Nucleul romanului e, dupa marturia autorului din Jurnal, subiectul unei nuvele intitulata Nebunul

(„unul care vrea sa se faca nebun si la urma devine aievea"), proiectat „de vreo 15 ani".

In bruioane se incearca, pe linga Nebunul, alte citeva titluri: Treisprezece, Ceasul rau. Nenorocirea,
Matraguna.

La 8 aug. 1927, Liviu Rebreanu noteaza, in Jurnal, dupa ce incheiase transcrierea romanului:
„Ciuleandra asta, pentru mine, o o opera in care se exprima si se clarifica o taina sulleteasca mare, e
cazul, des repetat, al iubirii pina la crima Tratai simplu, tara complicatii, poate sa nu multumeasca pe
amatorii de actiuni intortocheate si haleiante, dar eu asa am simtit-o () in sfirsit ce pot sa stiu? De n-
ar avea nici un succes, mi-e mai draga Ciuleandra, fiindca in ea sint instincte." Taina (prin care
Rebreanu desemneaza, deopotriva, misterul creatiei, misterul vietii si al mortii sau misterul psihologic)
si instinctul sint termeni recurenti in vocabularul autorului. Romanul se vrea explicarea unei asemenea
taine — a „clipei de nebunie" care conduce la crima. Puiu Faranga, ultimul vlastar — debil daca nu
degenerat — al unei vechi familii aristocratice, isi sugruma, inexplicabil, sojia, pe care o iubeste.
Internat de latal sau la un sanatoriu de boli nervoase unde urmeaza sa simuleze nebunia pentru a
scapa de raspundere penala, Puiu Faranga e pus, pentru prima dala in viata, fata in fata cu el insusi si
incearca sa se inteleaga, sa inteleaga mobilurile ascunse ale crimei pe care a savirsit-o.

Anamneza, dirijata medical, dezghioaca, strat cu strat, personalitatea celui ce se numeste pe sine
„Puiu Faranga", pentru a patrunde in adincurile Iara de nume ale fiintei care i-au dictat gestul.
Rememorarea incepe neamenintator, declansata de albul ninsorii: „Apoi, ca intr-un caleidoscop, ii
aparura numai scene cu zapada din viata lui. Se vedea mititel" Treptat, amintirile se ordoneaza in jurul
unei obsesii ascunse, in jurul manifestarilor unui instinct al cruzimii, in care eroul nu se recunoaste pe
sine, cel care „in treizeci de ani n-a avut sa-si impute nici o brutalitate". Instinctul ii apare ca o
fatalitate dictata, ereditar, de singele unui neam prea vechi — asadar ca o vina transindividuala.
Cautind „in trecut momente in care s-a manifestat instinctul varsarii de singe", eroul isi aminteste, cu
spaima, „placerea grozava de-a privi, pe eind era un prichindel, cind se taiau pasarile pentru
bucatarie. Cum se napustea sa puna mina pe corpul (ara cap ce se zvircolea si sarea ici-colo
improscind cu singe in toate partile".

Anamneza aduce asadar la suprafata o inslinctualitate ascunsa, o voce transindividuala ce se

manifesta printr-o serie de motive, comune si altor creatii ale lui Rebreanu: singele, vocea straina,
nebunia ctc. Pentru Puiu Faranga ramine insa de solutionat o a doua intrebare esentiala: de ce a ales-
o ca victima pe Madeleine, frumoasa, resemnata lui sotie, care-i tolera toate infidelitatile cu aerul ei de
melancolica absenta si cu blinda ei indiferenta? in cursul anamnezei apare, mai intii reticent,
intamplator parca, mai apoi din ce in ce mai insistent, un nou motiv, care devine o obsesie: motivul
Ciuleandrei, dansul straniu, extatic, dansul pe care toti trei eroii reuniti la sanatoriu (Puiu Faranga,
gardianul sau, Andrei Leahu, si doctorul Ursu) il cunosc, dar nici unul nu si-l reaminteste, sau nu vrea
sa si-l reaminteasca. Dorinta de a reconstitui dansul uitat devine, treptat, principala obsesie a eroului,
substituindu-se amintirii obsedante a crimei si slirsind prin a-l cufunda in beatitudinea nebuniei in clipa
cind ritmul uitat e reconstituit si dansat pina la uitare de sine („De alaturi se auzeau pasii lui Puiu,
neosteniti, intr-un ritm saltaret, stimulati de o melodie gifiita, ca respiratia unui bolnav pe moarte").
Ciuleandra constituie explicatia ascunsa si devine expierea crimei. Caci dansul uitat fusese prilejul cu
care, intr-un sat argesean, Puiu Faranga o intilnise pe Madali-na, viitoarea sa sotie Madeleine.
Conform vointei tatalui sau, care spera intr-o regenerare a familiei prin casatoria lui Puiu cu o taranca,
Madalina fusese adoptata si educata de matusa viitorului ei sot, in vederea acestei casatorii. La
sanatoriu, Puiu Faranga rememoreaza dansul care-l obsedeaza „ca o fatalitate": „Cine n-a vazut
Ciuleandra nu-si poate inchipui betia dansului Zidul viu se avinta, cind incoace, cind incolo, lautarii
pisca vehement strunele inasprind si ascutind sunetele cu cite un chiot din gura, la care se incearca sa
raspunda altul, in toiul jucatorilor, curmat insa si inghitit de navala ritmului Sirul se transforma parca
intr-un morman de came fierbinte, care se zvircoleste pe loc un rastimp De citeva ori clocotul de
patima e strapuns de chiote prelungi, tisnite parca din stravechimea vremurilor, sau de vreun tipat de
fata, cu sinii aprinsi de strinsoare.

Si asa jocul pare ca va continua pina ce toti jucatorii isi vor topi sufletele intr-o suprema inflacarare de
pasiune dezlantuita. Dar brusc cintecul se fringe si ingramadirea de tineri se risipeste intr-un hohot de
ris salbatic ca geamatul unei imense placeri satislacute Singura Ciuleandra din cite jocuri cunosc poate
sa explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adoratiei supreme, ba chiar a dansurilor
religioase, care se sfirseau prin mutilari sau sacrificii umane".

In aceasta scena antologica, Ciuleandra — cu „zidul de trupuri", cu betia care „topeste sufletele", cu
„mormanul de carne fierbinte" in care dansatorii se transforma, cu chiotele tisnite „din stravechimea
vremurilor", cu extazul pasiunii ce transcende (si poate mutila, sacrificial, individul), Ciuleandra e o
manifestare orgiastic-dionisiaca.

La hora din Varzari, Madalina e o menada dezlantuita („Am sarutat-o repede pe coltul buzelor.

Surprinsa si neputindu-se apara altfel, si-a infipt dintisorii in obrazul meu, ca o pisica suparata, si apoi
a dat un tipat scurt, de multumire"). Trecuta prin scolile elvetiene, franceze si englezesti, Madeleine
pierde vitalitatea orgiastica a Madalinei, pe care Puiu Faranga o va cauta zadarnic in „blinda, discreta
si melancolica" lui sotie, tacuta si etern absenta, in perfecta Madelon, pe care o va ucide, incercind s-o
regaseasca pe Madalina pierduta. inceputul romanului insemneaza epilogul dansului aproape uitat,
epilog marcat printr-un ritual de sacrificiu la care victima pare a consimti sau, in orice caz, nu pare a
se opune, Menada imblinzita pare a-si 11 trait intreaga existenta de aristocrata in asteptarea mortii
care sa o redea sferei dionisiace de unde a fost smulsa impotriva vointei ei. Orgiasticul dionisiac din
Ciuleandra e conceput in tonalitate vizibil nietzschcana. Pasiunea constanta pentru Nietzsche („care
este sufletul meu") si-o marturisea Rebreanu inca in 1910, in corespondenta cu M. Dragomirescu si
avea sa dureze pina la stirsitul vietii romancierului (dovada motlo-i la Gorila, extras din Asa grait-a
Zarathustra).

Din aceasta coloratura dionisiaca deriva conotatia tragica a instinctualitatii ca punct de ruptura a
individualului invadat de trans-individual, conolatie definitorie pentru intreaga opera a romancierului.
Caracterul tragic al conflictului romanesc a fost comentat de Rebreanu insusi in conferinta Cum am
scris Rascoala („in romanul acesta toti, absolut toti, au dreptate si tocmai aceasta constituie tragicul
conflictului"), precum si intr-un interviu acordat lui Dan Pctrasincu („Prin obiectivitatea aceasta am
voit ca toate cruzimile, omenesti sau neomenesti, din Rascoala, sa fie justificate in virtutea unui
destin").

Ciuleandra dezvaluie sursele tragicului la Rebreanu intr-o viziune nietzscheana a existentei

instinctuale. Caci in dosul clipei de „nebunie" se lasa banuita, daca nu intotdeauna vazuta, masca lui
Dionis si chipul menadelor sfisiind trupuri insingerate in extazul dansului.

Degradarea personajului atinge punctul culminant in momentul in care rolul dintre pacient si doctor se
inverseaza. Acesta din urma ii marturiseste dragostea pentru Medelaine: ”Am iubit-o mult, da… Era
numai o copila dar am iubit-o si ca pe o sora, si ca pe o sotie… Pe-atunci eram inca sentimental si
aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o socoteam sa ajung medic de plasa in judetul meu, sa iau
de nevasta pe Madalina, s-o fac cucoana sa ne iubim, sa avem copii si sa traim 70 de ani. Am stat de
vorba cu ea si m-a inteles desi parea altfel copilaroasa. M-am invoit si cu ma-sa, cu femeia asta care a
mai indraznit sa vie la mine sa ii dau o mana de ajutor ca sa te santajeze pe d-ta cu moartea
Madalinei. Din saracia mea am ajutat-o de multe ori si pe ea, ca pe viitoarea mea soacra, pe femeia
asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani ca sa ies om cu painea in mana. Si deodata ai picat d-ta
la Ciuleandra aceea. Am avut imediat presimtirea ca are sa mi se intample un rau mare din clipa din
care v-am zarit aparand in cerdacul carciumii. Apoi cand ai intrat in hora si te-ai prins de Madalina, am
inteles ca de-aci imi va veni raul. Am incercat sa lupt, sa ma impotrivesc. Mi-au luat-o oamenii cu sila.
Ati plecat, am rasuflat. Credeam ca m-a scapat. Totusi a doua zi am vorbit cu Madalina, am prins-o de
mana, mana ei fierbinte si aspra, m-am uitat in ochii ei: ”Sa nu te duci, Madalino! Sa nu ma lasi
singur! ”Si ea mi-a raspuns din inima: ”Nu ma duc!” Pe urma ati venit, eu nu eram acasa, si ati luat-o.
N-am plans niciodata, n-am plans nici atunci. Carciumarului insa i-am cautat pricina si l-am umplut de
sange. Auzisem ca el fusese mijlocitorul si ca primise un bacsis gras de la boieri. Si asa s-au risipit
visurile mele de fericire conjugala burgheza. Nu mai aveam de ce sa ravnesc la postul de medic rural
si in schimb am ajuns aici. Numai pe Madalina n-am putut-o sterge din inima. Am aflat norocul ei. Si
niciodata nu am cautat sa ma apropiu de ea. Traiam, nu stiu de ce, cu iluzia ca, in taina sufletului ei,
tot numai pe mine ma iubeste si-mi era frica, marturisesc, sa nu mi se spulbere si iluzia asta(…). Intr-
o dimineata insa, acum o luna si doua zile, cand am sosit la serviciu, doctorandul ma vesteste ca in
noaptea trecuta, dupa insistenta prefectului politiei, a internat aici pe fiul fostului ministru Faranga
care, intr-o criza nervoasa, si-a sugrumat nevasta. Nu stiu ce mutra voi fi facut, dar sufletul meu se
rasucea ca o rama strivita. Se sfarsise definitiv orice speranta chiar intr-o minune!" De asemenea,
prezinta si raul facut acesteia: ”Ai dreptate… Ai omorat-o chiar de doua ori; intai i-ai ucis sufletul cand
ai luat-o si a doua oara i-ai ucis si trupul ! Asa e!”

Dansul Ciuleandra apare obsesiv in roman, find cu siguranta laitmotivul acestuia.

Romanul urmareste psihologia eroului principal Puiu Faranga dar este si un roman social suprinzand
destul de bine pulsul acelor vremuri, discrepantele si diferentele intre clasele sociale si este tapetat
din plin cu savurosul si fermecatorul limbajul neaos, romanesc .

Este tratata cu precadere psihologia criminala, introspectia , descoperirerea de sine, temeri, angoase,
obsesii, superstitii, remuscari, revelatii.

„Puiu avea acuma o masca permanenta de suras amar pe fata.Isi daduse seama ca , din ziua inmormantarii
Madelinei, ca trebuie sa gasesca numai in sufletul sau mangaierea si linistea pentru a putea lupta cu
primejdiile din afara si dinauntru (…)
Tragediile ca si bucuriile cele mai mari , omul le traieste intotdeauna in deplina singuratate) „
„Pentru bolile sufletesti nu exista doctor mai bun decat bonlavul insusi! ”

Romanul ne ofera intorsaturi de situatie surprinzatoare si ne releva persoanje extrem de bine

conturate:

Andrei este omul simplu, umil care prin curatia sa sufleteasca reuseste sa dea adevarate lectii de
morala personajului principal .
Doctorul Ursu de la sanatoriu este alt personaj interesant, de o moralitate exemplara, un adevarat
profesionist care in cele din urma ajunge sa inverseze rolul cu pacientul , confesandu-se acestuia.
Eroina principala Madalina ne este prezentata ca o fata tanara si frumoasa de care Puiu s-a
indragostit la prima vedere si a smuls-o ( conform vointeti tatalui sau) din sanul familiei impotriva
vointei ei, pentru a-i fii sotie.
Madalina devenita Madelina nu a mai fost niciodata ea, era „departe” absenta, ca si cum doar trupul
ii era langa Puiu dar sufletul altundeva, lucru care pe Puiu il scotea din minti chiar daca nu a devenit
constient de asta decat prea traziu.
e altfel Madalina l-a interesat mai mult dupa moarte decat atunci cand traiau impreuna , el fiind
ocupat cu alte femei , ignorand-o si avand impresia ca o iubeste.

Alt personaj interesant este Policarp Faranga tatal lui Puiu – Ministrul Justitiei care incerca apeland
cu un aer de superioritate la autoritati sa il ajute pe fiul sau.
Si face asta nu atat pentru a-si salva fiul, cat pentru a pastra nepatata reputatia numelui.
Puiu Faranga lipsit de caldura mamei si mereu sub atentata supraveghere a tatalui, traieste o viata
indestualtata lipsita griji, fara temeri sau umbre -fara sa gandeasca pentru el si astfel a trait cu
impresia ca se cunoaste, desi isi era total strain.
El se descopera in singuratate progresiv si cu durere, pagina cu pagina (constientizarea laturii
criminale, obsesia cifrei fatidice 13, constientizarea „jugului” tatalui care l-a impiedicat sa fie el, etc.)
Romanul Ciulendra apare în anul 1927, an în care Liviu Rebreanu este reales preşedinte
al Societăţii Scriitorilor. Epoca ce a urmat, a fost înfloritoare, romanul românesc cunoscând în
această perioadă o deosebită complexitate din punct de vedere al creaţiei artistice. Acum se înalţă
impunător romanul lui rebrenian. După cum remarca Massis trecerea de la personal la obiectiv,
de la individual la uman, de la autobiografia realului la autobiografia posibilului[2] sunt
calităţile unui adevărat romancier, atribute desăvârşite în sfera creaţiei lui Liviu Rebreanu.
În romanele lui sale, se joacă drama multiplicată a existenţei, interceptată de un spirit
centralizator,[3] dar cu ajutorul unor procedee distincte de la un roman la altul. Dacă în Pădurea
Spânzuraţilor, pe fondul aceluiaşi realism din Ion se va îmbrăca procedeul analismului unei
psihoze ce va duce la disoluţie, utilizând şi procedee dostoievskiene, în Adam şi Eva, Liviu
Rebreanu va reface perechea primordială prin ascensiunea psihică în domeniul fantasticului;
în Ciuleandra scriitorul va pătrunde în psihoza organică a unui suflet aflat în regres.
După rostogolirea halucinantă întreprinsă în conştiinţa lui Apostol Bologa din Pădurea
Spânzuraţilor şi călătoria atemporală în universul mental al lui Toma Novac din Adam şi
Eva sălăşluim acum în obsesia sufletească a lui Puiu Faranga din Ciuleandra.
Romanul Ciuleandra poate fi lesne considerat inovator din punct de vedere al intruziunii
în umbra ascunsă a psihicului uman. Acest mic roman rebrenian trebuie citit, aşa cum propunea
Mircea Zaciu, drept analiza unui eu infantil, deci imatur[4] , anulându-se ideea unei iubiri
transformate în ură.
Astfel, micul roman al lui Puiu Faranga devine o creaţie ce excelează în analiza
psihologică, a unor porniri criminale determinate ereditar. Acesta este un roman ce nu se
diferenţiază, din punct de vedere al esenţei sale, de celelalte romane de factură psihologică ale lui
Liviu Rebreanu, dar se constată înnoirea preocupării autorului din punct de vedere al tematicii
alese, manifestându-şi seriozitatea pentru psihologismul cazului ales. Ciuleandra va întâlni
diverse opinii şi critici literare în momentul publicării ei.
Eugen Lovinescu, de pildă, afirmă: Micul roman (...) are aerul unui experimentări
psihologice, artificial înjghebată, deşi elegant tratată, în care puternicul simţ realist al
scriitorului nu biruie decât în Andrei Leahu, gardianul bolnavului şi în mama Mădălinei ce vrea
să exploateze moartea fiicei sale[5], manifestându-şi opinia faţă de apropierea lui Liviu
Rebreanu de zona psihologiei umane.
Perpessicius afirmă la rândul său, faptul că romanul dispută un caz de obsesie
sufletească.[6] Tot el afirmă şi faptul că arta romancierului este îmbogăţită cu o rară virtuozitate
a dozării misterului[7] atribut al marilor opere literare în care viaţa se desfăşoară, între umbră şi
lumină.[8] Centrală pentru Perpessicius este enigma, reprezentată de uciderea Mădălinei.
Această necunoscută a romanului se transformă printr-o modalitate de coborâre în neant şi
amplificare a misterului.
Al. Piru afirma: E de remarcat, însă, că Liviu Rebreanu a fost totdeauna preocupat de
natura obsesională a procesului de gândire- aceasta caracterizându-se prin faptul că – nu e
continuă şi lineară, ci procedează prin aglomerări şi salturi.[9]
Ciuleandra, în ciuda criticilor mai mult sau mai puţin virulente, a trecut foarte repede
hotarele ţării, fiind tradusă în franceză, italiană portugheză; şi chiar ecranizată încă din timpul
vieţii lui Liviu Rebreanu. Roamnul este comparabil cu opera lui Zola La béte
humaine repetându-se oarecum cazul lui Lantier din punct de vedere al faptului că Puiu Faranga
s-a născut cu instincte criminale. De asemenea, tema împrospătării sângelui obosit al familiei
aristocratice poate fi întâlnită şi în romanului lui Mihail Sadoveanu, Venea o Moară pe Siret,
apărut în anul 1925, deci cu doi ani înainte de apariţia romanului Ciuleandra.
Liviu Rebreanu îşi demonstrează capacităţile de prozator modern cu ajutorul romanului
Ciuleandra, interesat fiind de zone profunde ale gândirii. Romanul evidenţiază un analist tenace,
al proceselor minuţioase dezvoltate de psihicul uman, dar în acelaşi timp este şi un observator
sever al pasiunilor şi obsesiilor abisale, ce se manifestă atât în adâncul cât şi în interioarul
conştiinţei. Autorul nostru este capabil să sălăşluiască la limita periculoasă a declanşării
nebuniei, la graniţa destinului cu moartea.
Instinctele, aât de îndrăgite de Rebreanu, se dezvoltă libere în paginile romanului (...) mi-
e mai dragă Ciuleandra, fiindcă în ea sunt instincte (...). În orice caz, pentru mine creaţia este
mult ai dureroasă decât agreabilă. Ciuleandra asta, pentru mine, e o operă în care se exprimă şi
se clarifică o taină sufletească mare, e cazul des repetat al iubirii. (...)Tratat simplu, direct, fără
complicaţii, poate să nu mulţumească pe amatorii de acţiuni întortocheate şi haletante; dar eu
aşa am simţit-o (...). Dar acuma toate în zadar! Ciuleandra s-a născut şi e cum e. Mi-e dragă
pentru că durerile naşterii ei au fost grele.[10] Impulsul născut din instinct devine declaşnatorul
forţelor ascunse în subconştient, automatizate de fraza repetitiv –
obsesivă Taci!...Taci!...Taci!...[11]
Amplu şi adânc zugrăvită, psihoza lui Puiu Faranga rămâne însă factice motivată prin
datele ei melodramatice. Tot aici remarcăm şi similitudinea mecanismului psihologic repetat de
Rebreanu în strucrura a două dintre personajele sale; după cum semn al fatalităţii, Bologa e
urmărit de obsesia spânzurătorii (...), tot astfel Faranga e captat de demnţă prin obsesia (e drept
esenţială şi mai intensă) dansului jucat cu Mădălina[12].
Obsesiile trupului apar şi ele manifestate în zvâcnirea Ciulendrei. Ceea ce îl făcea şi mai
înverşunat era modul în care fata îl respingea, un motiv ascuns fiind şi viitorul doctor Ursu,
medicul curant al lui Puiu, de mai târziu. Acesta, în loc să-i asigure calea certă a însănătoşirii,
pare dimpotrivă, să acţioneze ca un amplificator al faptelor trecute.
Firea Mădălinei, pe atunci veselă şi sălbatică, transcede acum în ostilitate, solitudine,
înstrăinare. Rememorările lui Puiu duc mereu către această senzaţie de înstrăinare, senzaţia
însoţită de obsesiva melodie a Ciulendrei. Iubirea tânărului Faranga se transformă într-o posesie
maladivă, care în final va duce la teribila crimă.
Internat în sanatoriu, pentru a scăpa de acuzaţia de crimă, Puiu descinde într-un proces de
autoanaliză. Privind pe fereastră zăpada imaculată, tânărul Faranga rememorează gesturi, relaţii
care îl incriminau. Albul zăpezii joacă rolul unui vid în care fiinţa rezultată din conglometaul
haotic al experienţelor de viaţă, intră şi se reorganizează.
Rememorarea aceasta seamănă teribil cu un proces de introspecţie. Puiu Faranga este ca
un jucător de şah care îşi calculează mişcările trecute pentru a şti unde să se plaseze în viitor.
Rememorează acum instincte criminale ce s-au adunat şi au refulat cu violenţă împotriva unui
om just, aşa cum a fost Mădălina pentru el. Singura certitudine, rămâne jocul Ciuleandra, această
nebunie ciclică, în care trupurile se contopesc şi intră în regres, până la dezlănţuirea instinctelor
animalice. Ca într-un ritual străvechi, o manifestare a adoraţiei supreme ba chiar a dansurilor
religioase care se sfârşeau prin mutilări sau sacrificii umane... În sfârşit, eram vrăjit şi
terifiat.[13]