Memoriu justificativ

Pierderile provocate de diferiţi dăunători pot înregistra valori foarte mari. Din cauza
dăunătorilor, recolta a fost distrusă pe teritorii întinse. Este suficient să amintim dezastrul provocat
de filoxeră, după pătrunderea ei din America pe continentul european (1863), care într-o perioadă
relativ scurtă a distrus toate plantaţiile de vită nobilă (pe rădăcini proprii). Astfel, numai în Franţa,
după statisticile existente, filoxera a produs în perioada 1863 - 1895 pierderi care s-au cifrat la 20
miliarde franci aur. De asemenea, sunt cunoscute pagubele produse în trecut, în diferite regiuni de
către lăcuste, care în timpul invaziilor distrugeau toate culturile provocând foamete şi sărăcie.
În prezent sunt multe specii de dăunători care în anii favorabili înmulţirii lor pot produce
pagube mari, dacă nu se aplică măsuri raţionale de combatere.
Obţinerea unor recolte de calitate superioară în condiţiile unor costuri cât mai reduse nu poate
fi realizată decât prin aplicarea unor tehnologii specifice, perfecţionate, care să permită o
valorificare superioară atât a resurselor naturale, cât şi a imputurilor.
Nivelul şi calitatea recoltelor sunt condiţionate de prezenţa numeroaselor organisme
dăunătoare care, prin atacul produs, contribuie la reducerea producţiei sub nivelul potenţialului
soiurilor şi al condiţiilor agrotehnice asigurate. Din aceste considerente, acţiunile de protecţia
plantelor prezintă un interes major. Ţinând seama că numeroşi agenţi patogeni şi dăunători se
transmit prin sămânţă şi sol, se impune adoptarea unui sistem complex de măsuri care, în multe
situaţii, se bazează pe tratarea seminţelor.
Combaterea integrală a agenţilor fitopatogeni se bazează pe aplicarea a trei metode: mecanică,
chimică, biologică. Este necesară aplicarea acestor metode de protecţie a culturilor agricole în
condiţiile existenţei unor anumiţi factori dăunători precum: poluarea, mortalitatea animalelor
folositoare, apariţia unor forme rezistente, tratamentele chimice imperfecte care acţionează şi asupra
altor organisme folositoare.

3
 CAPITOLUL 1 COMBATEREA BOLILOR SI DAUNATORILOR LA PLANTELE
LEGUMICOLE
1.1. Importanţa combaterii bolilor şi dăunătorilor
În condiţiile în care se află în ziua de astăzi ţara noastră (condiţii geografice, climatice şi
economice), obţinerea unor culture agricole superioare cantitativ, dar mai ales calitativ, este cât se
poate de importantă. Direct proporţional cu aceasta este şi dificultatea cu care se pot realiza aceste
producţii de calitate. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin metode preventive şi curative,
ţinând seama de biologia plantelor, sortimentele de pesticide, biologia agenţilor dăunători.
În vederea atingerii pragului superior dezbătut mai sus, se recomandă aplicarea unor metode
specifice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, care sunt următoarele:
- Măsuri şi mijloace agrotehnice: rotaţia culturilor, cultivarea soiurilor şi hibrizilor toleranţi
sau rezistenţi la atacul agenţilor patogeni şi dăunătorilor; amplasarea culturilor; nutriţia echilibrată,
irigarea culturilor, praşilele mecanice şi manuale, igiena culturală, defrişarea culturilor, arătura
adâncă de toamnă.
- Măsuri şi mijloace fizice: tratamente termice uscate (cu aer cald) şi tratamente termice
umede (cu apă caldă) aplicate seminţelor pentru protecţie împotriva virusurilor, bacteriilor şi
ciupercilor; tratamente cu abur (vapori supraîncălziţi) pentru protecţie împotriva unor insecte,
nematozi şi pentru dezinfecţia uneltelor.
- Mijloace biologice: preimunizarea cu surse avirulente sau slab virulente, antagonismul
microbian, folosirea microfaunei utile de paraziţi şi dăunători.
Protecţia culturilor de legume contra bolilor şi dăunătorilor trebuie să aibă un pronunţat
caracter ecologic şi integrat, ce se încadrează într-un sistem ce îmbină armonios toate metodele de
luptă, cu accentul din ce în ce mai mare pe folosirea largă a procedeelor agrotehnice şi metodelor
biologice. Pe această cale se limitează efectul nociv al pesticidelor, diminuându-se poluarea
mediului înconjurător (plante – sol - cultivator).
1.2. Noțiuni generale de combatere a bolilor și dăunătorilor
Cercetările legate de efectul bolilor şi dăunătorilor în culturile legumicole au arătat că acestea
produc pagube de recoltă în medie de cca.18%, iar când au condiţii optime de dezvoltare pot
produce compromiterea totală a culturilor. De aceea, pentru obţinerea unor producţii
corespunzătoare trebuie să se menţină plantele sănătoase de la răsărire până la încheierea perioadei
de vegetaţie. Măsurile prin care se pot proteja plantele împotriva agenţilor patogeni pot fi
preventive şi curative.
Dintre măsurile preventive amintim:

4
 - aplicarea unor rotaţii raţionale care să excludă succesiunea speciilor cu agenţi patogeni
comuni;
- aplicarea unei agrotehnici superioare, care să asigure distrugerea buruienilor şi condiţii bune
pentru creşterea viguroasă a plantelor;
- folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă mare la boli şi dăunători;
- folosirea seminţelor dezinfectate şi a răsadurilor sănătoase;
- instituirea unui regim sever al măsurilor de igienă fitosanitară în culturi.
Măsurile curative se referă la combaterea pe cale chimică sau biologică. Tratamentele pentru
protecţia plantelor trebuie să se aplice la avertizare, în 3-5 zile. În acest scop, în funcţie de agentul
patogen sau dăunătorul combătut se folosesc diferite insectofungicide .
În cazul bolilor se fac tratamente preventive (folosind produse de contact) şi curative
(utilizând produse sistemice). Împotriva dăunătorilor se efectuează numai tratamente curative (la
apariţia primilor dăunători).
Pentru combaterea simultană a unor agenţi patogeni şi dăunători se folosesc soluţii de
insectofungicide (amestec de un insecticid cu un fungicid), ţinându-se cont de compatibilitatea lor.
Alegerea produselor fitofarmaceutice se face în prima parte a perioadei de vegetaţie ţinând
cont de eficacitate iar în perioada recoltării în funcţie de remanenţă şi toxicitate. La culturile la care
recoltarea se face printr-o singură trecere, eventual două (varză, conopidă etc.), în perioada de
recoltare nu se fac tratamente de combatere.
În cadrul complexului de măsuri de combatere a bolilor şi dăunătorilor un rol deosebit revine
combaterii integrate. În cadrul acesteia, accentul trebuie pus mai ales pe metodele nechimice şi în
primul rând pe cele biologice, reducându-se consumul de produse chimice destinate combaterii
dăunătorilor cu 25-50% la unele culturi, micşorându-se substanţial poluarea solului şi a produselor
legumicole. {i la noi în ţară s-au făcut studii pentru identificarea surselor de entomofagi şi
perfecţionarea tehnicilor de înmulţire la scară industrială şi cercetarea selectivităţii produselor
farmaceutice faţă de entomofagi, pentru integrarea lor ca mijloace chimice, alături de cele biologice,
în lupta contra dăunătorilor .
În condiţiile din câmp, pentru efectuarea tratamentelor se folosesc maşini de combatere
(MTSP-1200 sau MPSP-3 x 300) acţionate de tractorul legumicol. În cazul culturilor legumicole pe
suprafeţe mari şi când combaterea trebuie făcută urgent se pot utiliza în acest scop avioanele.
În cazul în care plantele au un aparat foliar slab dezvoltat se pot aplica tratamente de
combatere localizate pe rânduri de plante, folosind echipamentul de stropit ESCL- 600, care poate
executa concomitent şi lucrarea de prăşit şi refăcut rigole.
Pe suprafeţe mici, pentru tratamente se folosesc aparate de stropit manuale.

5
 1.3. Metode profilactice de combatere
Alegerea terenului pentru o anumită cultură se face ţinând seama de cerinţele pedoclimatice,
spre exemplu de faptul că o plantă cultivată într-o anumită zonă care necesită irigaţii de suprafaţă
este mai uşor atacată de diverşi agenţi patogeni. Prin alegerea terenului, se pot evita suprafeţele
infestate cu unele microorganisme patogene de sol din genul Verticillium, Fusarium sau
Rhizoctonia sau evitarea terenurilor ce conţin resturi organice, seminţe, tuberculi sau rizomi
infectaţi. Din această rezervă de inocul în anul următor pot să apară numeroşi patogeni ce vor
infecta părţile subterane sau foliajul plantelor.
Stabilirea epocii la care se face plantarea sau însămânţarea trebuie determinată în aşa fel încât
condiţiile pedoclimatice să fie optime pentru planta gazdă şi cât mai puţin favorabile pentru agenţii
patogeni sau, momentul însămânţării să se afle, după ce cantitatea de inocul infecţios a scăzut sub
nivelul de periculozitate.
Una dintre cele mai importante măsuri profilactice este aceea de a planta sau semăna plante
şi seminţe sănătoase testate, iar pe parcursul perioadei de vegetaţie să se regleze pe cât posibil
factorii de umiditate şi de temperatură în sere şi solarii, pentru a se crea condiţii optime de
dezvoltare a plantelor, ceea ce micşorează riscul infecţiilor grave.
Măsurile de igienă culturală. Acestea presupun distrugerea plantelor sau părţilor de plantă
puternic atacate din zonele cultivate. Prin aceste măsuri se elimină plantele care sunt compromise
din punct de vedere al recoltei, dar care ar putea constitui surse de inocul prin diseminarea sporilor
care să producă infectarea plantelor sănătoase din culturi. Eliminarea gazdelor intermediare, în
cazul ruginilor sau a plantelor rezervoare de virus este o altă cale pentru a întrerupe ciclul evolutiv
al agenţilor patogeni.
Utilizarea rezistenţei plantelor la boli este în general un mijloc de luptă foarte eficace şi
foarte economic pentru agricultură. Cu toate că pentru obţinerea de soiuri sau hibrizi rezistenţi
trebuie făcute cercetări aprofundate, practica a scos însă în evidenţă faptul că acestea sunt rentabile.
În agricultura modernă intensivă s-a uzat de factori ce au perturbat echilibrul între gazdă şi
parazit. Aceşti factori ca, introducerea de soiuri şi hibrizi intensivi, utilizarea dozei mari de
îngrăşăminte, scurtarea rotaţiilor şi extinderea monoculturii, folosirea irigaţiilor în mod excesiv, au
dus pe de o parte pe termen scurt la creşterea imediată a producţiei iar pe de altă parte pe termen
lung au favorizat extinderea arealului unor agenţi patogeni şi creşterea pagubelor produse de
aceştia, ca de exemplu Erysiphe graminis f.sp. tritici sau Gibberella zeae.
Evitarea monoculturii este una dintre metodele profilactice care dă bune rezultate. Deşi în
unele regiuni se mai practică monocultura, această metodă are în timp, efecte negative asupra
nivelului producţiei. Astfel, în monocultura de porumb, creşte cantitatea de inocul infecţios al

6
ciupercilor din genul Fusarium, Ustilago şi Sorosporium, ceea ce produce în timp pierderi
însemnate de recoltă.
Respectarea desimii optime a culturilor influenţează în mod variat instalarea paraziţilor şi
apoi evoluţia bolilor. O multitudine de agenţi patogeni se instalează şi produc pagube mari în
culturile cu desime mare, în care microclimatul este mai umed, luminozitatea mai redusă şi
răspândirea sporilor se face cu uşurinţă. Aşa se cunoaşte că atacul speciilor de Botrytis şi Sclerotinia
este mult mai mare în culturile cu desime mare. Umbrirea produsă de plantele vecine sau de
frunzele superioare, măreşte posibilitatea de atac a agenţilor foliari de la cerealele păioase.
Irigarea cu norme optime a culturilor este un factor de mărire a rezistenţei plantelor la
îmbolnăvire, însă irigarea excesivă poate produce asfixia rădăcinilor şi de asemenea favorizează
apariţia în soluţia solului a unor toxine ce provin din fermentaţiile anaerobe. Rădăcinile suferă şi
sunt apoi invadate de microorganismele solului. Excesul de umiditate din sol duce la vehicularea
rapidă a zoosporilor de Pythium, Aphanomyces şi Phythophthora. În zonele cu exces de umiditate
cultivând unele plante pe straturi sau pe biloane, uşurăm drenarea solului şi micşorăm riscurile de
apariţie a putrezirii rădăcinilor.
O irigare prea abundentă şi aplicată tardiv spre sfârşitul perioadei de vegetaţie măreşte
posibilitatea apariţiei putrezirilor date de Botrytis sau a îmbolnăvirii date de specii de Fusarium şi
Verticillium.
Fertilizarea echilibrată în concordanţă cu normele de cartare agrochimică poate duce la
evitarea apariţiei unor boli deşi, nu este totdeauna o concordanţă directă între vigoarea unei plante şi
starea ei sanitară; unele boli nu pot fi evitate printr-o hrănire echilibrată a plantei (virozele, bolile
vasculare de origine bacteriană sau micotice).
Lupta împotriva vectorilor duce la micşorarea procentului de plante virozate în lan. Se
cunoaşte faptul că, afidele transmit agentul mozaicului salatei, tripşii virusul petelor de bronz de la
tomate, cicadele transmit virusul răsucirii vârfului frunzelor de sfeclă şi ca urmare acţiunile de
distrugere a acestor vectori pot salva plantele la atacuri periculoase.
1.4. Măsuri legislative şi de carantină fitosanitară
În România acţiunile de prevenire şi combaterea patogenilor sunt reglementate prin Legea
5/1982 privind protecţia plantelor cultivate, a pădurilor şi regimul pesticidelor cât şi prin unele
Ordine şi Instrucţiuni. ale M.A. şi Silvicultură cu privire la circulaţia produselor agricole.
Organizarea carantinei fitosanitare, măsurile ce se impun pentru protejarea plantelor împotriva
agenţilor patogeni, dăunătorilor şi buruienilor de carantină, au fost stabilite prin HCH 352/1952.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în temeiul hotărârii guvernului nr. 785/1992, emite
ordinul 33 din 29 iulie 1994 prin care se aprobă lista dăunătorilor şi agenţilor fitopatogeni supuşi

7
măsurilor de carantină pe teritoriul Europei (Anexa 1) şi pe teritoriul României (Anexa 2) şi de
asemeni se aprobă elaborarea unor programe speciale de urmărire şi de combatere pentru o serie de
dăunători şi agenţi fitopatogeni incluşi în anexa 2. Se aprobă finanţarea tratamentelor preventive sau
curative, plătite cu prioritate din fondurile bugetului de stat, în conformitate cu prevederile ordinului
nr. 42/1993;
1.5. Metode fizico-mecanice de combatere
Acest grup de metode prezintă un caracter curativ permiţând reducerea atacului unor agenţi
patogeni folosind lumina solară, electricitatea sau forţa mecanică.
Metodele mecanice propriu zise se referă la îndepărtarea ramurilor atacate, curăţarea
trunchiului pomilor, sortarea manuală a tuberculilor de cartof, a bulbilor de ceapă înainte de
depozitare ca şi alegerea la masă a seminţelor de fasole sau floarea soarelui, prin care se elimină
corpurile străine, seminţele sau părţile de plante atacate.
Helioterapia - presupune folosirea luminii solare în distrugerea unor bacterii existente în
tegumentul seminţelor de fasole.
Radioterapia - presupune folosirea radiaţiilor (razele X) spre exemplu, în combaterea
cancerului bacterian produs de Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens.
Izotopul Cobalt-60 este folosit în mod curent pentru dezinfectarea seminţelor, a fructelor
destinate păstrării precum şi pentru dezinfectarea spaţiilor închise.
1.6. Măsuri biologice de combatere
În cadrul conceptului de luptă integrată, pe lângă măsurile chimice de prevenire şi combatere
şi cele de ameliorarea rezistenţei plantelor la boli, măsurile de luptă biologică s-au impus ca o
necesitate în vederea menţinerii stării de echilibru necesare în agroecosisteme între diferitele grupe
de organisme existente, pentru a diminua intervenţia în mediul ambiant prin metode chimice.
Lupta biologică împotriva agenţilor patogeni se poate realiza prin folosirea bacteriofagilor, a
hiperparaziţilor, a antagoniştilor, chiar şi a insectelor ce distrug unii patogeni, precum şi prin
utilizarea antibioticelor, a fitoncidelor cât şi prin premuniţie.
Bacteriofagii utilizaţi pot fi specifici, pentru o singură bacterie sau pot fi polivalenţi ca
bacteriofagul ce distruge mai multe specii din genul Bacterium (B. holci, B. translucens). Au fost
înregistrate rezultate foarte bune în combaterea bacteriilor Pseudomonas tabaci, Ps. solanacearum
cât şi Ps. tolaasi ce parazitează ciupercile de cultură, însă în acest din urmă caz, bacteriofagul a fost
asociat şi cu o bacterie antagonistă Ps. fluorescens.
Aplicarea bacteriofagilor obţinuţi în cultură pură se poate face prin tratamente seminale,
stropiri pe plantă cu suspensii de fagi sau chiar prin injectarea fiecărei plante în parte. Această

8
metodă de luptă biologică este însă momentan deosebit de costisitoare şi poate fi practicată doar în
munca de ameliorare pentru a proteja clonele deosebit de valoroase.
1.7. Metode chimice de combatere
Chimioterapia s-a impus în agricultură ca o verigă tehnologică indispensabilă mai ales în
ultimele cinci decenii ale secolului nostru, când a apărut necesitatea asigurării unor producţii
constante, mari şi de calitate superioară. Necesarul de hrană din ce în ce mai mare, solicitat de
populaţie, a făcut să se ceară agriculturii un randament sporit pe unitatea de suprafaţă cultivată.
Metodele moderne de monitorizare şi evaluare a gradului de atac au determinat folosirea
fungicidelor numai împotriva agenţilor patogeni cheie şi numai în cazul depăşirii pragului economic
de dăunare (P.E.D.). Astfel, la cerealele păioase, se execută tratamentele seminale obligatorii iar
dintre bolile foliare, se aplică tratamente mai ales pentru rugini şi făinare, dacă se depăşeşte limita
pragului economic de dăunare.
Cu toate că în ultimele decenii cantitatea de fungicide a scăzut considerabil, pe plan
mondial, datorită conceptului modern de luptă integrată, specialiştii sunt conştienţi că fără măsurile
de chimioterapie, toate celelalte metode profilactice nu vor putea să asigure în totalitate protejarea
plantelor şi limitarea pagubelor produse de agenţii patogeni.
Generalităţi despre fungicide
În condiţiile moderne ale chimioterapiei, în agricultură s-a renunţat la folosirea fungicidelor
cu spectru larg de activitate, care au stricat echilibrele naturale din agroecosisteme şi s-a trecut la
folosirea fungicidelor cu spectru mediu şi îngust, care să prevină dezechilibrele ecologice.
Pe baza datelor obţinute se editează lucrări de sinteză cu privire la proprietăţile pesticidelor,
cum avem în România Codexul produselor pesticide apărut în 1996, la care s-au făcut completări
periodice.
Proprietăţile fungicidelor sunt următoarele:
- fungicidele trebuie să aibă un anumit grad de toxicitate pentru un agent patogen sau un grup
de agenţi patogeni şi o fitotoxicitate redusă.
- fungicidul trebuie să aibă o toxicitate redusă pentru om şi animale cu sânge cald.
Formele de condiţionare ale produselor în prezent sunt mult diversificate:
- pulberile muiabile, ce au particule cu dimensiuni între 2-20 m;
- emulsiile, la care substanţa activă se găseşte sub formă de particule fine în lichidul de
stropit;
- pulberile, au particule mari între 10-40 m;
- granulele, sunt forma de prezentare obişnuite a insecticidelor dar şi a combinaţiilor de
substanţe insectofungicide.
9
 - substanţele utilizate pentru drajare, care se folosesc pentru învelirea seminţelor într-o
peliculă de substanţe (fungicide, insecticide, îngrăşăminte) la care se adaugă adezivi şi coloranţi
distinctivi.
Din punct de vedere chimic fungicidele se împart în: fungicide anorganice, fungicide organo-
metalice şi fungicide organice de sinteză.
În funcţie de modul lor de acţiune asupra agenţilor patogeni, fungicidele se pot clasifica în:
fungicide preventive sau de contact şi fungicide sistemice.
Fungicidele de contact distribuite pe suprafaţa organelor de protejat trebuie să acopere cât mai
mult din suprafaţa organelor tratate, asigurând distrugerea germenilor infecţioşi după contaminare.
Fungicidele sistemice, au apărut după 1967, fiind considerate cele mai eficiente datorită
efectului lor endoterapeutic. Ele se absorb prin frunză sau prin rădăcini, sunt transportate prin xylem
în mod acropetal, de la rădăcini spre frunze.
Metode de aplicare a tratamentelor
În vederea prevenirii sau combaterii agenţilor patogeni ai bolilor foliare, produsele pot fi
aplicate prin prăfuiri, stropiri sau cu aerosoli.
Prăfuirile presupun distribuirea uniformă a fungicidului condiţionat sub formă de pulbere
fină pe suprafeţele frunzelor, lăstarilor şi ramurilor. Aceste substanţe au o stabilitate mare şi se pot
distribui cu maşini relativ simple dar uniformitatea distribuirii depinde de curenţii atmosferici şi
presupune un consum mare de substanţă pe hectar, fiind în prezent mai puţin utilizate.
Stropirile se aplică folosind aparate portabile, carosabile sau aeronave ca elicopterele şi
avioanele.
Tratarea chimică a seminţelor se poate face pe cale umedă, semiumedă sau uscată.
1.8. Lupta integrată
Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere a agenţilor patogeni şi
dăunătorilor plantelor de cultură. Acest program a fost elaborat ca o reacţie a folosirii excesive a
pesticidelor organosistemice şi mai ales a celor cloroderivate.
Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de metode, care satisface în
acelaşi timp exigentele economice, ecologice şi sociologice, acordăndu-se prioritate utilizării
organismelor naturale de limitare,respectăndu-se pragurile de tolerantă (Brader, 1974).
Lupta integrată poate fi definită ca o formă de ecologie aplicată (Grison,1969), de luptă
biocenotică, în sensul dirijării populaţiilor de dăunători şi a dăunătorilor lor naturali din cadrul
agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi, prin influentarea factorilor de mediu asupra
organismelor vegetale şi animaie.
1.8.1. Principiile luptei integrate sunt:

10
 1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi anume:
prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice,fizico-mecanice, chimice
şi biologice.
2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte eradicarea
torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la un anumit nivei la care să nu producă pagube (sub pragul
de dăunare economică), prin aşa zisa"metodă a cămpului murdar".
3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la minimum a numărului
lor.
4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile fizicomecanice(tăierile de
întreţinere şi de rodire în pomicultură şi viticultură).
5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanentă mică pentru protejarea entomofaunei
folositoare.
6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului acestora.
7. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au remanentă mare şi
se descompun greu.
8. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor biologice ce nu lasă
reziduuri pe produsele tratate.
9. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact pentru a se evita
aparitia de noi rase fiziologice de agenţi patogeni şi dăunători,rezistenti la pesticide.
10. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate căt mai mică fată de om şi animale.
11. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul agenţilor patogeni
şi dăunătorilor.
1.8.2. Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate. Pentru a se putea introduce
şi folosi cu succes combaterea integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de
elemente şi în primul rănd mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densităţii numerice a
speciilor cu importanţă economică, cum sunt:
a) evidenta speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărtilor de răspăndire a dăunătorilor);
b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste (paraziţi şi prădători);
raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali, exclude folosirea tratamentelor chimice;
c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strănsă corelaţie cu factorii
ecologici;
CAPITOLUL II - VARZA – PREZENTARE GENERALĂ
2.1. Importanța culturală

11
 Plantele legumicole din grupa verzei au o pondere mare în alimentaţia omului şi ocupă cele
mai mari suprafeţe în cultură. Grupa de legume vărzoase cuprinde: varza cu căpăţâna albă, varza cu
căpăţână roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza pentru frunze, conopida, broccoli, gulia şi
varza chinezească. Speciile din această gamă dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, iar
produsele sunt rezistente la transport şi se pot păstra pe o perioadă lungă de timp. Fiind plante
alogame, trebuie să se asigure spaţii de izolare corespunzătoare între varietăţi şi soiuri la producerea
de sămânţă. Pentru eşalonarea consumului o perioadă cât mai lungă de timp, se practică cultura
acestor legume în spaţii protejate şi forţate. Conţinutul bogat în săruri minerale, potasiu, fosfor,
calciu, fier şi vitaminele C, A, B, B2, PP, precum şi în uleiuri pe bază de sulf le conferă acestor
legume o valoare alimentară ridicată şi chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecţiuni. Varza
este o legumă foarte puţin calorică, ea având în jur de 25 de calorii (100 kjouli) la 100 de grame de
produs. Glucidele, care furnizează o parte din calorii, sunt constituite în primul rând din pentosan,
glucide parţial asimilabile. În afară de asta, ele mai conţin zaharoză, glucoză şi fructoză. Protidele,
care completează aportul energetic, sunt prezente şi ele la un nivel ridicat. Legumele vărzoase
participă în hrana oamenilor tot timpul anului atât în stare proaspătă cât şi conservată. Se estimează
o alimentaţie echilibrată la un consum de legume vărzoase de 75g zi, respectiv 27 kg anual, din care
80% pentru consumul în timpul iernii.
2.2. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
Legumele vărzoase sunt plante legumicole cu o capacitate mare de adaptare la condiţiile de
mediu, fapt ce face posibilă cultivarea lor în toate zonele ţării, la altitudini până la 1500 m. Varza
este o plantă legumicolă puţin pretenţioasă faţă de temperatură, putând suporta cu uşurinţă
temperaturile scăzute din cursul perioadei de vegetaţie. Temperaturi de 5-18 grade C sunt
considerate ca potrivite pentru o bună vegetaţie, valorile optime de creştere şi dezvoltare fiind de
15-18 grade C. Temperaturile prea ridicate de peste 25 grade C, nu sunt favorabile deoarece plantele
stagnează în creştere, iar dacă sunt asociate cu umiditate atmosferică scăzută, căpăţânile rămân
mici, afânate.
Speciile din această grupă sunt plante de zi lungă, lungimea zilei influenţând favorabil
formarea căpăţânilor de varză. Insuficienţa luminii determină alungirea răsadurilor, plantele cresc
încet şi formează căpăţâni mici.
Faţă de apă cerinţele verzei sunt ridicate. Consumul cel mai ridicat de apă se înregistrează în
faza de formare şi creştere a căpăţânilor de varză. Eficienţa maximă a irigării se obţine când se
aplică cantităţi mici de apă, dar cu frecvenţă mare, menţinând o umiditate în sol constantă. Excesul
de umiditate conduce la încetarea creşterilor, frunzele se colorează în violaceu, căpăţânile rămân
mici şi crapă.

12
 Culturile de legume vărzoase reuşesc bine pe soluri aluvionare, afânate, bogate în humus şi
substanţe minerale. De aceea, aceste specii reacţionează favorabil la aplicarea îngrăşămintelor
organice (gunoi de grajd). Dintre îngrăşămintele minerale, azotul are un rol important în obţinerea
de producţii mari şi de calitate, începând cu faza de răsad şi în cursul vegetaţiei, deoarece numai
plantele cu foliaj bogat pot să asigure realizarea de producţii mari. Excesul de azot este dăunător, în
perioada de creştere intensă a căpăţânii, ducând la crăparea acestora. Administrarea unor cantităţi
suficiente de fosfor şi potasiu favorizează creşterea sistemului radicular şi formarea de căpăţâni
mari.

CAPITOLUL III - BOLILE ȘI DĂUNĂTORII VERZEI ȘI METODE DE

COMBATEREA A ACESTORA

13
 3.1. Bolile verzei - descriere și combatere
3.1.1. Nervaţiunea neagră a frunzelor de varză (Xanthomonas campestris
(Pammel) Dowson)
Simptome.. Recunoaştem boala prin înnegrirea marginii cotiledoanelor, urmată de
îngălbenirea şi uscarea lor.
La plantele mature simptomul caracteristic de înnegrirea nervurilor se observă la frunzele
dezvoltate, pe care iniţial apar pete galbene mari în forma de „V”. Frunzele atacate se usucă, devin
pieloase, pergamentoase şi cad începând de la
bază, când vremea este secetoasă. Pe rădăcini
boala nu prezintă simptome caracteristice, însă
influenţează creşterea şi dezvoltarea plantei.
Patogenie şi epidemiologie. O
temperatură situată între 25-28 grade C, o
umiditate ridicată şi condiţii ploioase
favorizează dezvoltarea nervaţiunii negre. În
aceste condiţii ideale simptomele îşi fac apariţia
la 8-10 zile după infecţie. Boala se transmite prin seminţe, răsad infectat fără simptome şi resturi de
plante bolnave din sol unde bacteria rezistă doi ani.
Cercetările au arătat că la infecţia prin răni perioada de incubaţie este de 9-11 zile, iar la
infecţia prin hidatode este de 12-20 zile.
Răspândirea bacteriilor în perioada de vegetaţie se face prin apa de irigaţie, precipitaţii şi
vânt. Temperatura optimă pentru infecţie este de 22 grade C, ier umiditatea relativă 95-100%.
Bacteria prosperă în toamnele calde şi cu precipitaţii abundente, iar răspândirea este legată de
direcţia vânturilor predominate.
Profilaxie şi terapie. În cadrul măsurilor agrofitotehnice de prevenire şi combatere a
nervaţiunii negre rolul cel mai important îl reprezintă utilizarea de soiuri cu toleranţă şi rezistenţă
faţă de agentul patogen.
Pentru a evita apariţia bolii se vor semăna numai seminţe din culturi semincere sănătoase.
Bacteria Xanthomonas Campestris poate „locui” atât la interiorul, cât şi la exteriorul seminţei şi din
această cauză controlul calităţii seminţelor este greu de realizat. Acest lucru impune tratarea
seminţelor, pentru a obţine culturi sănătoase. Pentru a elimina bacteria tratarea seminţelor cu apă
caldă este foarte recomandată şi constă în scufundarea seminţelor în apă caldă la 50 grade C timp de
20 minute la varza albă şi de 45 grade C timp de 20 minute la varza roşie. Acest tratament nu este
acceptat în industrie deoarece reduce viabilitatea seminţelor şi nu elimină complet bacteriile. De

14
asemenea se poate aplica tratamentul chimic prin
imersia seminţelor în soluţie de hipoclorit de sodiu în
concentraţie de 1% pentru 50 minute.
Terenul ales pentru răsad nu trebuie să fi avut
crucifere pe el sau în vecinătate şi să fie plasat cât mai
departe de culturile de crucifere. Răsadurile bolnave nu
se vor transporta, ci se vor distruge.
O mare atenţie trebuie să se acorde alegerii plantelor semincere în toamnă şi în primăvară,
eliminându-se plantele cu vinişoarele înnegrite la cicatrice.
În perioada de vegetaţie culturile vor fi menţinute curate de buruieni (o parte din aceste
buruieni sunt plante gazdă pentru agentul patogen) şi vor fi aplicate tratamente la avertizare pentru
combaterea insectelor şi gasteropodelor care contribuie la răspândirea bacteriei în cultură.
Pentru a elimina bacteria rotaţia culturilor este importantă, alternând cu culturi neînrudite cu
cruciferele. Plantele din familia Solanaceae (roşii, ardei) şi curcubitaceele sunt imune la nervaţiunea
neagră.
Combaterea chimica se realizeaza cu fungicide: Ridomil Gold Plus in concentratie de 0,3-0,4
% (30 g in 10 l apa) (3-4 kg pe hectar), Dithane M-45 in concentratie de 0,2 % (20 g in 10 l apa) (2
kg pe hectar).
3.1.2. Mana cruciferelor - Peronospora brassicae – această boală este foarte răspândită la
crucifere, producând pagube importante atât în culturile pentru consum cât şi în cele semincere..
Simptome. Mana poate apărea în toate fazele de dezvoltare ale plantelor dar mai frecvent la
plantele tinere. Boala apare la plăntuţele în răsadniţe, manifestându-se pe cotiledoane şi pe primele
frunzuliţe prin pete mici, de formă neregulată, delimitate de nervuri, la început de culoare verde-
gălbuie, iar mai târziu de culoare cenuşie-brunie. Pe faţa interioară a frunzelor în dreptul petelor se
formează un puf albicios-cenuşiu, constituit din conidioforii şi conidiile ciupercii. Când plantele au
3-4 frunze sunt mai rezistente la atac.
În câmp boala nu apare în cursul verii decât în anii
ploioşi, deoarece într-un stadiu mai evoluat plantele
devin mai rezistente. În această fază pe frunze pe frunze
apar numeroase pete colţuroase, negricioase, vizibile mai
ales pe partea superioară a limbului.
Boala poate apărea şi pe căpăţânile de varză, pe
frunzele externe sub forma unor pete cenuşii-negricioase, uşor adâncite a căror mărime variază de la
câţiva mm până la 2 cm sau chiar mai mult.

15
 În condiţii de câmp, ceaţa, burniţa şi roua favorizează în mai mare măsură decât precipitaţiile
torenţiale intensificarea bolii. Ciuperca se dezvoltă foarte rapid, când temperatura din cursul nopţii
variază între 8 şi 17 grade C, iar ziua nu se ridică peste 24 grade C.
Patogenie şi epidemiologie. Infecţia are loc prin stomate şi prin străpungerea celulelor
epidermice, fiind favorizată de o temperatură în jur de 16 grade C. Ciuperca se transmite peste iarnă
sub formă de mileniu şi oospori, iar în perioada de vegetaţie prin conidii care la germinaţie produc
filamente de infecţie. Agentul patogen prezintă 2 rase fiziologice: rasa 1 şi rasa 2. Rasa 1 este mai
răspândită în comparaţie cu rasa 2. Rezistenţa la ambele rase este conferită de câte o singură genă
dominantă.
Profilaxie şi terapie. Măsurile preventive contribuie în mare măsură la limitarea apariţiei şi
evoluţiei atacului: distrugerea resturilor vegetale infectate, arătura adâncă de toamnă, dezinfecţia
amestecului pentru produs răsadul, selecţia riguroasă a butaşilor destinaţi înfiinţării culturilor
semincere, folosirea de sămânţă sănătoasă sau tratarea acesteia cu apă caldă (la 50 grade C, 30
minute).
În răsadniţe se recomandă schimbarea sau dezinfectarea pământului şi o însămânţare mai rară.
După răsărirea plăntuţelor se vor menţine o temperatură şi umiditate moderate, fiind necesare şi o
bună aerisire. Combaterea chimică se referă la tratarea pământului cu Folpan 0,2% 4-5 l/m²,
Formalină 40 1% 2 l/m². Răsadurile se protejează cu produse cuprice. Alte produse chimice care se
folosesc sunt: Ridomil Gold MZ 0,25; Sandofan M8 0,25; Ripost M 0,25; Dithame M45.
În general se recomandă îndepărtarea frunzelor periferice bolnave înainte de a pune la
păstrare căpăţânile destinate consumului. Peste iarnă căpăţânile se vor păstra în spaţii bine aerisite.
La 10-15 zile se vor controla verzele depozitate ocazie cu care se vor îndepărta frunzele bolnave sau
verzele se vor da imediat în consum.
3.1.3. Albumeala cruciferelor - Cystopus candidus – această boală poate fi întâlnită în
culturile de varză, conopidă, ridichi, hrean, plante ornamentale şi atacă numeroase plante din flora
spontană.
Simptome. Atacul se manifestă în cursul perioadei de vegetaţie pe toate organele aeriene ale
plantelor. Simptomul caracteristic este apariţia pe organele plantelor a fructificaţiilor asexuate ale
ciupercii (conidiofori cu conidii) sub forma unor cruste albe strălucitoare, de formă circulară sau
neregulate.
Pe faţa superioară a frunzelor apar pete
gălbui de 1-10 mm în diametru, în dreptul
cărora pe faţa inferioară se formează
fructificaţiile ciupercii sub forma unor

16
pustule crustoase, proeminente de culoare albă. Cu
timpul epiderma se rupe, pustulele capătă aspect
prăfos, iar sporii ciupercii devin liberi şi se
împrăştie.
Atacul pe tulpini, pedunculi florali şi peţioluri se
manifestă prin apariţia de pustule mici, eliptice, alb
strălucitoare care devin cu timpul prăfoase.
Datorită atacului tulpinile sunt torsionate, frunzele deformate, dezvoltarea inflorescenţei este
mult stânjenită, elementele florale se transformă în frunzişoare hipertrofiate groase, îndoite şi
casante, iar florile avortează.
Patogenie şi epidemiologie. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin oospori care
iernează în resturile de plante atacate sau liberi în sol. Atacul este favorizat de temperaturi moderate
şi umiditate mare şi apare în special în anii ploioşi sau la irigarea în exces a plantelor. Temperatura
minimă de dezvoltare a ciupercii este de 0 grade C, maxima 30 grade C, iar optima în jur de 10
grade C. Germinarea conidiilor are loc la temperaturi cuprinse între 1 şi 20 grade C.
Profilaxie şi terapie. Mijloacele agrofitotehnice (igiena culturală, arătura adâncă de toamnă
pentru distrugerea resturilor vegetale şi cruciferelor din flora spontană, rotaţia culturilor pe 3-4 ani)
au un rol deosebit în prevenirea rotaţiei atacului. Se va evita pe cât posibil irigarea prin aspersiune
în timpul perioadei de înflorire şi fructificare a culturilor semincere. Resturile vegetale vor fi
distruse prin ardere.
Tratamentele chimice se fac numai în culturi semincere la apariţia primelor simptome cu
produse antimană asociate asociate cu substanţe adezive. Printre substanţele chimice se numără
Dithane M 45, Sancozeb, Mancozeb 800, Nemispor 1, Bravo 500.
3.1.4. Hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brasicae
Este o boală destul de răspândită şi cunoscută în toate ţările în care se cultivă plante din
familia Cruciferae.
Simptome. Atacul se manifestă în toate fazele de vegetaţie prin apariţia unor tumori
(umflături, îngroşări gale) caracteristice pe rădăcini şi la baza tulpini. Pe vreme însorită şi secetoasă
plantele se usucă şi se ofilesc, iar în scurt timp ca urmare a evoluţiei bolii planta se usucă în
întregime. Plantele infectate au pe rădăcina principală, pe cele secundare şi la baza tulpinii umflături
neregulate, de dimensiuni şi forme diferite
Agentul etiologic. Boala este produsă de ciuperca Plasmodiophora brassicae. Agentul
patogen este un parazit obligat caracterizat printr-un aparat vegetativ numit plasmodiu multinucleat.

17
Ciuperca trăieşte în interiorul celulelor plantei gazdă, care se măresc în comparaţie cu celulele
neparazitare determinând în final deformări caracteristice.
Patogenie şi epidemiologie.
Hernia rădăcinilor de crucifere se manifestă foarte intens în terenurile uşor acide, cu un pH de
6-6,5. Dacă pH-ul trece de 7,5 boala nu se manifestă sau atacul este foarte slab. Temperatura optimă
pentru dezvoltarea bolii este de 18-24 grade C, iar cea minimă de 12 grade C. Boala se dezvoltă
intens atunci când umiditatea este mare (75-90%), sub 50% atacul stagnează. Pierderile produse de
această boală sunt cu atât mai ridicate, cu cât gradul de infestare cu spori a solului este mai mare.
Hernia rădăcinilor de crucifere se întâlneşte mai frecvent în zonele de cultură intensivă a verzei,
mai ales în gospodăriile în care se practică monocultura.
Profilaxie şi terapie. Este mai bine să prevină apariţia bolii decât să se combată. Prezenţa în
exces a apei în câmp timp de o perioadă îndelungată favorizează dezvoltarea bolii. Un sol bine
drenat şi prevăzut cu o bună structură constituie una din metodele de prevenire a bolii. În momentul
plantării în câmp se va acorda o mare atenţie sortării răsadului, distrugându-se plăntuţele bolnave.
Se vor evita terenurile umede, acide. Apa pentru irigare nu trebuie să fie infectată de ciuperca care
provoacă hernia. Trebuie evitată de asemenea apa în care se spală legumele infectate. De asemenea
trebuie să acordăm o atenţie deosebită gunoiului aplicat. Gunoiul nu trebuie să provină de la
animale hrănite cu resturi vegetale infectate cu hernie.
Trebuie aplicată dezinfecţia amestecului de pământ pentru produs răsadul şi a solului în sere
pe cale termică sau chimică cu produse fumigante, aplicarea unui asolament de 4-5 ani, evitarea
terenurilor umede şi acide la amplasarea culturilor, aplicarea de amendamente cu var pentru a
neutraliza aciditatea solului (reacţia alcalină a solului inhibă germinaţia sporilor ciupercii),
distrugerea resturilor vegetale şi arătura adâncă de toamnă.
Aplicarea unor pesticide gazoase în sol poate face parte dintr-un program de luptă împotriva
herniei. Acest tratament este recomandat în caz de îndoială asupra stării sanitare a solului utilizat
pentru producerea de răsad în pepiniere. Pentru a reduce costurile de producţie în câmp o aplicare
locală cu pesticide gazoase este eficientă. Pesticidele gazoase disponibile în prezent şi cele mai
puţin dăunătoare pentru stratul de ozon sunt „metham-sodiu”, „metham-potasiu”.
3.1.5. Alternarioza cruciferelor – Alternaria Brassicae – boala afectează numeroase
crucifere cultivate şi spontane din genul Brassica, fiind mai păgubitoare pentru semincerii de varză
la care produce mai ales în anii ploioşi pagube destul de mari. În ţara noastră această boală a fost
observată prima dată în 1940 de Tr. Săvulescu şi Sandu-Ville.
Simptome. Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare, boala manifestându-se pe
toate organele verzi: frunze, sepale, petale, pedunculi florali, tulpini şi silicve.

18
 Primele simptome apar în caz că plăntuţele provin din seminţe infectate sub forma unor pete
liniare necrotice, de culoare brună-negricioasă. Când atacul este intens petele se formează în număr
mare, confluează şi produc căderea şi pieirea plăntuţelor.
Mai târziu boala afectează frunzele, producând pete circulare sau elipsoidale, de culoare
galbenă, la început mici apoi se măresc şi capătă o culoare neagră ca funinginea. Atacul se
întâlneşte mai ales pe frunzele inferioare.
Pe organele florale apar de asemenea pete necrotice, brune de dimensiuni mici. Această formă
de atac este foarte dăunătoare, depreciind valoare comercială a producţiei.
Pe tulpini petele se manifestă mai ales în partea dinspre vârf, sub forma unor linii alungite în
direcţia axului.
Atacul cel mai frecvent şi mai păgubitor este cel de pe silicvele verzi pe care apar numeroase
pete mici, în formă de puncte sau linii, de culoare negricioasă, uşor cufundate. Ţesuturile din jurul
petelor se decolorează, se îngălbenesc şi se usucă înainte de vreme. Silicvele tinere atacate puternic
nu se mai dezvoltă normal, se zbârcesc şi crapă înainte de a ajunge la maturitate.
Patogenie şi epidemiologie. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin conidiile de pe
resturile de plante atacate şi prin seminţele infectate. Răspândirea conidiilor în perioada de vegetaţie
are loc cu ajutorul curenţilor de aer, de apă, insectelor sau uneltelor în timpul lucrărilor.
Temperatura optimă pentru infecţia frunzelor este 28-31 grade C, iar perioada de incubaţie a bolii 2-
14 zile.
Alternarioza cruciferelor mai poate fi produsă şi de alte specii de Alternaria ca A.
Brassicicola.
Profilaxie şi terapie. Măsurile preventive au rol important în evitarea apariţiei atacului şi
limitarea extinderii lui: igiena culturală, arătura adâncă de toamnă, selecţionarea cu atenţie înainte
de plantare a butaşilor destinaţi înfiinţării culturilor semincere, dezinfecţia seminţei.
Sămânţa se poate dezinfecta prin tratament cu apă caldă la 50 grade C, timp de 30 minute sau
chimic cu amestec de Tiradin 75 şi Captadin 1: 1; tratarea se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
În cursul vegetaţiei, în sezoanele călduroase şi umede se vor aplica stropiri cu diverse produse
fungicide, exemplu Captadin 0,25%. Primul tratament se
efectuează imediat după formarea silicvelor, iar următoarele 2-3
la intervale de 14-21 de zile.
Culturile semincere intens atacate se vor recolta mai
devreme, se vor usca şi treiera cu grijă. După treierat seminţele se
vor păstra în magazii uscate. După recoltare se va efectua o
arătură adâncă de toamnă. O mare eficacitate are respectarea asolamentului.

19
 Combaterea biologică se realizează cu ajutorul
ciupercii non-patogene Verticillium sp.
3.1.6. Putregaiul uscat al verzei Phoma lingam.
Putregaiul uscat sau negru al verzei este o boală frecvent
întâlnită pe majoritatea continentelor în care se cultivă
această specie. În ţara noastră a fost semnalată în anul 1947 şi
descrisă ulterior de către Bontea în 1963.
Simptome. Plantele sunt atacate în toate fazele de
dezvoltare. Primele simptome pot fi constatate imediat după răsărire.
La plăntuţele în răsadniţe boala apare pe cotiledoane sub forma unor pete circulare sau de
formă neregulată, gălbui-albicioase, la suprafaţa cărora se observă numeroase punctişoare
negricioase răspândite neuniform (picnidii cu picnospori). Atacul se poate iniţia şi în zona coletului
care se subţiază, se zbârceşte, iar plăntuţele se frâng la nivelul solului şi se usucă.
Pe frunzele plantelor mai avansate în vegetaţie apar pete de culoare gălbuie, rotunde sau
neregulate. Dacă condiţiile sunt favorabile atacului petele se extind, se unesc între ele şi acoperă
parţial suprafaţa frunzelor care se usucă. Pe tulpină petele sunt mici, de culoare cenuşie, uşor
depresionare, bordate de o zonă brun-cenuşie. Atacul se extinde în profunzime până la măduvă, care
putrezeşte şi capătă o culoare neagră. Rădăcinile plantelor atacate putrezesc, iar plantele se ofilesc şi
se usucă.
Agentul patogen. Putregaiul uscat al verzei este produs de ciuperca Phoma lingam. Ciuperca
rezistă de la un an la altul în resturile de plante rămase pe câmp, în seminţe şi în plantele semincere
contaminate. Infecţia este favorizată de rănile produse de insecte, însă ciuperca poate pătrunde în
tulpină şi prin ţesuturile nerănite.
Agentul patogen produce pagube importante în culturile semincere, unde atacă pe pedunculii
florali, sepale şi petale. Pe aceste organe apar pete albicioase şi la suprafaţa lor numeroase picnidii.
Patogenie şi epidemiologie. Ciuperca se dezvoltă la orice temperatură din cursul perioadei de
vegetaţie, însă infecţiile cele mai numeroase şi evoluţia cea mai rapidă au loc între 15-23 grade C.
un rol însemnat în dezvoltarea bolii îl joacă umiditatea ridicată. Pagubele produse de această boală
ajung uneori până la 60-70%.
Dacă condiţiile de temperatură şi umiditate sunt favorabile boala se dezvoltă şi în depozite.
Profilaxie şi terapie. Măsurile de igienă culturală, rotaţia culturilor pe 3-4 ani, folosirea de
sămânţă sănătoasă sau dezinfectată, aerisirea răsadniţelor, utilizarea la plantare a unui răsad liber de
boală contribuie la reducerea pagubelor produse de acest agent patogen. Sămânţa se poate
dezinfecta termic cu apă caldă la 50 grade C timp de 20-25 minute(varza albă) şi 18-20 minute

20
(varza roşie) sau chimic
cu soluţie de Tiramet
60 PTS – 4g/kg.
Înainte de semănat
se va dezinfecta
pământul din răsadniţe cu formalină 2,5%. După răsărirea plăntuţelor se vor aplica măsuri de igienă
culturală, controlând la fiecare 2-3 zile starea răsadurilor, eliminându-se plăntuţele găsite bolnave.

3.2. Dăunătorii din culturile de varză- descriere și combatere

Recunoaşterea principalelor specii dăunătoare în culturile de varză din ţara noastră, a modului
de vătămare a plantelor, cunoaşterea aspectelor biologice şi ecologice în vederea alegerii unui
moment optim în combatere constituie priorităţi majore de prevenire a diminuării productive
legumicole.
3.2.1. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae
ORD. LEPIDOPTERA
FAM. PIERIDAE

Răspândire. Fluturele alb al verzei este o specie originară din Europa. A fost introdusă
accidental în America de Nord în anul 1860 şi mai târziu în Australia, respectiv în anul 1939. este
prezentă şi în Africa de Nord şi Asia. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele.
Descriere. Adultul are corpul alungit, îngustat de culoare neagră. Aripile sunt albe-verzui.
Specia prezintă dimorfism sexual. Masculul prezintă în unghiul extern al aripilor anterioare albe
câte o pată circulară, neagră, iar aripile posterioare sunt albe, cu o pată neagră pe marginea
anterioară. La femelă spre marginea externă a aripilor anterioare sunt prezente două pete circulare
pe mijloc şi o pată triunghiulară pe margine. Aripile posterioare sunt albe, rotunjite.

Femelă mascul
Oul este conic de culoare galbenă, striat marginal, de 1,1 – 1,25 mm.

21
 Larva este de tip polipodă, galbenă cu puncte
negre, de 40 cm în lungime. Capsula cefalică este neagră.
Corpul este acoperit cu peri scurţi, prezintă trei dungi
longitudinale, galbene, una în partea dorsală şi două
pe părţile laterale.
Pupa este gălbuie- verzuie, cu proeminenţe şi
numeroase pete negre de 25 mm.

Biologie şi ecologie. În condiţiile climatice din ţara noastră,

fluturele alb al verzei are 2 sau 3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
pupă ce aparţine celei de-a doua generaţii, în locuri ferite. După
copulaţie, femele depun ponta pe partea inferioară a frunzelor; o femelă
depune 200-300 de ouă. După două săptămâni apar larvele, acestea se dezvoltă în 30 de zile.
Împuparea are loc pe cotoarele de varză. Adulţi apar după trei săptămâni, respectiv în cursul lunii
iulie. În regiunile cu temperaturi ridicate în luna septembrie poate apărea şi cea de-a treia generaţie.
Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 6 grade C, se desfăşoară la un optim termic de 29
grade C şi un prag de prolificitate de 11,1 grade C.
Mod de dăunare. Larvele tinere creează perforaţii neregulate spre marginea exterioară a
limbului foliar. Acestea atacă în grupuri la început. La maturitate se răspândesc pe întreg limbul
foliar, se izolează de grup şi pot consuma frunza aproape integral, cu excepţia nervurilor.
Combatere. Pragul de toleranţă este considerat variabil în funcţie de stadiul plantei şi de
destinaţia sa. Astfel pentru varza destinată vânzării proaspete pragul economic este considerat de

22
Kirby şi Slosser (1981) a
fi 0,30 larve/plantă; pentru
varza destinată preparării
pragul economic poate fi
mai ridicat. Pe varza
proaspătă Samson şi Grier au stabilit că 7 larve care se hrănesc timp de 9 zile nu scad randamentul
acesteia, în timp ce 34 de larve timp de 20 de zile diminuează randamentul cu 34%. Pragurile
acceptabile în producţia biologică trebuie încă stabilite.
Capcanele pentru aceşti fluturi nu sunt încă un subiect foarte dezvoltat. Aceşti dăunători sunt
atraşi în ordine descrescătoare de următoarele culori: albastru-verzui, verde, verde-gălbui şi
albastru. Albul îi atrage puţin, galbenul este repulsiv, în timp ce roşul nu îi atrage deloc. Din punct
de vedere olfactiv extractul seminţelor de muştar este concentraţia cea mai atrăgătoare. Plantele de
broccoli fac fără îndoială cea mai bună capcană.
Rotaţia culturilor. Este importantă pentru a evita bolile şi dăunătorii care pot apărea în
cultură. Trebuie să se realizeze de asemenea curăţarea câmpului de resturile vegetale, deoarece
acestea pot să atragă lepidopterele şi să devină focar de infecţie.
Furnicile sunt prădătoare ale ouălor, iar în Australia sunt considerate cele mai importante
prădătoare ale larvelor.
3.2.2. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata
ORD. HETEROPTERA
FAM. PENTATOMIDAE
Răspândire. Dăunătorul este prezent în Europa, Asia, America. Este întâlnită în toate zonele
de cultură a cruciferelor din ţara noastră.
Descriere. Adultul are corpul turtit în partea dorsală şi ventrală, negru, de 8-10 mm lungime.
Pronotul este roşu cărămiziu, cu 6 pete circulare, negre dispuse pe 2 rânduri. Aripile anterioare sunt
roşii, cu desene negre caracteristice.
Oul este cilindric, ca un butoiaş cenuşiu, cu 2 benzi circulare negre la extremităţi şi puncte
negre pe laturi.
Larva este asemănătoare cu adultul, galbenă roşcată după ecloziune, apoi devine roşie
cărămizie, de 4-6 mm lungime.

23
 Ouă şi insecte tinere
Biologie şi ecologie. Ploşniţa roşie a verzei are 1 sau 2 generaţii pe an. În zonele cu
temperaturi mai ridicate se dezvoltă şi cea de-a doua generaţie. Iernează ca adult sub frunzar sau
resturile vegetale rămase în câmp. Adulţii hibernanţi apar în luna aprilie. Părăsesc locurile de
iernare şi se deplasează spre culturile preferate. După o săptămână de la copulaţie, femelele depun
ouăle pe faţa interioară a frunzelor. O femelă depune în jur de 80-120 ouă. Larvele apar la sfârşitul
lunii mai, noii adulţi încep să apară în cursul lunii iunie. Prima generaţie se dezvoltă în perioada
aprilie-iunie, iar a doua generaţie se dezvoltă în iunie-iulie. Verile secetoase sunt favorabile
înmulţirii dăunătorului, cauzând pagube importante în culturi. Dezvoltarea speciei începe la un prag
biologic de 13,5 grade C, se desfăşoară la un optim termic de 31,7 grade C şi un prag de prolificitate
de 18,4 grade C.
Mod de dăunare. Afectează culturile de câmp dar şi răsadurile. Atacă diferite brassicacee
cultivate şi spontane. Preferă varza albă. Adulţii şi larvele înţeapă şi sug sucul celular din flori,
frunze, lăstari şi seminţe. La locul atacului apar pete galbene, apoi ţesuturile se necrozează. La
atacuri puternice frunzele se usucă. Florile avortează iar silicvele se deformează, seminţele devin
şiştave. Toate aceste aspecte determină scăderi importante de producţie cu deprecieri calitative.
Combatere. Având în vedere faptul că ploşniţele adulte iernează sub resturile vegetale este
obligatorie distrugerea plantelor spontane şi a resturilor vegetale rămase în câmp. De asemenea
arăturile adânci de toamnă reduc numeric stadiul hibernant. Se mai recomandă plantarea timpurie a
răsadurilor şi utilizarea soiurilor precoce.
Pentru o eficienţă ridicată în combatere, în răsadniţe se tratează plantulele cu insecticidele
Zolone 30 PM, 0,15%; Onefon 90 PU, 0,1%; Fastac 10 CE, 0,25 l/ha.
Lansarea în culturi a viespilor parazite MYCROPHANURUS EURYDEMAE este o metodă
biologică nepoluantă cu eficienţă ridicată în menţinerea populaţiei dăunătoare sub PED.
3.2.3. Musca cenuşie a verzei – Chortophila brassicae Bouch (Hylemia
brassicae, Delia radicum)
ORD. DIPTERA
FAM. ANTHONOMIYDAE

24
 Răspândire. Specia cunoaşte o mare răspândire pe glob fiind prezentă în Europa, Asia, Africa
de Nord, America de Nord. La noi în ţară este întâlnită pretutindeni. În zone centrală frecvenţa
dăunătorului este mai mare decât în celelalte zone.
Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie, acoperit cu peri, de 4-7 mm. La mascul
corpul este cenuşiu închis acoperit cu peri scurţi şi deşi, iar la femelă corpul este de culoare cenuşie
deschisă acoperit cu peri mai mari. Ochii compuşi sunt mari, aproape uniţi, sunt separaţi printr-o
dungă roşcată.
Oul este alungit, alb albicios, 1-1,1 mm. Prezintă striuri longitudinale.
Larva este îngustată în partea anterioară, albă lucioasă de 7-8 mm. Regiunea posterioară este
trunchiată oblic şi prezintă 12 proeminenţe digitiforme.
Pupa este coarctată, eliptică, de culoare castanie.
Biologie şi ecologie. În condiţiile ţării noastre, musca cenuşie are 2 sau 3 generaţii pe an, în
funcţie de temperatură: G1 se dezvoltă în perioada aprilie-iunie, G2 în perioada iunie-august, G3 în
perioada august-aprilie anul următor. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime variabilă de
5-10 cm. Adulţii primei generaţii apar primăvara, în aprilie. O femelă depune 120-300 ouă în zona
coletului, pe sol sau în stratul superficial al solului. Ouăle sunt depuse eşalonat în grupe de câte 2-6
bucăţi. Dezvoltarea embrionară durează 6-8 zile. Larvele se dezvoltă în 20-25 de zile. Larvele
mature se localizează la baza plantelor unde se împupează. Stadiul de pupă durează 10-20 zile.
Adulţii generaţiei a doua apar la mijlocul lunii iunie, când temperatura este de 22-25 grade C.
Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 9 grade C, se desfăşoară la un optim termic
de28 grade C şi un prag de prolificitate de 14 grade C.

Ciclu de dezvoltare

25
 Mod de dăunare. Larvele speciei Chortophila brassicae produc galerii în rădăcini sau în
colet. Rădăcina şi partea subterană a tulpinii sunt roase de la exterior. Ulterior acestea pătrund în
tulpină, în care fac galerii. Planta atacată are frunzele de culoare verde închisă lăsate la pământ.
Pagube importante se înregistrează la plantele tinere în răsadniţe. Larvele sunt vectori ai bacteriei
Bacillus carotovorus care produce putrezirea rădăcinilor de varză.

Rădăcini de varză atacate

Combatere. Efectuarea arăturilor adânci pentru distrugerea pupelor hibernante, evitarea

amplasării noilor culturi de brassicacee în apropierea sau pe locul celor vechi, adunarea şi
distrugerea resturilor vegetale, aplicarea praşilelor, cultivarea de plante capcană şi eliminarea
răsadurilor infestate înainte de plantare sunt metodele preventive cele mai eficiente. De asemenea
aplicarea îngrăşămintelor minerale, în special pe bază de azot şi fosfor stimulează regenerarea
sistemului radicular afectat de larvele speciei dăunătoare. Prin irigare se reduce gradul de atac.
Când atacul muştei Delia radicum se realizează târziu pulverizările foliare se pot aplica şi la
jumătatea sau sfârşitul lunii iulie, iar granulele se pot aplica şi la mijlocul perioadei de vegetaţie.
Cele mai bune produse chimice sunt cele organofosforice pe bază de thiodan şi malation. Se
recomandă ca tratamentele să se facă la un interval de 10-12 zile. Printre produsele granulate
folosite în tratarea solului se regăseşte Birlane 10 G, 0,6 g/m², iar pentru tratarea plantelor se
folosesc produsele Zolone 30 PU, 0,15%; Nogos 50 CE, 0,1%; Clorofos 75 CE, 0,2%.
3.2.4. Puricele negru al verzei – Phyllotreta atra f.
ORD. COLEOPTERA
FAM. CHRYSOMEDIDAE

26
 femelă mascul
Răspândire. Este întâlnit în Europa şi Asia. În ţara noastră este frecvent în culturile de
brasicacee din zonele de stepă şi silvostepă.
Descriere. Adultul are corpul oval alungit, de culoare neagră cu luciu verzui, de 2-2,5 mm
lungime. Femela este mai mică decât masculul, cu ultimul segment abdominal ascuţit. Antenele sunt
filiforme, formate din 11 articole (articolele 2 şi 3 sunt gălbui roşcate).
Larva este albă gălbuie, de 3-4 mm cu capsula cefalică, prototoracele şi scleritele dorsale de
pe mezotorace, metatorace şi abdomen negre lucitoare. Ultimul segment abdominal este mai
chitinizat şi prezintă un spin curbat.
Biologie şi ecologie. Puricele negru al verzei iernează în stadiul de adult în câmp, sub
resturile vegetale, în frunzarul pădurilor sau în sol. Este o specie monovoltină. Adulţii hibernanţi
apar în lunile aprilie-mai şi se hrănesc timp de 2 săptămâni. După copulaţie femelele depun ouăle în
stratul superficial al solului sau pe sol, lângă coletul plantelor. Larvele tinere se hrănesc cu
rădăcinile plantelor. După 30 de zile are loc împuparea. Noi adulţi apar în lunile iunie-iulie. Sunt
activi până în luna noiembrie când se retrag în sol în vederea hibernării hiemale.
Mod de dăunare. Adulţii rod frunzele şi consumă epiderma superioară a parenchimului,
iniţial pe margine, cu timpul în întregime.
Plantele pot fi distruse în masă, mai ales în condiţii de secetă. La seminceri atacă mugurii,
florile sau chiar fructele, producţia fiind considerabil redusă. În cazul unor atacuri severe creşterea
plantelor este oprită. Răsadurile pot fi distruse în totalitate. Larvele se hrănesc cu rădăcinile
plantelor, dar atacul lor este lipsit de importanţă, plantele îşi pot reface uşor sistemul radicular
deoarece atacul este minor.
Combatere. Culturile înfiinţate la începutul lunii aprilie până la sfârşitul lunii iunie prezintă
adesea mai puţine daune şi tratarea cu insecticide este deci mai puţin necesară: utilizarea de seminţe
sănătoase, umiditatea, o fertilizare adecvată, sunt măsuri care favorizează o germinaţie rapidă şi va
permite plantelor să treacă repede de stadiul sensibil. Asigurarea necesarului de apă prin irigare şi

27
fertilizarea corespunzătoare împiedică o eventuală stagnare în creştere a plantelor atacate. Se
recomandă distrugerea plantelor spontane şi plantarea răsadului mai timpuriu.
Puricele negru al verzei numără puţini prădători. Câteva viespii îi devorează dar nu în număr
suficient pentru a sigura o luptă completă împotriva parazitului.
Pe cale chimică se recomandă efectuarea de tratamente chimice, la răsaduri prin utilizarea
produselor chimice: Ultracid 40 CE, 0,055; Nogos 50 CE, 0,1%; Onefon 80 PS, 0,2%. Aceste
tratamente se fac prin stropire. Controlul chimic eficient al adulţilor se mai poate face utilizând
produse chimice pe bază de bifentrin sau metil pirimifos.

3.2.5. Molia verzei – Plutella xylostella

ORD. LEPIDOPTERA
FAM. YPONOMEUTIDAE

Răspândire. Este întâlnită în Europa, Asia, Australia, mai ales în regiunile călduroase şi
secetoase.
Descriere. Adultul are corpul brun cenuşiu, mic de 1 cm. Aripile anterioare prezintă o bandă
gălbuie, aripile posterioare sunt franjurate, mai mici decât cele anterioare. Antenele sunt lungi
îndreptate înainte. Picioarele sunt brun negricioase.
Biologie şi ecologie. Molia verzei iernează în stadiul de pupă învelită într-o gogoaşă de
mătase.
Are două generaţii pe an. Prima generaţie se dezvoltă începând din luna aprilie până n luna
iunie, iar a doua generaţie se dezvoltă în luna iulie. Adulţii apar în luna mai. Sunt activi spre seară
când adulţii zboară rapid şi sacadat. O femelă depune 80-140 de ouă, de câte 3 sau 5 bucăţi pe faţa
inferioară a limbului foliar. După o săptămână apar larvele. Larvele mature se împupează pe cotorul
verzei. În luna iunie apar adulţii. Aceştia stau la baza dezvoltării generaţiei a doua. Numărul de
omizi este mai mare la generaţia a doua. Pragul biologic al speciei este de 7 grade C, optimul termic
de 22,7 grade C, iar pragul de prolificitate de 11,3 grade C.
Mod de dăunare. Larvele eclozate străpung limbul foliar, formând mine sau galerii, apoi se
hrănesc cu ţesutul epidermei şi al parenchimului părţii inferioare a frunzelor. Atacul se manifestă
sub forma unor ochiuri; rămâne doar epiderma superioară sub formă de ferestre de unde şi
denumirea efectului de „ferestruire”. La maturitate larvele fac galerii spre inima căpăţânii. Se
creează astfel porţi de intrare pentru agenţii patogeni care conduc la putrezirea întregii căpăţâni.
Combatere. Efectuarea lucrărilor solului, respectarea rotaţiei culturilor şi distrugerea
brasicaceelor spontane constituie importante măsuri preventive de evitare a atacului.

28
 Molia verzei face parte din categoria dăunătorilor rezistenţi la aproape toate insecticidele
disponibile în combaterea lor (organoclorurate, organofosforice, carbamate, piretriode). Această
rezistenţă este determinată de origine şi neurotoxinele activ rezistente.

Prăfuirea sau stropirea cu produse chimice pe bază de carbaril garantează protecţia plantelor.
Tratarea chimică cu Mospilan 20 SP, 0,025%; Fastac 10 CE, 0,02%; Karate 2,5 CE, 0,3l/ha a dat
rezultate deosebite în reducerea populaţională a stadiilor dăunătoare. Este important să se ţină cont
de metoda de tratare pentru ca fiecare parte a limbului foliar să fie acoperită de produs.
Molia verzei este prada multor viespii printre care şi Diadegma insulare şi Microplitis
plutellae. Insecticidul bacterian Bacillus thuringiensis este eficace dar în alte ţări s-au semnalat
rezistenţe la aplicarea lui.
3.2.6. Buha verzei – Mamestra brassicae
ORD. LEPIDOPTERA
FAM. NOCTUIDAE
Răspândire. Specia este răspândită în Europa şi America de Nord. În ţara nostră este întâlnită
în toate regiunile de la şes la munte.
Descriere. Adultul are o anvergură a aripilor anterioare de 35-43 mm, acestea sunt brun
cenuşii cu linii transversale brune negricioase; în partea mediană se remarcă o pată reniformă
închisă, înconjurată de dungi albe gălbui, în forma literei „W”. dimorfismul sexual constă în
culoarea aripilor posterioare, care sunt brune cenuşii, mai închise la femelă şi mătăsoase la mascul.
Oul este hemisferic, cu 32-38 striuri radiare unite la polul anterior, de 0,7 mm.
Larva este de culoare verde sau brună, cu capsula cefalică şi placa toracală negre, de 40 mm
lungime. În partea dorsală prezintă o bandă mediană îngustă de culoare deschisă, iar lateral dungi
oblice gălbui. Pe fiecare segment se află câte 4 puncte negre. Ultimul segment abdominal prezintă
un desen în formă de ancoră.

29
 Pupa este brună, netedă. larvă
Biologie şi ecologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă, în
sol. Fluturii apar la sfârşitul lunii mai, zborul este nocturn. Femela depune până la 1500 ouă, câte
10-100 bucăţi pe partea inferioară a frunzelor sau în zona coletului. Incubaţia durează 2 săptămâni.
Larvele eclozate trăiesc în grupuri, abia la maturitate devin solitare. După 2 săptămâni acestea se
retrag în sol pentru împupare. Stadiul pupal durează 18-20 zile. Noii adulţi apar în luna iulie.
Generaţia a doua se dezvoltă începând cu luna august până în mai anul următor. Larvele generaţiei a
doua sunt active din luna august până în octombrie, când se transformă în pupe hibernante.
Dezvoltarea speciei începe la un prag biologic de 9 grade C, la un optim termic de 29 grade C şi un
prag de prolificitate de 14,5 grade C.
Mod de dăunare. Larvele tinere rod epiderma şi parenchimul frunzei, apoi perforează, sub
formă de orificii neregulate, limbul foliar. Larvele mature fac galerii de la exterior spre „inima”
căpăţânii.

În galerii sunt resturile de hrană şi excremente ale larvelor, care favorizează dezvoltarea unor
microorganisme, care produc putrezirea căpăţânii. Larvele din prima generaţie atacă varza timpurie,
iar cele din generaţia a doua varza de toamnă. Larvele generaţiei a doua sunt mai păgubitoare.
Combatere. Efectuarea arăturilor adânci pentru distrugerea pupelor hibernante, adunarea şi
distrugerea resturilor vegetale, aplicarea praşilelor, asolamentul şi rotaţia culturilor, eliminarea
răsadurilor infestate înainte de plantare sunt metodele preventive cele mai eficiente în combaterea
dăunătorului.

30
 Lupta împotriva acestor dăunători trebuie asociată cu un program de cultură. Trebuie să se
efectueze un control regulat al plantelor pentru a detecta prezenţa ouălor şi a larvelor tinere.
Tratamentele chimice se fac pentru fiecare generaţie în parte. Se recomandă insecticidele care
au ca substanţă activă prmethrin, metil pirimifos, fenitrotion şi bifrentin. Toate insecticidele trebuie
să se aplice cu un volum mare de apă şi trebuie să se pulverizeze mai ales pe frunzele inferioare. În
general o singură pulverizare este de ajuns, dar dacă adulţii atacă culturile pe o perioadă mai lungă
de timp se poate realiza şi o a doua aplicare. Insecticidele aplicate pentru lupta împotriva larvelor
pot prezenta şi o anumită eficienţă împotriva puricilor.
3.2.7. Limaxul cenuşiu – Deroceras agreste
Încr. Mollusca
cl. Gasteropoda
ord. Stylomatophora
fam. Limacidae

Răspândire. În ţara noastră este frecvent întâlnit în zonele umede prin păduri, livezi. Este
considerat un dăunător comun şi persistent în grădini. Cele mai mari pagube se înregistrează în
Transilvania.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 40-60 mm. Este îngustat posterior de culoare
variabilă, de la gălbui la brun roşcat. Uneori prezintă o reţea de pete şi dungi întunecate, neregulate.
Scutul este redus, rotunjit în partea anterioară cu striuri fine. Secretă un mucus alb-lăptos care
facilitează deplasarea.
Biologie şi ecologie. Limaxul iernează ca ou sau adult în sol, sub pietre, bulgări de pământ.
Are 2-3 generaţii pe an.
Adulţii apar primăvara în luna mai. Femelele depun 300-400 ouă sub bulgării de pământ, sub
frunze. Ponta este depusă în reprize de 20-50 ouă. După dezvoltarea embrionară apar indivizi mici,
asemănători cu adulţii. Până la transformarea în adulţi sunt necesare 40-60 de zile. Noua generaţie
se dezvoltă în mod asemănător celei anterioare. Ouăle ultimei generaţii realizează trecerea peste
iarnă. Este o specie hermafrodită, copulaţia realizându-se prin acuplaţie. Este activ noaptea, iar ziua
numai pe timp ploios şi cald. Verile răcoroase şi ploioase sunt favorabile înmulţirii dăunătorului.
Solurile alcaline sunt preferate de aceştia.
Mod de dăunare. Limaxul cenuşiu este un dăunător polifag. Se hrăneşte cu plante suculente,
de la care consumă frunzele şi organele subterane sau seminţe în curs de germinare. Frunzele
atacate prezintă perforaţii de forme şi mărimi diferite, iar organele subterane au cavităţi

31
caracteristice. Atacul se cunoaşte prin prezenţa pe părţile atacate a unor dâre albicioase lucitoare,
uşor transparente. Frunzele atacate se usucă, iar rădăcinile putrezesc.

Combatere.
Pentru a preveni atacul acestor
dăunători se recomandă
eliminarea resturilor vegetale şi a
buruienilor, şi evitarea putrezirii acestora în cultură. În grădinile mai reduse ca suprafaţă se fac
verificări de noapte cu ajutorul unei lămpi şi se colectează manual exemplarele aflate în activitate.
În grădini se utilizează momeli pe bază de metaladehidă, celelalte substanţe fiind considerate toxice
pentru câini, pisici şi alte vertebrate prezente în aceste spaţii. Se poate pune cenuşă de lemn sau
nisip fin pe sol în jurul plantelor, deoarece acestea irită corpul limacşilor. O altă metodă care se
poate aplica în grădini, pe suprafeţe mici este aceea de a pun e în sol cutii cu bere alterată, la
periferia rândurilor, dăunătorii vor fi atraşi de miros şi se vor îneca în acele cutii. Acestea trebuie
golite în fiecare dimineaţă şi practica se poate repeta.
În grădini, pivniţe, sere se recomandă prăfuirea solului oxid de calciu sau superfosfat în doză
de 150-200 kg/ha. Pe suprafeţe mari se tratează cu moluscocide: Metaldehida 5 G 2,5g/m² şi
Escartox 5 G 2,5g/m².
Prezenţa naturală sau pe cale artificială a nematodului parazit Phasmarhabditis hermafrodita
reduce semnificativ populaţia de limacşi din grădini sau din culturile de pe suprafeţe mari. Printre
dăunătorii naturali ai limacşilor se numără majoritatea insectelor, mamifere precum cârtiţa, ariciul,
şobolanii, şopârle.
Tratamentele se efectuează seara sau noaptea, când activitatea limacşilor este intensă.
Concluzii finale
Pierderile care se înregistrează în horticultură din cauza bolilor şi dăunătorilor pot
ajunge în fiecare an la aproximativ 30 % din producţia potenţială.
În urma atacului agenţilor patogeni şi a dăunătorilor au loc modificări în metabolismul
plantelor, ce determină scăderea conţinutului de hidraţi de carbon, substanţe proteice etc.
În prezent şi viitor nu se poate concepe obţinerea unor producţii mari şi de calitate fără
a se ţine seama de factorul protecţia plantelor, care face parte din tehnologia fiecărei culturi

Bolile verzei

32
Hernia verzei Varza Dezvoltarea bolii este mai activa in -rotatie de 4-5 ani
Plasmodiophora solurile acide -folosirea de rasad liber de
brassicae Se manifesta prin ingrosari de forma infectie
alungita a unor portiuni din -la plantare , udarea solului
radacina . in groapa sau pe rand cu
Partea aeriana a plantei sragneaza din solutie de sulf coloidal 30-
crestere 40 kh/ha
Inegrirea bazei Varza camp Conditii de infectie : umiditate -rotatie de cel putin 3 ani
tulpinii relativ maxima si temperaturi dee 17- -dezinfectia semintelor
Phoma lingam 18 °C -
Simptomul caracteristic pe tulpina :
pata ovala usor adinca in tesut de
culoare bruna deschis care cuprinde
tulpina de jur imprejur . Tulpina se
rupe
Nervatiunea Varza camp Producerea infectiei este favorizata -tratarea semintei
neagra de temperaturi de 20-22°C si -pentru prevenirea
Xnthomonas umiditate relativa de pe frunzele extindedrii in cultura
campestris bazale , apar pete in forma dee V stropiri cu produse cuprice
ingalbenite ;
In dreptul nervurilor sunt inegrite , in
sectiune prin petiolul frunzei sau prin
tulpina se observa un inel negru
Patarea bacteriana varza camp Infectia este favorizata de umiditate -la fel ca pentru nervatiunea
a frunzelor relativa maxima si temperaturi in jur neagra de la varza
Pseudomonas de 20°C
maculicola Pete mici brune , pe fata inferioara a
frunzelor; acestea devin
pergamentoase, cad
Virusul mozaicului Varza Pete negre cu aureola clorotica sau -distanta de cel putin 500m
cruciferelor clorofierea nervurilor, mozaicarea intre culturile seminacere si
limbului cele de consum
-mentinerea culturii libere
de afide inca din faza ded
rasad
Daunatorii verzei
Plosnita rosie a verzei Varza Are 1-2 generatii pe an -distrugerea cruciferelor
Euridema ornatum Atat larvele cat si adultii spontane
ataca frunzele si lastarii -distrugerea prin ardere a
La seminceri florile resturilor vegetale si aratura
avorteaza ca urmare a adinca de toamna
atacului
Paduchele cenusiu al Varza Poate dezvolta intr-un an Distrugerea cruciferelor
verzei 16 –18 generatii spontane
Brevicoryne brasicae Insecta formeaza coloni Strangerea si arderea resturilor
pe frunze si lastari din vegetale dupa recolta
care extrage seva Stropiri cu substante la care
daunatorul este sensibil , la
aparitia primelor colonii
Gandacul lucios al Varza Are o singura generatie pe Strangerea si arderea resturilor
rapitei an vegetale dupa recolta
Melighetes aeneus Adultii si larvele se Stropiri cu substante la care

33
 hranesc cu organele daunatorul este sensibil , la
florale la seminceri aparitia primelor colonii
Puricele negru Varza Puricii ierneaza in stadiulDistrugerea resturilor vegetale
Puricele vargat si de adult in sol Aratura adanca de toamna
puricele de pamant Adultii rod epiderma Stropiri cu substante la care
Philotreta sp superioara a frunzelor daunatorul este sensibil,la
semnalarea adultilor
hibernanti ,se repeta dupa 6-8
zile daca rezerva biologica este
mare
Gargarita albastra a Varza Are o singura generatie pe Aratura adanca de toamna
verzei an Tratamentul rasadului inainte si
Baris clorizans Adultii rod si sapa galerii dupa plantare
in tulpina si petiol
Gargarita neagra a Varza camp
Are o singura generatie pe La fel ca si gargarita albastra
verzei an
Baris laticoris
Gargarita galicola a Varza Are o singura generatie pe -Distrugerea buruienilor din
verzei an familia cruciferae
Ceuthorryncus Formeaza gale pe radacini -Plantarea de rasad liber de gale
pleurostigma Tratament chimic al solului
Gargarita tulpinilor de Varza camp
Are 1-2 generatii pe an Aratura adanca de toamna
varza Larvele sapa galerii in Stropiri cu substante la care
Ceuthorryncus tulpina daunatorul este sensibil,la
quadridens semnalarea adultilor
hibernanti ,se repeta dupa 6-8
zile daca rezerva biologica este
mare
Fluturele alb al verzei Varza Are 2-3 generatii pe an Tratamente pentru distrugerea
Pieris brassicae Larvele rod frunzele larvelor din primele varste
Buha verzei Varza Are 2 generatii pe an Araturi adanci de toamna
Mamestra brassicae Larvele rod galerii in Tratamente pentru distrugerea
capatana larvelor din primele varste
Molia verzei Varza Are 2-3 generatii pe an Distrugerea resturilor vegetale
Plutela maculipennis Larvele rod galerii in Araturi adanci de toamna
frunze Tratamente pentru distrugerea
larvelor din primele varste
Musca verzei Varza Are 2-3 generatii pe an Distrugerea resturilor vegetale
Delia brassicae Larvele rod galerii Araturi adanci de toamna
inradacini si colet Tratamente pentru distrugerea
larvelor din

34
Bibliografie
1. Gheorghe Popescu,Tratat de patologia plantelor, Editura Eurobit, Timişoara,2005
2. Gh. Marinescu, și colab., Bolile plantelor legumicole, Ed.Ceres, Bucureşti
3. Ioana Grozea, Entomologie specială, Editura Mirton 2006
4. M.Marin Ghid pentru meseria de legumicultor Editura Ceres Bucuresti 1985
5. Z.Suciu Cultura legumelor in gradina, sera si solar Editura Facla Timisoara 1987
6. Internet ‘Bacterial Diseases of Cruciferous Crops.(cautare in Google)

35