1) Sangele

1. Proprietăţile fizico-chimice ale sângelui​:

Culoarea sangelui este rosie si este data de pigmentul respirator, hemoglobina din hematii. Sangele
oxigenat are culoarea rosu-aprins datorata oxihemoglobinei iar cel neoxigenat are culoarea rosu-inchis
datorita hemoglobinei reduse. ​Gustul si mirosul-​datorita unor saruri prezente in sange, are gust sarat.
Mirosul este dat de prezenta unor mici cantitati de acizi grasi volatili. ​Volumul sangelui-​este o functie
a greutatii corporale, reprezentand 8-10% din greutatea corporala (12% din sange se gaseste in
organele hematopoietice iar 88% sub forma circulanta, astfel:5%-in cord; 25%-in mica circulatie;
12%-in aterele mari si mijlocii; 40%-in vene si 6%-in capilarele circulatiei sistematice).
Hemtacritul-​este de circa 45%. Sangele splenic are un hematocrit de circa 85%. ​Greutatea
specifica-​a sangelui este cuprinsa intre 1.042 si 1.060, depinzand de numarul elem figurate.
Temperatura-​este egala cu temperatura centrala a organismului. ​Vascuozitatea-​este conditionata de
numarul de hematii si de continutul in proteine al plasmei si este de 4.4-4.7 iar cea a plasmei este de
1.8. ​Osmolaritatea si presinunea osmotica-​este determinata pe baza pe baza contractiei ionice si este
de 280 mosmoli. Pe baza osmolaritatii se calculeaza presiunea osmotica. Plasma sangvina are aceeasi
presiune osmotica cu cea a citoplasmei hematiilor.

2. pH-ul sângelui:
prezinta mici variatii in jurul valorii de 7.4, in functie de specie. pH-ul sangelui venos este mai scazut
decat cel arterial. ​Sistemul tampon este alcatuit din: sistemul bicabonat/acid carbonic, sist
hemoglobina redusa/hemoglobinat de potasiu, sist oxihemoglobina/oxihemoglobinat de potasiu, sist
fosfat monosodic/fosfat disodic si sist proteine acide/proteine alcaline. Puterea tampon a sangelui este
de 53% in bicarbonati, 35% in hemoglobina, 7% in proteinati si 5% in fosfati. Cantitatea totala de
bicarbonati din sange se numeste rezerva alcalina a sangelui si se exprima in ml CO2 degajati din
100ml sange tratat cu un acid tare. In reglarea pH-ului un rol imnportant il au si mecanismele
biologice, specifice anumitor organe: pulmon, ficat, rinichi, piele, tub digestiv, vase sanguine.

3. Funcţiile generale ale sângelui:

functia de transport-sangele transporta subst nutritive, hormoni, produsi de catabolism, caldura. Prin
transportul caldurii la diferite organe sangele contribuie la reglarea temperaturii. Functia de
aparare-prin continutul in leucocite si anticorpi sangele participa la apararea organismului impotriva
infectiilor. Mentinerea echilibrului acido-bazic –prin continutul in sist tampon, sangele participa la
mentinerea echilibrului acido-bazic al organismului. Hemostaza mediului intern- sangele participa la
mentinerea izovolemiei, izotoniei, izohidriei si izoineiei. Hemostaza fiziologica- prin continutul in
factori ai cuagularii sangele participa la prevenirea sau oprirea hemoragiilor. Reglarea presiunii
arteriale- prin volumul si proprietatile sale fizice si chimice si reglarea presiunii arteriale

4. Proprietăţile funcţionale ale hematiilor

Forma : cele de mamifere sunt de forma discoidala, bi sau uniconcava; cele de pasare au forma ovala;
plasticitatea: este proprietatea de a-si modifica forma sub actiunea unor forte mecanice; odata cu
imbatranirea plasticitatea se reduce; dimensiunea: dintre speciile de animale domestice cainele
prezinta hem cu cel mai mare diametru, iar oaia si capra cel mai mic; culoarea: au culoare rosie-
portocalie data de hemoglobina; nr de hematii: se exprima in milioane pe ml cub de sange;
sedimentarea: hematiile din sangele recoltat pe anticoagulant si lasat in repaus sedimenteaza;
rezistenta osmotica: este capacitatea acestora de a-si pastra continutul in hemoglobina atunci cand sunt
suspendata in solutii hipotonice; longevitatea: dutata medie de viata a unei hem este de aproximativ
100 zile;

5. Grupele sanguine la om şi animale

Eritrocitele umane contin 2 tipuri de glico proteine cu proprietati antigenice numite aglutinogene
notate cu A si B carora le corespunde anticorpi plasmatici notati alfa si beta denumiti aglutinine; grupa
0 : caract de absenta oricarui aglutinogen membranar eritrocitar si de prezenta ambelor aglutinine in
plasma; grupa A: caract de prezenta aglutinogenului A si de prezenta aglutininei beta; grupa B: caract
de prezenta aglutinogenului B si de prezenta aglutininei alfa; grupa AB: caract de prezenta ambelor
aglutinogene in plasma lipsind cele 2 aglutinine; ​la animale ​nr aglutinogenelor si al sistemelor de grup
sangvin este variabil cu specia; la vaca au fost identificati 51 de factori sangvini grupati in 11 sisteme;
grupele B si C prezinta cel mai mare nr de factori antigenici; la porc au fost identificati 32 de factori
grupati in 14 sisteme; la oaie au fost identificati 35 de factori grupati in 7 sisteme ; gaina prezinta 57
de aglutinogeni grupati in 12 sisteme

6. Hemostaza fiziologică
Este procesul de oprire a unei pierderi de sange din organism si consta in urmatoarele etape: etapa
vasculara (lezarea unui vas sangvin prin sectionare determina imediat vasoconstrictie); etapa
plachetara (cand vasul lezat este mic plachetele sangvine se depun, se maresc in volum, emit
numeroase prelungiri si se contracta); coagularea sangelui este un proces de constituire a unei retele
polimerice de fibrina in care sunt prinse elementele figurate ale sangelui; coagularea este o cascada de
reactii la care participa o serie de substante din sange sau tesuturi; aceste elemente sunt cunoscute sub
denumirea de factori ai coagularii si sunt in nr de 13; coagularea se realizeaza in 3 faze

7. Plasma sanguină: definiţie, compoziţie, roluri

Plasma este lichidul in care sunt suspendate elementele figurate ale sangelui; ea se obtine prin
recoltarea sangelui pe anticoagulant si lasarea acestuia in repaus; compozitia plasmei difera de cea a
serului prin aceea ca plasma contine fibrinogen si protrombina in loc de trombina; continutul in
proteine al plasmei scade in caz de alimentatie carentata in proteine; prin electroforeza sunt
identificate albuminele, diferite globuline, fibrinogen; albuminele reprezinta 40-60% din proteinele
plasmatice ele fiind sintetizate de catre ficat si au rol in transportul sangvin al diferitelor substante;
globulinele sunt proteine sintetizate in ficat si in celulele sistemului reticuloendotelial; cantitatea totala
de globuline (10-30%); fibrinogenul este sintetizat de catre ficat si are rol in coagulare; un rol
important ocupa enzimele printre prot plasmatice (hidrolaze, transferaze, transhidrogenaze); glucidele
plasmatice sunt reprez de glucoza si unii produsi de catabolism glucidic’ lipidele sunt reprez de
trigliceride, fosfolipide si colesterol; printre subst anorganice din plasma se afla electrolitii reprezentati
de cationi si anioni; sarurile plasmatice creaza presiunea osmotica a plasmei si au diferite roluri
2) Sistemul digestiv

1. ​Mecanismul declanşării şi coordonării contracţiilor gastrointestinale

Declanşarea şi propagarea contracţiilor gastrointestinale are la bază organizarea sinciţială a peretelui
intestinal şi existenţa unor celule stimulatoare de tip pace maker în structura peretelui gastrointestinal;
Celulele musculare ale tubului digestiv sunt interconectate prin joncţiuni ​gap ​sau ​nexus ​alcătuind o
adevărata reţea. Acest aranjament permite tractului gastrointestinal să se comporte din punct de vedere
funcţional ca un ​sinciţiu; ​Formarea potenţialului de acţiune în musculatura gastrointestinală​:
Undele lente au importanţă în apariţia contracţiei musculare, dar ele nu sunt stimulul direct al
contracţiei. Ele trec cu viteză constantă peste musculatura gastrointestinală indiferent dacă aceasta este
activată sau nu pentru contracţie; Sistemul nervos intrinsec eliberează substanţe neuroreglatoare în
vecinătatea fibrelor musculare. Aceste substanţe neuroreglatoare sensibilizează (activează) fibrele
musculare la acţiunea undelor lente; La controlul motilităţii gastrointestinale participă sistemul
endocrin intrinsec gastrointestinal şi sistemul nervos extrinsec. Sistemul endocrin este reprezentat de
celule specializate endocrine din structura mucoasei gastrointestinale;

2. ​Prehensiunea, masticaţia şi deglutiţia

Prehensiunea ​este actul fiziologic de preluare a furajelor în cavitatea bucală. In general, aceasta
constă în apucarea hranei cu buzele, dinţii sau limba; Modalitatea de preluare a furajelor diferă cu
starea de agregare a acestora (lichide sau solide) şi cu specia; ​Masticaţia ​implică activitatea mecanică
a limbii, maxilarelor şi obrajilor, fiind primul act al digestiei.; ​Degiutiţia ​constă în trecerea hranei din
cavitatea bucală în stomac. Degiutiţia se realizează în trei timpi: bucal (voluntar), esofaringian şi
esofagian (involuntari); In timpul bucal al deglutiţiei, hrana masticată este strânsă într-un bol şi apoi
.împinsă în faringe cu ajutorul limbii(timpul faringian şi timpul esofagian); Timpul faringian al
deglutiţiei direcţionează boiul alimentar din cavitatea bucală în esofag, evitând căile aeriene; ​Timpul
esofagian al deglutiţiei ​Bolul alimentar ajuns în esofag este transportat către stomac prin acţiunea
contracţiilor peristaltice ale musculaturii esofagiene; Intre ​deglutiţii, corpul esofagului este ​relaxat, iar
cele două sfinctere​, ​superior ​şi inferio​r, ​sunt contractate prevenind pătrunderea de aer din faringe ​şi
refluxul ingestei din stomac în lumenul esofagian.

3. ​Motilitatea reticulo-ruminală
Cavitatea reticuloruminală este subdlvizată incomplet în două compartimente sau saci; aceasta
subdivizare este efectuata de cei 2 pilieri musculari cranial si caudal; in timpul contractiilor forma
cavitatilor se modifica profund iar pilierii realizeaza separarea aproape completa a sacilor ruminali;
sunt descrise 2 tipuri de contractii: primare (au rol de amestecare a continutului reticulo-ruminal) si
secundare (au rol de a forta gazele spre portiunea craniala a rumenului astfel inkt acestea sa poata
patrande in esofag); controlul motilitatii reticulo- ruminale : se realizeaza printr-un centru nervos aflat
in nucleul dorsal al vagului din trunchiul cerebral; acest centru primeste fibre aferente de la
prestomacuri prin nervului vag; mai intervine si sistemul nervos aflat in peretele reticulo- rumenului;
gradul de tensiune al peretelui ruminal este monitorizat de receptori de intindere aflati in peretele
acestuia in special in pilieri; in peretele reticulo-rumenului exista chemo-receptori care monitorizeaza
pH-ul concentratia AGV si osmolaritatea ingestiei; cresterea osmolaritatii determina reducerea
motilitatii

4. ​Rumegarea
Este o succesiune complexa de acte reflexe ce constau in remasticarea ingestiei; actul initial este
regurgitarea care consta in readucerea bolului furajer in cavitatea bucala; se creeaza o presiune
negativa in torace favorizand patrunderea bolului furajer in esofag; imdediat cu patrunderea bolului in
esofag este initiata o unda antiperistaltica; aceasta determina impingerea bolului in cavitatea bucala;
ajuns in cavitatea bucala acesta este stors prin actiunea obrajilor si a limbii; lichidul stors este deglutit
si incepe remasticatia; bolul remasticat este apoi redeglutit; durata rumegarii depinde de calitatile
furajelor ingerate; ingestia unei cantitati mari de furaje mareste durata rumegarii;

5. ​Jgheabul esofagian
Este o structura creata prin invaginarea in forma de tub a peretelui rumino-reticular; traverseaza
rumenul de la cardia la orificiul reticulo-omasal; se formeaza prin contractia musculaturii din structura
reticulo-rumenului; aceasta contractie ducand la scurtarea marginilor sale sub forma a 2 buze paralele;
rolul jgheabului este mai semnificativ la tineret; laptele ce patrunde din cardia in jgheabul inchis este
redirectionat ajungand in abomasum; in acest fel se evita patrunderea laptelui in rumen; inchiderea
jghebului esofagian este un act reflex realizanduse k urmare a impulsurilor motorii venite de la
mucoasa faringiana pe calea nervului vag; ingestia rapida a laptelui duce frecvent la functionarea
ineficienta a jgheabului cu scurgerea laptelui ingerat in rumen;

6. ​Tipuri de contracţii gastrointestinale şi rolurile acestora

Principalele tipuri de contracţii gastrointestinale cunt: contracţii tonice, contracţii peristaltice,
contracţii de segmentare, contracţii antiperistaltice, şi contracţii pendulare; După efectul lor asupra
conţinutului gastrointestinal, contracţiile gastrointestinale pot fi ​propulsive, ​de ​depozitare ​sau de
amestecare; Contracţiile tonice a​ u rolul de a adapta volumul gastrointestinal la conţinut şi de
depozitare temporară a ingestei, contribuind slab la propulsarea ingestei; ​Contracţiile peristaltice ​sunt
alcătuite dintr-o undă de contracţie a musculaturii longitudinale, urmată de o undă de contracţie a
musculaturii circulare; Contracţiile peristaltice se transmit ​unidirecţional; Mişcările de segmentare
rezultă din contracţia fibrelor musculare circulare din structura tubului digestiv. Sunt mai pregnant
reprezentate în stomac şi intestin; Contracţiile de segmentare se realizează pe zone alternative de
intestin şi stomac şi sunt echidistanţate; ​Contracţiile antiperistaltice ​sunt unde contractile cu direcţie
de propagare orală, opusă contracţiilor peristaltice; Contracţiile antiperistaltice sunt retro-pulsive,
întârziind avansarea ingestei spre zonele terminale ale colonului

7​. Defecatia
Este actul reflex realizat de regiunea sigmoido-rectala a colonului se consta in eliminarea prin anus a
materiilor fecale; orificiul anal este inchis prin contractia a 2 sfinctere(intern ce contine fibre
musculare netede si extern ce contine fibre musculare striate); sfincterul inter prezinta un tonus
contractil permanent datorita caruia fecalele sunt retinute in rect; sfincterul extern prezinta inervatie
somatica; patrunderea fecalelor in rect determina reflexul rectosfincterian; acest reflex duce la
defecatie; in general defecatia este controlata cortical; acest control permite crearea de reflexe in
legatura cu producerea act fiziologic; prezenta celulozei in hrana creste frecventa defecatiilor

8. ​Rolul stomacului
Roluri: depozitarea temporara a hranei ingerate; procesarea ei intr-o masa de consistenta fluida;
punerea in contact cu sucul gastric; eliberarea acesteia in intestin;
Pentru a furniza intestinului subtire un continut de consistenta fluida stomacul marunteste particulele
alimentare ingerate; peretele stomacului prezinta 2 zone distincte fiziologic si structural; o zona
proximala si una distala(antru); zona proximala serveste functiei de depozit; stratul muscular din
peretele acestei zone este slab dezvoltat; activitatea musculara consta in contractii slabe si continue
numite contractii tonice; cand stomacul a fost umplut, tensiunea peretilor creste usor impingand hrana
in zona antrului; zona distala are rol de a marunti hrana, de a o pune in contact cu secretiile gastrice si
de a o transporta in duoden; antrul prezinta o activitate motorie intensa, caracterizata prin contractii
peristaltice puternice; ele cresc in viteza si forta pe masura apropierii de pilor

9. ​Secreţia salivară: compoziţie, roluri, reglarea secreţiei

Saliva este produsul de secreţie al glandelor salivare pereche; este produsul de secreţie cel mai bogat
în apă din organism, în compoziţia sa intrând apă în procent de 99 - 99,5 şi substanţă uscată 0,4-1%. în
alcătuirea substanţei uscate intră substanţe organice, substanţe anorganice şi elemente figurate
(leucocite şi celule epiteliale descuamate). Substanţele anorganice sunt reprezentate de ioni minerali
de sodiu, clor, potasiu, calciu, fosfat şi bicarbonat; Apa şi electroliţii secretaţi în salivă sunt recuperaţi
rapid din saliva deglutitâ, prin reab-sorbţie şi recirculate; Substanţele organice sunt azotate şi
neazotate, cele azotate fiind neproteice sau proteice. Substanţele proteice sunt enzimatice sau
neenzimatice.; Prin conţinutul în apă şi mucină, saliva contribuie la formarea şi lubrifierea bolului
alimentar; Prin lubrifierea mucoasei buco-faringiene, saliva contribuie la realizarea fonaţiei. Prin
afluenţa permanentă, saliva contribuie la igienizarea gurii; Funcţia antibacteriană a salivei este
realizată de anticorpii pe care aceasta îi conţine; Glandele salivare posedă inervaţie motorie dublă:
parasimpatică şi simpatică; Secreţia salivară este controlată numai prin mecanisme nervoase, glandele
salivare fiind lipsite de control umoral

10. ​Sucul gastric: compoziţie, roluri

Sucul gastric este produsul de secreţie al glandelor gastrice, net diferit de conţinutul gastric al unui
stomac gol; . în compoziţia sucului gastric intră în cea mai mare parte ​apă î​ n proporţie de 99%, restul
fiind reprezentat de ​diferiţi ioni de sodiu, potasiu, calciu, f​ osfat, carbonat, acid ​clorhidric ​şi ​substanţe
organice. ​Substanţele organice sunt reprezentate de ​enzime, mucus ​şi ​factorul intrinsec. S ​ ucul gastric
conţine şi cantităţi reduse de ​acid lactic, butiric ş​ i ​carbonic ​ce contribuie, alături de acidul clorhidric,
la realizarea pH-ului puternic acid; ​Enzimele ​sucului gastric sunt reprezentate de ​pepsină(a​ tacă
hidrolitic o gamă largă de proteine​) ​şi ​catepsină(​participă la digestia proteinelor la animalele sugare​),
la animalele sugare adăugându-se ​labfermentul(o​ agulează laptele​) ş​ i ​lipaza(​hidrolizeaza o parte din
grăsimile emulsionate ale laptelui ingerat​); Mucusul gastric are o ​mare afinitate de combinare cu
acizii gastric; Secreţia de mucus gastric este independentă de cea de enzime sau apă; ​Factorul
intrinsec ar​ e rol în absorbţia vitaminei B​12 care este ​factor extrinsec; Acidul c​ lorhidric se află In sucul
gastric sub formă liberă şi sub formă combinată cu proteine alimentare, proteine din salivă şi mucus

11. ​Reglarea secreţiei de suc gastric

Sucul gastric este secretat continuu, în faza digestivă şi în faza interdigestivă ale activităţii tractului
gastrointestinal; Localizarea diversă a receptorilor ce intervin în secreţia de suc gastric permite
definirea a trei faze de secreţie: ​faza cefalică, faza gastrică ş​ i faza ​intestinală; M
​ ecansimul de răspuns
secretor al stomacului la acţiunea stimulilor în regiunea capului (gust, auz, văz, miros) poartă
denumirea de ​fază cefalică ​a secreţiei gastrice; se ​realizează prin reflexe n​ econdiţionate şi reflexe
condiţionate; Faza cefalică conţine şi o ​componentă umorală ​prin gastrins a cărei secreţie este
mediată vagal; Faza gastrică are o componentă nervos-necondiţionată şi o componentă umorală;
Această fază este declanşată de pătrunderea hranei în stomac; Celulele G eliberează ​gastrină ​ca
răspuns la acţiunea excitatoare a vagului şi a sistemului nervos intrinsec gastro-duodenai; Gastrina
trece în circulaţia sanguină şi ajunge la celulele parietale; Pătrunderea hranei în duoden iniţiază cea de
a treia fază a secreţiei gastrice, ​faza intestinală; ​Principalul mecanism care acţionează în această este
un mecanism umoral ​inhibitor

12. ​Enzimele sucului pancreatic şi rolurile lor

Sucul pancreatic este un lichid incolor, clar, uşor vâscos şi alcalin; ​Enzimele proteolitice ​pancreatice
sunt ​reprezentate de tripsină, chimotripsină, carboxipeptidaze, colagenază, elastază, ribonucle-aze l​ a
care se adaugă ​leucinaminopeptidaza ​şi ​protaminaza; Tripsina e​ ste o endopeptidază secretată sub
formă inactivă de tripsinogen; ​Chimotripsina e​ ste sintetizată sub formă inactivă de chimotripsinogen;
Carboxipeptidazele A şi B s​ unt exopeptidaze care acţionează asupra legăturii peptidice a
aminoacidului C-terminal al peptidelor. Sunt secretate sub formă inactivă de procarboxi-peptidaze A şi
B ce sunt activate de tripsina; ​Colagenaza ​scindează legăturile peptidice ale aminoacizilor prolină,
hidroxiprolină şi glicină din structura colagenului; ​Elastaza, ​eliberată ca proelastază, este activată de
tripsina şi enterokinază, hidrolizează legăturile peptidice ale aminoacizilor alanină, serină şi glicină;
Enzimele glicolitice ​sunt reprezentate de ​alfa-amilază( h​ idrolizează legăturile glicozidice-1,4 glucan
din structura glicogenului); ​Enzimele iipolitice ​sunt reprezentate de ​lipaza pancreatică, cea m ​ ai
activă esterază din tubul digestiv, ​co-lipază, colesterolesterază ş​ i ​lecitinază

13​. Reglarea secreţiei de suc pancreatic

Reglarea secreţiei de suc pancreatic recunoaşte trei faze: cefalică, gastrică şi intestinală; in ​faza
cefalică ​stimularea se face pe cale ​predominant nervoasă. S ​ ecreţia este declanşată de excitanţi
condiţionali sau necondiţionali. Controlul nervos este realizat de către parasimpaticul cranial. Reglarea
din faza cefalică are şi o ​componentă umorală ​reprezentată de ​gastrină ​secretată ca urmare a
stimulării vagale; i​n faza gastrică, ​stimularea mucoasei stomacului determină prin ​reflex vago-vagal
şi prin ​reflex intrinsec s​ ecreţia unui suc pancreatic bogat în enzime. La această fază secretorie participă
şi ​gastrină; F ​ aza intestinală ​a secreţiei de suc pancreatic este cea mai intensă şi implică stimuli
endocrini ​şi ​nervoşi; Componenta endocrină ​a fazei intestinale apare ca răspuns la stimularea chimică
efectuată de conţinutul duodenal; Secretină determină formarea şi eliminarea unui suc pancreatic
abundent, puternic alcalin prin conţinutul în bicarbonat, dar sărac în proteine (secreţie ​hidrolatică)

14. ​Bilă: compoziţie şi rolurile componentelor

Bila este produsul de excreţie şi secreţie al ficatului, conţinând produşi finali de catabolism şi
substanţe cu important rol digestiv; ​In ​compoziţia bilei intră: săruri ale acizilor glicocolic şi taurocolic,
colesterol, pigmenţi biliari, acizi graşi, fosfolipide, uree, mucină, acizi glicuronoconjugaţi şi diferiţi
ioni; desi nu contine enzime digestive este absolut necesara digestiei grasimilor; acizii biliari solubili
in apa au o extremitate hidrofila si una hidrofoba; datorita acestui aranjament hidrofil- hidrofob acizii
biliari au posibilitatea de a scadea tensiunea superficiala a lichidelor; sarurile biliare activeaza lipaza si
favorizeaza absorbtia produsilor de hidroliza a grasimilor; prezenta sarilor acizilor biliari si a clorurii
de sodiu in bila creste presiunea osmotica a continutului intestinal; sarurile biliare au si efect coleretic
si activeaza peristaltilmul intestinal; datorita efectului de detergent al acizilor biliare ficatul are rol si
in excretia altor substante greu solubile in apa, a unor medicamente si toxine

15. ​Secreţia intestinului subţire

Intestinul subtire prezinta glandele lieberkuhn si glandele brunner; glandele lieberkuhn secreta un
lichid cu pH slab acid, bogat in ioni de sodiu si sintetizeaza si elibereaza in intestin enterokinaza;
glandele brunner produc o secretie mucoasa lipsita de enzime digestive si bogata in bicarbonat; sucul
intestinal este produsul de secretie al glandelor intestinale si al epiteliului intestinal de suprafata; sucul
provenit din glandele duodenale prezinta o compozitie aparte si se numeste suc duodenal; sucul
provenit din partea anterioara a duodenului este un lichid clar incolor bogat in mucus, filant, sarac in
substanta uscata; sucul intestinal recoltat din duodenul terminal, jejun si ileon, este un lichid apos,
galbui, clar, formand in repaus bacterii leucocite si resturi celulare epiteliale; in compozitia sucului
intestinal intra saruri anorganice, calciu, mucina, enterokinaza, enzime digestive; enzimele din sucul
intestinal sunt reprezentate de peptidaze, esteraze, nucleaze, nucleotidaze; enzimele intestinale sunt in
principal endoenzime, ele exercitand actiunea asupra principiilor alimentari deja absorbiti in enterocit

16. ​Mecanismele de secreţie şi excreţie a bilei

Secretia bilei de catre celulele hepatice se numeste colereza; colereza este continua fiind influentata de
o serie de factori; acizii biliari sunt sintetizati in reticulul endoplasmatic rugos al hepatocitului pornind
de la colesterol sub forma de saruri; pe masura ce sunt secretati din celula in lumen, sarurile biliare
dizolva o parte din componentele membranei celulare; cea mai mare parte din sarurile biliare provine
din recuperarea si recircularea acestora prin circuitul entero hepatic; pigmentii biliari sunt produsi de
catabolism ai hemului si sunt reprezentati de bilirubina si biliverdina; secretina stimuleaza secretia de
bicarbonat si apa in canalele biliare; secretina detine principalul rol coleretic;

17. ​Absorbţia glucozei

Glucoza se absoarbe pe cale transcelulară, printr-un mecanism ​activ d​ e ​sodiu-cotransport; ​Pe măsură
ce glucoza este eliberată în urma digestiei membranare ea este rapid fixată de către o ​proteină de
transport; ​Proteinele de transport au în structura lor situsuri de fixare pentru molecula de glucoza şi
pentru ionul de sodiu; Când ambele situsuri sunt ocupate, întregul complex (proteină de transport, ion
de sodiu, glucoza) traversează membrana apicală, trecând de pe suprafaţa externă pe suprafaţa internă
a acesteia. Ajunsă pe suprafaţa internă proteina de transport eliberează molecula de glucoza şi ionul de
sodiu în lichidul intracelular; Proteina astfel eliberată se reîntoarce pe suprafaţa externă a membranei
apicale gata să fixeze o altă moleculă de glucoza. Transportul glucozei prin acest mecanism nu se
poate desfăşura în absenţa sodiului, motiv pentru care se numeşte mecanism de sodiu co-transport al
glucozei; Menţinerea unei concentraţii ridicate a sodiului în lumenul intestinal este realizată de
secreţiile digestive bogate în sodiu

18. ​Absorbţia sodiului şi clorului

Există cel puţin trei mecanisme de absorbţie a sodiului. Primul este mecanismul de ​sodiu
co-transport​. Prin acest mecanism se absoarbe majoritatea sodiului. cel de-al doilea este ​mecanismul
de absorbţie a sodiului cuplat cu clorul, ​denumit şi mecanismul de absorbţie clor-cuplată. Acest
mecanism este diferit de mecanismul co-transport; Absorbţia clor-cu-plată a sodiului rezultă din
activitatea a doi transportori de ioni; Canale schimbătoare de ioni din membrana apicală schimbă un
ion intracelular de hidrogen pentru un ion extracelular de sodiu; Cel de-al treilea mecanism de
absorbţie a sodiului este cel de ​difuziune. ​Ponderea acestui mecanism in homeostazia sodiului este
redusă; Clorul se absoarbe din lumenul intestinal prin trei mecansime. Unul din acestea este
mecanismul de absorbţie a sodiului ​cuplat cu clorul; ​Un alt mecanism de absorbţie ​a ​clorului este cel
de ​difuziune paracelulară; ​Cel de-al treilea mecansim de absorbţie a clorului este un ​mecansim
activ, ​realizat de o pompă ionică, prin schimb direct cu bicarbonatul, fără cuplare cu absorbţia sodiului

19. Absorbţia proteinelor

Proteinele pot fi absorbite sub diferite forme: de la molecule proteice mari la peptide şi aminoacizi.
Aminoacizii liberi se absorb printr-un mecanism de sodiu co-transport similar cu cel al absorbţiei
glucozei. Diferă doar proteina transportoare, existând proteine de co-transport diferite pentru
aminoacizi bazici, neutri şi acizi. Mecanismul de absorbţie a di- şi tripeptidelor este mai puţin
cunoscut decât cel al aminoacizilor; Galactoza, acizii biliari şi unele vitamine se absorb tot prin
mecanisme de cotransport. Pentru fiecare substanţă absorbită prin acest mecanism există o altă
proteină co-trans-portoare

20. ​Absorbţia potasiului şi a apei

Deşi este un ion important în organism, potasiul se absoarbe din lumenul intestinal numai printr-un
mecanism de ​difuziune pasivă ​simplă, pe cale ​paracelulară; ​se găseşte din abundenţă în majoritatea
surselor de hrană de aceea, concentraţia sa în lumenul intestinal este relativ ridicată ; în plus, potasiul
din hrană este concentrat în lumenul intestinal prin efectul absorbţiei celorlalte substanţe nutritive;
Absorbţia potasiului este condiţionată de absorbţia apei. In condiţii de diaree, neabsorbţia apei duce la
blocarea absorbţiei potasiului prin diluarea luminală a acestuia şi scăderea gradientului său de
concentraţie; Apa se absoarbe din intestin prin mecanism pasiv. Trecerea apei din lumenul intestinal
tn mucoasa intestinală se face pe cale paracelulară sau transcelulară. Mucoasa intestinală permite
trecerea liberă şi bidirecţională a apei, sensul de trecere fiind stabilit de presiunea osmotică; Regula
cardinală de mişcare a apei în intestin este în sensul menţinerii ​izoosmozei ingestei

21. ​Digestia şi absorbţia lipidelor

Digestia şi absorbţia lipidelor poate fi divizată în patru faze: ​emulslonarea, hldroliza, formarea de
micelii ​şi ​absorbţia; Emulslonarea ​este procesul de reducere a dimensiunilor picăturilor de lipide
până la realizarea de particule fine şi stabile în apă; începe în stomac trec in în intestinul subţire unde
emulslonarea este completată; Lipidele emulsionate sunt supuse acţiunii enzimelor hidrolitice.
Hldroliza ​trigliceridelor, principalele lipide din hrană, are loc sub acţiunea combinată a enzimelor
pancreatice ​lipa-​za şi ​co-lipaz; ​Produşii de hidroliză a trigliceridelor se combină cu acizii biliari şi
fosfolipidele formând ​mlcelll, ​care sunt mici agregate de acizi biliari şi lipide, solubile în apă;
Absorbţia lipidelor: Produşii de digestie ai lipidelor sunt solubili în matricea de fosfolipide a
membranei enterocitare putând difuza liber; Lipidele absorbite sunt împachetate în chilomicroni
înainte de a părăsi enterocitul. După traversarea membranei apicale, lipidele absorbite sunt repede
preluate de către ​molecule-cărăuş ​şi transportate intracelular la reticulul endoplasmic; . Ajunse la
reticulul endoplasmic, în majoritate, lipidele sunt esterificate formând trigliceride şi fosfolipide

22. ​Particularităţi ale digestiei la nou-născut

La nou-născuţi in primele zile de la fătare, epiteliul intestinal este capabil sâ absoarbă ​proteine
nedigerate, ​ceea ce asigură preluarea imunoglobulinelor colostrale;

23. ​Particularităţi ale digestiei la păsări

Particularităţile anatomice mai remarcabile sunt următoarele: dispariţia dinţilor în cursul evoluţiei
filogenetice, transformarea în cioc a maxilarelor, absenţa vălului palatin (cu excepţia porumbelului),
formarea guşii şi a stomacului muscular, absenţa colonului şi prezenţa a două cecumuri; Prehensiunea
furajelor este efectuată cu ajutorul ciocului; Receptorii pentru gust sunt rari, prezenţi doar în mucoasa
bucală; saliva este lipsita de enzime digestive dar bogata in mucus avand rol in principal in lubrifierea
mucoasei buco- faringo- esofagiene si in formarea bolului alimentar; deglutitia apei se face prin
ridicarea capului; gusa este o formatiune anatomica rezultata din dilatatia esofagului; principalele
roluri sunt cele de depozit si de reglare a umplerii stomacului; secretia proprie a glandelor gusii
contine mucus si o cantitate mica de enzime; stomacul prezinta 2 cavitati distincte: glandular si
muscular; sucul gastric este secretat de st glandular; intestinul pasarilor este mult mai scurt in raport cu
lungimea corporala; este principalul segment in care are loc digestia; sucul contine proteaze si
amilaza; fecalele provenite din cecumuri sunt evacuate o data pe zi iar cele din colon de 10 ori pe zi;

24. ​Digestia fermentativă: generalităţi, ecosistemul fermentativ microbian

In digestia fermentativa substatul nutritiv este descompus prin actiunea enzimelor; deosebirile fata de
digestia glandulara constau in originea bacteriana a enzimelor si rata redusa de descompunere
Ecosistemul fermentativ microbian ​Populaţia microbiană prestomacală şi a intestinului gros numără
specii bacteriene, precum şi câteva specii de fungi şi protozoare; Majoritatea bacteriilor aparţin unor
specii strict anaerobe. Fungii ar avea rol în digestia peretelui celular vegetal; Deşi protozoarele sunt în
număr mult mai redus decât bacteriile, masa lor totală este aproximativ egală cu cea bacteriană. in
majoritate, protozoarele sunt ciliate ​sau flagelate, în special la rumegătoarele tinere; Abilităţile
fermentative ale populaţiei de protozoare sunt similare cu cele ale bacteriilor; produsii de catabolism ai
unor specii bacteriene servesc ca substrat pentru alte specii bacteriene; numeroase specii bacterine
produc vitamine din complexul B necesare desfasurarii proceselor metabolice ale tuturor speciilor
bacteriene rumino-ceco-colice

25. ​Digestia fermentativă a glucidelor

Glucidele din plantele ingerate ajunse in rumen sau intestinul gros sunt atacate de enzimele hidrolitice
microbiene; glucoza si alte monoglucide se absorb prin peretele celulelor microbiene si intra in ciclul
glicolitic anaerob microbian; produsii finali de digestie fermentativa a glucozei sunt acizi grasi
volatili: acidul acetic, propionic, butiric; AGV sunt produsi finali ai catabolismului anaerob;
descompunerea glucidelor pana la AGV are loc cu eliberarea de energie care este preluata de
microbionti pt crestere si multiplicare; AGV constituie sursa de hrana pt animalul gazda; ei sunt
eliminati, ajung in lichidul micromediului intestinal apoi se absorb prin peretele tubului digestiv si
ajung in sangele animalului gazda care-i transporta la ficat; AGV sunt utilizati si pt sinteza unor acizi
grasi a unor amino-acizi si a glucozei;

26. ​Digestia fermentativă a proteinelor; rolul echilibrului celuloză/proteine în hrana erbivorelor

Pe masura patrunderii in biomasa fermentativa ruminala, proteinele sunt atacate de catre proteazele
bacteriene extracelulare; aceste enzime sunt in cea mai mare parte endopeptidaze care hidrolizeaza
proteinele din furaje pana la peptide; peptidele formate sunt absorbite prin traversul peretelui corpului
microbian; in corpul microbian peptidele sunt hidrolizate la amino acizi care sunt folositi pt sinteza de
proteina proprie; rumegatoarele depind in mare parte de aportul proteic microbian; cand raportul
glucide/ peptide este echilibrat energia pt cresterea microbiana provine din catabolizarea glucozei;
cand raportul glucide/ proteine este in favoare glucidelor exista o cantitate mare de energie, dar
insuficient azot pentru a suporta proliferarea microbiana; cand raportul glucide/ proteine este in
favoarea proteinelor exita suficient azot pt a suporta cresterea si proliferarea microbiana; raportul
glucide/ proteine are un impact ft mare asupra proliferarii microbiene.

3) SISTEMUL IMUNITAR

1. Organizarea funcţională şi funcţiile generale ale sistemului imunitar

în alcătuirea sistemului imunitar intră următoarele tipuri de structuri, în funcţie de specializarea lor
funcţională :organe producătoare de celule ale sistemului imunitar, reprezentate de ​măduva osoasă;
organe limfoide de maturare şi proliferare (organe limfoide primare), reprezentate de ​măduva osoasă
şi ​timus,l​ a mamifere,sau ​bursa lui Fabricius ​şi ​timus, l​ a păsări; ​organe limfoide de depozitare şi
proliferare (organe limfoide secundare), reprezentate de: limfonoduri la mamifere si splina, structuri
limfoide secundare mucosale care pot fi grupate sau izolate; functiile sitemului imunitar : 1Abilitatea
sistemului imunde a deosebi componentele proprii de cele străine​; ​Uneori, însă, sistemul imun nu
reacţionează împotriva structurilor străine, fenomen denumit toleranţă​; ​2 Specificitatea sistemului
imun constă in faptul că atât limfocitele cât şi anticorpii recunosc doar un epitop; 3 memoria : cand un
antigen este prezentat pentru prima data sistemului imun este produs un raspuns primar; limfocitele cu
memorie sunt stimulate in sensul producerii de noi limfocite;

2. Funcţiile leucocitelor granulocitare

Funcţiile neutrofilelor sunt legate de ​apărarea antiinfecţloasă ​nespecifică​, ​constând ​în ​distrugerea
prin ​fagocitoză ​a agenţilor infecţioşi pătrunşi in organism; Neutrofiiele atacă şi distrug agenţii
infecţioşi chiar în sânge; Neutrofiiele constituie, astfel, ​cea de-a doua linie de apărare, ​după
macrofagele tisulare; Eozinofilele au capacitate fagocitară, dar foarte redusă. Eozinofilele devin mai
numeroase în unele forme de ​parazitism; ​Ele se aglomerează pe suprafaţa paraziţilor «liberând
substanţe care pot realiza distrugerea acestora; Eozinofilele fagocitează, astfel, numai ​complexele
antigen-anticorp; Cortizolul ​reduce numărul de eozinofile din sânge prin stimularea diapedezei
acestora şi prin inhibarea eliberării acestora din măduva osoasă; Granulele bazofile conţin ​histamină,
bradi-kinină, serotonină, ş​ i ​enzime lizozomale, s​ ubstanţe care ​Iniţiază răspunsul inflamator;
Bazofilul şi mastocitul eliberează în sânge ​heparina, s​ ubstanţă care ​poate preveni coagularea
sângelui ​şi poate creşte viteza de îndepărtare din sânge a ​particulelor lipidlce; ​Bazofilele au rol în
stimularea reacţiilor alergice

3. Formarea, circulaţia, durata de viaţă şi numărul leucocitelor; formula leucocitară

După formare, lecucocitele sunt trecute în circulaţia sanguină; ​Granulocitele ​rămân în circulaţia
sanguină doar 6-10 ore, după care o părăsesc trecând în ţesuturi, unde au o durată de viaţă foarte
variabilă; Ele părăsesc ţesuturile orientându-se spre focarele inflamatorii sau părăsesc corpul pe cale
gastrointestinală, urinară, respiratorie sau pe calea tractului reproducător; constituind ​imunitatea
locală; ​Monocitele ​rămân în sânge timp de 10 -12 ore după care traversează peretele capilar şi trec în
ţesuturi unde devin ​macrofage tisulare, ​formă sub care supravieţuiesc luni sau ani de zile; ​Limfocitele
sunt recirculate repetat din sânge în ţesuturi, apoi în limfă şi din nou ​în ​sânge; Unele limfocite (T) au o
durată de viaţă mai lungă (100 - 200 de zile), iar altele ​(B) ​au o durată de viaţă mai scurtă (2-4 zile), în
funcţie şi de necesarul organismului pentru aceste celule; ​Numărul I​ eucocitelor din sânge este
considerabil mai mic decât cel al eritrocitelor; numărul Ieucocitelor oscilează în jurul a 10 000/mmc
de sânge la mamifere; Exprimarea procentuală a diferitelor categorii de leucocite constituie ​formula
leucocitară

4. Funcţiile celulelor prezentatoare de antigen

Macrofagele, monocitele şi celulele dendritice formează ​grupul celulelor prezentatoare de antigen.
Acest grup de celule îndeplineşte următoarele funcţii în cadrul sistemului imunitar: ​prezentare de
antigen, sinteză de interleukine ​şi ​fagocitoză; Monocitele ​sunt celule circulante sanguine fiind, de
regulă, cele mai mari leucocite; Monocitele circulante reprezintă doar o formă celulară insuficient
maturată. Ele fagocitează bacterii, virusuri şi complexe antigen-anticorp din ​sânge, d​ ar ​funcţia lor
fagocitară este slabă; ​Pe suprafaţa externă a ​alveolelor pulmonare s​ au făcând parte chiar din structura
alveolei se găsesc macrofage cu rol în fagocitarea microorganismelor din aerul inspirat; în
limfonoduri, ​macrofagele căptuşesc sinusurile limfatice; Macrofagele din ​sinusurile splenice ​au rol în
fagocitarea agenţilor patogeni care au pătruns în circulaţia sanguină; Macrofagele au rol şi în eritroliză
şi metabolismul fierului;

5. Locul limfocitelor în sistemul de apărare imunitară

O parte din capacitatea de apărare a organismului împotriva agenţilor patogeni este consecinţa
intervenţiei unor procese generale de apărare ale organismului, constituind ​imunitatea nespecifică;
Aceasta Include: funcţia de barieră antiinfecţioasă a pielii, activitatea de liză a micoorganismelor de
către sucul gastric şi de către enzimele digestive, funcţia de fagocitoză a granulocitelor şi macrofagelor
şi funcţia proteinelor protectoare; O altă parte a capacităţii de apărare a organismului împotriva
agenţilor patogeni rezultă din dezvoltarea de mecanisme specifice de apărare, constituind ​imunitatea
specifică, ​întreaga imunitate specifică este rodul activităţii limfocitelor; Limfocitele provin prin
multiplicarea şi diferenţierea ​celulei stern pluripotente hema-topoietice ​din măduva osoasă; Ele ajung
pe cale sanguină, o parte din ele în timus, iar cealaltă parte rămân în măduva osoasă; în aceste organe,
limfocitele ​se multiplică ​intens si produc anticorpi

6. Limfocitele B; imunoglobulinele
în momentul în care un limfocit B este stimulat de către un antigen, preparat şi prezentat de către
macrofage, el se multiplică în celule denumite ​plasmocite ​care produc şi secretă anticorpi împotriva
antigenului respectiv, în acest sens, celulele B sunt stimulate şi de către ​citokinele; ​Toate plasmocitele
derivate dintr-o celulă B parentală poartă numele de ​clonă; o​ dată formată începe să sintetizeze
imunoglobuline; ​O parte din celulele clonei nu participă la producţia de anticorpi; în schimb, rămân
în circulaţia sanguină sub ​forma celulelor B cu memorie; m ​ unoglobulinlee sunt molecule proteice
complexe produse de plasmocite ca răspuns la acţiunea unui imunogen şi care funcţionează ca
anticorpi. Sunt cunoscute cinci clase de imunoglobuline: IgM, IgD, IgG(sunt anticorpii predominanti
din ser), IgA şi IgE

7. Limfocitele T şi celulele NK
Limfocitele T se diferenţiază de limfocitele B prin aceea că au suprafaţa fără imunoglobuline; In
urma contactului cu antigenul specific, preparat şi prezentat de către macrofage, clona specifică de
celulele T proliferează formând un număr mare de celule T activate; Din circulaţie, celulele T activate
traversează capilarele trecând în spaţiul interstiţial şi din nou in limfă, recirculându-se repetat timp de
mai multe luni sau ani; Din multiplicarea celulelor T activate rezultă mai multe tipuri de celule T: Tc,
Th, Ts, Tm; Toate cele patru tipuri de celule sunt asemănătoare morfologic, dar prezintă funcţii
diferite; Celulele NK sunt o subpopulaţie de limfocite T; Celulele NK au rol în răspunsul imunitar
înnăscut. Aceste celule prezintă activitate citotoxică împotriva celulelor infectate cu virusuri şi
împotriva celulelor tumorale; secretă citokine cum ar fi factorul de necroză tumorală; Aceste celule
apar într-un procent mai mare la animalele tinere şi diminuează cu vârsta
4). SISTEMUL NERVOS

1. Organizarea fincţională a neuronului, clasificarea şi numărul neuronilor

Neuronul prezintă în alcătuirea sa patru mari componente funcţionale: ​componenta de intrare,
componenta Integrativă, componenta conductilă ​(axonul) şi ​componenta de ieşire; ​Pericarionul
conţine organitele citoplasmatice obişnuite, având rol în fabricarea neurotransmiţătorilor; Dendriteie
au rol în recepţionarea semnalelor de la alţi neuroni; Axonul are rolul de a conduce impulsul nervos
format în neuron până la extermitatea axonală şi de a elibera neuro-transmiţătorul; In funcţie de
polaritate ​neuronii pot fi:unipolari, multipolari, bipolari, neuroni aferenti, interneuroni. In funcţie de
efectul exercitat ​se deosebesc următoarele tipuri de neuroni: excitatori(excita neuronii tina),
inhibitori(inhiba neuronii tinta) si modulatori(au ca neurotransmitatori dopamina, acetilcolina,
serotinina); tn funcţie de ​neurotransmiţătorul ​eliberat, neuronii pot fi coiinergici, GABAergici sau
dopaminergici; Numărul neuronilor variază de la o specie la alta; în creierul uman, numărul neuronilor
se cifrează la circa 100 bilioane iar numarul sinapselor este de 100 trilioane.

2. Nevroglia
sunt celule non-neuronale ce asigură suport şi întreţinere, formează mielina şi participă la
transmiterea semnalelor în sistemul nervos; Gliile îndeplinesc patru funcţii: constituie suport fizic
pentru neuroni; contribuie la aprovizionarea cu substanţe nutritive şi oxigen a neuronilor; iziolează
neuronii unul de celălalt, şi distrug agenţii patogeni şi neuronii morţi. Unele glii reglează mediul intern
al creierului, în special fluidul ce scaldă neuroinii şi sinapsele acestora, au rol în dezvoltare; diferenţa
dintre neuroni şi glii este incapacitatea acestora din urmă de a emite potenţiale de acţiune şi lipsa lor
de organizare polară; ​Microgilile ​sunt ​macrofage ​specializate, capabile de fagocitoză care protejează
neuronii din sistemul nervos central; sunt prezente în toate regiunile creierului şi ale măduvei spinării.
Macrogliile ​sunt de mai multe tipuri: astrocite, oligodendrocite, celule ependimale, celule radiale,
celule Schwann şi celule satelit. Astrocitele, oligodendrocitele, celulele ependimale şi celulele radiale
sunt prezente doar în SNC. Celulele Schwann şi celulele satelit sunt prezente doar în SNP. Astrocitele
sunt cele mai numeroase glii. ​Oligodendrocitele î​ mbracă axonii din SNC constituind teaca de mielină.
Majoritatea tipurilor de glii îşi păstrează capacitatea de diviziune la animalele adulte;

3. ​Potenţialele neuronale
Celula nervoasă are suprafaţa membranară încărcată electric diferenţa de sarcină între cele două feţe
ale membranei neuronale constituind ​potenţialul membranar de repaus. ​Potenţialul de membrană este
rezultatul repartizării diferenţiate a ionilor; Amplitudinea diferenţei de potenţial între cele două feţe ale
membranei variază de la o celulă la alta; Factorii care determină formarea şi menţinerea potenţialului
de membrană sunt: activitatea unei pompe de Na​+​, K​+​, permeabiliatea selectivă a membranei faţă de
ioni şi prezenţa macromoleculelor ionice în interiorul celulei; ​Pompa de Na*,K* ​generează o parte din
potenţialul de membrană; ​Permeabilitatea selectivă a membranei celulare ​permite cationilor de K​+​ să
difuzeze prin membrana celulară în afara celulei, în direcţia gradientului lor de concentraţie, până la
echilibrarea potenţialului electric de membrană; ​Macromoleculele ionice intracelulare
sunt sintetizate în neuron şi sunt prea voluminoase pentru a străbate membrana plasmatică.

4. Mecanismele şi viteza de propagarea potenţialului de acţiune în fibra nervoasă

Sunt cunoscute două mecanisme de propagare a potenţialului de acţiune în fibra nervoasă:

propagarea din aproape In aproape si propagarea saltatorie; M ​ ecanismul de propagare a
potenţialului de acţiune ​din aproape in aproape s​ e întâlneşte în fibrele nemielinizate. Mecanismul
include depolarizări şi repolarizări succesive, între zona excitată a axolemei şi regiunile învecinate
neexcitate; Mecanismul propagării din aproape în aproape a potenţialului de acţiune implică cheltuieli
energetice ridicate şi se realizează cu viteză redusă; Mecanismul de propagare ​saltatorie a​
potenţialului de acţiune se întâlneşte în fibrele mielinizate. ​In ​acest tip de fibre, segmentul intemodal
este inexcitabil; Propagarea saltatorie reduce de circa 300 de ori consumul energetic necesar
conducerii potenţialului de acţiune; Viteza: fibrele nervoase sunt clasificate în două tipuri: tipul A şi
tipul C. . Fibrele de tip A sunt fibrele mielinizate aparţinând nervilor spinali şi conduc cu viteză
ridicată. Fibrele de tip C sunt nemielinizate şi conduc cu viteză de circa 0,5 m/sec; Viteza de
conducere a potenţialului de acţiune creşte cu diametrul fibrei.

5. ​Legile conducerii influxului nervos

1.Legea integrităţii fiziologice: conducerea influxului nervos implică integritatea anatomică a fibrei
nervoase; 2. Legea conducerii izolate: influxul nervos este condus izolat prin fiecare fibră nervoasă,
fără ca acesta să se propage fibrelor înconjurătoare; 3. Legea conducerii bilaterale aplicarea unei
excitaţii pe o fibră nervoasă este urmată de propagarea bidirecţională a potenţialului de acţiune; 4.
Legea conducerii nedecremenţiaie: influxul nervos este condus pe lungimea întregii fibre fără a scădea
in intensitate; 5. Legea "multiplicării" influxului nervos în terminaţiile axonale: influxul nervos se
distribuie nedecremenţial tuturor terminaţiilor axonale; 6. Legea "tot sau nimic": fibrele nervoase
răspund maximal la stimuli peste valoarea de prag.

6. ​Mecanismul de transmitere a informaţiilor prin sinapse

Transmiterea chimică a informaţiei prin sinapse prezintă unele particularităţi în funcţie de mediatorul
chimic; Mediaţia colinergică este transmiterea informaţională prin sinapse având la bază mediatorul
chimic acetilcolină; Acetilcolină este stocată în butonul axonal presinaptic sub forma unor vezicule;
Acetilcolină este sintetizată în corpul neuronal sau în terminaţia axonală din colină şi acetil CoA sub
controlul colinacetilazei. Amplitudinea scăderii potenţialului membranar depinde de numărul canalelor
deschise şi de durata de timp in care acestea rămân deschise; Modificările de permeabilitate ale
membranei postsinaptice au ca efect apariţia pe suprafaţa acesteia a ​potenţialului postsinaptic;

7. ​Proprietăţile funcţionale ale sinapselor

Intarzierea sinaptica: Transmiterea chimică necesită timp pentru derularea proceselor chimice Impuse
de trecerea excitaţiei de la membrana presinaptică la cea postsinaptică; acest timp este necesar pentru:
eliberarea substanţei transmiţătoare din butonii presinapticl; difuziunea transmiţătorului spre
membrana neuronală postsinaptică; acţiunea transmiţătorului asupra receptorului postsinaptic;
Conducerea unidirecţională: ​Sinapsele transmit influxul nervos într-un singur sens de la butonul
presinaptic la membrana postsinaptică. Conducerea unidirecţională este asigurată de prezenţa
mediatorului chimic numai în butonul presinaptic. ​Oboseala sinaptică: ​Oboseala sinaptică se
datorează epuizării rezervelor energetice necesare resintezei mediatorului chimic. După un timp de
"odihnă", sinapsa poate funcţiona din nou; ​Vulnerabilitatea sinapselor la hipoxle şi unele
substanţe: ​Transmiterea sinaptică se realizează cu un consum ridicat de energie; ​Toxina botulinică
blochează eliberarea a-cetilcolinei ducând la paralizie; Substanţele de tipul ​ezerinei ​blochează
activitatea colinesterazei ducând la acumularea de acetilcolina tn spaţiul sinaptic.

8​. Inhibiţia nervoasă

în sistemul nervos, alături de fenomene de .excitaţie au loc numeroase fenomene de inhibiţie;
Formarea preponderentă a unor PPSI pe o membrană neuronală duce la ​hiperpolariza-rea ​neuronală
cu instalarea stării de inhibiţie; Inhibiţia este în unele cazuri rezultatul acţiunii unor ​mediatori
inhibitori. ​Dintre mediatorii inhibitori se remarcă ​glicina, acidul gamma-aminobutiric, encefalinele ş​ i
en-dorfmele. Encefalinele ​şi ​endorfmele s​ unt pep-tide naturale; Acetilcolina este stimulatoare a
fibrelor musculare intestinale; Din punct de vedere al strucuturii pe care se realizează se disting două
tipuri de inhibiţie nervoasă: presinaptică şi postsinaptică; ​Inhibiţia presinaptică ​se produce prin
diminuarea eliberării de mediator din terminaţia presinaptică; Pe terminaţia excitatorie se realizează
​ epo-larizarea terminaţiei axonice excitatorii de către terminaţia presinaptică
presinapsa inhibitorie; . D
inhibitorie face ca potenţialele să aibă o amplitudine mai mică; ​Inhibiţia postsinaptică ​prezintă mai
multe variante. Una dintre variantele inhibiţiei postsinaptice este ​inhibiţia recurentă ​prin intermediul
neuronilor intercalari Renshaw; Excitarea lor determină reducerea posibilităţii apariţiei unui potenţial
de acţiune în motone-uronii spinali prin eliberarea unui mediator inhibitor;

9. Reflexele şi arcurile reflexe: definiţie, structură, exemple

Reflexul este răspunsul automat şi invariabil calitativ al sistemului nervos la acţiunea unui stimul
specific. Suportul anatomic pe care se realizează reflexul constitue ​arcul reflex; t​ n structura unui arc
reflex intră cinci componente: receptorul, o cale aferenta, un centru nervos, o cale eferentă şi un
efector; ​Receptorii ​transduc ​o anumită formă de energie în potenţial de acţiune; ​Calea nervoasă
aferentă ​este reprezentată de prelungiri dendritice ale neuronilor senzitivi; ​Centrul nervos ​este
reprezentat de neuronul motor şi de unul sau mai mulţi neuroni de asociaţie, împreună cu legăturile
sinaptice dintre aceştia; Unele arcuri reflexe conţin doar un neuron senzitiv şi un neuron motor, cu o
singură sinapsă între aceştia; Exemple de reflexe ​monosinaptice ​sunt cele cu punct de plecare în fusul
muscular. Majoritatea reflexelor conţin mai multe sinapse, fiind numite reflexe ​pollsl-naptice ​Calea
motorie e​ ste prelungirea axonică a neuronului motor al arcului reflex; ​Efectorul este componenta
structurală care realizează răspunsul reflex obişnuit; Un exemplu de reflex vegetativ este reflexul de
micţiune, care determină evacuarea urinei acumulată în aceasta; Un exemplu de reflex somatic este
reflexul patelar, in care organul efector este muşchiul cvadriceps femural;

10. ​Sistemul sensibilităţii somatice

Receptorii sensibilităţii somatice ​sunt reprezentaţi de mai multe tipuri: receptori pt. atingere, presiune,
întindere, vibraţie; ​Calea de conducere. ​Excitaţiile preluate de către receptori sunt conduse prin fibrele
aferente dendritice ale ​neuronilor senzitivi situaţi extranevraxial ​în ganglionii spinali de pe rădăcina
dorsală a nervilor spinali; Aceşti neuroni constituie ​protoneuronii s​ ensibilităţii somatice; ​Sistemul
cordoanelor dorsale sau sistemul lemniscal medial (CD-LM) ​conţine fibre mielinizate groase, cu
viteză mare de conducere; Aceste fibre transmit excitaţii cu diferenţe minime de intensitate; Fibrele
sistemului cordoanelor dorsale se bifurcă într-o ​ramură medială ş​ i o ​ramură laterală; P ​ roiecţia:
fibrele axonice ale celui de-al treilea neuron al sensibilităţii somatice se proiectează pe ​scoarţa
cerebrală, ​pe ​arile somestezice I ş​ i //; ​Ramura laterală ​pătrunde in coamele dorsale ale măduvei
cenuşii, unde fibrele sale fac sinapse cu neuronii; ​Sistemul spinotalamic ​este numit şi sistem
anterolateral d​ eoarece urcă prin cordoanele anterolaterale ale măduvei. Transmiterea în acest sistem
se caracterizează prin viteză mică de conducere şi posibilităţi mai reduse de localizare spaţială Din
talamus pornesc fibre eferente ce se proiectează pe ​cortexul somatosenzorial Unele zone corporale se
proiectează senzorial pe arii mai întinse, alte zone se proiectează pe arii reduse ale cortexului senzorial
somatic

11. Sensibilitatea proprioceptivă

Acest tip de sensibilitate are rol de conştientizare a raportului dintre diferite regiuni corporale, unele
faţă de altele; Principalii proprioceptori sunt ​fusurile musculare, ​şi ​organele tendinoase Golgi; ​Fibrele
aferente ce conduc stimulii de la receptorii articulari şi cei tendinoşi pătrund în măduvă prin rădăcinile
dorsale ale nervilor rahidieni; Prelungirile neuronilor talamici se proiectează pe scoarţa cerebrală
pentru ​conştientizarea sensibilităţii proprioceptive;

12. ​Sistemul vizual

Sistemul vizual aduce în organismul animal cea mai mare cantitate de informaţii din mediul exterior;
Receptorul sistemului vizual este reprezentat de celulele receptoare retiniene cu conuri şi bastonaşe
care se află încorporate într-un sistem dioptrie reprezentat de ​globul ocular. ​Excitantul natural al
receptorului vizual este lumina, respectiv radiaţiile electromagnetice cu lungimea de undă ​X; ​Retina
este componenta ochiului sensibilă la lumină; Perceperea diferitelor nuanţe de culori se bazează pe
amestecul în diferite combinaţii al celor trei radiaţii monocromatice de bază: albastru, roşu şi verde.;
Axonii celulelor gangiionare se grupează in nervul optic; După chiasma optică, fibrele optice se
continuă cu fracturile optice şi ajung la ​nucleii geniculati laterali ​unde fac sinapsă; ​. D​ in tracturile
optice se desprind fibre ce ajung în diferite alte arii precorticale, dintre care mai importante sunt: la
hipotalamus, p​ entru secreţia fotodependentă de gonadostimuline; Segmentul central al sistemului
vizual este reprezentat de arii specifice din lobul occipital. Aceste arii conţin celule specializate pentru
flecare grup de fibre optice. Modificarea razei cristalinului în vederea formării unei imagini clare pe
retină se numeşte acomodare vizuală; Aceasta are ca efect scăderea forţei de tensionare a cristalinului,
relaxarea ligamentelor capsulei cristalinului şi micşorarea razelor sale de curbură; Apropierea de ochi
a unui obiect determină creşterea impulsurilor parasimpatice care se descarcă asupra muşchiului ciliar.
Aceste impulsuri determină contracţia muşchiului ciliar

13. ​Sistemul vestibular

Sistemul vestibular oferă informaţii privitoare ia poziţia şi mişcările capului; Receptorii sistemului
vestibular sunt localizaţi bilateral în urechea internă; Receptorul vestibular este reprezentat de celule
receptoare din utriculă şi saculă şi de celule receptorare din macula canalelor semicirculare; In
ampuiele canalelor semicirculare, ​deplasarea masei gelatinoase reprezintă excitantul care determină
formarea potenţialului de receptor in ​celulele ampulare specifice; Potenţialele de acţiune ce provin de
la receptorii vestibulari sunt conduse la proto-neuronii din ​ganglionul vestibular Scarpa. A ​ xonii
acestor neuroni ajung la ​bulbul rahidian a​ lăturându-se fibrelor nervului auditiv; Axonii celui de-al
doilea neuron al sistemului vestibular se proiectează pe trei zone importante din sistemul nervos. O
parte a acestor neuroni formează tractul vestibulospinal, parte a sistemului extrapiramidal;

14. Sistemul auditiv

Excitanţii fiziologici ai analizatorului auditiv sunt undele sonore. Undele sonore sunt vibraţii ale
moleculelor din mediul extern; Pavilionul urechii externe captează, concentrează şi dirijează undele
sonore către conductul auditiv extern. Conductul auditiv extern are rolul de a conduce undele sonore la
membrana timpanică; Urechea medie este o cavitate plină cu aer şi conţine un sistem de pârghii
alcătuit din trei osişoare: ​ciocanul, nicovala ş​ i ​scăriţa; P
​ rincipala funcţie a urechii medii este
transmiterea vibraţiilor sonore de la membrana timpanică la fereastra ovală a urechii interne;
Amplificarea undelor sonore slabe se realizează prin trei mecanisme: proprietăţile de rezonanţă ale
urechilor externă şi mijlocie, acţiunea de pârghie a osişoarelor urechii medii şi pe baza diferenţei de
mărime între suprafaţa membranei timpanice şi cea a ferestrei ovale; urechea interna contine cohleea si
receptorul vestibular. Membrana bazilara separa rampa medie de cea timpanica si are o structura
fibroasa; organul corti este structura care contine celulele receptoare ale analizatorului auditiv.
Aceasta structura are in alcatuirea sa celule receptoare auditive. Fiecare celula auditiva contine
stereocili; fibrele axonice ale neuronilor din ganglionul corti formeaza perechea a VIII-a de nervi
crenieni. Din nucleul geniculat pornesc radiatiile auditive.

15. ​Sistemul gustativ

Gustul este funcţia specială a sistemului gustativ, dar la producerea senzaţiilor gustative contribuie şi
sistemul olfactiv Celulele chemoreceptoare ale analizatorului gustativ sunt grupate în structuri speciale
denumite ​muguri gustativi. M ​ ugurii gustativi intră în structura ​papilelor gustative; P ​ apilele gustative
sunt repartizate diferenţiat pe suprafaţa dorsală a limbii; De la mugurii gustativi, impulsurile de pe
primele două treimi anterioare ale suprafeţei limbii iau calea nervului coarda timpanului. Impulsurile
gustative de pe treimea poste-rioarâ a limbii sunt conduse pe calea nervului glosofaringian; Fibrele
axonice ale neuronilor senzitivi se termină în ​neuronii tractului solitar din bulb.; A ​ xonii celui de-al
treilea neuron se proiectează pe scoarţa cerebrală, în apropierea sau chiar suprapunându-se pe aria de
proiecţie somestezică a limbii; Sunt recunoscute 4 senzaţii gustative primare: ​dulce, sărat, acru ş​ i
amar; ​Gustul dulce e​ ste determinat de mai multe clase de substanţe: glucide, alcooli, aldehide, cetone,
amide, esteri, aminoacizi; ​Gustul sărat ​este dat de săruri ionizate; ​Gustul acru e​ ste dat de acizi; ​Gustul
amar e​ ste dat de mai multe substanţe;

16. ​Sistemul Olfactiv

Receptorii sensibilităţii olfactive ​sunt neuroni bipolari modificaţi amplasaţi în mucoasa olfactivă de pe
volutele etmoidale şi septul nazal; Cilii olfactivi sunt scăldaţi de mucusul secretat de glandele
mucoase olfactive; ​Excitanţii olfactivi ​sunt molecule volatile care ajung în cavitatea nazală odată cu
aerul inspirat; Axonii celulelor olfactive străbat iama ciuruită a osului etmoid grupati in fascicule;
Bulbii olfactivi reprezintă prima pereche de nervi cranieni; Tracturile olfactive pătrund în encefal. Ele
dau ramificaţii către ​talamus ​pentru reflexele primitive de olfacţie; răspunsuri alimentare legate de
mirosul alimentelor. Proiecţia lor se face pe ​paleocortexul olfactiv, ​cu rol în învăţarea aversiunii
totale fata de alimente care au greata si pe neocortexul olfactiv cu rol in analiza constienta a
mirosului;

17. Funcţiile sistemului nervos vegetativ simpatic

Sistemul nervos simpatic participă la realizarea următoarelor funcţii: acomodarea luminoasă: contractă
musculatura radiară a irisului determinând midriază; acomodarea vizuală: relaxarea muşchiului cillar
şi acomodarea pentru vederea la distanţă; reglarea activităţii cordului: intensificarea activităţii
cordului; creşterea debitului sanguin coronar prin vasodilataţia arterelor coronare; reglarea presiunii
arteriale prin intensificarea activităţii cordului şi prin vaso-constrictie periferică; relaxarea
musculaturii bronhice; reglarea activităţii intestinale prin relaxarea musculaturii peretelui
gastrointestinal şi contracţia sfincterelor digestive; rol in reproducţie prin realizarea ejaculării; reglarea
secreţiei pancreatice: scăderea secreţiei de suc pancreatic; scăderea secreţiei de insulina şi glucagon;
reglarea secreţiei de salivă: secreţie de salivă vâscoasă, bogată tn săruri şi enzime;

18. ​Funcţiile sistemului nervos vegetativ parasimpatic

Parasimpaticul participă la realizarea următoarelor funcţii: acomodarea luminoasă prin contracţia
musculaturii circulare a irisului; acomodarea vAiualâ pentru vederea de aproape prin contracaţia
muşchiului ciliar; reglarea presiunii arteriale, scăderea acesteia prin vasodilataţie arteriolară şi
inhibarea cordului; stimularea digestiei prin stimularea moti-lităţii gastrointestinale şi stimularea
secreţiilor glandelor gastrice şi intestinale; stimularea digestiei prin stimularea secreţiei de suc
pancreatic; stimulează digestia prin favorizarea evacuării vezicii biliare: contracţia musculaturii
peretelui vezicii biliare; r​ ol in excreţie: determină micţiune prin contracţia trigonului vezical şi
relaxarea sfincterului vezical; rol în reproducţie prin determinarea erecţiei.

19. ​Mediatorii si receptorii SNV​-

SNV elibereaza 2 neurotransmitatori actilcolina si noradrenalina.Acetilcolina este neurotransmitatorul
sinapselor din ganglionii SNV, orto si parasimpatic. Noradrenalinaeste neurotransmitatorul fibrelor
simpatice postganglionare. Acetilcolina stimuleaza 2 tipuri de receptori muscarinici si
micotici.Receptorii muscarinici sunt stimulati de muscarina o subst otravitoare.Receptorii nicotici sunt
stimulati de nicotina. Rceptorii muscarinici sunt prezenti in membrana tuturor celulelor stimulate de
neuroni parasimpatici ganglionari si a celulelor tinta stimulata de neuroni simpatici ganglionari
colinergici.In sist cardiovascular receptorii muscarinici sunt localizati pe membrana celulelor
musculare cardiace.Receptorii nicotici sunt prezenti pe membrane neuronilor ganglionari simpatico si
parasimpatici.
20. ​Funcţiile nervoase ale hipotalamusului
Hipotalamusul coordonează activitatea unor sisteme atât pe cale nervoasă, prin intermediul nervilor
simpatici şi parasimpatici; Hipotalamusul intervine în reglarea stării de somnveghe prin intermediul
sistemului reticulator ascendent. în starea de veghe; Hipotalamusul anterior conţine un centru
termolitic, care are rolul de a se opune tendinţelor de creştere a temperaturii peste limitele normale ale
corpului, prin vasodilataţie, sudoraţie şi polipnee; Hipotalamusul conţine un ​centru al setei, ​excitat de
creşterile de presiune osmotică ale plasmei sanguine şi ale lichidului interstiţial care îl scaldă; Ingestia
de apă şi scăderea diurezei vor contribui la restabilirea presiunii osmotice normale a plasmei sanguine;
Hipotalamusul conţine un ​centru al foamei, a​ cărui excitare determină senzaţia de foame şi, respectiv,
ingestia de hrană. Distrugerea centrului foamei determină anorexie; Hipotalamusul conţine centri
nervoşi care au sub controlul lor dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare;

21. ​Sistemul expiramidal

Este reprezentat de structuri neuronale cu originea in trunchiul cerebral; sistemul extraspinal
prezinta 4 tracturi axonale; tractul reticulospinal-isi are originea in sist reticular din bulbul rahidian;
tonusul formatiunii reticulare da nastere la potentiale de actiunde ce se transmit rostral pana in cortex.
Tractul vestibulospinal ​este constituit din axoni cu originea în neuronii nucleului vestibular; Prin
tractul vestibulospinal se corectează tonusul muşchilor extensori în vederea menţinerii echilibrului;
Transecţiunea la nivelul mezencefalului deconectează nucleii fracturilor vestibulospinal şi
reticulospinal; ​Tractul tectospinal ​îşi are originea în mezencefal şi se termină în măduva cervicală.
Acest tract intervine în reflexele de coordonare a mişcărilor capului şi ochilor; ​Tractul rubrospinal
îşi are originea în nucleul roşu din mezencefal şi influenţează activitatea neuronilor motori din măduva
spinării; Sistemul extrapiramidal are rolul de a menţine tonusul muscular antigravitaţional pos-tural
subconştient;

22. ​Sistemul piramidal

Toti neuronii de origine se afla in stratul V al cortexului cerebral; tractul corticospinal incepe in
cortexul crerebral si se termina in maduva contralaterala; fibrele tractului corticospinal se termina pe
neuronii motori inferiori spinali ce comanda contractia muschilor flexori; tractul corticobulbar este
alcatuit din axoni cu aceeasi origine cu cei ai tractului corticospinal si se termina pe neuronii motori
inferiori ai musculaturii capului; tractul cortico-pontino-cerebelar isi are originea in tot cortexul
cerebral; neuronii acestui sistem sunt singruii care nu influenteaza direct activitatea neuronilor
inferiori motori; celulele de origine ale sist piramidal sunt localizate in cortexul motor din lobul
parietal. Sistemul piramidal initiaza comenzile motorii pentru efetuarea miscarilor voluntare, invatate.

23. ​Cerebelul
Cerebelul reprezintă cel de-al treilea grup de neuroni motori superiori care, alături de sistemul
piramidal şi sistemul extrapiamidal; primeşte informaţii de la sistemele piramidal şi extrapiramidal, de
la fusurile neuromusculare, sistemul vestibular, retină, piele şi de la alţi receptori; nu are funcţii
senzitive sau motorii. Forţa de contracţie a muşchilor rămâne neafectată ​în ​absenţa acestei structuri;
Vestibulocerebelul ​asigură coordonarea mişcărilor implicate în menţinerea echilibrului şi a posturii
întregului organism; ​Spinocerebelul c​ ontribuie la controlul mişcărilor; ​Cerebrocerebelul ​are rol în
pregătirea sau planificarea mişcărilor învăţate; in ​afecţiuni cerebelare, ajustarea mişcărilor nu se mai
efectuează, ceea ce duce la o varietate de mişcări dezordonate. Dintre acestea, mai frecvent este mersul
necoordonat (ataxia).

24. ​Tipurile de activitate nervoasă superioară

Procesele de excitaţie şi cele de inhibiţie corticală prezintă câteva proprietăţi şi anume: ​Intensitatea:
procesele corticale de excitaţie şi inhibiţie se derulează la intensităţi diferite(mare si mica); ​Echilibrul:
raportul dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie poate varia(echilibrate sau neechilibrate); să fie
dezechilibrate​; ​Mobilitatea: t​ recerea de la predominanţa proceseleor de excitaţie la predominanţa
proceselor de inhibiţie se poate face rapid(mobile sau imobile); In funcţie de intensitatea, echilibrul şi
mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie corticale se disting următoarele tipuri de activitate
nervoasă superioară: ​tipul slab, ​caracterizat prin aceea că procesele de excitaţie şi cele de inhibiţie
corticală au intensitate redusă; ​tipul puternic, echilibrat, mobil, ​caracterizat prin aceea că procesele de
excitaţie şi inhibiţie corticală se derulează cu intensitate ridicată; ​tipul puternic, echilibrat, lent,
deosebit de cel anterior; ​tipul puternic, neechilibrat, c​ aracterizat prin procese de excitaţie şi inhibiţie
corticală derulate cu intensitate ridicată, predominând, însă excitaţia;

25. ​Diencefalul
Este porţiunea de trunchi cerebral aflată în jurul ventriculului ai lll-lea. în alcătuirea diencefalului intră
talamusul, hipotalamusul, hipo-fiza, metatalamusul ​şi ​epitalamusul; ​Talamusul este centrul de
integrare a ​întregii sensibilităţi ​a organismului; Toate căile aferente trec prin talamus şi fac sinapsă cu
neuronii talamici înainte de a ajunge la scoarţa cerebrală; în talamus se formează primele senzaţii de
natură psihică; Leziuni ale talamusului determină pierderea sensibilităţii legate de tact, temperatură,
gust, tulburarea somnului, paralizii şi abolirea unor reflexe; Hipotalamusul coordonează activitatea
unor sisteme atât pe cale nervoasă, prin intermediul nervilor simpatici şi parasimpatici; Hipotalamusul
intervine în reglarea stării de somnveghe prin intermediul sistemului reticulator ascendent. în starea de
veghe; Hipotalamusul anterior conţine un centru termolitic, care are rolul de a se opune tendinţelor de
creştere a temperaturii peste limitele normale ale corpului; Fiind glandă endocrină, funcţiile hipofizei
sunt prezentate In cadrul ​Sistemului endocrin; ​Metatalamusul este alcătuit din ​corpii geniculati
mediali ş​ i ​corpii geniculati laterali. C
​ orpii geniculati mediali sunt o staţie pe calea sensibilităţii optice;
Epitalamusul corespunde ​glandei plneale s​ au ​epifizei, f​ uncţiile sale fiind prezentate In cadrul
Sistemului endocrin.

26. ​Funcţiile scoarţei cerebrale

La scoarţa cerebrală sosesc impulsurile sensibilităţii exteroceptive, proprioceptive şi interoceptive,
precum şi impulsurile de la analizatorii acustic, gustativ, olfactiv, vizual şi auditiv; Memoria este
capacitatea scoarţei cerebrale de fixare, conservare, recunoaştere şi evocare a unor informaţii şi
evenimente acumulate anterior; ​Memoria imediată ​are o durată de la câteva secunde la câteva minute;
în ​memoria de scurtă durată, i​ nformaţia este stocată timp de maxim 3 săptămâni; ​Memoria de lungă
durată n​ u este net delimitată de memoria de scurtă durată; , învăţarea este capacitatea organismului de
a dobândi o anumită cunoaştere, o formă a învăţării constituind-o condiţionarea; Reflexele
condiţionate prezintă o serie de proprietăţi, prin care se deosebesc de cele necondiţionate: nu se
transmit ereditar; nu sunt prezente la toţi indivizii speciei, ci sunt individuale, formarea lor se bazează
pe reflexe necondiţionate; Alte forme de învăţare sunt habituarea ​şi sensibilizarea​: Habituarea constă
în ignorarea unui stimul inofensiv şi se bazează pe reducerea permeabilităţii canalelor sinaptice;
Sensibilizarea constă în exacerbarea răspunsului la acţiunea unui stimul; Funcţiile psihice sunt
realizate de neuronii de asociere; Funcţia de analiză şi sinteză: Analizatorii analizează excitaţiile de
feluri diferite, reţinându-le doar pe cele adecvate; Somnul este o stare de inconştienţă din care
organismul poate fi trezit prin stimuli senzitivi sau de altă natură Sunt recunoscute două tipuri de
somn: ​somn profund ​şi ​somn paradoxal; S ​ omnul profund ocupă cea mai mare parte a perioadei de
somn; somnul paradoxal se asociază de regulă cu visele.