapresiunea gazelor se pot produce la
coroanele turnate pentru evitarea acestora fiind necesare tijele de evacuare a
gazelor. Canalele de evacuare a gazelor din tipar sunt plasate astfel: o
extremitate în apropierea marginii cervicale a machetei, spre vestibular,cealaltă
extremitate pe conul conformatorului pentru a situa orificiul în porţiunea
superioară a pâlniei de turnare
Tensiunile apărute în macheta de ceară, de-a lungul modelării şi fixării
tijelor, pot fi combătute prin lăsarea machetei câteva ore pe model, la
temperatura constantă a camerei. Dacă prin contracţia machetei apar minusuri
(de obicei la limita cervicală) acestea se pot corecta înainte de ambalare .
Înainte de ambalare, macheta se pensulează sau pulverizează cu un agent de
degresare. Surplusul se îndepărtează imediat pentru a împiedica scăderea
temperaturii machetei prin evaporarea agentului. Dacă aceste surplusuri nu se
îndepărtează, este posibil ca masa de ambalat să nu facă priză totală în aceste
zone, cu efecte secundare nedorite asupra piesei turnate.
Teoria expansiunii şi a compensaţiei
Confecţionarea structurilor metalice nu este o ştiinţă foarte exactă, dacă ne
gândim să asociem diferitele variabile reprezentate prin fazele clinico–tehnice
(prepararea dintelui, amprentarea, materialele de modele, macheta de ceară,
ambalarea, turnarea) însă, în prezent, suntem în posesia unor cunoştinţe asupra
proprietăţilor materialelor folosite şi asupra efectelor acestora în procesul
tehnologic.
În procesul de topire – turnare, datorită temperaturilor înalte apar fenomene
care determină modificări în volumul aliajului, materializate în piesa finită.
Coeficientul exact al contracţiei aliajului la solidificare nu este cunoscut; sunt
date valori cuprinse între 1,1 până la 1,5 % pentru aliajele nobile. Pentru a se
compensa această contracţie a aliajului, cavitatea tiparului se impune să aibă un
volum mai mare, ceea ce se obţine prin dilatarea (expansiunea) maselor de
ambalat. Sunt utilizate cele trei tipuri de expansiuni ale maselor de ambalat:
 expansiunea de priză, produsă în faza de trecere de la starea plastică
la starea solidă;
 expansiunea higroscopică care apare dacă ambalajul ajunge în
contact cu apa;
 expansiunea termicăcare apare la încălzirea ambalajului.
Expansiunea de priză
Macheta din ceară îşi măreşte volumul când masa de ambalare eliberează
temperatură în timpul prizei. Această expansiune este într-un procent 0,3 – 0,5.
Expansiunea de priză nu se produce dacă pasta de masă de ambalat este
introdusă într-o cavitate închisă, delimitată de pereţi rigizi, metalici (chiuvetă).
Expansiunea higroscopică
Este obţinută prin următoarele procedee tehnologice:
28
 chiuveta cu masa de ambalat, în faza de priză este introdusă într-un vas
cu apă ce prezintă temperatura de 35 - 40°C unde este menţinută 3 – 5 min. ;
 adaos controlat de apă, numai la suprafaţa masei de ambalat în faza de
priză, apa se adaugă într-o anumită cantitate . Unii practicieni au preconizat
adăugarea unei cantități specifice de apă în inelul de ambalare, cu ajutorul unei
seringi, în loc să aşeze inelul de ambalare într-o baie de apă, din care să se
absoarbe o cantitate maximă de apă. Operatorul are capacitatea să controleze
valoarea exactă a expansiunii care rezultă;
 umezirea hârtiei ce căptuşeşte toată suprafaţa interioară a inelului
(chiuvetă); prin aceasta se produce o dilatare hidroscopică.
Pereţii chiuvetei se căptuşesc cu azbest, hîrtie de filtru sau sugativă pentru
că acest material:
- este comprimabil sub acţiunea unei presiuni aplicată pe peretele interior,
permiţând expansiunea masei de ambalat. Pereţii rigizi ai cilindrului ar opri
această expansiune;
 reprezintă un mediu favorabil în care se realizează expansiunea
hidroscopică;
 fiind rezistent la temperaturile înalte şi compresibil, permite contracţia
inelului (chiuvetei) după ce a fost scos din cuptor;
 favorizează îndepărtarea conţinutului după turnare;
 azbestul a fost abandonat datorită potenţialului său cancerigen.

Ambalarea propriu-zisă
Tehnica ambalării într-un singur material în doi timpi
Această tehnică este cea mai utilizată la ora actuală si a fost imaginată în
dorinţa de a se obţine o expansiune optimă a cavităţii tiparului, atât în faza de
priză cât şi termică care să compenseze în totalitate contracţia aliajului la
solidificare. Indicaţia nu are limite, poate fi utilizată pentru toate tipurile de
structuri metalice.
Procedeul tehnologic se desfăşoară astfel:
 Se amestecă o cantitate redusă de pudră de masă de ambalat cu apă
distilată (la temperatura camerei). Proporţia trebuie să fie numai cea menționată
în prospectul produsului. Spatularea se efectuează manual, mecanic sau la
vacuum-malaxor.
 Se acoperă macheta de ceară prin pensulare şi vibrare, cu grijă să nu se
producă incluzii de bule de aer la suprafaţă. Stratul este foarte subţire.
 Cu pensulă (păr moale) se pulverizează pudra uscată de masă de
ambalat peste pasta depusă; se vibrează cu un instrument ce prezintă crestături,
să se absoarbă toată pudra. Se repetă de 3–4 ori, alternativ, depunerea pastei cu
depunerea pudrei. Macheta va fi inclusă într-o formă ovală, de masă de ambalat
care este lăsată să facă priză 5–10 min. Macheta de ceară astfel acoperită de
masă de ambalat poartă denumirea de nucleu.

29
 Se prepară un alt amestec din aceeași masă de ambalat, dar în cantităţi
mai mari.
 Suprafaţa exterioară a nucleului este umezită prin introducerea şi
scoaterea imediată din apă. Nucleul este inserat în cilindru conformator. Pasta
este turnată în cilindrul metalic.
 Ambalajul este lăsat să facă priză 45 min.

2.1.4. Tiparul
Macheta este eliminată în etapele de condiționare termică ale tiparului
(preîncălzire, încălzire).
Rolul acestei etape este de a elimina macheta prin topire, ardere și de a
pregăti tiparul pentru etapa de topire-turnare a aliajului.
Preîncălzirea
Preîncălzirea reprezintă o subetapă de încălzire a ambalajului în regim lent
în cuptoare speciale, de la temperatura mediului ambiant la 200ºC, timp de 1
oră, pentru aliajele nobile și la 400ºC pentru aliajele nenobile.
Macheta acoperită de masa de ambalat se introduce după priza acesteia în
cuptoare de preîncălzire cu pâlnia în jos. Cuptorul este prevăzut cu hotă de
evacuare a gazelor de ardere și cu o tăviță de colectare a reziduurilor. Dacă
pentru macheta canalului de turnare a fost folosită o tijă metalică într-o primă
etapă aceasta se extrage, iar apoi ambalajul este introdus în cuptorul de încălzit.
Scopul preîncălzirii:
 de a elimina parțial prin topire macheta din ceară sau arderea
machetei din rășini acrilice,
 de a elimina parțial apa din pereții ambalajului,
 de a produce dilatarea termică a pereților viitorului tipar sub
acțiunea agentului termic dirijat.
Se contraindică introducerea ambalajului în cuptoare cu temperaturi
crescute si încălzirea accelerată, bruscă, deoarece se expune ambalajul riscului
de microfisuri și chiar spargerii în momentul turnării aliajului.

Fig.5 Tiparul în cuptorul de


încălzire

30
Încălzirea
Se practică într-un regim termic mai rapid. Temperatura este ridicată de la
200 la 750ºC strict, timp de 1 ora pentru aliajele nobile , iar pentru aliajele
nenobile de la 400 la 1000ºC cu menținerea mai lungă la aceasta temperatură (de
la 30minute la 1 ora). Procesul are loc în cuptoare speciale programabile
denumite și cuptoare de calcinare.
În etapa de încălzire se desăvârșesc fenomenele fizice inițiate în etapa de
preîncălzire :
 eliminarea totală a reziduurilor (ceară și/sau rășini) ;
 eliminarea apei din pereții ambalajului ;
 aducerea tiparului la valorile maxime ale dilatării datorită dilatării finale
termice (dilatare higroscopica+dilatare de priza+dilatare finala). Ambalajul
ajunge la valoarea finala a coeficientului de dilatare care compensează
coeficientul de contracție al aliajului .
Și încalzirea se realizează lent și la temperatura strict indicată pentru
aliajele nobile. Nu se depășește 750ºC deoarece masele de ambalat pentru
aliajele nobile sunt pe bază de sulfați de calciu iar sub actiunea temperaturii mai
mari de 750ºC liantul lor se poate descompune în produși sulfuroși cum ar fi
anhidrida sulfuroasă ușor combinabilă cu aliajul nobil fluid în stare topită. Sulful
contaminează aliajul nobil rezultând turnături neomogen, poroase, cu incluziuni.
După etapa de încălzire, se obține tiparul propriu-zis adică o cavitate cu
formă și volum identice cu cele ale machetei situată in interiorul materialului
refractar (masa de ambalat). În această cavitate se va introduce forțat , cel maqi
frecvent sub acțiunea forței centrifuge aliajul fluid.

2.1.5. Topirea şi turnarea aliajului


Acestea sunt etape tehnologice în care dupa alegerea aliajului specific si
supunerea acestuia unui regim termic de topire adecvat, el devine fluid și este
introdus în tipar în condiții tehnice de maximă siguranță.
Subetape:
 alegerea aliajului;
 alegerea sursei de topire;
 alegerea aparatului de turnat;
 determinarea intervalului de topire.
Alegerea aliajului
Alegerea aliajului pentru obţinerea unei coroane metalice trebuie să ţină
cont de posibilităţile tehnologice ale laboratorului, dar şi de particularităţile
clinice ale fiecărui caz in parte, precum şi de aspectul financiar.
I. Aliaje nobile
I.1. cu un conţinut crescut de aur;
I.2. cu un conţinut redus de aur;
I.3. pe bază de argint – paladiu;
I.4. pe bază de paladiu (paladiu – argint şi paladiu – cupru)
31
II Aliaje nenobile ( fără conţinut de metale nobile)
II.1 pe bază de nichel-crom;
II.2 pe bază de cobalt-crom;
II.3 pe bază de fier;
II.4 pe bază de titan.
Cantitatea de aliaj necesară este dependentă de dimensiunile piesei
protetice și ale sistemului de tije folosite pentru turnarea aliajului. De obicei,
producătorii de aliaje oferă date tehnice referitoare la densitatea aliajului, care
prin comparație cu densitatea materialului utilizat pentru machetare, dau
posibilitatea ca prin cântarirea machetei împreună cu sistemul de tije să se poată
calcula cantitatea de aliaj necesară pentru turnare. Acest aspect este deosebit de
important în special pentru aliajele nobile unde din considerente economice
pierderile trebuie reduse la minim.
Sursa de topire
Pentru topirea aliajelor în general se utilizează ca sursă căldura degajată de:
 Flacăra produsă de amestecul oxigenului cu gaze naturale :gaz metan,
propan, butan, hidrogen, acetilenă.
Amestecul cu butan, propan, gaz metan dezvoltă o temperatură între 1500-
2000ºC suficientă pentru topirea metalelor nobile.
Amestecul oxigenului cu hidrogenul (flacara oxihidrică) sau a oxigenului
cu acetilena (flacara oxiacetilenică) dezvoltă temperaturi prea mari pentru
metalele nobile , deci indicate pentru materialele nenobile (Cr-Ni, Cr-Co, Ti),
aliaje înalt fuzibile.
Amestecul se produce în camera de amestec a pistolului de topit de unde
gazul este eliminat printr-un orificiu (duză) și prin aprindere formează o flacără
cu 3 zone:
 Zona rece;
 Zona oxido-reducătoare necontaminantă, cea mai eficace;
 Zona oxidantă ineficientă, neindicată în topire.
Căldura degajată de amestecul gazelor a fost frecvent utilizată în tehnica
dentară, dar a pierdut mult teren în fața celei produse cu ajutorul curenților
electrici.
 Curenții electrici sub forma rezistențelor și a bobinelor de inducție-
curenți de înaltă frecvență, medie și joasă frecvență.
Sunt o sursă de topire rapidă, necontaminantă cu valori ridicate :2000-
3000º , valori programabile la aparatele de turnat electronice.
 Laserul este o sursă energetică focalizată foarte eficientă care dezvoltă
temperaturi mari, necontaminante, dar mai puțin utilizată în tehnica de
laborator;
 Spotul (jetul ) plasmatic –este o sursă de topire cu utilizare industrială,
mai puțin foloistă în tehnica dentară , dar mai eficientă ca laserul.

32
Aparatele de turnat
Aliajul topit în stare fluidă necesită introducerea rapidă în interiorul
tiparului. Introducerea se realizează cu ajutorul forței centrifuge verticale sau
orizontale.
Cel mai curent procedeu de introducere a aliajului îl reprezintă forța
centrifugă orizontală dezvoltată de aparate speciale:
 simple tip ROTAX MECANIC activat prin tracționare cu chinga ; nu are
o forță centrifugă foarte mare ;
 semiautomate sau centrifuge semiautomate tip ROTOJET; forța centrifugă
este mult mai mare și implicit forța de împingere a aliajului in tipar ;
 centrifuge electronice complet automate tip CASTOMAT (Krupp); forța
centrifugă suficient de mare pentru introducerea aliajului în tipar.
În laboratoarele modest dotate, topirea aliajelor se realizează cu flacăra
oxigaz, iar turnarea acestora cu centrifuge simple (Rotax mecanic) sau
centrifuge semiautomate. În acest procedeu însă, aliajul poate fi contaminat în
etapele de topire iar forța de catapultare este variabilă, deseori insuficientă.
Datorită posibilității de contaminare a turnăturii, metoda se contraindică în
special pentru turnarea aliajelor nobile, deoarece protecția chimică a aliajului
topit cu borax s-a dovedit a fi insuficientă. De aceea, metoda de turnare indicată
pentru aliajele nobile, dar și pentru cele nenobile este cea care utilizează aparate
de turnat automate de tip Castomat.
În tehnologia protezelor de mare precizie procedeul de topire cel mai
indicat este cel cu curenți de joasă, medie sau înaltă frecvență, acestea fiind
surse rapide de topire, necontaminante, cu actiune indirectă.
La aparatele de turnare programabile, aliajul este topit in creuzete ceramice
care sunt plasate în contact cu pâlnia tiparului unde aliajul fluid va pătrunde prin
centrifugare.Aliajul în stare fluidă este protejat de un flux de gaz nobil (argon,
kripton). Gazul nobil (tip argon) nu se combină cu aliajul și formează o perdea
de protecție antioxidantă, rezultând turnături de calitate.

Fig.6 Turnarea aliajului topit din


creuzet în tipar

33
Aparatul de turnat Haereus –Kulzer cu curenți de joasă frecvență facilitează
introducerea aliajului in tipar prin vacuum.Sunt folosite creuzete speciale din
grafit secționate vertical care dupa fluidificarea aliajului se deschid și aliajul
cade în pâlnia tiparului de unde este aspirat în interior prin presiunea negativă
creată anterior. Acest procedeu este mai sigur și mai necontaminant deoarece nu
se antrenează particule din creuzet de la nivelul tiparului, materialul fluid fiind
aspirat, iar topirea se face cu protecție de gaz nobil.
Intervalul de topire al aliajului
În etapa de topire-turnare se vor respecta intervalele de topire indicate de
fabricant.
 aliaje nobile convenționale: 950-1150ºC
 aliaje pe bază de aur pentru metalo-ceramică: 1150-1250ºC
 aliaje nenobile: Ni-Cr :1250-1350ºC ; Co-Cr :1350-1450ºC,
 aliaje pe bază de titan: 1600-1700ºC (1650-1750ºC)
Limita superioară a intervalului de topire este reprezentată de temperatura
la care aliajul devine fluid și turnabil. O eroare în acest interval va duce la
apariția defectelor de turnare.
Dintre aliajele enumerate cele mai greu de turnat (datorită riscului deeroare
tehnologică și temperaturii) sunt aliajele nenobile si dintre ele cele mai dificile
aliajele pe baza de titan.
Recomandări pentru evitarea porozităţilor determinate de contrapresiune
Distanţa dintre extremitatea machetei de ceară şi partea exterioară a
ambalajului să fie de 10 mm. Dimensiuni mai mari ale peretelui cavităţii
tiparului nu favorizează evacuarea prin porii acestuia, a unei cantităţi de gaze,
iar dimensiunile mai mici determină realizarea de pereți puțin rezistenți ai
tiparului care se pot fractura.
Temperatura cuptorului de încălzit (calcinare) menţinută la valorile maxime
posibile pentru tiparul de masă de ambalat, contribuie la eliminarea porozităţii,
deoarece, la temperatură înaltă, viteza de răcire a aliajului fluid va fi mai lentă,
încât se va putea scurge mai mult din rezervor la cavitatea tiparului.
Numărul de rotiri crescut al centrifugării sau creşterea presiunii la cele care
împing aliajul prin aer comprimat, are importanţă pentru eliminarea
porozităţilor.
Efectuarea procesului de turnare în vacuum este foarte corespunzătoare
pentru obţinerea turnăturilor fără porozităţi.
Utilizarea unei cantităţi mai mari de metal, decât cel necesar pentru
umplerea cavităţii tiparului, încât să rămână un con (buton) de turnare bine
dimensionat.
Calcinarea (încălzirea) lentă favorizează crearea porilor în pereţii tiparului
prin care pot să se evacueze o cantitate de gaze.
Rezervorul de aliaj fluid trebuie poziţionat întotdeauna în centrul tiparului.
Aceasta permite ca aliajul din rezervor să rămână topit mai mult timp şi să
furnizeze aliaj spre machetă până la terminarea procesului de solidificare.
34
2.1.6. Dezambalarea şi prelucrarea
Răcirea tiparului și tratarea termică a turnăturii
În cazul aliajelor nobile, tiparul este lăsat timp de 5 minute pentru a se răci
și a ajunge la aproximativ 800ºC după care este introdus brusc în apă rece. Prin
acest procedeu are loc călirea, recoacerea turnăturii, cu rol în reomogenizarea
structurii cristaline a aliajului.
Dezambalarea propriu-zisă
Tiparul este spart sub acțiunea forței unui ciocan iar fragmentele mariu de
masă de ambalat sunt îndepărtate cu spatula de pe turnătură; turnătura rămâne
însă acoperită de fragmente mici de masă de ambalat și oxizi.
Sablarea
Turnătura este sablată prin aplicarea unui jet de particule sub presiune pe
suprafața turnăturii pentru obținerea unei suprafețe mate, curate,
netede.Particule curent utilizate:
 particule de cuarț, nisip fin
 particule de corindon (oxid de aluminiu)
 particule de alumină(dimensiuni micronice).
Cu aceste trei tipuri de particule se sablează turnăturile din aliaje nenobile.
 Particule polimerice PMMA (pometil metacrilatul) - pentru sablarea
turnaturilor din aliaje nobile.
Dezoxidarea
Turnaturile din aliaje nobile dupa sablare sunt dezoxidate prin introducerea
lor în soluții acide în eprubete.Soluții acide pentru dezoxidare:
 Pentru aliaje baza aur –acid clorhidric 10-15% ;
 Pentru aliaje Ag-Pd- acid sulfuric 10-15%.
Piesa protetică este introdusă în aceste soluții plasate în eprubete până când
soluția ajunge la punctul de fierbere. Rezultă piese protetice curate ce pot fi în
continuare prelucrate.
Prelucrarea, lustruirea
Piesa turnată se prelucrează cu instrument abraziv în laborator. Cu ajutorul
frezelor se secționează tija de turnare până la 2-3mm de suprafața ocluzală, iar
restul este utilizat pentru manevrare pe model, urmând a fi îndepărtat la final.
Se urmărește adaptarea marginală transversală și longitudinală pe bontul
modelului, realizarea ariilor de contact marginale, adaptarea ocluzală în ocluzia
statică și dinamică.

Fig.7 Neadaptare cervicală


longitudinală a a unei coroane
metalice

35
Odată prelucrată, coroana metalică este lustruită cu gume (polipant), pastă
de lustruit -oxid de crom verde.
Lustrul final se realizează cu filţuri, pufuri, rezultând suprafețe netede cu
luciu de oglindă (numai suprafețele externe ale coroanei se prelucrează nu și
fețele interne care trebuie să asigure fricțiunea).
Cimentarea
Reprezintă etapa clinică care constă în fixarea coroanei pe bontul protetic
după inserarea de ciment în interiorul ei. Cimentarea poate fi:
• Provizorie: cimenturi oxid de zinc-eugenol
• De durată: cimenturi fosfat de zinc, ionomere de sticlă sau rășinice.

2.2 Defecte de turnare


Rezultatul turnării poate fi o piesă metalică identică cu macheta ambalată
dar uneori configuraţia exterioară şi/sau interioară a piesei turnate poate prezenta
modificări de mai mică sau mai mare amplitudine : defecte de turnare. Acestea
se pot prezenta sub formă de plusuri(defecte pozitive), minusuri(defecte
negative) sau modificări ale volumului piesei turnate fără afectarea morfologiei
sale.
Clasificarea defectelor de turnare:
 negative
 totale;
 parțiale (microcavități, pori);
 pozitive
 sferice - perlate;
 aciforme - lamelare;
 volumetrice
 supradimensionarea;
 subdimensionarea.

2.2.1 Defecte de turnare negative


Defecte de turnare totale
Se caracterizează prin absența piesei protetice în tipar după topirea-turnarea
aliajului.
Cauze:
 Încălzirea insuficientă a aliajului în creuzet sau în pâlnia tiparului și
necurgerea lui pe canalul principal (materialul insuficient fluidificat rămâne în
pâlnie) ;
 Aliajul este topit și se scurge din pâlnia tiparului sau creuzet dar se
declanșează tardiv centrifugarea ,când aliajul e aproape solidificat prin răcire
ceea ce duce la absența turnăturii în tipar.
Defecte de turnare parțiale
Minusurile parţiale se adresează zonelor machetei modelate foarte subţire
şi sunt cauzate de lipsa canalelor de evacuare a gazelor, porozităţii insuficiente a
36
masei de ambalat şi/sau vîscozităţii crescute a aliajului în starea lui fluidă.
Poziţionarea incorectă a tijelor de turnare (formînd unghiuri ascuţite) face ca
metalul să fractureze marginile subţiri ale tiparului antrenându-le în interiorul
tiparului pe care îl obstruează parţial.
Porii. Sunt lipsuri parţiale, sferice, de mică dimensiune aflate în masa
aliajului. Sunt defecte de turnare frecvent întâlnite în tehnologia protezelor fixe.
Curent sunt situate la baza tijei canalului principal de curgere. Când sunt situate
superficial pe con spre tijă se pot elimina prin prelucrare.Porozitățile situate la
nivelul suprafeței ocluzale sau a pereților axiali pot necesita returnarea piesei
protetice.

Fig.8 Por situat la nivelul locului


de unire al tijei de turnare cu
piesa protetică

Cauze:
Sunt dependente de etapele de pregătire a machetei pentru ambalare și
topire –turnare.
Cauze ce țin de pregătirea machetei:
 Subdimensionarea machetei rezervorului de metal fluid duce la o
microstructură poroasă ;
 Subdimensionarea canalului principal ;
 Subdimensionarea machetei istmului ca grosime și plasarea machetei
rezervorului de aliaj fluid la o distanță prea mare de suprafața ocluzală.
 Plasarea excentrică a machetei rezervorului de aliaj fluid în conformator.
 Prezența unor gâtuiri, obstacole pe traiectul metalului care uneori pot
antrena fragmente de masă de ambalat în aliajul fluid
 Absența canalelor de evacuare a gazelor din tipar în condițiile folosirii
unei mase de ambalat cu o porozitate scăzută;
Cauze ce țin de topire-turnare:
 Cantitate de aliaj insuficientă ;
 Interval de topire neadecvat tipului de aliaj din care se toarnă ;
 Forță de împingere a aliajului topit în tipar insuficientă.

37
2.2.2. Defecte de turnare pozitive
Defecte de turnare perlate sau sferice
Apar frecvent in tehnologia protezelor fixe .
Cauze:
Se datorează în principal erorilor din etapele de pregătire a machetei pentru
ambalare și ambalarea propriu-zisă a machetei:
o Degresarea incorectă sau absența degresării este principala cauză a
apariției microspațiilor dintre masa de ambalat si machetă în care va pătrunde
aliajul fluid. Datorită urmelor de grăsime de pe machetă, la suprafața machetei
rezultă o tensiune superficiala negativă ,masa de ambalat nu aderă de machetă
pe toată suprafața ei rămânând spații sferice la interfața dintre cele două
materiale. În spațiile create dintre machetă și masa de ambalat pătrunde aliajul
fluid.
o Absența vibrării mecanice în momentul aplicării masei de ambalat si
utilizarea doar a vibrării manuale poate duce de asemenea la aparitia
microspațiilor sferice în care va pătrunde aliajul fluid luând forma acestora.

Fig.9 Defecte de turnare


pozitive sferice de diferite
dimensiuni pe suprafața
piesei turnate

Defectele de turnare pozitive sferice când nu sunt însoțite de porozități se


pot plana (prelucra) rezultând suprafețe protetice utilizabile clinic.
Defecte de turnare aciforme - lamelare:
Cauze: erori în etapa de condiționare termică a ambalajului (preîncălzire,
încălzire):
 Introducerea ambalajului la cuptor la o temperatură neconformă cu cea
indicată de fabricant ;
 Preîncălzire /încălzire într-un ritm accelerat ;
În ambele situații, gazele rezultate prin arderea machetei precum și vaporii
de apă din structura masei de ambalat se elimină forțat cu tendința la fisurare și
chiar spargere a tiparului în etapa de turnare a aliajului. Când tiparul nu se
sparge, în microfisurile rezultate datorită preîncălzirii/încălzirii accelerate
pătrunde aliajul fluid rezultând defecte lamelare, aciforme ; ele sunt prelucrabile,
se îndepărtează cu freze speciale , iar piesa turnată poate fi utilizată.

38
2.2.3 Defecte volumetrice
Supradimensionarea
Cauze:
 Neconcordanță între coeficientul de dilatare al masei de ambalat
(prea mare) și cel de contracție al aliajului (prea mic);
 Macheta nu e detensionată.
Subdimensionarea
Cauze:
 Utilizarea unor mase de ambalat care nu se dilată suficient de mult
(eroare de alegere a masei de ambalat relativ la aliajul folosit) ;
 Introducerea în apă a machetei în etapa de detensionare duce la
contracții mari nedetensionabile.

3. Confecționarea unei structuri protetice rășinice.


Coroana Jacket
Pentru reconstituirea aspectului natural al dinților în confecționarea
protezelor dentare sunt folosite materiale fizionomice cum ar fi rășinile acrilice
simple, rășinile diacrilice compozite sau masele ceramice. În acest capitol vom
discuta tehnologiile de obținere a structurilor rășinice, urmând ca masele
ceramice, materialul fizionomic de elecție la ora actuală, să fie discutate într-un
capitol separat.

3.1 Coroana de înveliş acrilică (Jacket acrilic)


Jacketul din acrilat are un caracter provizoriu sau social.
Indicaţii:
 Distrucţii coronare parţiale/totale ale dinţilor frontali ;
 Leziuni carioase simple profunde situate pe feţele axiale
(proximale)
 Traumatisme însoţite de fracturi ;
 Discromii (modificări de culoare) de diferite etiologii :
 endogene (tratamente endodontice eronate) ;
 exogene – aport excesiv de factori modificatori de
culoare :alcool, tutun, vin roşu.
 Corectare anomalii (forma, culoare, poziție-D.C.R.+jacket acrilic)
Contraindicaţii:
 Pe dinţii frontali care prezintă faţete de abrazie (sau pacienți cu
parafuncţii :scrâşnitul dinţilor, bruxism) ;
 Ocluzii adânci acoperite :coroana este expusă (faţa orală) datorită
contactului ferm abraziunii intense cu expunere la fracturare.
 La cazurile clinice pentru care se adoptă alte soluţii (faţete din
masă compozită, mase ceramice) ;
39
 Pe dinţii laterali (PM, M) de necesitate se pot aplica la nivelul PM
provizoriu ; trebuie evaluate la 6 luni cu examinarea relaţiei ocluzale (a stopului
ocluzal) ; pe fondul abraziei se pierde stopul zonei de contact. Este înlocuită cu
o coroană mixtă cu stop ferm metalic sau cu o coroană ceramică.
Prepararea
Elementul dentar se prepară sub forma unui bont cilindro-conic neretentiv.
Prepararea se realizează secvenţial prin reducerea (frezarea/şlefuirea) feţelor
axiale și a marginii incizo-ocluzale. Reducerea e mai accentuată prin frezare pe
feţele vizibile (faţa vestibulară+marginea incizală-suprafaţa ocluzală) pentru a
crea un spaţiu necesar obţinerii unui rezultat estetic bun.
Amprenta
Etapa clinică în care se realizează înregistrarea elementelor câmpului
protetic, îndeosebi a bontului.Metode de amprentare cele mai folosite sunt:
amprenta rigid-elastică (Stents+elastomeri) şi mai ales amprenta în dublu
amestec siliconic.
Modelul
Reprezintă reproducerea în marime naturală a elementelor câmpului
protetic la scară 1/1.
În practică,în tehnologia coroanelor polimerice, modelul monobloc
(segmentar) cu bont fix este cel mai frecvent utilizat. Cel mai indicat este însă
modelul de lucru cu bont mobil secționat proximo-proximal.
Macheta
Macheta se poate obţine prin 3 tehnici :
Tehnica plastifierii
Se secţionează un baton de ceară corespunzator câmpului protetic. Se
plastifiază foarte bine pâna în profunzimea batonului. Se aplică ceara plastică pe
bontul izolat. Se secţionează într-un volum aproximativ urmând modelajul prin
secționare-sculptare.
Tehnica picurarii
Cel mai frecvent utilizată este tehnica picurării.
Etape machetare:
o Condiţionarea bontului :izolare în apă saponată 5-10 minute,
aplicare unui lac care creează distanţa pentru filmul cimentului şi ne ajută la
îndepartarea machetei de pe bontul dentar.
 Picurare ceară în exces pe bontul dentar ;
 Răcire lentă fară introducere în apă;
 Modelajul primar prin secţionare+modelajul anatoform funcţional
de detaliu: creste, convexitati, cingulum, zone de stop ocluzal;
Tehnica răcirii gradate şi picurare
Presupune introducerea bontului mobil izolat într-un recipient cu ceară
fluidă până ce acesta se acoperă cu o capă de 0,3-0,5 mm grosime. Peste capă se
picură ceară şi se continuă cu etapele descrise la tehnica precedentă.

40
Pregătirea machetei pentru ambalare
Constă în modelajul final cu finisarea, degresarea machetei şi aplicarea de
ghips dur în interiorul machetei sub formă de bont.
Ambalarea
Pentru ambalare se utilizează materiale specifice în tehnologia coroanei
acrilice cum ar fi gipsurile dure tip Moldano. Masa de ambalat se aplică într-un
conformator - chiuvetă sau cuvetă. Conformatorul este format din 2 inele şi 2
capace. În conformator se aplică cu vibrare pasta semifluidă de gips. În funcţie
de poziţia machetei în materialul de ambalat există 2 metode :
1. metoda orizontală-faţa orală a machetei este plasată în jos ;
2. metoda verticală-marginea incizală plasată în jos, macheta
pătrunzând pană la nivel cervical.
Ambalarea orizontală
• În interiorul unei jumătăţi de chiuvetă se depune pastă de ghips;
• Macheta este aplicată în pasta de ghips într-o poziţie orizontală cu faţa
orală în jos. Macheta rămâne cu faţa vestibulară neacoperită de ghips;
• Are loc priza ghipsului după 30 de minute;
• Se așază inelul celei de-a doua jumătăţi a chiuvetei şi se toarnă pasta de
ghips până la umplere, urmată de aşezarea capacului;
• Se presează pe durata prizei ghipsului;
• Chiuveta este desfăcută în cele două jumătăţi. După eliminarea cerii, într-
o jumătate de chiuvetă se află tiparul feţei orale şi a feţelor proximale, iar în altă
jumătate faţa vestibulară.
Avantajele ambalării orizontale:
• repartizarea nuanţelor de culoare la nivelul feţei vestibulare;
• controlul repartizării culorilor;
• intervenţii ulterioare pentru a modifica culoarea în sensul dorit.
Dezavantajele ambalării orizontale:
• îndepărtarea cerii din cavitatea tiparului se realizează cu dificultăţi;
• izolarea pereţilor tiparului se obţine neuniform;
• pasta de acrilat este introdusă cu dificultate sub bontul de ghips;
• bontul de ghips se poate fractura la introducerea şi presarea acrilatului în
tipar;
• asamblarea incorectă a celor două jumătăţi ale chiuvetei măreşte grosimea
feţei vestibulare a coroanei.
Ambalarea verticală
• În interiorul unei jumătăţi de chiuvetă se depune pasta de ghips. Macheta
situată pe bontul mobil sau umplută cu gips este introdusă vertical, cu marginea
incizală în jos, până la marginea cervicală;
• Are loc priza ghipsului- după 30 de minute;
• Se așază inelul celei de-a doua jumătăţi a chiuvetei şi se toarnă pasta de
ghips până la umplere

41
• Chiuveta este scoasă de sub presă după priza ghipsului și este desfăcută în
cele două jumătăţi.
• După eliminarea cerii, într-o jumătate a chiuvetei se află cavitatea
tiparului, iar în cealaltă jumătate este bontul artificial.
Avantajele ambalării verticale:
• ceara este îndepărtată uşor din tipar;
• pereţii tiparului sunt izolaţi uniform fără dificultate;
• pasta de acrilat este introdusă în tipar şi presată fără riscul fracturării
bontului artificial.
Dezavantajele ambalării verticale:
• repartizarea nuanţelor cromatice este aproape imposibil de realizat;
• asamblarea insuficientă a celor două jumătăţi ale chiuvetei creează
îngroşarea marginii cervicale.
Tiparul
După ambalare se introduce chiuveta în apă fiartă pentru plastifierea
machetei şi eliminarea ei. După desfacerea chiuvetei în cele două jumătăți ceara
plastifiată este îndepartată din ambalaj. Resturile de ceară sunt spălate cu jet de
apa clocotită.
Tiparul reprezintă o cavitate în interiorul masei de ambalat ( gips dur
moldano) cu volumul şi forma identice cu cele ale machetei.Apare ca rezultat
al eliminării din masa de ambalat a machetei din ceară. Este faza tehnică de
laborator care pe lîngă încălzirea în apă fierbinte a machetei ambalate în scopul
plastifierii cerii şi îndepărtării ei sub un jet de apă fierbinte sau vapori cuprinde
şi faza de condiţionare a tiparului.
Condiţionarea tiparului – izolarea - se realizează cu soluţii
alginice:Pectizol, Izodent sau lacuri siliconice. Izolarea se realizează cînd
temperatura tiparului a coborât prin răcire la temperatura de 40- 50ºC. Se face
prin pensularea succesivă a suprafeţei tiparului şi depunerea a 2-3 straturi de
soluție. Noua depunere presupune uscarea depunerii anterioare.
Rolul condiţionarii- izolării – tiparului este :
- separarea răşinii de masa de ambalat şi evitarea combinaţiei răşină-gips,
- obţinerea unei suprafeţe netede,lucioase la interfaţa răşină-gips,
- îndepărtarea cu uşurinţă a coroanei acrilice din gipsul dur ce formează
pereţii tiparului în care s-a realizat după polimerizare.
Polimerizarea acrilatului
Presupune mai multe etape care se succed şi care constau în:
- realizarea pastei acrilice prin dozarea şi amestecul de pulbere-polimer cu
lichidul-monomer,
- introducerea , îndesarea şi compactarea materialului acrilic în tipar,
- polimerizarea propriu-zisă în regimul termic de polimerizare.
Culoarea coroanei acrilice asemeni culorii unui dinte natural presupune
existenţa combinaţiilor rezultate din : culoarea de bază (nuanțe de alb, galben,
gri) , culoarea cervicală dominată de galben şi culoarea incizală dominată de

42
transparent. Aria de distribuţie a acestor culori este condiţionată de vârstă, sex şi
entitatea morfologică (incisiv central, incisiv lateral ,canin).
Se ia câte un godeu de plastic pentru fiecare dintre cele trei culori : de
bază, de colet şi incizal. Din amestecul 1/1 pulbere şi lichid se pregăteşte o
pastă. Când amestecul realizat se trage uşor în fire se umple cu ea cavitatea
tiparului. Se aplică pe faţa vestibulară o folie de celofan umezită şi se pune
capacul chiuvetei strângându-se în presă pentru compactare şi îndesare în toate
detaliile tiparului.
Scoasă din presă chiuveta se desface în cele două jumătăţi şi se
îndepărtează celofanul. Cu un bisturiu fin şi foarte ascuţit se face o secţiune
spre incizal şi una spre cervical. Cele două secţiuni vor lăsa o grosime în
creştere spre incizal pentru transparent şi o grosime în creştere spre cervical
pentru galben. Se aplică pe secţiunea incizală pastă transparentă şi pe secţiunea
cervicală pastă galbenă. Culoarea feţei vestibulare a coroanei acrilice devine
astfel o succesiune de transparent, transparent - culoarea de bază, culoarea de
bază, culoarea de bază - galben. Se aplică folia de celofan şi se strînge chiuveta
în presă.Eliberată din presă chiuveta se desface şi se urmăreşte dacă repartiţia
culorilor pe faţa vestibulară a coroanei este cea dorită.Se poate repeta aplicarea
de transparent şi galben pînă la obţinerea distribuţiei coloristice dorite.
Această aplicare diferenţiată a acrilatului este posibilă atunci când se
realizează o ambalare orizontală. La ambalarea verticală se introduce pasta
pentru marginea incizală, după care urmează să se introducă pasta pentru restul
coroanei, prin aplicare pe pereţi.
Cînd totul s-a rezolvat, culoarea corespunde şi ne satisface, se asamblează
cele 2 inele ale tiparului şi se introduc în presă la 2 atmosfere, timp de 15
minute.Scoasă din presă chiuveta se strînge într-un ring metalic şi se poate
începe regimul termic de polimerizare.
Polimerizarea propriu-zisă se realizează prin ridicarea lentă a temperaturii
apei din vasul în care s-a scufundat ringul conţinînd chiuveta .Temperatura
iniţială a apei este cea a camerei :20-30 ºC.
- temperatura se ridică lent la 60 ºC, în 30 minute,
-se menţine în platou 60 minute, pentru a evita evaporarea monomerului cu
apariţia porozităţilor,
- se ridică temperatura la 100ºC în 30 de minute şi se menţine în platou 30
minute,
- se lasă să se răcească lent ,la temperatura camerei.
Se contraindică răcirea bruscă. Menţinerea în tipar (răcirea lentă) conduce
la obţinerea unei răşini cu monomer rezidual cît mai redus.
Dezambalarea este faza tehnică de scoatere a coroanei acrilice din
chiuveta metalică ,din interiorul masei de ambalat. Se realizează relativ uşor
cînd izolarea a fost corespunzătoare. Urmează prelucrarea cu freze şi/sau
pietre, adaptarea coroanei pe bont, prelucrarea şi lustruirea finală.

43
Prelucrarea presupune netezirea cu freze mai mici şi lustru cu perii şi paste
abrazive.
Lustrul final se obţine cu pufuri din bumbac, rezultând suprafete lucioase.

Alte procedee de obţinere a coroanei fizionomice acrilice


Din acrilate speciale (barotermopolimerizabile) . Sunt livrate în sistem
pulbere-lichid sau pastă-pastă. După preparare rezultă o pastă ce se va aplica
direct pe bontul modelului, strat cu strat , modelând coroana ca volum şi formă
identic cu cea naturală.Se introduce modelul într-un aparat special, tip
miniautoclav (Biomat, Biopol) ce funcţionează cu vapori de apă și glicerină la 6
atm. presiune , temperatură de 120 °C, timp de 30 de minute.Rezultă suprafeţe
compacte, rezistente mecanic, lucioase. Este o variantă uşoară din punctul de
vedere al execuţiei tehnice şi se evită realizarea unor faze de laborator: machetă,
tipar, cu toate amănuntele lor.
Din coroane prefabricate. Acestea pot fi din: acetat de celuloză,răşini
policarbonate, răşini sintetice.Se adaptează cervical pe bont, se căptuşesc cu
răşini acrilice simple, se prelucrează marginal, se lustruiesc şi se cimentează
provizoriu.
Din faţete prefabricate . Se selecţionează faţeta de mărimea,culoare şi
forma dorită. Este adaptată pe bont prin şlefuirea feţei orale şi a marginii
cervicale.Prin picurare se obţine macheta zonelor proximo-palatinale
neacoperite de faţetă. Se ambalează urmîndu-se etapele clasice. Rezultă o
coroană superioară din punct de vedere estetic şi mecanic.Necesită un număr
mare de fațete acrilice prefabricate din care să se poată găsi forma,mărimea şi
culoarea dorită.
Tehnica SCUTAN. Este o tehnică prin care se pot obţine rapid, în cabinet,
coroane Jacket din acrilat cu caracter provizoriu.
 Anterior șlefuirii bonturile dentare se amprentează cu elastomeri de
sinteză.
 Preparare dinți;
 Vaselinizarea preparațiilor;
 Aplicarea răşinii preparate sub formă de pastă în amprentă și pe
preparații și aplicarea amprentei încărcate cu material peste bonturile preparate;
 Priza răşinii care este autopolimerizabilă;
 Îndepărtarea amprentei de pe câmpul protetic și dezinserţia din
amprentă a coroanei;
 Prelucrare;
 Lustruire;
 Cimentare provizorie.

44
3.2 Coroana jacket din răşini compozite

Avantaje:
- estetică bună;
- posibilitate de reproducere a diferitelor nuanţe;
- preparaţie convenţională;
- tehnologie relativ simplă de realizare;
- rezistenţă mecanică superioară răşinilor acrilice simple
- preţ de cost mai redus decât al coroanelor integral ceramice;
- adaptare marginală bună;
Dezavantaje :
- risc crescut de abrazie și de pierdere în timp a stopurilor ocluzale. În zona
laterală ne ferim să le aplicăm, pentru a nu perturba funcţional zona
respectivă ;
- în timp pot apare modificări ale culorii, datorită fenomenului de
îmbătrânire a materialului, mai puțin manifeste totuși comparativ cu
rășinile acrilice simple. Aceste modificări apar în special dacă regimul de
polimerizare nu a respectat recomandările producătorului.

Etapele clinico-tehnice:
1. Examinarea clinică, stabilirea diagnosticului şi a etapelor de tratament.
2. Prepararea dintelui sub formă de bont tronconic, neretentiv,. În zona
cervicală reducerea este de 0.8 mm.Trebuie asigurat un spaţiu corespunzător faţa
de vecini (1.2 mm) şi antagonişti (1.5 mm) pentru a obţine o grosime minimă a
coroanei care să-i confere rezistenţă şi estetică.
3. Amprenta se poate lua cu siliconi de condensare, siliconi de adiţie sau
polieteri.
4. Modelul de lucru se realizează din gips superdur, cu bonturi mobile.
Modelele se montează în ocluzor sau articulator.
5. Realizarea coroanei din rășină compozită presupune modelajul direct pe
model a compozitului prin tehnica ―strat cu strat‖.
În cazul în care bontul prezintă o coloraţie ce ar putea transpare prin
coroana de compozit, înaintea aplicării straturilor de compozit, se aplică o pastă
opacă. Urmează depunerea şi foto,baro, termo-polimerizarea straturilor de răşină
compozită.
Se echilibrează ocluzal, se finisează şi lustruieşte, iar la sfirşit se aplică un
strat de lac transparent.
6. Se verifică adaptarea pe model şi în cavitatea bucală.
7. Se cimentează pe bont prin tehnica fixării adezive sau prin cimentare
clasică. Dacă se foloseşte cimentarea adezivă, interiorul coroanei trebuie
prelucrat cu freze diamantate sau pietre ceramice şi apoi se sablează uşor cu
particule de sticlă.

45
Coroana Jacket din polisticle
Polisticlele sau sticlele polimerice au fost obţinute prin modificarea şi
îmbunătățirea răşinilor compozite clasice.
Indicaţiile sunt similare cu cele ale coroanelor din compozit.
Proprietăţile care le recomandă pentru coroane Jacket sunt :
- duritate comparabilă cu a smalţului;
- rezistenţa la fractură superioară compozitelor diacrilice şi ceramicii;
- rezistenţa la abraziune.
Etapele clinico-tehnice de realizare a unei coroane jacket din polisticle sunt
asemănătoare cu cele pentru obținerea coroanei din răşini compozite.

Coroana Jacket din ceromeri


Ceromerii sunt de fapt polimeri speciali (multifuncţionali), cu un procent
crescut de umplutură anorganică (75-85% de masă), care combină
caracteristicile remarcabile ale ceramicii (estetica) cu cele ale răşinilor
compozite (rezistenţa la flexie, paste gata utilizabile, posibilitatea monitorizării
perfecte a culorii, manipulare uşoară).
Firma Ivoclar lansează un astfel de material prin sistemul Targis/Vectris.
Creat iniţial special pentru placarea scheletelor nemetalice din Vectris,
ceromerul Targis poate fi utilizat şi pentru placarea scheletelor metalice,
realizând restaurări metalo-ceromerice, precum şi ca atare, pentru realizarea de
coroane jacket.

4. Coroana mixtă metalo-rășinică


Este o proteză ce reface morfologia unei coroane dentare prezentând o
componentă metalică şi o componentă fizionomică.
Componenta metalică, este în contact în întregime cu bontul dentar şi
asigură fixarea la acesta, fiind în acelaşi timp şi suport pentru componenta
fizionomică.
Coroanele mixte însumează atât avantajele coroanelor de înveliş, cât şi pe
cele ale coroanelor Jacket polimerice sau ceramice, combinând rezistenţa
mecanică a coroanelor metalice de înveliş cu aspectul fizionomic al coroanelor
Jacket.
Indicații:
Din punct de vedere conservativ-restaurator:
 în restaurarea morfologiei dinților afectați de procese carioase
voluminoase, traumatisme, abraziune;
 în restaurarea dinților cu disctrucții întinse prin aplicarea peste D.C.R.-uri;
 în corectarea anomaliilor de formă, volum, culoare.
Din punct de vedere protetic:
 ca elemente de agregare pentru punți mixte, punți totale;

46
 în cadrul tratamentului proprotetic al protezelor parțiale scheletate;
 ca element de imobilizare a dinţilor mobili recuperabili (în
parodontopatii);
 în echilibrările ocluzale.
Contraindicații:
 pe dinții subdimensionați în sens cervico-ocluzal (nu există spatiu
pentru cele 2 componente și retenția este precară);
 la tinerii până în 20 ani deoarece prezintă camere pulpare
voluminoase;
 la adulții care nu acceptă sacrificiul biologic (depulpări în scop
protetic).
Avantaje:
 coroane mult mai conservative decât coroanele de substituție;
 efect fizionomic satisfăcator și superior celor metalice;
 rezistență superioară în comparație cu coroanele Jacket.
Dezavantaje:
 preparație nebiologică deoarece necesită depulpări și reduceri mai
crescute de țesut dentar (fețele vestibulare) față de coroanele de înveliș metalice;
 grad de retenție inferior altor coroane de înveliș datorită formei
bontului (avem o reducere mai mare de țesut dentar);
 în timp apar dehiscențe (separații) și infiltrații la nivelul interfeței
metalo-polimer cu modificări coloristice.

Clasificarea coroanelor mixte:


Dupa aspectul estetic:
 coroane parțial fizionomice - numai fața vestibulară este placată cu
componenta fizionomică (metalo-acrilice, metalo-compozite, metalo-ceramice);
 coroane mixte total fizionomice - componenta fizionomică acoperă
în totalitate fețele axiale rămânând eventual numai o coleretă metalică de 0,5
mm vestibular și 2-3 mm proximo-oral.
Dupa componenta fizionomică (materialul de placat):
 coroane metalo-polimerice :
 metalo-acrilică;
 metalo-diacrilică (compozită);
 coroane metalo-ceramice.
Dupa tehnologia de obținere a componentei fizionomice:
 termopolimerizare clasică: răsini acrilice;
 termopolimerizare sub vapori de presiune - baropolimerizare
(modern);
 fotopolimerizare: rășini diacrilice compozite (R.D.C.);
 fotobaropolimerizare: rășini compozite;
 prin sinterizare (ardere): mase ceramice în cuptoare speciale.
47
Componenta metalică se poate obține prin:
 turnare (procedeu devenit clasic);
 sinterizare;
 galvanizare;
 ambutisare.
Ultimele trei sunt procedee moderne de obtinere a componentei metalice
(de regulă pentru coroana metalo-ceramică).

4.1. Coroana mixtă metalo- acrilică


Este o coroană metalică turnată care prezintă o casetă (lăcaş) vestibulară în
care se incrustează acrilat de culoarea dinţilor.
Face parte din categoria coroanelor parțial fizionomice. Se numeşte
coroană tip Weiser deoarece copiază oarecum coroana pe care Weiser a iniţiat-o
cu ani în urmă, prevăzută cu o faţetă din porţelan, fixată în caseta vestibulară.
Particularităţile bontului dentar
La prepararea bontului dentar trebuie să se aibă în vedere crearea spaţiului
pentru cele două componente – metalică şi fizionomică.
În urma șlefuirii se obține un bont cu o formă cilindro-conică , neretentivă.
Reducerile sunt inegale, mai accentuat făcându-se la nivel vestibular și
incizal/ocluzal.
Reducerile la nivelul feței vestibulare sunt de 1,5-2 mm și incizal de 1,5-2
mm. Aceste reduceri se indică pentru a crea un spațiu necesar celor 2
componente. Fețele axiale și cea orală se deretentivizează mai puțin 0,3-0,5 mm
când sunt acoperite cu metal în varianta clasică și până la 1-1,2 mm și cu o
conicizare spre ax în varianta cu componenta fizionomică extinsă.
Amprenta şi modelul
Elementul dentar sub formă de bont se amprentează prin metodele de
amprentare prezentate la coroana fizionomică şi coroana de înveliş metalică. Se
indică preponderent amprenta de arcadă în 3 timpi.
Modelul se toarnă după cu materiale de cea mai bună calitate. Sunt indicate
în mod curent gipsurile dure (soclu) și extradure (modelul propriu-zis).
Modelele de arcadă cu bonturi detașabile (mobilizabile) sunt cele mai indicate.
Macheta componentei metalice
Macheta va reproduce întocmai viitoarea componentă metalică. Acoperă în
întregime bontul mobilizabil, reface exact morfologia feţei orale, a feţei ocluzale
şi jumătăţii orale a feţelor proximale.
În dreptul feţei vestibulare se creează o casetă în care se va incrusta
viitoarea componentă fizionomică polimerică. Pentru a asigura o grosime
suficientă masei polimerice, limita marginală cu metalul se face în unghiuri
ascuţite. Macheta prezintă incizal/ocluzal o ramă de protecţie a materialului
fizionomic pentru ca acesta să nu se desprindă datorită impactului ocluzal.

48
Pentru asigurarea retenţionării răşinilor acrilice clasice (răşini cu
polimerizare liniară) și pentru mărirea suprafeţei de contact, macheta viitoarei
componente metalice trebuie să prezinte în caseta vestibulară a machetei de
ceară o serie de macroretenţii. În acest scop sunt utilizate diferite sisteme de
macroretenţii: perle, anse, butoni, solzi de peşte, plase, cavităţi retentive,
cristale.
În funcție de raportul față de podeaua cavității vestibulare, aceste retenții se
împart în retenții pozitive și retenții negative.
Retenții pozitive
Retenţia perlată
Astăzi, mai multe firme produc retenţii perlate. Dintre acestea amintim
firma IVOCLAR - Liechtenstein şi BREDENT - Germania, ASTAR - Cluj-
Napoca, ROMÂNIA.
Dimensiunile la care se livrează sunt: 0,2; 0,4; 0,6 şi 0,8 mm.
Există mai multe procedee de aplicare a sistemelor perlate, cel mai frecvent
fiind aplicate pe suprafaţa machetei cu ajutorul unui adeziv.
Butonii, ansele şi alte forme de retenţii
Există o multitudine de variante retentive prefabricate, produse de
nenumărate firme. Ele sunt confecţionate din ceară şi mai ales din mase plastice,
destinaţia lor fiind diferită. Foarte multe dintre ele pot fi utilizate în
retenţionarea componentei fîzionomice polimerice. Dintre acestea, butonii şi
ansele sunt cel mai des utilizate în construcţia machetei.

Fig. 10 Macheta
scheletului metalic pregătit
pentru ambalare (retenții
perlate la nivelul feței
vestibulare a machetei)

Plasele
Sistemul de retenţie sub formă de plase este o modalitate care se practică
foarte des în ultimul deceniu la elaborarea machetei unei coroane mixte metalo-
acrilice.
Plasele prefabricate sunt confecţionate din ceară sau materiale plastice. Din
acest punct de vedere se evidenţiază firmele RENFERT şi DENTAURUM, care
pun la dispoziţie o serie de variante de retenţii sub formă de plase.
Firele şi ansele de nylon sau ceară
Aceste macroretenţii sunt foarte des utilizate în cursul machetării
componentei. Ele se prezintă sub forme şi calibre diferite, aplicându-se de obicei
la nivelul marginilor incizale sau ale suprafeţelor ocluzale ale „casetei"

49
vestibulare în care polimerii inseraţi sunt reţinuţi. În multe cazuri pot fi asociate
cu retenţia perlată.
Cristalele insolubile
Cristalele, modalitate de retenţie mai recentă, funcţionează asemănător cu
zonele subecuatoriale ale perlelor, dar de două ori mai eficient.
Există numeroase firme care comercializează acest sistem de retenţie,
printre ele se numără şi BREDENT. Firma menţionată realizează cristale cu
dimensiuni de 0,2; 0,5 şi 0,8 mm, care se lipesc pe faţa vestibulară a machetei
din cearâ cu ajutorul unui adeziv. Acesta dizolvă parțial cristalul, după care îl
imobilizează putemic. După ambalare şi tumare, aceste cristale se transformă
într-un relief pronunţat retentiv situat pe suprafaţa vestibulară a scheletului
metalic.
„Solzii de peşte"
Solzii de peşte se realizează cu un bisturiu fin sau cu un alt instrument tăios
prin crestarea peretelui vestibular al machetei componentei metalice. Se obţin
astfel mai multe secţiuni cu direcţie incizo-cervicală. Porţiunea de ceară
secţionată se depărtează spre vestibular creându-se astfel o suprafaţă retentivă în
care este „prins" polimerul. Acest tip creează de fapt atât zone de retenție
pozitive cât și zone negative.
Retenții negative
Cristalele solubile
În afara sistemului descris mai sus care realizează un relief pozitiv, există şi
un alt tip de cristale, care permit obţinerea unui relief retentiv negativ. Acest gen
de cristale se aplică pe faţa vestibulară a machetei de ceară unde se înfundă uşor.
Fiind hidrosolubile, ele se pot dizolva sub acţiunea unui jet de apă în locul lor
apărând microcavităţi retentive, favorizând astfel retenţionarea polimerilor.
Cavităţile retentive
În faza de machetare a unei coroane mixte metalo-acrilice se mai pot obţine
o serie de retenţii sub formă de cavităţi. Ele se realizează pe suprafaţa
vestibulară a machetei prin săparea în ceară cu ajutorul unor spatule fine a unor
cavităţi retentive.
Acest tip de relief negativ este realizat uneori în laboratorul de tehnică
dentară datorită simplităţii lui. Pretinde însă o grosime mai mare a stratului de
ceară în zona vestibulară .
În afara macroretenţiilor, polimerii pot fi retenţionaţi şi prin forma
scheletului metalic.
În general, macheta scheletului metalic se modelează în zona vestibulară
sub formă de casetă, adică prezintă o încercuire marginală a componentei
fizionomice asemănătoare falţului de la ceas, care menţine sticla.
Există tehnici, care pun un accent mai mare pe retenţiile ce rezultă din
morfologia scheletului decât pe macroretenţiile de adaos. Prezentăm în
continuare două dintre acestea: coroana Mathe modificată şi sistemul ATR.

50
Coroana Mathe modificată
Coroana preconizată de Julius Mathe se utilizează rar în prezent şi doar în
forma ei modificată. Autorul a conceput-o astfel încât componenta ei
fizionomică să acopere în întregime scheletul metalic, care se prezintă sub forma
unei cape. Varianta construcţiei originale nu conservă stopurile ocluzale. Totuşi,
în varianta modificată pentru dinţii frontali superiori, zona orală de receptare
este metalică.
Sistemul ATR (Atraumatic Rehabilitation) constă dintr-o trusă cu elemente
prefabricate pentru machetare, care se pot adapta pe bonturi.
Sistemul ATR prezintă pe scurt următoarele caracteristici:
• are forma unei incrustaţii MOD, cu trei pereţi: mezial, ocluzal şi distal;
• pereţii proximali vin în contact cu bontul numai în treimea de colet, în
timp ce peretele ocluzal se sprijină pe bontul dentar doar prin intermediul unei
prelungiri centrale (cep)
• componentele machetei sunt confecţionate dintr-o răşină care arde fară
reziduuri;
• de-a lungul marginilor vestibulare şi orale, sistemul ATR prezintă un şanţ
care retenţionează materialul fizionomic;
• ATR asigură o izolare termică a bonturilor dentare vitale prin
interpunerea pe o largă suprafață a componentei fizionomice între coroană și
bont.
Sistemul ATR reconstituite zonele funcţionale „fierbinţi" ale CM, în timp
ce masa plastică asigură aspectul fizionomic și reduce cantitatea necesară de
aliaj. Sistemul poate fi aplicat şi la corpurile de punte.
Ambalarea machetei
Se realizează cu mase de ambalat specifice metalului (nobil, nenobil ) din
care se realizează componenta metalică a coroanei mixte, după aceeaşi
tehnologie ca cea descrisă la coroana turnată.
Topirea aliajului şi turnarea presupun aparatura, instrumentarul şi
tehnologia obişnuite obţinerii oricărei piese metalice turnate.
Aplicarea acrilatului
Componenta metalică se condiţionează prin sablare, degresare, lustruire,
curăţire în băi galvanice (electrochimic) rezultând suprafeţe foarte curate.
Scheletul este apoi acoperit cu un lac opacizant, care are menirea să mascheze
transparenţa aliajului.

51
Fig. 11 Aplicarea stratului
de lac opacizant la nivelul feței
vestibulare a scheletului metalic

Se picură ceară în caseta metalică, se umple uşor în exces și după răcire se


modelează anatoform prin sculptare. Macheta obţinută se ambalează orizontal ca
la coroana acrilică, cu fața metalică în jos și macheta orientată superior.
Urmează apoi aceleaşi faze ca la coroana jacket din acrilat: eliminarea
machetei din ceară, obţinerea tiparului, prepararea acrilatului, introducerea în
tipar, polimerizarea acrilatului, răcire lentă, dezambalare, prelucrare cu
instrumentar rotativ/abraziv și lustruire. Retenția componentei fizionomice este
pur mecanică prin microretențiile aplicate pe componenta metalică.
Tehnica modernă cu modelare liberă directă a pastei acrilice.
Se prepară pasta de acrilat ce se va aplica pe bont, strat cu strat , modelând
faţa vestibulară ca volum şi formă identică cu cea naturală.
Se introduce modelul într-un aparat special, tip miniautoclav (Biomat,
Biopol) ce funcţionează cu vapori de apă/glicerina/apă la 6 atm. presiune pe 2
cm², temperatură de 120° C, timp de 30 de minute rezultând suprafeţe compacte,
rezistente mecanic și lucioase.
Se elimină astfel etapele clasice de realizare: machetă, ambalare, tipar.

Fig. 12 Coroane mixte


metalo – acrilice finisate

52
4.2. Coroana mixtă metalo-compozită

Pregătirea câmpului protetic - şlefuirea dintelui


Este faza clinică în care porţiunii coronare a dintelui de suport i se dă prin
şlefuire forma de bont.
Aspectul este cilindro-conic cu diametrul mare la colet, diametrul mic
fiind la nivel ocluzal. Cu cât dintele este mai scurt se va prepara mai aproape de
un cilindru. Cu cât dintele va fi mai lung va fi preparat mai conic. Aspectul
cilindric sau conic infuenţează direct, prin mărimea suprafeţei de contact,
stabilitatea prin fricţiune a piesei protetice pe bont.
Şlefuirea dintelui în vederea acoperirii cu o coroană mixtă presupune o
pregătire specială a bontului.
Dintele stîlp se reduce cu 1,5-2 mm pe faţa vestibulară şi respectiv
jumătatea proximo-vestibulară ( mezială şi distală ) a coroanei pentru coroana
parţial fizionomică şi la nivel cervical şi pe toate feţele coroanei dintelui pentu
coroanele mixte cu aspect total fizionomic.
Amprentarea
Tehnicile de amprentare au ca numitor comun evidenţierea prin
condiţionare a zonei cervicale care să permită o reproducere perfectă a
preparaţiei cervicale. Cuprind întreaga arcadă realizîndu-se de obicei în trei
timpi. Materialele de amprentare sunt de mare precizie având o fluiditate
crescută care să le permită pătrunderea cu uşurinţă în sacul gingival condiţionat.
Modelul
Recomandabil este modelul de arcadă, cu bonturi mobile, din materiale cu
rezistenţă crescută (gipsuri clasa a IV-a).
Macheta componentei metalice
Se pregăteşte diferit în funcţie de aliajul utilizat, de răşina compozită de
placaj şi de întinderea suprafeţei fizionomice. Ea poate fi confecţionată din ceară
sau răşini şi poate prezenta micro sau macroretenții în funcție de tipul de
compozit utilizat.
Ambalarea machetei
Se realizează cu mase de ambalat specifice metalului din care se realizează
componenta metalică a coroanei mixte, după aceeaşi tehnologie ca cea descrisă
la coroana turnată.
Topirea aliajului şi turnarea presupun aparatura, instrumentarul şi
tehnologia obişnuite obţinerii oricărei piese metalice turnate.
Condiţionarea componentei metalice
Pentru asigurarea unei legături chimice a componentei fizionomice la
scheletul metalic, suprafaţa acestuia trebuie pregatită într-un anumit mod, în
funcţie de natura chimică a materialului fizionomic, precum şi în funcţie de
aliajul utilizat. In general, macroretenţiilor realizate deja în etapa de machetare,
li se adaugă retenţii obţinute prin sablare, gravaj acid, sau electrolitic după care

53
scheletul metalic este curăţat şi degresat şi supus unor operaţii diferite cum ar fi
silanizarea, oxidarea,metalizarea, cositorirea, ceramizarea.
Sablarea are dublu scop:
 Comun pentru toate piesele turnate – acela de curăţare mecanică de
resturile de masă de ambalat;
 Specific pentru piesele protetice metalo – compozite – crearea de
microretenţii prin topirea superficială a metalului sub formă de microcratere.
În funcţie de structura suprafeţelor metalice de sablat se utilizează
pulberi ce conţin particule de diferite materiale:
 Corindon, - Al2O3 cu dimensiuni de 25 – 500 µm pentru aliajele
nenobile;
 Polimetacrilatul de metil pentru aliajele nobile care spre deosebire de
corindon produce o deformare, respectiv o modelare plastică a suprafeţelor
metalice. Nu apar depresiunile crateriforme cu lipsa de substanta, specifice
corindonului.
Gravajul electrolitic se realizează în baia electrolitică determinând
migrarea ionilor din aliaj spre placa catodului. Metoda se adresează cu
predilecţie aliajelor nenobile pe suprafaţa cărora se realizează o serie de
microretenţii favorabile ancorării unor polimeri.
Silanizarea este metoda cea mai frecvent utilizată şi se realizează cu soluţii
derivate de la siliciul tetravalent, livrate în stare lichidă ce se aplică pe
suprafeţele foarte curate, condiţionate şi uscate ale componentei metalice.
Există însă şi alte metode de actualitate pentru realizarea unor legături
durabile la interfaţa aliaj-polimer în cadrul coroanei mixte metalo-polimerice:
Tehnica Silicoater (KULZER) se bazează pe posibilitatea realizării unui
strat silico-organic la suprafaţa sablată în prealabil a scheletului metalic. Acest
strat (SiOx-C), uşor poros, depus prin piroliză, se leagă de componenta metalică
printr-o legătură extrem de stabilă chiar în mediu umed, aspect foarte important
pentru condiţiile din cavitatea bucală. Peste acest strat se aplică un silan
compatibil cu polimerul utilizat pentru placarea coroanei.
Tehnica ROCATEC (ESPE) se bazează pe realizarea unor legături micro-
mecanice şi chimice între suprafaţa metalică şi răşina diacrilică compozită prin
intermediul unui strat silanizat de sticlă ceramizată.
Oxidarea suprafeţelor metalice are ca scop crearea de legături metal – oxid
– silan realizate de atomii de oxigen, metalele participând la realizarea lor prin
gruparea OH. Se realizează prin pensularea mai multor microstraturi de oxizi
care contribuie la edificarea microretenţiilor.
Metalizarea este procedeul care constă în depunerea pe suprafaţa metalică,
prin pulverizarea unor particule metalice din acelaşi aliaj ca şi componenta
metalică a piesei protetice.
Topirea se face cu ajutorul unui pistol, utilizându-se variate surse de
caldură (arc electric, nucleul unei flăcări oxiacetilenice, jet de plasmă).

54
Spre deosebire de sablare, în urma căreia se obţin rugozitaţi cu minus de
substanţa de 12 – 14 µm, metalizarea realizează microretenţii prin adaos de
substanţă de circa 30 – 50 µm.
Cositorirea este metoda ce constă în acoperirea suprafeţei metalice cu un
strat de 0,5 – 2 µm de staniu care se oxideaza spontan în contact cu aerul pe o
adâncime de 20 A. Staniul se depune prin galvanoplastie. Pe această metodă se
bazează sistemul OVS. Scopul elaborării acestui sistem a fost optimizarea
legăturii dintre aliaje nobile şi polimeri, unul din avantajele sale majore fiind
simplitatea de aplicare.
Ceramizarea este procedeul care înlocuiește depunerea de silicați organici
şi opaqueri cu arderea unui strat de ceramică. Stratul de ceramică se arde pe
suprafaţa metalică oxidată, grosimea optimă a acestui strat fiind de circa 0,1
mm. Ceramica se arde la 800 – 1000 C, temperatură la care are loc un proces de
difuziune a ionilor metalici, formându-se astfel o zonă de trecere între metal şi
ceramică. Stratul de ceramică se acoperă cu un silan. Acesta este un exemplu
tipic de îmbinare între tehnicile metalo – ceramice şi cele metalo – polimerice.
Recent au fost lansate tehnici care se bazează pe apariţia altor răşini
adezive în afara silanilor: SEBOND MKV, 4-META şi RBS.
Aceste procedee necesită, de asemenea, o suprafaţă metalică oxidată la
care polimerii aderă prin intermediul unor punţi de hidrogen, diferite de punţile
de oxigen realizate de silani cu stratul de silicaţi sau ceramică.

Răşinile diacrilice compozite utilizate pentru placarea scheletului


metalic
Răşinile diacrilice compozite utilizate la ora actuală în laboratorul de
tehnică dentară prezintă, de obicei, sisteme de iniţiere prin radiaţie vizibilă. La
unele produse finalizarea polimerizării necesită un regim termic şi de presiune.
Unele sisteme mai vechi (SR-ISOSIT PE) prezintă mecanism de iniţiere chimică
şi regim de termopolimerizare sub presiune.
Răşinile diacrilice compozite sunt folosite în special pentru placarea
scheletelor metalice şi se prezintă sub forma unui set de seringi, care conţin
materialul răşinic în diferite nuanţe.
Pentru iniţierea polimerizării prin radiaţie vizibilă se folosesc o serie de
dispozitive şi aparate care furnizează o radiaţie cu o lungime de undă de 450-
490 nm, deci în domeniul luminii vizibile.

55
Fig.13 Fotopolimerizarea unei
răşini compozite de laborator

Sistemul de iniţiere conţine o alfa-dicetonă (de obicei camforchinonă) în


proporţie de aproximativ 0,2% şi un agent de reducere (metacrilat de N,N-
dimetilaminoetil). Dicetona absoarbe radiaţia vizibilă, trece într-o stare excitată
(triplet) şi se combină cu amina, formând un complex care ulterior se
descompune în radicali liberi. Aceştia declanşează prima fază a polimerizării.
Principiul de funcţionare al acestor incinte de fotopolimerizare este relativ
simplu: fotonii sunt emişi de un filament de tungsten adus la temperaturi înalte
prin trecerea unui curent electric. Frecvenţa acestor fotoni incoerenţi acoperă tot
spectrul vizibil. Un pas important l-a constituit apariţia lămpilor stroboscopice
cu xenon garantând o polimerizare intensivă a răşinii. Aceste lămpi
stroboscopice au următoarele avantaje:
- asigură o polimerizare completă;
- frecvenţa luminii este verificată uşor şi rapid;
- frecvenţa stroboscopică şi intensitatea luminii sunt mereu constante.
-
Placarea cu material fizionomic
Se execută prin tehnica strat cu strat.
Modelajul este liber, fiind eliminată complet etapa de machetare a
componentei fizionomice. Pe parcursul modelajului, straturile de răşină suferă
de obicei o prepolimerizare.
Aplicarea succesivă a straturilor este realizată cu spatula sau pensula
asemănător depunerii masei ceramice fiind întreruptă de introducerea în incinta
de fotopolimerizare pentru fiecare din straturile enumerate. La final se realizează
polimerizarea finală la parametri superiori, în incinte specifice fiecărui sistem în
parte.
Primul strat care se aplică peste scheletul metalic are rolul de a-l masca
purtând denumirea de opac. Opacul se aplică în 1-2 straturi în funcţie de tipul de
răşină compozită.
Primul strat care se aplică peste opac este stratul de dentină de colet apoi şi
stratul de dentină propriu-zisă pentru întreaga restaurare.
Peste stratul de dentină se aplică stratul de smalţ care are o transluciditate
mai mare, iar apoi aplicarea efectelor finale: nuanţări cervicale, transparenţă
56
incizală.
În final se realizează prelucrarea, finisarea şi lustruirea finală. Pentru unele
sisteme ultimul strat care se aplică este cel cu luciu asemănător glazurii
ceramice.

Fig.14 Aplicarea unei răşini


compozite fotopolimerizabile
strat cu strat pe scheletul
metalic

Proba în cavitatea orală şi cimentarea


Cimentarea se realizează fie provizoriu cu cimenturi eugenat de zinc, cu
sau fara eugenol, fie de durată cu cimenturile cunoscute: fosfat de zinc,
policarboxilat de zinc sau ionomere de sticlă.

57
5. Confecționarea unei structuri protetice ceramice.
Coroana metalo-ceramică. Coroana integral ceramică

5.1. Coroana mixtă metalo-ceramică


Lucrările metalo-ceramice sunt lucrări protetice mixte fiind constituite
dintr-o componentă metalică (scheletul metalic sau suportul metalic) şi o
componentă fizionomică care acoperă componenta metalică, mascând-o parţial
sau în totalitate.
Clasificare
1) După aspectul fizionomic. Componenta fizionomică acoperă
scheletul metalic:
 parţial
 în totalitate
2) După procedeul tehnologic de realizare a componentei metalice
 turnare (aliaje nobile, aliaje nenobile, titan pur sau aliaje de titan)
 ambutisare (ştanţare)
 sinterizare
 ambutisare şi sinterizare
 galvanizare
 prin frezare

Etapele clinico-tehnice de realizare a coroanelor metalo-ceramice

1. (C) Examenul clinic.


2. (C) Indicaţia de tratament şi stabilirea planului terapeutic.
3. (C) Prepararea structurilor dentare alese (a bonturilor).
4. (C) Amprentarea câmpului protetic.
5. (C) Protecţia provizorie a bontului (bonturilor) preparate.
6. (L) Confecţionarea modelului.
7. (L) Realizarea machetei componentei metalice.
8. (L) Ambalarea machetei componentei metalice.
9. (L) Obţinerea tiparului şi turnarea aliajului topit.
10. (L) Dezambalarea şi prelucrarea componentei metalice.
11. (C) Proba scheletului metalic în cavitatea orală.
12. (L) Condiţionarea componentei metalice în vederea aplicării
maselor ceramice.
13. (L) Aplicarea şi arderea succesivă a straturilor ceramice.
14. (L) Verificarea şi adaptarea protezei pe model.
15. (C) Verificarea adaptării protezei pe câmpul protetic.
16. (C) Cimentarea provizorie.
17. (C) Cimentarea definitivă.
58
Prepararea bonturilor dentare pentru acoperirea cu coroane mixte
metalo-ceramice prezintă o serie de particularităţi care derivă din necesitatea
suprapunerii a două materiale diferite, în anumite zone ale acestei proteze
unidentare. Zonele care necesită o atenţie deosebită sunt faţa vestibulară şi
zonele terminale cervicale, zone sensibile pentru orice coroană mixtă.

Fig. 15. Prepararea bonturilor pentru coroana mixtă metalo-ceramică


Preparaţia cervicală poate fi realizată sub diferite forme. În zona vestibulară
preparaţia se poate face sub formă de prag drept, prag cu bizou, prag înclinat sau
chanfrein larg. Plasarea pragului faţă de marginea gingivală se face în funcţie de
cerinţele fizionomice, particularităţile constructive ale coroanei şi morfologia
şanţului gingival. Este acceptată o înfundare subgingivală a pragului de 0,5-
1mm. Pe faţa orală a bontului, terminaţia cervicală recomandată este cea de
chanfrein.
Amprenta reprezintă copia fidelă, negativă a câmpului protetic, care
înregistreaza toate detaliile morfologice ale acestuia. Este de dorit să se lucreze
cu amprentele de arcadă şi amprentarea să fie realizată în trei timpi.
Recomandabil este modelul de arcadă cu bonturi mobilizabile, din
materiale cu rezistenţă crescută.

5.1.1. Componenta metalică a coroanei mixte metalo-ceramice


Macheta componentei metalice a restaurărilor mixte metalo-ceramice se
deosebeşte fundamental de cea a restaurărilor mixte metalo-polimerice. Redăm
succint particularităţile acestei machete:
- macroretenţiile sunt contraindicate
- suprafaţa machetei va fi cât mai netedă, fără denivelări şi rugozităţi
- grosimea viitorului schelet metalic va fi de minim 0,3 mm şi va trebui să
asigure un spaţiu uniform componentei ceramice, de 1-2 mm, pentru a nu apărea
tensiuni în grosimea acesteia şi pentru ca aliajul să nu transpară

59
- retenţiile care rezultă din morfologia scheletului metalic sunt
contraindicate, iar tranziţia de la metal la ceramică trebuie să se facă prin
suprafeţe line, convexe
- pentru a asigura o grosime suficientă masei ceramice, limita marginală
metal – ceramică se face în unghiuri de 90° şi nu ascuţite; astfel se previn
fisurile, fracturile şi desprinderile masei ceramice de pe scheletul metalic
- machetele coroanelor care se aplică pe dinţii frontali nu au margine
incizală; aceasta va consta doar din masa ceramică
- între forma bontului dentar şi morfologia machetei există o strânsă
interdependenţă
- în zona laterală (de sprijin) faţa ocluzală se va acoperi cu ceramică doar
atunci când sunt satisfăcute următoarele condiţii
1. ocluzia să fie normală, fără abateri patologice
2. existenţa unui spaţiu interocluzal de cel puţin 1,3 mm
3. componenta metalică să poată fi inserată pe bontul dentar fără a
întâmpina o rezistenţă deosebită
4. stopurile ocluzale să poată fi reproduse foarte exact
- indiferent de forma bontului dentar, macheta componentei metalice
trebuie să asigure o grosime uniformă masei ceramice.
Pentru o corectă confecționare a machetei scheletului metalic este
importantă cunoașterea prealabilă a funcțiilor acestuia în cadrul coroanei mixte
metalo-ceramice. Există 4 funcţii principale ale scheletului metalic:
1. asigură adaptarea restaurării la bontul preparat.
2. formează oxizii care se leagă chimic de oxizii masei ceramice.
3. reprezintă o fundaţie rigidă pe care se poate ataşa ceramica,
conferindu-i acesteia un suport şi o rezistenţă mărită.
4. asigură profilul corect al restaurării finale.
Conceperea scheletului metalic trebuie să ţină seama de funcţiile
scheletului enunţate anterior. În funcţie de zona topografică în care va fi
realizată restaurarea există câteva forme de bază de la care se pleacă în
conceperea restaurării. La aceste forme de bază se impun de obicei unele
modificări în funcţie de fiecare caz clinic în parte. În vederea conceperii unei
structurii metalice ideale cazului respectiv, practicianul trebuie să răspundă la 5
întrebări, al căror răspuns va orienta realizarea scheletului.
1. Suprafeţele de contact ocluzal vor fi realizate din metal sau ceramică?
Suprafeţele ceramice sunt preferate de pacienţi şi de către medici datorită
efectului fizionomic deosebit şi impactului psihologic bun în vederea acceptării
rapide a lucrării. O suprafaţă ocluzală metalică necesită o şlefuire a dintelui de
1- 1,5 mm, în timp ce o suprafaţă ceramică necesită un spaţiu de minim 2mm.
Suprafeţele metalice pot uşor ajustate şi refinisate în cabinet fără a afecta
calitatea restaurării. Finisările pe suprafeţele ceramice îndepărtează stratul de
glazură, rezultând suprafeţe mai rugoase.

60
2. Contactele centrice ocluzale sunt la distanţă de 1,5-2mm de joncţiunea
metal-ceramică?
Plasarea contactelor ocluzale direct sau aproape de joncţiunea metal-
ceramică creşte riscul apariţiei unor fisuri sau fracturi în masa ceramică. Masele
ceramice sunt rezistente la compresiune, dar sunt mai puţin rezistente la forțele
tangențiale. Ariile ocluzale care se situează la nivelul joncţiunii metalo-ceramice
generează forţe de tracţiune asupra maselor ceramice putând duce la fracturarea
acestora.
3. Ariile de contact interproximal vor fi realizate din metal sau ceramică?
Ariile de contact interproximale ale dinţilor anteriori şi ariile meziale ale
dinţilor posteriori sunt restaurate din ceramică din motive estetice
4. Cuspizii sau marginile incizale sunt sprijinite corespunzător de scheletul
metalic, astfel încât grosimea stratului ceramic să nu depăşească 2 mm?
Aşa cum am menţionat deja una din funcţiile scheletului metalic este de a
oferi sprijin unui strat de masă ceramică de 1- maxim 2mm. Dacă această
grosime este depăşită apare riscul fracturării unui cuspid sau a marginii incizale.
De asemenea, reamintim că masele ceramice sunt mai rezistente la compresiune
decât la forţele tangenţiale.
5. Scheletul metalic este suficient de gros, încât să ofere un sprijin rigid
componentei ceramice?
Suprafeţele metalice care vor fi placate cu mase ceramice trebuie să aibă o
grosime de minim 0,3 mm. Nu există însă grosime maximă pentru scheletul
metalic. În cazul în care o porţiune însemnată din dinte a fost pierdută prin carie,
fractură, sau o obturaţie anterioară pierdută, scheletul metalic poate avea 2-3mm
grosime. Această grosime este necesară pentru a restabili forma dintelui şi a
asigura o grosime uniformă porţelanului în restaurarea finală.
Tehnica confecţionării machetei
Un aspect important este ca macheta să fie bine adaptată la suprafaţa
bontului. Fie că ceara este aplicată prin picurare, fie că bontul este introdus într-
o baie de ceară este importantă verificarea adaptării interne prin îndepărtarea
machetei înainte de trece la modelarea propriu-zisă. Dintele va fi modelat iniţial
la forma şi contururile sale normale, pentru a putea aprecia corect aspectul final
al viitoarei restaurări. Se trece la îndepărtarea cerii din conturul stabilit. Scopul
acestei etape este de a îndepărta un strat uniform de ceară pentru a crea spaţiul
necesar componentei ceramice.
Tehnica Inzoma este un procedeu pus la punct de firma IVOCLAR şi se
bazează pe principiul enunţat de Shore: ceramica atinge valori maxime ale
rezistenţei mecanice, dacă se arde pe un substrat metalic cu suprafeţe concave.
Prezintă următoarele calităţi:
 scheletul metalic prezintă în treimea incizală o proeminenţă sub formă de
guleraş
 machetele corpurilor de punte filigrante sunt prefabricate din ceară sau mase
plastice
61
 pe scheletul metalic turnat se arde un agent de legătură care se prezintă sub
formă unei pulberi metalice.
Sistemul Probond
Faţă de componenta metalică tradiţională, sistemul asigură o economie de
aliaje nobile între 40% şi 60%. Macheta componentei metalice se
confecţionează dintr-o plasă plastică de ceară cu polimeri a cărei grosime este de
aproximativ 0,4 mm. Pe secţiune, nervurile plasei au o secţiune de semicerc,
suprafaţa plană venind în raport cu bontul, iar suprafaţa convexă cu masa
ceramică, mărind astfel suprafaţa de contact dintre aliaj şi ceramică cu
aproximativ 20%.
Etapele tehnologice de ambalare, obținere a tiparului, topire și turnare a
aliajului se desfășoară asemănător celor discutate în capitolele anterioare.
În mod clasic, scheletul metalic al unei lucrări metalo-ceramice se
realizează prin turnare din aliaje nobile, nenobile şi, mai recent, din titan.
Alternative ―nobile‖ de realizare a scheletelor metalice ale unei lucrări metalo-
ceramice sunt reprezentate de galvanizare, sinterizare, ambutisare şi tehnici de
frezare CAD/CAM, fiecare cu avantaje şi dezavantaje.
Schelete metalice realizate pe cale galvanică
În cadrul tehnicii de galvanizare se realizează prin electroformare o capă de
aur cu puritate crescută. Aurul se depune prin galvanizare strat după strat,
uniform pe toate suprafeţele bontului pe care s-a pensulat un lac conductibil de
argint, nefiind posibile individualizări morfologice. Adaptarea capei de aur
galvanizate este foarte precisă, hiatusul marginal dintre capă şi bont fiind de 18
μm, spaţiu necesar filmului de ciment. Aceste lucrări realizează un efect estetic
foarte bun datorită grosimii mici a stratului de aur galvanizat şi a lipsei oxizilor
metalici care pot colora uneori masa ceramică.
Schelete metalice realizate prin sinterizare
În cadrul tehnicii de sinterizare se depune pulbere (pilitură) de aliaj pe
bontul duplicat realizat din masa refractară şi se arde într-un cuptor convenţional
de ars ceramica. Prin sinterizarea unor metale (aliaje) are loc un proces de topire
superficială a unor particule din compoziţia acestora, la o temperatură mult
inferioară intervalului lor de topire. Pe scheletul metalic sinterizat se vor arde, în
continuare mase ceramice convenţionale. Producătorii, în funcţie de tipul
lucrării protetice ce se va realiza, propun diferite tipuri de aliaje sinterizabile.
Acestea diferă prin duritate, culoare, proprietăţi fizice şi prin condiţiile de ardere
a masei ceramice pe scheletul metalic.
Schelete metalice realizate prin ambutisare
Ambutisarea reprezintă o tehnică de prelucrare la rece a aliajelor metalice.
Pe modelul de gips se va adapta, iniţial prin fălţuire, o folie de aliaj nobil, cu
conţinut crescut de aur. Stratul extern al acestei folii este format dintr-un aliaj de
aur cu interval scăzut de topire, care prin sinterizare ulterioară va permite
obţinerea unei cape bine adaptate pe bont. Pe aceste schelete metalice obţinute
prin ambutisarea unor folii de aliaj cu conţinut crescut de aur, se pot arde mase

62
ceramice convenţionale. Adaptarea pe bont a acestor coroane este foarte precisă,
de asemenea, şi efectul fizionomic este superior lucrărilor clasice.
Schelete metalice realizate prin frezare computerizata
La realizarea scheletelor metalice prin frezare computerizată din blocuri de
material confecţionate industrial pot fi utilizate aliaje, respectiv metale pure,
care în condiţii normale sunt foarte greu de turnat şi prelucrat în laboratorul de
tehnică dentară (de exemplu, titanul). Scheletele metalice astfel obţinute pot fi
placate cu mase ceramice convenţionale. Avantajul sistemelor CAD/CAM este
reprezentat de eliminarea etapelor de machetare, ambalare şi turnare a
scheletului metalic, obţinându-se o piesă cu o adaptare foarte precisă pe bont.

5.1.2. Legătura metalo - ceramică


Ipoteza legăturii fizice. Unirea între aliaj şi masa ceramică se face prin forţe
Van der Waals (legatură fizică umedă). Se produce o atracţie de ioni fără să
stabilească legături chimice.
Ipoteza legăturii mecanice. După această ipoteză, pe suprafaţa aliajului ar
exista microdenivelări în care se insinuează masa ceramică în stare fluidă. De
aceea susţinătorii acestei teorii realizează retenţii mecanice pentru a asigura o
unire rezistentă care să garanteze lucrarea o lungă perioadă de timp. Adversarii
acestei teorii afirmă că la nivelul neregularităţilor se acumulează microtensiuni
care influenţează negativ legătura dintre metal şi masa ceramică rezultând
fracturarea.
Ipoteza legăturii chimice este cea mai acceptată la ora actuală. Se
realizează legături ionice, covalente între oxizii metalici ai metalului şi cei ai
masei ceramice.
Pentru asigurarea unei legături strânse între suprafaţa metalică şi placajul
de ceramică, trebuie creat un strat intermediar de oxizi, atât la suprafaţa
scheletelor confecţionate din aliaje nobile, cât şi a celor nenobile. Aceasta se
realizează prin aducerea în stare de incandescenţă a scheletului metalic la o
temperatură de 960-980°C, în prezenţa aerului, timp de 8-10 minute pentru
aliaje nobile şi la 1035°C pentru aliajele nenobile. După atingerea valorii
termice amintite, scheletul metalic se scoate din cuptor şi se răceşte sub un
clopot de sticlă.
În afara stratului de oxizi, devenit de acum o modalitate clasică de legare a
maselor ceramice de scheletul metalic, au fost descrise şi testate cu succes şi alte
posibilităţi. Dintre acestea, lansarea unor agenţi de cuplare – CERAMIC
BONDING AGENTS – reprezintă un important pas înainte. De cele mai multe
ori aceştia sunt constituiţi din pulberi pe bază de aur şi particule ceramice cu
aspect spongios. Aplicarea acestora elimină etapa de oxidare a aliajului prin
aducerea lui la incandescenţă. Ei se aplică direct pe suprafaţa scheletului metalic
(sablată şi curată), care urmează să fie placată.

63
5.1.3. Aplicarea maselor ceramice pe scheletul metalic
Masele ceramice
Sunt cunoscute trei grupe majore de porţelanuri dentare, fiecare fiind
identificat după intervalul de temperatura la care se sinterizează:
 Porţelan cu punct înalt de fuziune 1288-13710C
 Porţelan cu punct mediu de fuziune 1093-12600C
 Porţelan cu punct scăzut de fuziune 871-1066 0C
Toate cele trei tipuri de porţelan au proprietăţile lor unice dar cele cu punct
înalt de fuziune şi cele cu punct mediu de fuziune sunt similare şi în compoziţie
şi în microstructură. În practică, se folosesc pentru dinţii de porţelan din proteze
porţelanurile cu punct înalt de fuziune, cele cu punct mediu de fuziune
folosindu-se cu precădere pentru producerea lucrărilor integral ceramice. Cele
cu punct scăzut de fuziune, pe de altă parte, sunt formulate pentru a fuziona cu
metalul pentru realizarea restaurărilor metalo-ceramice.
Masele ceramice destinate arderii pe aliaje metalice se prepară sub formă
de pastă şi se aplică în straturi succesive pe scheletul metalic, condensându-se
prin diferite metode şi absorbindu-se excesul de lichid cu o hârtie specială.
Tehnologia arderii ceramicii în vid a determinat obţinerea unui material
dens şi cu o transluciditate acceptabilă.
Cu cât numărul arderilor este mai mare, cu atât riscul apariţiei fisurilor şi
fracturilor în placajul ceramic este mai mare.
Componentele de bază ale unui kit tradiţional de porţelan includ: opac,
porţelan pentru dentină, porţelan pentru smalt, glazură, modificatori de culoare
şi mase de corecţie. Compoziţia acestor componente diferă de la producător la
producător.
Cei mai noi membri ai familiilor de porţelanuri includ dentine opace şi
mase ceramice pentru prag cu temperatură crescută de fuziune.
În sistemele ceramice comerciale sunt utilizate frecvent coloranţi organici
pentru a codifica pulberile ceramice. Convenţional, masele ceramice pentru
dentină sunt colorate în roz, iar masele pentru smalţ în albastru. Coloranţii ard în
cursul sinterizării astfel că porţelanurile devin albe după ardere. Aceşti coloranţi
organici nu afectează în nici un fel nuanţa restaurării finale.
Proprietăţile maselor ceramice de placare
Masele ceramice dentare reprezintă materiale fizionomice care permit
obţinerea de restaurări fizionomice mai bine decât orice alt material. Pe lângă
posibilitatea de a obţine nuanţa potrivită, aceasta prezintă şi o mare stabilitate în
timp .
Rezistenţa la presiune pentru masele ceramice dentare, este mult
superioară forţelor masticatorii ce se dezvoltă la nivelul aparatului dento-
maxilar. Rezistenţa la îndoire a maselor ceramice dentare este destul de mică.
Ceramica dentară este un material casant, ceea ce nu este neapărat sinonim cu
lipsa de rezistenţă.

64
Duritatea maselor ceramice folosite în practica stomatologică este destul de
mare, depăşind duritatea smalţului dentar.
Pentru masele ceramice dentare, contracţia reprezintă unul dintre
dezavantajele mari ale acestor materiale de construcţie protetică, care se menţine
încă la valori mari, cu toate eforturile făcute de cercetători în sensul diminuării
ei. Factorii care pot influenţa contracţia ar putea fi sintetizaţi astfel:
- granulaţia masei ceramice dentare
- tehnica de condensare
- contracţia de ardere, cea mai importantă formă de contracţie.
Condensarea porţelanului
Procesul de condensare al porţelanului dentar se referă de fapt, la orice
metodă în urma căreia particulele de porţelan nears sunt strâns legate între ele
(condensate). Prezenţa porozităţilor în porţelanul ars va slăbi rezistenţa
restaurării şi va influenţa negativ calităţile estetice. Avantajul unei bune
condensări a porţelanului este şi acela că reduce gradul de contracţie la ardere.
În final, legătura porţelan-metal este maximizată printr-o bună condesare a
porţelanului opac. Au fost propuse 5 metode de condensare a porţelanului,
acestea incluzând acţiunea capilară, vibrarea, spatularea, mişcarea oscilatorie şi
adiţia de pudră uscată.
Aplicarea opacului pe substructura metalică
Opacul are 3 roluri critice pentru realizarea unei restaurări de succes:
1. Stabileşte legătura metal-porţelan
2. Maschează culoarea substructurii de metal
3. Iniţiază dezvoltarea nuanţei selectate.
Grosimea opacului necesară unei mascări adecvate a oxidului metalic
variază de la o masă de porţelan la alta şi mai ales de la un aliaj metalic la altul.
Intervalul de grosime considerat, de obicei, corespunzător se află între 0.2-
0.3mm, deşi unii autori recomandă o grosime de 0.1-0.15mm.
De obicei, producătorii de porţelan oferă un lichid special şi nu apă distilată
pentru realizarea amestecului de opac. Se pune o cantitate adecvată de pudră
pentru restaurare, pe o plăcuţă de sticlă sau altă suprafaţă ceramică. Lichidul nu
se pune direct pe porţelan deoarece poate duce la retenţia de aer în material.
Din moment ce formarea legăturii porţelan-metal depinde de stratul de
opac, aplicarea corespunzătoare şi arderea sunt esenţiale. Opacul este aplicat de
obicei cu o baghetă de sticlă sau cu o pensulă de porţelan. Există o mare tendinţă
a unor opace de a se fisura la ardere când sunt aplicate în strat prea gros, de
aceea aplicarea opacului se face, de obicei, prin două arderi. Mai întâi, se
umezeşte uşor cu apă distilată substructura metalică oxidată ce va fi placată. Se
aplică apoi pasta de opac pe toate suprafeţele ce vor fi placate cu ceramică. Se
plasează restaurarea pe suport şi suportul în cuptor. Apoi se arde restaurarea
conform intrucţiunilor producătorului adaptate la parametrii cuptorului de
ceramică. Un strat de opac ars corect va avea luciul asemănător cojii de ou.

65
Aplicarea porţelanului pentru dentină şi smalţ
Următoarea etapă este reprezentată de alegerea corectă a porţelanului şi de
realizarea unui amestec corespunzător pentru acesta. Toate sistemele de porţelan
prezintă o dentină şi un smalţ de porţelan specifice nuanţei din sistemul
respectiv.

Fig.16. Aplicarea dentinei cu ajutorul pensulei.

Tehnica este aceeaşi cu cea folosită pentru realizarea amestecului de opac,


bagheta de sticlă fiind preferată în locul spatulei de metal. Scopul procedeului de
aplicare a dentinei pe restaurare este acela de a aplica şi condensa o cantitate
suficientă de porţelan încât să rezulte o restaurare cu 10-15% mai mare decât în
mod normal. Aceasta supradimensionare va fi în concordanţă cu stratul de smalţ
ce urmează a fi aplicat pe stratul de dentină şi va compensa contracţia la ardere a
porţelanului.
Se prepară şi se aplică apoi şi porţelanul pentru smalţ. Straturile de porţelan
se pot condensa prin uşoara lovire a piesei turnate (metoda vibrării) urmată de
tamponarea cu o sugativă (capilaritate). Chiar dacă este în scopul condensării
sau nu, vibraţiile pensulei ajută la netezirea porţelanului dar pot amesteca
smalţul cu stratul de dentină. Fiind cea mai mare parte din masa restaurării, va
cere mai mult timp pentru preîncălzire şi uscare decât opacul. Se plasează
restaurarea pe suport şi suportul în uşa cuptorului de ceramică. Ceramica
depusă, devine după preîncălzire, complet albă, semn că apa s-a evaporat, iar
constituenţii organici au ars. Urmează arderea în condiţii de vid, timp de 6-7
minute. Coroana se aduce progresiv la temperatura de ardere care se menţine
constantă pentru scurt timp. După aceasta are loc o răcire progresivă. Porţelanul
ars corespunzător va varia în funcţie de recomandările diferiţilor producători.
66
Majoritatea porţelanurilor sunt uşor rugoase, granulate sau cu aspect de coajă de
portocală atunci când sunt arse corect.

Fig. 17. Aplicarea stratului de smalţ pe faţa vestibulară şi marginea incizală.

Aplicarea şi arderea porţelanului pe o substructură metalică doar


aproximează forma, conturul, ocluzia şi finisarea suprafeţei restaurării finale.
Însăşi natura procesului de aplicare a porţelanului, cu necesitatea aplicării în
exces de material, poate avea ca rezultat o restaurare supraconturată. În
consecinţă, porţelanul ars necesită ajustări adiţionale care să reducă această
supraconturare şi să dea suprafeţei ceramice o finisare cât mai fidelă în raport cu
dinţii naturali înainte de aplicarea machiajelor şi a glazurării.
Primul pas în conturarea unei restaurări metalo-ceramice este să ne
asigurăm că piesa se adaptează corespunzător pe bontul mobilizabil. Se trece
apoi la ajustarea contactelor interproximale şi ocluzale. Dacă, din orice motiv,
este necesară adiţia de porţelan pe una din zonele de contact proximale sau pe
zonele ocluzale, se continuă cu finisarea. Pot fi găsite alte zone care necesită
adăugiri sau corectări şi toate pot fi remediate printr-o a doua ardere. Forma şi
conturul restaurării sunt evaluate cu grijă. Orice sub- sau supraconturare trebuie
identificată pentru a fi corectată printr-o adăugare de porţelan şi o a doua ardere
a acestuia.
Se foloseşte această aplicare secundară de porţelan pentru a se corecta toate
deficienţele cu o singură ardere, pentru a continua finisarea şi completarea
restaurării cu un număr minim de arderi.

67
Fig. 18. Cuptorul pentru ceramică Vita Vacumat 6000M

După ce o restaurare a fost ajustată şi finisată, de multe ori este necesară


realizarea de mici corecţii/adiţii ale culorii pentru un luciu al suprafeţei
asemănător cu cel al dinţilor naturali. Modificările de culoare pot fi obţinute prin
aplicarea şi arderea machiajelor pe suprafaţa porţelanului. Acestea conţin oxizi
metalici de diferite nuanţe înglobate într-un vehicul - un porţelan dentar cu punct
de topire scăzut. Luciul natural necesar restaurării este obţinut prin unul sau
două procedee de glazurare şi augmentat printr-o finisare mecanică. Cele două
tipuri de glazuri (şi de metode de glazurare) sunt: glazurarea naturală (termică)
şi supraglazurarea.
O glazurare naturală (sau autoglazurarea) se referă la procesul prin care
restaurarea este arsă la o temperatură care este, de obicei, egală cu sau chiar uşor
mai mare decât temperatura de ardere obişnuită.

68
Fig. 19. Aplicarea stratului de glazură pe faţa vestibulară.

Supraglazurarea nu este altceva decât un strat fin de porţelan clar care poate
creea artificial un luciu puternic al restaurării. O supraglazură este un porţelan
cu punct de topire scăzut care este ars, în general, la o temperatură cu 20-60°C
mai mică decât arderea masei de porţelan.
În ciuda aspectului exterior al unei glazuri acceptabile, o restaurare mai
naturală, mai realistă este obţinută prin finisarea mecanică a suprafeţei ceramice
după procedura de glazurare. Finisarea mecanică poate transforma aspectul
sticlos al suprafeţei ceramice glazurate într-un luciu natural ca al smalţului
dentar.

5.2 Coroana Jacket din ceramică (Sisteme integral ceramice)


Avantaje:
 Estetică - restaurare fizionomică excelentă;
 Biocompatibilitate (integrare tisulară);
 Preparaţia mai conservativă faţă de jacket-ul acrilic şi coroana
mixtă,pentru faţa vestibulară ; pe feţele proximale şi orală reducerile prin frezare
sunt chiar mai mari.
Dezavantaje:
 Rezistenţă mecanică la torsiune scăzută;
 Sunt mai fragile ;
 Preparaţia este pretenţioasă :numai coroane cu prag axial
(circumferenţial).

69
Clasificare:
A) Tehnici aditive
1. depunere de straturi succesive de ceramică (tehnica stratificării)
2.turnare
3. infiltrare şi sinterizare
4. injectare (presare) la temperatură scăzută sau înaltă
B) Tehnici substractive
1. frezare
2. electroeroziune.
5.2.1 Sisteme aditive
Termenul de sistem aditiv cuprinde toate protezele care permit modelarea,
elaborarea unor restaurări integral ceramice pornind de la un volum iniţial mai
mic pâna la atingerea la morfologiei finală dorită.
În această categorie sunt reunite mai multe tipuri de sisteme:
• sisteme realizate prin depuneri de straturi succesive;
• sisteme realizate prin infiltrare şi sinterizare;
• sisteme realizate prin presare;
• sisteme realizate prin turnare.
Tehnica depunerii de straturi succesive
Depunerea şi sinterizarea ceramicii în straturi pe un suport (folie de platină,
model refractar, nucleu ceramic) este procedeul care permite cel mai bun control
asupra morfologiei şi aspectului final al restaurării, fiind în prezent larg utilizată
în tehnologia protezelor dentare.
În acest caz depunerea ceramicii se poate face în două modalităţi:
- pe folii din aliaje nobile (aur, platină) care se mulează pe bont şi peste
care se va depune şi sinteriza în straturi masa ceramică. Aceste folii după
finalizarea restaurării pot fi lăsate pe loc (în fond tot o tehnică metalo-ceramică)
sau se pot îndepărta când restaurararea devine în final integral ceramică.
- pe modele (bonturi) din mase refractare pe care ceramica se depune
direct şi ulterior se sinterizează;
Arderea ceramicii pe o folie de platină reprezintă metoda clasică de
obţinere a unei coroane jacket din ceramică. Un bont dentar preparat cu prag
drept circular se amprentează, iar apoi se realizează un model cu bont mobil, pe
care se adaptează folia de platină pirosită şi netezită. Folia se presează cu
degetul pe faţa vestibulară a bontului, apoi se înfăşoară pe faţa orală,se
îndepărtează excesul. Urmează fălţuirea, folia fiind „nivelată" pe toate feţele
astfel încât să se adapteze bine pe bont. Se face apoi degazarea matricei de
platină (1200-1300°C) timp de 10 min, după care se începe depunerea masei de
grund (0,30 mm), de dentină şi smalţ supradimensionate cu 25-30%, a maselor
ceramice de corectură şi în sfârşit a stratului de glazură (700°C aproximativ 2
min.).
Succesiunea arderilor, regimul acestora ca şi timpii diferă de la o masă
ceramică la alta.

70
Tehnica arderii prin infiltrare
Principiul sistemului constă în realizarea într-o primă fază a unei cape
ceramice cu conţinut crescut de oxizi (Al2O3, ZrO2).
Nucleul de alumină împreună cu modelul este introdus în cuptor şi
sinterizat la 1120°C timp de 2 ore pentru a se elimina apa şi a fuziona particulele
de alumină.
O serie de retuşuri se realizează cu o freză diamantată, trecându-se apoi la
etapa de infiltrare a structurii poroase de alumină cu sticla de aluminosilicat de
lantan (LaAl2O3SiO3). Această infiltrare poate fi comparată pentru
exemplificare,cu îmbibarea unui cub de zahăr cu un lichid colorat.
După sablare nucleul (infrastructura) se plachează clasic cu mase cerramice
preparabile în laborator şi se arde într-un cuptor de ceramică (de exemplu
Vacumat) la 960°C timp de 10 minute.

Fig. 20 Structuri integral


ceramice plasate în cuptor pentru
ultima ardere

Structurile pe bază de oxid de zirconiu se sinterizează la temperaturi


mari(15000C) si timp mai lung (7-8 ore) în cuptoare speciale. La ora actuală
sistemele integral ceramice formate dintr-un nucleu ceramic confecționat din
oxid de zirconiu și un placaj din mase ceramice preparabile în laborator sunt
sistemele cele mai folosite în medicina dentară. Astăzi însă de obicei acest
nucleu ceramic din oxid de zirconiu se obţine prin frezare dintr-un bloc ceramic,
după tehnici pe care le vom prezenta la sfârșitul acestui subcapitol.
Sisteme realizate prin presare
Injectarea (presarea) unei mase ceramice plastifiate într-un tipar reprezintă
o altă modalitate de realizare a protezelor integral ceramice.
Etapele de realizare a restaurărilor protetice integral ceramice prin injectare
sunt asemănătoare cu cele întâlnite la turnarea aliajelor.
Într-o primă fază se modelează macheta, apoi pe baza acesteia se obţine
tiparul prin tehnica cerii pierdute, tipar în care se presează masa ceramică
plastifiată.
În funcţie de temperatura de plastifiere a ceramicii se disting 2 tipuri de
sisteme:
- sisteme cu temperatură înaltă de injectare (IPS Empress - 1100°C);

71
- sisteme cu temperatură scăzută de injectare (Cerestore - 160°C).
IPS Empress are ca principiu plastifierea unui lingou din ceramică
feldspatică cu conţinut înalt de leucit şi injectarea ei la temperatură înaltă
(aproximativ 1100°C) într-un tipar obţinut prin tehnica cerii pierdute. În funcţie
de modul în care se realizează individualizarea morfologică şi estetică a
restaurării, se descriu două tehnici:
- tehnica colorării sau a individualizării prin „pictare", când invidualizarea
se rezumă la machiajul stratului extern al restaurării;
- tehnica stratificării sau a depunerii strat cu strat când din tipar rezultă un
nucleu dur de ceramică bogată în leucit, care urmează să fie acoperit cu
ceramică feldspatică preparabilă în vederea individualizării.
Sisteme concepute pentru tehnici de turnare
Principiul este acelaşi ca şi în cazul tumării metalelor şi se bazează pe
umplerea unui tipar obţinut pe baza machetei restaurării, prin forţă centrifugă cu
masa ceramică topită.
Până în prezent cele mai cunoscute sisteme integral ceramice care apelează
la procedeul de turnare sunt Dicor şi Cerapearl.
Sistemul Dicor are ca principiu turnarea din sticlă a viitoarei reconstituiri
Transformarea structurii amorfe a sticlei într-una cristalină se face printr-un
tratament termic într-un cuptor de ceramizare, specific sistemului. Operaţiunea
se realizează timp de 6 ore la 1075 °C. Coroana astfel pregătită este gata pentru
a fi acoperită cu straturile ceramice de suprafaţă. Nu este vorba de o placare
propriu-zisă ca şi în cazul restaurărilor metalo-ceramice la care legătura se face
prin intermediul oxizilor metalici, ci de o ceramică adaptată coeficientului de
dilatare termică a sticlei ceramizate

5.2.2. Sisteme substractive


Termenul de sistem substractiv cuprinde acele tehnici care permit obţinerea
restaurărilor integral ceramice prin reducerea succesivă, dintr-un bloc ceramic
de un anumit volum, până la atingerea formei finale a restaurării.
Sistemele substractive cuprind:
- tehnicile de frezare computerizată CAD/CAM (Cerec, Procera);
- tehnicile de frezare prin copiere exclusiv mecanică (Celay, Tizian Mill).
Sisteme CAD/CAM
Sistemul pornește de la un emiţător de raze neionizante care proiectează un
fascicol luminos, coerent sau necoerent, care poate „codifica" suprafaţa supusă
analizei (dinţi, ţesuturi limitrofe sau suprafața unui model). Un receptor situat
într-o cameră de înregistrare (de exemplu cameră de luat vederi) va decodifîca în
timp real informaţiile volumetrice obţinute şi le va transmite unui computer care
va prelucra datele şi va creea designul viitoarei restaurări. Computerul dirijează
apoi instalaţia de frezare care va freza într-un bloc de material ceramic
restaurarea.
Instalaţia constă în trei dispozitive de bază:

72
1. Dispozitivul de achiziţionare a datelor constă într-o cameră intraorală de
luat vederi cu ajutorul căreia se amprentează optic câmpul protetic. Amprenta
optică se obține direct din cavitatea orală, dar poate fi obținută și extraoral prin
scanarea unui model de lucru obținut după o amprentă clasică.
2. Prelucrarea datelor şi stabilirea designului viitoarei restaurări se poate
face în mai multe feluri:
• pe baza unor algoritmi integraţi in sistemul de operare;
• stabilirea de către utilizator a limitelor preparaţiei şi a viitoarei restaurări
pe imaginea de pe monitor
• prin consultarea unei baze de date cu design-uri de restaurări prestabilite

Fig. 21 Elaborarea computerizată a


design-ului restaurării

3. Dispozitivul de frezare constă în unul sau mai multe micromotoare


coordonate de unitatea centrală de prelucrare a datelor.
Frezare prin copiere
Există sisteme a căror funcţionare se bazează pe copierea unei machete şi
realizarea pur mecanică a piesei protetice (neasistată de calculator).
Principiul sistemului constă în frezarea pur mecanică a unei piese protetice
integral ceramice deosebit de precise dintr-un bloc ceramic prin copierea unei
machete din răşină cu ajutorul unui profilometru.
Sistemul constă dintr-un unit în care sunt înglobate două dispozitive care
acţionează simultan:
- dispozitivul de scanare (profilometrul) - o tijă metalică care urmăreşte
conturul machetei realizată din răşină diacrilică.
- dispozitivul de frezare constă într-un micromotor cu freze diamantate de
diferite forme. Forma frezelor (globulară, efilată, disc) este corelată cu forma
profilometrului, freza şi profilometrul acţionând simultan şi pe aceeaşi direcţie.
Preparaţia efectuată este amprentată clasic (nu cu amprentare optică), apoi
se toarnă un model pe care se realizează macheta. Aceasta se modelează dintr-o
răşină compozită fotopolimerizabilă şi se fixează în dispozitivul de scanare.
Prin deplasarea profilometrului pe suprafaţa machetei (acţiune controlată
manual) se va deplasa simultan şi micromotorul care va reduce prin frezare din
blocul ceramic. Frezarea se face cu freze diamantate, sub răcire continuă cu jet
de apă.

73
6. Proteze unidentare parțiale
6.1 Incrustaţiile

Definiție:
Incrustațiile sunt proteze fixe unidentare de mici dimensiuni care
restaurează parțial morfologia coronară.
Caracteristici:
 Piese protetice de mare precizie ;
 Se obțin prin parcurgerea strictă a etapelor clinico-tehnice, din aliaje
nobile pe bază de aur (inlay gold, inlay gold SOFT), mase ceramice sau rășini
compozite
 Se indică atunci când se dorește o rezistență mecanică mai mare
comparativ cu materialele de obturație coronară (în cazul confecționării din
aliaje nobile), un aspect estetic deosebit ( atunci când sunt confecționate din
mase ceramice) sau o precizie deosebită în restaurarea morfologiei coronare .
 Necesită o dotare materială și o experiență clinică deosebite atât în
laboratorul de tehnică dentară cât și pentru etapele desfășurate în cabinet , o
echipă medic-tehnician de excepție.
Indicațiile incrustațiilor:
 Ca si celelalte tipuri de coroane, pentru restaurarea morfologiei
coronare distruse sau afectate, modificate datorită proceselor carioase,
traumatismelor, abraziunii înlocuind obturațiile ;
 Pentru terapia de imobilizare a dinților mobili din afecțiunile
parodontale –sub formă de inlayuri extratisulare sau pinlay-uri solidarizate.
 Ca element de agregare al punților speciale , al punților de mici
dimensiuni(1, 2 interemediari) ; se poate utiliza o agregare tip incrustație in
incrustație, adică o agregare labilă la un capăt al punții.
 Ca element proprotetic, pentru agregarea pintenilor ocluzali sau a
croșetelor turnate din cadrul protezelor parțiale scheletate;
Clasificare :
1. După întinderea în profunzime sau în suprafață :
- incrustații intratisulare ( inlay),încojurate pe fețele laterale de țesuturi dentare
- incrustații extratisulare (onlay),circumscriu parțial periferia coronară a
dintelui ;înconjoară țesuturile dentare mai mult de 180 grade.
- Incrustații cu pivot (pinlay), care prezintă un pivot introdus în canalul
radicular, dacă acesta este disponibil sau parapulpar
2. După localizarea leziunilor țesuturilor dentare incrustațiile sunt considerate
corespondentul obturațiilor efectuate în cavitățile clasificate după criteriile
topografice enunțate de Black.

74
- clasa I – procesele carioase situate pe faţa ocluzală sau pe fosetele
fețelor vetsibulare ale premolarilor şi molarilor şi în ―foramen caecum‖ la
incisivii superiori,
- clasa II – procesele carioase situate pe fețele proximale ale dinţilor
laterali,
- clasa III – procesele carioase situate pe feţele proximale ale dinţilor
frontali fără afectarea unghiului proximo-incizal
- clasa IV – procesele carioase situate pe feţele proximale ale dinţilor
frontali cu distrugerea unghiului proximo-incizal,
- clasa V – procesele carioase situate în zona cervicală, pe faţa
vestibulară sau orală.
3. După materialul folosit incrustațiile se pot confecţiona din :
- aliaje metalice nobile
- răşini compozite
- ceramică
- metalo-ceramică şi metalo-compozite
4.Dupa aspectul fizionomic se împart în :
-nefizionomice ,din aliaje
-fizionomice ,din ceramică,metaloceramică, compozite, metalo-
compozite

6.1.1. Incrustațiile metalice


Etapele clinico-tehnice de realizare a incrustațiilor metalice:
a) prepararea cavității pentru incrustație;
b) amprentarea câmpului protetic ;
c) turnarea modelului;
d) realizarea machetei;
e) pregătirea machetei pentru ambalare ;
f) ambalarea ;
g) obținerea tiparului;
h) turnarea;
i) dezambalarea, prelucrarea, lustruirea;
j) adaptarea, cimentarea incrustației
Reconstituirile cu ajutorul incrustaţiilor presupun o deosebită acurateţe în
toate fazele clinice şi tehnice. Orice eroare, de la prepararea cavităţii şi până la
cimentare poate să compromită actul terapeutic. Incrustaţiile nu tolerează
aproximaţiile. Rezultatele deficienţelor sunt mai evidente decât la obturaţiile
plastice. De aceea se spune că decât o incrustatie proastă mai bine o obturaţie
bună.
Prepararea cavității pentru incrustație
Prepararea dintelui de suport pentru incrustații constă în îndepărtarea
ţesuturilor dure alterate şi prepararea unei cavităţi cu o configuraţie

75
caracteristică având o adâncime de 2 mm. Pereţii verticali ai preparaţiei vor fi
perpendiculari pe fundul cavităţii, paraleli între ei doi cîte doi cu scopul fixării
prin fricţiune a incrustaţiei pe dintele stîlp.
In cavităţile superficiale divergenţa pereţilor verticali este mai mică, de
aproximativ 6-10 grade. Pentru cavităţile profunde divergenta pereţilor va fi mai
mare de 10 grade, pentru a uşura inserţia incrustaţiei în cavitate. Intima adaptare
a incrustaţiei la nivelul marginii cavităţii se obţine prin realizarea la acest nivel a
bizotării smalţului într-un unghi de 35-40 grade.
Amprenta câmpului protetic
Câmpul protetic este reprezentat de toate elementele morfologice cu care
incrustația vine în contact :
- dintele pregătit (dintele stâlp de suport) pe care se realizează preparaţia
şi pe care se va fixa piesa protetică;
- dintele vecin dintelui stâlp;
- dinţii antagonişti;
- relaţia de ocluzie;
- dintele omolog pentru cazurile clinice ce se adresează dinţilor frontali
şi unde redarea armoniei dento-dentare este esenţială în obţinerea efectului
estetic.
Amprenta se poate realiza cu material termoplastic şi inel de cupru sau mai
frecvent cu elastomeri de sinteză în 2 consistenţe: chitoasă şi fluidă.
Modelul reprezintă copia pozitivă fidelă a cîmpului protetic. În cazul
incrustaţiilor se preferă realizarea sa din gipsuri de clasa a IV-a , datorită
proprietăţilor sale:duritate mare, fidelitate bună, dilatare de priză mică
Realizarea machetei
Definiţie :macheta reprezintă viitoarea piesa protetică confecţionată din
ceară sau raşină polimerică (acrilică sau compozită), materiale care prin tehnici
speciale permit obţinerea din metal sau ceramica a piesei protetice definitive.
Materialele pentru confecţionat machetele incrustaţiilor trebuie să prezinte
obligatoriu o fază de plasticitate în care să se realizeze intima lor adaptare pe
modelul preparaţiei şi o fază rigidă în care să se poată modela în raport cu dinţii
vecini şi antagonişti. Pentru obţinerea tiparului materialul de machetă trebuie să
ardă complet (fară a lasă reziduuri).
Realizarea machetei (din ceară sau răşini polimerice) se poate face pe
model în laboratorul de tehnică dentară, de către tehnicianul dentar (metoda
indirectă) sau în cavitatea bucală a pacientului, de către medic (metoda
directă).
Uneori se poate folosi şi metoda indirectă -directă cînd confecţionarea
se începe pe modelul de lucru în laboratorul de tehnică dentară (indirectă) iar
definitivarea şi perfectarea adaptării se face în cabinet,în cavitatea bucală, de
către medic (directă).

76
Metoda indirectă
Foloseşte ca material ceara de inlay, o ceară specială cu o temperatură de
topire mai ridicată şi duritate crescută care o face mai casantă. Fracturarea cu
uşurinţă a cerii deşi poate fi un defect în cazul confecţionării celorlalte machete
în cazul incrustaţiilor este o calitate avînd ca scop evidenţierea prezenţei
retentivităţilor preparaţiei. Cavitatea retentivă determină fracturarea cerii
casante.
Modelul este izolat pentru a facilita îndepărtarea cu uşurinţă a machetei din
cavitatea preparată. Urmează aplicarea materialului de machetare-ceara, în fază
plastică.
Tehnica picurării succesive
Foloseşte ceara de inlay cu grijă ca stratul care urmează celui deja aplicat
să facă corp comun cu acesta prin aducerea în faza topită. Se evită apariţia
stratificării cerii cu posibilitatea exfolierii unor porţiuni din machetă.
După ce marginile preparaţiei (cavităţii) au fost depăşite prin aplicarea cerii
de inlay topită se aşteaptă întărirea ei. Cu un instrument bine ascuţit se
modelează prin tăiere (răzuire) suprafeţele externe ale incrustaţiei (ocluzală,
aproximală, vestibulară, orală). Sunt refăcute rapoartele interdentare aproximale
şi ocluzale asigurîndu-se integrarea morfologică şi funcţională a incrustației la
nivelul dintelui şi a arcadei.
Îndepărtarea machetei de pe model se face prin aplicarea unei tije metalice
(macheta viitorului canal de turnare), de preferinţă poziţionată la nivelul unei
fosete şi nu la nivelul unui cuspid.
Marginile subţiri de ceară care depăşesc preparaţia se vor îndepărta.Este
controlată continuitatea marginilor şi suprafeţelor machetei, apariţia eventualelor
fisuri.
Tehnica de fulare - îndesare
Presupune o ceară moale, capabilă de a fi îndesată, fără a fi casantă.
Tensiunile interioare acumulate de machetă în timpul fulării cerii în cavitate
sunt parţial anulate de adaptarea marginală a cerii realizată prin topirea machetei
cu instrument încălzit la interfaţa model-machetă.
Metoda directă
Dacă foloseşte ceara ca şi material pentru machetă urmează aceleaşi etape
singurele deosebiri fiind :
- absenţa amprentei şi deci şi a modelului,realizarea machetei făcîndu-se
direct în cavitatea bucală de către medic. Necesită mai mult timp şi o
îndemânare a medicului în lucrul cu ceara,
- izolarea preparaţiei se face de către lichidul bucal. Uscarea preparaţiei face
imposibilă, în cel mai bun caz,dificilă îndepărtarea machetei de pe dintele cu
preparaţia.
Dacă materialul pentru confecţionarea machetei este o răşină polimerică
autopolimerizabilă atunci după priză se îndepărtează macheta din preparaţie şi se
reaplică după adăugarea unui strat subţire de răşină foarte fluidă pe întreaga

77
suprafaţă interioară a machetei. Se încearcă astfel o mai intimă adaptare a
machetei la nivelul preparaţiei şi anularea variaţiilor volumetrice de priză ale
răşinii utilizată ca material de machetare.Unii autori recomandă chiar perfectarea
închiderii marginale cu ajutorul cerii de inlay.
Duritatea răşinii după priză face imposibilă îndepărtarea machetei în cazul
preparaţiilor retentive ale cavităţilor .Poate fi un mijloc de control al acurateţii
modului cum s-a realizat preparaţia dintelui.
Metoda indirectă -directă
Foloseşte ca material pentru machetă o răşină polimerică. În laborator, pe
model într-o primă etapă tehnicianul confecţionează macheta din rășină
autopolimerizabilă sau fotopolimerizabilă (etapa indirectă). Macheta astfel
obţinută este definitivată de medic, în cabinet, perfectîndu-i adaptarea pe cîmpul
protetic (etapa directă) prin căptuşire cu pastă fluidă acrilică şi/sau prin
perfectarea închiderii marginale cu ajutorul cerii de inlay.
Ambalarea
Pentru a putea fi ambalată macheta incrustaţiei trebuie scoasă de pe
preparaţie (de pe model în metoda indirectă sau din gură,de pe dinte, în metoda
directă) şi pregătită în vederea ambalării.
Pregătirea pentru ambalare constă în :
1 aplicarea tijelor de turnare,
2 realizarea bilei de contracţie (viitorul rezervor de aliaj fluid),
3 realizarea istmului
4 detensionarea,
5 aplicarea machetei pe conul conformatorului de ambalare,
6 realizarea machetei canalului de evacuarea gazelor,
7 degresarea,
8 căptuşirea cu hîrtie a cilindrului conformator, aplicarea lui pe capacul
conformator,
Tija de turnare reprezintă o sîrmă cu diametrul de 1,5-3 mm şi lungimea de
40-50 mm, cu ajutorul căreia macheta este îndepărtată de pe preparație şi va
reprezenta macheta viitorului canal de turnare (de curgere a aliajului fluid în
timpul turnării).
Este de preferat ca tija de turnare să fie aşezată într-o porţiune mai groasă a
machetei evitându-se cuspizii sau zonele importante de contact dinamic
interdentar. Se evită de asemenea realizarea între tijă şi machetă a unor unghiuri
ascuţite care ar facilita apariţia de muchii subţiri care se pot rupe şi astupa
tiparul sau porţiuni ale acestuia.
Pentru incrustațiile duble sau triple se pune tijă in forma de U cu două
brațe inegale ( pentru cavităţile ocluzo-proximale), respectiv egale ( pentru
cavităţile mezio-ocluzo-distale). Pe întreaga ei lungime tija se acoperă cu un
strat subţire de ceară care va permite îndepărtarea ei din masa de ambalat în faza
de preîncălzire.

78
La 1-2 mm de suprafaţa machetei, pe tija de turnare, se realizează o sferă
din ceară având diametrul de 3-4 mm. Sfera va reprezenta viitorul rezervor de
aliaj topit în faza de turnare a incrustaţiei.
Celelalte etape tehnologice de pregătire a machetei pentru ambalare,
precum și ambalarea propriu-zisă, obținerea tiparului, topirea și turnarea
aliajului sunt asemănătoare etapelor descrise anterior pentru confecționarea
structurilor protetice metalice.
Pentru turnarea incrustațiilor metalice aliajele ideale sunt pe bază de aur
cu conținut crescut de aur și platină în compoziție. Se pot utiliza și aliaje cu
continut mai mic de 60% aur, care se indică în tehnologia incrustațiilor după un
tratament de condiționare termică (înmuiere a aliajului). Cantitatea de aliaj
necesară se determină în funcție de tipul incrustației, orientativ putând fi
utilizate aceste date:
 Pentru incrustația simplă de 1,5 g formă finită se indică 3 g de aliaj.
 Pentru incrustația dublă de 2,2-2,5 g se indică 5g.
 Pentru incrustația MOD de 3 g se indică 6 g aliaj nobil.
Cantitatea suplimentară nu se pierde ci rămâne sub formă de con și tijă
laboratorului, urmând a fi reciclată.
Datorită dimensiunilor mici ale acestor piese protetice și implicit a
fricțiunii mici existente între acestea și pereții cavităților preparate, fixarea
acestora se recomandă a fi făcută cu cimenturi care să permită și realizarea unei
adeziuni chimice de calitate între aliajul metalic și structurile dentare. Sunt
recomandate în special cimenturile rășinice sau măcar cimenturi ionomere de
sticlă.

6.1.2. Incrustaţii din compozit


Obturaţiile din răşini compozite prezintă o serie de deficienţe: uzură
excesivă, contracţie de polimerizare, microinfiltraţii marginale, sensibilitate
postoperatorie şi contacte proximale deficitare.
Realizarea de incrustaţii din compozit a dus la contracararea unora din
aceste inconveniente, tehnica inlay-onlay adeziv reprezentând o optimizare a
modului de utilizare a materialului compozit în zona laterală a arcadelor
dentare.
Faţă de tehnicile directe, cele indirecte, respectiv semidirecte prezintă
următoarele avantaje:
- adaptare marginală îmbunătăţită;
- realizarea în condiţii optime a ariei de contact;
- realizarea unei suprafeţe ocluzale funcţionale;
- posibilitatea unei prelucrări şi lustruiri optime.
Dezavantaje:
- timpul de lucru mai lung,
- materiale şi echipamente mai scumpe faţă de tehnicile directe

79
- preţul de cost mai mare.
Tehnica indirectă
Prepararea cavităţii pentru inlay-urile de compozit se face fie îndepărtând
vechea obturaţie, exerând eventuala dentină ramolită şi creând o nouă cavitate,
fie abordând o cavitate carioasă la nivelul unui dinte posterior nepreparat.
Amprentarea se face cu polieteri sau siliconi cu reacţie de adiţie. Modelul
se va turna din gips extradur. Fiecare bont va fi secţionat cu un disc diamantat
foarte subţire pentru a diminua riscul deteriorării la nivel proximal.
Modelarea este făcută direct pe model, cu răşină compozită, care se aplică
pas cu pas in cavitate ce a fost izolată în prealabil cu lac separator :
 se aplică stratul bazal și masă cervicală cu grosime de aproximativ
1mm ;
 în incinta de polimerizare se fotopolimerizează pentru 3 minute ;
 se aplică straturi succesive de dentină (culoarea dominantă a
incrustației)
 fotopolimerizare 3 minute pentru fiecare strat ;
 stratul final este realizat din smalț ;
 în final se aplică un strat de transparent total, care permite
vizualizarea integrală a culorii incrustației ;
 dupa fotopolimerizarea finală se aplică pe model si se lustruiește
Fixarea incrustaţiei se face prin îmbinare adezivă marginală cu cimenturi
răşinice. Pentru obținerea unei bune adeziuni chimice se impune realizarea unei
condiționări atât a feței interne a incrustației cât și a cavității dentare prin gravaj
acid al cavității (acid fosforic 37%), 30-60secunde ; spălare, uscare, aplicare de
adezivi (bondinguri).
Tehnica semidirectă realizată intraoral (direct-indirect)
Tehnica presupune realizarea de inlay-uri din compozit în cabinet,
eliminând faza de laborator. Această tehnică presupune următorii timpi clinici:
- prepararea cavităţii, aplicarea obturatiei de bază (din cimenturi ionomere);
- izolarea (cu digă) şi aplicarea unui agent de izolare;
- aplicarea matricei şi a icului translucid, iar apoi a încă două straturi de
compozit şi condensarea cu ajutorul unui fuloar rotund;
- fotopolimerizarea in situ, din trei direcţii, cel puţin 60 de secunde dupâ care
inlay-ul se va scoate din cavitate şi se realizează o nouă fotopolimerizare într-o
incintă de polimerizare. Această postpolimerizare permite în câteva minute
obţinerea unei îmbunătăţiri a ratei conversiei de polimerizare a compozitului,
garantând stabilitatea dimensională şi duritatea materialului;
- postpolimerizarea termică are loc la la 110° C timp de 7 minute;
- cimentarea adezivă cu ciment răşinic cu priză duală.

80
6.1.3. Incrustaţii din ceramică
Conceptul de inlay ceramic datează de la sfârşitul secolului trecut, când au
fost fabricate primele restaurări de acest tip. Datorită rezistenţei scăzute a
materialului şi a absenţei unui mediu de fixare adecvat nu au avut succesul
terapeutic scontat. Dezvoltarea recentă a sistemelor integral ceramice asociate cu
posibilitatea de a grava porţelanul şi de a obţine o adeziune micromecanică între
ceramică şi structurile dentare subiacente a permis ca inlay-urile din ceramică să
devină parte integrantă a arsenalului terapeutic modern.
Inlay-urile ceramice oferă trei avantaje distincte comparativ cu alte tipuri
de restauraţii:
- sunt mai estetice;
- oferă rezistenţă structurilor dentare subiacente;
- reprezinta o metoda mai conservativă ;
Incrustaţiile ceramice pot fi clasificate în:
metalo-ceramice
integral ceramice
Incrustaţiile metalo-ceramice
Se recomandă în cazul cavităţilor mari, cu distrucţii subgingivale, când
premiza adaptării marginale este deficitară. Baza metalică acoperă pereţii
pulpari, acoperiţi la nivel ocluzal de componenta ceramică. Experienţa acestui
tip de restaurare a evidenţiat fragilitatea ceramicii la nivelul istmului. Lipsa de
spaţiu necesită utilizarea unui strat de ceramică prea subţire. Pentru a evita
această problemă unii autori propun modificarea design-ului părţii metalice,
asigurând o suprastuctură ceramică mai groasă şi mai rezistentă.
Mathias Hanning şi Rainer Schmeiser descriu o tehnică denumită de ei
dublu inlay. Aceasta presupune realizarea unei restaurări formate din douâ
componente: o bază metalică cimentată cu un ciment convenţional şi un inlay
adeziv din ceramică, lipit deasupra primului cu un ciment răşinic cu priză dublă.
Inlay-urile şi onlay-urile din aur electrogalvanizate (electroforming)
Reprezintă o altemativă sigură şi promiţătoare la obturaţiile de amalgam.
Combinând aurul cu ceramica se face un compromis între estetică şi
biocompatibilitate. Datorită adaptării marginale perfecte şi a culorii gălbui-aurii
aceste inlay-uri pot fi cimentate chiar şi cu ciment fosfat de zinc.
Incrustaţii integral ceramice
Metoda cea mai veche şi mai des folosită constă în arderea ceramicii pe un
model unitar din material refractar, utilizându-se porţelanuri feldspatice.
Principalul avantaj al acestei metode este că nu necesită echipament special, dar
este greoaie şi necesită mult timp.
Modelul se va tuma din masa refractară de granulaţie foarte fină care să
prezinte o precizie deosebită a formei şi o stabilitate mare în timpul arderilor.
Ulterior, în aceeaşi amprentă se va turna un model duplicat din gips superdur, pe
care se va face adaptarea ocluzală, marginală şi proximală a viitorului inlay.

81
Depunerea maselor ceramice începe cu mascarea estetică a fundului
cavităţii . Succesul unui inlay poate fi apreciat doar după integrarea acestuia în
cavitate. Pentru a obţine un efect cât mai natural, masele ceramice se aplică
stratificat, în profunzime fiind dispuse nuanţele cele mai saturate, iar la suprafaţă
cele mai clare.

Fig. 22 Incrustație integral


ceramică pe modelul de lucru

În ultimii zece ani, s-a dezvoltat aşa numitul concept ceramo-ceramic. La


baza dezvoltării sale au stat atât evoluţia materialelor ce au deschis căi noi în
protezarea fixă, şi anume stomatologia adezivă, biocompatibilitatea materialelor,
precum şi o campanie mediatică împotriva diferitelor aliaje utilizate în
stomatologie. Acest concept este exemplificat cel mai bine în cazul incrustațiilor
de realizarea unor structuri pe bază de oxid de zirconiu, placate apoi cu mase
ceramice în laboratorul de tehnică dentară
Există la ora actuală patru familii principale de ceramică sinterizată,
turnată, presată şi frezată, pe care le-am prezentat pe larg in capitolul dedicat
coroanelor integral ceramice. Remarcăm doar că la ora actuală incrustațiile
ceramice realizate prin frezare sunt cele mai utilizate tipuri de incrustații, fie
prin frezarea dintr-un bloc ceramic a întregii incrustații, fie doar prin frezarea
dintr-un bloc de oxid de zirconiu a structurii de bază, urmată de sinterizarea ei și
aplicarea ulterioară a maselor ceramice de suprafață.

6.2.Fațetele ceramice
Se indică pentru restaurarea esteticii modificate a discromiilor, a
anomaliilor dentare care interesează cu precădere fețele vestibulare ale dinților
frontali..
Avantaje:
 metodă minim invazivă ;
 permit modificarea formei, pozitiei, aspectului, culorii ;
 favorizeaz transmiterea luminii ;
 dă reacții tisulare minime.
Dezavantaje:
 reduceri de țesuturi dure în smalț;
 nu se pot face rectificări;

82
 nu se obțin rezultatele scontate întotdeauna ( în special la dinții cu
discromii avansate) ;
 fixarea nu este totdeauna eficientă ;
 manipulare dificilă ;
Indicații :
 anomalii de culoare si formă ;
 distrofii , displazii, eroziuni ;
 fracturi de unghiuri ;
 malpoziție.

Contraindicații :
 dinti devitali ;
 parafuncții ;
 morfologie coronara nefavorabilă ;
 igienă dentară precară ;
 smalț insuficient .
Prepararea fetei vestibulare se face prin șlefuire doar din stratul de smalț
pe o adâncime de 0,3-0,8mm cu o margine cervicală evidentă (prag rotunjit,
plasare supragingivală), margini proximale terminate înaintea punctului de
contact și o margine incizală ușor scurtată.
Tehnologia de obținere este aceeași ca la incrustațiile integral ceramice
fiind mai folosite tehnicile care permit stratificarea maselor ceramice.
Îmbinarea este obligatoriu adezivă cu cimenturi rășinice care să permită o bună
legătură chimică între ceramică și substratul de smalț după o prealabilă
condiționare a acestora.

6.3 Coroana parţială


Este o restaurare protetică fixă unidentară metalică, extratisulară,care reface
morfologic şi funcţional corona dintelui parţial distrusă , păstrând în scop
estetic faţa vestibulară sau o parte a acesteia.
Indicaţii
- în cazurile clinice în care procesele carioase sau fracturile dentare au
modificat semnificativ morfologia coronară lăsând integră faţa vestibulară a
dintelui,
- în restaurările protetice fixe pluridentare, reduse ca întindere, pentru care
elementul de agregare mezial se găsește în zona frontală.
Contraindicaţii
- la pacienţii cu indicele de intensitate a cariei crescut,
- la pacienţii cu igienă bucală defectuoasă,
- la pacienţii cu dinţii reduşi de volum cînd stabilitatea piesei protetice ar fi
deficitară

83
Avantaje
- sacrificiul redus de substanţă dură dentară comparativ cu coroana de înveliș,
- protecţia ţestului dentar subiacent,
- refacerea şi păstrarea în condiţii optime a morfologiei ocluzale şi a contactelor
interdentare,
- menţinerea nealterată a fizionomiei prin păstrarea feţei vestibulare a dintelui
natural.

- coroana parţială 3/4 ; se adresează dinţilor frontali-cu margine incizală.


Acoperă faţa orală în totalitate şi feţele proximale pînă la nivelul zonei de
contact interproximal pe care o conservă. Incizal coroana parţială 3/4 se termină
oral şi sub nivelul marginii incizale din considerente estetice.
- coroana parţială 4/5 ;se adresează dinţilor laterali (cu suprafaţă ocluzală)
implicaţi în estetica pacientului ; cel mai frecvent : premolarii maxilari.Cuprinde
în totalitate faţa orală ; faţa ocluzală spre vestibular pînă la nivelul crestelor
sagitale şi feţele proximale pînă la nivelul zonei de contact interproximal pe care
o conservă.
Stabilitatea coroanei parţiale pe dinte este obţinută prin realizarea la limita
proximală a preparaţiei a unor şanţuri ce vor determina pe piesa protetică
apariţia unor nervuri metalice( îngroşări ) la nivelul coroanei parţiale. Uneori
pentru mărirea stabilităţii pe dinte a coroanei parţiale se pot prepara puţuri
parapulpare. Pe faţa dentară a coroanei parţiale vor apare în consecinţă pinuri
ce au grosimea de 0,7 – 0,8mm în diametru şi o lungime de 2 – 2,5 mm.Aceste
preparaţii necesită un dinte voluminos ,cu smalţul gros şi pulpa dentară retrasă
în profunzimea dintelui.Amprentarea unei astfel de preparaţii cu puţuri
parapulpare sau realizara machetei în cazul tehnologiei directe presupune
utilizarea unor tije calibrate din metal, nylon sau acrilat care să permită
reproducerea lăcaşurilor pe model ;respectiv a pinurilor pe faţa orală a coroanei
parţiale.
Prepararea dintelui pentru o coroană parţială necesită o dotare materială
corespunzătoare a cabinetului cât şi a laboratorului de tehnică dentară fiind o
provocare pentru etalare valorii profesionale a echipei medic-tehnician dentar.

84
7. Proteze unidentare de substituţie
Coroana anatomică dentară este definită între extremitatea incizală/ ocluzală şi
linia de colet unde se găseşte şi inserţia epitelială a mucoasei gingivale. Marginea
liberă a mucoasei gingivale împreună cu feţele laterale ale coroanei, pe o înălţime de
0.5 – 1,5 mm, de la inserţia epitelială spre incizal/ocluzal, delimitează şanţul
gingival sau „sulcus gingivalis‖.
Când morfologia coronară nu mai poate fi refăcută printr-o obturație sau o
incrustație, se optează pentru o coroană de acoperire totală, care este fixată prin
cimentare pe un bont coronar corespunzător preparat.
Dacă, prin distrucţia ţesuturilor dure, din coroana dentară rămâne doar
treimea cervicală, nu se mai poate prepara un bont corespunzător, care să asigure
rezistenţa şi suprafaţa necesară fixării unei proteze unidentare de acoperire
totală, pentru stabilitatea şi agregarea coroanei artificiale se poate folosi un
pivot care pătrunde în canalul radicular.

7.1 Coroana de substituție


O coroană artificială care se prelungeşte şi se fixează printr-un pivot în
canalul radicular se numeşte coroană de substituţie.
Descoperirile în domeniul materialelor folosite cât şi necesităţile practice
au perfecţionat până în prezent forma şi fazele tehnologice de realizare a acestui
tip de proteză unidentară.
Istoric. Încă din secolul XVI, Abulcasis, în tratatul său de chirurgie şi
medicină recomanda fixarea la rădăcini a coroanelor dinţilor de animale.
Fauchard în 1718 recomanda solidarizarea coroanelor de dinţi extraşi, printr-un
cui la rădăcini restante în osul alveolar. După obţinerea dinţilor artificiali din
porţelan (1776), Dubois de Chemant realiza în 1815, o coroană de substituţie din
porţelan ars pe un pivot metalic. Mai ales pentru refacerea morfologiei
caninului, din 1878 Rychmond a descris fazele clinico-tehnice ale unei coroane
ce îi poartă şi astăzi numele ‖Coroana de substituţie Rychmond‖ .Era compusă
dintr-o coroană de porţelan fixată pe o capă ce acoperea în întregime porţiunea
cervicală coronară restantă (ca un inel cu capac), capă ce se continua în canalul
radicular cu un pivot. În anul 1885, Logan utilizează o coroană de porţelan ars
direct pe un pivot metalic, iar Davis foloseşte o coroană de porţelan cu o cavitate
interioară în formă de tunel, în care se fixează extremitatea unui pivot cimentat
de asemenea în rădăcină.
Elemente componente
În mod curent coroana clasică de substituţie este cunoscută ca o
restaurare protetică unidentară monobloc, care prezintă caracteristic pentru
fixare în canalul radicular un pivot sudat de un inel cu capac deasupra căruia
coroana artificială este sub formă de casetă cu faţetă. Inelul cu capac acoperă ca
o capă porţiunea cervicală coronară restantă. Caseta reface morfologia feţei orale
85
a coroanei, este metalică şi prezintă spre vestibular retenţii pentru componenta
fizionomică (faţeta), ce reface morfologia proximo-vestibulară coronară.
Indicaţiile coroanelor de substituţie
Coroanele de substituţie sunt folosite pentru refacerea morfo-funcţională a
coroanelor distruse sau ca elemente de agregare a punţilor.
Indicaţia lor de realizare majoră este pe dinţii monoradiculari, şi numai în
mod excepţional pe dinţii pluriradiculari.
În scop restaurativ, morfofuncţional, aceste proteze unidentare refac
coroana dintelui distrusă prin carie, traumatism sau abraziune.
Poate fi folosită și pentru refacerea morfologiei coronare cu ax diferit faţă
de axul radicular în caz de vestibulo-poziţie.
În scop protetic coroana de substituţie poate fi folosită ca element de
agregare fizionomic (sau parţial fizionomic) al punţilor dentare, sau ca element
de pregătire preprotetică în cazul rezolvărilor edentaţiilor cu ajutorul protezelor
parţiale mobilizabile.
O condiţie esenţială care permite indicaţia de confecţionare a unei coroane
de substituţie este ca dintele să fie devitalizat, cu canalul radicular obturat până
la apex, fără procese inflamatorii cronice apicale şi ca parodonţiul dintelui să fie
sănătos.
Contraindicaţii :
- pe dinţii a căror tratamente endodontice sunt incorecte şi/sau incomplete
- pe dinţii la care distrucţia coronară se asociază cu pierderi din porţiunea
subgingivală radiculară
- pe dinţii care au beneficiat de rezecţie apicală şi la care porţiunea
radiculară s-a redus considerabil
Materiale pentru realizarea coroanei de substituţie
Scheletul metalic al coroanei de substituţie se toarnă din aliaje mai rigide
care conferă rezistenţă mecanică:aliaje de Au cu Pt-Ir, aliaje Cr-Ni și mai ales
aliaje Cr-Co cu modul de elasticitate mare, dar cu prelucrare mai dificilă decât la
aliajele de aur
Faţeta fizionomică este realizată din răşini acrilice, răşini diacrilice sau
ceramică.
Preparaţia dentară corono-intraradiculară
Preparaţia dintelui se face la nivelul treimii coronare cervicale restante şi
intra-radicular la nivelul canalului existent. Pereţii coronari cervicali se prepară
cu suprafeţe laterale externe verticale iar cele ce privesc spre camera pulpară
trebuie să fie neretentive, verticale sau uşor divergente spre ocluzal. Aceşti
pereţi se reduc în înălţime până la 1,5-2 mm peste nivelul gingival. Peretele oral
rămâne cu o suprafaţă de secţiune orizontală-dreaptă, restul se înfundă concav-
oblic spre vestibular, coborând sub marginea liberă gingivală 0,5mm. Forma
rezultată se aseamănă şi chiar este denumită în literatura de specialitate
„suprafaţă în formă de acoperiş de casă‖, formă ce asigură realizarea unui bun

86
aspect estetic vestibular şi evită fracturarea peretelui vestibular sub acţiune
forţelor orizontale.. Marginile gingivale ale suprafeţelor preparate sunt rotunjite.
Preparaţia canalului, se face pe 2/3 din lungimea sa şi se lărgeşte maxim
1/3 din diametrul rădăcinii.
Amprenta
În amprenta trimisă laboratorului trebuie să se regăsească negativul
elementelor câmpului protetic şi anume negativul elementelor cu care coroana
de substituţie va veni în contact:
- dintele preparat - 1/3 cervicală coronară restantă
- canalul radicular
- ţesuturile moi = festonul gingival cu dimensiunile şanţului gingival
- dinţii vecini,
- dinţii antagonişti,
- relaţia de ocluzie.
Amprenta clasică utilizează mase termoplastice în inel de cupru folosit ca
portamprentă unidentară . Materialul termoplastic plastifiat este introdus pe
canal prin îndesare apoi adaptat la pereţii preparaţiei radiculare cu ajutorul unei
tije de sârmă încălzite care se introduce în canalul preparat. Amprentarea
preparaţiei supragingivale presupune folosirea inelului de cupru ca
portamprentă.Inelul este adaptat pe dinte prin răscroirea şi bizotarea marginii
cervicale.Prin încălzire materialul termoplastic se plastifică şi se introduce în
inel prin capătul cervical al acestuia pînă la umplerea sa în totalitate. Amprenta
cu inel de cupru şi material termoplastic reproduce doar bontul,restul cîmpului
protetic se evidenţiază printr-o supraamprentă.
Datorită facilităţii de manipulare în ultimul timp amprenta se realizează cu
mase elastice. Canalul radicular se izolează prin umectarea sa de către lichidul
bucal.Cu un ac Lentulo se introduce materialul elastic fluid pe canal asemeni
unei paste de obturat canalul. Este indicată utilizarea unui con de gutapercă sau
unui con de acrilat anterior pregătit pe dimensiunea canalului pentru umplerea
canalului şi omogenizarea materialului elastic introdus în canal. Această armare
cu gutapercă sau acrilat are şi rolul de a împiedica posibila deformare a
amprentei canalului sub propria greutate a gipsului în faza de obţinere a
modelului. În continuare peste materialul elastic introdus pe canal se aplică o
lingură individuală sau standard cu material elastic chitos pentru amprenta
bontului şi a celorlalte elemente ale cîmpului protetic.
Modelul
Recomandabil este modelul de arcadă,cu bonturi mobile,din materiale
cu rezistenţă crescută.
Zona cervicală cuprinzînd ariile proximale poate fi uşor accesibilă
numai prin mobilizarea bontului şi expunerea directă a zonelor proximale ale
preparaţiei.

87
Macheta componentei metalice a coroanei de substituţie cu casetă şi
faţetă
Modelul rădăcinii se izolează timp de 5—10 min în apă rece. Se efilează
(ascute) o cantitate mică de ceară plastifiată şi se introduce forţat în canalul
modelului rădăcinii. Se încălzeşte o tijă metalică groasă de 1 mm şi lungă de 4
cm cu vârful ascuţit şi prevăzut cu şanţuri retentive Aceasta se introduce în ceara
din interiorul canalului rădăcinii, o topeşte şi o obligă să se insinueze în toate
detaliile canalului radicular al modelului. Se realizează în acest fel macheta
pivotului care se scoate de pe model prin tracţiune (după răcirea cerii), pentru a
o verifica.
Se repune macheta canalului apoi se picură ceară fierbinte pe suprafaţa de
secţiune a modelului preparaţiei şi de jur împrejurul coletului modelului. În acest
fel se realizează inelul (coleretul) şi plăcuţa (capacul) suprafeţei de secţiune.
Surplusul de ceară se radiază, pentru ca, în final, ceara inelului şi a plăcuţei să
aibă o grosime uniformă de 0,30—0,40 mm. Această capă mai poate fi realizată
direct cu folie de ceară calibrată de 0,30 – 0,40mm.
Apoi se modelează din ceară calibrată faţa orală a coroanei dintelui sau faţa
orală şi ocluzală în funcţie de morfologie. Spre vestibular se realizează retenţii
pozitive pentru componenta fizionomică. Se scoate de pe model macheta pentru
a o verifica.
Macheta componentei metalice pentru coroana mixtă metalo-ceramică nu
prezintă macroretenţii ci numai microretenţii ce se obţin prin sablarea structurii
metalice.
Urmează ambalarea în vederea realizării tiparului, preîncălzirea şi
încălzirea, turnarea metalului, răcirea, dezambalarea şi prelucrarea.
Componenta metalică astfel obţinută se lustruieşte numai pe faţa orală a casetei.
În acest moment al fazei tehnologice poate fi probată în cavitatea orală.
Macheta faţetei din acrilat termopolimerizabil
În faza următoare, pentru faţeta din acrilat termopolimerizabil se
modelează macheta în ceară şi se ambalează orizontal în chiuveta cu gips. După
respectarea regimului de polimerizare se dezambalează, se prelucrează şi se
lustruieşte faţeta. Această coroană de substituţie monobloc se trimite în cabinet
pentru probă finală şi cimentare.
Pentru realizarea componentei estetice se poate utiliza şi un acrilat
termobaropolimerizabil. În acest caz, se modelează direct pasta de acrilat în
caseta metalică şi se introduce în incinta de polimerizare în glicerină, apă, sau
vapori în funcţie de aparat, la temperatura de 930C şi la 0,6Mpa, timp de 10 –15
min. Pentru a nu transpare culoarea metalului în interiorul casetei se foloseşte
un strat de opac.
Coroanele de substituție mixte metalo-compozite se plachează cu rașini
compozite după o prealabilă condiționare a acestora : sablare, ceramizare,
metalizare. Faţeta din răşini diacrilice compozite se modelează direct în caseta
metalică prin fotopolimerizarea straturilor succesive de răşină.

88
Pentru faţeta din porţelan, direct în caseta metalică se ard straturile de
opac, dentină, smalţ şi glazură în cuptorul de ceramică. Procedeele tehnologice
clasice de placare cu fatete prefabricate ceramice (crampoane butonate scurte,
lungi, fatete Steel) sunt depășite tehnologic datorită apariției tehnologiilor
metalo-ceramice.

7.2 Dispozitivul corono-radicular (DCR) și reconstituirea corono-


radiculară (RCR)

Forma de casetă cu faţetă a coroanei de substituţie monobloc, realizată ca


proteză unidentară, nu poate fi uşor îndepărtată din canalul radicular. De aceea
deasupra capacului s-a optat pentru modelarea dimensională a unui bont dentar
artificial. Această piesă protetică metalică care prezintă un pivot în canalul
radicular și se continuă în porțiunea coronară cu un bont și se numeşte
dispozitiv corono-radicular (DCR). Ea este cimentată intraoral la nivelul
preparației, iar apoi acoperită cu o coroană metalică,estetică sau mixtă , rolul ei
fiind acela de a contribui la realizarea infrastructurii dentare de suport. Asociate
cu coroanele mixte DCR–urile au înlocuit coroana de substituţie. Prezintă
avantajul înlocuirii cu uşurinţă a coroanei de acoperire fără îndepărtarea DCR-
ului şi fără riscul implicit al fracturării infrastructurii dentare de suport.
În cazul în care cantitatea și calitatea țesuturilor dentare supragingivale
restante este suficientă se poate opta pentru o preparare mai conservativă a
porțiunii coronare. Piesa protetică obținută poartă numele de reconstituire
corono-radiculară(RCR), iar prin şlefuire se realizează numai deretentivizarea
porţiunii de acces către canalele radiculare.Pregătirea suprafeţelor laterale ale
bontului plane,uşor divergente spre colet se face după fixarea prin cimentare a
RCR-ului pe structura dentară.
Prepararea structurilor dentare restante este asemănătoare coroanei de
substituţie şi cuprinde două etape distincte:
- pregătirea porţiunii dentare supragingivale – pregătirea bontului,
- pregătirea canalului radicular.
Amprenta şi turnarea modelului sunt asemănătoare cu cele descrise la
coroana de substituţie.
Macheta pentru DCR
Pe model, se picură ceară în preparaţia canalului radicular. Omogenizarea
cerii pe canal se face prin fulare cu un instrument bont dar mai ales prin
introducerea unei tije metalice încălzite care va folosi şi la scoterea machetei din
canal. Tija metalică are diametrul de 1-2mm şi o lungime de 25-30mm, are
vârful ascuţit şi va constitui macheta viitorului canal de curgere a metalului în
timpul turnării.
După controlul machetei pivotului cînd se urmăreşte integritatea şi
omogenitatea cerii şi acoperirea în totalitate a tijei metalice se trece la realizarea
89
porţiunii coronare. Dintr-o ceară mai dură, de inlay, se reface prin adiţie
succesivă de ceară topită porţiunea coronară a dintelui care va fi cât mai
apropiată ca formă de aspectul şlefuit, sub formă de bont, a dintelui.

Fig. 23 Macheta unui dispozitiv


corono-radicular

Macheta pentru DCR poate fi realizată si prin tehnici directe fiind realizată
de către medic în cabinet ,din ceară sau acrilat. În cazul realizării din ceară
presupune aceleaşi etape descrise anterior, cu diferenţa că se realizează direct în
cavitatea orală.
Macheta realizată din acrilat presupune realizarea în prealabil a unui con
filiform din acrilat care să permită împingerea şi omogenizarea pastei fluide de
acrilat pe canal,dar şi mobilizarea machetei de pe dinte.
Se foloseşte acrilatul autopolimerizabil care se introduce pe canalul izolat
de lichidul bucal cu ajutorul unui ac Lentulo. Tija acrilică anterior calibrată ca
grosime pe canalului împinge pasta în toate detaliile preparaţiei condensînd-o.
Înainte de priza finală a acrilatului se fac câteva mobilizări succesive ale
machetei acrilice pe structura dentară.
După priza finală,prin şlefuire, porţiunii coronare a machetei i se dă formă
de bont.
Folosirea acrilatului permite verificarea calităţii neretentive a preparaţiei
dintelui şi prefigurarea aspectului coronar al dintelui şlefuit în contextul arcadei
dentare.
Dacă macheta se începe pe model,în laborator şi se perfectează pe dinte în
cavitatea bucală avem de a face cu tehnica indirect-directă de obţinere a
machetei.
Ambalarea şi turnarea sunt condiţionate de natura metalului din care se
toarnă DCR-ul: aliaj nobil sau nenobil după aceeaşi tehnologie ca cea descrisă la
coroana turnată.
În cabinet se face proba dispozitivului corono-radicular urmărindu-se
adaptarea perfectă la nivel cervical. Se cimentează, iar apoi se mai şlefuieşte
bontul artificial dacă este nevoie şi se ia o nouă amprentă care înregistrează
poziţia dispozitivului corono-radicular faţă de vecini, antagonişti şi relaţia de
ocluzie.
Avantaje. Datele din literatura de specialitate subliniază avantajele folosirii
sistemului dispozitiv coronoradicular asociat cu o coroană de înveliş faţă de
coroana de substituţie monobloc.
Dispozitivul corono-radicular este distinct de restaurarea finală (orice tip
de coroană de înveliş). Coroana este confecţionată, adaptată şi cimentată pe
bontul artificial la fel ca pe un bont preparat la nivelul unui dinte natural.
90
Adaptarea marginală a restaurării nu este condiţionată de adaptarea
dispozitivul coronoradicular. Se evită combinarea principiilor de retenţie intra-
şi extracoronară.
Restaurarea finală însă va fi adaptată pe un bont conceput şi realizat
conform necesităţilor clinice.
In cazul când dintele depulpat este folosit ca stâlp de punte, axul intra-
radicular de inserţie nu trebuie paralelizat cu axul de inserţie al celorlalţi dinţi
stâlpi. Se evită astfel coroane de substituţie cu pivot prea scurt
Restaurarea protetică unidentară poate fi înlocuită la nevoie, fără ca
dispozitivul corono-radicular să fie afectat. Este unul din cele mai importante
avantaje. În cazul coroanelor de substituţie îndepărtarea dispozitivului corono-
radicular întâmpină dificultăţi deosebite mergând uneori până la compromiterea
rădăcinii.
Dezavantaje
Coroana de substituţie se adaptează şi se cimentează în aceeaşi şedinţă.
O coroană de substituţie este solicitată întocmai ca un dinte natural.
Solicitările masticatorii se descompun într-o componentă verticală-CV, una
orizontală-CO şi o a treia de torsiune-T. Ponderea mare a solicitărilor se
concentrază în treimea cervicală a rădăcinii. Componenta verticală a forţelor
masticatorii acţionează asupra coroanelor de substituţie, în timp ce dispozitivele
radiculare fără inel pericervical pot provoca fracturi radiculare. De aceea
dispozitivele corono-radiculare trebuie să fie intim adaptate la bonturile
radiculare, contactul în suprafaţă fiind necesar pentru preluarea forţelor
masticatorii de către dinte.
Forţele orizontale tind să scoată DCR ca pe un cui din perete, cu tendinţa
de fractură a peretelui vestibular al rădăcinii. Prepararea în „acoperiş de casă" şi
încercuirea orală a coroanelor de substituție împiedică apariţia forţelor de
încovoiere şi a fracturilor cominutive.

Reconstituirile corono-radiculare cu agregare pluriradiculară


Utilizarea a 2-3 rădăcini dentare ca suport a RCR-urilor obligă la adoptarea
unei tehnologii speciale în realizarea acestora.
Divergenţa radiculară a rădăcinilor obligă la folosirea materialelor elastice
de amprentare, susţinerea poziţiei spaţiale a acestora fiind obligatoriu asigurată
de prezenţa conurilor de gutapercă sau acrilat.
Fig. 24 Macheta unei reconstituri
corono-radiculare turnate cu pivot mobil
pe rădăcina cu cel mai mare grad de
divergență

91
Pe model se va trece la realizarea succesivă a fiecărei componente
radiculare .Prima dintre componentele radiculare realizate din metal va prezenta
în porţiunea coronară:
- un tunel configurat de prezenţa în macheta de ceară a unei tije de grafit. În
tunelul astfel realizat se introduce un ştift metalic care prin cimentare într-o altă
rădăcină ,divergent poziţionată faţă de prima rădăcină pe care s-a realizat piesa
turnată blochează întreaga structură pe suportul dentar.
- o cavitate asemănătoare ca pentru o incrustaţie;sub forma unei cozi de
rândunică, în care se va introduce ceara machetei cînd se realizează următoarea
reconstituire care se poziţionează pe o altă rădăcină, divergentă faţă de prima
realizată.

Fig.25 Macheta unei


reconstituri corono-
radiculare turnate din 2
componente cu zăvor

Proba reconstituirilor corono-radiculare cu agregare pluriradiculară în


cavitatea bucală şi cimentarea lor pe dinte va urma aceeaşi ordine ca cea de
execuţie a lor pe model.
Angrenajul componentelor coronare ale RCR-urilor împreună cu
divergenţa canalelor radiculare şi cimentarea acestora contribuie la stabilizarea
protezei unidentare pe structura dentară.

Tehnici directe
Tehnicile directe de restaurarea corono-radiculară presupun inserarea unuia
sau a mai multor dispozitive radiculare (DR) prefabricate şi restaurarea coronară
cu amalgam de argint, cimenturi ionomere de sticlă(clasice sau modificate cu
răşini), răşini diacrilice compozite sau mai nou compomeri sau ormoceri. În
acest sens trebuie parcurse mai multe etape: dezobturarea canalului radicular,
alegerea tipului de dispozitiv prefabricat, calibrarea canalului radicular,
prepararea structurii dentare coronare, cimentarea dispozitivului şi reconstituirea
coronară directă.
Dispozitivele radiculare prefabricate se preferă în cazurile de dinţi cu
distrucţie coronară mai redusă, deoarece pentru armonizarea liniei de inserţie a
dispozitivului coronar cu dispozitivul radicular ar trebui să se sacrifice prea
multe ţesuturi dure. Se vor evita DR prefabricate în situaţiile de canale
excentrice sau ovale (caz de contact minim cu pereţii canalului). În aceste

92
situaţii clinice DR turnate au indicaţie majoră, deoarece se adaptează foarte bine
la pereţii canalului.
Dispozitivele radiculare prefabricate prezintă diferite designuri:
• DR convergente netede
• DR convergente striate
• DR convergente înşurubate
• DR paralele netede
• DR paralele striate
• DR paralele înşurubate.
Reconstituirile astfel obținute pot restaura întreaga structura dentară
coronară , dar de cele mai multe ori sunt acoperite cu coroane metalice,estetice
sau mixte situaţie în care rolul lor este de a contribui la realizarea bontului
dentar de suport.

93
III. PROTEZE PLURIDENTARE. PUNȚILE DENTARE

8. Edentația parțială
Puntea dentară denumită şi ―bridge“, “bruke” , “pod”, “proteză
conjunctă‖ sau ―proteză parţială fixă” este o piesă protetică fixă cu ajutorul
căreia se reface continuitatea arcadei dentare întreruptă prin absenţa a 1 până la
12 dinţi, din care 3 maxim 4 dinţi absenţi pot fi succesivi. În mod excepţional,
cu ajutorul punţii dentare se poate reface absenţa tuturor dinţilor unei arcade,
suportul dentar fiind înlocuit de implanturile dentare.
Punţile dentare sunt fixate pe dinţii restanţi (prezenţi în cavitatea bucală şi
denumiţi dinţi stâlpi) sau pe implanturi. Fixarea punţilor se face prin cimentare
sau alte mijloace (fixări adezive) făcând dificilă sau chiar imposibilă
mobilizarea punţii din cavitatea bucală de către pacient, pentru a fi igienizată.

Clasificările edentațiilor parțiale.


Pierderea unui dinte din cavitatea bucală creează o breşă edentată pe arcadă
cu 32 de situaţii posibile. De la pierderea unui dinte de pe arcadă şi până la
rămânerea unui singur dinte pe aceeaşi arcadă se poate creea un număr foarte
mare de situaţii clinice posibile. Costa şi Biolaru în urma unui calcul au apreciat
că la nivelul unei singure arcade dentare ar putea exista peste 65.000 de
posibilităţi de edentaţie.
Diversitatea mare a formelor de edentaţie nu este dată numai de numărul
dinţilor absenţi ci şi de poziţia spaţiilor edentate, de întinderea acestora, de
raportul dintre aceste spaţii şi dinţii restanţi, numărul dinţilor restanţi etc.
Numărul mare de forme clinice ale edentaţiei a făcut necesară o clasificare.
A fost propus un număr mare de clasificări, ceea ce a dus la multe controverse şi
confuzii.
Clasificarea lui Kennedy
Eduard Kennedy (1923, New York) a elaborat o clasificare ce ţine cont de
topografia breşelor edentate şi care a rezistat în timp datorită simplităţii şi
caracterului ei practic. Autorul a redus numărul mare de forme clinice la numai
4 grupe pe care le-a denumit clase:
- clasa I – cuprinde edentaţiile biterminale, spaţiile edentate se află pe
ambele hemiarcade fiind situate posterior în raport cu dinţii restanţi;
- clasa a II-a – cuprinde edentaţiile uniterminale la care breşa este situată
pe o singură hemiarcadă şi delimitată numai anterior de dinţii restanţi;
- clasa a III-a – cuprinde edentaţiile din regiunile laterale ale arcadei
mărginite atât anterior cât şi posterior de dinţii restanţi;
- clasa a IV-a – breşa edentată este situată în regiunea anterioară de o
parte şi de alta a liniei mediane.
94
Edentaţie clasa I Kennedy Edentaţie clasa a II - a Kennedy

Edentaţie clasa a III - a Kennedy Edentaţie clasa a IV - a Kennedy


Fig.26 Clasificarea edentațiilor parțiale după Kennedy
La aceste 4 clase Kennedy a adăugat ulterior şi alte subclase pe care le-a
denumit ―modificări‖, determinate de numărul breşelor secundare. Primele trei
clase pot prezenta până la 4 modificări.
Clasificarea permite o vizualizare imediată a arcadelor dentare, este simplă,
didactică şi facilitează conceperea pragmatică a planului de tratament.
Autorul a ordonat succesiunea claselor în funcţie de formele mai frecvente
de edentaţie şi de modalităţile practice de realizare a tratamentelor protetice în
cazurile respective.
Clasificarea lui Costa
Această clasificare ţine cont de topografia breşelor edentate şi de numărul
dinţilor absenţi și permite citirea şi înscrierea spaţiilor edentate prin simboluri
literare. Terminologia constă din trei cuvinte care se găsesc în orice limbă:
anterior (frontal), lateral şi terminal.Autorul propune următoarele reguli:
1. Absenţa molarului de minte de pe arcadă nu se consideră edentaţie
în schimb prezenţa lui pe arcadă are importanţă în denumirea edentaţiei.
2. Breşele de pe aceeaşi hemiarcadă se despart prin virgulă, iar cele de
pe o hemiarcadă faţă de cealaltă hemiarcadă prin ―-― sau litera ―M‖.
3. O singură breşă frontală chiar dacă depăşeşte linia mediană
primeşte o singură denumire.
4. Când o breşă edentată interesează atât regiunea laterală cât şi
regiunea frontală se numeşte edentaţie extinsă.
5. Breşa edentată rezultată prin absenţa a 1 – 2 dinţi se numeşte
edentaţie redusă, breşa cu 3 – 4 dinţi absenţi se numeşte edentaţie întinsă, iar
când pe arcadă rămân 1 – 4 dinţi edentaţia este subtotală.
95
6. Citirea edentaţiilor se face de la dreapta la stânga întâi la maxilar şi
apoi la mandibulă.
Când există un singur spaţiu edentat este denumit astfel: edentaţie laterală
dreaptă maxilară, edentaţie frontală mandibulară,edentaţie terminală dreaptă
maxilară. Când există mai multe breşe edentate: edentaţie fronto, terminală
maxilară; edentaţie latero, fronto, laterală mandibulară.

Edentaţie termino, frontală Edentaţie latero, frontală

Edentaţie termino, latero, frontală Edentaţie latero-fronto, terminală

Edentaţie termino, latero, fronto, terminală Edentaţie latero, fronto, latero, terminală

Edentaţie latero, laterală dreaptă Edentaţie latero, terminală stângă


Fig. 27 Clasificarea edentațiilor parțiale după Costa

96
Câmpul protetic reprezintă totalitatea structurilor morfologice cu care
proteza parţială fixă (puntea) vine în contact. Este reprezentat de:
- dinţii stâlpi ,
- dinţii vecini dinţilor stâlpi ,
- dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie ,
- creasta edentată ,
- dintele omolog, în cazul edentaţiilor din zona frontală.
În cazul punţilor dentare, dinţii pe care se realizează preparaţiile şi pe care
vor fi fixate elementele de agregare poartă denumirea de dinţi stâlpi. Dinţii stâlpi
sunt dinţii naturali care delimitează spaţiul edentat la ambele extremităţi sau
numai la o extremitate (pentru punţile cu extensie). În edentaţiile mai întinse, în
funcţie şi de valoarea parodontală a dinţilor adiacenţi breşei, sunt folosiţi ca dinţi
stâlpi şi dinţii vecini dinţilor adiacenţi breşei, pentru a prelua o parte din
presiunile masticatorii.
Dinţii antagonişti sunt dinţii existenţi pe arcada opusă corespunzător
spaţiului edentat.
Creasta edentată rezultă în urma atrofiei procesului alveolar după pierderea
dinţilor. Gradul de atrofie este influenţat de mai mulţi factori:
- cauza pierderii dinţilor:
o atrofia este mai mare la cei care au pierdut dinţii datorită
parodontopatiilor;
o atrofia este mai mică la cei care au pierdut dinţii datorită cariei şi
complicaţiilor acesteia;
- perioada de timp scursă de la edentare este proporţională cu gradul de
atrofie;
- traumatismele produse la nivelul pereţilor alveolari în cursul extracţiei.
Apariţia întreruperii arcadei dentare printr-o breşă, determină modificări la
nivelul câmpului protetic:
- migrarea dinţilor stâlpi,
- migrarea dinţilor antagonişti,
- modificarea rapoartelor ocluzale interdentare.
Cele mai frecvente posibilităţi de migrare ale dinţilor la nivelul arcadei
sunt:
- caninii pot suferi în proporţie egală atât migrarea mezială cât şi cea
distală;
- incisivilor le este proprie migrarea mezială;
- premolarii cel mai frecvent se deplasează distal;
- molarii se deplasează cel mai frecvent prin mezializare.
Deplasările dinţilor la nivelul arcadei pot avea loc într-un plan orizontal,
migrări cunoscute sub denumirea de translaţie (corporeale) şi migrări prin
basculare. Migrările în plan vertical ale dinţilor se numesc egresiune si
extruzie.

97
Translaţia reprezintă migrarea dinţilor într-un plan orizontal. Între axul de
implantare iniţial al dintelui şi noua poziţie de implantare există un paralelism.
Ecuatorul de implantare îşi păstrează poziţia la la nivelul coroanei dintelui.
Bascularea reprezintă migrarea dinţilor într-un plan orizontal având ca
rezultat o înclinare a axului longitudinal al dintelui în noua poziţie de
implantare faţă de axul de implantare al poziţiei iniţiale. Ecuatorul de
implantare al dintelui se modifică devenind ecuator de malpoziţie, de cele mai
multe ori influenţând negativ calităţile câmpului protetic.
În urma basculării, molarii superiori (având axul de implantare orientat
în jos, spre distal şi vestibular) pot căpăta o poziţie de implantare mai
favorabilă protezării prin punte, înclinarea axului lor apropiindu-se de verticală.
Molarii inferiori (având axul implantării orientat în sus, spre mezial şi lingual)
capătă cel mai frecvent prin basculare, o poziţie de implantare şi mai
nefavorabilă protezării prin punte.
Egresiunea reprezintă migrarea dinţilor într-un plan vertical, deplasarea
dintelui făcând-se cu tot cu procesul alveolar. Raportul între coroana clinică
şi rădăcina clinică a dintelui respectiv nu se modifică, valoarea implantării
parodontale rămânând constantă. Denivelarea planului de ocluzie are ca şi
consecinţe perturbarea dinamicii mandibulare cu posibilitatea apariţiei
contactelor premature şi/sau a interferenţelor ocluzale cu întreaga
simptomatologie asociată.
Extruzia reprezintă migrarea dinţilor într-un plan vertical, deplasarea
dintelui făcându-se fără ca acesta (dintele) să fie însoţit de suportul osos de
susţinere.

9. Elementele componente ale punților dentare


Caracteristicile punților dentare:
1- transmit presiunea masticatorie substratului subiacent (osul maxilar)
fiziologic prin intermediul parodonţiului dinţilor stâlpi sau direct osului alveolar
prin intermediul implanturilor;
2- sunt fixe,ceea ce le conferă stabilitate o lungă perioadă de timp, igiena
lor facându-se cu dificultate comparativ cu protezele mobilizabile; există însă şi
punţi speciale mobilizabile sau demontabile;
3- volumul redus sau cel mult egal cu cel al dinţilor pe care îi înlocuieşte
uşurează integrarea lor in cadrul structurilor aparatului dento-maxilar;
4- adaptarea fonetică este uşoară, imediată şi totală;
5- stabilitatea pe câmpul protetic, volumul redus si eficienţa masticatorie
determină acceptarea lor cu uşurinţă de către pacient ca soluţie de tratament a
edentaţiei parţiale;
6- necesită pregătiri speciale ale dinţilor stâlpi (prepararea bonturilor
dentare), sacrificiul de substanţă dentară fiind nebiologic şi dureros pentru
pacient;

98
7- execuţia punţilor dentare presupune condiţii tehnice speciale privind
dotarea atât a cabinetului de stomatologie cât şi a laboratorului de tehnică
dentară;
8- structuri continue, rigide, rezistente la rupere şi abrazie; rezolvarea în
bune condiţii prin punţi dentare a situaţiilor clinice în care sunt prezente
anomalii de poziţie ale dinţilor, diasteme, tremele sau pierderi importante ale
osului alveolar este dificilă şi uneori chiar imposibilă.

Alegerea protezării parţiale fixe prin punte ca soluţie de tratament este


condiţionată de o multitudine de factori:
- întinderea breşei (spaţiului edentat),
Cu ajutorul punţilor dentare se pot restaura breşe edentate coresunzătoare
lipsei a 1, 2 sau 3 dinţi naturali pierduţi. În mod excepţional se pot restaura 4
dinţi la nivelul unei singure breşe , de exemplu în zona frontală, când edentaţia
cuprinde grupul celor 4 incisivi sau în zona laterală mandibulară când sunt
pierduţi premolarii şi molarii I şi II. În ambele cazuri dinţii care delimitează
breşa, caninii superiori în primul caz, şi caninul şi molarul de minte în cel de-al
doilea trebuie să prezinte rădăcini voluminoase, bine implantate.
- topografia breşei (spaţiului edentat),
În zona frontală, restaurarea funcţiei estetice este care orientează planul de
tratament, impunând realizarea de punţi total sau parţial fizionomice. În zona
laterală, funcţia masticatorie este care predomină, impunând realizarea de
restaurări rezistente la forţele ocluzale, chiar dacă acestea sunt câteodată
nefizionomice.
- poziţia de implantare a dinţilor ce delimitează breşa (dinţii stâlpi),
(vezi modificările cîmpului protetic)
- valoarea de implantare a dinţilor stâlpi,
- vârsta şi sexul pacientului,
- starea generală de sănătate a pacientului,
- condiţiile de dotare ale cabinetului şi laboratorului,
- pregătirea profesională a cuplului medic - tehnician,
- posibilităţile financiare ale pacientului.

Punţile sunt alcătuite din 2 componente:


- elementele de agregare reprezentate de protezele unidentare, care sunt
fixate pe dinţii stâlpi
- dinţii de înlocuire (corpul de punte) care restaurează dinţii absenţi de pe
arcadă, cunoscuţi şi sub numele de dinţi intermediari.

99
9.1 Elementele de agregare
Elementele de agregare pot fi restaurări protetice unidentare reprezentate
de:
- incrustaţiile metalice, folosite ca şi elemente de agregare, pot fi numai
cele de clasa II, IV. Se vor folosi pe stâlpul mezial la lucrări protetice reduse ca
întindere şi vor fi pregătite sub formă de incrustaţie în incrustaţie.
Necesitând pentru preparaţie un sacrificiu redus de substanţă dură
dentară, sunt cele mai biologice şi păstrează în cea mai mare parte
caracteristicile estetice ale unui dinte natural.
Suprafaţa redusă de contact pe dintele stâlp determină o fricţiune scăzută
şi deci, o stabilitate precară pe câmpul protetic. Suprafaţa incrustaţiei, ce
vine în contact cu dintele, fiind cea mai mică dintre toate tipurile de restaurări
protetice unidentare folosite ca elemente de agregare, face ca acestea să nu se
cimenteze de obicei. Dinţii stâlpi au un grad mai mare sau mai mic de
mobilitate, care ar duce la decimentarea incrustaţiei. Din acelaşi motiv se
foloseşte şi procedeul incrustaţiei în incrustaţie. Rolul primei incrustaţii este
acela de protejare a preparaţiei dintelui natural şi de evitare a apariţiei cariei
dentare, la locul decimentării incrustaţiei, de pe dintele natural.
Sunt contraindicate incrustaţiile ca elemente de agregare distale, la lucrări
protetice întinse, precum şi cimentarea lor directă în preparaţia dintelui
stâlp.
- coroanele parţiale, pot fi utilizate ca elemente de agregare meziale în
cadrul protezării breşelor reduse.
Sunt mai puţin biologice decât incrustaţiile, presupunând un sacrificiu
mai mare de substanţă dentară dură. Vitalitatea dintelui este păstrată.
Coroanele parţiale au suprafaţa de contact cu dintele stâlp mai redusă
decât coroanele totale (de înveliş, de acoperire). Stabilitatea pe câmpul
protetic este îmbunătăţită de realizarea de mijloace suplimentere de retenţie
reprezentate de: nervuri, şanţuri şi/sau puţuri parapulpare. Sunt imposibil de
realizat la pacienţii tineri, cu camera pulpară voluminoasă. Preparaţiile speciale,
pentru asigurarea stabilităţii pe câmpul protetic, presupun condiţii clinice şi o
pregătire profesională bună sau foarte bună.
Păstrarea aspectului estetic al dintelui natural, prin neacoperirea feţei
vestibulare şi stabilitatea mai redusă pe câmpul protetic, le indică ca
elemente de agregare pe dintele stâlp mezial şi în breşele cu întindere redusă.
Plasarea marginilor preparaţiei în zonele accesibile controlului de către
medic, uşurează adaptarea coroanelor parţiale pe bont şi fac posibilă
curăţirea artificială de către pacient.
Coroanele parţiale sunt contraindicate: la pacienţii cu indice de carie
crescut şi/sau igienă orală deficitară; pe dinţii cu diametrul cervico-incizal
(cervico-ocluzal) redus; în cazul ocluziilor traumatice, cu forţe orizontale de
dislocare a piesei protetice; în breşele lungi (cu un număr mare de intermediari).

100
- coroanele de înveliş-totale. Sunt cele mai des folosite ca elemente de
agregare în realizarea punţilor. Acoperă în totalitate coroana şlefuită a dintelui
stâlp (bontul). Prepararea lor presupune un sacrificiu mare de substanţă dură
dentară.
După modul de execuţie şi caracteristicile lor tehnologice se clasifică
în:
- coroane metalice turnate cu grosime totală sau dirijată,
- coroane jacket (ceramice, compozite sau acrilice),
- coroane mixte: - metalo-ceramice (CMMC)
- metalo-acrilice,
- metalo-diacrilice (compozite)
- coroanele de substituție.
Calităţile retentive care se pot obţine de la un anumit tip de element
de agregare (numit de POPA SEVER şi “retentor‖ ) depind de următorii
factori:
- configuraţia coronară a dintelui stâlp,
- mărimea suprafeţei de contact (interfaţa retentor- preparaţie),
- parelelismul pereţilor axiali,
- rigiditatea pereţilor elementului de agregare (retentorului),
- calităţile materialului de solidarizare cu infrastructura dentară,
- calităţile mecanice proprii materialului din care se confecţionează
elementul de agregare ( retentorul ).
Stabilitatea punţilor pe câmpul protetic este favorizată de calităţile
retentive ale retentorilor, care pot fi împărţiţi în :
- retentori minori - coroane parţiale aplicate pe dinţi frontali,
- pinlay,
- inlay MOD.
- retentori majori - coroane de acoperire totală (metalice sau mixte),
- coroane de substituţie,
- coroane parţiale aplicate pe molari şi premolar.
Alegerea elementului de agregare pentru punţi este condiţionată, pe lângă
avantajele şi dezavantajele fiecăruia dintre ele şi de: vârstă, sex, profesia,
posibilităţile materiale ale pacientului, topografia edentaţiei, mărimea breşei,
forma şi dimensiunea crestei edentate, numărul şi dimensiunea coronară a dinţilor
stâlpi, dotarea tehnico-materială a cabinetului şi a laboratorului, experienţa practică
a medicului.
Aceleaşi considerente stau la baza alegerii tipului de ―corp de punte‖,
respectiv al modului de concepere şi realizare a dinţilor de înlocuire (a
intermediarilor).
În plus, alegerea tipului de dinţi intermediari ce se vor realiza, este
suplimentar condiţionată şi de tipul elementului de agregare folosit.

101
9.2 Intermediarii-dinţii de înlocuire
Înlocuirea dinţilor naturali de către dinţii artificiali, trebuie să răspundă
principiului general valabil al practicii medicale: “primo non nocere“ (in
primul rând nu face rău). Indiferent că ei se află în zona frontală sau în zona
laterală, intermediarii trebuie să prezinte:
- suprafeţe netede, rezistente, nedeformabile, perfect finisate, pentru a
favoriza atât igiena (curăţirea artificială şi autocurăţirea), cât şi un raport de
vecinătate tolerat de părţile moi (fără consecinţe iritative, inflamatorii),
- raportul cu creasta edentată să răspundă principiilor biofuncţionale
(masticaţie, fonaţie, fizionomie), ierarhizarea acestor atribute funcţionale
făcându-se în colaborare cu pacientul şi dependent de vârstă, sex, profesia
acestuia.
- realizare de contacte ocluzale multiple, simetrice şi stabile, în condiţiile
unei dinamici mandibulare echilibrate.
Intermediarii sau dinţii de înlocuire pot fi :
- intermediari masivi-metalici,
- intermediari integral polimerici,
- intermediarii integral ceramici
- intermediari casetă cu faţetă,
- intermediari bară metalică lineară încorporată în mase acrilice sau
polimerice
- intermediari bară cu bonturi pentru coroane polimerice şi/sau ceramice
(punţile degetar),
- intermediari metalo-polimerici
- intermediari metalo-ceramici.

Intermediari masivi-metalici. Au ca şi principale caracteristici, rezistenţa


crescută şi aspectul nefizionomic. Sunt indicaţi în zona laterală , unde igiena şi
rezistenţa sunt atribute majore ale intermediarilor punților, aspectul fizionomic
nefiind luat în calcul. Se adresează în special dinţilor de înlocuire confecţionaţi
la distanţă de procesul alveolar (corpurilor de punte suspendate). Dimensiunea
cervico-ocluzală a corpului de punte fiind redusă la 3-4 mm, nu se pot asigura
condiţii optime estetice şi de retenţie a componentei fizionomice.
Aceleaşi condiţii ale lipsei de spaţiu pentru componenta fizionomică
pot impune utilizarea intrmediarilor masivi şi în zona distală a arcadei
maxilare. Aici, este de ales între intermediari semifizionomici, care în timp pot
pierde faţeta acrilică lăsând vizibilă caseta inestetică, retentivă pentru alimente
şi deranjantă pentru parţile moi din vecinătate sau o structură metalică
nefizionomică, netedă, neretentivă.
Intermediari integral polimerici. Se caracterizează printr-un aspect
fizionomic bun. Fenomenele de îmbătrânire a răşinilor acrilice simple cu
polimerizare liniară şi rezistenţa scăzută la abrazie au făcut ca acestea să nu mai
fie utilizate decât pentru realizarea punţilor provizorii. Utilizarea răşinilor
102
diacrilice compozite sau şi mai bine a răşinilor armate cu fibre de sticlă a dus la
realizarea de restaurări integral polimerice cu un efect estetic optim şi o
rezistenţă mecanică îmbunătăţită care pot fi folosite ca şi restaurări provizorii de
durată (2-5 ani) pentru punţi de mică întindere.
Intermediarii integral ceramici ating performanţe estetice superioare şi
prezintă şi o mai bună biocompatibilitate faţă de restaurările metalo-ceramice,
datorită eliminării scheletului metalic. Prezintă însă o rezistenţa limitată la
rupere şi în special la forfecare ceea ce le limitează utilizarea la punţile de mici
dimensiuni.
Intermediari casetă cu faţetă. Sunt caracterizaţi de o rezistenţă
mecanică satisfăcătoare unei funcţii masticatorii normale, la care se adaugă
posibilitatea unei refaceri fizionomice bune sau acceptabile. Prezenţa
metalului pe suprafaţa ocluzală asigură nu numai păstrarea corectă a
rapoartelor dinamice interdentare ocluzale, ci şi a dimensiunii verticale de
ocluzie. Sunt indicaţi în principal pe arcada maxilară.
Pentru îmbunătăţirea aspectului estetic, uneori în zona frontala maxilară se
reduce 1/3 incizală a casetei metalice, realizându-se o formă de semi-casetă.
Intermediarul devine transparent prin lipsa metalului subiacent. Lipsa
acestuia micşorează considerabil rezistenţa şi stabilitatea componentei
fizionomice pe structura metalică a semicasetei. Contraindicaţia majoră a
realizării semicasetei este dată de ocluzia cap la cap, ocluzia adâncă acoperită
şi de un surplus estetic nejustificat. Aspectul estetic îmbunătăţit al
intermediarilor casetă cu faţetă, s-a obţinut prin folosirea faţetelor acrilice
prefabricate, dar mai ales prin folosirea faţetelor prefabricate din porţelan.
Faţetele prefabricate din acrilat au o structură mai densă ce determină
o rezistenţă crescută la abraziune şi o stabilitate coloristică prin scăderea
imbibiţiei la lichidul bucal. Necesită manualitate şi timp pentru o perfectă
adaptare a faţetei pe structura metalică de care se va fixa tot cu acrilat
termopolimerizabil. De asemeni este nevoie de un număr mare de faţete, din
care să se aleagă culoarea şi forma potrivită.
Faţetele prefabricate din porţelan au aspectul cel mai apropiat de cel
a dinţilor naturali. Necesită un foarte mare număr de faţete, din care să se
aleagă culoarea şi forma dorită. Spre deosebire de faţetele din acrilat, care
permit o adaptare pe structura metalică a casetei prin şlefuire, faţetele din
porţelan nu beneficiază de acest lucru. Dezvoltarea tehnologiei arderii
maselor ceramice pe un substrat metalic a determinat abandonarea tehnologiilor
care utilizau fațete prefabricate ( cu crampoane scurte sau lungi, sau fațetele
Steel).
Din considerente igienice, contactul dinţilor de înlocuire cu mucoasa
crestei edentate, în cazul intermediarilor casetă cu faţetă, se va face numai la
nivelul componentei metalice a acestora. Zona de trecere metal-acrilat se va
plasa pe faţa vestibulară, în 1/3 cervicală a acesteia. Este astfel posibilă
curăţirea artificială şi autocurăţirea, chiar dacă apariţia cervicală a metalului

103
diminuează aspectul estetic al protezării. Fiind materiale cu calităţi biomecanice
diferite, acrilatul şi metalul nu permit la zona de continuitate (de trecere) o
prelucrare prin lustruire care să nu retenţioneze placa bacteriană responsabilă
în timp de apariţia inflamaţiei şi hiperplaziei mucoasei gingivale
subiacente lucrării protetice fixe.
Intermediari cupă sau semicupă. La mandibulă, vizibilitatea suprafeţei
ocluzale metalice a casetei, reduce considerabil satisfacţiile estetice. Datorită
acestui fapt, s-au imaginat intermediari având componenta metalică sub
formă de cupă sau semicupă, suprafaţa ocluzală realizându-se din materiale
fizionomice de tipul răşinilor acrilice.
Rezistenţa scăzută a acrilatului la abraziune are dezavantajul
modificării morfologiei ocluzale a intermediarilor, al modificării relaţiilor de
ocluzie şi chiar a dimensiunii verticale de ocluzie. Modificarea profundă a
formei dinţilor de înlocuire poate avea aspect inestetic, folosirea ocluzală a
acrilatului nemai atingându-şi scopul estetic preconizat.
Intermediari bară metalică lineară încorporată în mase acrilice
sau polimerice. Reprezintă soluţia clinică cea mai fizionomică, dar şi cea
mai puţin rezistentă. Este indicată în zona frontală maxilară, la pacienţii cu
cerinţe deosebite estetice. Intermediarii sunt reprezentaţi de o bară ce
uneşte structura metalică a elementelor de agregare. Bara are pe secţiune
vestibulo-orală forma literei: T, L sau Y, diametrul mare al secţiunii fiind
orientat în sensul transmiterii forţelor de masticaţie. Acoperind în totalitate bara,
se confecţionează intermediarii propriu-zişi din răşini acrilice (RA) sau răşini
diacrilice compozite (RDC).
Poziţionarea centrală a barei metalice în masa fizionomică a
intermediarilor este posibilă prin realizarea iniţială, la nivelul breşei, a
machetei din ceară a dinţilor de înlocuire. Vestibular şi oral, se realizează
din gips o cheie peste macheta viitorilor intermediari. Macheta dinţilor de
înlocuire fiind îndepartată de pe model, cu ajutorul celor două chei de gips,
se tatonează poziţia barei metalice. Se urmăreşte ca, plasarea barei să fie în
centrul blocului fizionomic, atât pentru a nu transpare, cât şi pentru a avea
rezistenţă.
Individualizarea la colet a dinţilor de înlocuire (intermediari), poate aduce
prejudicii estetice datorită apariţiei, prin transparenţă, a metalului barei.
Rezistenţa foarte redusă a construcţiei protetice, duce adesea la fracturarea
componentei fizionomice, atrăgând după sine îndepărtarea lucrării în
totalitatea ei.
Intermediari bară cu bonturi pentru coroane polimerice şi/sau
ceramice (punţile degetar).Cunoscute în literatura germană sub denumirea de
„punţi degetar‖, sunt o variantă îmbunătăţită a intemediarilor bară metalică
lineară înglobată în acrilat, la care s-a dorit creearea unei posiblităţi de a fi
reparată, fără îndepărtarea lucrării în totalitate de pe câmpul protetic.Bara este
continuă cervical. Spre incizal (ocluzal) are un număr de prelungiri sub

104
formă de bonturi, egal cu numărul dinţilor de înlocuire. Pe fiecare din
bonturi se va aplica prin cimentare o coroană total fizionomică din acrilat sau
ceramică. Fracturarea sau spargerea unei coroane necesită înlocuirea numai
a acesteia şi nu a întregii punți.
Intermediari metalo-polimerici . Sunt formaţi dintr-un schelet metalic
placat cu răşini diacrilice compozite. Nu este indicată utilizarea lor în zonele de
sprijin, decât dacă antagoniştii sunt reprezentaţi de o restaurare mobilizabilă. Se
confecţionează în zona frontală, din motive economice, cu menţiunea ca
stopurile ocluzale să fie metalice. Scheletele metalice trebuie astfel concepute,
încât să retenţioneze materialul de placare, stopurile ocluzale fiind asigurate de
suprafeţe metalice. Interfaţa metal-polimer nu trebuie să ia contact niciodată
direct cu mucoasa crestei edentate. Pentru retenţia polimerului se pot realiza
anse din fire de ceară sau polimeri.
Intermediari metalo-ceramici. Sunt caracterizaţi, atunci când sunt bine
executaţi, prin cea mai bună estetică, rezistenţă la abraziune şi
biocompatibilitate cu ţesuturile moi periprotetice. Necesită ca şi coroana
mixtă metalo-ceramică o tehnologie deosebită, care creşte mult preţul de
cost şi deci şi accesibilitatea la un astfel de tratament. Fața mucozală se
acoperă de obicei cu mase ceramice datorită suprafețelor extrem de lucioase ale
acestora care nu favorizează retenția resturilor alimentare și depunerea plăcii
bacteriene. Când dimensiunile structurii metalice nu permit o acoperire în
totalitate a acesteia, faţa mucozală a intermediarilor va rămâne neplacată de
masa ceramică, crescând din motive de rezistenţă grosimea metalului
subiacent ceramicii. Dimensiunile reduse ale dinţilor stâlpi, camera pulpară
voluminoasă la pacienţii tineri sunt factori ce îngreunează rezolvarea
cazurilor prin punți metalo-ceramice, făcând uneori imposibilă alegerea acestei
soluţii de tratament.
Intermediari Inzoma. Au fost lansaţi pe piaţa punților de firma
IVOCLAR având ca principal deziderat al execuţiei lor principiul enunţat de
SHORE: ―ceramica atinge valori maxime ale rezistenţei sale mecanice, dacă se
arde pe un schelet metalic cu suprafeţe concave―. Conform acestui principiu
structura metalică a intermediarilor va necesita un modelaj special, obținut prin
utilizarea unor machete din plastic prefabricate.
Intermediari Probond. Au fost lansaţi de firma RENFERT, având ca
principal scop reducerea semnificativă a cantităţii de metal şi îmbunătăţirea
legăturii metal-ceramică. Această îmbunătăţire se obţine prin realizarea atât a
machetei coroanelor, cât şi a machetei părţii metalice a intermediarilor, dintr-o plasă
în care să se fixeze masa ceramică, mărindu-se astfel suprafaţa de contact cu 20% şi
făcându-se în acelaşi timp şi o economie de aliaj nobil între 40-60%.

105
10. Principii urmărite în confecţionarea punţilor
dentare
Punţile dentare, ca şi piese protetice, au rolul de a restabili mofologic
şi funcţional arcadele dentare parţial edentate; din această cauză ele trebuie să
corespundă unor principii general valabile şi unanim acceptate în realizarea lor
practică.
Restaurările protetice prin lucrări parţiale fixe, precum şi materialele din
care acestea sunt confecţionate, trebuie să satisfacă anumite cerinţe ale
pacientului: masticaţia, fonaţia, fizionomia, igiena, stabilitatea rapoartelor
ocluzale (menţinerea stopurile ocluzale), rezistenţa mecanică, stabilitatea
chimică în mediul bucal, inserţia şi stabilitatea pe câmpul protetic.
Toate aceste caracteristici ce urmează a fi îndeplinite de viitoarea piesă
protetică au fost didactic reunite în ceea ce se defineşte prin noţiunea de
principii urmărite în confecţionarea punţilor dentare. Aceste principii de
concepţie şi execuţie sunt:
- principiul biofuncţional,
- principiul biomecanic,
- principiul profilactic.

10.1 Principiul biofuncţional


Apariţia stării de edentaţie parţială este urmată de modificări în sensul
reducerii eficienţei masticatorii, diminuarea funcţiei de autoîntreţinere, tulburări
fonetice şi fizionomice. Gravitatea şi amplitudinea acestor tulburări este
condiţionată de topografia şi întinderea edentaţiei, compensarea
disfuncţionalităţilor făcându-se de cele mai multe ori parţial, cu dificultate şi
ineficient. Chiar dacă rezolvarea aceleiaşi situaţii clinice se poate face prin mai
multe soluţii terapeutice în strânsă dependenţă cu vârsta, sexul, profesia, starea
sănătăţii generale a pacientului, condiţiile de dotare materială a laboratorului şi a
cabinetului, de posibilităţile materiale ale pacientului, principiile general
valabile urmărite în confecţionarea punţilor dentare rămân aceleaşi. Principiul
biofuncţional impune ca restaurarea prin punte a integrităţii arcadei dentare să
restabilească funcţiile majore ale aparatului dento-maxilar: masticaţia, fonaţia şi
fizionomia.

Funcţia masticatorie
Construcţie mecanică rigidă, rezistentă, nedeformabilă, puntea dentară
trebuie să asigure o masticaţie eficientă în limite fiziologice. Presiunile
masticatorii ale dinţilor antagonişti sunt preluate atât de la nivelul dinţilor stâlpi
cât şi de la nivelul dinţilor de înlocuire (corpul de punte), de către parodonţiul de
susţinere al dinţilor stâlpi. Aceasta încărcare parodontală a dinţilor restanţi,
limitanţi ai breşei, cu forţele masticatorii ale întregului segment de arcadă

106
supus protezării prin punte, face ca prognosticul să fie mai bun pentru breşele
reduse (1-2 dinţi ) şi rezervat pentru breşele întinse ( 3- 4 dinţi).
Valoarea suprafeţei parodontale şi deci şi a implantării, este mai favorabilă
tratamentului cu punţi dentare, atunci când infrastructura (dinţii stâlpi restanţi)
sunt reprezentaţi de canini şi molari, dinţii cu cea mai bună implantare.
Rolul parodonţiului este acela de a transforma presiunea masticatorie de la
nivelul suprafeţelor ocluzale în tracţiune pe osul alveolar. În timp ce presiunea
are ca rezultat liza structurii osoase asupra căreia acţionează, tracţiunea are un
efect stimulativ, determinând apoziţia osului, cu creşterea densităţii şi o
structurare funcţională pe linii de forţă.
Protecţia parodonţiului dinţilor stâlpi la sarcina suplimentară de la nivelul
punţii dentare este favorizată de:
- păstrarea dimensiunii identice sau asemănătoare a suprafeţei ocluzale
protetice cu dimensiunea dinţilor naturali ce au fost înlocuiţi,
- morfologia funcţională a suprafeţelor ocluzale care trebuie să respecte
atât relieful ocluzal al dinţilor înlocuiţi, cât şi concordanţa acestora cu relieful
ocluzal antagonist,
- realizarea de contacte ocluzale simultane, simetrice, multiple şi stabile
între cele două arcade cu transmiterea forţelor masticatorii în axul dinţilor
stâlpi şi reducerea componentelor orizontale, ca şi rezultantă a forţelor de
masticaţie,
- confecţionarea punţii dintr-un material sau materiale cu o rezistenţă
apreciabilă la deformare, uzură şi rupere, care să-i confere o stabilitate
volumetrică şi care să protejeze dinţii stâlpi de efectele nocive cauzate de
apariţia vibraţiilor rezultate prin deformarea elastică a piesei protetice.

Funcţia fonetică
Tratamentul prin punţi dentare avantajează fonetica pacientului atât prin
fixitatea lucrării pe câmpul protetic cât şi prin volumul mai redus, cel mult
egal al piesei protetice cu dinţii naturali înlocuiţi .
Integrarea funcţională a punţii în structurile aparatului dento-maxilar şi
restaurarea funcţiei fonetice este condiţionată de:
- redarea cât mai fidelă a suprafeţelor orale şi vestibulare ale dinţilor de
înlocuire, astfel încât părţile moi periprotetice (buze, obraz, limbă) să nu
perceapă modificări ale formei şi dimensiunii acestora,
- poziţionarea punţii, în sens vestibulo-oral, astfel încât ea să se înscrie în
conturul şi configuraţia spaţială a întregii arcade având o aşezare simetrică cu
hemiarcada opusă naturală a pacientului,
- prin dimensiune, relief şi poziţie construcţia protetică trebuie să ofere
confort mişcărilor limbii, un accent deosebit acordându-se spaţiului fonetic şi
pronunţiei fonemelor dentale (D, T) şi siflante ( S, Ș, T, Z), când vârful limbii ia
punct de sprijin pe faţa orală şi marginea incizală a dinţilor anteriori.

107
Funcţia fizionomică
Lucrările protetice ale omului modern au ca principal atribut funcţional
refacerea aspectului natural, fizionomic al pacientului. Redarea aspectului
fizionomic este realizată de forma, mărimea, culoarea şi poziţia dinţilor pe
arcadă, dar şi de restabilirea armoniei dento-dentare, dento-faciale si dento-
somatice ce caracterizează fiecare individ în parte, asigurându-i personalitatea
proprie.
Materialele utilizate în confecţionarea punţilor dentare au caracteristici
biomecanice şi fizico-chimice care le indică în refacerea totală sau parţială a
atributelor funcţionale ale dinţilor naturali.
În concordanţă cu vârsta, sexul, profesia, condiţiile clinice ale cabinetului,
condiţiile tehnice ale laboratorului, preţul de cost etc. se va alege soluţia
protetică finală care va da prioritate atributelor funcţionale ale dintelui în acord
cu dorinţele pacientului.
După modul cum reuşesc sau nu să restabilească funcţia fizionomică a
pacientului, punţile dentare se clasifică în:
- punţi fizionomice care, fie că au în structura lor numai materiale cu un
aspect asemănător dintelui natural (acrilat, compozit, ceramică), fie structura de
rezistenţă este mascată de acestea.
- punţi parţial fizionomice (semifizionomice) la care structura metalică de
rezistenţă este parţial vizibilă la nivelul feţelor orale ale construcţiei protetice,
componenta fizionomică fiind restrânsă la nivelul feţelor coronare cele mai
vizibile,
- punţi nefizionomice alcătuite în totalitatea lor din aliaje metalice, având
culoarea acestora: galben pentru aliajele de aur, argintiu pentru crom-nichel şi
paladiu-argint etc.

10.2. Principiul biomecanic


Biomecanica punţilor dentare este responsabilă de inserţia şi stabilitatea
acestora pe infrastructura dentară precum şi de caracteristicile mecanice ale
materialelor folosite în confecţionarea protezelor parţiale fixe.
Inserţia punţilor pe câmpul protetic. Structuri rigide, rezistente,
nedeformabile, punţile dentare necesită o pregătire specială a dinţilor de
suport, care se realizează prin şlefuirea acestora, obţinându-se bonturile dentare.
Procedeu nebiologic, şlefuirea dinţilor stâlpi sub formă de bonturi dentare,
constă din desfiinţarea retentivităţilor anatomice de pe feţele laterale ale
coroanei unui dinte, diametrul maxim al acestuia mutându-se la nivel cervical
şi căpătând o formă de cilindru sau trunchi de con. În plus față de șlefuirea
unui singur dinte în vederea acoperii cu o proteză unidentară, în cazul punților
trebuie ținut cont de necesitatea existenței și a unui paralelism între diferitele
preparații ale dinților stâlpi. Astfel, feţele proximale opuse breşei vor fi paralele
sau convergente spre incizal (ocluzal), în timp ce feţele proximale ce delimitează
breşa vor fi divergente spre incizal (ocluzal).
108
Lungimea coroanei dintelui şi numărul de dinţi stâlpi condiţionează
aspectul cilindric sau conic al viitorului bont, forma bontului fiind influenţată
şi de tipul de proteză unidentară ce urmează a se folosi ca element de
agregare al punţii (coroană metalică cu grosime totală, coroană metalică cu
grosime dirijată, coroană mixtă metalo-acrilică sau metalo-ceramică).
Inserţia punţii pe câmpul protetic (pe dinţii stâlpi) este influenţată şi de
tehnologia de realizare a acesteia: realizarea dintr-o bucată sau realizarea din
elemente separate ce se vor solidariza ulterior, confecţionarea prin utilizarea
modelului monobloc, a modelului cu bonturi mobile sau a modelului duplicat.
Stabilitatea punţilor pe câmpul protetic. Depinde de precizia cu care au
fost confecţionate elementele de agregare ale punţii, de intima lor adaptare pe
dinţii stâlpi. Stabilitatea este rezultatul preciziei cu care se toarnă metalul,
metalele nobile fiind din acest punct de vedere superioare celorlalte aliaje.
Mărirea suprafeţei bontului se poate realiza prin preparaţii speciale ale
acestuia: cepul la coroana turnată, puţurile şi şanţurile parapulpare la coroanele
parţiale.
Dinţii stâlpi de dimensiune redusă se vor prepara cilindrici, iar
elementele de agregare vor fi coroane metalice cu grosime totală, evitându-se
coroanele mixte sau coroanele metalice cu grosime dirijată, recunoscute ca
având o suprafaţă redusă de contact cu bontul dentar.
Punţile realizate pe model duplicat vor fi mai intim adaptate pe
bonturile dentare şi vor avea implicit o stabilitate mai bună pe câmpul
protetic.
Rezistenţa fizică a materialului. Structura intrinsecă (materialul din care
este confecţionată) conferă punţii caracteristici proprii, independente de
modul cum medicul şi tehnicianul concep rezolvarea protetică.
Aliajele metalice. Permit realizarea protezelor unidentare, deci şi a
punţilor, cu o adaptare cervicală, proximală şi ocluzală bună. Necesită dotarea
laboratorului de tehnică dentară cu aparatura necesară turnării şi prelucrării
metalelor. Sunt nefizionomice având o culoare variabilă de galben sau alb gri.
Bine lustruite permit o igienă bună care, alături de perfecta adaptare
cervicală, menţin starea de sănătate a parodonţiului. Transmit dintelui
variaţiile termice din mediul bucal. La aliajele nobile valoarea piesei
protetice este crescută de însăşi valoarea aliajului.
Structura metalică de rezistenţă a corpului de punte se va concepe sub
aspectul unei bare ce are în secţiune forma literei "T" sau "L". Diametrul
mare (pe secţiune) al barei trebuie să corespundă direcţiei de acţiune a forţelor
de masticaţie. Caracteristicile fizice individuale ale aliajului sunt
caracteristici tehnice, din a căror utilizare rezultă o structură protetică rigidă,
rezistentă, nedeformabilă şi cu o funcţionalitate optimă.
Aliajele nobile. Cele din aur, pot fi: 916 %0; 833%0 şi 833%0 cu 12% Pt;
750%0 cu 12% Pt.

109
Aliajele de aur sunt uşor de prelucrat, permit realizarea de piese
protetice ce au o mare exactitate şi sunt perfect tolerate în cavitatea bucală.
Alegerea titlului (caratajului) este direct legată de dimensiunea breşei şi de
grosimea posibilă a fi realizată pentru structura punţii. Aliajul de aur 916
%0 este indicat, datorită rezistenţei sale reduse, pentru punţile scurte, cu un
singur intermediar, total metalice. Aliajul de aur 833%0 este indicat pentru
rezolvarea edentaţiilor de 2-3 dinţi, iar cel cu 12% Pt este indicat pentru orice
punte dentară.
Aliajele nenobile. Pot fi aliaje de cobalt-crom sau aliaje de nichel-crom.
Rezistenţa la abraziune, la îndoire şi la rupere este mare. Fiind dure, se
prelucrează cu dificultate şi pot abraza dinţii naturali antagonişti. Piesele
turnate au o precizie inferioară celor din aur sau aliaje seminobile. Preţul de
cost este mult mai mic.
Acrilatul. Este ieftin şi se prelucrează foarte uşor. Se degradează în timp
ca orice material organic, schimbându-şi culoarea şi devenind mai puţin
rezistent. Acrilatul este elastic, poros, se abrazează cu uşurinţă chiar şi în
contact cu părţile moi (buze, obraz). Deşi foarte criticat pentru calităţile
sale, este uneori preferat porțelanului datorită preţului de cost foarte scăzut,
tehnologiei simple şi uşor de realizat fără dotări tehnice speciale.
Coroanele din acrilat, oricât de bine ar fi prelucrate, prezintă
defecţiuni de adaptare. La nivelul pragului, din cauza contracţiei la
polimerizare, rămâne un spaţiu care poate varia între 0,05- 0,20 mm, deci în
orice caz mai mare decât diametrul bacteriilor din mediul bucal care se pot
infiltra între marginea coroanei şi dinte.
În tehnologia punţilor dentare acrilatul se foloseşte pentru lucrări
provizorii şi pentru protecţia bonturilor pe durata tratamentului.
Asocierea aliajelor metalice cu acrilatul s-a făcut din dorinţa
îmbunătăţirii calităţii fizionomice a pieselor protetice metalice şi pentru a
rezolva rezistenţa scăzută, adaptarea marginală defectuoasă şi efectul iritant
asupra parodonţiului marginal al coroanelor din acrilat.
Porţelanul-Ceramica. Poate reda perfect fizionomia unui dinte natural,
având transluciditatea acestuia. Este foarte bine tolerat de parodonţiu,
permiţând o igienă foarte bună. Mai dur decât ţesuturile dentare, el are un
coeficient de abraziune mai ridicat. Protejează dentina şi pulpa, izolând-o din
punct de vedere termic. Porţelanul este fragil la tracţiune şi flexie (casant), dar
rezistent la presiune şi abraziune.
Aparatura de lucru scumpă şi tehnologia complicată determină un preţ de
cost ridicat scăzându-i accesibilitatea. Necesită o pregătire specială a
bonturilor, cu prag, rămânând apanajul unei dotări tehnice speciale şi a unei
experienţe în practica de cabinet.

110
10.3 Principiul profilactic
Conform principiului profilactic, punţile dentare trebuie astfel concepute şi
executate, încât toate ţesuturile cu care proteza vine în contact (dinţi,
parodonţiu, creastă edentată, mucoasă bucală) să nu fie agresate, inducându-li-
se modificări patologice.
Punerea în practica confecţionării punţilor dentare a principiului
profilactic, presupune respectarea normelor privind:
- direcţia corpului de punte,
- relieful ocluzal al corpului de punte,
- lăţimea vestibulo-orală a corpului de punte,
- raportul corpului de punte cu creasta edentată,
- protecţia papilei interdentare,
- calităţile fizico-chimice ale materialelor din structura punţii.
Direcţia corpului de punte. Dinţii stâlpi au rolul de a transmite prin
parodonţiul lor de susţinere presiunile masticatorii pentru a ajunge la osul
alveolar. Aceste forţe sunt adunate atât de la feţele ocluzale ale dinţilor stâlpi
cât şi de la suprafeţele ocluzale ale dinţilor de înlocuire a dinţilor absenţi
(corpul de punte). Supraîncărcarea dinţilor stâlpi este posibilă datorită
receptorilor parodontali care au rol de autoprotecţie la forţele supraliminare.
Nocivitate forţelor masticatorii asupra implantării dinţilor stâlpi apare doar
pentru componentele orizontale ale acestora sau când forţele sunt proiectate
în afara poligonului de susţinere şi anume poligonul de sprijin parodontal al
dintelui.
Din aceste considerente, corpul de punte (dinţii de înlocuire) se va realiza
în linie dreaptă între dinţii limitanţi breşei. Respectarea acestui deziderat
profilactic poate fi îndeplinit pentru punţile zonei laterale a arcadei. Curbura
arcadei antagoniste, ca şi estetica facială nu permit realizarea în linie dreaptă a
corpurilor de punte din zona frontală a arcadei.
Realizarea curbă a corpului de punte situează forţele masticatorii în
afara poligonului de sprijin parodontal al dinţilor stâlpi. Astfel se creează un
moment de rotaţie în jurul liniei drepte ce uneşte dinţii stâlpi, cu efecte nocive,
ce favorizează îmbolnăvirea parodontală a acestora. Anularea rotaţiei este
posibilă prin mărirea suplimentară a numărului de dinţi stâlpi, căutându-se ca
braţul de rezistenţă să fie cel puţin egal, dacă nu mai mare, decât braţul de forţă.
Lăţimea vestibulo-orală a corpului de punte. Afectarea parodontală
apare şi în cazul nerespectării dimensiunii vestibulo-orale a corpului de punte.
Lăţimea punţii va corespunde lăţimii dinţilor limitanţi ai breşei. Mărirea
dimensională a lăţimii corpului de punte situează forţele de masticaţie în afara
poligonului parodontal de susţinere şi apare tendinţa de rotaţie vestibulo-orală a
punţii. S-a încercat ca măsură profilactică, subdimensionarea vestibulo-orală a
corpului de punte, în dorinţa eliminării unor posibile forţe de rotaţie, aplicate în
afara poligonului de sprijin parodontal al dinţilor stâlpi.

111
Rezultatul nu a fost cel scontat. Rezistenţa mecanică, diminuată prin
reducerea dimensională a corpului de punte, favoriza apariţia fracturilor piesei
protetice, iar eficienţa masticatorie a segmentului protezat obliga la mărirea
numărului de cicluri masticatorii având în final acelaşi rezultat, de
suprasolicitare parodontală.
Între mărirea şi micşorarea dimensiunii vestibulo-orale a corpului de
punte este de preferat micşorarea. Atenţie însă la respectarea cuspizilor de
sprijin (palatinali la dinţi maxilari, vestibulari la dinţii mandibulari), care nu
trebuie afectaţi dimensional, reducerea făcându-se din cuspizii inactivi:
vestibulari la maxilar, linguali la mandibulă.
Relieful ocluzal. Eficienţa masticatorie şi troficitatea parodontală sunt
indisolubil legate de modul de angrenare al dinţilor celor două arcade: rapoartele
ocluzale.
Morfologia ocluzală este rezultatul funcţiei acesteia, având ca şi consecinţă
stereotipul dinamic de masticaţie al individului. Sunt cunoscute corelaţiile care
se fac între panta tuberculului articular, gradul de cuspidare ocluzală, rapoartele
interdentare ale zonei frontale, curbele de compensaţie, stereotipul dinamic de
masticaţie.
Panta condiliană accentuată este corelată cu un cuspidaj accentuat, cu o
supraocluzie frontală şi cu un stereotip de masticaţie pe verticală, tocător .
Panta condiliană orizontală este corelată cu un cuspidaj aplatizat, şters, cu
raport frontal labiodont şi cu un stereotip dinamic de masticaţie pe orizontală,
frecător .
Migrările dinţilor stâlpi şi ale dinţilor antagonişti îngreunează restaurarea
făcând uneori imposibilă refacerea normală a rapoartelor ocluzale.
Contactul tripodic. Reprezintă o posibilă variantă de întâlnire ocluzală a
dinţilor laterali ai celor două arcade. Este caracteristic situaţiei clinice când un
cuspid angrenându-se într-o fosetă antagonistă, se fixează în aceasta prin trei
puncte, fără a avea posibilitatea atingerii fundului fosetei. Rapoartele ocluzale
sunt stabile, mandibula păstrându-şi poziţia spaţială faţă de maxilar. Eficienţa
masticatorie este maximă.
Contactul vârf cuspid-planşeu fosetă. Este rezultatul situaţiei clinice în
care foseta fiind largă şi cuspidul ascuţit, acesta (cuspidul) îşi găseşte cu
uşurinţă locul în fosetă, luând contact numai cu planşeul fosetei. Este inferior
contactului tripodic, ca şi eficienţă masticatorie şi stabilitate a mandibulei în
poziţia de intercuspidare maximă. Asigură dinamicii mandibulare mişcări
libere, eficienţa masticatorie fiind bună.
Contactul în suprafaţă. Este rezultatul trecerii de la morfologia ocluzală
primară, la morfologia ocluzală secundară, care a transformat punctele de
contact în suprafeţe de contact. Între pantele cuspidiene se produc contacte
întinse. Stabilitatea mandibulei în intercuspidare maximă este perfectă.
Eficienţa masticatorie este redusă comparativ cotactului tripodic şi contactului
vârf cuspid-planşeu fosetă. Mişcările mandibulei pot fi blocate de interferenţe

112
dentare, situaţie în care piesa protetică poate deveni un factor iatrogen al
disfuncţiei ocluzale.
Refacerea rapoartelor ocluzale interdentare este condiţionată de situaţia
clinică existentă:
- dinţi antagonişti reprezentaţi de dinţi naturali. În lipsa antagoniştilor
dinţii naturali au migrat vertical ―denivelând― planul de ocluzie. Este obligatorie
―renivelarea― planului de ocluzie prin şlefuiri selective, remodelări coronare
şi/sau coronoplastii. Ulterior echilibrării ocluzale se poate trece la protezarea
fixă.
- dinţi antagonişti reprezentaţi de o proteză fixă. Corectitudinea
execuţiei lucrării poate determina menţinerea ei. Realizarea incorectă a
protezei fixe obligă la îndepărtarea ei. Corectarea deficienţelor este urmată de
confecţionarea punţii care rezolvă edentaţia în cauză.
- dinţi antagonişti reprezentaţi de o proteză mobilă. Proteza mobilă
incorectă se va reface după tratamentul edentaţiei tratate prin protezare fixă.
Dacă proteza mobilă este corectă şi recentă, protezarea fixă se va face în
concordanţă cu proteza mobilă. Dacă proteza mobilă este recentă, dar
incorectă, se vor face corecţiile ocluzale, după care se va face protezarea fixă.
Raportul corpului de punte cu creasta edentată. Configuraţia
morfologică a corpului de punte poate influenţa decisiv fizionomia, fonaţia, dar
şi posibilităţile de curăţire artificială şi autocurăţire. Aspectul feţei mucozale a
corpului de punte şi raportul acesteia cu creasta alveolară edentată poate
favoriza menţinerea unei igiene riguroase şi implicit starea de sănătate a
ţesuturilor moi din vecinătate. O igienă nesatisfăcătoare atrage după sine
apariţia depozitelor alimentare, halena caracteristică, precum şi reacţia
inflamatorie a ţesuturilor moi periprotetice (gingivale, parodontale). Profilactic,
aceste inconveniente trebuie eliminate din start prin conceperea şi realizarea
unui raport al corpului de punte cu creasta edentată, care să îmbine necesităţile
fizionomice, fonetice şi igienice în concordanţă cu topografia breşei edentate şi
ierarhizarea atributelor funcţionale ale zonei ce urmează a fi protezată.
Corpul de punte cu contact în şa. Este caracterizat de faptul că faţa
sa mucozală ―încalecă‖ asemenea unei şei, atât versantul vestibular, cât şi cel
oral al crestei edentate, având un contact intim cu mucoasa acesteia. Prin
volumul său egal cu cel al dinţilor absenţi, corpul de punte în şa oferă un
confort maxim, fonetic şi fizionomic pacientului, având ca principală indicaţie
zona frontală maxilară. Dezavantajul major este constituit de igiena deficitară,
care în timp, poate cauza leziuni inflamatorii mucoasei subiacente corpului de
punte. În condiţii morfologice speciale (creastă edentată lată asociată cu dinţi
scurţi) poate fi indicat şi pentru zona laterală maxilară.
Corpul de punte cu contact în semişa. A fost conceput în dorinţa de a
îmbunătăţi igiena corpului cu contact în şa. Suprafaţa sa mucozală este mai
redusă acoperind doar versantul vestibular al crestei edentate. Se creează

113
astfel un compromis între cele trei atribute funcţionale ale unui corp de punte
din zona frontală: fizionomie, fonaţie şi igienă.
Corpul de punte cu contact tangent linear. Are un aspect diferit la maxilar
faţă de mandibulă. În ambele cazuri se caracterizează prin reducerea feţei
mucozale la o muchie (linie) ce vine în contact cu mucoasa crestei edentate.
La maxilar muchia dintre faţa orală şi cea vestibulară (linia de contact) se
va plasa pe versantul vestibular al crestei edentate, având scopul mascării
spaţiului papilar pentru dinţii de înlocuire. Faţa palatinală, de aspect plan-
convex, face un unghi de 450 cu creasta edentată; este metalică asigurând o
bună curăţire artificială şi autocurăţire. În cazurile clinice când se asociază o
creastă edentată lată, cu dinţi scurţi, acest raport devine total neigienic şi poate fi
înlocuit de raportul în semişa.
La mandibulă, muchia dintre faţa vestibulară şi cea orală (linia de
contact cu mucoasa) se va plasa pe mijlocul crestei edentate. Ambele feţe sunt
de obicei metalice, plan convexe în sens cervico-ocluzal, pentru a asigura o
bună igienă. Faţa vestibulară are schiţate în treimea ocluzală, şanţurile ce
individualizează dinţii de înlocuire (intermediarii); cele 2/3 cervicale nu au
modelat un relief individualizat al dinţilor de înlocuire, fiind plan-convex în
sens cervico-ocluzal, din considerente igienice.
Corpul de punte cu contact punctiform. Este indicat în zona laterală
mandibulară. Contactul corpului de punte cu creasta edentată se face pe
mijlocul crestei, fiind redus la câte un punct pentru fiecare dintre dinţii de
înlocuire. Punctul de contact este reprezentat de vârful conului către care
converg feţele proximale, vestibulară şi orală ale fiecăruia dintre dinţii
corpului de punte.
Trecerea de la un intermediar la altul sau legătura acestuia cu elementul de
agregare se face prin suprafeţe rotunjite din considerente igienice. În situaţiile
clinice, cu creasta edentată lată şi dinţi stâlpi scurţi, acest tip de raport devine
neigienic, fiind contraindicat şi putând fi înlocuit cu raportul în semişa.
Corpul de punte fără contact cu creasta(suspendat). Este indicat în zona
laterală la mandibulară, fiind cel mai igienic, dar şi cel mai puţin fizionomic.
Total metalic, el se situează cu faţa sa mucozală la distanţă de creasta edentată,
suspendat. Are două suprafeţe: una ocluzală, modelată conform dinţilor pe care
îi înlocuieşte şi o suprafaţă mucozală, convexă spre creastă în sens vestibulo-oral
şi concavă spre creastă în sens mezio-distal,
Din considerente mecanice, grosimea corpului de punte va fi de 3-4 mm.
Spaţiul dintre punte şi creasta edentată va fi din motive igienice de 3-4 mm.
Pentru realizarea corectă a acestui raport este necesar ca dimensiunea
dinţilor stâlpi, asociată cu atrofia crestei edentate, să ofere un spaţiu minim, la
nivelul breşei, de 7-8 mm.
Protecţia papilei interdentare. Se va realiza, atât la nivelul trecerii dintre
corpul de punte şi elementele de agregare, cât şi la nivel interdentar (dinte stâlp-
dinte vecin). Traumatizarea papilei interdentare poate cauza inflamaţia

114
acesteia, cu repercursiuni asupra parodonţiului de susţinere şi deci, asupra
implantării dintelui stâlp. Protecţia papilei se va asigura, atât în faza de
modelare a machetei punţii dintr-o bucată, cât şi în faza de solidarizare a
elementelor componente ale unei punţi, în tehnologia realizării punţilor din
elemente separate (lipire).

11. Fazele clinico-tehnice de realizare ale punţilor


Restaurările protetice fixe comune sunt restaurări care se sprijină pe dinţii
stâlpi şi a căror longevitate este direct condiţionată de numărul dinţilor stâlpi
precum și de valoarea implantării lor. Se iau în calculul fiabilității punților
dentare și tipul elementelor de agregare folosite, tipul corpului de punte şi
raportul acestuia cu creasta edentată. Corect concepute şi executate, ele pot avea
o durabilitate de până la 15-25 de ani.
Execuţia lor tehnică se poate face prin:
 realizarea dintr-o bucată (într-un singur timp) a structurii
metalice atât a elementelor de agregare cât şi a corpului de punte (a
intermediarilor);
 realizarea din elemente separate (independent componenta
metalică a elementelor de agregare şi separat componenta metalică a corpul de
punte) ce se vor solidariza ulterior prin lipire, sudură, supraturnare, etc.

Fazele clinico-tehnice de realizare a punţilor din elemente separate –„


clasic”
1. examenul clinic al pacientului, diagnosticul, planul de tratament,
pregătirea dinţilor stâlpi (şlefuirea)
2. amprentarea câmpului protetic
3. realizarea modelului
4. realizarea machetei componentei metalice a elementelor de
agregare
5. ambalarea machetei componentei metalice a elementelor de
agregare a punţilor
6. realizarea tiparului
7. turnarea aliajului metalic
8. prelucrarea componentei metalice turnate a elementelor de
agregare
9. proba componentei metalice turnate a elementelor de agregare în
cavitatea bucală
10. amprenta câmpului protetic cu elementele de agregare ale punţilor
pe dinţii stâlpi
11. realizarea modelului cu elementele de agregare ale punţilor pe
dinţii stâlpi

115
12. realizarea machetei componentei metalice a intermediarilor
punţilor
13. ambalarea machetei componentei metalice a intermediarilor
punţilor
14. realizarea tiparului
15. turnarea componentei metalice a intermediarilor punţilor
16. solidarizarea componentei metalice a elementelor de agregare de
componenta metalică a intermediarilor punţilor
17. proba componentei metalice a punţilor pe modelul de lucru,
prelucrare, finisare
18. proba componentei metalice a punţilor în cavitatea bucală; pentru
lucrările metalice fixarea pe câmpul protetic
19. realizarea componentei estetice (fizionomice) a elementelor de
agregare şi a intermediarilor punţilor
20. proba punţilor pe câmpul protetic, fixarea definitivă
Caracteristicile punţilor realizate din elemente separate:
 timpul de execuţie mai lung prin numărul fazelor de lucru,
 consum mai mare de materiale (se fac de două ori: modelul,
macheta, ambalarea, turnarea),
 preţ de cost mai mare prin timpul de execuţie mai lung şi
materialele consumate suplimentar,
 necesită cunoaşterea tehnologiei de solidarizare (lipire, sudură,
supraturnare) precum şi aparatura şi materialele necesare,
 permite în faza de probă a elementelor de agregare pe câmpul
protetic, controlul preciziei adaptării cervicale şi corectarea rapoartelor
ocluzale,
 locul de lipire (cu loturi) sau de sudură (fară loturi) reprezintă o
zonă cu rezistenţă mecanică scăzută şi cu un ridicat potenţial de coroziune.
Aliajele de nichel-crom şi cobalt-crom nu au loturi corespunzătoare,
compoziţia lotului fiind total diferită de cea a aliajului.

Fazele clinico-tehnice de realizare a punţilor dintr-o bucată- „modern”


1. examenul clinic al pacientului, diagnosticul, planul de tratament
2. pregătirea dinţilor stâlpi (şlefuirea)
3. amprentarea câmpului protetic
4. realizarea modelului
5. realizarea machetei componentei metalice a punţilor (elemente de
agregare şi intermediari)
6. ambalarea
7. realizarea tiparului
8. turnarea aliajului metalic
9. prelucrarea piesei metalice turnate
10. proba componentei metalice a punţilor în cavitatea bucală

116
11. fixarea pe câmpul protetic a punţilor, dacă aceasta este total
metalică
12. realizarea componentei fizionomice (acrilice, ceramice,
compozite)
13. fixarea pe câmpul protetic a punţilor mixte
Caracteristicile punţilor realizate dintr-o bucată (monobloc):
 timp de execuţie scurtat, prin reducerea numărului de faze clinico-
tehnice
 preţ de cost mai mic, prin reducerea unor faze de lucru şi a
materialelor corespunzatoare acestor faze
 absenţa solidarizării îi măreşte atât rezistenţa mecanică, cât şi cea
la coroziune în zona de trecere de la elementele de agregare la intermediarii
punţilor
 absenţa solidarizării nu necesită materiale necesare pentru această
operaţie tehnică
 lipseşte faza clinică de probă a elementelor de agregare pe câmpul
protetic, fază în care este verificată precizia adaptării cervicale a acestora
 este de dorit ca aceste lucrări să fie realizate cu ajutorul a două
modele: modelul de lucru şi modelul duplicat (copia din masa de ambalat a
modelului de lucru)
 tehnologiile de realizare a punţilor ―dintr-o bucată‖ (monobloc)
impun utilizarea modelelor cu bonturi mobile; cele mai performante sunt cele
cu pinuri duble şi teacă metalică
11.1 Examenul clinic. Diagnosticul. Planul de tratament.
Cuprinde un interogatoriu privind principalele afecţiuni ce pot
influenţa planul de tratament cum ar fi: afecţiunile cardio-vasculare
(hipertensiunea arteriala, valvulopatii, infarctul de miocard); diabetul, reacţiile
alergice, hepatita B, astmul bronşic, epilepsia, psihozele acute, bolile infecto-
contagioase, neoplaziile.
Examenul clinic se va adresa extremităţii cefalice, în general, şi
structurilor aparatului dento-maxilar (ADM), în special. Se vor examina
etajele feţei, treapta buzelor, tonicitatea muşchilor mobilizatori ai mandibulei,
mişcările mentonului, palpându-se excursiile condililor în cavităţile glenoide.
La examenul endobucal se vor aprecia migrările dentare, atrofia crestei
edentate, rapoartele ocluzale interdentare în zona frontală şi laterală a celor
doua arcade, faţetele de uzură, prezenţa contactelor premature şi a
interferenţelor dentare.
Se vor examina rapoartele interdentare în mişcările mandibulei cu contact
dentar: propulsie, retropulsie, lateralitate, apreciindu-se curbele de compensaţie
în plan sagital şi transversal, precum şi stereotipul dinamic de masticaţie.
Dinţii limitanţi ai breşei, viitorii dinţi de suport ai punţii sunt
importanţi atât prin numărul, cât şi prin valoarea lor de implantare.

117
Culegerea tuturor acestor informaţii legate de structurile aparatului dento-
maxilar dau posibilitatea evaluării substratului biologic al pacientului şi
concluzionării dacă tratamentul protetic poate fi început, temporizat sau este
contraindicat. Alegerea soluţiei clinico-tehnice se face împreună cu pacientul şi
tehnicianul dentar, un rol deosebit revenind modelelor de studiu şi examenelor
radiologice complementare.

11.2. Pregătirea câmpului protetic


Tratamentul edentaţiei parţiale prin punţi este bine să se realizeze după ce
toate celelalte structuri ale ADM au fost puse într-o stare de echilibru funcţional:
resturile radiculare inutilizabile au fost extrase; cariile dentare şi complicaţiile
acestora au fost rezolvate; s-a îndepărtat tartrul şi s-au eliminat inflamaţiile
parodontale; planul de ocluzie s-a nivelat, restabilindu-se contacte ocluzale
funcţionale.
Aducerea la normalitate a structurilor ADM, dă posibilitate practicianului să
se concentreze asupra calităţii dinţilor stâlpi şi a pregătirii acestora în conformitate
cu planul de tratament ce se va aplica.
Pregătirea dinţilor stâlpi (realizarea bonturilor dentare) constă în
îndepărtarea prin şlefuire a retentivităţilor anatomice ale dinţilor, astfel încât
convexitatea maximă a tuturor feţelor laterale ale coroanei să se deplaseze la
nivelul coletului. Forma finală a dintelui va fi cea a unui cilindru sau trunchi de
con. Forma cilindrică este indicată pentru dinţii stâlpi reduşi ca înălţime, în cazul
folosirii unui număr redus de dinţi stâlpi, când elementul de agregare este o
coroana turnată cu grosime totală. De asemenea este de dorit o astfel de preparație,
la pacienţii tineri, camera pulpară este voluminoasă şi sacrificiul structurilor
dure dentare trebuie să fie redus. Forma conică se va aplica dinţior stâlpi
înalţi, în cazul folosirii unui număr mare de dinţi stâlpi, când elementul de
agregare este o coroană turnată cu grosime dirijată, când dintele este devital sau
pacientul în vârstă are un volum redus al camerei pulpare.

11.3 Amprentarea
Amprenta reprezintă copia fidelă, negativă a câmpului protetic. În această
fază clinică sunt înregistrate cele mai fine detalii morfologice ale câmpului
protetic.
Amprentarea convenţională utilizează materiale care în faza de plasticitate
se pot deforma sub acţiunea forţei de împingere a materialului de amprentare
peste câmpul protetic. La încetarea forţei (în faza de ―priză‖), materialul de
amprentare păstrează în “negativ ― toate detaliile câmpului protetic.
Amprentele pot fi clasificate în funcție de mai mulți factori, dintre care
amintim: întinderea, materialele utilizate și timpii de lucru.
Din punct de vedere al întinderii amprentele pot fi segmentare (redau doar un
segment de arcadă, în speță zona interesată) sau globale (redau întreaga arcadă).

118
În funcție de materialul utilizat în confecționarea unei amprente, acestea pot fi
rigid-elastice sau elastic-elastice.
Conform timpilor de lucru pentru obținerea unei amprente, avem de a face cu
trei tipuri de amprente: într-un timp (sau în bol mușcat), în doi timpi (timpul unu
presupune amprentarea arcadei cu preparații iar timpul doi amprentarea
antagoniștilor și a relațiilor de ocluzie) și amprenta în trei timpi ( timpul unu –
amprentarea arcadei cu preparațiile, timpul doi – amprentarea arcadei antagoniste și
timpul trei – înregistrarea relațiilor de ocluzie).

11.4 Modelul de lucru şi modelul arcadei antagoniste


Modelul. Realizarea modelului este faza de laborator în care, cu ajutorul
amprentei se obţine copia fidelă, pozitivă, a câmpului protetic în tehnologia
realizarii punţilor. Materialul (sau materialele) utilizate la amprentare, precum şi
tehnica amprentării, determină modul de realizare şi materialele din care se
realizează modelul.

11.5 Macheta intermediarilor (corpului de punte)


Realizarea machetei este faza de laborator în care tehnicianul dentar reproduce
în dimensiune şi formă identică, din ceară, viitoarea piesă protetică.
Macheta elementelor de agregare se realizează conform tehnicilor descrise în
capitolele anterioare, în funcţie de tipul elementului de agregare ales.
Există o mare varietate de tehnici folosite în realizarea machetelor
(machetarea) pentru intermediarii punţilor. Fiecare tehnică presupune un anumit tip
de ceară cu calităţi caracteristice tehnologiei utilizate. Se descriu următoarele
tehnici de machetare:
- metoda ―reducerii succesive‖ ,
- metoda de ―modelare aditivă”,
- metoda “ machetei prefabricate”,
- metoda ce utilizează ―ceara calibrată şi suprafeţe ocluzale prefabricate‖.

Realizarea machetei prin metoda “reducerii succesive‖ (sculptura în bloc de


ceară). La nivelul breşei se aplică un bloc de ceară de modelat având dimensiunea
vestibulo-orală şi cervico-ocluzală apropiată de cea a dinţilor limitanţi. Dacă
dimensiunile sunt mai mari se reduc cu ajutorul spatulei de modelat ceara. Fixarea
blocului de ceară pe model se face prin topirea cu spatula încălzită, a cerii din
vecinătatea crestei edentate şi a dinţilor stâlpi. Se marchează, prin delimitarea
volumului fiecărui intermediar, numărul dinţilor de înlocuire. Prin tăieturi succesive
se modelează conturul vestibular şi oral al suprafeţelor ocluzale. Se prefigurează
apoi versanţii meziali şi distali pentru fiecare din lobii constituenţi ai feţei ocluzale.
Pentru fiecare lob se sculptează versanţii intraocluzali şi extraocluzali. Concomitent
vor rezulta fosetele şi şanţurile ocluzale. Prin poziţionarea arcadei antagoniste, se va
urmări respectarea rapoartelor ocluzale interdentare. Urmează, după caz, modelarea
feţei mucozale sau a feţelor vestibulară şi orală, cu stabilirea tipului de raport cu
119
creasta edentată. Acest tip de modelaj se adresează intermediarilor total metalici,
având raport punctiform cu creasta sau fiind la distanţă (suspendaţi).
Dacă structura metalică a corpului de punte (a intermediarilor) va fi
reprezentată de casete metalice, după realizarea feţei ocluzale se va modela faţa
orală şi concomitent raportul corpului de punte cu creasta edentată, realizând apoi
caseta pe faţa vestibulară pentru componenta fizionomică cu mijloacele retentive
necesare.
Realizarea machetei prin metoda de “modelare aditivă”. Modelarea aditivă
reprezintă o tehnică gnatologică în care ―pas cu pas‖ prin adăugarea (adiţia) de
ceară se modelează în cele mai mici detalii suprafaţa ocluzală a punţii, în funcție
de rapoartele dento-dentare interarcadice şi de la nivelul aceleiaşi arcade. Folosind
ceară de diverse culori (o culoare reprezentând o anumită structură ocluzală) se
refac lobii ocluzali cu pantele intra şi exta-ocluzale, crestele sagitale şi crestele
transversale. Se urmăreşte din start corespondenţa rapoartelor ocluzale normale,
vârfului lobului corespunzându-i foseta sau nişa masticatorie de pe arcada
antagonistă. Modelajul se realizează folosind trusa P.K.Thomas care conţine cinci
instrumente unele folosite pentru picurarea (adiţia) cerii, altele pentru îndepărtarea
prin tăiere a cerii (instrumente substractive). Acestea din urmă sunt utilizate pentru
reducerea volumului şi/sau accentuarea detaliilor ocluzale de relief negativ (fosete,
şanţuri). Instrumentele 1 si 2 sunt singurele din trusă, care se introduc în flacară,
având aspectul unor sonde dentare, 3 , 4 şi 5 sunt instrumente care nu se introduc
niciodată în flacără.
Metodă didactică de învăţare a morfologiei ocluzale şi a rapoartelor ocluzale
interarcadice în dinamica mişcărilor mandibulare (prin reproducerea acestora de
către articulator), modelarea aditivă poate fi utilizată cu succes şi pentru realizarea
machetei dinţilor de înlocuire.
La nivelul breşei se adaptează un bloc din ceară de modelat, având
dimensiunile vestibulo-orale şi cervico-ocluzale egale cu cele ale dinţilor restanţi. Se
reduce dimensiunea verticală a blocului de ceară subdimensionându-l cu 2 mm
(aducându-l în infraocluzie). Cu ajutorul instrumentelor 1 şi 2 se aplică ceara
colorată, modelându-se elementele morfologice constitutive ale suprafeţei ocluzale.
Fiecare adiţie nouă de ceară este urmată de executarea în articulator a mişcărilor de
lateralitate şi propulsie, verificându-se corectitudinea contactelor ocluzale cu dinţii
antagonişti.
Tipul intermediarilor (masivi sau casete) va influenţa modul în care se va
definitiva realizarea machetei după modelarea suprafeţei ocluzale.
Realizarea machetei prin metoda “machetei prefabricate―. La nivelul breşei
se vor adapta ca formă şi mărime, machetele prefabricate din ceară, ale dinţilor
absenţi. Alteori machetele se confecţionează extemporaneu, picurând ceara topită în
ştanţe din materiale elastice. Ştanţele au fost realizate prin amprentarea parţială sau
în totalitate a dinţilor artificiali folosiţi la proteza totală.
O atenţie deosebită se va acorda refacerii rapoartelor ocluzale, statice şi
dinamice, între cele două arcade antagoniste.

120
Fig. 28 Intermediar din ceară prefabricat.

Realizarea machetei prin metoda ce utilizează “ceară calibrată şi suprafeţe


ocluzale prefabricate‖. Această metodă utilizează ceară calibrată de 0,3-0,4 mm
pentru modelarea feţei orale şi mucozale a machetei corpului de punte. Faţa
ocluzală este obţinută cu ajutorul ştanţelor elastice în care se picură ceara topită.
Poziţionare machetei feţei ocluzale va urmări şi respectarea rapoartelor cu dinţii
antagonişi, rapoarte ce vor fi îmbunătăţite prin intervenţii modelante asupra
structurilor ocluzale prefigurate în timpul prefabricării machetei suprafeţei ocluzale.
În tehnologia realizarii punţilor monobloc, macheta elementelor de agregare-
retentorilor şi macheta dinţilor de înlocuire-corpul de punte se ambalează împreună,
concomitent. Macheta, ca şi viitoarea structură metalică este unitară.

11.6. Pregătirea machetei pentru ambalare


Se poate face prin mai multe tehnici.
Tehnica clasică utilizează tije cilindrice, cu o grosime de 1,5-3 mm şi cu o
lungime de aproximativ 4-5 cm. Ca număr, se indică câte o tijă pentru fiecare
element al machetei. Tija se fixează cu extremitatea pe faţa orală a machetei,
imediat sub cuspizi, iar direcţia va fi astfel orientată, încât să nu formeze unghiuri
ascuţite cu suprafaţa machetei. Tijele se unesc între ele la 2-3 cm de machetă, în nici
un caz sub 2 cm. Tijele de turnare pot fi metalice, din ceară şi din mase plastice.
Când tija de turnare este din ceară, se poate realiza un element central de la care
pleacă tije secundare. Elementul central va reprezenta în tipar rezervorul de aliaj
topit.
Porţiunea de tijă dintre machetă şi rezervorul de aliaj (istmul), se îngroaşă cu
ceară, pentru ca fluxul de aliaj topit să treacă mai uşor din rezervor în tipar.

121
Fig.29 Pregătirea machetei în vederea ambalării (metoda clasică)

Tehnica modernă (metoda Heraeus) foloseşte tije din ceară cilindrică sau mase
plastice. Pe fiecare element se aplică, în 1/3 ocluzală a feţei palatinale,
perpendicular, câte o tijă lungă de 2-4 mm cu diametrul de 3 mm, care reprezintă
macheta canalelor secundare de curgere a aliajului. La extremitatea liberă a acestor
tije se aplică o tijă cu diametrul de 5 mm, care va avea o direcţie paralelă cu macheta
corpului de punte şi care depăşeşte uşor lungimea corpului de punte la ambele
extremităţi. Această tijă reprezintă macheta canalului intermediar de curgere a
aliajului lichid. La această tijă sunt aplicate 2 tije uşor curbate care se unesc după
aproximativ 10-15 mm, reprezentând macheta canalelor principale de curgere a
aliajului. Aplicarea celor 2 tije verticale împarte tija orizontală în 3 zone egale.
În scopul realizării canalelor suplimentare de evacuare a gazelor se aplică fire
de ceară, fire de nylon sau păr de cal cu diametrul de 0,5-0,7mm, care se fixează cu
o extremitate pe machetă în locul cel mai îndepărtat de tija de turnare, iar cealaltă
extremitate se fixează pe suport la baza conului. Numărul firelor de ceară va fi egal
cu numărul tijelor de turnare. După fixarea şi pregătirea tijelor de turnat, machetele
se degresează cu alcool sau substanţe speciale care îndepărtează grăsimile de pe
suprafaţa cerii. Astfel, nu se mai formează bule de aer la suprafaţa machetei atunci
când se realizează tiparul.
Tehnica turnării Bredent. Elementele inovative în tehnica turnării după
Sabath sunt:
 modul de depozitare, pregătirea prelucrării şi preparării masei de
ambalat
 relaţia dintre metalul turnat şi efectul de comprimare al aerului
asupra acestuia.
În tehnica Sabath la nivelul machetei sunt atașate niște capete prefabricate
de aspirație de formă ovoidală. Aceste capete sau rolul de a capta aerul din tipar
în momentul introducerii aliajului topit. Aerul din tipar va fi evacuat în capul de
aspiraţie şi sub presiunea masei topite, comprimat în masa de ambalat. Astfel se
122
preîntâmpină eliminarea aerului prin canalele de turnare, evitându-se formarea
porozităţilor în piesa protetică. Contrapresiunea exercitată de masa de aer din
tipar comprimă aliajul ce umple tiparul, iar datorită acestui efect structura
turnării va fi omogenă.
În tehnica turnării propusă de firma Bredent se realizează și o economie
masivă de metal datorită noii concepții de canale de turnare. Aliajul rămas după
separarea canalelor de elementul turnat nu mai trebuie mărunţit şi se poate
returna sub forma în care se află. Toate aceste elemente coroborate reduc timpul
de lucru, economisind materiale și îmbunatăţesc calitatea. Sistemul de canale de
turnat este o concepţie nouă. Ceara din care sunt confecţionate se topeşte la o
temperatură scazută şi arde fară reziduuri. Fixarea canalelor pe obiectul modelat
se face printr-o simplă încalzire cu un instrument foarte subţire, ceea ce elimină
posibilitatea creării unei tensiuni in ceară. Îndepartarea obiectului modelat de pe
model se face mult mai uşor.

Fig. 30 Pregătirea machetei în vederea ambalării (metoda Heraeus).

Ambalarea, obținerea tiparului, topirea și turnarea aliajului se fac


conform tehnicilor prezentate în capitolele anterioare.

11.7. Confecţionarea componentei fizionomice


Confecţionarea componentei fizionomice a punţilor dentare, reprezentată de
răşini acrilice, răşini compozite sau mase ceramice, se face după tehnici
asemănătoare celor prezentate anterior în capitolul referitor la coroanele mixte.

123
11.8 Solidarizarea elementelor de agregare cu corpul de punte
Continuitatea structurii metalice a punţii se poate realiza prin: sudura,
supraturnare şi lipire cu loturi, atunci când puntea se realizează din elemente
separate.
Sudura. Reprezintă tehnica de realizare a unei legaturi între două suprafeţe
metalice, prin topire locală la nivelul zonei de contact (joncţiune). În zonele de
contact aliajul este în stare plastică sau fluidă, sudura făcându-se fără aport
suplimentar de material (lot). Sudura se poate realiza prin punctare, când
suprafeţele metalice sunt aşezate între doi electrozi de cupru prin care trece curentul
electric. Acest tip de sudură este utilizat în confecţionare inelelor ortodontice, a
breckets-urilor sau în poziţionarea elementelor metalice prefabricate, în tehnologia
confecţionării protezei parţiale mobilizabile scheletate.
Sudura prin compresie se realizează între două componente metalice, puse una
peste alta şi asupra cărora acţionează perpendicular o forţă suficient de mare. Este
tehnica ce stă la baza condensării foliilor din aur.
Sudura prin laser se bazează pe posibilitatea laserului de a dezvolta o energie
mare şi care poate fi direcţionată pe suprafeţe foarte mici, fără a produce modificări
structurale în zonele vecine. Sub acţiunea laserului, aliajul se topeşte local stabilind
continuitatea structurii metalice.
Sudura cu gaz ionizant. Foloseşte un electrod din acelaşi metal cu elementele
care se sudează. Scânteia, obţinută printr-un arc electric, ionizează amestecul de
argon şi hidrogen eliberat de electrodul de lucru, astfel încât, între piesa de lipit şi
electrod se asigură o temperatură de peste 30000 C.
Supraturnarea. Este procedeul de realizare a continuităţii a două structuri
metalice, care prezintă retentivităţi, ce sunt înglobate într-o nouă masă metalică, ce
are un punct de topire inferior cu cel puţin 2000 C faţă de cel al structurilor metalice
ce vor fi solidarizate. Aliajul de supraturnare şi aliajul din care au fost realizate
anterior elementele ce urmează a fi solidarizate trebuie să fie de acelaşi tip.
Suprafaţa de contact cu elementele anterior realizate (turnate sau prefabricate)
trebuie să fie cât mai mare. Datorită coroziunii în mediul bucal şi fenomenelor de
oboseală, care apar la nivelul joncţiunii, se poate produce desolidarizarea
elementelor cuprinse în supraturnare.
Lipirea cu lot. Lotul este un aliaj utilizat la solidarizarea prin lipire a două sau
mai multe piese metalice. Are o compoziţie asemănătoare cu aliajul pe care trebuie
să-l lipească, conţinând şi un procent mic de metal, care are rolul de a scădea
intervalul de topire (Ag, Cu, Sn , Cd). Temperatura de topire a lotului trebuie să fie
cu 50-1000C, inferioară celei a aliajului din care s-au confecţionat piesele ce
urmează a fi lipite.
Lipirea cu lot necesită mai multe faze clinico-tehnice. Elementele de
agregare, după proba lor pe dinţii stâlpi sunt amprentate cu un material (gips, acrilat
autopolimerizabil, siliconi) care să permită reproducerea identică a poziţiei din
cavitatea bucală. În interiorul elementelor de agregare se picură ceară, lăsându-se
liberă marginea cervicală, care permite repoziţionarea pe model şi îndepărtarea
124
ansamblului elemente de agregare-corp de punte. Prin turnarea unui nou model de
lucru se creează posibilitatea probei între elementele de agregare, a componentei
metalice a corpului de punte. Suprafeţele ce urmează a fi lipite sunt curăţate de
stratul de oxizi şi între ele se realizează un spaţiu capilar ce favorizează curgerea
lotului. Distanţa optimă dintre componentele ce urmează a fi lipite este de 0,02-0,2
mm. Solidarizarea pe poziţie a corpului de punte cu elementele de agregare se face
cu ceară de lipit interproximal. Ocluzal se aplică o freză sau un băţ de chibrit, care
împiedică ulterioarele modificări de poziţie între componentele de lipit . Din masa
de ambalat nespecifică (gips cu nisip) se realizează un model care va fixa coroanele,
pătrunzând în interiorul lor şi totodată va încercui corpul de punte vestibulo-oral.
Înainte de priza finală a modelului din masa de ambalat, la nivelul locului de lipire,
vestibular şi oral se fac doua pâlnii de acces. Deoarece lotul se va introduce dinspre
oral, aceasta pâlnie va fi mai largă putând fi comparată cu pâlnia conului de turnare.
După priza masei de a ambalat, modelul se pune în cuptorul de preîncălzire şi apoi
în cel de încălzire, aducându-se la temperatura de lipire.
Înainte de încălzire se aplică, pe suprafeţele care vor fi lipite, un decapant.
Decapantul este folosit pentru ca lotul să adere de suprafeţele curate ale
componentelor metalice de lipit (ale punţilor). Decapantul este de obicei un
compus pe baza de bor (borax: Na2 B4 O7x 10H2O), care se topeşte la 400-4500 C.
Antidecapantul este un material care se aplică la limita suprafeţelor de lipire având
rolul de a împiedica curgerea lotului pe zonele vecine celor de lipire. În acest scop
se foloseşte pulberea de grafit, care se pensulează pe zonele de graniţă, (nelustruite)
împiedicând împrăştierea lotului la acest nivel.
În cazul punţilor mixte metalo-acrilice lipirea este urmată de proba pe câmpul
protetic a componentei metalice a punţii, după care urmează lustruirea, realizarea
componentei fizionomice (cu sau fără realizarea machetei acesteia) şi cimentarea.
Pentru punţile mixte metalo-ceramice operaţia de lipire se realizează după
arderea (coacerea) componentei ceramice necesitând conformarea unor suprafeţe
metalice interproximale între care să se realizeze lipirea. Prezenţa masei ceramice pe
componenta metalică atrage după sine riscul fisurări acesteia (ceramicii), din cauza
încălzirii prea rapide şi/sau neomogene a structurilor ce urmează a fi lipite.

125
12. Confecționarea corpurilor de punte în funcţie de
zona topografică
12.1 Corpuri de punte la maxilar în zona frontală
În zona frontală la maxilar, corpul de punte este realizat cu o formă
caracteristică, deoarece restaurează funcţia fizionomică, fonaţia şi reprezintă un
element esenţial al ocluziei funcţionale.
Corpul de punte în această zonă va corespunde următoarelor condiţii:
 Fizionomică. Dinţii frontali, participă la conturarea aspectului figurii
individului prin următoarele elemente:
1. aranjamentul general, fiind aşezaţi de cele mai multe ori pe un arc de
cerc, a cărei bază este mai mare sau mai mică;
2. aranjamentul individual, fiecare dinte este aliniat unul lângă altul,
asemănător unor mărgele ce sunt înşirate pe un fir de aţă sau, dimpotrivă, să
existe torsionări, înghesuiri cu uşoare suprapuneri, întâlnite, în special, la
incisivii laterali;
3. forma contururilor feţelor vestibulare care poate avea aspecte diferite
fiind corelate cu aspectul figurii;
4. dimensiunea feţelor vestibulare în cele două sensuri: cervico-incizal şi
mezio-distal;
5. culoarea, cu nuanţe mai deschise la sexul feminin decât la sexul
masculin sau mai deschisă la tineri decât la vârstnici şi în armonie cu aspectul
tegumentelor feței.
Toate aceste elemente participă la crearea armoniei dento-dentare şi dento-
faciale. Corpul de punte prin faţa vestibulară, trebuie să restaureze această
armonie, în scopul redării fizionomiei.
 Fonetică. În emiterea consoanelor dentare „T‖ şi „D‖ şi a siflantelor
„S‖ şi „Ş‖ dinţii frontali reprezintă, prin feţele lor palatinale, suportul fix pe care
se sprijină vârful limbii. Prin acest sprijin, forma şi volumul cavităţii bucale, ce
reprezintă camera de rezonanţă, se modifică, dar întotdeauna la fel, menţinându-
se nealterată pronunţarea şi timbrul vocii. Limba, cu sensibilitatea ei tactilă atât
de pronunţată, întâlneşte suportul într-o singură poziţie şi cu un singur relief
morfologic (feţele palatinale, convex-concave). Fiind cunoscute aceste elemente
de morfo-fiziologie, se impune să se creeze condiţii identice şi după
confecţionarea corpului de puncte în edentaţiile frontale. Modelajul feţei
palatinale a corpului de punte şi poziţia sa în sens vestibulo-oral, dimensiunea în
sens cervico-incizal şi vestibulo-oral să fie identice cu a dinţilor naturali.
 Raportul cu creasta alveolară. În această zonă corpul de punte este
realizat în contact cu mucoasa crestei alveolare în semişa sau, mai rar, în şa
pentru a se închide cavitatea bucală, în scopul favorizării funcţiei fonetice şi al
împiedicării emiterii unor particule de salivă în timpul vorbirii prin presiunea
care se creează. Raportul cu creasta alveolară este neigienic, ceea ce impune să

126
fie recomandată purtătorilor unor astfel de lucrări protetice efectuarea unei
curăţiri insistente şi corespunzătoare.
 De stabilitate a ocluziei şi de conducere mandibulară. În poziţia de
intercuspidare maximă, marginile incizate ale frontalilor inferiori sunt în contact
cu zonele supracingulare ale frontalilor superiori, alcătuind stopurile ocluzale
din grupa B (II). Corpul de punte trebuie să restaureze contactele dento-dentare
în poziţia normală.
Deplasările mandibulei cu contacte dentare, în sens anterior sau antero-
lateral, sunt dirijate de alunecarea marginilor incizale ale frontalilor inferiori pe
feţele palatinale ale frontalilor superiori. Corpul de punte, prin feţele palatinale,
trebuie să creeze aceleaşi condiţii de alunecare a marginilor incizale, pentru a
conduce mandibula fără modificări de la normal.
În această zonă se pot realiza următoarele forme ale corpului de punte:
 corpul de punte metalo-ceramic;
 corpul de punte integral ceramic;
 corpul de punte metalo-acrilic cu bară metalică lineară;
 casete cu faţete din rășini;
 corpul de punte cu bonturi pentru coroane acrilice;
 corpul de punte acrilic;

12.2. Corpuri de punte la maxilar în zona laterală


La maxilar, în zona laterală sunt înlocuiţi dinţii care participă intens la
procesul de masticaţie (triturare) al alimentelor şi parţial la fizionomie. De
asemenea, dinţii din această zonă stabilizează ocluzia în intercuspidare maximă.
Forma, dimensiunea şi materialul din care sunt alcătuite se impune să
corespundă următoarelor cerinţe:
 Masticatorie. Dinţii laterali (premolari şi molari), cu suprafeţele
ocluzale multireliefate, sub acţiunea forţelor musculare, au capacitatea să
zdrobească alimentele a căror duritate este variabilă. Corpul de punte,
înlocuitorul acestor dinţi, trebuie să fie rezistent la rupere, la deformare elastică
şi la abraziune. Feţele ocluzale sunt realizate din materiale care au duritatea
asemănătoare cu a smalţului dentar, aliaje metalice sau mase ceramice,
configurate ca cele ale dinţilor naturali.
 Fizionomic. În fonaţie, în general, apar vizibile o parte din feţele
vestibulare ale premolarilor superiori (2/3 ocluzale) şi a molarului 1 superior
(1/3 ocluzală). Vizibilitatea este variabilă, în funcţie de deschiderea fantei bucale
şi de starea psihică. Femeile îşi expun mai mult dinţii superiori decât bărbaţi.
Având în vedere aceste cunoştinţe se impune ca feţele vestibulare ale corpului
de punte să fie fizionomice. Din punct de vedere estetic la conceperea corpului
de punte, este recomandabil să se ceară şi acordul pacientului.
 Igienic. Forma corpului de punte să favorizeze autocurăţirea prin
mobilitatea părţilor moi înconjurătoare şi curăţirea mecanică realizată conştient
prin periajul cotidian. Raportul corpului de punte este tangent liniar la versantul
127
vestibular al crestei. În situaţii particulare, impuse de elementele morfologice ale
câmpului protetic ce apar mai evident pe model (dinţi stâlpi scurţi, creastă
alveolară lată), corpul de punte este realizat în semişa .
 Asigurarea condiţiilor ocluziei funcţionale. În poziţia de
intercuspidare maximă, feţele ocluzale ale punţii dentare să contacteze feţele
ocluzale ale dinţilor antagonişti, într-un număr de puncte optim stabile şi
simultane, să repartizeze sarcinile ocluzale dinţilor stâlpi proporţional cu
capacitatea lor parodontală în axul lung.
În dinamica mandibulară să nu prezinte zone de interferenţe, să asigure
conducerea (canină sau de grup) în lateropulsie.
În corelaţie cu cerinţele enunţate pentru această zonă se pot realiza
următoarele forme ale corpului de punte:
 corpul de punte metalo-ceramic;
 casete cu faţete din rășini;
 corpul de punte total metalic.

12.3. Corpuri de punte la mandibulă în zona frontală


Dinţii din zona frontală mandibulară sunt parţiali vizibili şi participă,
alături de frontalii superiori, la formarea consoanelor.
Pentru această zonă corpurile de punte sunt realizate cu forme şi
dimensiuni care să corespundă următoarelor cerinţe:
 Fizionomică. Dinţii frontali inferiori, la majoritatea subiecţilor,
sunt mai puţin vizibili decât cei frontali superiori. Vizibilă este, în special, zona
treimii incizale şi această margine. La bărbaţi sunt mai vizibili decât la femei.
Corpul de punte pentru această zonă pune probleme dificile, deoarece faţa
vestibulară şi marginea incizală trebuie să prezinte un aspect cromatic identic cu
al dinţilor naturali. Materialele utilizate pentru restaurarea aspectului estetic,
reprezentate de răşinile şi masele ceramice (cu caracteristici fizico-chimice
foarte diferite), satisfac în mod inegal această cerinţă, datorită rezistenţei
mecanice scăzute a maselor plastice. Corpurile de punte pentru răşinile acrilice
vor prezenta marginea incizală metalică pentru a putea să menţină stopurile
incizale.
 Raportul cu creasta alveolară este diferit, în funcţie de forma şi
volumul crestei alveolare şi a raportului acesteia cu buza inferioară. Sunt
realizate două tipuri de raporturi: în semişa şi tangent liniar la vârful crestei.
Individualizarea dinţilor, urmată de crearea unor spaţii între ei, favorizează
emiterea picăturilor de salivă în fonaţie.
 De stabilitatea ocluziei funcţionale şi de conducere anterioară.
Marginile incizale ale dinţilor frontali inferiori, în poziţie de intercuspidare
maximă, au contact cu zonele supracingulare ale frontalilor superiori la ocluzia
psalidodontă; reprezintă stopurile ocluzionale din grupa B. În propulsie au
contact dentar și trebuie să reprezinte ghidajul anterior. Pentru această zonă sunt
indicate următoarele tipuri de corpuri de punte:
128
 corpul de punte metalo-ceramic;
 corpul de punte integral ceramic
 corpul de punte cu casete şi faţete din rășini;
 corpul de punte acrilic;

12.4. Corpuri de punte la mandibulă în zona laterală


În regiunea laterală mandibulară corpul de punte prezintă forme
caracteristice, deoarece corespunde următoarelor cerinţe:
 Masticatorie. Dinţii laterali inferiori, împreună cu cei superiori
triturează alimentele prin presarea între suprafeţele lor ocluzale. Triturarea se
produce mai eficient dacă suprafeţele sunt constituite din materiale dure (aliaje
metalice sau mase ceramice) şi prezintă un relief asemănător cu al dinţilor
naturali.
 Igienică. Forma corpului de punte să favorizeze autocurăţirea şi
curăţirea intenţionată. Raportul faţă de creasta alveolară este ales în funcţie de
condiţiile morfologice ale câmpului protetic şi de voinţa pacientului (care nu
trebuie neglijată). Corpul de punte cu raport tangent punctiform, dinţii
intermediari sunt separaţi (au formă de obuz) are o serie de avantaj: aspectul
asemănător cu al dinţilor naturali, confortul oferit limbii şi retenţia redusă a
resturilor alimentare (dacă este curăţat). În spaţiile triunghiulare dintre dinţi se
constatată retenţii alimentare, ceea ce a determinat imaginarea unui alt tip de
corp de punte fără spaţii de separare descrise anterior, cu contact tangent liniar.
Corpul de punte suspendat este preferat, din punct de vedere igienic, dar nu
poate fi aplicat întotdeauna, deoarece condiţiile morfologice ale câmpului
protetic nu sunt favorabile, nu este estetic şi nu este acceptat de toţi pacienţii.
 Fizionomică. În timpul fonaţiei, în zona laterală sunt vizibile feţele
ocluzale şi treimea ocluzală a feţelor vestibulare a premolarilor. Restaurarea
fizionomică a feţelor ocluzale se poate realiza folosind ceramica (metalo-
ceramică). Răşina acrilică utilizată se abrazează după o perioadă scurtă de timp,
modificându-se esenţial raporturile dento-dentare. În urma abrazării, se produce
migrarea necorespunzătoare, în sens vertical, a dinţilor antagonişti.
 Asigurarea condiţiilor ocluziei funcţionale static şi dinamic.
Relieful ocluzal să restaureze în intercuspidare maximă stocurile ocluzale. În
dinamica mandibulară, să favorizeze conducerea de grup sau cea canină (avută
de pacient) şi să nu apară interferenţe.
Pentru această zonă sunt indicate următoarele tipuri de corpuri de punte:
 corpul de punte metalo-ceramic;
 corpul de punte cu casete şi faţete rășini;
 corpul de punte total metalic;
 corpul de punte cu cupe metalice;

129
13. Dificultăţi şi erori posibile în confecţionarea punţilor
13.1. Dificultăţi în confecţionarea corpurilor de punte
Sunt dependente de elemntele morfologice ale câmpului protetic, fiind
reprezentate de:
 situaţiile morfo-clinice particulare, preexistente extracţiilor dentare
ale structurilor alveolare şi dentare naturale;
 modificările dimensionale ale spaţiului edentat în plan orizontal şi
vertical în raport cu dimensiunile dinţilor de înlocuire.
Dificultăţile pentru zona frontală, comparată cu zona laterală, prezintă alte
dimensiuni, deoarece intervine cerinţa restaurării funcţiei fizionomice şi
fonetice, la care se adaugă condiţiile mecano-profilactice de restaurare a ocluziei
funcţionale. Modelul de studiu evidenţiază toate dificultăţile care apar în
realizarea punţilor dentare, fiind, totodată, posibil să se efectueze pe el
măsurători, încercări de modelaj a machetei viitoarei punţi sau proba unor
elemente fabricate (faţete).
Din punct de vedere practic, puntea trebuie să rezolve următoarele:
 modificarea dimensională a spaţiului edentat;
 spaţiile interdentare;
 malpoziţiile dentare;
 individualizarea dinţilor.

Modificarea dimensională a spaţiului edentat


În urma pierderii dinţilor, rareori spaţiul edentat se menţine neschimbat. În
general, dinţii limitanţi migrează spre edentaţie. Migrarea este mai accentuată la
tineri datorită plasticităţii ţesuturilor şi, mai evidentă, dacă vârsta edentaţiei este
reprezentată de un număr mare de ani. Din acest punct de vedere se impune ca,
uneori, breşa edentată să fie rezolvată imediat, pentru a se împiedica migrările
dentare.
În sens orizontal. Dimensiunea protezei dentare (puntea) poate să fie mai
mare sau mai mică decât dinţii absenţi pe care îi înlocuieşte. Pentru zona
frontală imaginea optică asupra dimensiunii punţii este determinată de
modificarea convexităţilor de la nivelul feţelor vestibulare. Stomatologul
recurge, în aceste situaţii, la formarea iluziilor optice, prin aspectul feţelor
vestibulare ale dinţilor.
Este cunoscut că două suprafeţe ce prezintă aceleaşi dimensiuni, dar relief
diferit, convex sau plan, reflectă în mod diferit razele de lumină, creând
imaginea că suprafaţa convexă este mai mică decât suprafaţa plană.
Dacă spaţiul edentat este mai mare dinţii corpului de punte vor fi mai mari.
Este necesară modelarea mai convexă a reliefului feţelor vestibulare. Într-un
spaţiu mai redus modelarea suprafeţelor vestibulare va fi plană, ceea va crea
imaginea unei suprafeţe mai late. Pentru zonele laterale, dificultatea modificării
130
dimensionale a spaţiilor edentate este mai uşor de rezolvat în sensul că
împărţirea spaţiului necesar fiecărui dinte din corpul de punte începe din zona
mezială, vizibilă, către distal, excedentul sau minusul de spaţiu urmând să fie
rezolvat în detrimentul dintelui intermediar distal, care nu mai are importanţă
estetică.
În sens vertical. Pentru zona frontală, dacă dinţii stâlpi sunt cu înălţime
redusă şi spaţiul între creastă şi planul de ocluzie este de asemenea redus şi nu se
pot realiza elementele de agregare şi corpul de punte metalo-ceramic sau
metalo-acrilic, se intervine asupra parodonţiului marginal (gingivo-alveolo-
plastic) şi asupra crestei alveolare (plastia de creastă). Se obţine spaţiul necesar
pentru confecţionarea punții, fără să se reducă esenţial implantarea dinţilor
stâlpi.
Dacă spaţiul este mai înalt, aşa cum este posibil să apară după extracţii
produse în urma unor traumatisme, rezolvarea este posibil să se obţină astfel:
dinţilor de înlocuire li se creează un colet artificial, ce apare ca o prelungire a
rădăcinii care este vizibilă; se modelează în continuarea coletului dinţilor
intermediari gingia artificială pentru care se utilizează ceramică roz. Gingia
artificială poate fi ataşată ca o proteză mobilizabilă ce poate să fie îndepărtată
pentru igienizare.
Există posibilitatea să se confecţioneze o punte demontabilă sau
mobilizabilă care să permită igienizarea corespunzătoare şi reparaţia, când apare
ca necesară.
Zonele laterale, maxilară şi mandibulară, sunt afectate mai rar de mărimea
dimensiunii spaţiului edentat în sens cervico-ocluzal. Dacă apare asemenea
modificare, rezolvarea este efectuată la fel ca pentru zona frontală.
Reducerea dimensiunii spaţiului în sens cervico-ocluzal este rezolvată
astfel:
 pentru maxilar, corpul de punte va avea cu creasta alveolară raport
în semişa, în loc de tangent liniar;
 pentru mandibulă, corpul de punte va avea raport punctiform cu
creasta alveolară sau în semişa. Nu este posibil să fie realizat corpul de punte
suspendat. Prin aceste modificări ale raporturilor la nivelul corpului de punte cu
creasta alveolară se urmăreşte asigurarea rezistenţei şi a igienei.
În mod excepţional poate să apară o situaţie clinică caracterizată de
existenţa unui spaţiu cu o înălţime redusă, sub 4 mm. Rezolvarea edentaţiei este
posibilă numai cu ajutorul unui corp de punte total metalic. Renunţarea la corpul
de punte mixt (metalo-acrilic sau metalo-ceramic) este motivată de următoarele:
acrilatul este mixat instabil în casete, fiind ameninţat să se desprindă datorită
insuficienţei retenţionării şi datorită elasticităţii componentei metalice, care nu
poate fi realizată cu o grosime corespunzătoare pentru a nu fi deformabilă.

131
Spaţiile interdentare
Dentaţia naturală poate prezenta în zona frontală, între cei doi incisivi
centrali, un spaţiu de 1-3 mm cunoscuţi sub numele de diastemă dentară. Spaţiile
dintre ceilalţi dinţi sunt cunoscute sub numele de treme.
Diastema şi tremele au rolul să stabilească armonia dento-facială, fiind o
incongruenţă dento-alveolară cu spaţiere.
Breşa edentată, la astfel de arcade dentare, prezintă un spaţiu cu dimensiuni
mai mari în sens orizontal decât suma dimensiunilor mezio-distale ale dinţilor
absenţi. Breşele edentate la arcadele ce au diastemă sau treme sunt restaurate cu
ajutorul protezei conjuncte astfel:
 corpul de punte prezintă dinţii intermediari cu dimensiuni mai mari
în sens mezio-distal, încât să se completeze tot spaţiu existent. Între dinţii
intermediari nu se pot crea spaţii proximale, structura de rezistenţă a corpului de
punte se aseamănă cu bara neîntreruptă. Dispariţia diastemei şi a tremelor în
regiunea frontală modifică esenţial aspectul fizionomic şi, totodată, poate fi
cauza unor tulburări ale fonaţiei, în special pentru consoanele dentale (D, T) şi
siflante (S, Ş, Z, Ţ). Înainte de realizarea acestui tip de corp de punte este
recomandabil să se confecţioneze o punte provizorie de acrilat, pe care se
încearcă redimensionarea dinţilor în scopul dispariţiei spaţiilor interdentare.
 corpul de punte cu dinţi individualizaţi (spaţii interdentare) se
prezintă astfel: un schelet metalic sub formă de bonturi sau de casete metalice
situat pe versantul vestibular al crestei alveolare; între fiecare dinte se realizează
legătura prin câte o ancoşe aşezată pe versantul palatinal al crestei alveolare.
Acest corp de punte este fizionomic sau parţial fizionomic. Are rezistenţă
mecanică redusă (ancoşele se rup sau se deformează), influenţează nefavorabil
fonaţia şi retenţionează resturi alimentare.
 corpul de punte cu bară şi bonturi metalice pe care se aplică
coroane fizionomice individuale din acrilat şi corpul de punte metalo-ceramic
poate satisface unele situaţii clinice, dacă spaţiile interdentare prezintă
dimensiuni reduse şi se asociază cu alte condiţii morfologice locale (buza
superioară în fonaţie şi surâs nu descoperă zona cervicală a dinţilor să se
evidenţieze continuitatea structurii metalice).
Pentru zona laterală maxilară şi mandibulară, nu se recomandă menţinerea
spaţiilor interdentare preexistente. Rezolvarea satisface contactele cu dinţii
antagonişti (cuspid - fosetă). Împărţirea spaţiului pentru dimensionarea mezio-
distală a dinţilor începe dinspre mezial spre distal, iar dinţii vizibili prezintă
dimensiunea normală.
Malpoziţiile dentare
În zona frontală a arcadelor naturale, pot exista suprapuneri dentare, rotări
în ax sau vestibulo şi palato-poziţii.
Prezenţa acestor „anomalii de poziţie‖ într-o lucrare protetică are un dublu
scop: să se restaureze fizionomia individului şi să se mascheze edentaţia,
lucrarea prezentând aspectul dinţilor naturali.

132
Anomaliile de poziţie sunt redate cu dificultate în cadrul restaurărilor
arcadelor dentare cu ajutorul punţilor dentare.
Redarea malpoziţiilor dentare, este posibilă la punţile metalo-ceramice, la
corpul de punte cu bară şi bonturi metalice acoperite de coroane fizionomice.
Optimum de redare se obţine la punţile metalo-ceramice. Menţionăm că,
preocuparea specialistului pentru redarea anomaliilor de poziţie, formă şi
dimensiune a dinţilor absenţi este condiţionată de manifestarea dorinţei
pacientului. Există pacienţi care nu mai doresc ca unele anomalii să persiste şi la
lucrările protetice.
Pentru zonele laterale la maxilar şi la mandibulă, anomaliile dentare sunt
înlocuite de corpurile de punte cu dinţii intermediari modelaţi normal.
Individualizarea dinţilor
Dinţii arcadelor dentare naturale, prezintă la nivelul feţelor proximale în
treimea incizo-ocluzală punte de contact. Faţa vestibulară, la fiecare dinte este
separată de a dintelui vecin în cele două treimi cervicale prin spaţiul papilei
gingivale (nişa gingivală), în treimea ocluzală prin spaţiul nişei masticatorii.
Feţele proximale nu au un contact intim între ele pe toată întinderea. Acest
aranjament al dinţilor naturali, ce creează o imagine caracteristică de
individualitate, nu mai poate fi redat în totalitate la nivelul dinţilor artificiali ce
formează corpul de punte.
Dificultatea de redare a individualizării constă în:
 continuitatea structurii metalice, cu menţinerea unei anumite
dimensiuni în secţiune transversală ce garantează rezistenţa mecanică;
 dimensiunea dinţilor redusă în sens vestibulo-oral, condiţionează
utilizarea anumitor dimensiuni aliajului şi materialului fizionomic;
 materialele fizionomice (acrilatul şi porţelanul) au un grad de
transparenţă cu urmări nefavorabile asupra culorii.
Pentru zona frontală, în restaurarea integrităţii arcadelor dentare se impune,
pentru mascarea stării de infirmitate, să se utilizeze toate posibilităţile tehnice, în
scopul creării unei senzaţii optice de individualizare.
Sunt recomandate următoarele:
1. puntea metalo-ceramică, la care sunt folosite artificii de culoare
pentru a se reda senzaţia de separare şi profunzime a spaţiului interdentar.
Proximal se realizează o culoare închisă care amplifică conturul dentar.
2. puntea mixtă, cu bară şi bonturi metalice acoperite de coroane
fizionomice.
3. puntea mixtă metalo-rășinică, casete metalice cu faţete acrilice
fabricate. Între feţele proximale să se depună o culoare mai închisă.

133
13.2. Erori în confecţionarea punţilor dentare
Apariţia erorilor în confecţionarea punţilor dentare constituie întotdeauna un
moment deosebit de dificil prin greutatea remedierii lor. Erorile sunt consecinţa unor
cauze izolate sau însumate, având la bază următorii factori generali:
- necunoaşterea de către specialişti a soluţiei de tratament cea mai indicată,
imperfecta pregătire şi amprentarea incorectă a dinţilor stâlpi,
- neglijenţe şi inexactităţi în execuţia tehnică a lucrărilor,
- materiale necorespunzătoare folosite în clinică şi în laborator,
- admiterea de către medic şi tehnician a doleanţelor neîntemeiate propuse de
pacienţi,
- reactivitatea nefavorabilă a bolnavului; igienă bucală defectuoasă.
Pentru a fi mai uşor înţeles acest capitol, cauzele care generează erorile sunt
schematizate astfel:
1) erori în conceperea puntilor. Sunt semnalate greşeli privitoare la:
- întinderea spaţiului edentat;
- tipul elementelor de agregare;
- forma şi direcţia corpului de punte;
- raportul corpului de punte cu creasta alveolară;
- aliajul prescris pentru a fi folosit.
2) erori ce apar în execuţia tehnică propriu-zisă a:
- elementelor de agregare;
- corpului de punte;
- solidarizării (lipirii);
- confecţionării componentei fizionomice.

Erori în conceperea punţilor

1. Întinderea spaţiului edentat. Edentaţiile mari (cu patru dinţi lipsă) sunt în
general contraindicate a fi restaurate prin punţi. Totuşi dacă anumite imperative o
impun, dinţii stâlpi vor fi intens solicitaţi, iar lungimea mare a corpului de punte
favorizează apariţia deformărilor elastice şi chiar ruperea.
2. Morfologia şi poziţia dinţilor stâlpi. Dinţii stâlpi cu coroană clinică scurtă,
uşor vestibularizaţi, nu pot fi pregătiţi pentru coroane mixte cu aspect fizionomic,
deoarece pierderea de țesut dur dentar ar fi prea mare. Sunt indicate numai coroane
turnate cu grosime totală. În acest caz trebuie să se efectueze pregătiri speciale
(şanţuri, trepte, puţuri) pentru mărirea suprafeţei de fricţiune. Încălcarea conştientă
sau inconştientă a acestor noţiuni, are ca rezultat decimentarea la scurt timp a
punţilor.
3. Tipul elementelor de agregare. Migrările dinţilor stâlpi în plan orizontal
îngreunează atât realizarea punţii în laborator, dar şi inserţia pe câmpul protetic. În
astfel de situaţii analiza modelului de studiu urmată de o pregătire corespunzătoare a
dinţilor stâlpi a impus îndepărtarea unei mari cantităţi din ţesuturile dentare,

134
elementul de agregare poate să fie coroana turnată, dar cu condiţia să se devitalizeze
dinţii pentru a nu fi transmise variaţiile de temperatură organului pulpar.
4. Direcţia şi forma corpului de punte. Însuşirile morfologice ale corpului de
punte rezultă în urma aplicării cunoştinţelor de gnatologie clinică. Astfel în prezent
este o greşeală să se mai realizeze:
- în regiunea laterală la maxilar sau la mandibulă corpuri de punte înguste în
sens vestibulo-oral, deoarece aduc prejudicii eficienţei masticatorii şi rezistenţei la
rupere;
- corpuri de punte cu modelajul suprafeţei oluzale plate, deoarece din punct
de vedere masticator sunt ineficiente;
- direcţia corpului de punte în linie dreaptă este noţiunea care necesită unele
explicaţii în sensul că în regiunea frontală corpul de punte trebuie să restaureze prin
forma sa, aspectul arcadei, iar în regiunea laterală să se înscrie în morfologia
generală atât a arcadei respective, cât şi a celei antagoniste.
5. Raportul corpului de punte cu creasta edentată. S-au imaginat diferite
rapoarte ale corpului de punte cu creasta alveolară având drept scop menţinerea unei
igiene bucale corespunzătoare.
Alegerea unui anumit tip de raport, se efectuează în funcţie de următoarele
elemente: - de zona unde este situată edentaţia, frontal sau lateral la maxilar sau la
mandibulă; - de forma şi înălţimea crestei alveolare.
Sunt considerate erori următoarele:
- corpul de punte cu contact tangenţial în edentaţiile laterale, la maxilar,
când creasta alveolară este lată şi dinţii stâlpi sunt cu înălţime redusă. În aceste
situaţii este preferabilă realizarea corpului de punte cu raport în semi-şa.
- corpul de punte suspendat în edentaţiile laterale mandibulare când dinţii
stâlpi sunt scurţi, între creastă şi planul de ocluzie existând un spaţiu mic de numai
5-6mm. În asemenea situaţii, corpul de punte realizându-se suspendat, poate să
rezulte un spaţiu între faţa mucozală a corpului de punte şi creastă foarte redus, care
nu asigură autocurăţirea sau poate să rezulte un corp de punte cu dimensiune
cervico-ocluzală mică, ce nu conferă rezistenţă corespunzătoare la rupere şi îndoire.
6. Aliajul folosit
Materialele folosite pentru confecţionarea corpurilor de punte sunt aliajele
nobile cu conţinut redus de aur şi inoxidabile (Co-Cr sau Ni-Cr), care asigură în
mod diferit rezistenţa la abraziune, la încovoiere, la rupere şi la coroziune.
Rezistenţa la abraziune este o caracteristică ce depinde de calităţile fizico-chimice
ale fiecărui aliaj.
Rezistenţa la încovoiere şi la rupere depinde în afară de caracteristicile
fiecărui aliaj, de forma în secţiune transversală, de mărimea diametrului secţiunii pe
direcţia de acţiune a forţelor şi de lungimea corpului de punte.
Corpurile de punte lungi, cu antagonişti robuşti, reprezentate de casete şi
faţete, trebuie însoţite de unele măsuri de precauţie cum ar fi: pereţi mai groşi şi aliaj
mai rezistent la rupere şi încovoiere. Lipsa acestor măsuri reprezintă o eroare.

135
Corpurile de punte formate din 3-4 elemente în general trebuie să fie rezistente la
forţele de rupere şi încovoiere.
Rezistenţa la coroziune este tot o calitate specifică fiecărui aliaj, dar poate fi
modificată în timpul operaţiei de turnare-răcire, prin modificarea repartizării
diferiţilor atomi în molecula aliajului sau a introducerii unor noi elemente în
compoziţie la aliajele de aur, sulful, iar la cele din Co-Cr, carbonul.

Erori ce apar în execuţia tehnică


Erorile în execuţia tehnică a elementelor de agregare, au ca rezultat
obţinerea unor proteze unidentare scurte, largi, subţiri sau poroase. Toate aceste
erori reprezintă factori majori, care participă alături de alţii la decimentarea,
fracturarea şi oxidarea punţilor dentare. Elementele de agregare (coroane de
acoperire) sunt largi datorită faptului tiparul a fost confecţionat din mase de
ambalat cu un coeficient de dilatare mai mare decât coeficientul de contracţie al
aliajului, sau lungi dacă tehnicianul a gravat bonturile pe model. Suprafaţa
ocuzală este subţire, dacă spaţiul dintre bont şi suprafaţa ocluzală a dinţilor
antagonişti este foarte mică sau dacă suprafaţa ocluzală a coroanei s-a prelucrat
mai insistent cu instrumente abrazive.
Porozităţile sunt determinate de următoarele cauze:
1. Canalele pentru curgerea aliajului lichid au fost subţiri, deoarece tija
aplicată pe machetă a avut diametrul sub 1,7mm. În general este de preferat să
fie de 2-2,5mm.
2. Rezervorul de aliaj lichid din care este absorbit aliajul în timpul răcirii
piesei, fie a lipsit, fie a fost plasat în altă parte a chiuvetei decât central.
Corpul de punte în afară de erorile pe care le prezintă datorită concepţiei
necorespunzătoare, mai poate prezenta următoarele erori generate de execuţia
tehnică:
- Corpurile de punte modelate cu unghiuri, trepte sau convexităţi exagerate
sunt nebiologice, favorizează acumularea resturilor alimentare, cu formarea
plăcii bacteriene microbiene, a depozitelor de tartru şi lezează chiar părţile moi
(limba şi mucoasa obrazului)
- De multe ori în practica curentă tehnicienii dentari gravează modelul în
zona crestei alveolare, crezând că numai aşa se obţine un contact intim cu
mucoasa, dar rezultatul este compresiunea ţesuturilor, însoţită de leziuni
inflamatorii şi necrotice.
- Modelarea feţelor orale ale corpului de punte din zona frontală, fără să
fie redată morfologia naturală a dintelui (cingulum, creste marginale, relief
concav-convex), ce reprezintă stopurile ocluzale de gradul II ale regiunii
anterioare. În această situaţie nu au loc contacte ocluzale stabile, iar funcţiile
de ghidare şi cea fonetică vor fi perturbate.
- Porozităţi multiple ce determină atât aspectul caracteristic marcat de
numeroase micro-orificii, cât şi rezistenţă scăzută la rupere, abraziune şi
coroziune.

136
- Suprafeţe cu aspect mat, rezultate fie datorită neprelucrării
corespunzătoare, în special nelustruite, fie în cazul aliajului de aur, combinaţia
acestuia cu sulful din tipar, când a fost supraîncălzit tiparul.
Corpul de punte cu casete. Pentru a menţine acrilatul casetele sunt prevăzute
cu sisteme retentive. Lipsa acestora şi a ramei metalice de protecţie a acrilatului sunt
factori ce îndepărtează faţeta acrilică de pe structura metalică. Se pot constata
următoarele erori:
- sistemul de retenţie (care poate fi sub formă de ansă, ciupercuţe, perle, solzi
de peşte) prin plasarea lui prea vestibulară compromite fizionomia, trădând
protezarea.
- sistemul de retenţie nu este corespunzător: fie este cu rezistenţă scăzută,
când este reprezentat de anse subţiri sau care nu favorizează retenţia mecanică a
faţetei acrilice (solzi mici sau anse plasate mult spre peretele oral al casetei.
- Corpurile de punte semifizionomice reprezentate de casete şi faţete, uneori
au marginea liberă a peretelui metalic situată pe creastă. În asemenea situaţii
joncţiunea dintre acrilat şi metal rămâne într-o zonă unde nu se poate efectua
autocurăţirea şi curăţirea. Această joncţiune trebuie să fie plasată într-o zonă unde se
menţine o igienă corespunzătoare. Zona este reprezentată de jumătatea feţei orale a
casetei sau de treimea cervicală a feţei vestibulare
Puntea la proba pe câmpul protetic, în poziţie de intercuspidare maximă, poate
să prezinte următoarele erori:
- să fie în infraocluzie, intercuspidarea realizându-se numai la nivelul
celorlalţi dinţi restanţi de pe arcadă. Puntea nu are contacte cu antagoniştii. Situaţia
poate să apară şi dacă au existat erori de modelaj şi prelucrare.
- intercuspidarea se realizează numai la nivelul punţii dentare. Această
eroare are cauze multiple, clinice şi tehnice. Cele de laborator sunt reprezentate de
aşezarea modelelor în altă poziţie decât cea înregistrată de medic.
Componenta fizionomică
Faţetele din acrilat au altă culoare decât cea indicată de medic sau cea
stabilită de comun acord cu tehnicianul dentar. Cauzele sunt multiple:
- repartizarea culorii în tipar se face greşit,
- parametrii tehnici pentru polimerizare nu sunt respectaţi,
- substructura metalică nu este izolată cu opac, care atenuează tenta
metalică.
Faţetele din acrilat poroase, nerezistente şi cel mai adesea nefizionomice sunt
cele realizate manufactural. Defectele apar, deoarece nu se respectă proporţia
monomer-polimer sau nu se efectuează polimerizarea după regimul termic
recomandat. Sunt indicate faţete realizate în fabrică, adaptate şi solidarizate pe
metal, pentru calităţile fizionomice şi rezistenţa mecanică.
În cazul maselor ceramice, eșecurile cromatice se pot datora următoarelor
cauze:
 masele ceramice nu reproduc culoarea dintelui model din cheia de
culori

137
 Masa de opac a fost depusă în strat prea gros şi nu mai există spaţiu
pentru masa dentinară şi de smalţ
 preparaţia vestibulară a fost parcimonioasă, opacul prea gros şi
straturile de bază prea subţiri
 alegerea unei nuanţe greşite pentru opac
 straturile ceramice prea subţiri în zona cervicală (şi datorită unor
preparaţii tangenţiale)
 nerespectarea nuanţelor uşor mai închise din zonele proximale
 aplicarea ceramicii în straturi neuniforme
 arderi de corectură mai numeroase
 vid incomplet
Desprinderea placajului ceramic sau a unor părţi din acesta poate avea
următoarele cauze:
 legare slabă la interfaţa aliaj/ceramică prin utilizarea unor aliaje şi
mase ceramice incompatibile
 prelucrarea scheletului metalic cu instrumentar inadecvat
 regimuri termice incorecte în cursul arderilor
 margini metalice subţiri
 placaj ceramic subţire în zona marginală
 stopuri ocluzale pe zona de joncţiune aliaj – ceramică
 deformare elastică la scheletele metalice subdimensionate
 strat prea gros de oxizi

138
14. Punţi speciale
Marea varietate a tipurilor de punţi permite aplicarea lor ca mijloace
protetice în foarte multe forme ale edentaţiei parţiale. Numărul maxim de dinţi
din zona frontală, care pot fi înlocuiţi prin punţi este de patru, iar pentru zona
laterală este de trei.
Din cauza rigidităţii lor, punţile dentare fac ca forţele ocluzale să se
distribuie relativ egal şi pe retentori (elementele de agregare) şi la nivelul
dinţilor stâlpi. Astfel, peretele metalic al elementului de fixare, pe câmpul
protetic trebuie să fie conceput şi realizat într-o grosime suficientă pentru a nu se
deforma sub acţiunea forţelor ocluzal. Pregătirea prin şlefuire a dintelui stâlp şi
tipul de retentor utilizat (alegerea elementului de agregare), trebuie să ofere o
suprafaţă sensibil egală ca întindere, astfel ca riscul decimentării să fie egal sau
foarte redus. Mobilitatea fiziologică a dinţilor stâlpi, în condiţiile unei structuri
rigide a punţii, face ca riscul decimentarii să fie considerabil mai mare în cazul
în care, fie retentorul, fie pregătirea structurii dentare va creea diferenţe
semnificative între cei doi dinţi stâlpi limitanţi ai breşei. Reacţia apare mai
favorabilă pentru punţile rigide care au doi retentori cu valori clar diferite, dar
sunt asezaţi unul lângă altul şi corpul de punte este în extensie. Valoarea diferită
a suprafeţei de retenţie nu intră în competiţie între cele două elemente de
agregare. Datorită rigidităţii punţii, chiar şi în condiţiile unui corp de punte
sprijinit la o singură extremitate, cele două elemente de agregare acţionează
solidar şi nu apare tendinţa la desprindere a punţii de pe retentorul cu suprafaţa
mai redusă. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în cazul punţilor lungi, când
deformarea elastică a intermediarilor (a corpului de punte) acţionează nebiologic
asupra dinţilor limitanţi ai breşei, prin tendinţa de basculare a acestora spre
edentaţie. În cazul retentorilor cu valoare disproporţionată de fixare pe câmpul
protetic, această solicitare a dinţilor stâlpi, ca urmare a modificării elastice a
corpului de punte, se întrerupe prin decimentarea de pe retentorul cu valoare
mai redusă.
În cazul unei punţi fixate pe trei dinţi stâlpi, stâlpul intermediar pare că
anulează efectul deformării elastice din cazul punţilor lungi, elastice. Efectul
rămâne nefavorabil şi duce la decimentarea retentorului cu valoarea cea mai
redusă. Dintele stâlp intermediar, joacă rolul ―fulcrum―, nu datorită deformării
elastice, ci datorită diferenţei de rezilienţă parodontală a dinţilor stâlpi, incluşi ca
suport în sprijinul punţii
Este de dorit în aceste situaţii clinice să se realizeze întreruperea structurii
metalice rigide a punţii, printr-o conexare articulată, care să permită intruzia
(rezilienţa) diferenţiată a dinţilor stâlpi subiacenţi punţii. Articularea se va face
la nivelul dinţilor intermediari şi nu la extremitatea spaţiului edentat. Se
anulează astfel efectul de pârghie care s-ar produce în cazul în care dispozitivul
de articulare ar fi plasat la extremitatea punţii.

139
O categorie specială a punţilor o constituie punţile excepţionale din care
fac parte:
- puntea cu extensie,
- puntea totală,
- puntea mobilizabilă(puntea telescopată , puntea DOLDER şi
GILMORE),
- puntea cu croşete
- restaurari protetice fixe cu agregare adeziva
- puntea pe implanturi.

14.1. Puntea cu extensie


În mod curent punţile au intermediarii (corpul de punte) poziţionaţi între
elementele de agregare (retentori). O categorie specială, aparte, este reprezentată
de poziţionarea corpului de punte de o singură parte a dinţilor stâlpi în consolă,
în extensie. Sprijinul dento-parodontal al acestor punţi se realizează punctiform,
poziţia intermediarilor fiind mezială respectiv distală de elementele de agregare.
Legătura corpului de punte cu retentorii se face numai la o extremitate, cealaltă
extremitate rămănând liberă, neconexată. Din acest motiv puntea cu extensie va
folosi ca sprijin minimum doi dinţi stâlpi.
Punţile cu extensie pot fi: a - cu extensie imediată
1- mezială,
2- distală
b- cu extensie mediată
Punţile cu extensie sunt controversate ca şi soluţie de tratament; atunci
când ele sunt acceptate, sunt indicate pentru:
a) restaurarea edentaţiilor reduse, când lipseşte un singur dinte,
b) cazurile clinice în care dimensiunea mezio-distală a breşei este egală
sau mai mică comparativ cu aceeaşi dimensiune a dinţilor stâlpi,
c) cazurile clinice în care dinţii stâlpi au o coroana lungă, implantarea
parodontală este bună sau foarte bună, axul de implantare este favorabil,
d) cazurile clinice în care antagoniştii punţii cu extensie sunt reprezentaţi
de o proteză (mobilă sau fixă),
e) cazurile clinice în care hemiarcada opusă punţii cu extensie este
integră.
Dintre cele două tipuri de punţi cu extensie (mezială şi distală), cele mai
acceptate sunt punţile cu extensie mezială. Folosirea cea mai frecventa a punţii
cu extensie mezială este pentru: absenţa incisivului lateral când sunt folosiţi ca
dinţi stâlpi caninul şi premolarul unu, și absenţa premolarului unu, când se
folosesc ca dinţi stâlpi premolarul doi şi molarul unu.
Pentru puntea cu extensie distală cea mai acceptată rezolvare este
protezarea edentaţiei terminale molare, utilizând ca dinţi stâlpi ambii premolari.
Corpul de punte este de volumul unui premolar, scopul acestuia fiind exclusiv

140
de a împiedica migrarea verticală a molarului antagonist şi temporizarea
tratamentului prin proteză mobilizabilă.
Puntea cu extensie mediată reprezintă varianta punţilor cu extensie, la care
corpul de punte este fixat de elementul de agregare printr-o bară palatinală
flexibilă, având ca suport mucoasa palatină. Aceasta absoarbe forţele de
masticaţie preluate de dintele de înlocuire.
Aceste punţi sunt recomandate numai în cazul edentaţiilor unidentare
maxilare, cu lipsa incisivului central sau lateral, în scop strict estetic şi cu
dorinţa păstrării diastemei sau tremei. Au marele avantaj că folosesc ca suport în
restaurarea protetică, mucoasa, în schimbul sacrificiului dinţilor din zona
laterală a arcadei.

Fig.31 Punți maxilare cu extensii imediate distale.

14.2. Puntea totală


Reprezintă o construcţie protetică fixă, care restaurează o edentaţie parţială
mixtă întinsă, printr-o piesă protetică unică. Condiţia obligatorie pentru
realizarea punţilor totale este prezenţa pe arcadă a minimum 4 dinţi care să aibă
o dispoziţie topografică favorabilă şi o valoare parodontală (implantare) capabilă
să suporte întreaga suprastructură. Situaţia clinică ideală este: prezenţa pe arcadă
a caninilor şi molarilor de 12 ani.
În tehnologia realizării punţii totale, apare ca faza clinică obligatorie, faza
de determinare a relaţiilor ocluzale intermaxilare, prin folosirea şablonului de
ocluzie. Este o etapă obligatorie, deoarece după şlefuirea tuturor dinşilor

141
prezenşi pe arcadă, relaţia de ocluzie s-a modificat, iar dimensiunea verticală de
ocluzie (DVO) trebuie regăsită.
Prin poziţia spaţială a dinţilor stâlpi, în trei planuri, sprijinul în cazul unei
punţi totale este definit ca fiind poligonal, în suprafaţă. Dacă valoarea
implantării molarilor de 12 ani şi a caninilor este foarte apropiată, problema
majoră o reprezintă suprafaţa de contact net diferită a retentorilor de pe canini,
comparativ cu cea a retentorilor de pe molari (mai ales în cazul realizării pe
canini a coroanelor mixte). Şlefuirea accentuată, de cele mai multe ori asociată
cu o conicitate excesivă a bontului, poate fi o cauză a decimentării retentorilor
la nivelul caninilor care suportă majoritar forţele de masticaţie.

Fig.32 Punte totală metalo-ceramică.

14.3. Puntea mobilizabilă


Principala caracteristică a punţilor mobilizabile este aceea că, în totalitatea
lor sau numai o parte din ele, se poate mobiliza în scopul igienizării.
Posibilitatea îndepărtării punţii pentru igienizare permite realizarea unei
structuri protetice care să refacă procesul alveolar distrus prin intervenţii
chirurgicale laborioase.
Puntea telescopată. Prersupune o şlefuire accentuată a dinţilor stâlpi, astfel
încât înaintea aplicării retentorilor pe infrastructura dentară, să poată fi
confecţionate şi cimentate cape de protecţie cu o grosime de 0,30 mm. Capelor,
pe lângă rolul de protecţie a bonturilor, le revine şi rolul de a diminua şlefuirea
dinţilor în scopul paralelizării lor
Stabilitatea punţii telescopate pe câmpul protetic se face prin fricţiunea
între exteriorul capei cimentate pe dintele stâlp şi interiorul retentorului, parte
integrantă a punţii telescopate. Pacientul poate îndepărta singur pentru
igienizarea punţilor. Puntea telescopată poate fi o alternativă în tratamentul

142
edentaţiei parţiale reduse prin punţi. Mai frecvent telescoparea se utilizează
pentru ancorarea protezelor parţiale şi/sau totale pe dinţii restanţi.
Puntea DOLDER şi GILMORE. Cei doi autori au conceput o punte
mobilizabilă, la care elementele de agregare (retentorii) se fixau pe dinţii stâlpi,
între retentori (la nivelul breşei) fiind confecţionată o bară rigidă, având pe
secţiune aspectul eliptic sau piriform. Intermediarii (corpul de punte) se fixau
de bara rigidă, ce unea retentorii cu ajutorul unor clame (călăreţi) cuprinşi în
corpul de punte şi accesibili dinspre faţa mucozală a acestuia (corpul de punte).
Stabilitatea călăreţilor pe bara DOLDER se face fricţional, pentru barele cu
profil eliptic pe secţiunea transversală şi retenţional, pentru barele cu aspect
piriform al secţiunii barei. Îndepărtarea pentru igienizare a corpului de punte
permite realizarea unor dinţi de înlocuire voluminoşi, asociaţi unei refaceri
considerabile a procesului alveolar, având un raport intim în suprafaţă cu
creasta edentată subiacentă. Detaşarea corpului de punte permite controlul
igienic riguros la nivelul interfeţei corpului de punte cu mucoasa crestei
edentate subiacente.
Puntea cu croşete
Punţile cu croşete sunt restaurări protetice hibride care fac trecerea de la
protezele fixe la cele mobilizabile. Ele se pot utiliza atât ca restaurări provizorii,
cât şi ca restaurări provizorii de lungă durată. Punţile cu croşete pot înlocui doar
1-2 dinţi lipsă. Intermediarii sunt de obicei dinţi tubulari din ceramică, materiale
compozite şi acrilate. Ei sunt fixaţi la o plăcuţă sau bară (care se adaptează la
creasta edentată) prevăzută cu una sau două prelungiri în care se fixează
intermediarii. „Elementele de agregare" sunt două croşete turnate, de obicei
Roach. Cele mai utilizate sunt croşetele divizate. In zona laterală, de obicei în
edentaţiile de premolar doi se pot crea lăcaşuri pentru pintenii ocluzali ai
croşetelor Roach (chiar şi în obturaţiile de amalgam).

14.4. Restaurări protetice fixe cu agregare adezivă


Restaurările protetice fixe tradiţionale agregate la dinţi naturali reclamă
sacrificii importante de ţesuturi dure dentare, care au loc în cursul preparării
dinţilor stâlpi. Restaurările adezive (cunoscute iniţial în literatura americană sub
denumirea de bonded bridge) au lansat o agregare absolut nouă care evită sau
cel puţin diminuează la maximum sacrificiile de ţesuturi dure. Aşadar ele pot fi
socotite restaurări protetice mai conservative, fiind rezervate pentru breşele
edentate delimitate de dinţi integri. Indicaţia majoră o deţin breşele reduse
frontale, dar acest gen de restaurări pot fi utilizate şi în regiunea premolarilor şi
chiar în zona de sprijin. Creasta edentată trebuie să prezinte o resorbţie
moderată.
Deoarece restaurările adezive reclamă preparaţii superficiale (peliculare),
de obicei doar în grosimea smalţului, ele se indică cu precădere la pacienţii tineri
ai căror dinţi prezintă camere pulpare voluminoase. Dinţii stâlpi înclinaţi pot fi

143
utilizaţi doar dacă înclinaţiile axelor lor de implantare nu depăşeşte 15 0 iar
folosirea stâlpilor mobili (sau cu mobilităţi diferite) este un hazard.
Restaurările adezive se recomandă şi ca mijloace de contenţie
postterapeutice ortodontice şi chirurgicale, dar şi în gerontostomatologie, unde
agregările tradiţionale sunt contraindicate datorită unor afecţiuni sistemice.
Atelele adezive în cursul unor terapii ocluzale (onlay-uri adezive) pentru mărirea
DVO şi la pacienţii unde trebuie refăcut ghidajul canin.
Principalele contraindicaţii sunt constituite de prezenţa unor suprafeţe de
smalţ reduse la nivelul dinţilor stâlpi, prezenţa diastemelor şi tremelor mari sau
când diametrul mezio-distal al breşei depăşeşte cu mult volumul normal al
viitorului intermediar
Ocluziile adânci, erupţia incompletă a stâlpilor, asocierea unor breşe reduse
frontale cu edentaţii terminale sau bruxismul reprezintă alte contraindicaţii.

14.5. Puntea pe implanturi


Implantologia dentară a revoluţionat protetica dentară prin faptul că i-a
permis acesteia să dispună de stâlpi suplimentari, ce pot fi inseraţi oriunde este
nevoie. Astfel, o serie de edentaţii care până nu de mult beneficiau doar de
rezolvări mobilizabile sau mobile, pot fi azi rezolvate prin restaurări protetice
fixe. Acestea se pot agrega exclusiv pe implante (pur implantar), mixt (dento-
implantar) sau pot închide breşe unidentare prin proteze unidentare agregate pe
implant, permiţând menţinerea integrităţii totale a dinţilor vecini breşei.
Restaurările fixe cu sprijin implantar, pe lângă lansarea unor noi soluţii în
protezarea edentaţiei parţiale, au determinat şi apariţia unor posibilităţi noi de
fixare la stâlpii artificiali, şi anume prin înşurubare. Procedeele de înşurubare
erau cunoscute şi în protetica tradiţionalâ, dar nu la dimensiunea actuală din
protetica implantologică, când suprastructurile pot fi oricând mobilizate de pe
stâlpi, igienizate, modificate sau reoptimizate. De remarcat că acest gen de
restaurări protetice a modificat şi tehnologia amprentării în protetica fixă, iar
agregările mixte au împrumutat din protetica mobilizabilă o serie de dispozitive
de amortizare. În protetica implantologică, implantele endoosoase pe care se
fixează stâlpii artifîciali (bonturile dentare din protetica tradiţională) sunt
cunoscute sub numele de infrastructură, iar restaurările protetice propriu-zise,
care se fixează la stâlpi, se numesc suprastructuri.
In implantologia orală se pot folosi mai multe tehnici de amprentare:
• tehnica indirectă - amprenta se ia peste un sistem demontabil,
• tehnica directă - peste un sistem rigid, înşurubat;
• amprentarea convenţională a stâlpului definitiv (preluată din protetica
tradiţională).
Pentru realizarea modelului în cazul diferitelor sisteme de implante, se
poate amprenta şi reproduce pe model implantul ca atare sau se amprentează
stâlpul înşurubat pe implant, această situaţie fiind reprodusă pe model. Când un
implant analog este integrat în modelul de lucru, tehnicianul are posibilitatea să
144
aleagă un stâlp individual, în funcţie de tehnica de realizare a machetei. În plus,
stâlpii pot fi individualizaţi prin şlefuire.Dacă se amprentează stâlpul înşurubat
pe implant, în laborator, în cursul fazei de realizare a machetei suprastructurii,
tehnicianul nu va avea posibilitatea alegerii individuale a stâlpului
Atragem atenţia cu acest prilej că nu orice tehnician dentar poate efectua
restaurări protetice pe implante. Tehnicienii trebuie să urmeze cursuri speciale şi
să posede dispozitivele de transfer şi piesele intermediare compatibile cu cele
folosite de către medic.

Fig.33 Aspecte surprinse în timpul confecționării unor punți totale pe


implanturi.

Deşi fiecare din tipurile de punţi îşi are indicaţia precisă în rezolvarea
unui anumit tip de edentaţie parţială, nu există un tip de punte aplicabil în toate
stările sau formele individuale de edentaţie parţială.
Medicului şi tehnicianului, în echipă, le revine rolul individualizării
soluţiei de tratament pentru fiecare pacient în parte. Singurul percept general valabil
al restaurărilor prin punţi dentare este: ―primo non nocere “.

145
BIBLIOGRAFIE
1. Albers Harry F. - Tooth Colored Restoratives – Principles and
Techniques, 9th Ed., BC Decker Inc., 2002.
2. Bauer JR, Loguercio AD, Reis A, Rodrigues Filho LE - Microhardness
of Ni-Cr alloys under different casting conditions. Braz Oral Res. 2006 Jan-
Mar;20(1):40-6
3. Broilo JR, Ghiggi PC, Borges GA, Burnett LH Jr, Spohr AM. - Accuracy
of the second pour casts using dual-arch trays. Stomatologija. 2011;13(1):15-8.
4. Brown D.The status of indirect restorative dental materials. Dent Update.
1998 Jan-Feb;25(1):23-8, 30-2, 34.
5. Borzea D. – Ceramica în stomatologie. Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000
6. Bratu D. şi colab - Materiale dentare în laboratorul de tehnică dentară.
Ed.Helicon, Timişoara, 1994
7. Bratu D.,Nussbaum R. – Bazele clinice şi tehnice ale protezării fixe. Ed.
Medicală Bucureşti, 2003
8. Cattáneo S, Castro MA, Castro JM, Troielli E, Gassó CA, Cantoni HA.
Misfit profile of dental bridges.Acta Odontol Latinoam. 2012;25(1):53-8.
9. Chaar MS, Att W, Strub JR. Prosthetic outcome of cement-retained
implant-supported fixed dental restorations: a systematic review. J Oral Rehabil.
2011 Sep;38(9):697-711
10. Craig R., Powers J.M. – Restorative dental materials, 11-th editon.
Mosby International Ltd., 2002
11. Deva V. – Materiale dentare, Ed. Sitech, Craiova,1998
12. Dina MN, Mărgărit R, Andrei OC.Pontic morphology as local risk
factor in root decay and periodontal disease.Rom J Morphol Embryol.
2013;54(2):361-4.
13. Diwan R, Talic Y, Omar N, Sadig W. - Pattern waxes and inaccuracies
in fixed and removable partial denture castings. J Prosthet Dent. 1997
May;77(5):553-5
14. Dupas P.H. - L 'Occlusion enprothese conjointe. Editions CdP, Paris,
1993.
15. Fano V, Shatel M, Tanzi ML.Release phenomena and toxicity in
polymer-based dental restorative materials. Acta Biomed. 2007 Dec;78(3):190-7
16. Găucan C. şi colab. – Cartea tehnicianului dentar, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1999
17. Gopakumar A, Boyle EL. - 'A bridge too far' - the negative impact of a
bridge prosthesis on gingival health and its conservative management. Br Dent
J. 2013 Sep 27;215(6):273-6

146
18. Kim J, Chu S, Gürel G, Cisneros G. Restorative space management:
treatment planning and clinical considerations for insufficient space Pract
Proced Aesthet Dent. 2005 Jan-Feb;17(1):19-25
19. Lally U. Resin-bonded fixed partial dentures past and present-an
overview.J Ir Dent Assoc. 2012 Dec-2013 Jan;58(6):294-300.
20. Leinfelder K.F. - New developments în resin restorative systems,
JADA 128; p. 573-578, 1997.
21. Malhotra N, Mala K. - Light-curing considerations for resin-based
composite materials: a review. Part I. Compend Contin Educ Dent. 2010
Sep;31(7):498-505
22. Manolea H., Deva V., Coleş Evantia – Materiale utilizate în tehnologia
protezelor dentare, Ed. Medicala Universitara Craiova, 2009
23. Manolea H. – Materiale dentare. Note de curs pentru studenții Facultății
de Medicină Dentară; Ed. Medicală Universitară Craiova 2011
24. Mehulić K, Laus-Sosić M. - Metal-ceramic bond: how to improve?
Minerva Stomatol. 2009 Jul-Aug;58(7-8):367-73.
25. Mercuţ Veronica-Tratamentul edentaţiei parţiale prin punţi dentare-Ed
Medicală Universitară Craiova 2005
26. Miyazaki T, Hotta Y, Kunii J, Kuriyama S, Tamaki Y.
A review of dental CAD/CAM: current status and future perspectives from 20
years of experience. Dent Mater J. 2009 Jan;28(1):44-56.
27. Miyazaki T, Hotta Y.- CAD/CAM systems available for the fabrication
of crown and bridge restorations. Aust Dent J. 2011 Jun;56 Suppl 1:97-106.
28. Naylor W. Patrick - Introduction to metal ceramic technology.
Quintessence Pub. Co., 1992
29. Pătraşcu I. – Materiale dentare, Ed. Horanda Press, Bucureşti, 2002
30. Pepper JF, Toth J, Laingchild TR. - Impression and model techniques
for complex prosthodontics. Dent Today. 2005 Apr;24(4):78, 80, 82-3
31. Pietrobon N, Malament KA.- Team approach between prosthodontics
and dental technology. Eur J Esthet Dent. 2007 Spring;2(1):58-79.
32. Pjetursson BE, Lang NP. - Prosthetic treatment planning on the basis of
scientific evidence. J Oral Rehabil. 2008 Jan;35 Suppl 1:72-9
33. Popa Sever – Protetică dentară–vol.1 – Ed. Medicală, Bucureşti 2001
34. Prasanna BG, Reddy KK, Harsha TV, Ramesh GC. - Clinical
evaluation of conventional cantilever and resin bonded cantilever fixed partial
dentures: a comparative study. J Contemp Dent Pract. 2012 Nov 1;13(6):793-8.
35. Rîndaşu Ion – Proteze dentare –vol.1– Ed. Medicală, Bucureşti 1994
36. Romeo G, Bresciano M. Diagnostic and technical approach to esthetic
rehabilitations.J Esthet Restor Dent. 2003;15(4):204-16
37. Romînu Mihai, Bratu Dorin, Lakatos Sorin, Floriţa Zeno. Polimerizarea
în stomatologie, Editura Brumar, Timişoara, 2000
38. Sharkey S. Metal-ceramic versus all-ceramic restorations. J Ir Dent
Assoc. 2010 Dec-2011 Jan;56(6):273-4.
147
39. Shillngburg THjr., Hobo S., Whitsett DL - Fundamentals of fixed
prosthodontics. Sec. Ed. Quintessence Publ.Co. Inc., Chicago, 1996.
40. de Toledo de Caravalho 0. - A new fully adjustable articulator system
and procedure, J. Prosthet. Dent., september 1998, 80, 3, pg.376-386.
41. Wataha JC, Messer RL. Casting alloys. Dent Clin North Am. 2004
Apr;48(2):vii-viii, 499-512
42. Wennerberg A, Albrektsson T. Current challenges in successful
rehabilitation with oral implants. J Oral Rehabil. 2011 Apr;38(4):286-94
43. Wohlwend A, Strub JR, Schärer P.- Metal ceramic and all-porcelain
restorations: current considerations. Int J Prosthodont. 1989 Jan-Feb;2(1):13-26.
44. xxx http://www.bredent.com/en/bredent/
45. xxx http://www.gceurope.com/
46. xxx http://www.ivoclarvivadent.us
47. xxx http://www.kerrdental.com/
48. xxx http://www.schuetz-dental.de/
49. xxx http://www.spofadental.com/

148