Cojocaru Clara

Studii literare, anul II

Ion D. Sîrbu și socialismul real

Recunosc că titlul oferă o gamă largă de posibilități – m-am gândit la felul în care
socialismul real afectează scrierile lui Ion D. Sârbu, dar și la modul în care îi confiscă viața.
Apoi am dat peste un fragment în care I.D.S. spunea, parafrazez, că el nu mai poate trasa o
linie clară între ceea ce scrie și ceea ce trăiește. Ba chiar mai mult, e o stare devenită
generală.

Sunt teorii care susțin că e mai puțin important contextul, atunci când încercăm să ne
explicăm opera unui scriitor. Sunt de acord, dar nu putem ignora faptul că există anumite
excepții și că, în cazuri de criză, regulile se schimbă. Socialismul real devine o criză,
existențială, politică, socială, morală etc. Literatura nu poate funcționa cu aceleași
instrumente într-un moment de colaps. Autorii sunt tulburați, unii mai mult ca alții.
Participarea activă și presiunea tot mai acută a pușeului ideologic face ca la Ion D. Sîrbu,
mecanismele ficționale să nu mai funcționeze normal sau să funcționeze mai mult unele,
decât altele.

Carnavalescul, satira, ironia violentă, sarcasmul sunt singurele pastile pe care le iei
atunci când boala totalitară nu te mai lasă, până când ajunge să fie una cu boala fizică, până
când nu mai poți scrie. De ce acestea? Pentru că Instinctul critic și tendința spre ironie sunt
atât de strâns legate de sentimentul de libertate individuală – și prin aceasta de însăși esența
condiției umane – încât orice regim care declară, într-un fel sau altul, război acestei
libertăți, se găsește față în față cu cea mai puternică și mai consecventă armă a supușilor:
spiritul critic sub toate formele lui (ironie, satiră, caricatură, zeflemea etc.).1

Ion D. Sîrbu este cunoscut ca dramaturg, prozator, publicist. În ceea ce privește proza,
publică în volum, în timpul vieții: Concert (1956), De ce plânge mama? Roman pentru copii

1
Ion D. Sîrbu, Dreptul la critică în Patria, Cluj, nr. 1, 17 februarie 1946, p.2.
și părinți (1973), Povestiri petrilene (1973), Șoarecele B și alte povestiri (1983), Dansul
ursului. Roman pentru copii și bunici (1988).

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal I și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal II sunt două
volume de proză apărute postum. Am preferat să aleg termenul de proză pentru că păstrează
ambiguitatea. Dar este vorba despre un jurnal? De ce alege acest titlu, ca mai apoi să le
intituleze glosse (pentru primul volum) sau chiar romane politice (al doilea volum)?

Ce înseamnă la Ion D. Sîrbu socialismul real? Pervertire. Convertire. Supraviețuire.

Tocmai această disoluție a graniței dintre realitate și ficțiune, la care se adaugă tonul
subversiv, batjocoritor, ironizant. O ideologie pervertită nu poate să ceară decât o convertire,
iar convertirea este necesară supraviețuirii.

Jurnalul a fost considerat un gen minor, de sertar, dar, așa cum spune și Eugen
Simion, să nu uităm de rolul său într-o societate cu o ideologie represivă, numindu-l refugiu
al spiritului creator.

În această perioadă dominată de regimul socialist, mulți autori au ales exilul ca

metodă rezistență. Acesta poate fi un exil exterior (părăsirea țării) sau unul interior (la fel sau
chiar mai dureros decât primul). Autorul Jurnalului... alege cea de-a doua variantă. Cele două
volume sunt organizate pe ierni. Într-un sistem totalitar, în care libertatea nu există, totul e
controlat, lumea e cu susul în jos, nu există principii, valori, în afara celor dictate de partid.
Anii devin ierni, ca un timp al hibernării gândirii și al libertății, de care aștepți cu nerăbdare
să treci, sperând: Dar, mă întreb: numai indivizii încearcă aceste forme de murire? Oare nu
există popoare întregi care se însingurează în tăcere, spre un fel de moarte? 2

Privarea de libertate poate fi suportată doar prin scris: (...) când nu scriu simt nevoia
pilulei de cianură sau a robinetului de gaz.3

Absurditatea socio-politică determină o absurditate existențială care ajunge până în

sfera literaturii – citim un jurnal care nu e un jurnal, scris de un jurnalist care nu are jurnal:
Mi-am dat seama, (...), că rezultatele experiențelor acestor caiete (...) nu prezintă nici o

2
Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (vol. I), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1991, p. 107.
3
Op. cit., p. 124.
valoare obiectivă, de comunicare. Nu sunt nici literatură (...) și nici filosofie. Nici critică și
nici meditație sau jurnal interior. Nici sociologie și nici măcar politică gazetărească.4

Dar ce sunt atunci aceste caiete? O poveste în care poți să faci ce vrei, poți să gândești
ce vrei, dar cel mai important – poți să uiți. O lungă experiență de viață interioară și
exterioară m-a învățat cum că „tot ce nu se spune doare, și tot ce nu se scrie, nu poate fi
uitat! Aceste caiete nu sunt exerciții de memorie, ci exerciții de uitare: printr-un fel de
gimnastică pe întuneric a Cuvântului, a cuvintelor ce vor să respire libertate, vor să-și
mențină condiția logică și simbolică, speriate fiind de lungimea nopții, de lungimea tunelului,
de lungimea disperărilor mele.5

Anularea persoanei, individului atinge cotele maximale. Regimul distruge totul,

rămâne marea rană care nu se va vindeca niciodată: Am scris mult teatru, ca să combat răul
monologului interior obligatoriu; chiar și prozele mele de acum nu sunt decât simple
corolare ale singurătății mele, în ele încerc a vorbi despre mine. Despre mine nu se va vorbi
niciodată – nici chiar după moartea mea. Numele meu e închis în sertarul meu cu
manuscrise, sunt atât de plin de răni nevindecate – urâte și purulente – încât orice gând sau
îndemn de a începe să-mi scriu adevărata mea biografie e sinonim cu o spaimă și o scârbă
imense.6

Nu avem cum să nu observăm că realismul social nu numai că denatura libertatea, dar

forța la duplicitate distrugătoare, nu doar socială, ci și profundă, intimă a acelora care nu-i
aprobau și nu alegeau să facă parte din marea mascaradă. O sciziune interioară nu poate să
aducă decât frustrare și disperare - (...) mi-a devenit oarecum clar că ființa mea e alcătuită
din două persoane separate și contradictorii. Aș zice: Un Ion D. Sîrbu (cetățean obscur,
scriitor neutru, dascăl trăind din niște lauri banali și ridicol-învechiți) și EU, o conștiință
chinuită, în criză permanentă, o rană, o întrebare, un țipăt reținut, o mare potențialitate
ratată timpuriu și îngropată de mult sub mâl și cenușă.7

Supravegherea nu este doar fizică, nici gândul, nici scrisul nu scapă de verificări, de
ordinea de sus. Totuși, există o lumină la capătul tunelului îngrozitor, șansa unei revoluții:

4
Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (vol. II), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1993, p. 8.
5
Ibid., p. 33.
6
Ibid., p. 268.
7
Ibid., p. 106.
Acest frumos calmant al durerilor: speranța. Care înseamnă amânare, poate mâine, poate la
anul, ci siguranță până în 1990, nu se poate să nu...8

Din nefericire, Ion D. Sîrbu va muri cu scurt timp înainte de căderea regimului, ca o
ironie a destinului, fără să iasă totuși din spiritul ironiilor scriitorului. Mă bucur că am
descoperit acest autor și sunt din nou șocată de amprenta traumatică a acestei ideologii
bolnave. Sper să nu lăsăm acest nume în sertar.

8
Ibid., p. 259.
Bibliografie:

NICOLESCU, Lelia, Ion D. Sîrbu despre sine și despre lume, Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1999.

SIMION, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim (vol. I), Editura Univers Enciclopedic, București,

2001.

SÎRBU, Ion D., Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (vol. I-II), Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1991-1993.

SÎRBU, Ion D., Dreptul la critică în Patria, Cluj, nr. 1, 17 februarie 1946.