Sunteți pe pagina 1din 410

Conf. univ. dr.

CARMEN PĂLĂCEAN

DREPT COMUNITAR (AL UNIUNII EUROPENE)


AL AFACERILOR

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂTUL LA DISTANŢĂ

Bucureşti
2010
ABREVIERI

AELS/AELE – Asociaţia europeană a liberului


schimb
APAS – Acordul de Punere în aplicare a Tratatului de
la Schengen
AUE – Actul unic european
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare
CE – Comunitatea europeană
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
CEJ/CJE – Curtea Europeană de Justiţie
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Europene
CECA/CECO – Comunitatea europeană a cărbunelui
şi oţelului
CEE – Comunitatea economică europeană
CEFTA – Central European Free Trade Asociation
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
CVC – Codul vamal comunitar
CSCE/OSCE – Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa
ECB/BCE – Banca Centrală Europeană
ECOSOC – Comitetul Economic şi Social
Culegere – Culegerea jurisprudenţei Curţii de Justiţie
Europene
EURATOM – Comunitatea europeană a energiei
atomice
EMU/UEM – Uniunea Economică Monetară
IME – Institutul Monetar European
ESCB – Sistemul European al Băncilor Centrale
GATT – Acordul General pentru tarife şi comerţ
JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

2
NATO – Organizaţia Atlanticului de Nord
MEERC – Măsuri cu efect echivalent restricţiilor
cantitative
OCDE – Organizaţia pentru dezvoltare şi cooperare
economică
OMC – Organizaţia mondială a comerţului
PESC – Politica externă şi de securitate comună
PCC - Politica comercială comună
SBCE – Sistemul băncilor centrale europene
SEE – Spaţiul economic European
SME – Sistemul monetar european
TCE – Tratatul constituind Comunitatea Europeană
TCEE – Tratatul constituind Comunitatea economică
europeană
TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene
TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene
TVC – Tarif vamal comun
TVA – Taxa pe valoare adăugată
UE – Uniunea Europeană
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UO –Uniunea Occidentală
UWE – Uniunea Europei de Vest

3
CUPRINS

TEMA I
- COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA
EUROPEANĂ. EVOLUŢIE ISTORICĂ

1.1. Consideraţii generale


1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) şi
implicit ale dreptului comunitar al afacerilor
1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) în raport de sistemele naţionale de drept
1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la
formarea şi apariţia Comunităţilor Europene şi a Uniunii
Europene
1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene
1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi
1.7. TEMĂ
1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1.9. Rezolvaţi următoarele teste grilă
1.10. Bibliografie

TEMA II - LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

2.1. Precizări prealabile


2.2. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a mărfurilor
2.2.1. Surse primare
2.2.2. Legislaţia secundară
2.2.3. Jurisprudenţă selectivă
2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun
2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent
la nivelul Uniunii Europene
2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect

4
echivalent la nivelul Uniunii Europene
2.6. Impozitul intern
2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene
2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale
2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile
legale sau jurisprudenţiale
2.8. Regula raţiunii. Excepţiile prevăzute în art. 36 din TFUE
2.9. Clauze de salvgardare
2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
2.12. Explicaţii privind termenii uzitaţi
2.13. TEMĂ
2.14. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
2.15. Rezolvaţi următoarele teste grilă
2.16. Bibliografie

TEMA III - LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

3.1. Precizări prealabile


3.2. Reglementarea cetăţeniei europene
3.3. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a persoanelor
3.3.1. Legislaţie primară
3.3.2. Legislaţie secundară
3.3.3. Jurisprudenţă selectivă
3.4. Libera circulaţie a lucrătorilor
3.4.1. Consideraţii generale
3.4.2. Conceptul de lucrători
3.4.3. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi familiilor
acestora
3.4.3.1. Introducere
3.4.3.2. Dreptul de ieşire, intrare şi şedere
3.4.3.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai
mare de trei luni
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de şedere şi

5
valabilitatea acestora
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de şedere
3.4.3.6. Dreptul de şedere permanentă
3.5. Interzicerea discriminării
3.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene şi în cadrul dreptului derivat
3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
3.7.2. Dreptul de stabilire şi activitatea sportivă
3.7.3. Dreptul de stabilire şi calificările profesionale
3.7.4. Dreptul de stabilire şi persoanele juridice
3.8. Interzicerea discriminărilor
3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire
3.10. Clauze de salvgardare
3.11. Explicaţii privind termenii uzitaţi
3.12. TEMĂ
3.13. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
3.14. Rezolvaţi următoarele teste grilă
3.15. Bibliografie

TEMA IV - LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

4.1. Reglementare
4.2. Noţiunile de “capitaluri” şi de “plăţi”
4.3. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi
plăţilor
4.4. Clauze de salvgardare
4.5. Explicaţii privind termenii uzitaţi
4.6. TEMĂ
4.7. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
4.8. Rezolvaţi următoarele teste grilă
4.9. Bibliografie

6
TEMA V - LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

5.1. Reglementare
5.2. Conceptul de “serviciu”
5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia
serviciilor
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor şi
libera circulaţie a serviciilor
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
5.6. Libertatea de a presta servicii şi derogările aferente
acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE
5.7. Interzicerea discriminării
5.8. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a serviciilor
5.9. Explicaţii privind termenii uzitaţi
5.10. TEMĂ
5.11. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
5.12. Rezolvaţi următoarele teste grilă
5.13. Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

ANEXA I - TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ


(extrase)
ANEXA II - TRATATUL PRIVIND FUNCŢIONAREA
UNIUNII EUROPENE (extrase)

7
I. OBIECTIVELE CURSULUI

I.1. Sub raport didactic


Dreptul comunitar reprezintă o ramură nouă a dreptului,
desprinsă din dreptul internaţional public; este o ramură de
drept autonomă care nu se identifică cu dreptul internaţional
public, dar nici nu face parte din dreptul intern, ci apare ca un
drept de sine stătător “sui generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate
la nivelul Uniunii Europene, care reglementează organizarea şi
funcţionarea instituţiilor Uniunii, precum şi unele activităţi
economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii
Europene şi-au limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de
drept de sine stătătoare, distinctă faţă de dreptul internaţional
public şi faţă de dreptul naţional, problemele specifice fiecărei
ramuri de drept au condus la apariţia unui obiect distinct,
specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar.
Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi
de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al
mediului, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul comunitar
vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor
etc.
Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de

8
drept, parte integrantă a dreptului Uniunii Europene, şi poate fi
definit ca fiind un ansamblu de principii şi norme juridice
cuprinse în tratatele Comunităţilor europene şi ale Uniunii
Europene, precum şi în actele Uniunii adoptate de instituţiile
competente: regulamente, directive, decizii, etc., care
reglementează domeniul afacerilor.
Admiterea României în Uniunea Europeană ca membru
cu drepturi depline impune cu necesitate cunoaşterea
mecanismelor de decizie europeană, a drepturilor şi obligaţiilor
stabilite de normele Uniunii.
Prin aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea
Europeană, la 1 ianuarie 2007 s-a încheiat cel de al cincilea val
al extinderii Uniunii, iniţiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor
opt state din Europa Centrală şi de Est, alături de Cipru şi de
Malta. Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană este o
comunitate ce reuneşte 27 de state membre şi o populaţie de
492,8 milioane de locuitori şi care are 23 de limbi oficiale.
Începând cu 1 ianuarie 2007, cetăţenii români care călătoresc
în afara teritoriului naţional beneficiază, atât pe teritoriul statelor
membre ale Uniunii, cât şi pe teritoriul statelor terţe, de
drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene, tuturor
cetăţenilor europeni. Potrivit Tratatului de Aderare, României îi
revin o serie de poziţii în instituţiile comunitare, iar cetăţenii
români au posibilitatea de a lucra în cadrul instituţiilor
europene.
Studiul dreptului comunitar al afacerilor este de mare
actualitate şi prezintă interes nu numai pentru specialiştii sau
studenţii în drept, el priveşte un public mult mai larg,
informaţiile prezentate fiind necesare şi edificatoare pentru toţi

9
cei care deţin calitatea de cetăţeni europeni.
Noţiunile prezentate privesc aspecte ale vieţii cetăţenilor
din Uniunea Europeană, influenţa celor patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi capitalurilor fiind covârşitoare pentru fiecare dintre
noi.

I.2. Sub raport metodologic

Cursul este structurat pe teme de larg interes ştiinţific şi


aplicativ, cum sunt:
 evoluţia istorică a Comunităţilor Europene şi a

Uniunii Europene;
 prezentarea generală a libertăţilor fundamentale ale

Uniunii Europene;
 libera circulaţie a mărfurilor;
 libera circulaţie a persoanelor în comunitatea
europeană;
 libera circulaţie a capitalurilor şi libera circulaţie a
serviciilor.
Însuşirea cunoştiinţelor de drept comunitar al afacerilor se
face pe baza prelegerilor şi a seminariilor, a pregătirii şi
dezbaterii unor referate şi a parcurgerii şi înţelegerii
jurisprudenţei comunitare.
Interesul pentru studiul dreptului comunitar al afacerilor
are atât conotaţii teoretice, cât şi practice, România fiind stat
membru al U.E.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
constituie astăzi unul din reperele de neignorat ale dreptului,

10
parte integrantă a acquis-ului comunitar. Cunoaşterea lor
devine o necesitate pentru orice cetăţean european şi o
obligaţie pentru un student al facultăţii de drept.
Sigur că prelegerile nu pot înlocui studiul individual,
pregătirea temeinică, sistematică şi programată.
Prelegerea lămureşte noţiunile, conceptele, instituţiile
juridice şi mecanismele dreptului comunitar al afacerilor; ea
este menită să incite interesul pentru studiul individual, un
început organizat care să-l ajute pe student să-şi dezvolte o
gândire independentă.
Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis,
clar, riguros în scopul de a obişnui studentul cu disciplina
“studiului individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaştere, de
însuşire a unui bagaj de cunoştinţe ştiinţifice solide care să-l
facă să înţeleagă că dreptul comunitar al afacerilor impune
precizie şi rigurozitate în interpretarea şi aplicarea normelor,
regulilor şi principiilor sale, că deşi situaţiile, faptele concrete
sunt diferite, interesele părţilor în conflict sunt divergente ele
trebuie, prin pricepere, răbdare şi îndemânare soluţionate
conform legislaţiei în vigoare şi în aşa fel încât să se asigure o
soluţie echitabilă.
Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări,
exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări,
exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan
informative, dar şi formativ-educativ.

I.3. Sub raport aplicativ


În cadrul activităţii de seminar se dezbat situaţii,

11
evenimente, acţiuni care confruntă societatea europeană,
relaţiile dintre statele membre ale Uniunii sau dintre acestea şi
statele terţe, speţe ale instanţelor Uniunii Europene, făcând
aplicarea practică a cunoştinţelor teoretice prezentate cu
prilejul prelegerilor sau în legătură cu referatele.
Prin urmare, seminariile sunt destinate a duce la
sedimentarea cunoştinţelor, dar şi la învăţarea studentului să
lucreze cu termenii şi conceptele dreptului Uniunii Europene,
precum şi să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluţii
juridice în cazul unor probleme nu numai dificile, dar şi
complexe.

II. EXIGENŢE ŞI CRITERII DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Studiul dreptului comunitar al afacerilor în anul IV se


încheie cu susţinerea unui examen. Examenul este scris şi se
bazează pe teste-grilă (de regulă 12 întrebări), precum şi pe
întrebări care presupun un răspuns mai amplu, de substanţă
ori/şi descriptive, care să exprime mai evident şi nuanţat
pregătirea studentului (2 întrebări).
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui,
studenţii pot susţine în cadrul grupei referate şi pot participa
activ la dezbaterile teoretice şi aplicative. Atât referatele cât şi
răspunsurile sunt notate de cadrul didactic cu note de la 10 la
5. Referatele sunt prezentate în original la examen de către
cadrul didactic care a condus seminarul.
Lucrările de control şi referatele, desfăşurate conform
planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 30% din
nota finală obţinută de student.

12
Studentul care obţine la examen cel puţin nota-limită de
promovare, adică nota 5, poate primi, pe baza referatelor
prezentate şi a notelor obţinute la seminar, până la 2 puncte.
Studentul care nu obţine notă de promovare la examen nu
poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de
studii.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit
actualului sistem existent în învăţământul universitar.

III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC

Repartizarea activităţilor tutoriale în cadrul anului


universitar:

Anul IV:

- Semestrul II: 2 x 6 = 12 ore

TOTAL: = 12 ore

Relaţii cu alte cursuri

Dreptul comunitar al afacerilor este în strânsă legătură cu


disciplina dreptul comunitar dar şi cu disciplinele: drept
internaţional public, drept internaţional privat şi dreptul comerţului
internaţional.
Organizarea concretă a activităţilor tutoriale (cuprinzând
dezbateri, referate urmate de discuţii, prelucrare de speţe) o
realizează tutorele şi este prezentată în calendarul disciplinei.

IV. GRILĂ DE EVALUARE

13
Examen

Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări,


exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări,
exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan
informative, dar şi formativ-educativ.
Testul de examen conţine:
 12 întrebări sau grile notate cu maximum 0,50 puncte
fiecare;
 2 întrebări notate cu maximum 1,5 puncte fiecare;
 maximum cumulat: nota 10 (zece) = 10 credite

Seminar:

- 4 răspunsuri notate cu note între 5 şi 10 pot conduce la


obţinerea unui punct la examen, care se acordă numai dacă
studentul obţine la test nota de promovare.
Activităţi tutoriale: referate/analize pe articole din Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (fostul Tratat de instituire a Comunităţii
Europene) şi decizii ale instanţei comunitare/lucrări de control:
- 2 referate/lucrări de control susţinute în grupe de
studenţi şi notate cu note între 5-10 conduc la obţinerea unui
punctaj ce poate reprezenta 30% din nota finală a studentului.

14
TEMA I

COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ.


EVOLUŢIE ISTORICĂ

Cuprins:
1.2. Consideraţii generale
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) şi
implicit ale dreptului comunitar al afacerilor
1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) în raport de sistemele naţionale de drept
1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la
formarea şi apariţia Comunităţilor Europene şi a Uniunii
Europene
1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene
1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi
1.7. TEMĂ
1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1.9. Rezolvaţi următoarele teste grilă
1.10. Bibliografie

Obiective:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii


dreptului comunitar al afacerilor;
- înţelegerea naturii şi caracteristicile dreptului comunitar
al afacerilor;
- cunoaşterea constituirii şi evoluţiei Comunităţilor şi

15
Uniunii Europene;
- înţelegerea raporturilor juridice dintre instituţiile Uniunii,
specifice dreptului comunitar al afacerilor, precum şi a
dinamicii acestor raporturi.

1.1. Consideraţii generale


Dreptul comunitar (al Uniunii Europene) reprezintă o
ramură nouă a dreptului, desprinsă din dreptul internaţional
public; este o ramură de drept autonomă care nu se identifică
cu dreptul internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul
intern, ci apare ca un drept de sine stătător “sui generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate
la nivelul Uniunii Europene, care reglementează organizarea şi
funcţionarea instituţiilor Uniunii, precum şi unele activităţi
economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii
Europene şi-au limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de
drept de sine stătătoare, distinctă faţă de dreptul internaţional
public şi faţă de dreptul naţional, problemele specifice fiecărei
ramuri de drept au condus la apariţia unui obiect distinct,
specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar.
Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi
de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al
mediului, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul comunitar
vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor
etc.
Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură
de drept, parte integrantă a dreptului comunitar, şi poate fi
definit ca fiind un ansamblu de principii şi norme juridice

16
cuprinse în tratatele Comunităţilor europene şi ale Uniunii
Europene, precum şi în actele Uniunii adoptate de
instituţiile competente: regulamente, directive, decizii, etc.,
care reglementează domeniul afacerilor.
Reglementările comunitare adoptate în domeniile ce ţin de
competenţa exclusivă a Uniunii Europene, se aplică direct şi cu
prioritate în ordinea juridică de drept intern a fiecărui stat. În
paralel cu reglementările comunitare, la nivel naţional continuă
să se aplice reglementările interne atât cu privire la
reglementarea raporturilor juridice de drept intern în domeniile
în care nu se exercită competenţe comunitare exclusive, cât şi
la reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional
privat.
Raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul
internaţional privat constă în faptul că normele juridice ale
dreptului comunitar se completează cu normele juridice ale
dreptului internaţional privat.
În cazul în care nu sunt norme juridice comunitare care să
se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele juridice
de drept internaţional privat1.
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) şi implicit a dreptului comunitar al afacerilor
Referitor la izvoarele dreptului comunitar, în doctrină se
disting următoarele categorii de izvoare:
 izvoarele principale sau originare, care formează
dreptul comunitar primar;
1
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii Europene şi
reglementările naţionale cu privire la legea aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p.7.

17
 izvoarele secundare, care formează dreptul
comunitar derivat;
 izvoarele complementare.
Dreptul comunitar al afacerilor are aceleaşi categorii de
izvoare la fel ca şi dreptul comunitar:
1. Izvoarele principale sau originare: tratatele de înfiinţare
ale comunităţilor europene şi Uniunii Europene şi actele
modificatoare subsecvente:
 tratatele constitutive ale Comuniăţilor europene, cu
protocoalele şi convenţiile anexate lor:
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) semnat la Paris în
1951 şi intrat în vigoare la 23.07.1952 – a ieşit din
vigoare la 23.07.2002, fiind încheiat pe o perioadă de
50 de ani;
o Tratatul instituind Comunitatea Economică
Europeană (CEE), şi
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM), semnate la Roma la
25.03.1957 şi intrate în vigoare la 01.01.1958, au fost
instituite pentru o perioadă nedeterminată de timp;
 tratatele şi acordurile de modificare a tratatelor
institutive, cu anexele acestora:
o Tratatul privind fuziunea executivelor semnat la
Bruxelles în 08.04.1965;
o Actul Unic European semnat la 17 şi 28.02.1986 la
Luxemburg şi Haga;
o Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992;

18
o Tratatul de la Amsterdam semnat la 18.06.1997;
o Tratatul de la Nisa semnat la 25.02.2001;
o Tratatul de la Lisabona semnat la 13.12.2007.
 tratatele de aderare a noilor membri:
o Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi
Marii Britanii semnat în 22.01.1972;
o Tratatul şi actul de aderare al Greciei semnat la
28.05.1979;
o Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda semnat la
13.03.1984;
o Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei
semnat la 12.06.1985;
o Tratatul de aderare al Austriei, Sudiei şi Finlandei;
o Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta
şi Cipru semnat la 16.04.2003;
o Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria
semnat la 25.04.2005.
 alte tratate, cum ar fi:
o Actul privind alegerile directe în Parlamentul
European;
o Actul de exceptare privind Groenlanda;
o Tratatele bugetare, cu privire la creşterea puterii
finananciare a Parlamentului European, semnate la
Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1
ianuarie 1971) şi la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat
în vigoare la 1 iunie 1977);
o Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa,

19
semnat la 29 octombrie 2004 la Roma, urmând să fie
ratificat în doi ani. Ca urmare a eşecului ratificării
sale cu Franţa şi Ţările de Jos, la 29 mai, respectiv 1
iunie 2005, procesul de ratificare a tratatului a fost
suspendat.

2. Izvoare secundare: actele normative emise de instituţiile


comunitare în limitele competenţelor care le-au fost
atribuite, în vederea realizării obiectivelor comunitare.
Acestea sunt enumerate expres şi limitative în art. 288 din
TFUE:
 regulamentul:
- este principala sursă a dreptului derivat;
- este un act normativ comunitar cu aplicabilitate
generală, obligatoriu în toate elementele sale şi
- are aplicabilitate directă (efect direct), se aplică
direct în fiecare stat membru;
- este destinat statelor şi particularilor;
- prin intermediul regulamentului, autoritatea
legislativă comunitară poate nu numai să
prescrie un rezultat, ci şi să impună toate
modalităţile de aplicare şi de executare
considerate necesare.
 directiva:
- este un act normativ obligatoriu pentru fiecare
stat membru destinatar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele;

20
- nu are aplicabilitate generală, se adresează
doar statelor concret indicate sau tuturor
statelor;
- poate fi generală sau particulară, se adresează
statelor membre şi se aplică prin intermediul
acestora;
- nu are forţă generală, nefiind obligatorie decât
în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins;
- necesită intervenţia puterii legislative naţionale
cu privire la alegerea mijloacelor şi formei
necesare pentru atingerea obiectivului fixat;
- este indirect aplicabilă, deoarece statul
destinatar are obligaţia să acţioneze în vederea
transpunerii directivei într-un anumit termen.
 decizia:
- este un act normativ comunitar obligatoriu în
toate elementele sale pentru destinatarii ei;
- este un act individual, al cărui destinatar nu
trebuie să fie neapărat un stat membru şi se
referă la o anumită stare de fapt concretă;
- spre deosebire de regulament, decizia nu are
aplicabilitate generală, neavând un caracter
general şi abstract;
- are efect direct;
- în cazul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce
trebuie atins, cât şi modalităţile de aplicare;
- decizia trebuie motivata clar şi pertinent;
- pentru intrarea în vigoare, decizia trebuie să fie
notificata destinatarului, lipsa notificării fiind

21
sancţionată cu neintarea în vigoare;
- este destinată statelor şi particularilor.

 recomandările şi avizele (sau opiniile):


- sunt acte instituţionale unilaterale lipsite de forţă
juridică obligatorie;
- avizul este expresia, exprimarea unei păreră
asupra unei probleme date;
- recomandarea reprezintă un instrument de
acţiune indirectă urmărind apropierea
legislaţiilor.

Conform art. 249 din TFUE (fost art. 249 din TCE),
procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun
de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament,
a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.
Această procedură este definită la articolul 294.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către
Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o
procedură legislativă specială.
Actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie
acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative
se pot adopta la iniţiativa unui grup de state membre sau a
Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale
Europene sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii
Europene de Investiţii.

22
Conform art. 292 din TFUE, Consiliu adoptă recomandări.
Acesta hotărăşte, la propunerea Comisiei, în toate cazurile în
care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei.
Consiliu hotărăşte în unanimitate în domeniile în care este
necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii.
Comisia, precum şi Banca Centrală Europeană în cazurile
specifice prevăzute în tratate, adoptă recomandări.
3. Izvoare complementare:
 principiile generale de drept.
Principiile generale de drept, deşi îşi au originea, fie în
tratatele constitutive, fie în ordinea juridică internaţională, fie în
ordinea juridică naţională a statelor membre, consacrarea lor
depinde de jurisprudenţă.
Astfel, se pot enumera următoarele principii generale:
o principiul egalităţii persoanelor în faţa unei
autorităţi administrative;
o principiul respectării drepturilor dobândite;
o principiul revocabilităţii actelor administrative
ilegale;
o principiul securităţii juridice;
o principiul proporţionalităţii;
o principiul forţei majore;
o principiul dreptului la apărare;
o principiul legitimei apărări;
o principiul încrederii legitime;
o principiul neretroactivităţii;
o principiul controlului judiciar eficient2.
2
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 143.

23
 acordurile internaţionale:
o acorduri încheiate de către statele membre;
o acorduri încheiate de către Comunităţi cu terţe state3.

1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii


Europene) în raport de sistemele naţionale de drept

Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în


vedere particularităţile dreptului comunitar în raport cu
sistemele naţionale de drept date de:
 primordialitatea dreptului comunitar în raport cu
sistemele naţionale şi efectul direct al sistemului de drept
comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar are în
vedere efectul direct, pe verticală în raport cu statele
membre, ceea ce înseamnă că norma comunitară obligă
autorităţile să i se subordoneze, dar şi pe orizontală în
raport cu particularii şi agenţii economici, adică norma
comunitară reglementează direct conduita subiectelor de
drept avute în vedere;
 subsidiaritatea dreptului comunitar. Principiul
subsidiarităţii a fost precizat de Tratatul privind Uniunea
Europeană care în art. 5 (fost articol 5 TCE) dispunea: „în
domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot realizate în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi
3
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 92-93.

24
efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul
subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol”. Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează
competenţa de reglementare, care rămâne concurentă cu
cea a Uniunii, iar aceasta va interveni doar în măsura în
care realizarea scopului avut în vedere o impune4.
Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi şi
anume principiul atribuirii şi principiul solidarităţii.
Conform art. 5 alin. (1) din TUE, delimitarea competenţelor
Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea
acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Articolul 4 din TUE stabileşte faptul că, orice competenţă
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor
membre.
Iar, conform art. 222 din TFUE, Uniunea şi statele sale
membre acţionează în comun, în spiritual solidarităţii, în cazul
în care un stat membru face obiectul unui atac terrorist, ori al
unei catastrofe naturale sau provocate de om.

1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la


formarea şi apariţia Comunităţilor Europene şi a
Uniunii Europene

4
A se vedea în acest sens: Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008, p. 69-70.

25
Încă din secolul al XV-lea au apărut proiecte cu privire la
unitatea europeană. William Penn, un eminent quaker englez a
propus în anul 1693 crearea unui parlament european. Cu
toate acestea, ideea de Europă unita s-a concretizat abia după
cel de-al doilea război mondial, având la bază dorinţa de a
menţine pacea pe continent.
Crearea Uniunii Europeane a fost un proces îndelungat şi
dificil, care a parcurs mai multe etape de-a lungul timpului.
Astfel, putem enumera pe scurt principale evenimente
care au avut loc:
 1946, 19 septembrie, Winston Churchill, într-un discurs
ţinut la Universitatea din Zürich, lansează un apel pentru
dezvoltarea mişcărilor europeniste şi crearea unei
organizaţii regionale europene, un “Consiliu al Europei”
sau chiar „Statelor Unite ale Europei”;
 1947, 5 iunie, secretarul de stat american George
Marshall, într-o alocuţiune rostită la Universitatea Harvard,
propune un plan de sprijin pentru reconstrucţia Europei –
“Planul de Reconstrucţie Europeană” sau “Planul
Marshall” ;
 1948, 16 aprilie, este semnată convenţia instituind
“Organizaţia Europeană de Cooperare Economică”
(OECE). Şaisprezece state sunt membre ale acestei
convenţii: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia,
Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda,
Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia, precum
şi zonele occidentale de ocupaţie din Germania şi teritoriul
Triestului; SUA şi Canada participau la OECE ca asociaţi,
fără drept de vot;
 1948, 19 mai, este semnat, la Bruxelles, “Tratatul de
cooperare economică, socială şi culturală şi de apărare
legitimă şi colectivă”;
 1948, 7 şi 11 mai, Congresul European de la Haga,

26
convocat de către “Comitetul de Coordonare al Mişcării
pentru Uniunea Europeană”;

 1949, 4 aprilie, este semnat la Washington de către zece


ţări europene plus SUA şi Canada, Tratatul Atlanticului de
Nord, creându-se o structură militară integrată (NATO);

 1949, 5 mai, a fost creat Consiliul Europei, având ca


membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda,
Norvegia şi Suedia;

 1950, 9 mai, ministrul afacerilor externe francez Robert


Schuman propune punerea în comun a resurselor de
cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei, prin constituirea
unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi a Oţelului;

 1950, 14 octombrie, primul ministru al Franţei, René


Pléven propune constituirea unei Comunităţi Europene de
Apărare;

 1951, 18 aprilie, este semnat Tratatul de la Paris pentru


constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), de către Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda;

 1952, 27 mai, aceleaşi state semnează Tratatul privind


Comunitatea Europeană de Apărare;

 1953, 10 februarie, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului


devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură
barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la
aceste materii prime;

 1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului


Constitutiv al Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei

27
Atomice (CEEA) de către cele şase ţări: Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;

 1958, 1 ianuarie, Tratatele de la Roma intră în vigoare;

 1960, 4 ianuarie, crearea Asociaţiei Europene a Liberului


Schimb (AELS) prin Convenţia de la Stockholm, statele
semnatare fiind, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia
si Elveţia;

 1961, se pun bazele libertăţii de circulaţie a forţei de


muncă prin adoptarea primului regulament din acest
domeniu;

 1962, la conferinţa de la Stresa din Italia se pun bazele


primei politici comunitare: Politica Agricolă Comună (PAC),
obiectivele acestei politici fiind crearea unei pieţe unice a
produselor agricole şi a solidarităţii financiare prin
intermediul unui Fond European de Orientare şi de
Garanţii Agricole;

 1964, prin decizia Curţii de Justiţie în procesul Costa/Enel


se stabileşte că legislaţia comunitară primează asupra
legislaţiei naţionale (principiul fundamental al dreptului
comunitar: prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul
intern al statelor membre);

 1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles


instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor Europene şi a Protocolului asupra
privilegiilor şi imunităţilor;

 1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la


Bruxelles;

 1968, 1 iulie, realizarea anticipată a Uniunii vamale între


cele şase state membre (suprimarea completă a barierelor

28
vamale interne, stabilirea unui tarif extern comun);

 1970, 21-22 aprilie, Acord asupra adoptării unui sistem


propriu de finanţare, a unui buget propriu al Comunităţilor;

 1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca


semnează Tratatele de aderare la Comunităţile Europene;
este şi primul refuz al Norvegiei, cauzat de rezultatul
negativ al referendumului organizat după ce s-au
organizat negocierile de aderare;

 1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca


aderă la Comunităţile Europene. Norvegia respinge prin
referendum aderarea la Comunităţile Europne. Se crează
“Europa celor 9”);

 1974, 9-10 decembrie, reuniunea de la Paris duce la


crearea unei noi insituţii comunitare: Consiliul European;

 1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru


alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin vot
universal direct;

 1979, 13 martie, este creat Sistemul Monetar European


(S.M.E), cu scopul de a asigura stabilitate monedelor
europene, unitatea sa monetară fiind ECU (European
Currency Unit);

 1979, 28 mai, semnarea Tratatului şi a actului de aderare


al Greciei la Comunităţile Europene;

 1979, 7-10 iunie, membrii Parlamentului European sunt


aleşi pentru prima dată prin vot universal direct;

 1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunităţile Europene,


devenind al zecelea stat membru. Se crează “Europa
celor 10”;

29
 1983, 17-19 iunie, se semnează la Stuttgart, la nivel de
Consiliu European, Declaraţia solemnă privind Uniunea
Europeană;

 1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda


semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării
controlului la frontiere. Acordul va fi semnat în 1995 de
către Austria şi în 1996 de către Danemarca, Finlanda şi
Suedia;

 1985, 11-12 iunie, semnarea Tratatului de aderare a


Spaniei şi Portugaliei la Comunităţile Europene;

 1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la


Comunităţile Europene;

 1986, 17 şi 28 februarie,este semnat la Luxemburg şi


Haga Actul Unic European, care adaugă cooperarea
politică celei economice şi fixează data de 31 decembrie
1992 pentru înfiinţarea Pieţei Unice;

 1987, 1 iulie, intrarea în vigoare a Actului Unic European


(AUE). AUE stabilea ca dată de referinţă 1 ianuarie 1993
pentru implementarea deplină a celor patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;

 1989, este înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, ca


urmare a unei decizii a Consiliului de Miniştri;

 1989, 19 decembrie, încep negocieri între CE şi Asociaţia


Europeană a Liberului Schimb pentru formarea unei zone
economice europe;

 1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu-zise


de aderare, a celor cinci landuri din est din fosta RDG în

30
Comunităţile Europene;

 1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la


Schengen şi Polonia hotărăsc desfiinţarea vizelor;

 1992, 7 februarie, la Maastricht se semnează Tratatul


privind Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht a
creat Uniunea Europeană bazată pe trei piloni: pilonul I
este cel economic, reprezentat de cele trei Comunităţi
deja existente, pilonul II este reprezentat de cooperarea
în domeniul politicii externe şi de securitate comună
(PESC) şi pilonul III este reprezentat de cooperarea în
domeniile justiţiei şi afacerilor Interne (JAI);

 1992, 2 mai, semnarea la Porto a Acordului asupra


Spaţiului Economic European, de către statele membre
ale Comunităţii Europene şi ţările membre ale Asociaţiei
Europene de Liber Schimb (Islanda, Liechtenstein,
Norvegia);

 1993, 1 ianuarie,Piaţa unică devine funcţională;

 1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului


european instituind o asociere între România, pe de o
parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale
acestora, pe de altă parte;

 1993, 21-22 iunie, Consiliul European de la Copenhaga a


convenit că ţările asociate din Europa Centrală şi de Est
pot deveni, cu îndeplinirea anumitor condiţii, membre ale
Uniunii Europene;

 1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în


vigoare. Prin intrarea in vigoarea Tratatului de la
Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel,
in loc de "Comunitatea Europeană" se foloseşte tot mai
frecvent termenul de "Uniunea Europeană" (UE), însă nu

31
trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană
continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii Europene.
În acelaşi context, printr-o decizie a din 8 noiembrie 1993,
"Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar “Comisia CE” a
devenit "Comisia Europeană”;

 1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spaţiului


Economic European;

 1995, 1 ianuarie, Austria, Finlanda şi Suedia intră în


Uniunea Europeană în timp ce Norvegia respinge din nou
aderarea la Uniune (dacă până atunci ţările candidate
aderau la CE, din acest moment ele au aderat la UE).
Norvegia produce o nouă surpriză, referendumul organizat
ulterior negocierilor fiind din nou negativ;

 1995, 1 februarie, intarea în vigoare a Acordului european


de asociere a României;

 1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de


aderare la UE;

 1995, statele membre semnează Convenţia Europol de


cooperare poliţienească, care a intrat în vigoare în 1998;

 1997, 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam,


prin care se consolidează cei trei „piloni” ai Uniunii, creaţi
prin Tratatul de la Maastricht: Comunităţile Europene
(primul pilon); politica externă şi de
securitate comună (al doilea pilon) şi cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne (al treilea pilon);

 1998, se înfiinţează Banca Centrală Europeană;

 1999, 1 ianuarie, are loc lansarea monedei unice


europene, Euro în 11 state care au îndeplinit criteriile de
convergenţă: Franţa, Germania, Olanda, Belgia,

32
Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda,
Irlanda;

 1999, 1 mai, intrarea în vigoare a Tratatului de la


Amsterdam;

 2000, 7 decembrie, semnarea Cartei Drepturilor


Fundamentale a Uniunii Europene la Nisa;

 2001, 26 februarie, s-a semnat Tratatul de la Nisa care


aduce modificări Tratatului de la Maastricht, Tratatelor
Constitutive ale Comunităţilor Europene şi unor acte
conexe;

 2002, 1 ianuarie, procesul de trecere la moneda unică se


încheie prin punerea în circulaţie a monedei “Euro”;

 2002, 1 martie, lansarea Convenţiei privind Viitorul


Europei;

 2002, 23 iulie, Tratatul instituind Comunitatea Europeană


a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la împlinirea a 50
de ani de la intrarea sa în vigoare;

 2003, 1 februarie, intră în vigoare Tratatul de la Nisa;

 2003, 16 aprilie, semnarea Tratatului de aderare de către


Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria;

 2003, iulie, Convenţia Europeană îşi încheie lucrările prin


prezentarea Proiectului de Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa;

 2004, 1 mai, are loc cea mai amplă extindere a Uniunii


Europene cu 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;

33
 2004, 29 octombrie, şefii de stat sau de guvern
semnează, la Roma Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa;

 2005, 25 aprilie, s-a semnat Tratatul de aderare a


României şi Bulgariei la Uniunea Europeană;

 2005, 29 mai, Franţa respinge, prin referendum, Tratatul


instituind o Constituţie pentru Europa;

 2005, 3-4 octombrie, încep negocierile de aderare cu


Turcia şi Croaţia;

 2007, 1 ianuarie, România şi Bulgaria devin state membre


ale Uniunii Europene iar Slovenia aderă la Zona Euro;

 2007, 13 decembrie, semnarea Tratatului de la Lisabona


de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (pe scurt
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă);

 2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de


modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de
la Lisabona). Uniunea Europeană s-a substituit şi a
succedat Comunităţii Europene. Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (TCE) a fost redenumit Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Uniunea
Europeană va avea capacitate juridică şi procesuală pe
plan internaţional. Pilonul al III-lea dispare, acesta unindu-
se cu pilonul I. Pentru întâia oară se prevedea la nivel de
tratat posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul
combaterii infracţiunilor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a
căpătat forţă juridică primară, având aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.

34
1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării
Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se


pot enumera:

 creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă,


 dezvoltarea economică continuă, şi
 ridicarea constantă a nivelului de trai5.

Pentru punerea în practică a acestor deziderate a fost


necesară înfiinţarea unei pieţe comune, proces care a parcurs
paşi importanţi prin instituirea celor trei comunităţi şi anume:
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.), instituită prin Tratatul de la Paris, semnat la
18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a fost
prima dintre cele trei comunităţi şi a apărut din iniţiativă
franceză (C.E.C.O. – desfiinţată ca urmare a încetării
valabilităţii Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului),
2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), în
prezent, Comunitatea Europeană – CE, şi
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.), instituite prin două
tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi
intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.

5
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 455.

35
Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia
ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de
9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean
Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după
război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951
prin semnarea la Paris, de către 6 ţări europene (Belgia,
Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului
(CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Conform art.
97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o perioadă de 50 de
ani.
Tratatul s-a semnat la 18 aprilie la Paris şi a intrat în
vigoare la 23 iunie 1952, Jean Monnet devenind Preşedintele
Înaltei Autorităţi, Konrad Adenauer al Consiliului Ministerial
Special, Paul Henri Spaak al Adunării Comune şi Massimo
Pilotti a Curţii de Justiţie. Prin crearea CECO apărea prima
comunitate democratică supranaţională de sorginte federalistă
în Europa, iar aceasta se făcea incluzînd Germania şi ajutând-o
să se democratizeze.
Comunitatea denumită şi “Europa celor 6” avea conducere
franceză şi sediul principal în Luxemburg. În urma incheierii
acestui tratat, francezii cu preţul renunţării la o parte din
suveranitate controlau potenţialul german, iar nemţii deşi
controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi şi trataţi ca parteneri cu
drepturi egale.
Pilonii de bază ai CECO erau:
 crearea unei pieţe comune sectoriale;
 existenţa unor obiective comune;

36
 construirea unor instituţii comune având puteri
efective şi imediate.

Tratatul CECO a instituit următoarele institutii:


 Înalta Autoritate, independentă de statele membre,
formată din şase persoane numite de comun acord de
către guvernele celor şase state membre, deciziile
acesteia beneficiind de valabilitate şi aplicabilitate
imediată în toate statele membre;
 Consiliul de Miniştri, ce reprezenta statele membre şi a
căror misiune era aceea de a coordona acţiunea statelor
şi a CECO;
 o Adunarea Parlamentară formată din parlamentari
desemnaţi de către parlamentele naţionale, având
competenţe limitate în ceea ce priveşte controlul politic
specific unui parlament, şi
 Curtea de Justitie care veghea asupra protecţiei juridice
a membrilor CECO, a legalităţii acţiunilor Înaltei Autorităţi
şi a respectării separaţiei atribuţiilor dintre CECO şi
statele membre.
Anumite tratative s-au purtat şi în domeniul militar, dar
acestea au eşuat în cea mai mare parte. Astfel, ţările membre
CECO au semnat la 27.05.1952 un tratat privind înfiinţarea
unei Comunităţi Europene de Apărare, pe baza planului
întocmit de René Pléven, primul ministru francez, care însă
nefiind ratificat de Franţa în 1954, nu a intat în vigoare. O altă
încercare notabilă în domeniul militar a fost Tratatul de
Bruxelles prin care a luat fiinţă Uniunea de Vest (Western
European Union) în 1948, ţări semnatare fiind Franţa, Anglia,
Olanda, Belgia şi Luxemburgul. Uniunea de Vest se transformă

37
în 1955, după aderarea Germaniei şi Italiei în Uniunea Europei
Occidentale, care este o organizaţie de apărare paralelă cu
NATO.
În 1951 Suedia, Danemarca şi Norvegia înfiinţează
Consiliul Nordic, o organizaţie economică.
Ca urmare a eşecului în domeniul apărării, ţările din
Benelux au propus o piaţă comună incluzând energia şi
transporturile. Ca urmare au fost elaborate două proiecte de
tratate, unul privind piaţa comună generalizată şi altul privind o
comunitate a energiei atomice6.
Astfel, la 25 martie 1957 cele şase state semnează la
Roma următoarele două tratate şi anume:
- Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene (C.E.E.), şi
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.).
Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
cu o durată nedeterminată.

Dacă Tratatul C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a


Cărbunelui şi Oţelului) a condus la crearea unei pieţe comune
a cărbunelui şi otelului, iar Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) la
stabilirea unei pieţe comune nucleare, Tratatul C.E.E.
(Comunitatea Economică Europeană) a instituit premisele unei
integrări economice globale. Prin semnarea acestui ultim tratat
s-a instituit o piaţă comună.
Conform art. 2 din TCEE: “Comunitatea are ca misiune,
prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a
6
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck,
2006, p. 3.

38
politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în
întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate
crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai
strânse între statele pe care le reuneşte”.
Conceptul de „piaţă comună” a fost introdus de Raportul
Spaak7 din 1956 şi preluat de Tratatul de la Roma care nu a dat
o definiţie acestui concept.
Conform dispoziţiile articolului 8 alin. (1) şi (2) din TCEE:
„(1) Piaţa comună se instituie treptat în decursul unei
perioade de tranziţie de doisprezece ani.
Perioada de tranziţie se împarte în trei etape, de patru ani
fiecare, a căror durată poate fi modificată în condiţiile
prevăzute mai jos.
(2) Pentru fiecare etapă, se stabileşte un ansamblu de
acţiuni care trebuie întreprinse şi realizate simultan”.
Tratatul C.E.C.O. a instituit o piaţă comună pentru
cărbune şi oţel prin interzicerea taxelor de import şi export şi a
măsurilor cu efect echivalent, precum şi a restricţiilor cantitative
asupra circulaţiei acestor produse, şi a interzis discriminarea
între producători, între cumpărători sau între consumatori. De
asemenea, prin semnarea acestui tratat s-au interzis practicile
restrictive sau ajutorul de stat8.
Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea
condiţiilor necesare dezvoltării industriei nucleare iar prin
semnarea Tratatului C.E.E. s-a instituit o piaţă comună.
7
Comitetul Spaak – Comitet interguvernamental de experţi instituit prin decizia Conferinţei de la
Messina din 1955, care a reunit miniştri de externe din cele şase ţări membre ale CECO. Comitetul a
fost prezidat de către ministrul belgian de externe Paul-Henri Spaak.
8
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 3-4.

39
Piaţa comună a fost o etapă premergătoare pieţei interne.
Piaţa comună reprezintă un stadiu ulterior Uniunii Vamale,
presupunând, pe lângă aceasta, cele patru libertăţi de
circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi capitalurilor.
Realizarea celor patru libertăţi fundamentale ale pieţei
însemna mai mult decât o Uniune Vamală. CEEA nu era o
simplă Uniune Vamală, deoarece nu asigura doar libera
circulaţie a bunurilor, ci şi protecţia acestora faţă de exterior
prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o
zonă de liber schimb precum Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (AELS) se limita la asigurarea liberei circulaţii a
bunurilor între parteneri, dar nu şi a protecţiei externe specifice
CEE 9.
Conform articolului 8 din TCEE, piaţa comună urma să fie
instituită treptat, în decursul unei perioade de tranziţie de
doisprezece ani, împărţită în trei etape, de patru ani fiecare.
Fiecare etapă avea prevăzut un ansamblu de acţiuni care
trebuiau întreprinse şi realizate simultan.
Sistemele instituţionale ale acestor organizaţii erau
independente, fiecare având comisie, consiliu, adunare
parlamentară precum şi propria curte de justiţie.
Cele trei comunităţi, C.E.C.O., C.E.E. şi E.U.R.O.A.T.O.M.
au funcţionat separat din 1958 până în 1967, când a intrat în
vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles
la 8 aprilie 1965. Cunoscut şi sub denumirea de „Tratatul
instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor
europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea
9
A se vedea în acest sens: Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA
EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura Polirom, 2008, p. 47.

40
instituţiilor de structură a celor trei Comunităţi europene. Astfel,
la nivel decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de
Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituţie,
Comisia Europeană.
Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o
administraţie comunitară unică.
Unificarea s-a realizat doar la nivel instituţional, cele trei
comunităţi europene şi-au păstrat în continuare existenţa lor de
sine stătătoare.
La finalizarea termenului de 50 de ani pentru care a fost
creată, CECO a fost absorbită de către iar, CEE şi-a schimbat
denumirea în CE, începând cu TUE din 1992. Deşi, CECO şi
Euratom şi-au menţinut titulatura iniţială iar CEE se va
transforma în CE, expresia de „Comunitatea Europeană” va fi
folosită pentru a le desemna pe toate cele trei laolaltă.
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a
avut ca rezultat semnarea Actului Unic European, semnat la
Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv la 28
februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE
realiza una dintre cele mai importante reforme ale CE, nefiind nici
prima şi nici ultima. Denumirea de AUE justifică faptul că această
reformă afecta atât tratatele de bază, cât şi tratatele ulterioare,
dar şi pentru că s-a obţinut un text convenţional unic.
Obiectivul principal declarat al Actului Unic European este
instituirea pieţei interne, obiectiv pentru care s-a stabilit şi un
termen limită şi anume 31 decembrie 1992. Noţiunea de piaţă
internă a fost utilizată şi anterior Actului Unic European, în
Carta Albă a Comisiei semnată la Bruxelles la 14 iunie 1985,
care avea ca scop adoptarea de măsuri în vederea finalizării

41
pieţei interne.
Programul de realizare a pieţei interne unice cuprindea un
set de 282 de măsuri care vizau creşterea şi dezvoltarea
comerţului intracomunitar.
În scopul realizării pieţei interne s-au stabilit şi anumite
obiective:
 eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor
cantitative;
 instituirea unui tarif vamal comun printr-o uniune
vamală;
 libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
 libera concurenţă, şi
 elaborarea unor politici comune.
Piaţa internă şi unică se redefinea, conform art. 8A al
TCEE (art. 7 TCE) ca un spaţiu fără frontiere interne în care
este garantată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor.
Piaţa unică şi piaţa internă reprezintă etape ulterioare
pieţei comune, caracterizate prin existenţa unui spaţiu fără
frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi, de reguli
economice comune şi de o politică economică comună pentru
toate statele membre ale U.E.
Trecerea de la conceptul de „piaţă comună”, concept care
apare în tratatele iniţiale la conceptul de „piaţă internă” a
reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul
Comunităţii.
Actul Unic European, care a încorporat conceptul de piaţă
internă în Tratat, a constituit tranziţia spre crearea Uniunii

42
Europene.
Astfel, ca urmare a noilor iniţiative legislative a fost
liberalizată circulaţia capitalului, au fost eliminate controalele la
frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor iar libertatea
de stabilire şi prestări a serviciilor a înregistrat anumite
progrese.
La 1 ianuarie 1990 a fost înfiinţată Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) cu sediul la
Londra iar la 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii
Economice şi Monetare, fază care a durat între anii 1990-1994.
În martie 1990 are loc şi o extindere a Comunităţii
Europene, prin reunificarea Germaniei. Tot în anul 1990
România a semnat un tratat de cooperare cu Comunitatea
Europeană.
La 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind
înfiinţarea Uniunii Europeane, de la Maastricht, tratat care a
intrat în vigoare în 1993 iar la 2 mai 1992 semnarea la Porto a
Acordului privind crearea unui Spaţiu Economic European între
CEE şi CEFTA. Ratificarea Tratatului privind UE este însă
împiedicată de rezultatul negativ al referendumului organizat în
Danemarca. În urma negocierilor purtate, se acceptă ca
Danemarca să aibă un statul special, care constă în
neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetăţeniei
unionale şi la politica de apărare comună10.
În 21.12.1992 se semnează la Cracovia Tratatul de
înfiinţare a Asociaţiei Central Europene de Liber Schimb
(CEFTA) de către Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.
Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a
10
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 37.

43
comunităţilor, prin liberalizarea circulaţiei mărfurilor,
persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor.
La 1 februarie 1993 România semnează cu Comunitatea
Europeană o Convenţie Europeană sau Convenţie de Asociere,
precum şi o convenţie interimară privind relaţiile comerciale.
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare începînd
cu data de 1 noiembrie 1993, aduce o serie de modificări
Tratatelor de la Roma şi constituie instrumentul pentru
stabilirea Uniunii Europene.

Urmare a acestui tratat au apărut anumite schimbări:


- Comunitatea Economică Europeană devine
Comunitatea Europeană;
- scopurile Comunităţii au fost extinse cu privire la
uniunea economică monetară;
- a apărut o nouă procedură legislativă;
- s-a introdus instituţia pentru investigarea în
administrarea greşită de către Ombudsman;
- s-a introdus conceptul de cetăţenie europeană, şi
- s-a instituit Uniunea Europeană11.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a procedat la reformularea


materiilor prevăzute în Tratat, astfel că părţile a doua şi a treia
din Tratat au fost regrupate într-o singură parte, intitulată
„Politicile Comunităţii”, în care au fost cuprinse şi toate
dispoziţiile privind cele patru libertăţi fundamentale.
Spaţiul Economic European a intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1994 şi reuneşte teritoriile statelor comunitare şi a
11
A se vedea în acest sens: Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituţii Europene.
Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007, p. 21.

44
celor membre AELS (convenţia a fost ratificată de Norvegia,
Islanda şi Liechtenstein, cu excepţia Elveţiei)
Tot din 1994 funcţionează Institutul Monetar European,
transformat în prezent în Banca Centrală Europeană, ca
bancă de emisie pentru moneda euro şi începe a doua etapă a
Uniunii Economice şi Monetare (1994-1998).
În anul 1995 a intrat în vigoare Tratatul de la Schengen,
iar la 22 iunie 1995 România depune oficial cerere de aderare
la UE (Consiliul UE a decis ca dată de începere a negocierilor
cu România data de 15 februarie 2000).
În 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la
Amsterdam, tratat care a adus la rândul lui anumite modificări:
articolele textelor tratatelor de bază s-au renumerotat, s-a
instituit funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în
persoana secretarului Consiliului UE şi s-a inclus Carta Socială
în textul Tratatului CEE.
În anul 1998, la 1 iulie a fost înfiinţată Banca Centrală
Europeană cu sediul la Frankfurt.
În anul 1999 a fost introdusă moneda unică euro într-un
număr de 11 state şi a început a treia fază a Uniunii Economice
şi Monetare. Tot din anul 1999 a intrat în vigoare şi Tratatul de
la Amsterdam.
În anul 2000 România a început negocierile de aderare cu
Uniunea Europeană iar tot de la acea dată au început
negocierile între UE şi Letonia, Lituania, Slovacia, malta şi
Bulgaria.
În anul 2001 la 26 februarie a fost semnat Tratatul de la
Nisa, acesta fiind primul tratat care face referiri la 27 de state
membre, luând în calcul şi cererile de aderare ale statelor est

45
europene.
În anul 2002 are loc punerea în circulaţie a monedei euro
în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei
iar la 28.02.2002 s-a încheiat şi a III-a etapă şi ultima a Uniunii
Economice şi Monetare.

În anul 2003 la 1 februarie a intrat în vigoare Tratatul de la


Nisa iar în luna aprilie UE a semnat tratatul de aderare cu 10
state din Europa Centrală si de Est iar la 1 mai 2005 a intrat în
vigoare tratatul de aderare cu cele 10 state: Slovacia, Slovenia,
Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia şi
Cipru.
În anul 2004 în 29 octombrie a fost semnat Tratatul
privind Constituţia Uniunii Europene iar în anul 2005
Parlamentul European a aprobat cererile de aderare ale
României şi Bulgariei, data preconizată a aderării fiind 1
ianuarie 2007. La 24 aprilie 2005, reprezentanţii României şi ai
celor 25 de state membre în UE au semnat la Luxemburg,
Tratatul de aderare a României la UE.
În 16 februarie 2006 Parlamentul European a adoptat
directiva Bolkestein care prevede liberalizarea serviciilor în
cadrul Uniunii Europene. În anul 2007 Slovenia a aderat la
zona euro iar România şi Bulgaria au intrat în UE.
În acelaşi an, 2007 s-a semnat la Strasbourg, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene iar la 13
decembrie s-a semnat Tratatul de la Lisabona la mănăstrirea
Sfântul Jerom din Lisabona.
Tot în anul 2007 Cehia, Estonia, Polonia, Letonia,
Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia şi Slovenia devin membre

46
ale Spaţiului Schengen iar din anul 2008 Cipru şi Malta aderă
la zona euro.
Tratatul de la Lisabona, publicat în cele 23 de limbi oficiale
ale Uniunii Europene, inclusiv limba română – cu titlu complet
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 de
către şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre ale
Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona aduce modificări la
Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene şi a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009, fiind ratificat de România prin Legea nr. 13/2008,
publicată în M. Of. Nr. 107/12 februarie 2008.
Tratatul de la Lisabona a preluat în mare textul Tratatului
de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Spre deosebire de
acest Tratat, Tratatul de la Lisabona nu uneşte cele trei tratate:
Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice într-un singur document, ci doar
le aduce modificări.
De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s-a
substituit şi a succedat Comunităţii Europene iar „Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene” (TCE) a fost redenumit
„Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE).
Articolul 47 din TUE dispune că „Uniunea are
personalitate juridică”. Conform noului articol, Uniunea
Europeană va avea capacitate juridică şi procesuală pe plan
internaţional, în ciuda faptului că până acum numai
Comunitatea avea personalitate juridică.

47
Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea drept un spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie, instituit în respectul drepturilor
fundamentale şi a diferitelor sisteme şi tradiţii juridice ale
statelor membre. În acest sens, Uniunea dezvoltă politici
comune în materie de azil, imigraţie şi control al frontierelor
exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea criminalităţii de
mare amploare şi pentru coordonarea între autorităţile
poliţieneşti şi judiciare competente12.
Una din cele mai importante modificări pe care le aduce
Tratatul de la Lisabona este cea structurală – pilonul al III-lea
dispare din TUE. Conform Tratatului de la Lisabona, pilonul III
se uneşte cu pilonul I. Pilonul II – politica externă şi de
securitate comună rămâne în continuare reglementat de TUE.
Problemele legate de cooperare poliţienească şi judiciară
în materie penală, din pilonul III au fost alăturate prevederilor
referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera
circulaţie a persoanelor din fostul pilon I.
Tratatul de la Lisabona a adus numeroase modificări, iar
aceastea vor fi prezentate în funcţie de interesul pe care-l
prezintă pentru disciplina dreptul comunitar al afacerilor.

1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi:


 Comunităţile Europene – expresia va desemna cele trei
Comunităţi şi anume Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) - care a fost desfiinţată în
2002, Comunitatea Economică Europeană (CEE, în
prezent Comunitatea Europeană, CE) şi Comunitatea
12
A se vedea în acest sens: Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, Editura Nomina, 2009, p. 63.

48
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM);
 Comunităţile – este forma prescurtată folosită pentru cele
trei Comunităţi, desemnate împreună. În prezent, după
amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993, CEE a fost redenumită
Comunitatea Europeană, în timp ce CECO şi EURATOM
şi-au menţinut titulatura iniţială;
 Comunitatea Europeană – în anumite contexte este
uzitată denumirea folosită pentru toate cele trei
Comunităţi. După amendamentele aduse de Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE) din 1993, denumirea
Comunitatea Economică Europeană a devenit
Comunitatea Europeană;
 Comunitatea – este forma prescurtată pentru
Comunitatea Europeană sau numai pentru una dintre cele
trei Comunităţi;
 Uniunea Europeană – a fost creată prin Tratatul de la
Maastricht – Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992.
UE este un parteneriat la nivel politic şi economic între
cele 27 de state membre, care s-au angajat să promoveze
pacea şi prosperitatea popoarelor lor (Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Danemarca,
Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia,
Austria, Finlanda, Suedia, Republica Cehă, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria, Bulgaria şi România). În baza acestui
parteneriat, statele membre au pus bazele unor instituţii
comune iar pe anumite sectoare au transferat voluntar o
parte din competenţele lor acestor instituţii, astfel incât

49
hotărârile privind aspectele specifice de interes comun să
poată fi luate în mod democratic la nivel european.
Această alocare de autoritate mai este denumită şi
“integrare europeană”. Cele trei Tratate Constitutive ale
Comunităţii Europene CECO, CEE şi CEEA, inclusiv cele
de modificare şi completare stabilesc sectoarele în care se
transferă Uniunii Europene exercitarea în comun a
suveranităţii fiecărui stat membru. Conform art. 47 din
TUE, Uniunea are personalitate juridică. Dispoziţiile art. 3
alin. (2) din TUE menţionează faptul că UE oferă
cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
fără frontiere interne, în interiorul căreia este asigurată
libera circulaţie a persoanelor. Conform dispoziţiilor art. 3
alin. (3) UE instituie o piaţă internă iar conform dispoziţiilor
alin. (4), Uniunea instituie o uniune economică şi
monetară a cărei monedă este euro;
 Piaţa comună – a fost o etapă premergătoare pieţei
interne. Piaţa comună este un spaţiu economic care
presupune alături de Uniunea Vamală şi cele patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor,
a serviciilor şi a capitalurilor;
 Piaţa unică şi piaţa internă – reprezintă etape ulterioare
pieţei commune, caracterizate prin existenţa unui spaţiu
fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi
fundamentale, de reguli economice comune şi de o
politică economică comună pentru toate statele membre
ale UE13;
13
A se vedea în acest sens: GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 4.

50
 Uniunea Economică şi Monetară – conform art. 3 alin.
(4) din TUE, Uniunea instituie o uniune economică şi
monetară a cărei monedă este euro. Zona euro a fost
creată în 1999 de unsprezece ţări, la care s-a alăturat
Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008,
Slovacia în 2009. Dintre cele 27 de state membre care fac
parte în prezent din UE, 16 (Belgia, Germania, Irlanda,
Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta,
Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi
Finlanda) au adoptat moneda euro, ceea ce înseamnă că
acestea participă integral la cea de-a treia etapă a UEM.
Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul
lor au introdus această monedă, însă nu fac parte din
Uniunea Economică şi Monetară. Acestea sunt statele
nemembre în care euro se află în circulaţie: Andorra,
Monaco, San Marino şi Vatican;
 Parlamentul European – reprezintă una din instituţiile UE
alături de Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca
Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. În anul 1952,
prin Tratatul CECO a fost creată Adunarea Comună (o
instituţie de control democratic al factorului executiv),
alcătuită din Înalta Autoritate şi Consiliul Special de
Miniştri. Tratatele de la Roma (TCEE şi EURATOM) au
stabilit înfiinţarea unei Adunări, cu atribuţii de deliberare şi
control. În 1958, Adunarea a decis să îşi modifice
denumirea în Adunarea Parlamentară Europeană. Prin
Rezoluţia din 30 martie 1962, Adunarea a hotărât să

51
adopte denumirea de Parlament European, denumire
consacrată oficial în 1986, prin Actul Unic European. De-a
lungul timpului au apărut mai multe modificări, iar prin
intermediul unor tratate şi in special, prin intermediul
Tratatului de la Maastricht din 1992 si a Tratatului de la
Amsterdam din 1997, Parlamentul European s-a
transformat dintr-un organism pur consultativ intr-un
parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale
parlamentelor nationale. Conform art. 14 din TUE,
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcţiile legislativă şi bugetară. Parlamentul European
alege preşedintele Comisiei. Este compus din
reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu
poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod
proporţional descrescător, cu un prag minim de şase
membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru
nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot
universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci
ani. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul
dintre membrii săi. Parlamentul European este singura
instituţie comunitara care se întâlneşte şi îşi ţine
dezbaterile în public;
 Consiliul – cunoscut şi sub denumirile de Consiliul
Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri exercită,
împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi
de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în

52
tratate. Consiliul este compus din câte un reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi
să exercite dreptul de vot. Consiliul hotărăşte cu
majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel. Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu
excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de
reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după
un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în
conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene;
 Consiliul European – este compus din şefii de stat sau
de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele
său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
participă la lucrările Consiliului European. Consiliul
European se întruneşte de două ori pe semestru la
convocarea preşedintelui său. Consiliul European se
pronunţă prin consens, cu excepţia cazurilor când tratatele
dispun altfel;
 Consiliul Europei – este o organizaţie internaţională,
interguvernamentală şi regională, cu sediul la Palatul
Europei din Strasbourg. Consiliul Europei a luat naştere la
5 mai 1949 şi reuneşte toate statele democratice ale
Uniunii Europene precum şi alte state din centrul şi estul
Europei. În prezent grupează un număr de 47 de state,
printre care se numără şi România, începând cu
octombrie 1993. Este independent de Uniunea
Europeană, şi este diferit de Consiliul sau de Consiliul

53
European;
 Comisia – promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare acestui scop. Comisia asigură
aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de
instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Actele legislative ale Uniunii pot fi
adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia
cazului când tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se
adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele
prevăd acest lucru. Mandatul Comisiei este de cinci ani.
Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de
la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte
un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care este unul dintre
vicepreşedinţii acesteia. Începând cu 1 noimbrie 2014,
Comisia este compusă dintr-un număr de membri,
incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentat al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate,
corespunzător cu două treimi din numărul statelor
membre, atât timp cât Consiliul European nu decide
modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor
membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal
între statele membre care să reflecte diversitatea
demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest
sistem se stabileşte de către Consiliul European;
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – este instituţia

54
jurisdicţională a Uniunii Europne. Este compusă din trei
instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele
specializate, toate având sediul la Luxemburg. Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului
în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre
stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o
protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate
de dreptul Uniunii;
 Curtea de Justiţie – este competentă să soluţioneze
conflictele care pot apărea între instituţiile comunitare sau
între acestea şi statele membre ori chiar între acestea din
urmă. Este compusă din câte un judecător pentru fiecare
stat membru (27 de judecători) şi opt avocaţi generali
desemnaţi de guvernele statelor membre pentru un
mandat de şase ani, care poate fi reînoit;
 Tribunalul – cuprinde cel puţin un judecător din fiecare
stat membru. Judecătorii sunt numiţi de comun acord de
guvernele statelor membre. Tribunalul nu dispune de
avocaţi generali permanenţi;
 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) –
acesta este alcătuit din Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale. Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro, constituie Eurosistemul şi conduc
politica monetară a Uniunii. SEBC a fost înfiinţat la 1 iunie
1998;
 Banca Centrală Europeană (BCE) – are sediul la
Frankfurt pe Main, are ca principală atribuţie menţinerea
puterii de cumpărare a euro şi implicit asigurarea preţurilor

55
în zona euro. Banca Centrală Europeană adoptă măsurile
necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu
articolele 127 – 133 şi cu articolul 138 din TFUE şi în
condiţiile prevăzute în Statutul SEBC şi al BCE. Statele
membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile
lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul
monetar. BCE şi SEBC au fost înfiinţate la 1 iunie 1998;
 Curtea de Conturi – a fost creată prin tratatul bugetar
semnat la 22 iulie 1975, sediul său fiind stabilit la
Luxemburg. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor
Uniunii, totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale
Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea
conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu
sau agenţie înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul
constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi
este formată din câte un resortisant din fiecare stat
membru. Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Uniunii. Membrii
Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac
parte ori au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de
control financiar extern sau care au o calificare deosebită
pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate
garanţiile de independenţă. Membrii Curţii de Conturi se
numesc pentru o perioadă de şase ani. Membrii Curţii de
Conturi desemnează dintre ei pe peşedintele Curţii de
Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia
poate fi reînnoit;
 Eurosistemul – cuprinde BCE şi băncile centrale
naţionale ale statelor care au adoptat moneda euro;

56
 Zona Euro – cuprinde statele membre UE care au adoptat
moneda euro;
 Statele membre – Austria, Belgia, Republica Bulgaria,
Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, România,
Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ţările de Jos, Regatul
Unit şi Ungaria;
 Ţările asociate – sunt ţările terţe care au încheiat cu
Uniunea Europeană acorduri de asociere;
 Ţările solicitante – sunt statele europene care, în temeiul
articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, au
depus cereri de aderare la Uniunea Europeană;
 Statele candidate – sunt statele ale căror cereri de
aderare la UE au fost acceptate. Statul solicitant
adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în
unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea
membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi
adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui accord între statele
membre şi statul solicitant. Acest acord se supune
ratificării de către toate statele contractante, în
conformitate cu normele lor constituţionale;
 Statele în curs de aderare – sunt statele cu care
Uniunea Europeană a angajat negocieri de aderare;
 Statele aderente – sunt statele cu care s-au încheiat
negocierile de aderare la Uniunea Europeană, dar al căror
tratat de aderare nu a intrat încă în vigoare;

57
 Acquis-ul comunitar – reprezintă ansamblul de drepturi
şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor membre;
 Aplicabilitatea imediată – constă în faptul că, din
momentul intrării în vigoare, norma de drept comunitar
face parte în mod automat din dreptul intern al statelor
membre;
 Aplicabilitatea directă – constă în faptul că, odată intrat
în vigoare, actul comunitar este direct aplicabil în dreptul
intern;
 Efectul direct – constă în faptul că, din momentul intrării
în vigoare, dreptul comunitar generează în mod direct,
prin el însuşi, drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice
şi juridice de drept privat din statele membre ale UE;
 Supremaţia dreptului comunitar – constă în faptul că, în
caz de conflict între legislaţia naţională şi dreptul
comunitar, se aplică în toate cazurile norma comunitară;
 Legislaţia primară – principalul izvor de drept. Conţine
tratatele Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene
cu toate modificările şi completările ulterioare:
o Tratatele fundamentale:
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), semnat la 18
aprilie la Paris, în vigoare de la 23 iulie 1952
până la 23 iulie 2002;
 Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene (Tratatul CEE), semnat la Roma la 25
martie 1957 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie
1958;
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a

58
Energiei Atomice (Tratatul Euratom), semnat la
Roma la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958.
o Tratatul de fuziune:
 Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a
unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene
(Tratatul de Fuziune), semnat la Bruxelles la 8
aprilie 1965 şi intrat în vigoare de la 1 iulie
1967.
o Tratatele bugetare:
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii
bugetare ale Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii
unice ale Comunităţilor Europene, semnat la
Luxemburg la 22 aprilie 1970 şi intrat în vigoare
de la 1 ianuarie 1971;
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii

financiare ale Tratatelor de instituire a


Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii
unice ale Comunităţilor Europene, semnat la
Bruxelles la 22 iulie 1975 şi intrat în vigoare de
la 1 iunie 1977.
o Tratatele de modificare:
 Actul Unic European, semnat la Luxemburg la
17 februarie 1986 şi la Haga în 28 februarie
1986 şi intrat în vigoare de la 1 iulie 1987;
 Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),

59
semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat
în vigoare de la 1 noiembrie 1993;
 Tratatul de la Amsterdam de modificare a

Tratatului privind Uniunea Europeană, a


Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene
şi a anumitor acte conexe, semnat la
Amsterdam la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare de la 1 mai 1999;
 Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului

privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de


instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor
acte conexe, semnat la Nisa la 26 februarie
2001 şi intrat în vigoare de la 1 februarie 2003;
 Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene"
(“Tratatul de Reformă”), semnat la 13 decembrie
2007 şi intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009.
o Tratatele de aderare:
 Tratatul privind aderarea Regatului Danemarcei,
a Irlandei, a Regatului Norvegiei şi a Regatului
Unit al Marii Britanii şi a Irlandei de Nord la
Comunitatea Economică Europeană şi la
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,
semnat la 22 ianuarie 1972 şi intrat în vigoare
de la 1 ianuarie 1973;
 Tratatul privind aderarea Republicii Elene la

Comunitatea Economică Europeană şi la


Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,

60
semnat la 28 mai 1979 şi intrat în vigoare de la
1 ianuarie 1981;
 Tratatul privind aderarea Regatului Spaniei şi a
Republicii Portugheze la Comunitatea
Economică Europeană şi la Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, semnat la 12
iunie 1985 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie
1986;
 Tratatul privind aderarea Regatului Norvegiei, a
Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a
Regatului Suediei la Uniunea Europeană,
semnat la 24 iunie 1994 şi intrat în vigoare de la
1 ianuarie 1995;
 Tratatul între Regatul Belgiei, Regatul
Danemarcei, Republica Federală Germania,
Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica
Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele
Ducat al Luxemburgului, Regatul Ţărilor de Jos,
Republica Austria, Republica Portugheză,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state
membre ale Uniunii Europene) şi Republica
Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru,
Republica Letonia, Republica Lituania,
Republica Ungară, Republica Malta, Republica
Polonă, Republica Solvenia şi Republica
Slovacă privind aderarea Republicii Cehe,
Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii
Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare,

61
Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii
Solvenia şi Republicii Slovace la Uniunea
Europeană, semnat la Atena la 16 aprilie 2003
şi intrat în vigoare de la 1 mai 2004;
 Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă,

Regatul Danemarcei, Republica Federală


Germania, Republica Estonia, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,
Republica Italiană, Republica Cipru, Republica
Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica
Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză,
Republica Slovenia, Republica Slovacă,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state
membre ale Uniunii Europene) şi Republica
Bulgaria şi România privind aderarea Republicii
Bulgare şi a României la Uniunea Europeană,
semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 şi intrat
în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
o Constituţia europeană:
 Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa care a fost semnat la 29 octombrie la
Roma, urmând să fie ratificat de către statele
membre în decurs de doi ani. Ca urmare a
eşecului ratificării sale în Franţa şi Ţările de Jos,
la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, procesul de
ratificare a tratatului s-a suspendat.

62
 Legislaţia comunitară secundară – al doilea izvor
important al dreptului comunitar. Cuprinde toate actele
juridice comunitare:
o Regulamentul: are aplicabilitate generală,
obligatorie, dispoziţiile acestuia se aplică direct în
toate statele membre ale Uniunii Europene. Este un
instrument de unificare legislativă, obligatoriu în toate
elementele sale;
o Directiva: se adresează unuia sau mai multor state

membre. Nu se aplică direct, fiind un procedeu de


legislaţie indirectă, care precizează doar rezultatul ce
trebuie atins şi lasă autorităţilor naţionale competenţa
în ceea ce priveşte formele şi mijloacele care să
asigure apropierea legislaţiei naţionale de legislaţia
comunitară. Este un instrument de armonizare
legislativă;
o Decizia: este obligatorie în toate elementele sale, nu

numai în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins


şi se aplică direct;
o Recomandările şi avizele: nu au efect obligatoriu

sau caracter obligatoriu.


 recomandările indică destinatarului o direcţie

de urmat, iar
 avizele reprezintă o luare de poziţie solicitată

de un terţ.

 Jurisprudenţa instanţelor comunitare. Jurisprudenţa


Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – reprezintă
totalitatea hotărârilor acestei instanţe. Soluţiile pronunţate

63
sunt obligatorii în ceea ce priveşte interpretarea
dispoziţiilor dreptului comunitar.

1.7. TEMĂ: Identificaţi şi comentaţi principalele momente


istorice care au dus la crearea Comunităţilor Europene.

1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii


1. Când s-au constituit Comunităţile Europene ?
2. Ce este Uniunea Europeană şi din câte state este
formată ?
3. Menţionaţi care sunt diferenţele între Consiliu, Consiliul
European şi Consiliul Europei.
4. Ce rol are Parlamentul European ?
5. Ce este Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi din ce
instanţe este compusă ?
6. Precizaţi care este diferenţa dintre statele membre ale
Uniunii Europene şi statele în curs de aderare.
7. Precizaţi care sunt diferenţele dintre regulament şi
directivă.
8. Menţionaţi ce include legislaţia primară, principalul izvor
de drept al Uniunii Europene.
9. Din ce dată România şi Bulgaria au devenit state
membre ale Uniunii Europene ?
10. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare
Tratatul de la Lisabona ?
11. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului
comunitar faţă de dreptul naţional în lumina Cazului
Flaminio Costa vs. E.N.E.L., nr.6/64, 1964.
Curtea de Justiţie Europeană a pus bazele principiului

64
supremaţiei dreptului comunitar în Cauza 6/64 Flaminio
Costa c. ENEL14.
Starea de fapt era următoarea:
În temeiul Legii nr. 1643 din 6 decembrie 1962 şi a
decretelor ulterioare, Republica Italiană a procedat la
naţionalizarea producţiei şi a distribuţiei de energie
electrică şi a creat o organizaţie denumită Ente nazionale
energia elettrica (E.N.E.L.), căreia i-a fost transferat
patrimoniul întreprinderilor electrice.
Avocatul Flaminio Costa, în calitate de consumator şi
acţionar al societăţii Edison Volta, afectată de acestă
naţionalizare, a refuzat să plătească factura de
electricitate, pe motiv că naţionalizarea este contrară
Constituţiei italiene şi anumitor prevederi din Tratat. A
solicitat pe cale incidentală aplicarea articolului 177 din
Tratatul CEE, în scopul de a obţine interpretarea
articolelor 102, 93, 53 şi 57 din tratatul amintit, care au
fost încălcate prin legea italiană menţionată anterior.
Instanţa intaliană, prin ordonanţa din 16 ianuarie 1964 a
suspendat judecata şi a dispus transmiterea unei copii
conforme a dosarului către Curtea de Justiţie a
Comunităţii Economice Europene din Luxemburg.
Hotărârea Curţii de Justiţie a arătat următoarele: „Spre
deosebire de tratatele obişnuite, Tratatul CEE a instituit o
ordine juridică proprie care, de la intrarea în vigoare a
Tratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice
ale statelor membre şi este obligatorie pentru instanţele
judecătoreşti ale acestora. ...Supremaţia dreptului
14
Cauza 6/64 Flaminio Costa c. ENEL, [1964], ECR 585, p. 593.

65
comunitar este confirmată de articolul 189, conform căruia
regulamentele sunt obligatorii şi se aplică direct în fiecare
stat membru....dreptul născut din Tratat nu poate fi, din
pricina naturii sale specifice, surclasat de către normele
juridice interne, oricare ar fi acestea...”.
Se afirmă prin intermediul acestei cauze faptul că TCEE
este parte integrantă din sistemul de drept al statelor
membre şi trebuie aplicat de instanţele acestora.

1.9. Rezolvaţi următoarele teste grilă

1. Ce om politic a ținut un discurs la Universitatea din


Zurich, discurs în care face un apel pentru crearea
„Statelor Unite ale Europei” ?
a) Robert Schuman
b) Winston Churchill
c) Iosif Vissarionovici Stalin
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost
fondată în anul:
a) 1951 la Paris
b) 1950 la Luxemburg;
c) 1955 la Berlin

3. Consiliul Europei a fost creat în:


a) 27 mai 1952
b) 5 mai 1949
c) 1 ianuarie 1958

4. Printre semnatarii Tratatului din 1951 se numără:


a) Franța, Italia, Belgia
b) Germania de Est, Italia, Franța
c) Spania, Olanda, Luxemburg

66
5. Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO):
a) a fost semnat pentru o perioadă nedeterminată
b) a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002
c) a fost semnat pentru o perioadă de 30 de ani

6. La 25 martie 1957 a fost semnat la Roma:


a) Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice
Europene (CEE)
b) Actul Unic European
c) Tratatul de cooperare economică, socială şi culturală
şi de apărare legitimă şi colectivă

7. Tratatul CE este de fapt:


a) Tratatul de la Maastricht
b) Tratatul de la Paris
c) Tratatul de la Roma

8. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost


instituită în anul:
a) 1958
b) 1960
c) 1957

9. Prima lărgire a Comunității Europene a avut loc în anul:


a) 1965
b) 1973
c) 1963

10. Printre membrii AELS se numără:


a) România, Franța, Olanda
b) Franța, Germania, Luxemburg
c) Suedia, Austria Portugalia

11. Consiliul European a fost întemeiat în anul:


a) 1974
b) 1976

67
c) 1978

12. Tratatul de la Maastricht a fost semnat în anul:


a) 1990
b) 1992
c) 1991

13. Una dintre noutățile aduse de Tratatul de la


Maastricht este:
a) cetățenia europeană
b) piața comună
c) instituirea celor patru libertăţi fundamentale

14. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în anul:


a) 1996
b) 1998
c) 1997

15. Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul:


a) 2001
b) 2002
c) 2000

16. Ce este Consiliul Europei ?


a) o organizație internaţională de cooperare
interguvernamentală, un for de dialog politic la nivel
regional european
b) principalul organ de decizie al Uniunii Europene
c) reuniunea bianuală a şefilor de stat sau de guvern ai
statelor membre

17. Care era scopul Planului Marshall ?


a) să servească interesului politic și economic rus
b) să ajute Europa în drumul spre redresare economică
după război;
c) să dea un ajutor financiar țărilor Este Europene

68
18. Ce s-a întâmplat cu Comunitatea Europeană de
Apărare?
a) a fost semnată dar nu a fost ratificată
b) nu a fost semnată
c) a fost semnată, ratificată, dar a căzut în desuetudine

19. Care dintre următoarele țări nu a aderat la UE în


1973:
a) Norvegia
b) Irlanda
c) Danemarca

20. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa:


a) a intrat în vigoare în 2004
b) nu a fost ratificat de toate statele semnatare
c) nu a fost semnat de toate statele membre UE

1.10. Bibliografie

1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a


revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona,
Editura Hamangiu, 2010;
2. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona –
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Editura Nomina,
2009;
3. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în
UNIUNEA EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura Polirom,
2008,
4. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
5. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2008;
6. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
7. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European.
Instituţii Europene. Politici Europene. Fonduri structurale,
Editua GrafNet, Oradea, 2007;

69
8. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept
comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2007;
9. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
10. Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii
Europene şi reglementările naţionale cu privire la legea
aplicabilă contractelor, în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010;
11. Institutul European din România, GHID STILISTIC
de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2008;
12. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată,
Editura Hamangiu, 2010.

TEMA II

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR


Cuprins:

2.1. Precizări prealabile


2.2. Legislaţia relevantă pentru libera circulaţie a mărfurilor
2.2.1. Surse primare
2.2.2. Legislaţia secundară
2.2.3. Jurisprudenţă selectivă
2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun
2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent
la nivelul Uniunii Europene
2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect

70
echivalent la nivelul Uniunii Europene
2.6. Impozitul intern
2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene
2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale
2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile
legale sau jurisprudenţiale
2.8. Regula raţiunii. Excepţiile prevăzute în art. 36 din TFUE
2.9. Clauze de salvgardare
2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
2.12.Explicaţii privind termenii uzitaţi
2.13. TEMĂ
2.14. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
2.15. Rezolvaţi următoarele teste grilă
2.16. Bibliografie

Obiective:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii


liberei circulaţii a mărfurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei principiului liberei
circulaţii a mărfurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor specifice
acestei libertăţi: piaţa comună, piaţa internă, uniunea
vamală, tariful vamal comun, taxele cu efect echivalent,
restricţiile cantitative la import şi la export şi măsurile cu
efect echivalent restricţiilor cantitative;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Uniunii
Europene în ceea ce priveşte libera circulaţie a
mărfurilor.

2.1. Precizări prealabile

71
Dintre cele patru libertăţi pe care se întemeiază piaţa
internă, libera circulaţie a mărfurilor este cea mai influentă, din
punctul de vedere al impactului asupra vieţii cetăţenilor din
Uniunea Europeană15.
Prevederile legale privitoare la libera circulaţie a mărfurilor
sunt cuprinse în principiu în Partea a treia, „Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii”, Titlul II, „Libera circulaţie a mărfurilor” din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Temeiul juridic al liberei circulaţii a mărfurilor îl constituie,
în principal, dispoziţiile art. 28 – 37 din TFUE.
Conform art. 28 (fost Articol 23 TCE) din TFUE „Uniunea
este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează
ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea,
între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi
a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui
tarif vamal comun în relaţiilor cu ţări terţe”.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol „Dispoziţiile articolului
30 şi ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor
originare din statele membre, precum şi produselor care provin
din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre”.

Unele dispoziţii care reglementează această materie,


precum reglementările legale referitoare la impozitele interne,
nu au fost incluse în Titlul II, apărând în conţinutul art. 110 (fost
art. 90 TCE) din TFUE, Titlul VII, „Norme comune privind
concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă”, Capitolul 2,
„Dispoziţii fiscale”.
Conform art. 110 din TFUE: „Nici un stat membru nu
15
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 100.

72
aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre
impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se
aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor
altor state membre impozite interne de natură să protejeze
indirect alte sectoare de producţie”.
Principiul libertăţii de circulaţie se aplică atât produselor
care provin din statele membre, cât şi produselor aflate pe
teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal dintr-un
stat din afara Uniunii. În momentul importului iniţial, aceste
produse au suportat taxele vamale aferente conform politicii
tarifare comune şi formalităţilor administrative, statistice şi de
igienă corespunzătoare legislaţiei UE. Ca urmare a îndeplinirii
acestor formalităţi, produsele primesc „dreptul la liberă
circulaţie” în cadrul UE16.

Pentru a localiza teritorial spaţiul de liberă circulaţie a


mărfurilor trebuie să ţinem cont de:
 Spaţiul pieţei interne format din teritoriul celor 27 de
state membre în UE, şi de
 Spaţiul Uniunii Economice şi Monetare care cuprinde
teritoriul statelor membre în UE care au introdus
moneda unica EURO (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia şi
Slovacia)17.

16
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 101.
17
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2008, p. 455.

73
Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul
lor au introdus această monedă, însă nu fac parte din Uniunea
Economică şi Monetară. Acestea sunt statele nemembre în
care euro se află în circulaţie: Andorra, Monaco, San Marino şi
Vatican.
Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece ţări, la care
s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în
2008, Slovacia în 2009.
Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând
de la 1 ianuarie 2011.
Cea de-a treia, şi ultima etapă a UEM a debutat la 1
ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb
pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial la
Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice
sub responsabilitatea BCE.
Trecerea la a treia etapă a UEM a produs importante
consecinţe referitoare la structura instituţională, politica
monetară şi politica economică.
Astfel a luat naştere Banca Centrală Europeană, Institutul
Monetar European a intrat în lichidare, a fost stabilită o monedă
unică – ECU şi s-a accentuat aplicarea anumitor prevederi
imperative referitoare la politica economică, în special în
legătură cu aspectele fiscale şi bugetare.
Danemarca, Regatul Unit şi Suedia nu au fost de acord cu
introducerea monedei EURO. Danemarca şi Regatul Unit au un
statut special. Protocoalele anexate la Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (Tratatul CE) le-a conferit acestora, cu
titlu excepţional, dreptul de a alege să participe sau nu la cea
de-a treia etapă a UEM. Ambele state au comunicat

74
Consiliului UE (Danemarca în anul 1992, iar Regatul Unit în
anul 1997) faptul că nu intenţionează să participe la cea de-a
treia etapă a UEM, respectiv că nu doresc, să facă parte din
zona euro. În prezent, celelalte state ale UE care nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei euro
sunt considerate „state membre care fac obiectul unei
derogări”, conform art. 139 alin. (1) din TFUE. Acest lucru
înseamnă că un stat membru, nu îndeplineşte, deocamdată,
condiţiile pentru adoptarea monedei euro şi, prin urmare, este
scutit de respectarea unora dintre prevederile care se aplică în
mod normal de la începutul celei de-a treia etape a UEM.
Conform aliniatului (2) al art. 139, dispoziţiile tratatelor nu
se aplică statelor membre care fac obiectul unei derogări:
 adoptarea părţilor din orientările generale ale politicilor
economice care privesc zona euro în general;
 mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor
excesive;
 obiectivele şi misiunile SEBC;
 emisiunea de monedă euro;
 actele Băncii Centrale Europene;
 măsurile care reglementează utilizarea monedei euro;
 acorduri monetare şi alte măsuri referitoare la politica
cursului de schimb;
 desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii
Centrale Europene;
 deciziile de stabilire a poziţiilor comune cu privire la
problemele de interes special pentru uniunea economică
şi monetară în cadrul instituţiilor competente şi al

75
conferinţelor financiare internaţionale;
 măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în
cadrul instituţiilor şi conferinţelor financiare internaţionale.

Prin "state membre" se înţelege statele membre a căror


monedă este euro.
Conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, în conformitate
cu capitolul IX din Statutul SEBC şi al BCE, statele membre
care fac obiectul unei derogări şi băncile lor centrale
naţionale sunt excluse de la drepturile şi obligaţiile din cadrul
SEBC.
Iar, conform aliniatului (4), drepturile de vot ale membrilor
Consiliului reprezentând statele membre care fac obiectul
unei derogări se suspendă la data adoptării de către Consiliu
a măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2),
precum şi în următoarele cazuri:
 recomandările adresate statelor membre a căror monedă
este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu
privire la programele de stabilitate şi avertismente;
 măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor

membre a căror monedă este euro.

Referitor la conceptul de marfă, acesta nu a fost definit în


tratate, dar potrivit teoriei de specialitate şi jurisprudenţei
mărfurile sunt produse evaluabile în bani şi susceptibile,
ca atare să formeze obiectul tranzacţiilor comerciale.
Această definiţie înglobează nu numai produsele industriale, ci
şi produsele agricole, operele de artă, deşeurile refolosibile,
energia solară (deşi nu este un bun corporal) sau electricitatea.

76
Fiind una din primele definiţii oferite de Curtea de Justiţie,
a atras numeroase critici, ceea ce a determinat Curtea să
aducă mai multe precizări:
1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în
calificarea sa drept marfă (cazul operelor literare, filmelor şi
suporturilor sonore);
2) curentul electric, gazul metan şi produsele petroliere
reprezintă mărfuri în sensul dreptului comunitar, deşi sistemele
şi reţelele de distribuţie ale acestora constituie servicii;
3) deşeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile,
reprezintă mărfuri.
Într-o cauză din 2006, Curtea de Justiţie a precizat că: "
deşeurile destinate eliminării intră în noţiunea de "produse", în
sensul articolului 20 TCE.18 Într-adevăr, chiar dacă sunt lipsite
de valoare comercială intrinsecă, acestea pot totuşi determina
tranzacţii comerciale referitoare la eliminarea sau la
depozitarea acestora;
4) tratatul admite că anumite mărfuri pot fi supuse unor
dispoziţii naţionale mai restrictive (armele şi materialele de
război, monedele care pot constitui obiecte de artă sau
mijloace de schimb)19.
În privinţa originii unui produs, Curtea de Justiţie a precizat
că "o marfă este originară în ţara în care a suferit ultima sa
prelucrare substanţială economic justificată, efectuată într-o
întreprindere echipată în acest sens, şi care prelucrare a dus la
fabricarea unui nou produs sau reprezentând un stadiu de
fabricaţie important".
18
Cazul C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431.
19
”Nu constituie mărfuri mijloacele de plată, banii falşi, narcoticele şi stupefiantele care circulă în afara
sistemului legal”. A se vedea în acest sens: Cauza C-7/78, Thompson, Culegere 1979, p. 2247.

77
Caracterul imprecis al definiţiei a dus la numeroase litigii,
Curtea fiind sesizată, în mai multe rânduri, adesea la iniţiativa
operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu
asamblarea mai multor piese spre formarea unui produs), care:
1) fie revendicau natura produselor ca apartinând Uniunii
Europene;
2) fie încercau prin implementarea în ţări terţe (altele decât
ţara lor de origine) să scape de anumite reglementări ale UE
sau să beneficieze de favorurile oferite de Uniune.
De aceea, Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudenţă
din care au rezultat mai multe reguli:
1. originea unui produs trebuie căutată pornind de la ultima
modificare substanţială, care a afectat calităţile obiective
ale produsului pentru a obţine un nou şi original produs,
ceea ce înseamnă că o simplă operaţie ce vizează doar
prezentarea produsului nu este suficientă;
2. nu este exclus ca o operaţie de asamblare să dea naştere

unui produs nou, dar trebuie ca această operaţie să


constituie un stadiu de producţie determinant care să
confere mărfurilor calităţi specifice (rezultă că nu poate fi
luată în considerare simpla operaţie de asamblare a unor
piese)20.

Conceptul de mărfuri a fost definit de către Curtea de


Justiţie în Cauza nr. 7/68, „Arta italiană”21:
Prin Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecţia
obiectelor de interes artistic sau istoric, Republica Italiană a

20
A se vedea în acest sens: Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990, p.
353.
21
Cazul nr. 7/68, Comisia/Italia, [1968], Rec. p. 617.

78
prevăzut mai multe condiţii în cazul exportului acestor bunuri,
printre care existenţa unei licenţe de export, dreptul de
preemţiune al statului la dobândirea acestora, interdicţia
absolută de a le exporta, în anumite cazuri, precum şi
perceperea de către stat a unei taxe progresive la export, în
funcţie de valoarea bunului respectiv.
Comisia a considerat taxa ca ilegală şi, începând cu luna
ianuarie 1960 a solicitat Republicii Italiene eliminarea acestei
taxe în raporturile cu celelalte state membre până la sfărşitul
primei perioade de tranziţie, înainte de 1 ianuarie 1962.
Comisia a introdus o acţiune în faţă Curţii de Justiţie cu
motivarea că taxa respectivă are aceleaşi efecte cu drepturile
vamale la export, interzise de Tratatul CEE şi că reprezintă o
încălcare a liberei circulaţii a mărfurilor. Comisia a mai
considerat că bunurile cu caracter artistic, istoric, arheologic
sau etnografic care fac obiectul legii italiene intră sub incidenţa
dispoziţiilor referitoare la uniunea vamală.
Italia s-a apărat susţinând că bunurile respective nu pot fi
considerate drept mărfuri. Statul italian a susţinut că taxa
respectivă are rolul de a asigura protecţia patrimoniului artistic,
istoric şi arheologic existent pe teritoriul naţional şi nu are
caracter fiscal, veniturile aduse de aceasta la buget fiind
nesemnificative.
Respingând argumentele Italiei, Curtea a arătat că, se
consideră taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor vamale
orice taxe care, afectând preţul unei mărfi exportate, au acelaşi
efect restrictiv asupra liberei circulaţii ca cel al unui drept
vamal.
Instanţa comunitară a apreciat că taxa în litigiu este

79
interzisă de dispoziţiile Tratatului CEE, deoarece sarcina
pecuniară pe care o impune asupra preţului bunurilor de interes
artistic sau istoric constituie un obstacol în calea exportului
acestora.
Curtea de Justiţie în această cauză a definit „mărfurile” ca
fiind produse care pot fi valorificate în bani şi care pot forma
obiectul unor tranzacţii comerciale; mai mult a considerat că
bunurile respective aveau valoare monetară, fiind subiectul
unor tranzacţii comerciale şi că Italia şi-a încălcat obligaţiile ce
îi incumbă din dispoziţiile Tratatului CEE.
Conform art. 63 din TFUE transferul bancnotele şi al
monedelor este supus regulilor de la circulaţia capitalului.
„În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi
între statele membre şi ţările terţe”.
Monedele vechi de aur constituie bunuri, deoarece nu
sunt mijloace obişnuite de plată iar mijloacele de plată nu sunt
considerate drept mărfuri care intră sub incidenţa articolelor
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi la eliminarea
restricţiilor cantitative şi a oricăror măsuri cu efect echivalent22.
În Cauza 7/78 („Mijloacele de plată şi mişcările de
capitaluri”), Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson şi
Colin Alex Norman Woodiwiss, trei resortisanţi britanici, au fost
acuzaţi în faţa instanţei engleze de faptul că au încălcat în mod
22
Cauza 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman
Woodiwiss, [1978], ECR 2247.

80
conştient şi fraudulos interdicţia referitoare la importul de
monede din aur în Regatul Unit şi pe cea referitoare la exportul
de monede din aliaj de argint din Reagatul Unit, bătute înainte
de 1947.
Importul de monede din aur în Regatul Unit este interzis
de legislaţia engleză din anul 1954.
Tot în temeiul legislaţiei engleze, la data de 5 iulie 1973, a
fost autorizat importul tuturor mărfurilor, cu anumite excepţii
care nu includeau monedele de aur, acestea fiind incluse între
mărfurile al căror import era interzis, în afara unei licenţe.
Mai mult, legislaţia engleză interzicea, în lipsa unei licenţe,
exportul din Regatul Unit de monede din aliaj de argint bătute
înainte de 1947, mai mult de zece odată şi care, la data
exportării lor, nu au mai mult de o sută de ani.
Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson şi Colin
Alex Norman Woodiwiss au introdus în Regatul Unit 400 de
krugerranzi sud-africani care proveneau de la firma Agosi din
Pforzheim, Republica Federală Germană; aceştia au şi
exportat, pentru aceeaşi firmă germană 40,39 tone de monede
din aliaj de argint bătute în Regatul Unit înainte de 1947.
În cauză, Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
- monedele din aliaj din argint care au curs legal într-un
stat membru sunt prin natura lor mijloace de plată şi
rezultă că transferul lor nu intră sub incidenţa
dispoziţiiilor Tratatului CEE referitoare la libera circulaţie
a mărfurilor, la eliminarea restricţiilor cantitative şi a
oricăror măsuri cu efect echivalent (art. 30-37 din
Tratatul CEE). Este necesar ca transferul monedelor
krugerrand să fie clasificat drept transfer monetar, care

81
nu intră sub dispoziţiile art. 30-37 din Tratatul CEE;
- monedele din aliaj de argint nu pot fi considerate
mijloace de plată, astfel încât pot fi definite drept mărfuri
care intră sub incidenţa articolelor 30-37 din tratat;
- având în vedere obligaţia statelor membre de a-şi bate
propria monedă şi de a o proteja împotriva distrugerii şi
a faptului că, în Regatul Unit există o interdicţie de a
topi sau de a distruge monedele naţionale, chiar şi în
cazul în care acestea nu mai au curs legal, rezultă că o
interdicţie de a exporta astfel de monede, pentru a
împiedica ca topirea sau distrugerea să aibă loc într-un
alt stat membru, este justrificată din motive de ordine
publică, deoarece ţine de protejarea dreptului de a bate
monedă, considerat în mod tradiţional, ca punând în
discuţie interesele esenţiale ale statului.
Instanţa comunitară a hotărât că dispoziţiile art. 30-37 din
Tratatul CEE nu se aplică:
- monedelor din aliaj de argint care au curs legal într-un
stat membru,
- monedelor de aur, cum sunt krugerranzii, care sunt
produşi într-o ţară terţă, dar care circulă liber în
interiorul unui stat membru.
Interdicţia de a exporta monedele din aliaj de argint ale
unui stat membru care, deşi au avut un curs legal în statul
respectiv, nu mai au un curs, dar a căror topire sau distrugere
este interzisă pe teritoriul naţional, adoptată pentru a împiedica
topirea sau distrugerea într-un alt stat membru, se justifică din
motive de ordine publică.

82
În funcţie de provenienţa lor, mărfurile se pot clasifica în:
1. Mărfuri care provin din statele membre.
Condiţia este ca cel puţin ultima prelucrare importantă din
punct de vedere economic să fi fost făcută în comunitate.
2. Mărfuri care provin din statele terţe.
Acestea sunt mărfurile care circulă liber în spaţiul Uniunii
după ce s-au îndeplinit toate formalităţile legale şi s-au plătit
taxele vamale aferente23.
Conform art. 29 din TFUE: „Se consideră că se află în
liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin din
ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import
şi pentru care au fost percepute în statul membru respectiv
taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu
au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi
impuneri”.

2.2. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a


mărfurilor
2.2.1. Surse primare
- art. 28, art. 29 din Tratatul FUE (uniunea vamală şi
domeniul de aplicare a regulilor privind libera circulaţie a
mărfurilor);
- art. 30 - 32 din Tratatul FUE (interzicerea taxelor vamale
şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, rolul Comisiei);
- art. 33 Tratatul FUE (cooperarea vamală);
- art. 34-37 din Tratatul FUE (interzicerea restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent, adaptarea
monopolurilor naţionale cu caracter comercial);
23
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010 p. 456.

83
- art. 110-113 din Tratatul FUE (prevederi privind
impozitele în cazul importurilor şi exporturilor);
- art. 206 din Tratatul FUE (stabilirea uniunii vamale,
politica comercială comună);
- art. 207 din Tratatul FUE (defineşte cadrul şi procedurile
decizionale ce trebuie urmate pentru adoptarea politicii
comerciale comune);

2.2.2. Legislaţia secundară


- Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a
Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);
- Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993,
care prevede implementarea Codului Vamal al
Comunităţii;
- Regulamentul Consiliului CE nr. 2658/87 din 23 iulie 1987
referitor la nomenclatura tarifară şi statistică şi la Tarifele
Vamale;
- Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care
stabileşte procedura de furnizare a informaţiilor în
domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice;
- Directiva Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969
privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent cu cel al
restricţiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de
alte dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE.

2.2.3. Jurisprudenţă selectivă

- dos. 2 şi b/1962, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, în

84
Rec., p. 813 („Turtă dulce”);
- 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von
Saarlouis;
- 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH
împotriva. Hauptzollamt Paderborn;
- 7/1968, Comisia c. Italia, [1968], Rec. 617 („Arta
italiană”);
- 24/68, Comisia c. Italia, [1969], ECR 193 („Taxa
statistică”);
- C 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c.
SA Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR 211;
- 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
- 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
- 155/73, Giuseppe Sacchi;
- 8/1974, Dassonville, [1974], ECR 837;
- 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii;
- 87/75, Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976],
ECR 129;
- 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt
Aachen-Nord;
- 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt
Freudenstadt;
- 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c.
Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal al
alcoolului”);
- 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert
Johnson and Colin Alex Norman Woodiwiss, [1978], ECR
2247;
- 120/78 Rewe-Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung

85
fur Branntwein [1979], ECR 649 („Cassis de Dijon”);
- 34/79 Henn şi Darby, [1979], ECR 3795;
- 249/1981, Comisia c. Irlanda, Culegerea 1982, („Buy
Irish”);
- 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793;
- 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi
energie [1984] ECR 2727;
- 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305;
- 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and
Excise, [1986], ECR 1007;
- 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec.
P. 4627;
- 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p.
4369;
- 18/87, Comisia c. Germania, [1988], ECR 5427;
- C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431;
- C-267-268/1991, Keck şi Mithouard, [1993], ECR I-
6097;
- 265/1995, Comisie c. Franţa, [1997], ECR I-6959
(„Căpşunile spaniole”);
- 383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet,
Told – og Skattestyrelsen, Culegerea 2003, („Taxa de
înmatriculare daneză”).

2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal


comun
Deoarece tratatele nu au definit în mod special nici piaţa
comună nici piaţa internă, doctrina a încercat să le definească

86
drept locul de întâlnire al cererii şi ofertei din toate statele
membre, fără discriminare pe bază de cetăţenie sau, după caz,
naţionalitate ori distorsionări ale concurenţei24.
Datorită acestei generalizări sunt foarte puţine activităţile
economice ale unui stat care să scape influenţei liberei circulaţii
a mărfurilor.
Dispoziţiile art. 9 alin. (1) din TCEE stabilesc că,
„Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care cuprinde
ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, în
relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la
export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea
unui tarif vamal comun în relaţiile că ţările terţe”.
Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată prin înfiinţarea
uniunii vamale şi prin înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la
import şi la export. În mod subsidiar se cere şi reformarea,
transformarea monopolurilor comerciale statale.
Uniunea vamală a fost formată la data la 1 iulie 1968 de
către primele şase state membre ale Comunităţii Europene. Între
timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar uniunea
vamala a fost martora unei evoluţii constante, cu paşi importanţi
precum adoptarea Codului Vamal Comunitar şi a pieţei unice în
anul 1993.
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de
tranziţie prevăzut până la sfârşitul anului 1992.
Instituirea uniunii vamale este condiţionată de crearea
unor condiţii de concurenţă reală între participanţii la circuitul
economic şi productiv şi de posibilitatea apariţiei pe piaţă a
unor produse competitive, la preţuri cât mai apropiate de
24
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti,
Editura C.H. Beck, 2007, p.323.

87
costurile de producţie25.
Fostul articol 12 din TCEE, în prezent abrogat interzicea
impunerea unor noi taxe vamale şi a unor taxe cu efect
echivalent (clauza de standstill) în timp ce fostul articol 13 din
TCEE obliga statele membre să elimine taxele existente în
cadrul unei perioade de tranziţie, iar fostul articol 16 se referea
la eliminarea taxelor la export. Cu timpul, diferenţierea dintre
taxele noi şi taxele existente a devenit inutilă 26. Astfel, articolul
12 TCEE, după modificarea operată de Tratatul de la
Amsterdam s-a transformat în art. 25 TCE iar după modificarea
operată de Tratatul de la Lisabona, în art. 30 din TFUE.
Articolele 13 şi 16, menţionate mai sus au fost abrogate.
Conform dispoziţiilor art. 28 aliniatul (1) din Tratatul FUE
„Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la
import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum
şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe”.
Aliniatul (2) al aceluiaşi articol prevede următoarele
„Dispoziţiile articolului 30 şi ale capitolului 3 din prezentul titlu
se aplică produselor originare din statele membre, precum şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă
circulaţie în statele membre”.
Observăm că alineatul (1) se referă la uniunea vamală iar
alineatul (2) se referă la restricţiile cantitative (referirea se face
prin raportare la articolul 30 şi la capitolul III).
25
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile
Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 84.
26
A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 797.

88
Dispoziţiile acestui titlu se aplică produselor originare din
statele membre şi produselor care provin din ţări terţe care se
află în liberă circulaţie în statele membre (se află în această
situaţie produsele pentru care au fost îndeplinite formalităţile de
import şi au fost percepute în statul membru respectiv taxele
vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi dacă nu au
beneficiat de restituirea totală sau parţială a acestor taxe şi
impuneri).
Articolul 30 din TFUE (fost articol 25 TCE şi fost articol 12
TCEE) se referă în prezent la orice taxe vamale sau taxe cu
efect echivalent, indiferent dacă acestea privesc importurile sau
exporturile, fără a se face distincţie în funcţie de momentul în
care au fost impuse aceste taxe („Între statele membre sunt
interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect
echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor
vamale cu caracter fiscal”).
Observăm că din dispoziţiile Tratatului FUE rezultă că
Uniunea vamală implică:
a) adoptarea unui tarif vamal în relaţiile cu ţări terţe;
b) interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor
vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect
echivalent acestor taxe vamale.
Uniunea vamală implică şi adoptarea unui tarif vamal
comun în relaţiile cu ţările terţe.
În materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a
adoptat Regulamentul nr. 2913 care a instituit codul vamal
comunitar, cod ce a fost completat de Comisie prin
Regulamentul de aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993. Aceste
regulamente au fost modificate în mod substanţial şi repetat, de

89
la data intrării lor în vigoare, iar Regulamentul 2913/32 a fost
abrogat de către Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de
stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat).
Codul vamal comunitar stabileşte normele şi procedurile
generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe
teritoriul vamal al Comunităţii.
Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară şi
statistică şi Tariful vamal comun defineşte sistemul general de
funcţionare al tarifului vamal comun şi conţine o nomenclatură
combinată, pe care Comisia are sarcina să o revizuiască anual.
Conform Regulamentului nr. 450/2008, mărfurile Uniunii
Europene cuprind mărfurile care aparţin uneia din următoarele
categorii:
a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al
Uniunii;
b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind
din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care
au fost puse în liberă circulaţie;
c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al
Uniunii, fie exclusiv din mărfurile menţionate la litera b, fie din
mărfuri menţionate la lit. a şi b.

Tariful Vamal Comun cuprinde:


a) Nomenclatura Combinată a mărfurilor;
b) orice altă nomenclatură care se bazează parţial sau
integral pe Nomenclatura Combinată sau care adaugă
alte subdiviziuni la aceasta şi care este stabilită prin
dispoziţii comunitare care reglementează domenii

90
specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare
referitoare la schimburile cu mărfuri;
c) taxele vamale convenţionale sau autonome normale
aplicabile mărfurilor cuprinse în Nomenclatura
Combinată;
d) măsurile tarifare preferenţiale cuprinse în acordurile pe
care Uniunea le-a încheiat cu anumite ţări, teritorii sau
grupuri de ţări sau de teritorii din afara spaţiului vamal
comunitar;
e) măsurile tarifare preferenţiale adoptate de către Uniune
în mod unilateral, faţă de anumite ţări sau teritorii sau
grupuri de ţări sau de teritorii din afara spaţiului vamal
comunitar;
f) măsurile autonome care prevăd reducerea sau
exonerarea de taxe vamale aferente anumitor mărfuri;
g) regimurile tarifare preferenţiale definite pentru anumite
mărfuri datorită naturii sau destinaţiei lor finale în cadrul
măsurilor menţionate la lit. c-f sau h;
h) alte măsuri tarifare prevăzute de legislaţia agricolă sau
comercială sau de alte dispoziţii comunitare.

2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect


echivalent la nivelul Uniunii Europene

Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat


la ieşirea sau intrarea în ţară a unor mărfuri şi care nu sunt
percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă.
Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul
de taxe cu efect echivalent, acest rol i-a revenit Curţii de Justiţie

91
care a stabilit că orice taxă „oricum este denumită şi oricare ar fi
modalitatea de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui
produs importat dintr-un stat membru în defavoarea produselor
similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect asupra
liberei circulaţii a mărfurilor ca şi taxele vamale poate fi
considerată taxă cu efect echivalent”.
Taxa cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară
indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare, care
nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi care este
impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv
că acestea traversează o frontieră şi care are ca efect
scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone27.
O primă definiţie a taxei cu efect echivalent este oferită de
Curtea de Justiţie (în anul 1962)28 care stabileşte că aceasta
reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul
importului, fie ulterior şi care loveşte în mod specific produsul
importat, prin excluderea produsului naţional similar şi care prin
rezultatul asupra liberei circulaţii a produselor realizează
aceeaşi incidenţă ca un drept vamal".
În anul 1968, Curtea de Justiţie a sancţionat statul italian
în cauza 7/68 şi a stabilit că taxa în cauză constituie o taxă cu
efect echivalent unui drept vamal la export iar ca urmare
aceasta trebuie eliminată. Italia, în calitate de pârâtă a
contestat calificarea dată taxei, de taxă cu efect echivalent cu
motivaţia că taxa nu are o natură fiscală şi că aduce o
contribuţie nesemnificativă la bugetul statului. Curtea a respins
27
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
28
CJCE, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, 14 decembrie 1962, dos. 2 şi b/1962 în Rec., p. 813, caz
cunoscut şi sub denumirea de „Turtă dulce”.

92
argumentele Italiei considerând taxa ca ilegală. Astfel,
argumentele Italiei că acele articole nu ar trebui privite ca
mărfuri în sensul normelor privind uniunea vamală şi că scopul
taxei nu era acela de a colecta venituri, ci acela de a proteja
moştenirea artistică a ţării, au fost respinse de Curtea de
Justiţie pe următoarele considerente:
“Conform articolului 9 din Tratat, Comunitatea se
întemeiază pe o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri. În sensul acestei dispoziţii, prin mărfuri
trebuie să înţelegem produsele evaluabile în bani şi
susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacţiilor comerciale.
Produsele vizate de legea italiană, oricare ar fi calităţile care le
diferenţiază de alte produse comerciale au în comun cu
acestea din urmă caracteristica de a fi evaluabile în bani şi
posibilitatea de a face astfel, obiectul tranzacţiilor comerciale”.
Cu privire la cel de-al doilea argument, Curtea afirmă:
“Articolul 16 din Tratat interzice perceperea, în raporturile dintre
statele membre, a oricărui drept vamal la export şi a oricărei
taxe cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care, modificând
preţul unei mărfi exportate produce asupra liberei circulaţii a
acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi un drept vamal.
Această dispoziţie nu face distincţie în funcţie de scopul urmărit
prin perceperea drepturilor şi taxelor a căror eliminare o
prevede”.
Curtea de Justiţie a confirmat şi în alte cauze importanţa
pe care o acordă efectului taxei şi nu scopului său.
Un an mai târziu, în 196929 Curtea confirmă importanţa
acordată efectului taxei. În cauza Diamantarbeiders, Curtea
29
Cauzele 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR
211.

93
examinând legalitatea unei norme belgiene care impunea ca
0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un
fond social pentru lucrătorii din industria respectivă, a subliniat
că: "deşi scopul fondului nu era acela de a proteja industria
naţională şi nici de a strânge bani pentru trezoreria statului este
vorba de o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale pentru că
este impusă asupra bunurilor cu ocazia faptului că acestea
traversează o frontieră de stat".
Astfel, în cauza Diamantarbeiders a fost ridicată problema
legalităţii obligaţiei impuse importatorilor belgieni de legea
naţională de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de
diamante într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor
din industrie.
Importatorul belgian Branchfeld a introdus o acţiune în
faţa instanţei naţionale şi a susţinut că aplicarea acestei
reglementări contravine dispoziţiilor articolului 12 din TCEE30.
Instanţa belgiană a decis înaintarea cererii pentru
emiterea unei decizii preliminare de interpretare la Curtea de
Justiţie.
Statul belgian a invocat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12
din TCEE cu motivarea că această obligaţie impusă
importatorilor belgieni nu avea ca finalitate protejarea industriei
sale naţionale de profil, Belgia neavând o asemenea industrie.
Curtea de Justiţie a respins argumentele statului belgian şi
a declarat ilegală dispoziţia respectivă.
Curtea de justiţie a abordat şi a interpretat cu mare
stricteţe dispoziţiile art. 12 din TCEE, deoarece eliminarea
taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent reprezenta un
30
A se vedea în acest sens: Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învăţământul
la distanţă, Bucureşti, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2005, p. 14.

94
prim pas necesar şi obligatoriu pentru atingerea obiectivelor
integrării de piaţă.
O definiţie, în care se observă o interpretare extensivă a
noţiunii de taxă cu efect echivalent a fost oferită de Curte într-
un proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra
mărfurilor exportate către alte state membre cu scopul aparent
de a colecta materiale statistice folosite pentru a studia
modurile în care au loc schimburile comunitare. Curtea
precizează: “O taxă pecuniară, oricât de mică, impusă
unilateral, oricare ar fi denumirea sau modul său de aplicare şi
care vizează mărfurile naţionale sau străine pe motiv că
traversează frontiera, în cazul în care ea nu este o taxă vamală
propriu-zisă, constituie o taxă cu efect echivalent în sensul
articolelor 9, 12, 13 şi 16 din Tratat, chiar dacă nu este
percepută în folosul statului, nu produce efecte discriminatorii
sau protecţioniste, iar produsul impus nu se află în concurenţă
cu vreun produs naţional”. Articolele 9 şi 12 sunt - după -
modificarea operată de Tratatul de la Amsterdam – articolele 23
şi 25, iar articolele 13 şi 16 au fost abrogate.
Se poate concluziona că taxele percepute în cazul
produselor autohtone pot avea valoarea de taxe cu efect
echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii
sau comercianţii autohtoni prin prime şi subvenţii31.
Nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export dintre
statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent celor
vamale. Curtea de Justiţie a intervenit cu anumite clarificări în
deciziile sale, considerând că există situaţii în care aplicarea
acestor taxe este permisă.
31
Cazul nr. 24/1968, Comisia/Italia, [1969], ECR 193,Culegerea 1969, p. 193.

95
Astfel, nu vor fi considerate taxe având efect echivalent
celor vamale următoarele categorii de taxe:
 taxele care fac parte din sistemul general naţional de taxe
ale unui stat stat membru în condiţiile în care acestea sunt
aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene
sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două
ţări diferite);
 taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate
atunci când valoarea taxei este proporţională cu serviciul
respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie);
 taxele stabilite de actele normative comunitare pentru
anumite servicii efectuate, dar numai în anumite condiţii
care trebuie îndeplinite cumulativ32:
 valoarea taxelor să nu depăşească valoarea serviciilor;
 măsurile de verificare şi taxare trebuie să fie uniforme şi
obligatorii pe teritoriul Uniunii;
 taxele să fie stabilite în interesul general al Uniunii;
 serviciul asigurat să fie de natură să stimuleze libera
circulaţie a mărfurilor.

Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului


general sunt taxe cu efect echivalent (de ex. taxele pentru
analizele efectuate de poliţia sanitară).
Excepţia contraprestaţiei este o apărare frecventă care
susţine că taxa impusă asupra mărfurilor importate este
justificată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe
care statul l-a oferit importatorului şi, prin urmare, nu ar trebui
32
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 457.

96
considerată ca o taxă cu efect echivalent.
În cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle
Finanze33 Curtea de Justiţie a fost reticentă în a accepta faptul
că o taxă pentru inspecţiile veterinare şi sanitare obligatorii,
efectuate asupra pieilor brute de bovine, importate, poate fi
calificată ca o contraprestaţie pentru serviciul prestat.
Hotărârea Bresciani demonstrează reticenţa Curţii de
Justiţie de a scoate taxele pecuniare din sfera de aplicare a
Tratatului.
Curtea de Justiţie a respins argumentele Italiei cu
următoarea motivaţie:
 faptul că taxa era proporţională cu cantitatea mărfurilor
importate nu schimbă datele problemei, deoarece art.
12 TCEE (art. 25 TCE – actualmente art. 30 TFUE)
interzice orice taxă impusă pentru mărfurile care au
traversat o frontieră;
 costul controalelor pentru menţinerea sănătăţii publice
trebuie suportat de public;
 trebuie să existe o echivalenţă strictă între taxele
impuse asupra produselor naţionale şi cele impuse
produselor importate34.

Deşi interdicţia prevăzută de articol 30 din TFUE este


absolută, Curtea de Justiţie recunoaşte o excepţie. Într-o cauză
împotriva Germaniei - ale cărei autorităţi au impus o taxă
asupra animalelor vii importate în ţară, taxă care trebuia să
acopere costurile suportate ca urmare a controalelor efectuate
33
Cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129.
34
A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 803-804.

97
conform Directivei 81/389/CEE, Curtea de Justiţie, deşi
stabileşte că orice taxă pecuniară impusă pentru faptul
traversării frontierei de către mărfuri intră în sfera de aplicare a
Tratatului, fie ca taxă vamală, fie ca taxă cu efect echivalent,
consideră că “Având în vedere că taxa în litigiu este percepută
cu ocazia controalelor efectuate în temeiul unei dispoziţii
comunitare, trebuie să amintim că din jurisprudenţa Curţii (...)
rezultă că astfel de taxe nu pot fi calificate ca taxe cu efect
echivalent unei taxe vamale atunci când sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- taxele nu depăşesc costul real al controalelor cu ocazia
cărora sunt percepute;
- controalele în cauză au un caracter obligatoriu şi uniform
pentru toate produsele vizate din cadrul Comunităţii;
- sunt prevăzute de dreptul comunitar în interesul general
al Comunităţii”35.

2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu


efect echivalent la nivelul Uniunii Europene
Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt
interzise şi restricţiile cantitative la import şi la export, inclusiv
măsurile cu efect echivalent.
Restricţiile cantitative reprezintă a doua piedică – pe lângă
taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, în calea liberei
circulaţii a mărfurilor. Dispoziţiile art. 34 şi 35 din TFUE interzic
statelor membre să restricţioneze cantitativ importul sau exportul
inclusiv prin măsuri cu efect echivalent.
Conform art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) „Între
35
Cauza 18/87 Comisia c. Germania [1988], ECR 5427, parag. 6.

98
statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import,
precum şi orice măsuri cu efect echivalent”.
Art. 35 (fostul art. din 29 TCE) din acelaşi Tratat cuprinde
prevederi similare referitoare la export, în timp ce art. 36 din
TFUE (fostul art. 30 din TCE) prevede excepţiile de la această
regulă, situaţiile în care unui stat îi este permis să impună
restricţii asupra liberei circulaţii a mărfurilor.
Noţiunea de restricţii cantitative a fost definită de către
Curtea de Justiţie în cauza 2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente
Nazionale Risi36 ca desemnând „măsuri care duc la o
restrângere totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau
mărfurilor în tranzit, după caz”.
Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative au fost
mai dificil de definit. Comisia şi Curtea de Justiţie au adoptat o
accepţiune largă acestei noţiuni.
Punctul de vedere al Comisiei apare în Directiva 70/50/CEE
din 22 decembrie 1969.
La articolul 2 alin. (3) din directivă sunt menţionate măsuri
care pot constitui măsuri cu efect echivalent restricţiilor
cantitative. Astfel, pot fi cele care:
 impun prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele
importate decât pentru produsele naționale;
 stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de preț
numai pentru produsele importate sau le stabilesc în mod
diferit pentru produsele naționale și produsele importate,
în detrimentul celor din urmă;
 fac imposibilă eventuala majorare a prețului produsului
importat, corespunzătoare costurilor și taxelor
36
Cauza 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865.

99
suplimentare inerente importului;
 stabilesc prețurile produselor în funcție de prețul de cost
sau numai de calitatea produselor naționale la un nivel
care împiedică importul;
 depreciază un produs importat, în special provocând o
diminuare a valorii sale intrinseci sau o scumpire;
 condiționează accesul produselor importate pe piața
națională de existența unui responsabil sau reprezentant
pe teritoriul statului membru importator;
 impun numai pentru produsele importate condiții de plată
sau le impun acestora condiții diferite și mai greu de
îndeplinit decât cele impuse produselor naționale;
 condiționează numai importurile de depunerea unei
garanții sau de plata unui avans;
 impun condiții privind în special forma, dimensiunile,
greutatea, compoziția, prezentarea, identificarea,
ambalajul numai pentru produsele importate sau impun
acestora din urmă condiții diferite și mai greu de satisfăcut
decât cele pentru produsele naționale;
 interzic cumpărarea de către particulari numai a
produselor importate sau recomandă numai cumpărarea
produselor naționale sau impun această cumpărare sau îi
acordă o preferință;
 exclud, total sau parțial, numai produsele importate de la
posibilitatea de a folosi instalațiile sau echipamentele
naționale sau rezervă, total sau parțial, folosirea acestor
instalații sau echipamente numai pentru produsele
naționale;
 interzic sau limitează folosirea publicității numai pentru

100
produsele importate sau rezervă, total sau parțial, această
folosire numai pentru produsele naționale;
 interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru
produsele importate; rezervă, total sau parțial, posibilitățile
de depozitare numai pentru produsele naționale sau
subordonează depozitarea produselor importate unor
condiții diferite sau mai greu de satisfăcut decât cele
cerute pentru produsele naționale;
 subordonează importul condiției acordării reciprocității de
unul sau mai multe state membre;
 recomandă ca produsele importate să fie, total sau parțial,
în conformitate cu altele norme decât cele ale țării
importatoare;
 stabilesc, pentru produsele importate, termene insuficiente
sau excesive în raport cu derularea normală a diverselor
operațiuni cărora li se aplică aceste termene;
 impun alte controale pentru produsele importate decât
cele inerente procedurilor de vămuire, care nu sunt
efectuate asupra producției naționale sau sunt efectuate
pentru produsele importate într-un mod mai riguros decât
cele efectuate pentru produsele naționale, fără a fi
necesare pentru asigurarea unei protecții echivalente;
 rezervă numai pentru produsele naționale denumiri care
nu constituie denumiri de origine sau indicații de
proveniență.

Curtea de Justiţie a dat o definiţie destul de cuprinzătoare


măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative: „Orice
reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de

101
împiedicarea directă sau indirectă, actuală sau potenţială a
comerţului intracomunitar, este considerată ca măsură cu efect
echivalent restricţiilor cantitative”37.
Tot Curtea, pentru a defini măsurile cu efect echivalent în
Cazul 8/74 („Dassonville”) a stabilit că: „Sunt considerate
măsuri cu efect echivalent toate regulile comerciale
implementate de statele membre ale Comunităţii care au
finalitatea de a împiedica direct sau indirect, actual sau
potenţial comerţul comunitar”.
În speţă, situaţia de fapt este următoarea:
Tribunalul de première instance din Bruxelles a adresat în
temeiul art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări privind
interpretarea art. 30, art. 31, art. 32, art. 33, art. 36 şi art. 85 din
Tratatul CEE.
Prin prima întrebare, se cerea să se răspundă dacă o
dispoziţie naţională care interzice importul unei mărfi cu
denumire de origine, atunci când marfa nu este însoţită de un
document oficial eliberat de guvernul statului exportator,
constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.
Întrebarea respectivă a fost formulată în cadrul unui litigiu
penal, în Belgia, litigiu în care Dassonville avea calitatea de
inculpat. Dassonville importa un lot de Scotch whisky din
Franţa în Belgia, fără a poseda certificatul din partea
autorităţilor britanice. Măsura respectivă luată de autorităţile
belgiene s-a considerat a fi de obstrucţionare a liberei circulaţii
a mărfurilor, deoarece firma franceză nu era importator direct.
Dassonville s-a apărat susţinând, că norma belgiană este o
măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.
Dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o
37
Cauza 8/74 Procureur du Roi c. Dassonville [1974], Culegere, p. 837.

102
denumire de origine puteau fi importate numai dacă erau
însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care
să ateste dreptul acestora de a purta denumirea respectivă.
În cauza de faţă, certificatul ar fi fost foarte dificil de
obţinut pentru marfa care era deja în liberă circulaţie în Franţa,
Dassonville nefiind un importator direct din statul producător.
Curtea de Justiţie a hotărât că „Solicitarea de către un stat
membru a unui certificat de autenticitate care este mai dificil de
obţinut de către importatorii unui produs autentic care a fost
pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat membru,
decât de către importatorii aceluiaşi produs de provenienţă
directă din ţara de origine, constituie o măsură cu efect
echivalent unei restricţii cantitative, incompatibilă cu Tratatul”.
Prin decizia adoptată în cazul KECK38 Curtea de Justiţie a
revenit asupra propriei sale jurisprudenţe şi a restrâns câmpul
de aplicare a dispoziţiilor articolului 28 TCE (actualul art. 34 din
TFUE).
Prin două hotărâri din 27 iunie 1991, primite la Curte la 16
octombrie 1991, Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg a
adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări
preliminare referitoare la interpretarea dispoziţiilor Tratatului CEE
privind concurenţa şi libera circulaţie în cadrul Comunităţii.
Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unor acţiuni
penale împotriva domnilor Keck şi Mithouard, urmăriţi în justiţie
pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la preţuri
inferioare preţului de achiziţie („revânzarea în pierdere”),
încălcând astfel dispoziţiile articolului 1 din Legea franceză nr.
63-628 din 2 iulie 1963, astfel cum a fost modificată prin
38
Decizia CJE din 24.11.1993., cazurile nr. 267, 268/1991 ,,Proces penal împotriva lui Bernard Keck şi
David Mithouard", Culegerea nr. 1993, p. 1-6097.

103
articolul 32 din Ordonanţa nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986.
Domnii Keck şi Mithouard au susţinut în apărarea lor că o
interdicţie generală a revânzării în pierdere, astfel cum este
prevăzută de dispoziţiile menţionate anterior, este incompatibilă
cu prevederile articolului 30 din tratat precum şi cu principiul
liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi cu
principiul liberei concurenţe în cadrul Comunităţii.
Considerând necesară interpretarea anumitor dispoziţii din
dreptul comunitar, Tribunalul de Grande Instance din
Strasbourg a suspendat judecata, în fiecare dintre cele două
acţiuni, şi a adresat Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Interzicerea în Franţa a revânzării în pierdere, prevăzută
la articolul 32 din Ordonanţa nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986,
este compatibilă cu principiul liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor, cu principiul liberei concurenţe pe
piaţa comună şi cu principiul nediscriminării pe motiv de
naţionalitate, prevăzute de Tratatul de instituire a CEE din 25
martie 1957, în special articolele 3 şi 7 din tratat, având în
vedere că legislaţia franceză este într-adevăr susceptibilă de a
denatura concurenţa:
a) pe de o parte, deoarece nu incriminează decât
revânzarea în pierdere şi exclude din sfera de aplicare
a interdicţiei producătorul, care este liber să vândă pe
piaţă produsul pe care îl fabrică, îl prelucrează sau îl
îmbunătăţeşte, chiar şi într-o măsură foarte redusă, la
un preţ inferior preţului său de cost;
b) pe de altă parte, deoarece denaturează concurenţa, în
special în zonele de frontieră, între diferiţii agenţi
economici, în funcţie de naţionalitate şi de locul de

104
stabilire?”

Cu titlu preliminar, trebuie observat că dispoziţiile tratatului


privind libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor
în cadrul Comunităţii sunt lipsite de pertinenţă în cazul unei
interdicţii generale a revânzării în pierdere, care priveşte
comercializarea mărfurilor, şi că, prin urmare, aceste dispoziţii
nu prezintă nicio relevanţă pentru obiectul acţiunii principale.
Apoi, în ceea ce priveşte principiul nediscriminării
prevăzut la articolul 7 din tratat, din hotărârile de trimitere
reiese că instanţa naţională are îndoieli în ceea ce priveşte
compatibilitatea cu această dispoziţie a interdicţiei revânzării în
pierdere, atâta timp cât această interdicţie ar putea să
dezavantajeze întreprinderile aflate sub incidenţa acestei
dispoziţii faţă de întreprinderile concurente din statele membre
în care revânzarea în pierdere este permisă.
Cu toate acestea, faptul că întreprinderi care au activitate
de vânzare în diferite state membre sunt supuse unor legislaţii
diferite, unele interzicând revânzarea în pierdere şi altele
permiţând-o, nu constituie o discriminare în sensul articolului 7
din Tratat. Legislaţia naţională relevantă în acţiunea principală
se aplică tuturor activităţilor de vânzare întreprinse pe teritoriul
naţional, indiferent de naţionalitatea persoanelor care exercită
aceste activităţi39.
În cele din urmă, din întrebarea preliminară reiese că
instanţa naţională doreşte lămuriri în privinţa eventualelor
efecte anticoncurenţiale ale reglementărilor în cauză, invocând
39
A se vedea în acest sens: hotărârea din Cauza 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988],
Culegere, p. 4369.

105
fundamentele Comunităţii, descrise la articolul 3 din tratat, fără
însă a face trimitere în mod expres la normele de aplicare ale
tratatului în domeniul concurenţei.
Concluzia este că trebuie examinată interdicţia revânzării
în pierdere din punctul de vedere al liberei circulaţii a mărfurilor.
În temeiul articolului 30 din tratat, sunt interzise între statele
membre restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsură
cu efect echivalent. În opinia constantă a Curţii, reprezintă
măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative orice
măsură care ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent
sau în viitor, comerţul intracomunitar. Ar trebui constatat faptul
că o legislaţie naţională care interzice în mod general
revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea
schimburilor de mărfuri între statele membre. Este adevărat că
o astfel de legislaţie ar putea să restrângă volumul vânzărilor şi,
în consecinţă, volumul vânzărilor de produse provenite din alte
state membre, în măsura în care îi lipseşte pe agenţii
economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Cu toate
acestea, ar trebui pusă întrebarea dacă această eventualitate
este suficientă pentru a califica legislaţia în cauză ca fiind o
măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import.
Dat fiind faptul că agenţii economici invocă din ce în ce mai
mult dispoziţiile articolul 30 din tratat pentru a contesta orice fel
de reglementare care are ca efect limitarea libertăţii lor
comerciale, chiar dacă aceasta nu vizează produsele provenite
din alte state membre, Curtea consideră că este necesar să-şi
reexamineze şi clarifice jurisprudenţa în această materie.
În conformitate cu jurisprudenţa începând cu „Cassis de

106
Dijon” (Coacăze negre de Dijon)40 reprezintă măsuri cu efect
echivalent, interzise prin articolul art. 30 (ulterior s-a transformat
în art. 28 din TCE şi în prezent, în art. 34 din TFUE) obstacolele
în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă, în absenţa
armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfurile provenite din
alte state membre, unde sunt produse şi comercializate în mod
legal, a unor norme privind condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi condiţiile privind
denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia,
prezentarea, etichetarea, ambalarea lor). Acest lucru este valabil
chiar dacă normele în cauză sunt aplicabile fără deosebire
tuturor produselor, atâta timp cât această aplicare nu poate fi
justificată printr-un obiectiv de interes general de natură să
primeze în faţa cerinţelor legate de libera circulaţie a mărfurilor.
În schimb, se constată că, spre deosebire de ceea ce s-a
judecat până în prezent, aplicarea la produsele provenite din
alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau
interzic anumite modalităţi de comercializare nu poate să
împiedice, direct sau indirect, în prezent sau în viitor comerţul
dintre statele membre, în sensul hotărârii „Dassonville”41, cu
condiţia ca ele să se aplice tuturor agenţilor economici în cauză
care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi să
influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea
produselor naţionale şi a celor provenite din alte state membre.
Într-adevăr, în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite,
aplicarea reglementărilor de acest tip la vânzarea produselor
provenite dintr-un alt stat membru care corespund normelor
emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să
40
Cauza 120/78, Rewe-Zentral c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein [1979], Culegere, p. 649.
41
Cauza 8/74, „Dassonville”, [1974], Culegere, p. 837.

107
restricţioneze accesul acestora pe piaţă, mai mult decât îl
restricţionează pe cel al produselor naţionale. Reglementările
respective nu intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al
articolului 30 din tratat.
Prin urmare, este necesar să se răspundă instanţei
naţionale că articolul 30 din Tratatul CEE (actualul art. 34 din
TFUE) trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei
unui stat membru care interzice în general revânzarea în
pierdere.
Curtea, pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au
fost adresate de către Tribunalul de Grande Instance din
Strasbourg, prin două hotărâri din 27 iunie 1991, a hotărât că:
„Articolul 30 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că nu
se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în general
revânzarea în pierdere”.
CJE prin această soluţie a restrâns aplicarea ,,Formulei-
Dassonville” stabilită in jurisprudenţa sa precedentă.

2.6. Impozitul intern

Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern,


care se aplică în conformitate cu art. 110 – 113 din TFUE.
Prevederile art. 110 alin. 1 (fostul art. 90 TCE) din TFUE
interzic discriminarea fiscală între produsele importate şi cele
provenind de pe piaţa internă şi care sunt de natură similară.
Iar, prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecţie
împotriva produselor concurente, ca parte constitutivă dintr-un
sistem general de impozite percepute în cazul produselor
importate şi a celor care provin de pe piaţa internă. Diferenţa

108
dintre taxa cu efect echivalent unei taxe vamale şi impozitarea
pe plan intern este determinată de perceperea primei taxe ca
urmare a faptului că produsul traversează graniţa. Taxa cu
efect echivalent unei taxe vamale are un caracter ilicit, fiind un
obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor, pe când o
prevedere referitoare la taxarea internă este ilicită în măsura în
care este discriminatorie şi protectivă42.
În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o
taxă care nu este compatibilă cu dispoziţiile comunitare, statul
respectiv va fi obligat să restituie taxa percepută în aceste
condiţii.
Dispoziţiile art. 111 din TFUE (fost art. 91 din TCE)
reglementează obligaţia de restituire a taxelor contrare
dreptului comunitar: „Produsele exportate pe teritoriul unuia
dintre statele membre nu pot beneficia de nici o rambursare a
impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct
sau indirect”.
Principiul general este acela că statele membre trebuie să
ramburseze taxele percepute în mod nelegal.
Jurisprudenţa CJCE este extrem de bogată în ceea ce
priveşte impozitul intern şi dispoziţiile art. 110 din TFUE (fost
art. 90 din TCE şi fost art. 95 din TCEE).
În cauza 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt
von Saarlouis43, Curtea de Justiţie a stabilit că, articolul 95
primul paragraf produce efecte directe şi creează pentru
justiţiabili drepturi individuale pe care instanţele naţionale
42
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 463.
43
Cazul 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis, Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 147.

109
trebuie să le protejeze.
Iar, în cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe
GmbH c. Hauptzollamt Paderborn44, Curtea a stabilit
următoarele:
- articolul 95 primul paragraf produce efecte imediate şi
creează pentru justiţiabili drepturi individuale pe care instanţele
naţionale trebuie să le protejeze;
- prin “impozite interne care se aplică direct sau indirect
produselor naţionale similare”, articolul 95 primul paragraf din
tratat vizează toate impozitele care sunt impuse efectiv şi în
mod specific asupra produsului naţional, în toate etapele de
producţie şi de comercializare anterioare sau concomitente
etapei de import al produsului care provine din alte state
membre.
Într-o altă cauză (Cauza 127/75 Bobie Getränkevertrieb
GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord)45, Curtea de Justiţie a
hotărât următoarele: aplicarea unui impozit de un stat membru
în cazul produsului importat dintr-un alt stat membru, conform
unui mod de calcul sau unor metode diferite, cum sunt suma
forfetară într-un caz şi suma progresivă în altul, de cele folosite
pentru calculul impozitului pe produsul naţional similar, este
incompatibilă cu articolul 95 primul paragraf din Tratatul CEE,
dacă acest produs, chiar şi numai în anumite cazuri, s-ar
supune unei impozitări mai mici decât cea pentru produsul
importat, ca urmare a unei impozitări progresive.
Prin decizia adoptată în cauza 20/76, Schöttle & Söhne
44
Cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn,
Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European
din România, Bucureşti, 2008, p. 155.
45
Cauza 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord, Jurisprudenţa istorică
a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România,
Bucureşti, 2009, p. 281-282.

110
OHG c. Finanzamt Freudenstadt46, motivarea instanţei
comunitare a fost următoarea:
 articolul 95 alineatul (1) (în prezent art. 110 alin. (1) din

TFUE ) prevede că nici un stat membru nu poate să aplice


direct sau indirect produselor altor state membre impozite
interne mai mari decât cele care se aplică direct sau
indirect produselor naţionale similare şi că articolul
menţionat are ca obiect înlăturarea restricţiilor ascunse
privind libera circulaţie a mărfurilor care pot rezulta din
prevederile fiscale ale unui stat membru. Potrivit Curţii,
noţiunea de impozit pe un produs trebuie să fie
interpretată într-un sens mai larg, iar astfel de restricţii pot
rezulta dintr-o taxă care, în realitate, compensează taxele
care sunt percepute pentru activitatea întreprinderii şi nu
pentru produsele ca atare. Conform Curţii, o asemenea
problemă nu se ridică atunci cînd produsul naţional şi
produsul importat fac simultan obiectul aceleiaşi impuneri
în funcţie de o anumită activitate, de exemplu utilizarea
căilor de transport naţionale;
 prin impunere „care se aplică indirect produselor”, în

sensul articolului 95 din Tratatul CEE trebuie înţeleasă, de


asemenea, şi o taxă care este percepută pentru
transporturile rutiere internaţionale de mărfuri, în funcţie
de distanţa parcursă pe teritoriul naţional şi de greutatea
mărfurilor în cauză.
Curtea susţine că articolul 95 trebuie să asigure că, aplicarea
unor impuneri interne într-un stat membru nu afectează
46
Cazul 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
293-294.

111
produsele provenite din celelalte state membre, prin aplicarea
unor impuneri mai mari decât cele care se aplică produselor
naţionale similare pe piaţa naţională. Prin urmare, este lipsit de
importanţă dacă taxa este percepută în aceleaşi condiţii, atât
pentru produsele naţionale care sunt exportate, cât şi pentru
produsele importate. Modul de calcul diferit duce, numai în
anumite situaţii, la o impunere superioară celei aplicate în cazul
produsului importat. Prin urmare există o impunere superioară
pentru produsul importat în cazul în care condiţiile sunt diferite
pentru transporturile internaţionale şi transporturile strict
naţionale, astfel încât, în situaţii similare, produsul care circulă
în interiorul statului nu face obiectul impunerii, în timp ce
produsul importat este impozitat.
Curtea evidenţiază că pentru a compara, în scopul aplicării
articolului 95, taxa pentru produsul care circulă în interiorul
statului cu cea pentru produsul importat, trebuie să se ţină
seama nu numai de baza de calcul a taxei, ci şi de avantajele
sau exceptările pe care le implică fiecare impunere. Pentru ca
impunerea să fie superioară celei pentru produsul importat,
este suficient, în anumite situaţii, ca produsul naţional să poată
fi transportat fără a fi impozitat pentru aceeaşi distanţă
parcursă în interiorul unui stat membru, în timp ce produsul
importat face obiectul impozitării numai pentru că a trecut
graniţa statului respectiv. Curtea susţine că este de competenţa
instanţei naţionale să realizeze o comparaţie a situaţiilor care
pot să apară în fiecare din aceste cazuri.
Curtea susţine că, doar caracterul minor şi incidental al
obstacolului creat de o taxă naţională şi faptul că acesta n-a
putut fi evitat, în practică, decât prin eliminarea taxei nu

112
reprezintă motive suficiente pentru a elimina aplicarea
articolului 95 din tratat.
De asemenea, aceasta învederează că titlul IV din a doua
parte a tratatului privind politica comună în domeniul
transporturilor oferă statelor membre posibilitatea de a rezolva
problemele legale de concurenţa dintre mijloacele de transport,
fără a aduce, cu toate acestea atingere, liberei circulaţii a
mărfurilor. Curtea susţine că absenţa unei astfel de politici nu
poate, să justifice o derogare de la articolul 95 din tratat.
Prin decizia adoptată în cazul 148/77, H. Hansen jun. & O.
C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul
fiscal al alcoolului”)47, motivarea Curţii de Justiţie a fost
următoarea:
 în lipsa unei unificări sau armonizări a dispoziţiilor

relevante, dreptul comunitar de la momentul judecării


cauzei nu interzicea statelor membre să acorde
avantaje fiscale sub formă de exonerări sau de
reduceri ale drepturilor pentru anumite tipuri de băuturi
alcoolice sau pentru anumite categorii de producători.
Facilităţile fiscale de acest gen puteau servi, în fapt,
unor scopuri economice sau sociale legitime, precum
utilizarea de către distilerie a unor materii prime
determinate, menţinerea producţiei de băuturi alcoolice
tipice de calitate ridicată sau menţinerea unor anumite
categorii de exploataţii, precum distileriile agricole.
Conform cerinţelor de la articolul 95, astfel de regimuri
de favorizare trebuie, totuşi, înţelese fără discriminare
47
Cauza 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul
fiscal al alcoolului”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II,
Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 380.

113
în ceea ce priveşte băuturile alcoolice care provin din
alte state membre. Articolul 95 nu permite să se
stabilească, în această privinţă, o distincţie în funcţie de
motivele sociale sau de altă natură, care se află la
originea acestor regimuri speciale, şi nici în funcţie de
importanţa relativă a acestora în raport cu regimul
normal de impunere. În plus, articolul 95 alineatul (2)
interzice orice sistem de impunere internă care ar fi de
natură să protejeze indirect alte producţii;
 rezultă ca favorizările speciale prevăzute de o legislaţie

naţională în avantajul anumitor tipuri de băuturi


alcoolice sau al anumitor categorii de producători ar
putea fi revendicate în favoarea băuturilor alcoolice
comunitare importate în toate cazurile în care ar fi
îndeplinite criteriile pe care se întemeiază articolul 95
alineatele (1) şi (2).
În cauza respectivă, instanţa a hotărât că, în cazul în
care o legislaţie fiscală naţională favorizează prin
intermediul scutirilor fiscale sau al atribuirii de rate de
impunere reduse, producţia de anumite băuturi alcoolice
sau anumite categorii de producători, chiar dacă de
aceste avantaje nu beneficiază decât o mică parte din
producţia naţională sau sunt acordate din motive sociale
deosebite, aceste avantaje trebuie să fie extinse la
băuturile alcoolice comunitare importate care îndeplinesc
aceleaşi condiţii, ţinând seama de criteriile pe care se
întemiează articolul 95 alineatele (1) şi (2) din Tratatul
CEE. Tratatul CEE nu conţine nici o dispoziţie care să
interzică eventuale discriminări în aplicarea impunerilor

114
interne pentru produsele importate din ţări terţe, fără a
adduce atingere, totuşi, dispoziţiilor convenţionale care
pot fi în vigoare între Comunitate şi ţara de origine a unui
produs.

2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a


mărfurilor
Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt
excepţiile jurisprudenţiale şi cele reglementate de prevederile
art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE).

2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul


privind funcţionarea Uniunii Europene
O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 36
TFUE.
Potrivit art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE şi fost art. 36
din TCEE), „Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun
interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de
siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor
şi animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre”.
În mod excepţional statele membre pot adopta măsuri
care sunt obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel

115
de măsuri sunt luate:
 din motive de ordine şi siguranţă publică.

CJE a considerat că articolul 36 din TFUE (fost art. 30 TCE)


trebuie interpretat în mod restrictiv iar că expresia „ordine
publică” nu poate include protecţia consumatorilor. Astfel,
argumentarea bazată pe motive de ordine publică trebuie
făcută în termeni stricţi (Cauza 231/83 Cullet c. Centre
Leclerc)48.
În cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru
industrie şi energie49, Curtea de Justiţie a acceptat argumentul
siguranţei publice: „Măsurile adoptate pe baza articolului 30 din
TCE (în prezent 36 din TFUE) nu pot deci să fie justificate
decât dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de
acest articol şi dacă nu aduc atingere mai mult decât este
necesar schimburilor comerciale intracomunitare”.
 din motive de moralitate publică, pentru a împiedica
încălcarea regulilor morale.
Morala publică justifică interzicerea importului de bunuri
indecente sau obscene iar statul în cauză trebuie să adopte
măsuri care să împiedice fabricarea ori comercializarea unor
asemenea mărfuri pe teritoriul propriu. Curtea de Justiţie a
aprobat interdicţia de introducere a unor reviste şi filme porno
în Marea Britanie potrivit art. 30 din TCE (în prezent 36 din
TFUE), constatând că în statul respectiv nu este permis
comerţul cu astfel de produse50. Curtea a concluzionat că
scopul general al legii britanice constă în restrângerea fabricării
şi comercializării de materiale pornografice, în cadrul Regatului
48
Cauza 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305.
49
Cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie [1984] ECR 2727.
50
Cauza 34/79 R. c. Henn şi Darby, Decizia CJE din 14.12.1979, [1979], ECR 3795.

116
Unit fiind interzis comerţul cu astfel de mărfuri.
În cauza nr. 121/85, Conegate Ltd. c. Commissioners of
Customs and Excise51, Curtea de Justiţie a dat un răspuns
diferit şi a concluzionat, că un stat membru nu poate invoca
aceleaşi prevederi pentru a împiedica importul de păpuşi
gonflabile cu un pronunţat caracter sexual, în condiţiile în care
producerea şi comercializarea unor astfel de obiecte, este
permisă în ţara respectivă pentru protecţia sănătăţii şi vieţii
oamenilor. În speţă, Conegate importa păpuşi gonflabile în
mărime naturală din Germania în Regatul Unit. Ofiţerii vamali
au pus mărfurile sub sechestru şi magistraţii au dispus
confiscarea acestora. La acuzaţiile Conegate că s-au încălcat
dispoziţiile art. 36 din TFUE (fost art. 30 TCE), CJE a
considerat următoarele: „Chiar dacă dreptul comunitar lasă
statelor membre libertatea de a face propriile aprecieri cu
privire la caracterul indecent sau obscen al anumitor obiective,
trebuie să constatăm totuşi că natura şocantă a unei mărfi nu
poate fi considerată ca fiind suficient de gravă pentru a justifica
restricţiile în calea liberei circulaţii a mărfurilor, din moment ce
statul membru în cauză nu adoptă în privinţa aceloraşi mărfuri
fabricate sau comercializate pe teritoriul său măsuri represive
sau altfel de măsuri reale şi efective destinate să împiedice
distribuţia pe teritoriul său.
Rezultă că un stat membru nu poate invoca motive de
morală publică pentru a interzice importul anumitor mărfuri
provenind din alte state membre, în condiţiile în care legislaţia
sa nu cuprinde nici o interdicţie de fabricare sau comercializare
a aceloraşi mărfuri pe teritoriul său.
51
Cauza nr. 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007

117
Nu intră în atribuţiile Curţii, în cadrul competenţelor care îi
sunt atribuite, să examineze dacă şi în ce măsură legislaţie
engleză cuprinde o astfel de interdicţie”.
Curtea de Justiţie a judecat diferit cauzele Conegate şi
Henn&Darby. Astfel, dacă în cauza Henn&Darby, Curtea a
considerat că în Regatul Unit nu există un comerţ licit cu astfel
de mărfuri pornografice care să justifice fabricarea şi
comercializarea acestor produse, în cauza Conegate, a ajuns
la o concluzie contrară.
Se poate concluzia că deşi statele membre au dreptul de
a stabili şi determina înţelesul noţiunii de morală publică, totuşi
nu pot impune standarde mult mai stricte pentru produsele
provenind din afară decât cele aplicate mărfurilor naţionale
echivalente.
 pentru protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor,
animalelor sau plantelor (interzicerea introducerii într-un anumit
teritoriu a unor rase de animale pentru a asigura acurateţea
raselor sau a soiurilor autohtone).
Deşi au existat numeroase cauze în care statele membre au
justificat măsurile luate pe aceste motive, CJE a examinat cu
atenţie şi cu reţinere aceste susţineri.
În cauza 40/82, Comisia c. Regatul Unit52, Curtea de
Justiţie a considerat interdicţia impusă de Regatul Unit de a
interzice importurile de carne de pasăre din majoritatea statelor
membre cu motivarea că măsura se impune pentru protecţia
sănătăţii publice, ca o măsură bazată mai mult pe raţiuni
economice, decât pe considerentele susţinute.
 pentru protecţia patrimoniului naţional de valoare
52
Cauza 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793.

118
istorică, artistică sau arheologică (în toate statele civilizate, este
interzis exportul obiectelor de patrimoniu naţional şi se instituie
drept de preemţiune la cumpărarea acestora în favoarea
statului).
 pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.
Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici
mijloc de discriminare arbitrară, nici restricţie deghizată în
comerţul interstatal. În viitor insă pentru protejarea interesului
public nu este exclusă nici admiterea unor măsuri discriminatorii,
dacă în caz contrar nu ar putea fi păstrate tradiţiile dintr-o
anumită ţară.

2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale


O a doua sursă de derogări rezultă din jurisprudenţă. În
cauza Cassis de Dijon53, Curtea de Justiţie a decis că
dispoziţiile art. 28 TCE (în prezent, art. 34 din TFUE) se pot
aplica asupra normelor care nu au caracter discriminatoriu şi că
art. 28 TCE, nu are incidenţă asupra restricţiilor rezonabile ale
comerţului. Astfel, legislaţia naţională putea în anumite
circumstanţe să introducă cerinţe obligatorii în relaţiile
comerciale.
În speţă, Curtea a considerat că reglementarea germană
care cerea ca lichiorul francez numit Cassis de Dijon să aibă un
procent minim de alcool nu se putea justifica nici printr-un
imperativ de sănătate publică, nici prin grija pentru sănătatea
consumatorilor. Legislaţia germană interzicea importul de
băuturi alcoolice care aveau o concentraţie mai mică de 32 %
la litru. Importatorii germani au fost atenţionaţi de către
53
Cauza 120/78 Rewe – Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR 649.

119
autorităţile naţionale să nu cumpere lichiorul respectiv pentru
distribuţia internă deoarece această operaţiune ar fi ilegală.
Importatorii germani au invocat în faţa instanţei naţionale
dispoziţiile fostului art. 28 TCE, actualmente 34 din Tratatul
FUE cu motivaţia că un produs fabricat legal într-un stat
comunitar nu poate fi comercializat în alt stat membru.
Curtea de Justiţie a observat că norma naţională germană
se aplica tuturor lichiorurilor comercializate în Germania, nefiind
discriminatorie şi ca atare „În absenţa regulilor comune
referitoare la producţia şi comercializarea alcoolului este de
competenţa statelor membre să reglementeze toate aspectele
desfăşurării activităţii pe teritoriul lor.”
În concluzie, CJCE a stabilit următoarele:
 în domeniile în care nu există o reglementare unitară la
nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe
teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi
comercializarea alcoolului şi băturilor spirtoase, dar
acestea nu trebuie să constituie restricţii la import sau
măsuri cu efect echivalent acestora;
 obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin
disparităţile legislaţiilor naţionale sunt acceptate în măsura
în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi
mai ales: eficacitatea controalelor fiscale, protecţia
sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor comerciale şi
protecţia consumatorilor.
În speţă, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect
echivalent restricţiilor cantitative la importul de mărfuri, care nu
se justifică printr-o exigenţă imperativă.
Această hotărâre a Curţii de Justiţie a pus bazele principiului

120
recunoaşterii mutuale în dreptul comunitar, conform căruia în
lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat
membru trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care
sunt conforme cu legislaţia statului membru de origine.
În alte cauze, Curtea de Justiţie a trebuit să recunoască
faptul că motivele de ordin cultural sau cele referitoare la
protecţia mediului ar putea justifica o restricţie a importurilor54.

2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile


legale sau jurisprudenţiale

Aceste condiţii sunt următoarele:


1. Ca o primă condiţie, pentru a putea invoca o excepţie
legală sau jurisprudenţială, este necesar ca în domeniu,
să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor
statelor membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura
care a fost adoptată. Motivele enunţate la art. 36 din TFUE
(fost 30 din TCE) au un caracter provizoriu, ele putând să
fie oricând înlăturate în procesul de armonizare
legislativă55.
Existenţa măsurilor Uniunii Europene de armonizare poate
face inadmisibilă invocarea articolului 36.
Aceasta se întâmplă în cazul în care măsura Uniunii este
menită să armonizeze în totalitate domeniul respectiv.
Derogările de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor pot
să fie invocate în ipoteza unei armonizări parţiale.
2. O altă condiţie: să nu se instituie o discriminare între

54
CJCE 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627.
55
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 82.

121
bunurile importate sau exportate cât şi bunurile indigene
care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat
membru.
Referitor la excepţiile legale acestea pot fi invocate în
situaţia restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent
la import, precum şi în cazul restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent la export. Corespunzător art. 36
TFUE „Interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie
disimulată în comerţul dintre statele membre”.
Excepţiile jurisprudenţiale pot să fie invocate doar în cazul
restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent la
import. Măsura trebuie să se aplice atât bunurilor importate cât
şi bunurilor indigene56.
3. Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit.
4. Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul
avut în vedere.
5. Măsura nu trebuie să fie discriminatorie.
Articolul 35 din TFUE (fostul art. 29 TCE) interzice
restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent acestora la
export, la fel cum art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE)
interzice restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent
acestora la import. Curtea de Justiţie a hotărât că există
diferenţe în privinţa sferei de aplicare a celor două prevederi. În
timp ce articolul 34 din TFUE se aplică atât prevederilor
discriminatorii, cât şi măsurilor aplicabile fără distincţie, art. 35

56
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 83.

122
se aplică numai în cazul în care există discriminare57.
Raţiunea aplicării art. 34 din TFUE în cazul măsurilor
nediscriminatorii este aceea că impun o dublă povară
importatorului, care va trebui să satisfacă atât normele
relevante din propriul stat, cât şi pe cele din statul de import58.

2.8. Regula raţiunii. Excepţia prevăzută în art. 36 din


TFUE
Prin dispoziţiile art. 36 din TFUE, prin care s-a introdus
regula raţiunii s-a încercat moderarea efectului principiului de
bază, conform căruia, măsurile susceptibile să împiedice, direct
sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt
considerare măsuri având un efect echivalent.
Regula ratiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor
reguli comune privind producţia şi desfacerea mărfurilor, astfel
că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a
reglementa toate problemele privind acea producţie şi acea
desfacere a mărfurilor59.
Excepţia prevăzută în articolul 36 din TFUE prevede
posibilitatea existenţei unor interdicţii sau restricţii la import,
export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică,
de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii
şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu
valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a
57
A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 230.
58
A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-Grigoriu
şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009. p. 847-848.
59
A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 231.

123
proprietăţii industriale şi comerciale. Interdicţiile sau restricţiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre.

2.9. Clauze de salvgardare


Clauzele de salvgardare permit, ca în anumite situaţii, să
se deroge de la prevederile Tratatului.
Potrivit art. 114 din Tratatul FUE (fostul art. 95 TCE şi fost
art. 100a – introdus prin Actul Unic European) alin. (4) „În cazul
în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către
Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară menţinerea
dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante
prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecţia mediului
ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o
notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii”.
În acest articol s-au introdus, alături de restricţiile
prevăzute în articolul 36 din TFUE şi alte două motive. Astfel,
dacă în urma unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că
este necesar să aplice legislaţia naţională pe motivele
prevăzute în art. 36 va notifica Comisia. Aceasta poate fi
considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi
invocată în situaţii deosebite, extreme, care impun un regim
derogatoriu provizoriu.
Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabileşte faptul că „În cazul
în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către
Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea

124
unor dispoziţii de drept intern întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi
referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru,
din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv,
apărute după adoptarea măsurii de armonizare, aceasta
adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în
vedere şi motivele adoptării acestora”.
Într-un termen de şase luni de la notificările menţionate,
Comisia va aproba sau va respinge dispoziţiile naţionale în
cauză după ce va face verificările ce se impun şi anume după
ce va verifica dacă acestea reprezintă sau nu un mijloc de
discriminare arbitrară ori o restricţie deghizată în cadrul
comerţului dintre statele membre. Comisia sau oricare alt stat
membru poate aduce cauza în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene dacă se consideră că statul respectiv
comite un abuz.
În absenţa unei decizii a Comisiei în termenul precizat,
dispoziţiile naţionale respective sunt considerate probate.
În cazul în care complexitatea problemei justifică
prorogarea termenului şi în acelaşi timp nu există pericol pentru
sănătatea umană, Comisia poate notifica statul membru
interesat de prelungirea termenului de 6 luni cu încă o perioadă
de 6 luni.
În situaţia în care un stat membru este autorizat să
menţină sau să introducă dispoziţii de drept intern care derogă
de la o măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată
dacă este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
Conform alin. (8) al art. 114 „În cazul în care un stat
membru invocă o problemă deosebită de sănătate publică într-
un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de

125
armonizare, acesta informează Comisia, care analizează de
îndată dacă este necesar să propună Consiliului măsuri
adecvate”.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările
corespunzătoare, o clauză de salvgardare care autorizează
statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din
motivele fără caracter economic de la art. 36, măsuri provizorii
supuse unei proceduri de control al Uniunii (aliniatul (10) al
articolului 114 din TFUE).
O clauză de salvgardare poate fi aplicabilă şi atunci când
survine o criză neaşteptată în balanţa de plăţi a unui stat
membru. Conform art. 144 din TFUE (fostul art. 120 TCE) „În
cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi dacă
nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul articolului 143
alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei derogări
poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare
necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime
în funcţionarea pieţei comune şi să nu depăşească limita
absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute
care au apărut”.
Articolul 346 din TFUE (fost art. din 296 TCE) prevede
posibilitatea altor două clauze de salvgardare, motivate de
interese de securitate naţională:
- niciun stat membru nu va fi obligat să furnizeze
informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor
esenţiale ale siguranţei sale;
- orice stat membru poate lua măsurile pe care le
consideră necesare pentru protecţia intereselor
esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la

126
producţia sau comerţul cu armament, muniţie şi
material de război. Aceste măsuri nu trebuie să
modifice condiţiile de concurenţă pe piaţa internă în ce
priveşte produsele ce nu sunt destinate unor scopuri
specific militare.

Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele
membre trebuie să se consulte în vederea adoptării în comun a
dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei
interne să fie afectată de măsurile la care un stat membru
poate fi obligat să le adopte, în caz de probleme interne grave
care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de
tensiune internaţională gravă care constituie o ameninţare de
război, ori pentru a face faţă angajamentelor contracate de
acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la
articolele 346 şi 347 din TFUE au ca efect denaturarea
condiţiilor concurenţei pe piaţa internă, Comisia, în baza art.
348 din TFUE, examinează împreună cu statul în cauză
condiţiile în care aceste măsuri pot fi adaptate normelor
prevăzute de tratate.
Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258
şi 259, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct
Curtea de Justiţie în cazul în care consideră că un alt stat
membru abuzează de competenţele prevăzute la articolele 346
şi 347. Curtea de Justiţie hotărăşte în camera de consiliu.

2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor

127
Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor presupune şi
obligaţia statelor membre de a exercita anumite acţiuni de
control asupra propriilor cetăţeni, care prin acţiunile lor, ar
putea împiedica exercitare dreptului la libera circulaţie a
mărfurilor60.
Cauza 249/1981 („Buy Irish”)61, Comisia c. Irlanda este un
exemplu în acest sens. Deşi cauza priveşte aparent
modalităţile de vânzare, totuşi soluţia Curtea de Justiţie s-a
soldat cu „condamnarea” unui stat membru.
În această speţă, guvernul irlandez a instituit un program
de 3 ani în vederea promovării produselor irlandeze, program
care a fost lansat printr-un discurs al ministrului industriei,
comerţului şi energiei, obiectivul fiind acela de a obţine
transferul a 3 % din cheltuielile consumatorilor dinspre
importuri, către produsele naţionale. Motivul principal a fost
încercarea guvernului de a ameliora situaţia economică din
ţară.
În concret, s-au adoptat o serie de măsuri şi au existat mai
multe acţiuni de afişare, fiind pus în funcţiune şi un birou de
informaţii de la care consumatorii puteau să afle unde se găsesc
produsele irlandeze şi cum pot fi recunoscute (serviciul
Shoplink). Mai mult, s-a încurajat folosirea simbolului „Buy Irish”
pentru produsele fabricate în Irlanda. Împotriva acestei atitudini,
Comisia a introdus o acţiune în constatarea încălcării tratatelor.
În apărarea sa, guvernul irlandez a invocat următoarele
motive: campania a fost desfăşurată de către Irish Goods
Council, o grupare care permitea diferitelor societăţi irlandeze să
60
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
61
Decizia CJE din 24.11.1982, cazul nr. 249/1981 Comisia/Irlanda, Culegerea 1982, p. 4005.

128
coopereze în interesul lor comun, şi deci, nu constituia o
autoritate publică, iar ajutorul financiar acordat de către guvern
ar trebui apreciat de CJE în conformitate cu dispoziţiile din Tratat
referitoare la ajutorul de stat.
Trebuie însă precizat şi faptul că membrii consiliului
director al acestui consiliu erau numiţi de către ministrul
industriei, comerţului şi energiei, acesta având şi funcţia de
preşedinte al comitetului director, iar în situaţia în care finanţarea
ar fi constituit un ajutor de stat, acesta trebuia, conform
dispoziţiilor Tratatului, notificat Comisiei europene.
Curtea de Justiţie a reţinut faptul că guvernul irlandez era
răspunzător conform Tratatului pentru activităţile Consiliului, deşi
campania era condusă de o întreprindere privată. Mai mult în
decizia pe care a emis-o a arătat că măsurile de restrângere ale
circulaţiei mărfurilor trebuie să provină de la purtătorul de
suveranitate şi că nu este necesară dovedirea unei împiedicări
efective, reale a comerţului intercomunitar, fiind de ajuns să se
constate faptul că măsurile sunt apte să împiedice comerţul,
pentru a fi considerate ca măsuri cu efect echivalent în sensul
art. 30 din TCEE (în prezent art. 34 din TFUE). Având în vedere
că guvernul s-a implicat şi financiar în activitatea organizaţiei
care a condus campania publicitară ,,Irish Good Council”, CJE a
stabilit că şi acele acte guvernamentale ale unui stat membru
care nu au caracter obligatoriu pot influenţa comportamentul
comercianţilor şi consumatorilor în statul respectiv şi astfel pot
duce la neutralizarea, compromiterea scopurilor precizate în
tratat.
În concluzie, guvernul irlandez a încălcat obligaţiile ce îi
reveneau în temeiul Tratatului prin organizarea unei campanii

129
de promovare a vânzării şi cumpărării produselor irlandeze pe
teritoriul său.
În cazul „Căpşunile spaniole” Curtea de Justiţie a hotărât
că, „Prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate
pentru ca acţiunile particularilor să nu împiedice libera circulaţie
a fructelor şi legumelor, Republica Franceză nu şi-a îndeplinit
obligaţiile ce decurg din art. 30 din Tratatul CEE, coroborat cu
art. 5 din acelaşi Tratat şi din organizările comune ale pieţelor
produselor agricole”62.
În această cauză, Curtea de Justiţie a arătat că art. 30 din
TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent art. 34 din TFUE) se
aplică nu numai acţiunilor ci şi omisiunilor. Curtea a mai
susţinut că pot constitui piedici în calea liberei circulaţii a
mărfurilor, nu numai acţiunile întreprinse de statele membre ci
şi inacţiunile statelor la activităţi perturbatoare ale
resortisanţilor.
În concret, prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 4
august 1995, Comisia a introdus o acţiune în constatarea
încălcării tratatelor împotriva statului francez, arătând că timp
de zece ani Franţa nu a luat măsurile necesare pentru a
împiedica distrugerea legumelor şi fructelor importate din alte
ţări de către ţăranii francezi şi nici pentru a împiedica acţiunile
acestora de a bloca pe autostrăzi şi la graniţe introducerea în
Franţa a unor astfel de mărfuri.
Comisia a mai declarat că, de mai bine de un deceniu,
este sesizată în mod regulat prin plângeri, împotriva pasivităţii
autorităţilor franceze faţă de actele de violenţă comise de
particulari şi de mişcările revendicative ale agricultorilor
62
C-265/1995, Comisie c. Franţa, Decizia CJE din 09.12.1997, Culegerea 1997, p. I - 6959.

130
francezi, dirijate împotriva produselor agricole provenind din
alte state membre. Aceste acte constau în special în
interceptarea camioanelor care transportau astfel de produse
pe teritoriul francez şi distrugerea încărcăturii acestora, în acte
de violenţă îndreptate împotriva conducătorilor de camioane, în
ameninţări împotriva marilor centre comerciale franceze care
puneau în vânzare produse agricole originare din alte state
membre, precum şi în degradarea acestor mărfuri expuse în
magazinele din Franţa.
Comisia a mai constatat că, începând cu anul 1993,
anumite mişcări ale agricultorilor francezi au lansat o campanie
de control sistematic al ofertei de produse agricole provenind
din alte state membre, caracterizată în special prin acţiuni de
intimidare îndreptate împotriva comercianţilor cu ridicata şi cu
amănuntul, în scopul de a-i determina să se aprovizioneze
exclusiv cu produse de origine franceză, prin impunerea unui
preţ minim de vânzare a produselor în cauză, precum şi prin
organizarea de controale destinate verificării respectării de
agenţii economici a instrucţiunilor date.
Astfel, din aprilie până în iulie 1993, ţinta acestor campanii
au fost căpşunile provenite din Spania, iar în lunile august şi
septembrie ale aceluiaşi an, roşiile din Belgia. În anul 1994
acţiunile de vandalism au continuat şi au vizat în special
căpşunile provenite din Spania.
Comisia a mai menţionat şi alte cazuri de vandalism care
au împiedicat libera circulaţie a mărfurilor în Franţa.
În data de 5 mai 1995, Comisia a emis un aviz motivat,
arătând că Republica Franceză prin neadoptarea tuturor
măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor

131
să nu împiedice libera circulaţie a fructelor şi legumelor, nu şi-a
îndeplinit obligaţiile ce decurg din organizarea comună a
pieţelor produselor agricole şi din dispoziţiile comunitare. Mai
mult, a invitat Franţa ca în termen de o lună de la data emiterii
avizului să adopte măsurile necesare.
La 16 iunie 1995, guvernul francez a subliniat că a adoptat
toate măsurile ce intră în competenţa sa pentru a garanta libera
circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său.
Acţiunile de distrugere a fructelor şi legumelor deşi au
scăzut ca număr şi intensitate, totuşi au continuat, astfel că a fost
formulată o acţiune de către Comisie.
Curtea de Justiţie Europeană a stabilit următoarele:
- Republica Franceză, prin neadoptarea tuturor măsurilor
necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor
să nu împiedice libera circulaţie a mărfurilor, nu şi-a
îndeplinit obligaţiile ce decurg din Tratat. Statului
francez îi revenea obligaţia de a adopta toate măsurile
necesare pentru a garanta aplicarea şi eficacitatea
dreptului comunitar, cu scopul de a asigura aplicarea
corectă a acestui drept în interesul tuturor agenţilor
economici;
- teama de dificultăţi interne nu poate justifica abţinerea
unui stat membru de la aplicarea corectă a dreptului
comunitar;
- statul francez se putea prevala doar de faptul că
acţiunile sale ar fi putut avea consecinţe asupra ordinii
publice şi că nu ar fi avut mijloacele necesare pentru a
restabili ordinea;
- în acest caz, guvernul pârât nu are nici o dovadă

132
concretă cu privire la existenţa unui pericol pentru
ordinea publică căruia să nu îi poată face faţă;
- tot curtea a mai stabilit că, deşi nu este imposibil ca
ameninţarea unor tulburări grave ale ordinii publice să
poată, dacă este cazul, justifica absenţa intervenţiei
forţelor de ordine, acest argument poate fi invocat
numai cu privire la o situaţie particulară, determinată,
iar nu în general, cum ar fi cazul aici, pentru toate
incidentele evocate de Comisie;
- deşi statul francez şi-a asumat răspunderea pentru
prejudiciile cauzate victimelor, trebuie subliniat că acest
argument nu poate fi invocat de către guvernul pârât
pentru ca acesta să fie scutit de obligaţiile sale în
temeiul dreptului comunitar;
- chiar dacă o despăgubire poate repara, cel puţin parţial,
prejudiciul suferit de agenţii economici în cauză,
aceasta nu înseamnă, în schimb, că neîndeplinirea
obligaţiilor de către statul membru în cauză este
înlăturată;
- în ceea ce priveşte argumentele întemeiate pe
contextul socio-economic foarte dificil în care s-ar fi
aflat piaţa franceză de fructe şi de legume, după
aderarea Regatului Spaniei, acestea nu mai pot fi
reţinute;
- mai mult, motivele de natură economică nu pot servi în
nici un caz drept justificare pentru obstacolele interzise
prin art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent
art. 34 din TFUE);
- în măsura în care guvernul pârât lasă să se înţeleagă,

133
în sprijinul motivelor invocate în apărarea sa, că
destabilizarea pieţei franceze de fructe şi legume a fost
provocată de practici incorecte, cum ar fi încălcările
dreptului comunitar de producătorii spanioli, trebuie să
se reamintească faptul că un stat membru nu poate
adopta unilateral măsuri de apărare sau un
comportament menit să preîntâmpine o încălcare
eventuală, din partea unui alt stat membru, a regulilor
dreptului comunitar. Această situaţie intervine mai ales
în domeniul politicii agricole comune, unde numai
Comunitatea poate adopta, dacă este cazul, măsurile
necesare pentru a face faţă dificultăţilor pe care le pot
întâmpina anumiţi agenţi economici, în special ca
urmare a unei noi aderări;
- având în vedere toate considerentele precedente, se
conchide că, în acest caz, guvernul francez, în mod
manifest şi constant, a omis să adopte măsuri suficiente
şi adecvate pentru a pune capăt actelor de vandalism
care periclitează libera circulaţie pe teritoriul său a
anumitor produse agricole originare din alte state
membre şi pentru a împiedica repetarea unor astfel de
acte. În aceast caz Republica Franceză nu şi-a
îndeplinit obligaţiile ce decurg din art. 30 TCEE (fost art.
28 TCE, în prezent art. 34 din TFUE) coroborat cu art. 5
din acelaşi Tratat şi din organizările comune ale pieţelor
produselor agricole63.
În privinţa răspunderii juridice internaţionale, Curtea de
63
A se vedea în acest sens: Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Principiile
dreptului comunitar. Concurenţa. Libera circulaţie a mărfurilor, volumul I, Bucureşti, Editura C.H. Beck,
2006, p. 473-485.

134
Justiţie a dat o soluţie solomonică. Astfel, de căte ori
comercianţii de astfel de produse sufereau prejudicii din cauza
distrugerilor sau blocajelor de străzi, statul francez acorda
despăgubiri pe baza răspunderii internaţionale obiective.
Curtea a arătat însă, că acordarea despăgubirilor nu scuteşte
statul francez de respectarea obligaţiilor sale64.

2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricţiile afectând libera circulaţie a mărfurilor pot


surveni şi ca urmare a activităţilor monopolurilor de stat cu
caracter comercial.
Potrivit art. 37 alin. (1) din TFUE (fostul art. 31 alin. (1) din
TCE): „Statele membre adaptează monopolurile naţionale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea
oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu
privire la condiţiile de aprovizionare şi comercializare”.
Drepturile exclusive ale monopolurilor asupra importurilor
şi exporturilor şi posibilitatea acestora de a controla piaţa, pot
duce la apariţia unor restricţii şi discriminări la import sau la
export.
Pentru a exista calificarea de „monopol”, nu este necesar
să se exercite controlul total al pieţei pentru anumite mărfuri.
Monopolul apare în cazul în care un participant la piaţă este
unicul ofertant al unui produs anume. Monopolul de stat ia
naştere când unic ofertant este statul.
Interzicerea monopolului se aplică tuturor organismelor
prin care un stat membru, de iure sau de facto, direct sau
64
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 458-459.

135
indirect, controlează, conduce sau influenţează în mod
semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.
Dispoziţiile art. 37 din TFUE se aplică inclusiv
monopolurilor de stat concesionate.
Desfiinţarea monopolului nu înseamnă că statul nu va mai
avea dreptul de a avea propriile întreprinderi, ci demolarea
poziţiei de unic ofertant.
Statele membre trebuie să se abţină să introducă orice
nouă măsură care contravine principiilor enunţate la alin. (1)
sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se
referă la interzicerea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative
între statele membre.
Conform ultimului aliniat al art. 37 din TFUE „În cazul unui
monopol cu caracter comercial care presupune o reglementare
menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea produselor
agricole, trebuie asigurate, în aplicarea normelor prezentului
articol, garanţii echivalente pentru ocuparea forţei de muncă şi
pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză”.
Conform art. 106 din TFUE (fost art. 86 din TCE),
întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de
interes economic general sau care prezintă caracter de
monopol fiscal se supun normelor tratatelor şi, în special,
regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor
norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii
speciale care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor
comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care
contravine intereslor Uniunii.
În cauza 59/75 („Pubblico Ministero c.Flavia Manghera şi
alţii”), pârâtul Manghera împreună cu alte persoane au introdus

136
pe teritoriul Italiei, după data de 1 ianuarie 1970, tutun prelucrat
şi fabricat în statele comunitare. Legea italiană nr. 907 din 17
iulie 1942 a instaurat un monopol de stat pentru fabricarea şi
comercializarea tutunului, statul având astfel un drept exclusiv
de import pentru tutunul prelucrat. Conform respectivei legi,
fapta săvârşită de Manghera constituie o infracţiune, iar
împotriva acestuia şi a celorlaţi participanţi a început urmărirea
penală.
Deoarece faptele incriminate au fost comise după
încetarea drepturilor de exclusivitate ataşate monopolului
statului, instanţa naţională a suspendat judecata şi a adresat
CJE patru întrebări preliminare:
1. Prin prima întrebare, instanţa naţională doreşte să afle

dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE (fost art. 31 din TCE,
în prezent art. 37 din TFUE) trebuie să fie interpretat în
sensul că, de la 31 decembrie 1969 (data încheierii
perioadei de tranziţie), monopolul comercial al statelor
trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine
posibilitatea de a se face discriminări împotriva
exportatorilor comunitari, având drept consecinţă dispariţia
dreptului exclusiv de import, în raport cu celelalte state
membre, de la 1 ianuarie 1970.
2. Prin a doua întrebare instanţa naţională doreşte să afle

dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE este direct aplicabil şi


dacă acesta creează în favoarea persoanelor de drept
privat drepturi subiective pe care instanţele naţionale sunt
obligate să le protejeze.
3. Prin a treia întrebare se doreşte să se afle dacă este
posibil ca persoane care nu sunt supuse monopolului să

137
importe pe teritoriul italian, în temeiul articolului 37 din
tratat, după 1 ianuarie 1970, produse aflate sub regimul
monopolului tutunului prevăzut de legea naţională italiană
şi originare din ţările comuniste, plătind toate taxele
prevăzute pentru acest tip de produse.
4. Prin a patra întrebare se doreşte să se afle dacă Rezoluţia
Consiliului din 21 aprilie 1970 poate modifica sfera de
aplicare a prevederilor articolului 37 alin. (1) din tratat, iar
în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta are ca efect
crearea de obligaţii pentru statele membre, eliminarea
imediată a restricţiilor la importul produselor supuse
monopolului, fără a fi necesară vreo altă măsură
comunitară, ducând astfel la decăderea din drepturile
exclusive ale monopolului tutunului.
Cu privire la prima întrebare, Curtea de Justiţie a arătat că
dispoziţiile care reglementează libera circulaţie a mărfurilor şi în
special, a capitolului referitor la eliminarea restricţiilor
cantitative între statele membre, urmăreşte în mod imperartiv
restructurarea monopolurilor comerciale, astfel încât la
încheierea perioadei de tranziţie să se asigure dispariţia totală
a discriminărilor menţionate.
În acest scop, alin. (2) prevede obligaţia statelor membre
de a nu îngrădi sfera de aplicare a prevederilor tratatului
referitoare la eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative între acestea.
Conform Rezoluţiei Consiliului, dreptul exclusiv de import
al tutunului prelucrat aflat sub monopolul comercial al statului
reprezintă faţă de exportatorii comunitari o discriminare
interzisă de tratat.

138
Prin urmare, Curtea a răspuns că articolul 37 alin. (1) din
Tratatul CEE trebuie să fie interpretat în sensul că, de la 31
decembrie 1969, orice monopol naţional cu caracter comercial
trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine dreptul
exclusiv de a importa din alte state membre.
Cu privire la a doua întrebare, Curtea a arătat că, în
conformitate cu tratatul, la încheierea perioadei de tranziţie
trebuie să fie eliminate orice discriminări între resortisanţii
statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare şi de
desfacere, iar această obligaţie nu este subordonată adoptării
niciunei prevederi din partea statelor membre sau a
Comunităţii, putând fi, prin natura sa, invocată de către
resortisanţii celorlalte state membre în faţa instanţelor
naţionale.
Cu privire la a treia întrebare, Curtea a arătat că această
întrebare priveşte aplicarea dreptului comunitar, şi mai puţin
interpretarea acestuia, fiind de competenţa instanţei naţionale.
Cu privire la a patra întrebare, Curtea a arătat că prin
această rezoluţie s-a urmărit să se pună capăt unei situaţii
contrare articolului 37 alineatul (1), iar aceasta nu poate
produce faţă de persoanele de drept privat efecte juridice
diferite de cele prevăzute prin tratat.
Conform hotărârii CJE, articolul 37 alineatul (1) din Tratatul
CEE trebuie să fie interpretat în sensul că, de la 31 decembrie
1969, orice monopol naţional cu caracter comercial trebuie să
fie restructurat astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a
importa din alte state membre. La încheierea perioadei de
tranziţie, articolul 37 alineatul (1) poate fi invocat de către
resortisanţii statelor membre în faţa instanţelor naţionale.

139
Rezoluţia Consiliului din 21 aprilie 1970 nu modifică sfera de
aplicare a dispoziţiilor articolului 37 alineatul (1)65.
Într-o altă cauză, Curtea de Justiţie a hotărât următoarele:
 transmisia de mesaje televizate, inclusiv a celor cu un
caracter publicitar, se supune, ca atare, normelor tratatului
referitoare la prestările de servicii. Pe de altă parte,
schimburile comerciale de orice tipuri de materiale,
aparate de înregistrare sonore, filme şi alte produse
utilizate pentru difuzarea de mesaje televizate se supun
normelor referitoare la libera circulaţie a mărfurilor;
 faptul că o întreprindere dintr-un stat membru beneficiază
de dreptul exclusiv de a transmite mesaje publicitare nu
este, ca atare, incompatibil cu libera circulaţie a
produselor pe care aceste mesaje intenţionează să le
promoveze. Situaţia ar fi fost diferită dacă dreptul de
exclusivitate ar fi fost utilizat pentru favorizarea, în cadrul
Comunităţii, a anumitor canale comerciale sau a anumitor
operatori economici, în raport cu ceilalţi;
 articolul 37 din tratat vizează schimburile de mărfuri şi nu
se referă la monopolul asupra prestărilor de servicii;
 existenţa unui monopol al unei întreprinderi, căreia statul
membru i-a acordat, în temeiul articolului 90 din TCEE
(fost art. 86 din TCE, în prezent art. 106 din TFUE),
drepturi de exclusivitate sau o extindere a acestor
drepturi, care urmează unei noi intervenţii a statului, nu
este în sine incompatibilă cu articolul 86 din TCEE (fost
art. 82 din TCE, în prezent art. 102 din TFUE);
65
Cauza 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
261-263.

140
 chiar în cadrul articolului 90, interdicţiile prevăzute la
articolul 86 au un efect direct şi dau naştere, pentru
justiţiabili, la drepturi pe care instanţele naţionale trebuie
să le protejeze;
 concesionarea dreptului exclusiv de a transmite mesaje
televizate nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 7
din TCEE. Cu toate acestea, sunt incompatibile cu
această dispoziţie comportamentele discriminatorii ale
unei întreprinderi care beneficiază de o astfel de
exclusivitate în raport cu resortisanţii statelor member pe
motive de cetăţenie66.
Conform art. 102 din TFUE este incompatibilă cu piaţa
internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul
dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una
sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute
pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta, în special, în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare
sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare
inechitabile;
(b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea
tehnică în dezavantajul consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor
condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel
acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura
66
Cauza 155/73, Giuseppe Sacchi, Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de
rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 183-184.

141
lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.

2.12. Explicaţii privind termenii uzitaţi


 Libera circulaţie a mărfurilor – este una dintre cele
patru libertăţi fundamentale pe care se întemeiază
Piaţa comună. Libera circulaţie a mărfurilor implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale şi
a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif
vamal comun pentru comerţul dintra statele membre
şi statele terţe, interzicerea oricăror restricţii
cantitative sau măsuri cu efect echivalent şi
reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
 Mărfurile – produse evaluabile în bani şi
susceptibile, ca atare să formeze obiectul
tranzacţiilor comerciale;
 Taxele vamale – sunt acele taxe care sunt
percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a
unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul
produselor echivalente din producţia internă;
 Taxa cu efect echivalent – este orice obligaţie
pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul
de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul
strict al cuvîntului şi care este impusă în mod
unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine
pentru simplul motiv că acestea traversează o
frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor
mărfuri faţă de cele autohtone;
 Restricţii cantitative – ansamblul regulilor sau
măsurilor administrative ce pot restrânge, total sau
parţial, în conformitate cu circumstanţele, importul,
exportul sau tranzitul mărfurilor67;
 Măsuri cu efect echivalent resticţiilor cantitative
– crearea pieţei comune impunea şi obligaţia pentru
statele membre de eliminare a restricţiilor cantitative
67
C-2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi (1993), REC p. 865.

142
şi a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor
cantitative. Articolul 36 din TFUE permite însă
legitimarea unor astfel de măsuri (interzicerea sau
restricţionarea importurilor, a exporturilor sau a
bunurilor aflate în tranzit) dacă ele sunt justificate
prin raţiuni de moralitate publică, ordine publică,
siguranţă publică, de protecţie a vieţii persoanelor şi
a animalelor sau de conservare a plantelor, de
protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu
valoare artistică, istorică sau arheologică sau de
protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale, cu
condiţia ca aceste măsuri să nu constituie
discriminări arbitrare sau restricţii deghizate în
comerţul dintre statele membre ale UE.

2.13. TEMĂ:
Precizaţi care sunt diferenţele dintre:
- taxele vamale şi taxele cu efect echivalent taxelor
vamale;
- restricţiile cantitativela import şi la export şi măsurile cu
efect echivalent acestora.

2.14. Întrebări, exerciţii, aplicaţii


1. În ce cauză a definit Curtea de Justiţie conceptul de
mărfuri ?
2. Monedele vechi de aur sunt considerare bunuri sau
mijloace obişnuite de plată ?
3. Cum pot fi clasificate mărfurile în funcţie de
provenienţa lor ?
4. Conform dispoziţiilor din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, ce implică Uniunea vamală ?
5. Care este componenţa Tarifului vamal comun ?

143
6. Cum a apreciat Curtea de Justiţie taxa stabilită de
statul italian în cauza 7/68 „Arta italiană” ?
7. Nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export
dintre statele membre sunt considerate taxe cu efect
echivalent celor vamale. Curtea de Justiţie a clarificat
aceste aspecte. Precizaţi ce taxe nu vor fi
considerate taxe cu efect echivalent celor vamale.
8. Precizaţi care sunt condiţiile, stabilite de Curtea de
Justiţie în cauza 18/87, Comisia c. Germania în care
taxele vamale nu pot fi calificate ca taxe cu efect
echivalent unei taxe vamale.
9. În ce cauză a definit Curtea de Justiţie noţiunea de
restricţii cantitative ?
10. Enunţaţi definiţia dată de Curtea de Justiţie în
cauza 8/74 („Dassonville”).
11. Care a fost hotărârea Curţii de Justiţie în cauza
„Keck şi Mithouard” ?
12. În conformitate cu jurisprudenţa începând cu
„Cassis de Dijon”, ce sunt măsurile cu efect
echivalent ?
13. Poate fi considerat impozitul intern ca o taxă cu
efect echivalent ?
14. Precizaţi în care cauză Curtea de Justiţie a
restrâns aplicarea „Formulei Dassonville”.
15. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul
liberei circulaţii a mărfurilor, excepţii care pot fi
invocate în baza art. 36 din TFUE.
16. În ce cauză au fost puse bazele principiului
recunoaşterii mutuale în dreptul comunitar ?

144
17. Enumeraţi condiţiile în care pot să fie invocate
excepţiile legale sau jurisprudenţiale de la principiul
liberei circulaţii a mărfurilor.
18. Ce articol din TFUE a introdus regula raţiunii ?
19. Ce soluţie a dat Curtea de Justiţie în cauza
249/81 („Buy Irish”) ?
20. Activitatea monopolurilor de stat cu caracter
comercial poate avea efect restrictiv asupra liberei
circulaţii a mărfurilor ?
21. Precizaţi care a fost soluţia Curţii de Justiţie şi
argumentaţi această soluţie în cazul C-383/2001 („De
Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og
Skattestyrelsen”)68.
Situaţia de fapt este următoarea:
În Danermarca nu se produc automobile. De Danske
Bilimportorer (DBI), o asociaţie daneză de importatori de
vehicule, a cumpărat în ianuarie 1999, un autovehicul nou,
marca Audi, pentru un preţ total de 67.152 EURO, din care
40.066 EURO au fost plătiţi cu titlul de taxă de înmatriculare.
DBI a solicitat rambursarea taxei autorităţilor fiscale daneze,
deoarece a considerat că a achitat taxa fără nici o justificare.
Cererea fiindu-i respinsă, DBI a introdus recurs împotriva
Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor şi Accizelor), invocând
principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor.
În acest context, justiţia daneză a întrebat CJE, dacă un
impozit indirect, perceput de un stat membru, cum ar fi taxa de
înmatriculare, care se ridică pentru vehiculele noi la 105% din
prima tranşă de 52.800 DKK şi la 180% din restul valorii
68
Cazul C-383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen, Decizia
CJE din 17 iunie 2003, Culegerea 2003, p. I-6065.

145
impozabile, poate constitui o măsură cu efect echivalent unei
restricţii cantitative la import, fiind, din acest motiv,
incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.
Conform art. 110 din TFUE:
„Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natură
mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect,
produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor
state membre impozite interne de natură să protejeze indirect
alte sectoare de producţie”.

2.15. Rezolvaţi următoarele teste grilă

1. Uniunea vamală a fost realizată încă din anul:


a) 1958
b) 1968
c) 1970

2. Teritoriul uniunii vamale cuprinde:


a. teritoriile statelor membre
b. teritoriile statelor membre, cu excepția unor
teritorii, care, deși fac parte din teritoriile statelor
membre, nu sunt incluse în teritoriul vamal
c. teritoriile statelor membre exclusiv teritoriul
Principatului Monaco și San Marino

3. Spaţiul Uniunii Economice şi Monetare cuprinde:


a. teritoriul celor 27 de state membre
b. teritoriul statelor member ale UE care au introdus
moneda unică euro
c. teritoriul statelor nemembre UE care au introdus
moneda unică euro

146
4. Termenul de ”marfă”, în accepțiunea CJE are următorul
înțeles:
a. orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze
obiect al unor tranzacţii comerciale;
b. orice bun evaluabil în bani;
c. orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze
obiect al unor tranzacţii

5. Conceptul de “marfă” a fost definit in cauza:


a. Dassonville
b. Arta italiană
c. Cassis de Dijon

6. Taxele cu efect echivalent:


a. sunt importante din punctul de vedere al instituției
care încasează banii
b. sunt impuse unilateral în statele membre de
autorităţile publice centrale sau locale
c. nu sunt cerute sub motiv că mărfurile trec frontiera

7. Taxele cu efect echivalent sunt interzise:


a. întotdeauna
b. în general
c. numai dacă au efect protecționist

8. Taxa cu efect echivalent este:


a. orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea,
destinaţia şi modul său de aplicare, care este o
taxă vamală în sensul strict al cuvântului
b. orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea,
destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este o
taxă vamală în sensul strict al cuvântului
c. orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea,
destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este
impusă în mod unilateral

147
9. Nu sunt taxe cu efect echivalent:
a. taxele instituite în cadrul unilateral
b. taxele instituite în cadrul multilateral
c. taxele solicitate pentru orice servicii prestate
agenţilor economici

10. Restricţiile cantitative:


a. sunt admise între statele membre ale UE
b. sunt interzise între statele membre ale UE
c. sunt admise între statele membre ale UE în
condiţiile în care duc la restrângerea importurilor, a
exporturilor sau a mărfurilor în transit

10. Restricția cantitativă constă în:


a. interzicerea totală a importului, exportului sau a
tranzitului unor mărfuri ori în stabilirea unor
contingente sau cote la export sau la import
b. interzicerea parțială a importului, exportului sau a
tranzitului unor mărfuri
c. interzicerea importului sau exportului unei anumite
cantități de marfa

11. Măsurile cu efect echivalent:


a. pot fi impuse de executiv
b. nu pot fi impuse de puterea judecătorească
c. pot fi impuse de Comisie

12. Printre măsurile cu efect echivalent se numără:


a. măsurile prin care li se solicită importatorilor să
verifice sistematic compoziţia mărfurilor pentru a
stabili dacă aceasta corespunde sau nu indicaţiilor
furnizorilor străini
b. măsurile prin care desfăşurarea operaţiunii de
import nu este condiţionată de îndeplinirea
anumitor formalităţi cum ar fi obţinerea unei licenţe
de import sau întocmirea unei declaraţii care să fie
vizată de organele administrative

148
c. măsurile naţionale prin care cumpărătorii sunt
îndemnaţi să achiziţioneze produse indigene sau
străine

13. Nu sunt considerate măsuri cu efect echivalent:


a. măsurile care privesc fixarea preţurilor de vânzare
b. măsurile care privesc producţia mărfurilor cum
sunt cele referitoare la denumirea, forma,
dimensiunile, greutatea sau compoziţia mărfurilor
c. reglementările din statele membre care privesc
modalităţile de vânzare a bunurilor

14. Art. 36 din TFUE conține excepțiile de la libera circulație


a mărfurilor în sensul:
a. protecţiei tezaurelor naţionale cu valoare artistică
istorică sau arheologică, motive ce țin de morală
publică, ordine publică, securitate publică,
protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor, a
animalelor, de conservarea plantelor, protecţia
proprietăţii industriale şi comerciale
b. instituirii unor obstacole tarifare
c. caracterului economic al măsurilor vizate

15. Invocarea motivelor de la art. 36 din TFUE se


realizează însă sub controlul:
a. instanțelor internaționale
b. CJE
c. Curţii de Conturi

16. Enumerarea excepțiilor din art. 36 TFUE are caracter:


a. are caracter exemplificativ
b. are caracter dinamic pentru că sunt în continuă
dezvoltare
c. are caracter limitativ

149
17. Printre condițiile care atrag excepțiile despre care se
face vorbire în art. 36 din TFUE și aplicarea excepțiilor
jurisprudențiale se numără:
a. caracterul discriminator al măsurii adoptate de
statul membru
b. existența unei măsuri de armonizare
c. posibilitatea ca rezultatul dorit să poată fi atins și
prin alte măsuri

18. Clauza de salvgardare este:


a. o clauză care sub controlul Comisiei, permite
instituirea unor măsuri naţionale cu caracter
temporar sau nu, care sunt derogatorii de la
dispoziţiile legale comunitare
b. conținută în dreptul intern
c. cuprinsă în Tratatul de la Nisa

19. Atunci când un stat dorește să invoce clauza de


salvgardare:
a. anunță Parlamentul European prin parlamentarii
aleși
b. anunță CJCE prin judecătorul desemnat de stat
c. anunță Comisia

20. Clauza de salvgardare:


a. se materializează doar prin luarea de măsuri noi
b. se materializează nu doar prin menținerea de
măsuri preexistente
c. nu trebuie motivată în momentul notificării
organismelor europene

2.16. Bibliografie

1) Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a


revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la
Lisabona,Editura Hamangiu, 2010;
2) Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii

150
Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
3) Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,
Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu,
2009;
4) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
5) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Specială, Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007;
6) Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept
comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2007;
7) Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
8) Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru
învăţământul la distanţă, Bucureşti, Editura Universităţii
Titu Maiorescu, 2005;
9) Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Servo-Sat, Arad, 2002;
10) Alfonso Mattera, Le marché unique européen,
Jupiter, Paris, 1990;
11) Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare,
culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din
România, Bucureşti, 2008;
12) Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare,
culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din
România, Bucureşti, 2009;
13) Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius
Costaş, Bogdan Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană.
Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007;
14) Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa
CJCE, Volumul I, Principiile dreptului comunitar.
Concurenţa. Libera circulaţie a mărfurilor, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006;
15) Institutul European din România, GHID STILISTIC

151
de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2008;
16) Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată,
Editura Hamangiu, 2010.

TEMA III

LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Cuprins:

3.1. Precizări prealabile


3.2. Reglementarea cetăţeniei europene
3.3. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a persoanelor
3.3.1. Legislaţie primară
3.3.2. Legislaţie secundară
3.3.3. Jurisprudenţă selectivă
3.4. Libera circulaţie a lucrătorilor
3.4.1. Consideraţii generale
3.4.2. Conceptul de lucrători
3.4.3. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi familiilor
acestora
3.4.3.1. Introducere
3.4.3.2. Dreptul de ieşire, intrare şi şedere
3.4.3.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai
mare de trei luni
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de şedere şi
valabilitatea acestora

152
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de şedere
3.4.3.6. Dreptul de şedere permanentă
3.5. Interzicerea discriminării
3.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene şi în cadrul dreptului derivat
3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
3.7.2. Dreptul de stabilire şi activitatea sportivă
3.7.3. Dreptul de stabilire şi calificările profesionale
3.7.4. Dreptul de stabilire şi persoanele juridice
3.8. Interzicerea discriminărilor
3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire
3.10. Clauze de salvgardare
3.11.Explicaţii privind termenii uzitaţi
3.12. TEMĂ
3.13. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
3.14. Rezolvaţi următoarele teste grilă
3.15. Bibliografie

Obiective:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii


liberei circulaţii a persoanelor;
- cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei principiului liberei
circulaţii a persoanelor;
- cunoaşterea şi înţelegerea condiţiilor necesare pentru
dobândirea calitatea de "lucrător";
- cunoaşterea şi înţelegerea drepturilor lucrătorilor şi a
excepţiilor permise;
- cunoaşterea şi înţelegerea principiului libertăţii de
stabilire;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Uniunii
Europene în ceea ce priveşte libera circulaţie a
persoanelor.

153
3.1. Precizări prealabile
Libera circulaţie a persoanelor este una din cele patru
libertăţi fundamentele ale dreptului comunitar, alături de libera
circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor, fiind unul
dintre obiectivele fundamentale în vederea realizării pieţei
comune.
Iniţial, datorită obiectivelor pur economice ale Comunităţii
europene, Tratatul de la Roma nu a stabilit libertatea de
circulaţie a persoanelor ca un drept al acestora de a se deplasa
oriunde în comunitate, libertatea respectivă fiind legată de
exercitarea unei activităţi profesionale (salarizată sau
independentă) şi de conceptul de „lucrători”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a fost
prevăzut, în Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene, în dispoziţiile art. 3 aliniatul (1) litera (c) (în prezent
abrogat) din prima parte, intitulată „Principiile”.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 3 din TCEE, acţiunea
Comunităţii, presupune, printre altele, şi:
 eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor,
precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
 stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici
comerciale comune în raport cu statele terţe;
 eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau
în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor.

154
Libera circulaţie a persoanelor a fost prevăzută în articolul
8a din TCE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht: „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva
limitărilor şi a condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de
dispoziţiile de aplicare ale acestuia”.
Datorită apariţiei şi mai ales a dezvoltării pieţei interne,
libertatea de circulaţie a persoanelor, alături de celelalte libertăţi
s-a extins, căpătând noi valenţe. La baza acestei evoluţii au
stat atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie cât şi activitatea
legislativă a instituţiilor Uniunii Europene.
Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 de
către Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi R.F. Germania a
constituit un pas important în vederea realizării libertăţii de
circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante şi-au propus prin semnarea acordului
să suprime controalele la frontierele comune şi să le transfere
la frontierele externe.
Cinci ani mai târziu, în anul 1990, aceleaşi state au
semnat Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, iar,
ulterior, convenţia a fost semnată de marea majoritate a
statelor membre ale UE de la acea dată, cu excepţia Marii
Britanii şi Irlandei. Prin semnarea acestei convenţii, libertatea
de circulaţie a persoanelor a căpătat noi dimensiuni.
Libera circulaţie a persoanelor a fost definită ca una din
cele patru libertăţi fundamentate ale pieţei interne în urma
semnării Actului Unic European, act care a intrat în vigoare în
anul 1987. Conform modificărilor operate în Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene, de dispoziţiile Actului Unic

155
European s-a stabilit că, „piaţa internă va reprezenta un spaţiu
fără graniţe interioare în care va fi garantată libera circulaţie a
persoanelor”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a primit noi
conotaţii prin semnarea Acordului Spaţiului Economic
European, acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
În baza acestui acord, cetăţenii statelor EFTA (Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb), cu excepţia Elveţiei au primit
drept de liberă circulaţie. Astfel, se pot deplasa liber pe teritoriul
aparţinând UE şi EFTA cetăţenii acestor state şi familiile lor69.
Temeiul juridic al liberei circulaţii a persoanelor îl
constituie, în principal, dispoziţiile art. 45 din TFUE (fost art. 39
din TCE), care dispune următoarele:
(1)„Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii”.
(2)„Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre,
în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea
şi celelalte condiţii de muncă”.
(3)„Sub rezerva restricţiilor justificate pe motiv de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera
circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor
membre;
c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o
activitate salarizată în conformitate cu actele de
putere şi actele administrative care reglementează
69
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în drept comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, p. 138-139.

156
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce
a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile
care vor face obiectul unor regulamente de aplicare
adoptate de Comisie”.
(4)„Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administraţia publică”.

3.2. Reglementarea cetăţeniei europene

Cetăţenia UE a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de


la Maastricht (1993), care a introdus în Tratatul CE, Partea a
doua, „Cetăţenia Uniunii”.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1), se instituie o cetăţenie
a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană având
naţionalitatea unui stat membru.
Art. 8 alin. (2) dispune că cetăţenii Uniunii se bucură de
drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de tratat.
Tratatul de la Amsterdam a clarificat raportul dintre
cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională, precizând că cea
dintâi o completează pe cea de-a doua, fără a o înlocui.
Conform Tratatului de la Lisabona, „cetăţenia europeană”
se alătură „cetăţeniei naţionale” şi o „completează”.
Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, astfel încât, partea a II-a din Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene se intitulează în prezent,
„Nediscriminarea şi Cetăţenia Uniunii” (art. 18 – 25).

157
Cetăţenia europeană se acordă automat cetăţenilor
statelor membre ale Uniunii. Curtea de Justiţie, în cauza 369/90
(„Micheletti”) a precizat că cetăţenia se acordă şi în cazul
persoanelor care au dublă cetăţenie70.
Dispoziţiile art. 20 din TFUE (fost art. 17 din TCE)
stabilesc următoarele:
„Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se
adaugă acesteia”.
Art. 20 alin. (2) stabileşte că, cetăţenii Uniunii se bucură
de drepturi şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de tratat iar la
pct. (a) este prevăzut dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre.
Conform art. 21 (fostul art. 18 din TCE) alin. (1), „Orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în
vederea aplicării sale”.
Cetăţenii Uniunii, care îşi au reşedinţa într-un stat membru
şi care nu sunt resortisanţi ai acelui stat au dreptul de a alege şi
de a fi aleşi la alegerile locale din statul membru în care îşi au
reşedinţa, şi la alegerile Parlamentului European, în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acelui stat71.
Conform art. 23 din TFUE, cetăţenii uniunii beneficiază de
protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare din
partea tuturor statelor membre, iar conform art. 24 din acelaşi
Tratat au dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi
70
CJCE, Cauza 369/90, Mario Vincente Micheletti, hot. din 7 iulie 1992, Culegere 1992, I-423.
71
Art. 22 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

158
de a se adresa Ombudsmanului european.
Alte dispoziţii privitoare la cetăţenii UE sunt cuprinse în
dispoziţiile art. 15 din TFUE: instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii trebuie să acţioneze respectând în cel mai
înalt grad principiul transparenţei, în scopul promovării unei
bune guvernări şi asigurării participării societăţii civile,
Ultimul aliniat al art. 15 din TFUE stabileşte că,
Parlamentul European şi Consiliul trebuie să asigure publicarea
documentelor privind procedurile legislative.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,


proclamată pentru prima oară la Nisa în 2000, a fost
replocamată în mod solemn de către Parlamentul European,
Consiliu şi Comisie la 12 decembrie 2007.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, stabilesc următoarele:
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la
12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în nici un fel
competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se
interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul
VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu
luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor
menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii”.
Carta reglementează în Titlul V intitulat „Drepturile

159
Cetăţenilor”, drepturile care decurg din calitatea de cetăţean
european şi anume:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul
European (art. 39);
- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale (art. 40);
- dreptul la o bună administrare (art. 41);
- dreptul de acces la documente (art. 42);
- ombudsmanul european (art. 43);
- dreptul de petiţionare (art. 44);
- libera circulaţie şi şedere (art. 45);
- protecţia diplomatică şi consulară (art. 46).

Conform dispoziţiilor art. 45 alin. (1), orice cetăţean al


Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul
statelor membre, iar, conform alin. (2), libertatea de circulaţie şi
şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele,
resortisanţilor ţărilor terţe, stabiliţi legal pe teritoriul unui stat
membru.
Dispoziţiile art. 15 din Cartă stipulează că, orice persoană
are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă
sau acceptată în mod liber. Orice cetăţean al Uniunii are
libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se
stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe
teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de muncă
echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii.

3.3. Legislaţia relevantă pentru libera circulaţie a

160
persoanelor
3.3.1. Legislaţie primară
- Articolul 18 din TFUE (interzice discriminarea pe bază de
cetăţenie sau naţionalitate);
- Articolul 20 - 24 din TFUE (cetăţenia europeană);
- Articolul 45 - 48 din TFUE (lucrătorii);
- Articolele 49 - 54 din TFUE (dreptul de stabilire);
- Articolele 67, art. 77 - 80 din TFUE (vize, azil, imigraţie
şi alte politici în legătură cu libera circulaţie a
persoanelor);
- Articolele 151 - 161 din TFUE (politica socială).

3.3.2. Legislaţie secundară


- Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de
modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE şi a
Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;
- Directiva 2005/36/CE a Pralamentului European şi a
Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea
calificărilor profesionale;
- Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera
circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, modificat
de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie
1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr.

161
2434/92/CEE din 27 iulie 1992;
- Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind
educaţia copiilor lucrătorilor migranţi;
- Directiva Consiliului nr. 94/80/CEE prin care se prevăd
mecanisme detaliate referitoare la exercitarea dreptului
de vot şi de a participa la alegerile pentru
circumscripţiile municipale pentru cetăţenii Uniunii
rezidenţi într-un stat membru ai cărui cetăţeni nu sunt;
- Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973
privind abolirea restricţiilor pentru dreptul de stabilire şi
libera circulaţie a serviciilor în domeniul activităţii liber
profesioniste pentru instituţiile bancare şi financiare;
- Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie
1971 referitor la aplicarea regimurilor de securitate
socială salariaţilor, lucrătorilor independenţi şi
membrilor familiilor acestora care se deplasează în
interiorul Comunităţii;
- Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind
sistemul general de recunoaştere al diplomelor
acordate pentru completarea educaţiei profesionale şi
pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva
Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992;
- Regulamentul Comisiei 539/2001/CE privind ţările terţe
ale căror resortisanţi trebuie să obţină vize de călătorie
şi tranzit, modificat prin Regulamentele 453/2003 şi
1932/2006.

3.3.3. Jurisprudenţă selectivă

162
- 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974],
ECR 631;
- 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea
publică”);
- 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des
avocats à la Cour de Paris;
- 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”);
- 115/78, Knoars, (1979), Rec, 399;
- 53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3
martie 1982, ECR, p. 1035;
- 292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal,
ex parte Gustaff Desiderius. Antonissen, din 26
februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745;
- 306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863;
- 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en
Wetenschappen [1992] ECR I – 1071;
- 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale;
- 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993,
Acţiune penală împotriva domnilor Bernard Keck şi
Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor -
Interzicerea revânzării în pierdere”);
- 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football
Association ASBL & others v. Jean-Marc Bosman;
- 134/95, USSL, [1997] ECR I-195;
- 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii
din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I – 2691;
- 350/96 Clean Car Autoservice GmbH c.
Landeshauptmann von Wien (1998) ECR I – 2521;
- 212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og

163
Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie 1999;
- 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999]
ECR I-3717;
- 337/97, CPM Meeusen c. Hoofddirectie van de
Informatie Beheer Groep [1999] ECR I – 3289;
- 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale
d’Ottignies-Louvain-la-Neuve, Decizia CJE din
20.09.2001;
- 268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and
Staatssecretaris van Justitie, 20 noiembrie 2001, ECR
I-8615;
- 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association
Union Cycliste Internationale, Koninklijke
Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo;
- 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante
Espanola c. Administracion del Estado (2003), ECR I –
10391;
- 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für
Wissenschaft, Verkehr und Kunst, ECR I-13187;
- 71/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645;
- 50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.

3.4. Libera circulaţie a lucrătorilor

3.4.1. Consideraţii generale

Dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor este reglementat


de prevederile Capitolului I, intitulat „Lucrătorii” din Titlul IV,

164
„Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor”,
Partea a III-a din TFUE, „Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii”.
Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în
art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) care dispune:
 libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii;
 libera circulaţie implică eliminarea discriminărilor pe
motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea
şi celelalte condiţii de muncă;
 sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera
circulaţie implică dreptul:
 de a accepta ofertele reale de încadrare în
muncă;
 de a circula liber în acest scop pe teritoriul
statelor membre;
 de şedere într-un stat membru, pentru a
desfăşura o activitate salarizată în conformitate
cu legile, regulamentele şi normele
administrative care reglementează încadrarea în
muncă a lucrătorilor statului respectiv;
 de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după
ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în
condiţiile care vor face obiectul unor
regulamente adoptate de Comisie.
 exceptarea exercitării dreptului privind posturile din
administraţia publică ( alin. (4) din art. 45 stabileşte

165
că, dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
încadrării în administraţia publică).

Dispoziţiile articolului 45 reglementează, de asemenea şi


dreptul la „tratament egal”, în baza art. 12 din TCEE, care
reglementează instituţia nediscrminării.
Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele
putând fi invocate în raport cu autorităţile naţionale ale statelor
membre cât şi cu angajatorul.
Dreptul prevăzut de art. 45 din TFUE a fost definit şi în
legislaţia secundară, adoptată de către instituţiile Uniunii
Europene, cel mai recent act adoptat în acest sens fiind
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE
din 29 aprilie 2004, privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora. Datorită faptului că se aplică tuturor
cetăţenilor UE şi nu numai lucrătorilor şi famiilor lor, în literatura
de specialitate mai este denumită şi „directiva cetăţeniei”.
Principala legislaţie secundară de care beneficiază
lucrătorii migranţi este Regulamentul Consiliului nr.
1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, care conferă
lucrătorilor comunitari şi copiilor acestora dreptul la egalitate de
tratament cu lucrătorii statului gazdă, în ceea ce priveşte
munca, remuneraţia, condiţiile de muncă, inclusiv avantajele
sociale.

Regulamentul 1612/68/CEE (modificat de Regulamentul


Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, de Regulamentul

166
Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992 şi de Directiva
2004/38/CE) stabileşte la art. 1 alin. (1) că, „Orice resortisant
al unui stat membru, indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de
acces la o activitate salariată şi de a desfăşura această
activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu
actele cu putere de lege şi cu actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor statului
respectiv”.
Mai mult, alin. (2) dispune că „Acesta beneficiază, în
special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeaşi prioritate
ca şi resortisanţii statului respectiv în ceea ce priveşte accesul
la locurile de muncă disponibile”.
Regulamentul conţine dispoziţii privind:
- calificarea noţiunii de lucrător;
- stabilirea condiţiilor de muncă;
- avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor;
- accesul la o locuinţă;
- accesul la formare profesională etc.
Regulamentul 1612/68 a consacrat irevocabil principiul
nediscriminării sau al egalităţii de tratament, printr-o clauză de
salvgardare, prevăzută la articolul 20.
Conform dispoziţiilor articolul 20, atunci când într-un stat
membru există sau se prevăd perturbări pe propria piaţă a
muncii, care ar putea ameninţa serios nivelul de trai şi gradul
de ocupare a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în
cadrul unei profesii, acel stat are obligaţia să informeaze
Comisia şi celelalte state membre şi să furnizează toate
detaliile relevante. Statele membre şi Comisia trebuie să
adopte orice măsură utilă în materie de informare, astfel încât

167
lucrătorii din cadrul Comunităţii să nu se orienteze spre locurile
de muncă din regiunea sau profesia respectivă.
Directiva 2004/38/CE a înlocuit Directiva 64/221/CEE, care
reglementa principalele derogări de la regulile privind libera
circulaţie şi a restrâns mai mult măsura în care statele membre
pot deroga de la cerinţele liberei circulaţii. A înlocuit, de
asemenea, Directiva 68/360/CEE, care reglementa formalităţile
şi condiţiile de intrare şi de rezidenţă ale lucrătorilor şi ale
persoanelor care desfăşoară o activitate independentă, a
modificat Regulamentul (CEE) 1612/68, care detaliază principiul
tratamentului egal şi precizează multe dintre drepturile şi
libertăţile fundamentale ale lucrătorilor şi ale familiilor lor, şi a
înlocuit Regulamentul (CEE) 1251/70 privind condiţiile în care
lucrătorii şi familiile lor pot rămâne pe teritoriul unui stat membru
ulterior pensionării lucrătorului, a incapacităţii permanente de
muncă sau a decesului acestuia.
Directiva 2004/38/CE a introdus o serie de prevederi noi,
cum ar fi dreptul de şedere permanentă şi o prevedere care
permite statelor membre să restrîngă drepturile în caz de abuz
sau de fraudă. Mai mult, directiva cuprinde, de asemenea, multe
din hotărârile Curţii de Justiţie referitoare la prevederile
relevante ale legislaţiei anterioare.

3.4.2. Conceptul de lucrători

În baza principiului liberei circulaţii a lucrătorilor, fiecare


cetăţean are dreptul de a circula liber într-un alt stat membru,
pentru a desfăşura o activitate salarizată şi pentru a se stabili în
statul respectiv. Mai mult, are dreptul la protecţie împotriva

168
discriminării în ceea ce priveşte încadrarea în muncă,
remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
Libera circulaţie nu trebuie confundată cu libertatea de a
presta servicii, care cuprinde dreptul întreprinderilor de a presta
servicii în alt stat membru şi de a-şi trimite temporar, în acest
scop, proprii lucrători pentru a desfăşura activităţile necesare.
Lucrătorii detaşaţi în contextul prestării de servicii intră sub
incidenţa Directivei 96/71/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor
în cadrul furnizării de servicii.
Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a
desfăşura o activitate în alt stat membru.
În prima fază, de această libertate a beneficiat doar
individul având calitatea de lucrător sau furnizor de servicii.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor a evoluat în
contextul creării pieţei interne, alături de celelalte libertăţi,
evoluţia datorându-se atât jurisprudenţei Curţii de Justiţie, cât şi
activităţii legislative a instituţiilor Uniunii.
Acest principiu, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, se
aplică pe întreg teritoriu statelor membre şi pe teritoriul
Spaţiului Economic European. Referitor la Spaţiul Schengen,
este asigurată doar circulaţia fără control la frontierele interne a
persoanelor.
Curtea de Justiţie a definit conceptul de „lucrător”,
noţiunea nefiind definită nici de Tratat şi nici de legislaţiile
statelor membre. Curtea de Justiţie a considerat că definirea
„lucrătorului” nu poate face obiectul unor definiţii naţionale sau
al unor interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept
comunitar şi nu de drept naţional: „Această noţiune trebuie

169
definită în conformitate cu criterii obiective, care disting relaţia
de muncă prin referire la drepturile şi îndatoririle vizate.
Trăsătura esenţială a unei relaţii de muncă, însă, este aceea că
pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează o
activitate pentru şi sub conducerea unei alte persoane, în
schimbul căreia primeşte o remuneraţie”72.
Deci, pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de
Justiţie a pornit de la existenţa unui raport de muncă. În Cauza
C – 337/97, Curtea a considerat că orice persoană care
îndeplineşte activităţi de serviciu care sunt reale şi efective, cu
excluderea activităţilor atât de mărunte încât ar putea fi
considerate ca fiind pur marginale şi accesorii trebuie tratată ca
lucrător73. Activitatea respectivă trebuie să fie o activitate de
subordonare şi nu una independentă în sensul art. 49 din TFUE
pentru a putea fi calificată ca loc de muncă. Se consideră că
este esenţial ca o persoana să presteze o activitate pentru sau
sub conducerea unei alte persoane, pentru o perioadă de timp,
iar în schimbul muncii să primească o remuneraţie. Activitatea
pe care o desfăşoară lucrătorul, trebuie să fie o activitate
„economică” şi „remunerată”.
Un raport de subordonare permite diferenţierea lucrătorilor
de persoanele care desfăşoară activităţi independente. Într-un
raport de subordonare, munca implică determinarea de către
angajator a activităţii, a remuneraţiei şi a condiţiilor de lucru 74.
Lucrătorii care desfăşoară activităţi independente execută
sarcini pe propria răspundere şi pot fi astfel răspunzători pentru
72
Cauza C - 350/96, Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I –
2521, Cauza C – 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071.
73
Cauza C – 337/97, C.P.M.meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I –
3289.
74
Cauza C-268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20
noiembrie 2001, ECR I-8615.

170
daunele provocate, deoarece îşi asumă riscul economic al
întreprinderii.
Criteriul cel mai important pentru a clarifica dacă o
persoană este sau nu lucrător este natura muncii în sine.
Curtea de Justiţie a susţinut în mod sistematic că o
persoană trebuie să desfăşoare o activitate cu valoare
economică autentică şi reală, cu excepţia activităţilor la o scară
atât de redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar
marginalii şi auxiliare. Ocuparea unui loc de muncă de scurtă
durată, programul de lucru limitat sau productivitatea scăzută
nu pot împiedica însă, un cetăţean al Uniunii să fie considerat
drept lucrător. Trebuie luate în considerare toate circumstanţele
cazului în ceea ce priveşte natura activităţilor respective
precum şi raportul de muncă75.
Lucrătorii cu normă parţială, stagiarii şi lucrătorii au pair
intră în categoria de lucrători, dacă activitatea lor este reală şi
autentică. Nu trebuie să se ţină cont de durata scurtă a ocupării
locului de muncă în ceea ce priveşte durata totală a şederii
persoanei respective în statul membru gazdă.
Astfel putem defini muncitorul sau lucrătorul ca fiind orice
persoană care efectuează pentru altul şi sub îndrumarea
acestuia, o muncă reală şi autentică, pentru care va fi plătit.
Cetăţenii UE care au reşedinţa într-un stat membru şi
lucrează în alt stat membru (lucrătorii transfrontalieri), sunt de
asemenea reglementaţi de normele Uniunii privind libera
circulaţie a lucrătorilor în statul membru în care sunt angajaţi.
În faza iniţială, dreptul comunitar nu acorda libertate de

75
7 Cauza C- 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für Wissenschaft, Verkehr und Kunst,
ECR I-13187.

171
circulaţie celor care îşi căutau de lucru76.
În timp, dreptul de liberă circulaţie s-a extins şi la persoanele
care îşi căutau de lucru în alt stat membru. Statele membre
trebuie să permită accesul acestora pe teritoriul lor pentru a
studia piaţa forţei de muncă şi pentru a depune diligenţele
necesare de a se angaja. Celui care caută de lucru i se poate
cere de către statul membru să părăsească teritoriul după 6 luni
de la intrare, dacă nu face dovada că este în continuare în
căutarea unui loc de muncă şi are şanse să fie angajat.
În cauza 292/89, Antonissen, Curtea de Justiţie a extins
câmpul de aplicare a art. 45 din TFUE şi a stabilit că dispoziţiile
alin. (3) ale art. 45 se aplică şi celor care îşi caută de lucru, deşi
înainte de această hotărâre, se considera că libertatea de
circulaţie a unui lucrător permite deplasarea acestuia pe teritoriul
altui stat membru ca răspuns la o ofertă deja existentă.
Astfel, hotărârea Curţii extinde câmpul de aplicare al art. 45
şi la un „lucrător potenţial”, care ajunge pe teritoriul statului
membru cu scopul de a-şi căuta de lucru, fără ca în prealabil, să
fi avut o ofertă de muncă de la un angajator din acel stat77.
În cauza 53/81 („Levin”)78, Curtea de Justiţie a interpretat un
alt aspect privind noţiunea de „lucrător”, şi anume deplasarea pe
teritoriul unui stat membru, fără intenţia de a lucra.
Astfel, Curtea a hotărât următoarele:
 dispoziţiile dreptului comunitar privitoare la libera circulaţie
a lucrătorilor se referă şi la un resortisant al unui stat
membru care exercită pe teritoriul altui stat membru o
76
Cauza 53/81, Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR p. 1035.
77
Cauza C-292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius.
Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745.
78
Cauza C-53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035.

172
activitate salariată din care câştigă venituri mai mici decât
venitul considerat în statul respectiv ca fiind minimul de
subzistenţă, indiferent dacă această persoană îşi
completează veniturile obţinute din activitatea salariată cu
alte venituri, atingând valoarea minimă necesară sau dacă
aceasta se mulţumeşte cu mijloace de întreţinere
inferioare acestui minim, cu condiţia ca acesta să exercite
o activitate salariată reală şi efectivă;
 motivele posibile care l-au putut determina pe lucrătorul
unui stat membru să caute un loc de muncă în alt stat
membru nu au nici o importanţă în ceea ce priveşte
dreptul său de intrare sau de şedere pe teritoriul statului
menţionat ultima dată, având în vedere că acesta exercită
sau doreşte să exercite o activitate reală şi efectivă pe
teritoriul său.

În privinţa dispoziţiilor care reglementează libera circulaţie


a lucrătorilor, art. 48 din TFUE dispune următoarele că,
Parlamentul European şi Consiliul adoptă, în domeniul
securităţii sociale, măsurile necesare pentru asigurarea liberei
circulaţii a lucrătorilor.
Tot art. 48 prevede că, măsurile pe care Parlamentul
European şi Consiliul trebuie să le ia pentru a asigura
lucrătorilor migranţi şi succesorilor lor în drepturi:
cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către
diferitele legislaţii interne, în vederea dobândirii şi păstrării
dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora;
- plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile
statelor membre.

173
3.4.3. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi
familiilor acestora

3.4.3.1. Introducere

Iniţial, a fost adoptată Directiva 68/360, cu scopul de a


facilita libertatea de circulaţie şi de a elimina restricţiile cu
privire la lucrători. În prezent, această directivă a fost abrogată
şi a fost înlocuită cu prevederile Directivei 2004/38 privind
dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, directivă
care cuprinde definiţia „membrilor de familie” în articolele 2 şi 3.
Directiva 2004/38/CE, reglementează următoarele
aspecte:
- condiţiile exercitării dreptului de liberă circulaţie şi
şedere pe teritoriul statelor membre de către cetăţenii
Uniunii şi membrii familiilor lor;
- dreptul de şedere permanentă pentru resortisanţii UE şi
familiile lor după cinci ani de şedere legală neîntreruptă
într-un alt stat membru;
- limitele prevăzute pentru drepturile menţionate mai sus,
pe motive de ordine publică, siguranţă publică sau
sănătate publică;
- protecţia împotriva expulzării, garanţii procedurale.

Astfel, sunt recunoscute următoarele drepturi:


1. Dreptul de ieşire (art. 4)
2. Dreptul de intrare (art. 5)

174
3. Dreptul de şedere:
a) pe o perioadă de maxim 3 luni (art. 6)
b) pe o perioadă mai mare de 3 luni (art. 7)

4. Drepturi conexe:
- dreptul de a se angaja sau de a desfăşura o
activitate independentă (art. 23);
- dreptul la egalitate de tratament (art. 24).

Conform art. 3 din Directiva 2004/38/CE, aceasta se


aplică:
1. tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au
reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel ai cărui
resortisanţi sunt;
2. membrilor familiilor lor, care îi însoţesc sau care li se
alătură;
3. oricăror alţi membri ai familiei, indiferent de
naţionalitatea lor, care nu se încadrează în definiţia de
la art. 2 pct. (2) şi care, în ţara din care au venit, se află
în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei
cetăţeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de
şedere cu titlul principal sau, dacă, din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea
personală a membrului familiei de către cetăţeanul
Uniunii;
4. partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie
durabilă, atestată corespunzător.

Statul membru gazdă trebuie să întreprindă o examinare

175
amanunţită a situaţiei personale a cetăţeanului în cauză şi
implicit să justifice refuzul acordării dreptului de intrare sau
şedere a acestor persoane.
Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în legislaţia internă
prin O.U.G. nr. 102/2005 din 14 iulie 2005 privind libera
circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European. Acest
act normativ se aplică doar cetăţenilor celorlalte state membre
ale Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora.
Dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate al
cetăţenilor români este garantat de Constituţia României în
prevederile art. 25 alin. (1) şi de Legea nr. 248/2005 privind
regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 25 alin. (1) din Constituţia României „Dreptul
la liberă circulaţie, în ţară şi străinătate, este garantat. Legea
stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate prevede în art. 1: „Prezenta
lege stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita
dreptul la liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele
exercitării acestui drept”. Iar, art. 38 din lege stabileşte care
sunt situaţiile în care libera circulaţie a cetăţenilor români poate
fi restricţionată.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în
străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o
perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la
următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat
în baza unui acord de readmisie încheiat între România

176
şi acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui
stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma
să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor
României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre
România şi acel stat.

Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulaţie a


lucrătorilor în interiorul Uniunii, stipulează la art. 10 că, membrii
familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe
teritoriul ţării din Uniune unde lucrătorul respectiv îşi desfăşoară
activitatea, iar Directiva nr. 73/148 cuprinde, la articolul 1
dispoziţii similare referitoare la membrii familiei lucrătorului
independent şi la membrii familiei persoanei care este
destinatară a unui serviciu.
Membrii familiei se pot deplasa pe teritoriul ţării de primire,
chiar dacă nu au cetăţenia unui stat din Uniune, familia
beneficiind de aceleaşi drepturi.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE prin
„membru de familie” se înţelege:
 soţul/soţia;
 partenerul/partenera cu care cetăţeanul Uniunii a
contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei
unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei statului membru
gazdă parteneriatele înregistrate sunt considerate drept
echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile
prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
 descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care
se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii direcţi ai

177
soţului sau ai partenerului;
 ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai
soţului sau ai partenerului.
Prin „stat membru gazdă” se înţelege statul membru în
care se deplasează un cetăţean al Uniunii în scopul de a-şi
exercita dreptul de liberă circulaţie şi şedere.
Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul
propriu. Membrii familiei se pot stabili pe teritoriul ţării de
primire inclusiv în situaţia în care nu locuiesc împreună cu
lucrătorul respectiv.

3.4.3.2. Dreptul de ieşire, intrare şi şedere

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi


şedere pe teritoriul statelor membre pentru toţi cetăţenii Uniunii
şi membrii familiilor acestora a abrogat şi a înlocuit prevederile
Directivei 68/360, directivă adoptată cu scopul de a facilita
libertatea de circulaţie şi de a elimina restricţiile cu privire la
lucrători, parţial şi prin clarificarea cerinţelor de formă
referitoare la dreptul de intrare şi de şedere al neresortisanţilor.
Directiva 2004/38/CE prin dispoziţiile sale întăreşte
mijloacele de protecţie materiale şi procedurale ale lucrătorilor
migranţi, extinde într-o oarecare măsură categoria membrilor
de familie protejaţi şi limitează situaţiile în care statele pot
deroga de la drepturile de liberă circulaţie sau le pot restrânge.
Mai mult, ea defineşte în articolele 2 şi 3 ce înseamnă
„membrii de familie”. Articolul 6 din directivă recunoaşte un
drept iniţial de intrare şi de şedere pentru cel mult trei luni
tuturor cetăţenilor UE şi familiilor acestora, fără îndeplinirea

178
altor condiţii în afară de prezentarea unei cărţi de identitate sau
a unui paşaport. Directiva mai recunoaşte în preambulul său şi
statutul provizoriul al persoanei aflate în căutarea unui loc de
muncă.
Conform art. 7 din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au
dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pentru o
perioadă mai mare de trei luni dacă:
- sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în
statul membru gazdă, sau
- au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii
familiilor lor, astfel încât să nu devină o povara pentru
sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă
în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare
medicala cuprinzătoare, valabilă în statul membru
gazdă, sau
- sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată
sau finanţată de către statul membru gazdă, pe baza
legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare
profesională, şi
- posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul
membru gazdă şi asigură autoritatea naţională
competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură
echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente
resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere, sau
- sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui

179
cetăţean al Uniunii care îndeplineşte condiţiile
menţionate anterior.

3.4.3.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai


mare de trei luni

Articolul 8 din Directiva 2004/38/CE prevede că, pentru


perioade de şedere ce depăşesc trei luni, lucrătorilor şi familiilor
lor li se poate solicita să se înregistreze la autorităţile statului
gazdă şi că pot primi, la prezentarea unui paşaport valabil sau a
unei cărţi de identitate şi a confirmării de angajare, un certificat
de înregistrare ca dovadă a dreptului lor de şedere.
Termenul de înregistrare este de cel puţin trei luni de la
data sosirii. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către
persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de
sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.

3.4.3.4. Eliberarea permiselor de şedere şi


valabilitatea acestora

Sistemul anterior al permiselor de şedere prevăzut de


Directiva 68/360, deşi a fost înlocuit cu o procedură de
înregistrare mai simplă pentru lucrătorii şi familiile lor s-a
păstrat în ceea ce priveşte membrii de familie care nu sunt
resortisanţi ai UE, acestora trebuind să li se emită un permis
conform art. 9 şi 10.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al
Uniunii, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, se
confirmă prin eliberarea documentului intitulat „Permis de şedere

180
pentru un membru de familie al unui cetăţean al Uniunii”, în
termen de cel mult 6 luni de la data la care aceştia prezintă
cererea.
Pentru eliberarea permisului de şedere, statele membre
solicită prezentarea următoarelor documente:
 un paşaport valabil;
 un document care să ateste existenţa unei relaţii de
familie sau a unui parteneriat înregistrat;
 certificatul de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de
înregistrare, orice altă dovadă că cetăţeanul Uniunii pe
care îl însoţesc sau căruia i se alătură îşi are reşedinţă în
statul membru gazdă;
 un document eliberat de autoritatea relevantă din ţara de
origine sau ţara din care au sosit, care să ateste că
persoanele în cauză se află în întreţinerea ori sunt
membrii ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii, ori o dovadă
a existenţei unor probleme grave de sănătate care să
necesite îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii. Permisul de şedere este valabil timp
de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută
de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă
este mai mică de cinci ani79.

Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de:


 absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe an;
 anumite absenţe mai mari ca durată datorate serviciului
militar obligatoriu;
 o absenţă de maximum 12 luni consecutive, determinată
79
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan- Grigoriu, op. cit., p. 397.

181
de motive precum sarcina, naşterea, boli grave, studiu
sau formare profesională, etc.

Articolul 4 impune statelor membre să acorde cetăţenilor


Uniunii, care au o carte de identitate valabilă sau un paşaport
valabil (cu o perioadă de valabilitate de cel puţin cinci ani) şi
membrilor familiilor lor, care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru şi care deţin un paşaport valabil, dreptul de a părăsi
teritoriul unui stat membru pentru a merge să muncească în alt
stat membru. Nu se poate impune acestor persoane nici o cerinţă
privind viza de ieşire sau o formalitate echivalentă.
Conform articolului 5 din aceeaşi directivă, statele membre
acordă cetăţenilor Uniunii permisiunea să intre pe teritoriul lor
dacă au o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi
acordă membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au
paşaport valabil.
Nici o viză de intrare sau o formalitate echivalentă nu
poate fi impusă cetăţenilor Uniunii. Singurii membri de familie ai
unui cetăţean al UE, resortisanţi ai unei ţări terţe, care pot fi
supuşi unei cerinţe de viză sunt cei la care se referă
Regulamentul (CE) 539/2001, care enumeră ţările terţe ale
căror resortisanţi trebuie să deţină vize la momentul traversării
frontierelor externe, precum şi – în cazul Regatului Unit şi al
Irlandei, care nu participă la politica comună a UE privind vizele
– cei prevăzuţi în dreptul naţional. Viza trebuie să fie eliberată
în mod gratuit şi cât mai urgent posibil, iar cei care deţin un
permis de şedere valabil emis de un stat membru în temeiul
articolului 9 sunt exoneraţi de această cerinţă. Mai mult,

182
articolul 5 alineatul (4) din Directivă prevede că, în cazul în care
resortisantul UE sau membrul de familie nu are documentele
sau vizele solicitate, statul membru le va oferi toate mijloacele
rezonabile să obţină documentele, să li se aducă sau să
dovedească prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de
circulaţie şi şedere.

3.4.3.5. Păstrarea dreptului de şedere

Articolul 7 aliniatul (3) din Directiva 2004/38


reglementează situaţia foştilor lucrători care, deşi au încetat să
lucreze, păstrează unele dintre drepturile lucrătorilor, pentru ei
şi familiile lor.
Articolul se referă la următoarea categorie de persoane:
- cetăţenii care se află în incapacitate temporară de
muncă datorată unei boli sau a unui accident;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au
fost angajaţi timp de peste un an şi s-au înscris la oficiul
de plasare a forţei de muncă în calitate de persoane
aflate în căutarea unui loc de muncă;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au
fost angajaţi cu un contract de muncă pe termen limitat,
cu durata de sub un an sau după ce au devenit şomeri
în mod involuntar în timpul primelor 12 luni şi s-au
înregistrat la oficiul de plasare a forţelor de muncă ca
persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. În acest
caz directiva prevede că statutul de lucrător poate fi
păstrat pentru cel puţin şase luni;
- cetăţenii care au început un stagiu de formare

183
profesională. Cu excepţia cazului în care se află în
şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător
presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea
profesională anterioară.

3.4.3.6. Dreptul de şedere permanentă

Directiva 2004/38/CE a introdus şi o serie de prevederi


noi, cum ar fi dreptul de şedere permanentă pentru cetăţenii UE
şi familiile lor, care au rămas în mod legal pentru o perioadă
neîntreruptă de cinci ani pe teritoriul statului gazdă şi o
prevedere care permite statelor membre să restrângă drepturile
în caz de abuz sau de fraudă.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) stabilesc următoarele:
„Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul
statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de
cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul
acestuia”. Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul membrilor de
familie care nu au cetăţenia unui stat membru dar care au avut
reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci
ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe
temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului
militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina
şi naşterea, boli grave, studiile sau formare profesională ori

184
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată
dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în
cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care
depăşeşte doi ani consecutivi.
Prin derogare de la dispoziţiile articolului 16, dreptul de
şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea
încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în
cazurile în care:
 lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă, în momentul în care şi-a încetat activitatea,
a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru
respectiv, în vederea pensionării pentru limită de vârstă,
ori lucrătorul care a încetat activitatea salariată ca urmare
a pensionarii anticipate, a lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni
precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe
o perioada neîntreruptă mai mare de trei ani. În cazul în
care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la
pensie pentru limită de vârstă anumitor categorii de
lucrători care desfăşoară activităţi independente, se
consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată
ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani;
 lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă care, avându-şi reşedinţa în statul membru
gazdă timp de cel puţin doi ani, încetează să-şi
desfăşoare activitatea din cauza unei incapacităţi
permanente de muncă. În cazul în care această
incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale care îndreptăţeşte persoana

185
respectivă la o prestaţie plătită integral sau parţial de o
instituţie publică a statului membru gazdă, nu este
necesară îndeplinirea nici unei condiţii privind durata
şederii;
 lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă care, după trei ani de muncă şi şedere
neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă,
desfăşoară o activitate salariată sau independentă pe
teritoriul unui alt stat membru dar îşi păstrează reşedinţa
pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce,
de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.

Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui lucrator care


desfăşoară o activitate salariată sau independentă şi care
locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă
au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv,
dacă lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independenta a dobândit el însuşi dreptul de şedere
permanentă pe teritoriul acestui stat membru.
Cu toate acestea, în cazul in care lucratorul care
desfăşoară o activitate salariată sau independentă decedează
în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi
dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă, în
temeiul alineatului (1) din art. 17, membrii familiei sale care
locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru
gazdă dobândesc dreptul de şedere permanentă în statul
respectiv cu condiţia ca:
 la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfăşurat o
activitate salariată sau independentă să îşi fi avut

186
reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de
doi ani neîntrerupţi, sau
 decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a
unei boli profesionale, sau
 soţul supravieţuitor să işi fi pierdut cetăţenia statului
membru respectiv ca urmare a căsătoriei cu lucrătorul
care a desfăşurat o activitate salariată sau independentă.

Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii menţionaţi la


articolul 12 alineatul (2) şi la articolul 13 alineatul (2), care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de directivă dobândesc dreptul
de şedere permanentă după ce şi-au avut reşedinţa legală în
statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au
drept de şedere permanentă, după verificarea duratei şederii,
un document care atestă şederea permanentă la data depunerii
cererii. Acest document se eliberează cât mai curând posibil.
În termen de şase luni de la data depunerii cererii, statele
membre eliberează un permis de şedere permanentă membrilor
de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care
beneficiază de dreptul de şedere permanentă. Permisul de
şedere permanentă se reînnoieşte de drept la fiecare zece ani.
Cererea de permis de şedere permanentă se depune înainte de
expirarea primului permis de şedere. Nerespectarea obligaţiei
de a solicita un permis de şedere permanentă de către
persoana respectivă este pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii
şi proporţionale. O întrerupere a şederii care nu depăşeşte doi
ani consecutivi nu afectează valabilitatea permisului de şedere
permanentă. Continuitatea şederii este întreruptă de o decizie

187
de expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.
Dreptul de şedere şi dreptul de şedere permanentă
privesc întregul teritoriu al statului membru gazdă. Statele
membre pot impune restricţii teritoriale privind dreptul de
şedere şi dreptul de şedere permanentă numai dacă restricţiile
respective se aplică şi resortisanţilor lor.
Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui cetăţean al
Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere
permanentă într-un stat membru au dreptul să desfăşoare o
activitate salariată sau independentă în statul respectiv.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul
membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi
de familie, care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului Uniunii sau
încetarea parteneriatului său înregistrat, nu afectează dreptul
de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai
unui stat membru. Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa
legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de
cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv.
Această regulă se aplică şi în cazul membrilor de familie care
nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut
reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul
membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

3.5. Interzicerea discriminării

Conform legislaţiei Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază


de anumite drepturi şi nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii.
Astfel, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă o serie de

188
motive care pot constitui acţiuni de discriminare.
Angajarea lucrătorilor condiţionată de cetăţenie sau de
domiciliu, imposibilitatea de a beneficia de anumite
reglementări sociale, o impozitare mai severă sunt acţiuni care
au fost considerate de Curtea de Justiţie, ca acţiuni de
discriminare.
Un exemplu în acest sens îl constituie şi hotărârea Curţii de
Justiţie din 20.09.2001 în cauza C – 184/1999 („ Grzelczyk”).
Domnul Grzelczyk, student, de cetăţenie franceză, a
urmat timp de trei ani cursurile unei universităţi belgiene,
plătindu-şi studiile prin angajarea în diferite slujbe mărunte şi
obţinerea de credite. La începutul celui de-al patrulea an de
studii, a solicitat un beneficiu belgian al securităţii sociale,
cunoscut ca alocaţia de minimă subzistenţă - ,,minimex”.
Cererea i-a fost refuzată.
Curtea a stabilit, că art. 12 şi 17 din TCE împiedică
autorităţile belgiene să condiţioneze acordarea minimex de
încadrarea în condiţiile prevăzute de Regulamentul
1612/68/CEE. Argumentul Curţii a fost acela că legislaţia
belgiană relevantă declara eligibil solicitantul care nu este
belgian numai daca i se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE
privind libertatea de circulaţie a lucrătorilor în Comunitate.
Regulamentul în cauză se aplică lucrătorilor, şi nu studenţilor
iar dacă ar fi fost cetăţean belgian, ar fi avut dreptul la alocaţie.
Instanţa belgiană a concluzionat că reclamantul nu este
lucrător, dar avea dubii în ceea ce priveşte compatibilitatea
legislaţiei belgiene cu art. 12 şi 17 din TCE. Instanţa belgiană a
solicitat o interpretare preliminară Curţii de Justiţie.
Curtea a statuat că rezultă clar din legislaţia belgiană că

189
un student belgian, ce s-ar afla în aceeaşi situaţie cu domnul
Grzelczyk, ar beneficia de minimex, ceea ce conduce la ideea
că ne aflăm în prezenţa unui caz de discriminare pe bază de
cetăţenie, care, în principiu, este interzis de art. 12 din TCE.
Totuşi, art. 12 trebuie interpretat împreună cu prevederile
tratatului referitoare la cetăţenia Uniunii, art. 17 din TCE pentru
a-i determina domeniul de aplicare.
Curtea a analizat apoi legislaţia secundară relevantă
pentru studenţi şi anume Directiva nr. 93/96/CEE privind dreptul
de rezidenţă al studenţilor – subliniind că directiva nu conţine
prevederi pentru alocarea de beneficii sociale studenţilor
rezidenţi în statul membru gazdă, dar nici nu interzice acest
lucru. De aceea, Curtea a hotărât că art. 12 şi 17 din TCE
împiedică autorităţile belgiene să condiţioneze acordarea
minimex de încadrarea în condiţiile prevăzute de Regulamentul
nr. 1612/68/CEE80.
În concluzie, Curtea de Justiţie a stabilit că a avut loc o
discriminare pe motiv de naţionalitate.
În Decizia din 12 mai 1998, Cauza C – 85/1996, Curtea de
Justiţie a statuat, că dreptul comunitar se opune cerinţelor unui
stat membru ca resortisanţii altor state membre autorizaţi să
aibă reşedinţa pe teritoriul său să prezinte un permis de şedere
conform, eliberat de administraţia naţională, pentru a beneficiat
de o alocaţie de creştere a copilului, cât timp cetăţenii statului
respectiv trebuie doar să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită
în acest stat membru81.
80

Cauza C – 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve, Decizia


CJE
81 din 20.09.2001,
Cauza Culegerea
C – 85/96, Martinez Sala2001, p. I – 6193.
c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I
– 2691.

190
3.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a
persoanelor

Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor


sunt, pe de-o parte, cele reglementate de Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene şi de dreptul derivat, iar, pe de
altă parte, excepţiile jurisprudenţiale.

3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind


funcţionarea Uniunii Europene şi în cadrul
dreptului derivat

În baza dispoziţiilor TFUE şi a actelor adoptate de


instituţiile Uniunii, statele membre pot institui, în anumite
situaţii, restricţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în
două categorii:
 Măsuri care se întemeiază pe dispoziţiile art. 45 alin. (4)
din TFUE şi care au fost stabilite în funcţie de natura sau
caracteristicile unor activităţi profesionale;
 Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare
conduita resortisanţilor statelor membre. În baza acestor
măsuri, ţările din Uniune pot să refuze intrarea şi şederea
persoanelor de cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul
poate fi să fie justificat prin motive care ţin de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică82.
82
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 137.

191
Prima categorie de măsuri se întemeiază pe prevederile art.
45 alin. (4) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Excepţia prevăzută în alin. (4) al articolului 45 din TFUE (fost
art. 39 din TCE) se referă la încadrarea în administraţia publică.
Astfel, aceste dispoziţii situează în afara domeniului de aplicare
al primelor trei aliniate din art. 45, o serie de locuri de muncă,
ce implică participarea directă sau indirectă la exercitarea
puterii publice şi a funcţiilor care au ca obiect protejarea
intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi
publice.
Jurisprudenţa a statuat faptul că, statele membre nu pot
considera, o anumită funcţie ca făcând parte din administraţia
publică, numai pe baza numelui sau a denumirii acelei funcţii
sau pentru simplul fapt că atribuţiile funcţiei sunt guvernate de
dreptul public. Astfel, un stat nu poate încadra anumite
activităţi, de exemplul de tip economic sau social, în sfera
derogării prevăzute de Tratat, prin simpla includere a acestora
în domeniul dreptului public al statului şi prin asumarea
responsabilităţii îndeplinirii lor83.
Curtea de Justiţie a considerat că scopul acestor
prevederi ale Tratatului erau de a permite statelor membre să
rezerve propriilor cetăţeni posturile din administraţia publică,
deoarece, se consideră că, posturile respective implică o
legătură specială de loialitate şi reciprocitate a drepturilor şi
îndatoririlor între stat şi angajat84.
Cauza 4/91 (Annegret Blies c. Ministerul Educaţiei
83
Cauza C – 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del
Estado (2003), ECR I – 10391.
84
Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 952.

192
Naţionale) are ca obiect o acţiune prelminară cu privire la
interpretarea articolului 48 alin. (4) din TCEE (fost art. 39 alin.
(4) TCE, în prezent art. 45 alin. (4) din TFUE), formulată de
către Tribunalul administrativ din Paris, în cadrul litigiului între
Ministerul Educaţiei Naţionale francez şi o resortisantă de
cetăţenie germană, care a solicitat înscrierea sa la concursul
de obţinere a certificatului de aptitudine, în calitate de cadru
didactic în învăţământul german de gradul doi.
Cererea acesteia a fost refuzată de către directorul de
recrutare din Ministerul Educaţiei Naţionale pe motiv de
cetăţenie, iar solicitanta a atacat ierarhic decizia în cauză la
Ministerul Educaţiei Naţionale. Ca urmare a lipsei unui răspuns
din partea ministrului, d-na Bleis a introdus o acţiune în anulare
la Tribunalul din Paris împotriva deciziei de respingere implicite,
care rezultă din această tăcere.
La rîndul său, Tribunalul din Paris a considerat că
validitatea deciziei atacate depindea de interpretarea art. 48
alin. (4) din TCEE şi a solicitat Curţii să se pronunţe cu titlul
preliminar, cu privire la întrebarea dacă postul de cadru didactic
pe bază de certificat din învăţământul secundar al instituţiilor de
învăţământ public francez constituie un post în administraţia
publică.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, prin
posturi în administraţia publică se înţelege, în sensul alineatului
(4) al articolului 48 din TCEE, un ansamblu de posturi care
comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea
autorităţii publice şi a funcţiilor, care au ca obiect apărarea
intereselor generale ale statului şi a altor colectivităţi publice şi
care, prin acestea, presupun, din partea titularilor, existenţa

193
unui raport special de solidaritate faţă de stat, cât şi a
reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor care reprezintă
fundamentul legăturii de cetăţenie.
Posturile excluse sunt numai cele susceptibile să prezinte
caracteristici ale activităţilor specifice ale administraţiei, ţinând
seama de atribuţiile şi responsabilităţile care le sunt inerente.
Curtea s-a pronunţat deja, în sensul că aceste condiţii
foarte stricte nu sunt îndeplinite în cazul cadrelor didactice
stagiare şi a lectorilor de limbi străine85.
În cauza 152/73, Giovanni Maria Sotgiu c. Deutsche
Bundespost („Egalitate de tratament pentru lucrătorii
resortisanţi din statele membre”), Curtea de Justiţie a hotărât
următoarele:
- Articolul 45 alin. (4) din TFUE se interpretează în sensul
că excepţia prevăzută de această dispoziţie priveşte
exclusiv accesul la posturile din administraţia publică.
Dispoziţia respectivă nu poate justifica existenţa unor
măsuri discriminatorii în privinţa remunerării sau a altor
condiţii de muncă împotriva lucrătorilor admişi în
serviciul administrativ. Natura raportului juridic dintre
lucrător şi administraţie este irelvantă în această
privinţă;
- Articolul 7 alineatele (1) şi (4) din Regulamentul
1612/68/CEE se interpretează în sensul că
indemnizaţia de separare, în măsura în care
compensează inconvenientele suferite de lucrătorul
separat de căminul său, reprezintă o remuneraţie
suplimentară şi se încadrează în noţiunea de „condiţii
85
Cauza 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale, Daniel Ivan, Hotărâri recente şi
consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura C.H. Beck, 2007, p. 79-81.

194
de muncă”, fără a fi necesar să se clarifice dacă plata
este efectuată în temeiul unei obligaţii legale sau
contractuale, ori ca o simplă opţiune a statului, în
calitate de angajator.
Normele privind egalitatea de tratament, prevăzute atât de
tratat cât şi la articolul 7 din Regulamentul 1612/68/CEE,
interzic nu numai discriminarea evidentă pe motiv de cetăţenie,
ci şi toate formele disimulate de discriminare care, prin
aplicarea altor criterii de diferenţiere, conduc de fapt la acelaşi
rezultat. Luarea în considerare, ca un criteriu de acordare a
indemnizaţiei de separare, a faptului că un lucrător are
domiciliul în alt stat membru poate, în funcţie de împrejurări, să
constituie o discriminare interzisă. Acest lucru nu este valabil în
cazul în care regimul unei astfel de indemnizaţii ţine cont de
diferenţele obiective dintre situaţiile lucrătorilor ca urmare a
faptului că îşi au domiciliul pe teritoriul naţional sau în
străinătate la data încadrării în post.

A doua categorie de măsuri care justifică, potrivit Tratatului


privind Funcţionarea Uniunii Europene, derogări de la principiul
liberei circulaţii a persoanelor sunt cele bazate pe motive de
ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Articolul 45 alin. (3) din TFUE permite statelor membre să
deroge, din motive de ordine publică, siguranţă publică sau
sănătate publică de la principiul liberei circulaţii a lucrătorilor şi
a dreptului de stabilire precum şi de la principiul privind libera
circulaţie a serviciilor.
La data la care era în vigoare, Directiva 64/221/CEE a
Consiliului privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la

195
circulaţia şi şederea străinilor justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică prevedea
următoarele:
- măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică
trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul
personal al individului care face obiectul acesteia;
- simpla existenţă a unor condamnări penale nu poate
constitui în mod automat temei pentru luarea măsurilor.

Prevederile art. 27 – 33 din Capitolul VI „Restrângerea


dreptului de intrare şi dreptului de şedere pentru motive de
ordine publică, siguranţă publica sau sanatate publică” din
Directiva 2004/38/CCE abrogă şi înlocuiesc dispoziţiile
Directivei 64/221/CCE şi încorporează majoritatea
jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie.
Dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CCE stabilesc
principiile generale cu privire la limitarea dreptului de intrare şi
de şedere.
Astfel, conform acestor dispoziţii, statele membre pot
restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor
Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie,
pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate de către state, din motive de ordine publică
sau siguranţă publică, trebuie să respecte principiul
proporţionalităţii şi să se întemeiaze exclusiv pe conduita
persoanei în cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot
justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita
persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală,

196
prezentă şi suficient de grava la adresa unui interes
fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu
sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii
de prevenţie generală.
Pentru a stabili dacă persoana respectiva reprezintă un
pericol pentru ordinea publică sau siguranţa publică, la
eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absenţa unui
sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la
intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la
care persoana şi-a semnalat prezenţa pe teritoriul său, în
conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din directivă, ori la
eliberarea permisului de şedere, statul membru gazdă poate, în
cazul în care consideră indispensabil, să ceara statului membru
de origine sau, dacă este necesar, altor state membre sa îi
furnizeze informaţii privind antecedentele persoanei respective.
Această consultare nu poate avea un caracter sistematic.
Statul membru consultat are obligaţia să răspundă în termen de
doua luni.
Articolul 5 aliniatul (5) din directivă stabileşte faptul că, un
stat membru poate cere unei persoane să-şi raporteze
prezenţa pe teritoriul său într-un termen rezonabil şi
nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerinţe poate face
persoana respectivă pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi
proporţionale.
Ultimul aliniat al art. 27 stabileşte obligaţia statului
membru care a eliberat paşaportul sau cartea de identitate de a
permite titularului documentului care a fost expulzat, din motive
de ordine publică, siguranţă publică sau sanatate publică, de
pe teritoriul altui stat membru, să reintre pe teritoriul său făra

197
nici o formalitate, chiar daca documentul nu mai este valabil
sau dacă cetăţenia titularului este contestată.
Dispoziţiile art. 28 din directivă intitulat “Protecţia
expulzării” stabilesc următoarele:
 înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său
din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul
membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum
durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta
acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi
economică, integrarea sa socială şi culturală în statul
membru gazdă şi legaturile sale cu ţara de origine;
 statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare
împotriva unui cetăţean al Uniunii sau a membrilor familiei
sale, indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul de
şedere permanentă pe teritoriul său, cu excepţia cazurilor
în care există motive imperative de ordine publică sau
sigurantă publică;
 nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva
cetăţenilor Uniunii, indiferent de cetăţenia acestora, cu
excepţia cazului in care decizia se bazează pe motive
imperative de siguranţă publica definite de statele
membre, daca aceştia:
o şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei
zece ani anteriori, sau
o sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea
este în interesul copilului, în conformitate cu
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind
drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.

198
Dispoziţiile art. 29 din directivă intitulat “Sănătatea publică”
stabilesc:
 singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a
liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, astfel
cum sunt acestea definite de documentele relevante ale
Organizaţiei Mondiale a Sanătăţii, precum şi alte boli
infecţioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac
obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică
resortisanţilor din statul membru gazdă - alin. (1);
 bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la
data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul
respectiv - alin. (2);
 dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar,
într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele
membre pot supune beneficiarii dreptului de şedere unui
examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de
nici una dintre bolile menţionate la primul alineat. Aceste
examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic -
alin. (3).

Conform dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din directivă, persoanele


interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie
adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să
poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia. Mai
mult, persoanele interesate trebuie informate în mod precis şi
complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranţă
publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată
în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este
contrar intereselor siguranţei statului.

199
Notificarea trebuie să conţină următoarele informaţii:
 instanţa judecatorească sau autoritatea administrativă la
care persoana interesată poate contesta decizia,
 termenul pentru contestare, şi, dacă este cazul,
 termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi
teritoriul statului membru.
Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, motivate corespunzator,
termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai
mic de o luna de la data notificării.
Dispoziţiile art. 31 din directivă intitulat “Garanţii procedurale”
stabilesc modalitatea persoanele interesate de a se apăra şi de
a apela la căile judiciare de atac, în statul membru gazdă şi,
dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o
decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică.
În cazul in care contestarea deciziei de expulzare este
însoţită de o cerere de luare a unor măsuri vremelnice de
suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a
persoanei de pe teritoriu nu se poate face înainte de luarea
ordonanţei privind măsurile vremelnice, cu excepţia cazurilor în
care:
 decizia de expulzare se întemeiază pe o hotărâre
judecatorească anterioară, sau
 persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale
judiciară de atac, sau
 decizia de expulzare se întemeiază pe motive imperative
de siguranţă publică, în conformitate cu articolul 28
alineatul (3).
Căile de atac permit examinarea legalităţii deciziei, precum şi

200
a faptelor şi împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă.
Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporţionat, în
special având în vedere cerinţele prevazute la articolul 28.
Statele membre pot refuza prezenţa persoanei respective pe
teritoriul lor pe parcursul exercitării căilor de atac, dar nu o pot
împiedica să îşi formuleze personal apărările, cu excepţia
cazurilor când prezenţa sa ar putea cauza perturbări grave ale
ordinii şi siguranţei publice sau când calea de atac priveşte
refuzul accesului pe teritoriul respectiv.
Dispoziţiile articolului 32 din directivă intitulat “Efectele în
timp ale interdicţiei de intrare pe teritoriu”, stabilesc
următoarele:
 persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a
intrării pe teritoriu pentru motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică, pot prezenta o
cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp
rezonabilă, în funcţie de împrejurări şi, în orice caz, după
trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a
intrării care a fost pronunţată în mod valabil în
conformitate cu dreptul comunitar, prezentând probe ce
atestă că s-a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor
care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunţată
împotriva lor. Statul membru în cauza ia o decizie privind
această cerere în termen de şase luni de la prezentarea
acesteia;
 persoanele mentionate la primul aliniat nu au dreptul de
intrare pe teritoriul statului membru respectiv în perioada
în care cererea lor este analizată.
Dispoziţiile articolului 33 din directivă referitoare la expulzare

201
stabilesc următoarele:
 expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca
pedeapsă sau masură accesorie a unei pedepse privative
de libertate numai cu respectarea cerintelor prevăzute la
articolele 27, 28 si 29 din directivă;
 în cazul în care decizia de expulzare menţionată la
alineatul (1) este pusă în executare după mai mult de doi
ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă
persoana respectivă continuă să constituie un pericol real
şi actual la adresa ordinii publice sau a siguranţei publice
şi stabileşte dacă de la data emiterii deciziei de expulzare
s-a produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.

În cauza C – 50/06 (Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos)


având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
formulate în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, introdusă la
31 ianuarie 2006, Comisia Comunităţilor Europene a solicitat
Curţii să constate că, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit
obligaţiile ce îi revin, datorită faptului că nu aplică cetăţenilor
Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind
coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea
străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică, ci le aplică acestora legislaţia
generală privind străinii, care permite stabilirea unei legături
sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură
de expulzare.
Conform articolul 18 alin. (1) TCE (în prezent art. 21 din
TFUE) orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie
şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi

202
a condiţiilor prevăzute de Tratatul CE şi de dispoziţiile adoptate
în vederea aplicării acestuia.
Curtea de Justiţie a stabilit că, Regatul Ţărilor de Jos, prin
faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE ci le
aplică acestora o legislaţie generală privind străinii, care
permite stabilirea unei legături de expulzare, nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul acestei directive86.
Curtea de Justiţie recomandă interpretarea cu stricteţe a
termenului de „ordine publică” iar jurisprudenţa a stabilit
următoarele: pentru ca un stat să se poată prevala de această
restricţie trebuie să existe o ameninţare adevărată şi suficient
de serioasă la adresa ordinii publice.
Din hotărârile Curţii de Justiţie, putem reţine şi alte soluţii:
 În cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office
(„Ordinea publică”), Curtea a hotărât următoarele:
o articolul 48 din TCEE (în prezent art. 45 din TFUE)
are efect direct în ordinea juridică a statelor membre
şi conferă persoanelor de drept privat drepturi pe
care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;
o articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221/CEE a
Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea
măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi
şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate de
motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de
sănătate publică, le conferă persoanelor de drept,
drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie
într-un stat membru şi pe care instanţele naţionale
trebuie să le protejeze;
86
Cauza C-50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.

203
o articolul 48 din TCEE şi articolul 3 alineatul (1) din
Directiva 64/221/CEE trebuie să fie interpretate în
sensul că, un stat membru impunând restricţii
justificate de ordinea publică poate lua în
considerare, ca ţinând de comportamentul personal
al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un
grup sau la o organizaţie, ale căror activităţi sunt
considerate de statul membru ca reprezentând un
pericol social, fără a fi cu toate acestea interzise,
chiar dacă cetăţenilor statului respectiv care doresc
să desfăşoare o activitate similară cu cea pe care
doreşte să o desfăşoare cetăţeanul unui alt stat
membru nu li se impune nici o restricţie, în cadrul
aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii;
o prin urmare, Curtea a arătat că un stat membru
poate, din motive de ordine publică, să-i refuze unui
cetăţean al unui stat membru beneficiul principiului
liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării
unei activităţi salariate determinate, chiar şi atunci
când acesta nu impune nici o restricţie similară
propriilor cetăţeni87.
 În cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine
publică”), Curtea a hotărât următoarele:
o constituie o „măsură” în sensul Directivei
64/221/CEE, orice act care aduce atingere, în cazul
persoanelor care intră în sfera de aplicare a

87
Cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 216- 218.

204
articolului 48 din TCEE, drepturilor de intrare şi
şedere liberă în statele membre, în aceleaşi condiţii
precum cetăţenii statului membru gazdă. Această
noţiune cuprinde actele cerute de lege unei instanţe
de a propune în anumite cazuri expulzarea unui
resortisant al unui stat membru, atunci când această
propunere constituie o condiţie prealabilă şi necesară
unei asemenea decizii;
o articolul 3 alineatul (2) din Directiva 64/221/CEE,
conform căruia existenţa unor condamnări penale nu
poate constitui în mod automat temei pentru
restricţiile cu privire la libera circulaţie pe care
articolul 48 din TCEE le autorizează pe motive de
ordine publică şi siguranţă publică, trebuie interpretat
în sensul că existenţa unor condamnări penale nu
poate fi reţinută decât în măsura în care
circumstanţele care au determinat aceste
condamnări arată existenţa unui comportament
personal care constituie o ameninţare actuală pentru
ordinea publică. Este de competenţa autorităţilor şi,
după caz, a instanţelor naţionale să hotărască, în
fiecare speţă, ţinând seama de condiţia juridică
specială a persoanelor care intră sub incidenţa
dreptului comunitar şi de caracterul fundamental al
principiului liberei circulaţii a persoanelor;
o noţiunea de ordine publică în context comunitar şi, în
special ca justificare a unei derogări de la principiul
fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor trebuie
înţeleasă în mod strict, astfel încât sfera sa de

205
aplicare nu ar putea fi determinată unilateral de
fiecare dintre statele membre fără controlul
instituţiilor comunitare;
o împrejurările specifice care ar putea justifica
recurgerea la noţiunea de ordine publică pot varia de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi, este
necesar să li se recunoască, în această privinţă,
autorităţilor naţionale competente o marjă de
apreciere în limitele impuse de tratat şi de dispoziţiile
impuse pentru aplicarea acestuia;
o în măsura în care poate justifica anumite restricţii
pentru libera circulaţie a persoanelor care intră sub
incidenţa dreptului comunitar, recurgerea autorităţii
naţionale la noţiunea de ordine publică presupune, în
orice caz, existenţa în afară de perturbarea ordinii
sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a
unei ameninţări reale şi suficient de grave care
afectează un interes fundamental al societăţii88.

3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale

Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze că,


„motive imperative de interes general”, pot să justifice
instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte libertăţile
fundamentale consacrate în tratate89.
88
Cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
354-356.
89
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 147.

206
La fel ca în cazul liberei circulaţii a mărfurilor, şi în cazul
liberei circulaţii a persoanelor trebuiesc îndeplinite aceleaşi
condiţii pentru a putea fi invocată o excepţie jurisprudenţială.
Aceste condiţii sunt următoarele:
- este necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de
armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă
acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată;
- măsura naţională instituită să se aplice în mod
nediscriminator;
- măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit;
- măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul
avut în vedere.

Nu constituie restricţii în sensul formulei Keck 90, acele


proceduri care nu împiedică accesul lucrătorului străin la piaţa
muncii, fiind valabile în mod nediscriminator şi care afectează
în mod egal raporturile de muncă ale naţionalilor şi străinilor.
Conform formulei Keck, aplicarea dispoziţiilor naţionale
care limitează sau interzic anumite modalităţi de comercializare
a produselor provenite din alte state membre nu poate să
împiedice comerţul dintre statele membre, cu condiţia ca
aceste dispoziţii să se aplice, tuturor agenţilor economici în
cauză, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional, şi să
influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea
produselor naţionale şi a celor provenite din alte state membre.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor
90
Cauzele conexe C – 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993, Acţiune penală împotriva
domnilor Bernard Keck şi Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor - Interzicerea revânzării în
pierdere”).

207
de acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat
membru care corespund normelor emise de statul respectiv nu
poate să împiedice sau să restricţioneze accesul acestora pe
piaţă, mai mult decât îl restricţionează pe cel al produselor
naţionale. Reglementările respective nu intră, prin urmare, în
domeniul de aplicare al art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE şi
în prezent art. 34 din TFUE).
În concluzie, restricţiile sunt justificate dacă sunt
revendicate de interesul general, urgent şi dacă se respectă
principiul proporţionalităţii.

3.7. Libertatea de stabilire

3.7.1. Reglementare

Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru


este reglementată de dispoziţiile art. 49 - 55 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43
alin. (1) din TCE şi fost art. 52 alin. (1) din TCEE) sunt interzise
restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie se
întinde şi asupra restricţiilor de creare de agenţii, sucursale sau
filiale, de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe
teritoriul unui alt stat membru.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (2), libertatea de stabilire
presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea
acestora, precum şi la constituirea şi administrarea

208
întreprinderilor şi, în special, a societăţilor, în înţelesul articolului
54 al doilea paragraf, în condiţiile stabilite pentru resortisanţii
proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor
privind capitalurile.
Dispoziţiile art. 50 - 53 din TFUE stabilesc mijloacele proce-
durale prin care Parlamentul European, Consiliul şi Comisia îşi
exercită funcţiile privind dreptul de stabilire.
În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o
activitate determinată, Consiliul are dreptul de a lua hotărâri, în
conformitate cu procedura prevăzută la art. 294 din acelaşi
Tratat şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, prin
intermediul directivelor.
Consiliul şi Comisia, prin exercitarea funcţiilor care le revin
au anumite prerogative şi anume:
- acordă, de regulă, prioritate activităţilor în cazul cărora
libertatea de stabilire constituie o contribuţie deosebit
de utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor
comerciale;
- asigură o strânsă cooperare între autorităţile naţionale
competente pentru a cunoaşte aspectele speciale ale
diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;
- elimină acele proceduri şi practici administrative care
decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate
anterior între statele membre, a căror menţinere ar
constitui un obstacol în cale libertăţii de stabilire;
- asigură lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi în
muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de
a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura
activităţi independente, în cazul în care îndeplinesc

209
condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar
intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenţionează
să iniţieze această activitate;
- asigură resortisantului unui stat membru posibilitatea de
a dobândi şi folosi terenuri şi construcţii situate pe
teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta
nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39 alin.
(2);
- elimină treptat restricţiile privind libertatea de stabilire în
fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce
priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare de agenţii,
sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe
de altă parte, condiţiile de acces ale personalului
angajat în cadrul sediului principal în funcţiile de
conducere sau de supraveghere ale acestor agenţii,
sucursale sau filiale;
- coordonează, în măsura în care este necesar şi în
vederea echivalării lor, garanţiile solicitate de statele
membre societăţilor, în înţelesul articolului 54 paragraful
doi, pentru a proteja deopotrivă interesele asociaţilor şi
terţilor;
- se asigură că ajutoarele acordate de statele membre nu
denaturează condiţiile de stabilire.
Conform dispoziţiilor art. 51 din TFUE (fost art. 45 din
TCE), sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului
capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile
care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice. Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot

210
excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor
prezentului capitol.
În cazul 2/74, Jean Reyners c. Belgia („Dreptul de
stabilire”)91, Curtea de Justiţie a fost întrebată dacă profesia
juridică de avocat era în întregime exceptată de la aplicarea
regulilor Tratatului, datorită faptului că aceasta cuprindea
activităţi legate de exercitarea unei astfel de autorităţi.
În fapt, domnul Jean Reyners, care era de cetăţenie
olandez dar, care s-a născut, a crescut şi a promovat studiile
juridice în Belgia, a dorit să profeseze ca avocat în această
ţară. Legea organizării judecătoreşti din Belgia impunea însă,
condiţia cetăţeniei belgiene a candidatului, ca o condiţie de
angajare în profesia de avocat, singura excepţie fiind prevăzută
pentru cazul în care există o reciprocitate în acest sens cu
statul din care provine solicitantul de cetăţenie străină. Domnul
Reyners a făcut mai multe demersuri la Consiliul General al
Baroului Naţional, cerând o derogare de la condiţia deţinerii
cetăţeniei, însă acestea au fost fără rezultat.
În consecinţă, domnului Reyners i s-a refuzat eliberarea
autorizaţiei de funcţionare, motiv pentru care acesta a solicitat
în instanţă anularea reglementărilor interne care contravin
prevederilor dreptului comunitar privind dreptul de stabilire. În
cadrul acestui proces s-a formulat o acţiune preliminară la CJE.
Curtea a statuat că activităţile profesionale ale unui
avocat, implicând contactul regulat şi oficial şi chiar cooperarea
obligatorie cu instanţele, nu aveau legătura necesară cu
exercitarea autorităţii publice. S-a arătat că simpla acordare de
consultanţă şi asistenţă juridică şi de asigurarea apărării unei
91
Cauza 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631.

211
persoane în faţa instanţei, chiar şi în cazurile în care acest
lucru trebuie făcut din oficiu sau este rezervat doar avocaţilor
nu presupune participarea la exercitarea autorităţii de stat,
deoarece aceste activităţi lasă neatinsă activitatea
judecătorească şi libertatea de decizie a organelor
jurisdicţionale.

Prevederile acestui capitol – dispune articolul 52 din TFUE


(fost art. 46 din TCE) – şi măsurile adoptate în temeiul
acestuia, nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi
actelor administrative care prevăd un regim special pentru
resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică.
Articolul 53 din TFUE (fost art. 47 din TCE) prevede:
„(1)În vederea facilitării accesului la activităţile
independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare,
precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul
la activităţile independente şi la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale
şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este
subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora
în diferitele state membre”.
Prin reglementările art. 54 (fost art. 48 din TCE) se
realizează o calificare legală a noţiunii de „societăţi” pentru a
determina sfera de aplicare a dispoziţiilor tratatului privind

212
dreptul de stabilire.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (1), societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi
având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Iar, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (2), prin societăţi se
înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative
şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia
celor fără scop lucrativ.
Dreptul sau libertatea de stabilire, trebuie să asigure celor
care exercită o activitate economică independentă, posibilitatea
de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii pe bază
de motive strict economice.
Principiul libertăţii de stabilire şi toate drepturile conexe
acestuia, constituie în esenţă posibilitatea persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice, de a începe şi de a desfăşura o activitate
economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de
cetăţenie sau naţionalitate92.
Stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier.
Regulile dreptului de stabilire nu se pot aplica activităţilor ce se
desfăşoară numai într-un stat membru, adică în absenţa unui
element care să depăşească graniţele naţionale93.
Astfel, putem concluziona că dreptul sau libertatea de
stabilire se referă la exercitarea într-un alt stat membru şi pentru
un timp nelimitat, a unor activităţi comerciale, cum ar fi:
 exercitarea de profesiuni liberale;
92
Cauza C-115/78, Knoars, (1979), Rec, 399, pct. 16.
93
Cauza C-134/95, USSL, [1997] ECR I-195, pct. 19.

213
 înfiinţarea unor societăţi comerciale;
 înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor
comerciale din alte state membre94.

3.7.2. Dreptul de stabilire şi activitatea sportivă

Dreptul de stabilire include şi sporturile, atât în calitate de


profesionist, cât şi în calitate de semiprofesionist.
Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în
măsura în care ea poate fi considerată o activitate economică.
Acesta este şi cazul activităţii judecătorilor profesionişti sau
semiprofesionişti de fotbal, din moment ce exercită o activitate
salarială sau efectuează prestări de servicii remunerate.
În cazul 415/93 („Bosman”), dl. Bosman, jucător
profesionist de fotbal de naţionalitate belgiană, liber de contract
a fost împiedicat de RCL, club belgian de primă divizie, să se
transfere la echipa Dunkerque din Franţa, de regulamentul
URBSFA şi UEFA.
Dl. Bosman a fost angajat începând cu anul 1988 de către
RCL, în temeiul unui contract a cărui dată de încetare era 30
iunie 1990. Clubul RCL îi asigura un salariu mediu lunar de
120.000 franci belgieni, inclusiv primele.
La data de 21 aprilie 1990, RCL îi propune dlui Bosman un
nou contract, pe durata unui sezon, reducându-i remuneraţia
lunară la 30.000 franci belgieni, ceea ce reprezintă suma minimă
prevăzută de Regulamentul federal al URBSFA. Refuzînd să
semneze, dl. Bosman a fost înscris pe lista de transferuri.
94
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 472.

214
Valoarea primei de pregătire în ceea ce-l priveşte a fost fixată la
11.743.000 franci elveţieni.
Dat fiind faptul că nici un club nu şi-a manifestat interesul
pentru un transfer impus, dl. Bosman a stabilit un contract cu un
club francez din Dunkerque, din divizia a doua, ceea ce a condus
la angajarea sa pentru un salariu lunar de 100.000 franci belgieni
şi o primă de instalare de aproximativ 900.000 de franci belgieni.
La data de 27 iulie 1990 a fost încheiat un contract între
RCL şi clubul Dunkerque, prevăzând transferul temporar al dlui.
Bosman pentru o perioadă de un an, condiţionat de plata de
către clubul din Dunkerque către RCL, a unei prime de
1.200.000 franci belgieni. Acest contract acorda între altele
clubului din Dunkerque un drept de opţiune irevocabil cu privire
la transferul definitiv al jucătorului pentru suma de 4.800.000
franci belgieni.
Cele două contracte, între clubul din Dunkerque şi RCL,
pe de o parte, şi între clubul din Dunkerque şi dl. Bosman, pe
de altă parte, erau totuşi supuse unei condiţii suspensive,
conform căreia certificatul de transfer trebuia transmis de către
URBSFA către FFF (Federaţia franceză de fotbal) înainte de
primul meci al sezonului, care urma să aibă loc la data de 2
august 1990.
Îndoindu-se de solvabilitatea clubului din Dunkerque, RCL
nu a solicitat URBSFA să transmită certificatul menţionat către
FFF. În consecinţă, nici unul dintre cele două contracte nu şi-a
produs efectele, împiedicându-l astfel să joace pe perioada
întregului sezon.
La 8 august 1990, dl. Bosman a introdus la Tribunal de
première instance din Liege o acţiune împotriva RCL. În paralel

215
cu acţiunea pe fond, el a solicitat, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, în primul rând, obligarea RCL şi URBSFA la plata
în avans a unei sume de 100.000 franci belgieni pe lună, până
la găsirea unui nou angajator, în al doilea rând, interzicerea
pârâţilor de a împiedica angajarea sa, în special prin
perceperea unei sume de bani şi, în al treilea rând, ca o
întrebare preliminară să fie adresată Curţii.
Prin ordonanţa din 9 noiembrie 1990, judecătorul care s-a
pronunţat asupra cererii de ordonanţă preşedinţială a obligat
RCL şi URBSFA la plata lunară a unei sume de 30.000 franci
belgieni în contul dlui Bosman şi le-a pus în vedere acestora să
nu obstrucţioneze angajarea dlui Bosman.
Între timp, dl. Bosman a mai făcut două angajamente la
cluburi franceze, contracte care s-au reziliat. După alte căutări
în Belgia şi în Franţa s-a angajat în cele din urmă la un club
belgian de divizia a treia.
Conform instanţei de trimitere, în ciuda faptului că dl.
Bosman avea statutul de „jucător liber”, acesta a făcut obiectul
unui boicot din partea grupului de cluburi europene care ar fi
putut să-l angajeze.
Curtea de Apel din Liege a hotărât să suspende judecata
şi a solicitat CJE să pronunţe o hotărâre preliminară pe mai
multe aspecte. URBSFA a formulat recurs care la rândul lui a
fost respins.
Potrivit regulamentului federal al URBSFA din 1983, în
vigoare în perioada respectivă, trebuiesc distinse trei raporturi:
afilierea, care leagă jucătorul de asociaţia naţională,
legitimarea, care leagă jucătorul de un anumit club şi dreptul de
joc, care este condiţia necesară pentru un jucător să poată

216
participa la competiţiile oficiale. Transferul este definit ca fiind
operaţiunea prin care jucătorul afiliat obţine un schimb de
legitimare. În caz de transfer temporar, jucătorul rămâne
legitimat la clubul său, dar are drept de joc pentru un alt club.
În ceea ce priveşte regulamentele UEFA şi FIFA, acestea
nu se aplică direct jucătorilor, ci sunt cuprinse în regulamentele
asociaţiilor naţionale, care sunt singurele care au competenţa
de a le aplica şi de a reglementa relaţiile dintre cluburi şi
jucători.
În perioada în care au avut loc faptele, Regulamentul FIFA
prevedea că un jucător profesionist nu poate părăsi asociaţia
naţională la care a fost afiliat, atâta timp cât este legat prin
contractul semnat şi prin regulamentele clubului său, precum şi
cele ale asociaţiei naţionale, oricât de severe ar fi acestea.
Transferul internaţional era condiţionat de eliberarea, de către
vechea asociaţie naţională, a unui certificat de transfer prin
care aceasta confirmă că toate obligaţiile financiare, inclusiv
suma eventualului transfer, au fost executate.
Potrivit regulamentelor URBSFA şi UEFA, un jucător
devenea liber de contract doar dacă 2 sezoane era în lipsă de
activitate, datorită refuzării propunerilor făcute de clubul la care
evoluează. Totodată exista şi o clauză de naţionalitate 3+2 care
permitea evoluarea în acelaşi timp a 3 străini + 2 cu stabilitate
mai mare de 5 ani într-un stat membru.
Faţă de toată această situaţie, Curtea a stabilit
următoarele:
1. Articolul 48 din Tratatul CEE (fost art. 39 din TCE, în

prezent art. 45 din TFUE) nu permite aplicarea regulilor


stabilite de către asociaţiile sportive, potrivit cărora, un

217
jucător profesionist de fotbal resortisant al unui stat
membru, la expirarea contractului cu un anumit club nu
poate fi angajat de către un club dintr-un alt stat
membru decât dacă acesta din urmă a plătit clubului
iniţial o primă de transfer, de formare sau de
promovare.
2. Articolul 48 din Tratatul CEE nu permite punerea în
aplicare a regulilor stabilite de către asociaţiile sportive
potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competiţiile
organizate, cluburile de fotbal nu pot alinia în teren
decât un număr limitat de jucători profesionişti
resortisanţi ai altor state membre.
3. Efectul direct al art. 48 din Tratatul CEE nu poate fi

invocat în cazul unor cereri având ca obiect pretenţii


privind o primă de transfer, de pregătire sau de
promovare care, la data pronunţării prezentei hotărâri, a
fost deja plătită sau este încă în curs de a fi plătită în
vederea executării unei obligaţii născute înainte de
această dată, cu excepţia justiţiabililor care, înainte de
această dată, au introdus o acţiune în justiţie sau au
formulat o cerere echivalentă, potrivit dreptului naţional
incident95.
Curtea de Justiţie, în cazul Bosman a pronunţat o hotărâre
relativă la libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de asociere şi
efectul direct al articolului 45 din TFUE.
Cazul Bosman este unul dintre cele mai importante cazuri
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a avut un efect profund
95
Cazul nr. C – 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v.
Jean-Marc Bosman, Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Libertatea de a presta
servicii. Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicţia comunitară,
volumul II, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 192-228.

218
asupra transferului de jucători de fotbal între statele membre
ale UE.
Astfel, în urma acestei hotărâri dată de Curtea de Justiţie,
fotbaliştii proveniţi din state terţe şi care sunt beneficiari ai
regulilor de naturalizare reuşesc să obţină un pasaport dintr-o
ţară membră a UE, să se stabilească liber pe teritoriul UE şi să
beneficieze de protecţia legislaţiei UE privind statutul
lucrătorilor.

Într-o altă cauză, 74/36 („B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch


c. Association Union Cycliste Internationale, Koninklijke
Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo”), Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
 practicarea sporturilor nu intră sub incidenţa dreptului
comunitar, decât în măsura în care aceasta constituie o
activitate economică în sensul articolului 2 din TCEE;
 interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate,
formulată la articolele 7, 48 şi 59 din TCEE nu priveşte
componenţa echipelor sportive, în special a echipelor
naţionale, întrucât formarea acestor echipe este o
chestiune care priveşte exclusiv sportul în sine, neavând
ca atare legătură cu activitatea economică;
 interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate se
aplică nu numai în cazul actelor autorităţii publice, ci şi în
cazul dispoziţiilor de altă natură care urmăresc să
reglementeze, în mod colectiv, munca salarizată şi
prestările de servicii96.
96
Cauza 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale,
Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española Ciclismo, în Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 214.

219
3.7.3. Dreptul de stabilire şi calificările profesionale

În baza dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din TFUE, Parlamentul


European și Consiliul adoptă directivele privind recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de
calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de
lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la
accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora.
Aliniatul (2) stabileşte că, în ceea ce priveşte profesiile
medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a
restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de
exercitare a acestora, în diferitele state membre.
Astfel, statele membre nu pot face abstracţie, în aplicarea
dispoziţiilor lor naţionale, de cunoştinţele şi de calificările deja
obţinute de persoana în cauză, într-un alt stat membru.
Refuzul unui stat membru de a recunoaşte calificările din
alt stat membru, constituie un obstacol în calea dreptului de
stabilire.
Cauza 71/76 („Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre
des avocats à la Cour de Paris”) are ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea
dispoziţiilor Tratatului CEE în materia dreptului de stabilire, în
coroborare cu anumite condiţii legale pentru admiterea în
profesia de avocat, introdusă în faţa CJCE, în temeiul articolului
177 din acelaşi tratat, de Cour d'appel din Paris.
Domnul Jean Thieffry, de cetăţenie belgiană, a obţinut în
iulie 1955 doctoratul în drept belgian la Universitatea din
Louvain. Între anii 1956 şi 1969 a exercitat profesia de avocat

220
în cadrul Baroului din Bruxelles. Ulterior, s-a stabilit la Paris,
unde a colaborat cu un avocat înscris în Baroul din Paris şi s-a
dedicat activităţilor de natură didactică din domeniul juridic.
La 5 decembrie 1974, domnul Jean Thieffry a obţinut din
partea Universităţii din Paris I, Panthéon-Sorbonne
recunoaşterea echivalenţei diplomei sale de doctorat în drept
belgian cu licenţa în dreptul francez, iar la 18 noiembrie 1975, a
obţinut din partea Institut d'Études judiciaires de l'université de
Paris II certificatul de calificare pentru profesia de avocat.
Acesta a solicitat apoi să fie admis în vederea depunerii
jurământului pentru a se putea înscrie la stagiu la Baroul din
Paris.
Cererea i-a fost respinsă pe motiv că nu deţinea o diplomă
care să justifice o licenţă sau un doctorat în dreptul francez.
La 19 martie 1976, domnul Jean Thieffry a introdus o
reclamaţie împotriva hotărârii Consiliului Baroului.
Ca urmare, în 13 iulie 1976, Consiliul Baroului a adresat
Curţii de Justiţie o întrebare preliminară privind interpretarea
articolului 57 din TCEE referitoare la recunoaşterea reciprocă a
titlurilor de calificare profesională în vederea accesului la
activităţi independente, în special în scopul admiterii în profesia
de avocat.
Conform motivării Curţii de Justiţie, în vederea facilitării
accesului la activităţile independente şi la exercitarea acestora,
articolul 57 din TCEE (fost art. 47 din TCE, în prezent art. 53
din TFUE) însărcinează Consiliul să adopte directive care au ca
obiect, pe de o parte, recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi,
pe de altă parte, coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative privind accesul la activităţi independente

221
şi la exercitarea acestora.
Atunci când libertatea de stabilire prevăzută la articolul 52
din TCEE (fost art. 43 TCE, în prezent art. 49 din TFUE) poate
fi asigurată într-un stat membru, în temeiul, fie al actelor cu
putere de lege şi al actelor administrative în vigoare, fie în
temeiul practicilor administraţiei publice sau ale unor organisme
profesionale, beneficiul efectiv al acestei libertăţi nu poate fi
refuzat unei persoane care intră sub incidenţa dreptului
comunitar, doar pe motiv că, pentru o profesie dată, directivele
prevăzute la articolul 57 din tratat nu au fost adoptate încă.
Autorităţile naţionale competente, luând în considerare
cerinţele dreptului comunitar, trebuie să facă aprecierile de
facto care le permit să stabilească dacă o recunoaştere
pronunţată de o autoritate universitară poate să constituie, pe
lângă efectul său universitar, un titlu de calificare profesională.
Faptul că o legislaţie naţională nu prevede o recunoaştere a
echivalenţei decât în scopuri universitare nu justifică refuzul de
a recunoaşte o astfel de echivalenţă drept titlu de calificare
profesională.
Astfel, în cauză, soluţia instanţei comunitare a fost
următoarea:
Faptul de a solicita unui resortisant al unui stat membru
care doreşte să exercite o activitate profesională într-un alt stat
membru, precum profesia de avocat, diploma naţională
prevăzută de legislaţia ţării de stabilire, în timp ce diploma pe
care partea interesată a obţinut-o în ţara sa de origine a făcut
obiectul unei recunoaşteri a echivalenţei de autoritatea
competentă în temeiul legislaţiei ţării de stabilire şi i-a permis
acestuia să treacă cu succes probele speciale ale examenului

222
de calificare pentru profesia în cauză, constituie, chiar şi în
absenţa directivelor prevăzute la articolul 57, o restricţie
incompatibilă cu libertatea de stabilire garantată la articolul 52
din TCEE97.

3.7.4. Dreptul de stabilire şi persoanele juridice

Libertatea de stabilire este recunoscută şi persoanelor


juridice conform dispoziţiilor Tratatului privind Funcţionarea
Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 54 din TFUE, societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi
având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Prin „societăţi” se înţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Dispoziţiile art. 55 din TFUE (fost art. 294 din TCE)
stabilesc faptul că, statele membre acordă resortisanţilor
celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi propriilor
resortisanţi în ceea ce priveşte participarea la constituirea
capitalului societăţilor în înţelesul articolului 54, fără a aduce
atingere celorlalte dispoziţii din prezentul tratat.
În cazul societăţilor comerciale, dreptul Uniunii recunoaşte
doar un drept secundar de stabilire, deoarece existenţa lor este
97
Cauza 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris în
Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European
din România, Bucureşti, 2009, p. 323-324.

223
recunoscută numai în temeiul legii naţionale ce le guvernează
crearea şi funcţionarea.
În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar şi a liberei
prestări a serviciilor, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume ca activitatea
acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia
unui stat membru98.
Persoanelor juridice cărora li se aplică prevederile legale
ale Uniunii referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare
a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea
unui stat membru.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul
statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
Uniunii.
Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi
ea înţeleasă în sens larg.
În ceea ce priveşte persoanelor juridice, putem
concluziona următoarele:
 societatea trebuie să fie înfiinţată potrivit normelor
juridice dintr-un stat membru şi să aibă sediul în spaţiul
comunitar;
 organizaţiile de caritate, non-profit nu intră în categoria
societăţilor reglementate;
 aceleaşi reguli se aplică şi persoanelor juridice străine
care şi-au înfiinţat un sediu pe teritoriul unui stat membru după
care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor
state membre.
Din punctul de vedere al regimului legal, societăţile şi
98
Sergiu Deleanu, op. cit., p. 100.

224
firmele înregistrate pe teritoriul Uniunii vor fi tratate după
aceleaşi principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise
sub forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun
pentru sistemele de drept ale statelor naţionale.
Începând din anul 1968, anul primei directive 99, şi până în
anul 1989, anul ultimei directive100 (cu un adaos în anul 2005101
şi perfecţionări continue), efortul legislativ a fost unul
deosebit102.
Începând din anul 1968, anul primei directive103, şi până în
anul 1989, anul ultimei directive104 (cu un adaos în anul 2005105
şi perfecţionări continue), efortul legislativ a fost unul
deosebit106.
Reglementarea de către instituţiile Uniunii a acestui
domeniu prin directive, indică intenţia de a lăsa statelor
membre, o marjă de apreciere în transpunere. În acelaşi timp,
directivele pot fi invocate de către particulari (societăţi
comerciale şi persoane fizice interesate) împotriva statelor sau
a autorităţilor publice107.
Directivele care reglementează acest domeniu sunt

99
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.
100
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
101
Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăţilor pe acţiuni.
102
A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 66.
103
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.
104
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
105
Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăţilor pe acţiuni.
106
A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 66.
107
A se vedea în acest sens: Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,
2006, p. 108 şi urm.

225
următoarele:
 Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie
1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor
de statele membre, în înţelesul art. 58, paragraful secund
din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii
în întreaga Comunitate (Directiva publicităţii sau a
transparenţei). Textul a fost modificat în principal prin
Directiva 2003/58/CE dar şi prin actele de aderare ale
următoarelor state: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie,
Grecia, Spania şi Portugalia, Austria, Suedia şi Finlanda,
grupul de state din 2004, România şi Bulgaria;
 A doua Directiva a Consiliului 77/91/CEE privind
coordonarea măsurilor care, pentru protecţia intereselor
membrilor şi a altor părţi, sunt impuse de Statele Membre
companiilor privind constituirea societăţilor pe acţiuni,
menţinerea şi modificarea capitalului lor, în vederea
uniformizării acestor măsuri. A fost modificată prin
Directiva 92/101/CE, prin actele de aderare ale Greciei,
Spaniei şi Portugaliei, Austriei, Suediei şi Finlandei,
grupului de state din 2004, României şi Bulgariei şi prin
Directiva 2006/68/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 6 septembrie 2006;
 A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE privind fuziunea
societăţilor comerciale pe acţiuni. A fost amendată prin
actele de aderare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei,
Austriei, Suediei şi Finlandei, grupului de state din 2004,
României şi Bulgariei dar şi prin Directiva 2007/63/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie

226
2007, de modificare a Directivelor 78/855/CEE și
82/891/CEE ale Consiliului, cu privire la cerința întocmirii
unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau
al divizării unor societăți comerciale pe acțiuni;
 A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE privind situaţiile
financiare anuale ale anumitor tipuri de societăţi. Textul
directivei a suferit numeroase amendamente de-a lungul
timpului;
 A cincea Directivă a Consiliului a fost redactată în 1972, şi
prevedea coordonarea legislaţiei statelor membre în ceea
ce priveşte structura societăţilor pe acţiuni, precum şi
drepturile şi obligaţiile organelor acestora, însă nu a fost
adoptată;
 A şasea Directivă a Consiliului 82/891/CEE din 17
decembrie 1982, privind divizarea societăţilor pe acţiuni. A
fost modificată prin Directiva 2007/63/CE;
 A şaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, privind
conturile consolidate. Textul directivei a suferit numeroase
amendamente de-a lungul timpului;
 A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie
1984, privind autorizarea persoanelor responsabile de
controlul legal al documentelor contabile. A fost înlocuită
de Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European şi a
Consilului, privind auditul legal al conturilor anuale şi al
conturilor consolidate care la rândul ei a fost modificată
prin Directiva 2008/30/CE;
 A zecea Directivă 2005/56/CE a Parlamentului European
şi a Consilului din 26 octombrie 2005 asupra fuziunilor

227
transfrontaliere ale societăţilor de capital a fost edictată în
anul 2005;
 A unsprezecea Directivă a Consilului 89/666/CEE din 21
decembrie 1989, privind cerinţele de publicitate impuse
sucursalelor deschise într-un stat membru de anumite
tipuri de societăţi guvernate de legea altui stat;
 A douăsprezecea Directivă a Consilului 89/667/CEE din
21 decembrie 1989 în materie de drept al societăţilor
comerciale, privind societăţile cu răspundere limitată cu
asociat unic.
La nivelul Uniunii Europene au fost armonizate reguli
disparate în materia societăţilor comerciale, cele mai multe
referindu-se la societăţile pe acţiuni; au fost avute totuşi în
vedere şi societăţile cu răspundere limitată – care, în aproape
toate ţările membre – au un capital social nesemnificativ şi, în
consecinţă, sunt necesare reguli specifice de protejare a
terţilor.
În România, modificările successive suferite de Legea
societăţilor comerciale 31/90 au avut în vedere preluarea
acquis-ului în această materie, considerându-se, în principiu
că, legislaţia românească este armonizată.

3.8. Interzicerea discriminărilor

Prevederile comunitare şi implicit ale Tratatului privind


Funcţionarea Uniunii Europene interzic acţiunile discriminatorii
ale statelor membre.
Astfel, sunt interzise discriminările:

228
- deschise, pe motiv de cetăţenie sau pe motiv de locul
sediului principal al unei societăţi;
- ascunse, cum ar, de exemplu, nerecunoaşterea
diplomelor universitare108.

Una din situaţiile des întâlnite de discriminare apare în


cazul unor condiţionări privind reşedinţa sau locul de origine,
cerinţe mult mai dificil de îndeplinit de neresortisanţi.
În cazul unui litigiului între Centros Ltd c. Erhvervs – og
Selskabsstyrelsen109 (Direcţia generală pentru comerţ şi
societăţi) a fost adresată o cerere Curţii, în temeiul art. 177 din
Tratatul CE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminarii privind
interpretarea art. 52, art. 56 şi 58 din acelaşi tratat.
Din dosarul acţiunii reiese că anumite persoane fizice de
cetăţenie daneză au înfiinţat o firmă în Regatul Unit după care
au revenit în Danemarca cu o sucursală şi au vrut să înceapă
activitatea. Danemarca a refuzat deschiderea sucursalei
arătând că în Regatul Unit nu au activitate şi că, de fapt, scopul
lor este de a evita reglementările naţionale mai severe la
înfiinţarea firmelor.
În cadrul acestei acţiuni, Centros susţine că îndeplineşte
condiţiile pe care legea le impune la înmatricularea unei
sucursale de către o societate străină iar de vreme ce
societatea a fost legal înfiinţată în Regatul Unit este în drept să
înfiinţeze o sucursală în Danemarca.
Conform Centros, faptul că nu a desfăşurat nici o activitate
de la înfiinţarea sa în Regatul Unit nu are nici un efect asupra
108
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 473.
109
Cazul nr. C-212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie
1999, Culegerea 1999, p. I – 1459.

229
dreptului său de liberă stabilire.
Curtea a stabilit că art. 52 şi art. 58 din Tratat nu permit
unui stat membru să refuze înmatricularea unei sucursale a
unei societăţi constituite în conformitate cu legislaţia unui alt
stat membru, în care îşi are sediul, dar unde nu desfăşoară
activităţi comerciale, dacă sucursala are scopul de a permite
societăţii în cauză să-şi desfăşoare întreaga activitate în statul
în care se va înfiinţa această sucursala, evitând astfel
constituirea unei societăţi în statul membru în cauză şi eludând
aplicarea normelor privind constituirea societăţilor din statul
membru respectiv, mai stricte în materie de vărsare a unui
capital social minim. Totuşi, această interpretare nu exclude
faptul că autorităţile primului stat membru pot lua orice măsură
de natură a preveni sau a sancţiona fraudele, fie cu privire la
societatea însăşi, dacă este cazul în colaborare cu statul
membru în care aceasta a fost constituită, fie cu privire la
asociaţii despre care s-a dovedit că încearcă, în realitate, prin
intermediul constituirii unei societăţi, să eludeze obligaţiile pe
care le au faţă de creditorii publici sau privaţi stabiliţi pe
teritoriul statului membru în cauză.
O altă formă de discriminare, care se întâlneşte şi în
dreptul care guvernează libera circulaţie a mărfurilor şi
serviciilor, o reprezintă impunerea unei cerinţe prin care nu se
recunosc certificările şi calificările dobândite în statul de origine,
impunându-se alte calificări110.

3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire

110
Cauza C – 171/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645.

230
Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt
exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în
ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care sunt
asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării
autorităţii publice.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta
anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.
Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia”) că
profesia de avocat nu poate fi rezervată cetăţenilor unui stat
membru, din moment ce activităţile definitorii ale acestei
profesii nu pot fi considerate ca participare la exercitarea
autorităţii de stat111. În această cauză, Curtea de Justiţie a
stabilit că, activitatea de expert judiciar nu presupune exerciţiul
autorităţii de stat112.
În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina
Mercante Española”), Curtea de Justiţie prevede, că dreptul
spaniol, conferă căpitanilor şi secunzilor navelor comerciale
sub pavilion spaniol, pe de o parte, prerogative legate de
menţinerea securităţii şi exerciţiul atribuţiilor de poliţie, în
special în cazul unui pericol la bord, şi, pe de altă parte, atribuţii
în materie notarială şi de stare civilă, care nu se explică
exclusiv prin necesităţile impuse de comanda navei. Astfel de
funcţii constituie o participare la exerciţiul autorităţii publice în
scopul salvgardării intereselor generale ale statului
pavilionului.113

111
Cauza C-306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863.
112
A se vedea de asemenea şi C-2/74 Reyners, [1974] ECR 765, pct. 51/53.
113
Cauza C-405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, hotărârea CJCE din 30
septembrie 2003, [2003] ECR 1-10391, pct. 42.

231
În cauza 260/97, („Unibank A/S c. Flemming G.
Christensen”), Curtea de Justiţie a stabilit următoarele: "Din
momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50
din convenţia de la Bruxelles în condiţii identice executării
hotărârilor judecătoreşti, caracterul autentic al actelor trebuie să
fie stabilit într-o manieră incontestabilă, astfel încât jurisdicţia
statului pârât este în măsură a se raporta la autenticitatea
acestora”114. În aceeaşi cauză, avocatul general La Pergola
preciza următoarele: „Ţinând cont de consecinţele care decurg
din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu
circumspecţie noţiunea examinată. În fapt, actul autentic este
asimilat hotărârilor judecătoreşti. Iar această asimilare este
justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din
activitatea intelectuală şi de interpretare a unui ofiţer public,
ceea ce înseamnă – chiar dacă de manieră indirectă sau în
scop de documentare – că el emană în virtutea autorităţii
publice115”. Curtea de Justiţie a reţinut această concluzie.
Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forţă
probantă superioară şi caracter executoriu constituie întocmai
prerogative de autoritate publică speciale de drept comun,
participând în acest fel în mod direct şi specific la exerciţiul
autorităţii publice. Actele autentice se impun în faţa
judecătorului, iar controlul de legalitate efectuat de notar se
impune părţilor.
În cauza 2/74 care a dat naştere hotărârii Reyners,
avocatul general Mayras a evocat, în special, prerogativele
speciale de drept comun, atribuţiile de autoritate publică şi
atribuţiile de coerciţie. Curtea nu a reţinut această definiţie şi
114
Cauza 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717, pct. 15.
115
Cauza 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717, pct. 7.

232
nici pe cea a Comisiei Europene. De fapt, Curtea de Justiţie nu
a definit până în prezent noţiunea de autoritate publică.
Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile
prezentului capitol şi măsurile adoptate în temeiul acestuia nu
aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii
străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi
sănătate publică.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive
privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior.

3.10. Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) şi


347 (fost 297 TCE) din TFUE pot să fie invocate şi în materia
liberei circulaţii a persoanelor.
Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de
salvgardare, motivate de interese de securitate naţională:
- nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze
informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor
esnţiale ale siguranţei sale (art. 346 alin. (1) pct. a);
- orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea
intereselor legate de producţia sau comerţul cu arme,
muniţii şi materiale de război (art. 346 alin. (1) pct. b);

Iar conform art. 347 (fost art. 297 TCE) din TFUE „Statele
membre se consultă în vederea adoptării în comun a

233
dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei
comune să fie afectată de măsurile la care un stat membru
poate fi obligat să le adopte în caz de probleme interne grave
care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de
tensiune internaţională gravă care constituie o ameninţare de
război ori pentru a face faţă angajamentelor contractate de
acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii sociale”.
Articolele 346 şi 347 din TFUE permit derogări de la
principiile care caracterizează piaţa internă privitor la aspecte
legate de securitatea şi apărarea naţională a statelor membre.

3.11. Explicaţii privind termenii uzitaţi

 Libera circulaţie a persoanelor – are ca temei juridic


articolul 21 din TFUE (fost art. 18 din TCE şi fost art. 8a
din TCEE): “Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub
rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de
dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora”.
 Lucrătorul – orice persoană care efectuează pentru altul
şi sub îndrumarea acestuia, o muncă reală şi autentică,
pentru care va fi plătit;
 Dreptul de stabilire – are ca temei juridic art. 49 din
TFUE (fost art. 43 din TCE şi fost art. 52 din TCEE).
Astfel, conform alin. (1), “În conformitate cu dispoziţiile
care urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea
de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul
altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile
privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către

234
resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat
membru.” Alin. (2) stabileşte următoarele: “ Libertatea de
stabilire presupune accesul la activităţi independente şi
exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în
înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile
definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de
stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind
capitalurile”.

3.12. TEMĂ: Identificaţi şi comentaţi principalele deosebiri


între dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de
stabilire.

3.13. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

1. Definiţi conceptul de „lucrător”.


2. Identificaţi condiţiile necesare pentru dobândirea calităţii
de „lucrător”.
3. Identificaţi drepturile lucrătorilor stabilite de Directiva
2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
29 aprilie 2004.
4. Detaliaţi prevederile „Dreptului de şedere” stabilite de
dispoziţiile Directivei 2004/38/CE.
5. Precizaţi în ce condiţii se poate obţine permisul de şedere
şi care sunt persoanele care-l pot obţine.
6. Precizaţi care sunt condiţiile în care se poate obţine
dreptul de şedere permanentă.
7. Identificaţi motivele pentru care se poate restrânge dreptul
de intrare şi dreptul de şedere, conform Directivei
2004/38/CE.
8. Precizaţi ce este libertatea de stabilire şi ce presupune.
9. Identificaţi care sunt excepţiile de la dreptul de stabilire.

235
10. Definiţi societăţile conform art. 54 din TFUE.
11. Care a fost soluţia Curţii de Justiţie în cazul
Politierechtbank te Mechelen – Belgia c. Hans van Lent,
din 2 octombrie 2003 ? Argumentaţi.

Domnul Van Lent, cetăţean belgian deţine un automobil


înmatriculat în Luxemburg, unde acesta lucrează. Automobilul
este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.
Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni
de a înmatricula maşinile în Belgia pe numele proprietarului,
ceea ce dl. Van Lent nu putea face deoarece firma de leasing
era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier,
autorităţile belgiene i-au intentat proces penal domnului Van
Lent. Tribunalul belgian a sesizat Curtea de Justiţie în legătură
cu compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei
circulaţii a lucrătorilor, consacrat de Tratatul FUE.
Dreptul aplicabil în cauză este art. 45 din TFUE (fost art.
39 din TCE) privind libera circulaţie a lucrătorilor.
În motivarea hotărârii, Curtea de Justiţie precizează faptul
că, în absenţa unei armonizări în domeniu, statele membre pot
fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiţia
respectării dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a
lucrătorilor. Legislaţia belgiană în materie poate descuraja însă,
angajarea cetăţenilor belgieni în alte state membre.
Curtea a reţinut faptul că, din august 2001, legea
belgiană îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze
maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii
nu are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate
acestea Curtea consideră că nici aceste dispoziţii nu sunt de
natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a lucrătorilor.

3.14. Rezolvaţi următoarele teste grilă

1. Pentru ca un cetățean să se prevaleze de dispozițiile


art. 45 din TFUE:
a. nu trebuie să desfășoare o activitate independentă
b. trebuie să fie cetățean al unui stat membru

236
c. nu trebuie să fi obținut cetățenia unui stat membru
după momentul aderării la UE

2. În accepțiunea Curţii de Justiţie lucrător:


a. este o persoană care a semnat un contract de muncă
b. este o persoană care desfăşoară o activitate
marginală şi auxiliară
c. este persoana care desfăşoară o activitate cu
valoare economică certă în beneficiul şi sub
conducerea altei persoane în schimbul unei
remuneraţii

3. Conform jurisprudenței Curţii de Justiţie, salariul este:


a. suma de bani plătită în schimbul muncii prestate
b. orice contraprestație acordată lucrătorului ca urmare
a muncii prestate, fie ea bănească, sau în produse
c. o sumă de bani plătită bani doar celor care lucrează
cu normă întreagă

4. Dispoziţiile articolului 45 alin. (4) din TFUE nu se aplică:


a. lucrătorilor din sectorul privat
b. încadrării în administrația publică
c. lucrătorilor care au rezidența pe teritoriul UE

5. Un lucrător salariat poate sau nu să invoce prevederile


legale comunitare consacrate lucrătorilor salariaţi, chiar
în propria ţară?
a. da, întotdeauna, datorită faptului că dispozițiile
tratatului sunt direct aplicabile
b. în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit
niciodată propria ţară, acea persoană nu va putea
invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine
reglementările legale comunitare consacrate liberei
circulaţii a lucrătorilor salariaţi pentru că este vorba
de o situaţie juridică internă iar reglementările legale
comunitare nu vizează astfel de situaţii
c. nu, în cazul în care persoana în cauză s-a prevalat

237
deja anterior de reglementările legale comunitare

6. Termenul de ”lucrător nesalariat” este considerat, din


punctul de vedere al Curţii de Justiţie:
a. ca o activitate nesalariată în funcţie de gradul de
independenţă al respectivei persoane şi de riscul
economic pe care aceasta şi-l asumă
b. cel care prestează muncă și este plătit mai mult sau
mai puțin decât un lucrător salariat
c. cel care nu primește nimic în schimbul muncii depuse

7. Dreptul la liberă stabilire poate fi folosit:


a. doar cu titlu principal
b. doar cu titlu secundar
c. atât cu titlu secundar, cât și cu titlu principal

8. Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE,


prin “membru de familie” se înţelege:
a. soțul, dar numai dacă este de sex diferit decât cel
care deţine cetățenia Uniunii, căsătoria dintre
persoane de același sex nefiind recunoscută de
legislația UE
b. descendenții care au depăşit vârsta de 21 de ani
c. partenerul cu care persoana ce are cetăţenia UE a
contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul
legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei
statului membru gazdă parteneriatele înregistrate
sunt considerate drept echivalente căsătoriei

9. Calitatea de membru de familie este condiționată de:


a. cetățenia unui stat membru al Uniunii
b. cetățenia unui stat membru al Spațiului Schengen
c. scopul reunirii familiei persoanei ce deţine cetăţenia
Uniunii în propria ţară

10. Omisiunea de a solicita eliberarea unui permis de


ședere:

238
a. se sancționează cu expulzarea persoanei în cauză
b. poate face persoana respectivă pasibilă de sancţiuni
nediscriminatorii şi proporţionale
c. se sancționează cu amendă, dar aceasta nu trebuie
să fie supusă principiului proporționalității

11. Persoana ce are cetăţenia UE dobândeşte un drept


de şedere permanent în statul de primire:
a. după un an de ședere permanentă
b. după cinci ani de ședere permanentă
c. după zece ani de ședere întreruptă

12. Curtea de Justiţie a statuat că persoanele juridice se


pot prevala de libera circulație:
a. dacă desfășoară o activitate reală pe teritoriul unui
stat membru
b. dacă sunt constituie în conformitate cu legislaţia unui
stat membru şi au sediul social și își desfășoară
activitatea în cadrul Uniunii
c. indiferent unde îşi desfăşoară activitatea

13. Conform art. 54 TFUE, entităţile care invocă


reglementările legale ale Uniunii trebuie:
a. să fie constituite în conformitate cu legea unui stat
b. să aibă sediul social în interiorul Uniunii
c. să aibă scop lucrativ

14. În ceea ce-i priveşte lucrătorii independenţi sunt


interzise discriminările:
a. deschise
b. ascunse
c. toate formele de discriminare.

15. Principiul egalității de tratament se aplică:


a. doar lucrătorilor
b. doar persoanelor ce călătoresc pe teritoriul Uniunii
c. tuturor persoanelor care au cetățenia unui stat

239
membru al Uniunii

16. În vederea libertății de stabilire în virtutea art. 51 din


TFUE:
a. fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul
membru interesat, chiar cu titlu ocazional, exercitării
autorităţii publice
b. fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul
membru interesat, numai cu titlu permanent,
exercitării autorităţii publice
c. nu fac excepție funcţiile de notar sau de executor
judecătoresc

17. Din jurisprudența Curţii de Justiţie se poate spune că


ordinea publică:
a. se referă la fundamentele statului
b. se referă la securitatea statului
c. se referă la fundamentele societăţii, libertatea şi
securitatea persoanelor

18. Ordinea publică poate fi invocată în situaţia în care


comportamentul unei persoane:
a. reprezintă o ameninţare reală
b. reprezintă o ameninţare actuală
c. reprezintă o ameninţare reală, actuală, şi suficient de
gravă la adresa intereselor fundamentale ale
societăţii

19. Expulzările colective:


a. sunt posibile
b. pot fi justificate pe motiv de ordinea publică şi
siguranţa publică
c. sunt interzise

20. Persoana faţă de care a fost adoptată o măsură de


interdicţie poate să solicite readmisia pe teritoriul unui
stat membru după o perioadă:

240
a. de cel puțin 3 ani de la aplicarea deciziei
b. de cel puțin 1 an din momentul notificării
c. de cel puțin 2 ani din momentul intrării în țara de
origine a persoanei expulzate

21. Pentru a nu fi discriminatorie o măsură luată de un


stat membru:
a. trebuie să fie luată doar în ceea ce îi privește pe
proprii cetățeni
b. trebuie să fie o măsură punitivă
c. trebuie să fie luată și în aceea ce îi privește pe proprii
resortisanți

22. De esența noțiunii de ”lucrător”:


a. este caracterul economic, real al muncii și primirea
unei remunerații
b. este numai caracterul economic al muncii
c. este primirea unei sume de bani

3.15. Bibliografie

1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a


revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona,
Editura Hamangiu, 2010;
2. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,
Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu,
2009;
3. Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
4. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept
comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
5. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-
a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006;

241
6. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
7. Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Servo-Sat, Arad, 2002;
8. Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, Culegere
de rezumate, Volumul II, Institutul European din România,
Bucureşti, 2009;
9. Daniela Ivan, Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
10. Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa
CJCE. Libertatea de a presta servicii. Libera circulaţie a
persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială.
Jurisdicţia comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
11. Institutul European din România, GHID STILISTIC
de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2008;
12. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată,
Editura Hamangiu, 2010.

242
TEMA IV

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

Cuprins:

4.1. Reglementare
4.2. Noţiunile de “capitaluri” şi de “plăţi”
4.3. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi
plăţilor
4.4. Clauze de salvgardare
4.5. Explicaţii privind termenii uzitaţi
4.6. TEMĂ
4.7. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
4.8. Rezolvaţi următoarele teste grilă
4.9. Bibliografie

Obiective:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii


liberei circulaţii a capitalurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei principiului liberei
circulaţii a capitalurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea conceptelelor de "capitaluri"
şi "plăţi";

243
- cunoaşterea excepţiilor de la principiul liberei circulaţii a
capitalurilor şi plăţilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea clauzelor de salvgardare;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Uniunii
Europene în ceea ce priveşte libera circulaţie a
capitalurilor şi plăţilor.

4.1. Reglementare

Prevederile art. 67 – 73 (fost art. 73b-73g) din Tratatul de


la Roma (CEE) erau mai puţin imperative în ceea ce priveşte
libera circulaţie a capitalurilor decât cele aplicabile în cazul
liberei circulaţii a mărfurilor, a lucrătorilor, a serviciilor şi a
dreptului de stabilire.
Art. 67 din CEE stabilea următoarele:
 (1) În perioada de tranziţie şi în măsura necesară bunei
funcţionări a pieţei comune, statele membre elimină
treptat în relaţiile dintre ele restricţiile impuse circulaţiei
capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre,
precum şi tratamentul discriminatoriu în baza cetăţeniei ori
naţionalităţii sau reşedinţei ori sediului social al părţilor
sau a locului plasamentului de capital;
 (2) Cel târziu la încheierea primei etape, nu se mai aplică
nici un fel de restricţii plăţilor curente aferente circulaţiei
capitalurilor între statele membre.
Articolul 71 din CEE prevedea la rândul lui:
 statele membre trebuie să depună eforturi pentru a evita
introducerea în Comunitate a unor noi restricţii de schimb
care să afecteze circulaţia capitalurilor şi plăţilor curente

244
aferente acestora şi să nu facă şi mai restrictive
reglementările existente.
În Tratatul privind Uniunea Europeană, locul articolelor 67-
73 a fost luat de articolele 73b-73g.
Articolul 73b TUE a introdus interdicţia restricţiilor privind
circulaţia în termenii următori:
 (1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol 116, toate
restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt
interzise;
 (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, toate
restricţiile privind plăţile între statele membre, precum şi
între statele membre şi ţări terţe sunt interzise.
Interdicţia prevăzută de articolul 73b nu este absolută,
deoarece articolul 73c dispune:
 (1) Articolul 73b nu aduce atingere aplicării, în raport cu
ţările terţe, a restricţiilor existente la 31 decembrie 1993,
în temeiul dreptului intern sau comunitar, în ceea ce
priveşte circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări
terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea
implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea
de titluri pe pieţele de capitol.
Conform art. 73 d TUE:
 Articolul 73b nu aduce atingere dreptului pe care îl au
statele membre:
o de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiei lor
fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabilii
116
Capitolul 4 “Capitalurile şi plăţile”, TUE.

245
ce nu se află în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte
reşedinţa lor sau locul în care le sunt investite
capitalurile;
o de a lua toate măsurile indispensabile pentru a
combate încălcarea legilor şi reglementările proprii,
în special în domeniul fiscal sau al controlului
prudenţial al instituţiilor financiare, de a stabili
proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în
scopul informării administrative sau statistice sau de
a lua măsuri justificate de motive privind ordinea sau
siguranţa publică
În cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia
capitalurilor provenind din sau având ca destinaţie ţări terţe
provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave pentru
funcţionarea Uniunii economice sau monetare, Consiliul
hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei şi după
consultarea BCE, poate adopta în raport cu ţări terţe măsuri de
salvgardare pentru o perioadă care nu poate depăşi 6 luni, în
cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.
În prezent, prevederile consacrate liberei circulaţii a
capitalurilor sunt cuprinse în Capitolul IV intitulat „Capitalurile şi
plăţile” din TFUE, respectiv în articolele 63 – 66. Tratatul
reglementează în mod distinct „plăţile curente” şi „circulaţia
capitalului”.
Conform art. 63 din TFUE (fost articol 56 TCE şi fost art.
73b din TCEE):
 (1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt
interzise orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între

246
statele membre, precum şi între statele membre şi ţările
terţe;
 (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt
interzise orice restricţii privind plăţile între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.

4.2. Noţiunile de „capitaluri” şi de „plăţi”


Cele două noţiuni de „capitaluri” şi „plăţi” nu au fost
definite de prevederile articolelor menţionate. Rolul de a defini
aceste două noţiuni a căzut în sarcina Curţii de Justiţie şi a
doctrinei.
Astfel, în ce priveşte capitalurile doctrina consideră că prin
această noţiune se înţeleg „valorile scripturale, încoporate sau
nu în titluri, ca şi monedele metalice care au un curs legal în
momentul operaţiei efectuate”117.
Plăţile curente au fost definite de Curtea de Justiţie, în
cauza Luisi et. C. Carbone118, dar mai mult prin elementele care
le diferenţiază de mişcările de capitaluri.
În cauză este vorba de doi rezidenţi italieni, G. Luisi şi C.
Carbone care au fost amendaţi de autoritatea italiană
competentă pe motiv că au încălcat reglementările legale,
schimbând în valută străină între anii 1975 şi 1976 o sumă ce
depăşea limita admisă pentru fiecare rezident italian în cursul
unui an. Potrivit prevederilor legale italiene, un rezident italian
nu putea să schimbe mai mult de 500.000 lire italiene în valută
străină pe an pentru călătorii turistice, de afaceri, de studii sau
pentru a beneficia de îngrijiri medicale în alte ţări. Cei doi

C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XII ed, Litec, Paris, 1992, p. 116.
117
118
Cauzele reunite C-286/1982 şi C-26/1983, G. Luisi et C. Carbone c. Ministerul de Finanţe,
Hotărârea Curţii de Justiţie din 31 ianuarie 1984.

247
rezidenţi italieni au folosit valuta străină în scop turistic şi pentru
îngrijiri medicale în alte state membre. Ei au contestat
compatibilitatea dispoziţiilor legale italiene care au fost aplicate
cu reglementările legale comunitare consacrate liberei prestări
a serviciilor şi liberei circulaţii a plăţilor pentru serviciile
furnizate, iar tribunalul competent din Genova a solicitat Curţii
de Justiţie Europene să se pronunţe referitor la modul de
interpretare a prevederilor legale comunitare pertinente în
cauză.
Ca răspuns, Curtea de Justiţie a precizat următoarele:
 transferurile corespunzătoare unei obligaţii de plată
decurgând dintr-o tranzacţie în domeniul schimburilor de
mărfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca mişcări de
capitaluri;
 plăţile corespunzătoare călătoriilor în interiorul
Comunităţii, efectuate pentru afaceri, studii şi turism, au
caracter de plăţi curente corespunzătoare achiziţiei de
bunuri sau prestări de servicii;
 transferurile de capitaluri nu au ca obiect remunerarea
unei prestări ci plasamentul şi investiţiile, spre exemplu
plata primei de asigurare de daune sau de
responsabilitate intră în categoria plăţilor curente, pe
când plata primei de asigurare de viaţă sau care are ca
obiect constituirea unui capital este o operaţie de transfer
de capitaluri.
În concluzie, rezultă că plăţile curente sunt transferuri de
devize care constituie o contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii
subsecvente în timp ce circulaţia capitalurilor este constituită

248
din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial folosirea
sau investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui
serviciu.
Transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investiţiile
directe, foarte importante pentru dezvoltarea economică şi pe
de altă parte acumulările de capitaluri, care prevăd crearea de
fonduri pentru finanţarea investiţiilor119.
Dacă plăţile curente au fost supuse unei liberalizări
imediate, de acestea depinzând liberalizarea efectivă a
mărfurilor şi serviciilor, transferurile de capitaluri au fost
liberalizate într-o manieră progresivă.
Libera circulaţie a capitalurilor a fost asigurată în mod
treptat prin apariţia a trei directive.
1. Prima directivă este cea din 11 martie 1960 şi care a fost
modificată, într-o mică măsură în anul 1962. Această
directivă clasifică mişcările de capitaluri într-o anexă,
prevăzând patru grade diferite de liberalizare. Astfel,
liberalizarea era necondiţionată pentru investiţiile directe
legate de dreptul de stabilire120.
2. A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie
1986 şi anume Directiva 86/566CEE, prin care au fost
liberalizate creditele pe termen lung legate de operaţiunile
cu titluri care nu erau negociate la bursă. A doua directivă
a modificat prima directivă din 11 martie 1960.
3. A treia directivă este Directiva Consiliului nr. 88/361/CEE
din 24 iunie 1988 prin care s-a înfăptuit liberalizarea
completă a circulaţiei capitalului şi care liberaliza în mod
119
A se vedea în acest sens: Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008, p. 151-152.
120
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 155.

249
special mişcările pe termen scurt. Directiva 88/361 a
înlocuit Directiva 72/156/CEE a Consiliului din 21 martie
1972 privind reglementarea fluxurilor internaţionale de
capital şi neutralizarea efectelor lor nedorite asupra
lichidităţii interne.

Tratatul de la Maastricht, fără a abroga Directiva 88/361, a


accentuat liberalizarea mişcărilor de capitaluri. Principiul stabilit
de tratat era acela al liberalizării totale între statele membre,
dar şi faţă de statele terţe.
Chiar dacă Tratatul CE nu defineşte sintagma „mişcare de
capitaluri”, Directiva 88/361/CEE1, precum şi nomenclatura
aferentă, poate fi utilizată, conform unei jurisprudenţe
constante, în scopul definirii unei mişcări de capitaluri.
Conform Anexei nr. 1 privind Nomenclatorul Domeniilor de
Circulaţie a Capitalului, domeniile de circulaţie a capitalului
prevăzute în directivă se referă la:
 toate operaţiunile necesare realizării circulaţiei capitalului:
încheierea şi efectuarea tranzacţiilor şi transferurilor
aferente. Tranzacţia se realizează, în general, între
rezidenţii diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri
de deplasare a capitalului sunt efectuate de către o
singură persoană, în nume propriu (de exemplu,
transferuri de active aparţinând emigranţilor);
 operaţiunile efectuate de către o persoană fizică sau
juridică, inclusiv operaţiunile privind activele sau pasivele
statelor membre sau ale altor instituţii ale administraţiei
publice şi organizaţii publice;
 accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare

250
disponibile pe piaţă utilizate pentru efectuarea operaţiunii
în cauză. De exemplu, conceptul achiziţionării de valori
mobiliare şi alte instrumente financiare cuprinde nu numai
operaţiunile la vedere, ci şi toate tehnicile de
tranzacţionare disponibile: tranzacţii la termen, tranzacţii
cu primă sau garanţie, operaţiuni swap contra altor active,
etc. Tot astfel, conceptul de operaţiuni în cont curent şi în
contul de depozit cu instituţiile financiare cuprinde nu
numai deschiderea de conturi şi plasarea de fonduri în
aceste conturi, ci şi tranzacţiile valutare la termen,
indiferent dacă acestea acoperă riscul valutar sau adoptă
o poziţie valutară deschisă;
 operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor,
repatrierea veniturilor obţinute din lichidarea acestora sau
utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligaţiilor
Uniunii;
 operaţiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.

Prezentul nomenclator nu constituie o listă exhaustivă a


domeniilor circulaţiei capitalului – de unde rezultă şi titlul XIII –
„Alte deplasări de capital”, pct. F, intitulat „Diverse”. Prin
urmare, nu trebuie interpretată ca limitând aria de aplicabilitate
a principiului liberalizării depline a circulaţiei capitalului, astfel
cum este ea prezentată în articolul 1 al directivei.
Conform dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Directiva 88/361,
statele membre vor elimina restricţiile asupra circulaţiei
capitalului care se realizează între rezidenţii lor: Pentru a
facilita aplicarea prezentei directive, circulaţia capitalului va fi
clasificată în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa

251
I.
Iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, transferurile
legate de circulaţia capitalului se vor efectua în aceleaşi condiţii
ale cursului de schimb ca cele care guvernează plăţile privind
tranzacţiile curente.

4.3. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a


capitalurilor şi plăţilor

Articolul 65 din TFUE moderează, sub anumite aspecte,


reglementările prevăzute de art. 63 din acelaşi tratat.
Conform dispoziţiilor art. 65 din TFUE (fost art. 58 din
TCE) alin. (1) , statele membre sunt îndreptăţite:
 (a) să aplice dispoziţiile pertinente ale legislaţiei fiscale

care stabilesc o distincţie între contribuabili care nu se


găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa
lor sau locul în care capitalurile sunt investite;
 (b) să adopte toate măsurile necesare pentru a

împiedica încălcarea actelor lor cu putere de lege şi a


normelor lor administrative, îndeosebi în materie fiscală
sau în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor
financiare, să stabilească proceduri de declarare a
circulaţiei capitalurilor, în scop de informare
administrativă ori statistică sau să ia măsuri justificate
prin motive legate de ordinea publică ori siguranţă
publică.

Articolul 65 alineatul (1) litera (a) se referă la impunere şi


constituie una dintre principalele excepţii de la articolul 63 din

252
acelaşi tratat.
Prevederile cuprinse în capitolul referitor la capitaluri şi
plăţi din TFUE nu înlătură posibilitatea aplicării, în materia
dreptului de stabilire, a restricţiilor care sunt compatibile cu
acest tratat.
Măsurile şi procedurile menţionate la alineatele (1) şi (2) nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o
restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor,
astfel cum este aceasta definită la articolul 63.

4.4. Clauze de salvgardare


În cadrul raporturilor dintre Uniunea Europeană şi ţările
terţe pot să fie invocate mai multe clauze de salvgardare.
Potrivit art. 64 din TFUE (fostul art. 57 TCE) alin. (1),
statele membre sunt abilitate să păstreze restricţiile existente la
31 decembrie 1993, în temeiul dreptului naţional sau al
dreptului comunitar, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor
având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, dacă
acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare,
sedii, prestarea de servicii financiare ori admiterea de titluri pe
pieţele de capitaluri. În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare în
temeiul legislaţiilor naţionale în Bulgaria, în Estonia şi în
Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.
Aliniatul (2) stabileşte următoarele: Parlamentul european
şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor
având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în
cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţii
imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau

253
admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.
Aliniatul (3) al aceluiaşi articol stabileşte o derogare de la
prevederile aliniatului (2) şi anume faptul că, numai Consiliul, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate
şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta
măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce
priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie
sau provenind din ţări terţe.
Potrivit art. 66 din TFUE (fost art. 59 din TCE) în situaţia în
care, în circumstanţe excepţionale, circulaţia capitalurilor
provenind din ţări terţe sau destinate acestora provoacă sau
ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii
economice şi monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei şi
după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în
raport cu ţările terţe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă
de până la şase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict
necesare.
O altă clauză de salvgardare este prevăzută la articolul 75
din TFUE (fost art. 60 din TCE). Corespunzător acestui articol,
în cazul în care este necesar, pentru realizarea obiectivelor
enunţate la articolul 67, în ceea ce priveşte prevenirea şi
combaterea terorismului şi a activităţilor conexe, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul
măsurilor administrative privind circulaţia capitalurilor şi plăţile,
cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a
beneficiilor economice care aparţin unor fizice sau juridice,
grupuri sau entităţi fără caracter statal, sunt în proprietatea
acestora sau sunt deţinute de acestea. Consiliul, la propunerea

254
Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a cadrului
prevăzut la primul paragraf. Actele menţionate la prezentul
articol cuprind dispoziţiile necesare în materie de garanţii
juridice.
Alte clauze de salvgardare sunt cele prevăzute la art. 143
şi 144 din TFUE. Articolele 143 şi 144 din TFUE conţin o
nuanţare a articolului 63 din TFUE.
Astfel, conform art. 143 (fost art. 119 din TCE), în caz de
dificultăţi sau în cazul riscului apariţiei unor dificultăţi grave
pentru balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul
unor derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al
balanţei, fie din natura devizelor de care acesta dispune, şi
care pot compromite în special funcţionarea pieţei comune sau
realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează
fără întârziere situaţia acelui stat, precum şi acţiunea pe care a
întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate
cu dispoziţiile tratatelor, utilizând toate mijloacele de care
aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le
recomandă spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acţiunea întreprinsă de un stat membru
care face obiectul unei derogări şi măsurile sugerate de
Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau
riscurile apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă
Consiliului, după consultarea Comitetului Economic şi
Financiar, acordarea asisteţei reciproce şi normele
corespunzătoare.
Consiliul acordă asistenţă reciprocă. Acesta adoptă
directivele sau deciziile de stabilire a condiţiilor şi normelor
asistenţei.

255
Conform art. 144 (fost art. 120 din TCE), în cazul apariţiei
unei crize în balanţa de plăţi şi dacă nu se adoptă de îndată o
decizie în înţelesul articolului 143, alineatul (2), un stat membru
care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu
provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri
trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei
comune şi să nu depăşească limita absolut necesară pentru
remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut.
Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate
cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la data la care
acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului
acordarea asistenţei reciproce în conformitate cu articolul 143.
La recomandarea Comisiei şi după consultarea
Comitetului Economic şi Financiar, Consiliul poate decide că
statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende
sau să elimine măsurile de salvgardare menţionate mai sus.
Conform art. 140 din TFUE (fost art. 121 din TCE), cel
puţin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care
face obiectul unei derogări, Comisia şi Banca Centrală
Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele
efectuate de statele membre care fac obiectul unei derogări în
îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii
economice şi monetare. Aceste rapoarte examinează în special
dacă legislaţia naţională a fiecăruia dintre aceste state
membre, inclusiv statul băncii centrale naţionale, este
compatibişă cu articolele 130 şi 131 şi cu Statutul SEBC şi al
BCE. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost
realizat un grad înalt de convergenţă durabilă, analizând în ce
măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii:

256
 realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor. Acesta
rezultă dintr-o rată a inflaţiei apropiată de rata a cel mult
trei state membre care au cele mai bune rezultate în
materie de stabilitate a preţurilor;
 caracterul solid al finanţelor publice. Acesta rezultă dintr-o
situaţie bugetară care nu cunoaşte deficit public excesiv în
înţelesul articolului 126 alineatul (6);
 respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de
mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar
European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea
monedei în raport cu cea a altui stat membru;
 caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru
care face obiectul unei derogări şi al participării sale la
mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzilor pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat şi
perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea
trebuie să fie respectate sunt precizate într-un protocol anexat
la Tratatul FUE. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii Centrale
Europene iau de asemenea în considerare rezultatele integrării
pieţelor, situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente, precum
şi o examinare a evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor
indici de preţuri.
Conform aliniatului (2), după consultarea Parlamentului
European şi după discutarea în cadrul Consiliul European,
Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce
fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pe
baza criteriilor stabilite la alineatul (1) şi pune capăt derogărilor
privind aceste state membre.

257
Consiliul hotărăşte după ce a primit recomandare din
partea majorităţii calificate a membrilor săi care reprezintă
statele membre a căror monedă este euro. Aceşti membri
hotărăsc în termen de şase luni de la data primirii de către
Consiliu a propunerii Comisiei.
Conform art. 238 alineatul (3) litera (a) din TFUE
majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin
55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor
state.
Conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care,
în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), se
decide să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu
unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro şi a
statului membru respectiv, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Băncii Centrale Europene, stabileşte în mod
irevocabil cursul la care euro înlocuieşte moneda statului
respectiv şi decide celelalte măsuri necesare introducerii euro
în calitate de monedă unică în statul membru respectiv.
Conform art. 141 din TFUE aliniatul (1), în cazul în care şi
atât timp cât există state membre care fac obiectul unei
derogări şi fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1),
Consiliul general al Băncii Centrale Europene, menţionat la
articolul 44 din Statutul SEBC şi al BCE, se constituie ca al
treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
Conform aliniatul (2), în cazul în care şi atât timp cât există
state membre care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală
Europeană, cu privire la aceste state membre:
 consolidează cooperarea dintre băncile centrale

258
naţionale;
 consolidează coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre pentru a asigura stabilitatea
preţurilor;
 supervizează funcţionarea mecanismului cursului
de schimb;
 desfăşoară consultări privind problemele care sunt
de competenţa băncii centrale naţionale şi care
afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor
financiare;
 exercită funcţiile pe care le îndeplinea Fondul
European de Cooperare Monetară, preluate ulterior
de la Institutul Monetar European.
Conform art. 142 din TFUE, fiecare stat membru care face
obiectul unei derogări consideră politica sa de schimb ca pe o
problemă de interes comun. Statele membre ţin seama astfel
de experinţa acumulată datorită cooperării în cadrul
mecanismului cursului de schimb.

4.5. Explicaţii privind termenii uzitaţi

 Libera circulaţie a capitalurilor – are ca temei juridic


articolul 67 TCEE: “(1) […] statele membre elimină treptat
în relaţiile dintre ele restricţiile impuse circulaţiei
capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre,
precum şi tratamentul discriminatoriu în baza cetăţeniei ori
a naţionalităţii sau a reşedinţei ori a sediului social al
părţilor sau a locului plasamentului de capital”;
 Circulaţia plăţilor – transferuri de devize care constituie

259
o contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii subsecvente;
 Circulaţia capitalurilor – este constituită din operaţiuni
financiare care vizează, în mod esenţial folosirea sau
investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui
serviciu.

4.6. TEMĂ: Identificaţi şi detaliaţi raporturile dintre libera


circulaţie a capitalurilor şi libertatea de stabilire.

4.7. Întrebări, exerciţii, aplicaţii


1. Menţionaţi cele trei directive care au dus la liberalizarea
progresivă a deplasărilor de capital între statele membre
ale UE.
2. Prin intermediul cărei directive s-a înfăptuit liberalizarea
completă a circulaţiei capitalului ?
3. Menţionaţi cum a definit doctrina noţiunea de „capitaluri”.
4. Cum a definit Curtea de Justiţie noţiunea de „plăţi curente”
în cauza „G. Luisi et. C. Carbone c. Ministerul de
Finanţe” ?
5. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul liberei
circulaţii a capitalurilor şi plăţilor, conform art. 65 din
TFUE.
6. Detaliaţi conţinutul articolului 66 din TFUE privind măsurile
de salvgardare.

4.8. Rezolvaţi următoarele teste grilă


1. Circulaţia capitalurilor înseamnă:
a. operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea

260
sau investirea fondurilor
b. operaţiuni financiare ce vizează plasarea sau
investirea fondurilor, dar nu ca activitate principală
c. operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea
sau investirea fondurilor într-un stat membru UE

2. Dispozițiile art. 65 din TFUE pot fi utilizate:


a. dacă este vorba despre raporturi între statele
membre
b. dacă este vorba despre raporturi între statele
membre şi ţările terţe
c. dacă este vorba despre raporturi între statele
membre sau între statele membre şi ţările terţe

3. Clauza de salvgardare referitoare la capital poate fi


folosită:
a. de către un stat membru
b. de către Comisie
c. de către Consiliu

4. Art. 63 din TFUE:


a. conține doar o interdicție necondiționată
b. conține doar o interdicție neclară
c. conține o dispoziție care nu necesită implementare

5. Principiul liberei circulații a capitalului nu include:


a. un rol de monitorizare a mișcărilor de capital de către
statele membre
b. transferuri bancare între filiale ale aceleiași companii
dar de pe teritoriul unor state diferite
c. plățile făcute de persoanele fizice dintr-un stat către
un organism în alt stat

6. Libera circulație a capitalului a fost consacrată:


a. prin Tratatul de la Nisa
b. prin Tratatul de la Maastricht
c. prin Tratatul de la Roma

261
7. Printre excepţiile de la libera circulaţie a capitalurilor în
cadrul UE şi cu ţările terţe:
a. se află impozitarea
b. nu se află spălarea de bani
c. nu se află sancţiunile financiare convenite în cadrul
politicii externe şi de securitate comună

8. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene:


a. conține o definiție a expresiei ”circulația capitalurilor”
în art. 63
b. conține doar o definire a termenului de ”capital” în
art. 65;
c. nu conține o definiție referitoarea la libera circulație a
capitalurilor, dar Curtea de Justiţie face trimitere la
lista exemplificativă din Directiva 88/361/CEE

9. Dacă libera circulație a capitalurilor între statele membre


UE și state terțe provoacă dificultăți grave în funcționarea
uniunii economice și monetare:
a. aceasta nu este de competența instituțiilor Uniunii
Europene
b. Consiliul este competent conform art. 66 din TFUE
să ia măsuri de salvgardare
c. responsabilă în fața instituțiilor Uniunii Europene este
țara membră care are relații comerciale cu statul terț

10. O prezumție generală de evaziune fiscală din partea


statului:
a. poate să atragă posibilitatea unor derogări de la
libera circulație a capitalurilor
b. poate să existe în dreptul intern și poate fi contrară
dispozițiilor TFUE
c. nu este proporțională conform jurisprudenței Curţii de
Justiţie și este o încălcare a art. 63 din TFUE

262
4.9. Bibliografie

1. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,


Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-Grigoriu
şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009;
2. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
3. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-
a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006;
4. Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Servo-Sat, Arad, 2002;
5. C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire
des affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992 ;
6. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele
Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura
Hamangiu, 2010.

263
TEMA V

LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

Cuprins:

5.1. Reglementare
5.2. Conceptul de “serviciu”
5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia
serviciilor
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor şi
libera circulaţie a serviciilor
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
5.6. Libertatea de a presta servicii şi derogările aferente
acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE
5.7. Interzicerea discriminării
5.8. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a serviciilor
5.9. Explicaţii privind termenii uzitaţi
5.10. TEMĂ
5.11. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
5.12. Rezolvaţi următoarele teste grilă
5.13. Bibliografie

264
Obiective:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii


liberei circulaţii a serviciilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei principiului liberei
circulaţii a serviciilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea raporturilor dintre libertatea
de stabilire a persoanelor şi libera circulaţie a serviciilor;
- cunoaşterea excepţiilor de la principiul liberei circulaţii a
serviciilor;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Uniunii
Europene în ceea ce priveşte libera circulaţie a
serviciilor.

5.1. Reglementare

Reglementarea primară este conţinută în Capitolul III


“Serviciile”, Titlul III din partea a III-a “Politicile Comunităţii” a
Tratatului CE.
Articolul 49 din TCE (fost art. 59 din TCEE) a stabilit
următoarele:
 (1) În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt
interzise restricţiile privind libertatea de a presta servicii în
cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor
membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel al
beneficiarului serviciilor;
 (2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispoziţiilor
prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt
resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul
Comunităţii.
Articolul 50 din TCE (fost art. 60 din TCEE) a stabilit, că:

265
 (1) În înţelesul prezentului tratat, sunt considerate
servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul
unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt
reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a
mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor;
 (2) Serviciile cuprind în special:
a. activităţi cu caracter industrial;
b. activităţi cu caracter comercial;
c. activităţi artizanale;
d. activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
 (3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind
dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea
executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea
în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care
sunt impuse de această ţară propriilor resortisanţi.
Observăm că articolul 49 din TCE include o normă
imperativă prohibitivă şi anume interdicţia de a restricţiona şi
împiedica circulaţia serviciilor. În continuarea sa, articolul 50
TCE dă sensul legal al noţiunii de servicii, oferind şi o listă
exemplificativă de activităţi care se înscriu în sfera serviciilor.
Articolul 54 din TCE (fost art. 65 din TCEE) dispune:
 Atât timp cât restricţiile impuse libertăţii de a presta servicii
nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică,
fără a discrimina pe motive de cetăţenie ori naţionalitate
sau reşedinţă ori sediu tuturor prestatorilor de servicii
menţionati la articolul 49 primul paragraf.

Prevederile articolului 54 coroborate cu prevederile


articolelor 49 şi 50 din TCE indică temeiul libertăţii de circulaţie

266
a serviciilor ca fiind nediscriminarea resortisanţilor celorlalte
state membre în raport cu cetăţenii proprii.
Articolul 55 din TCE (fost art. 66 din TCEE) dispune:
 Dispoziţiile articolelor 45–48 se aplică domeniului
reglementat de prezentul capitol.

Astfel, putem concluziona următoarele:


1. Regula în ceea ce priveşte şi acest principiu o
constituie interdicţia oricăror restricţii privind
libertatea de a presta servicii cu privire la resortisanţii
statelor membre stabiliţi într-un alt stat decât cel al
beneficiarului serviciilor;
2. Ecepţia de la principiul libertăţii de circulaţie a
serviciilor o constituie activităţile care sunt asociate în
statul membru interesat, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice;
3. Limitele acestei libertăţi sunt date de aceleaşi motive
– de natură neeconomică: ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică

Tratatul CE mai conţine şi o clauză de salvgardare sui


generis în art. 53, potrivit căreia liberalizarea completă a
serviciilor este subordonată “situaţiei economice generale şi
situaţiei economice a sectorului vizat”, care trebuie să permită o
asemenea liberalizare.
În fine, art. 52 alin. (2) din TCE exprimă o preferinţă pentru
liberalizarea prioritară a anumitor categorii de servicii, respectiv
cele care “afectează direct costurile de producţie” sau a căror
liberalizare “facilitează schimburile cu bunuri”, instituind astfel o

267
prezumţie de valoare superioară a unor servicii faţă de altele pe
care analiza economică nu o validează121.
În prezent, libera circulaţie a serviciilor are la bază
dispoziţiile art. 49 din TFUE, care se referă la dreptul de
stabilire în spaţiul Uniunii Europene, precum şi dispoziţiile art.
56 – art. 62 din TFUE.
Aceste dispoziţii sunt completate cu norme de drept
derivat adoptate de către instituţiile Uniunii Europene.
Conform art. 56 din TFUE:
 (1) „ În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt
interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre
stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului
serviciilor”;
 (2) „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde
beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de
servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt
stabiliţi în cadrul Uniunii”.
În baza acestor dispoziţii, o persoană fizică sau juridică
poate beneficia de dreptul de a presta servicii dacă este
stabilită în cadrul Uniunii, iar în cazul în care este vorba de o
persoană fizică aceasta trebuie să aibă cetăţenia unui stat
membru. Persoanele fizice cu dublă cetăţenie, dintre care doar
una aparţine unui stat membru, vor beneficia de drepturile
acordate de legislaţia comunitară dacă invocă cetăţenia statului
membru al Uniunii122.
121
A se vedea în acest sens: Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor
din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana
Cristureanu, Dragoş Negrescu, Bucureşti, 2007, p. 78.
122
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile

268
Articolul 57 din TFUE prevede următoarele:
 (1) „În înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii
prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei
remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de
dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalurilor şi a persoanelor;
 (2) „Serviciile cuprind în special:
 activităţi cu caracter industrial;
 activităţi cu caracter comercial;
 activităţi artizanale;
 activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale”;
 (3) „Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind
dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea
executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea
în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care
sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi”.
În această situaţie, prestatorul nu trebuie să se
stabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru
că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire.
Articolul 58 din TFUE exclude serviciile de transport din
acest capitol şi prevede că serviciile bancare şi de asigurări
asociate mişcărilor capitalurilor vor fi reglementate concomitent
cu dispoziţiile tratatului privind circulaţia capitalurilor.
Astfel, conform alin. (1) „Libera circulaţie a serviciilor în
domeniul transporturilor este reglementată de dispoziţiile din
titlul privind transporturile” iar conform alin. (2) „Liberalizarea
serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor
capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea
Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 117.

269
circulaţiei capitalurilor”.
Reglementările art. 59 prevăd emiterea de directive de
către Parlamentul European şi Consiliu, în vederea liberalizării
unor anumite servicii.
Dispoziţiile alin. (1) stabilesc că, „Pentru realizarea
liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, după consultarea Comitetului Economic şi Social,
hotărăsc prin directive” iar dispoziţiile alin. (2) faptul că,
„Directivele menţionate la alineatul (1) vizează în general, cu
prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de
producţie sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea
schimburilor de mărfuri”.

5.2. Conceptul de „serviciu”

În dreptul Uniunii Europene, conform dispoziţiilor


articolului 57 alin. (1) din TFUE, sunt considerate „servicii”
ansamblul prestaţiilor furnizate în mod obişnuit, în schimbul
unei remuneraţii, şi care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul
pieţei interne defineşte la articolul 4 intitulat „Definiţii”, alin. ( 1)
noţiunea de serviciu: ”orice activitate economică independentă,
prestată în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii,
menţionată la articolul 50 din tratat” (în prezent art. 57 din
TFUE).

270
Astfel, în sensul Tratatului FUE şi al Directivei privind
serviciile, pentru ca o activitate să constituie un „serviciu”,
trebuie să fie o activitate independentă, şi anume să fie oferită
de către un prestator (care poate să fie o persoană fizică sau
juridică), în afara obligaţiei unui contract de muncă.
În afară de aceasta, activitatea trebuie să fie în mod
normal prestată în schimbul unei remuneraţii; cu alte cuvinte
trebuie să fie de natură economică. Acest lucru trebuie evaluat
de la caz la caz pentru fiecare activitate. Simplul fapt că o
activitate este prestată de către stat, de către un organism de
stat sau de către o organizaţie fără scop lucrativ nu înseamnă
că nu poate fi considerată serviciu. Nu prezintă importanţă
faptul că remuneraţia este oferită de către beneficiarul
serviciilor sau de către o parte terţă.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit mai multe
criterii de identificare pentru servicii:
 prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul
unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului
prestaţiei, iar prestarea serviciului să se facă cu
trecerea unei frontiere interioare a Uniunii;
 beneficiarul de servicii se poate afla într-un alt stat
membru;
 prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice
Europene;
 serviciul poate avea ca destinatari beneficiari dintr-un
alt stat membru;
 prestaţia să fie remunerată.

Curtea de Justiţie a estimat că elementul caracteristic

271
esenţial al remuneraţiei constă în faptul că aceasta constituie
echivalentul economic al serviciilor în cauză şi că această
caracteristică este absentă în cazul activităţilor care sunt
efectuate fără un echivalent economic de către stat sau în
numele statului, în cadrul misiunilor acestuia în domeniul social,
cultural, educaţional, şi judiciar, cum ar fi cursuri oferite în
cadrul sistemului naţional de educaţie sau gestionarea
regimurilor naţionale de securitate socială care nu sunt
implicate în activităţi de natură economică. Plata unei taxe de
către beneficiar pentru a contribui la cheltuielile de funcţionare
ale unui sistem, de exemplu o taxă de studii sau de înscriere
plătită de către studenţi nu constituie în sine o remuneraţie,
deoarece serviciul este în esenţă finanţat din fonduri publice. În
consecinţă, aceste activităţi nu sunt cuprinse în definiţia
serviciului de la articolul 57 din TFUE (fost art. 50 TCE).
Serviciile cuprind o serie întreagă de activităţi, care sunt în
continuă dezvoltare. În acest sens, dispoziţiile art. 57 alin. (2)
stabilesc o listă exemplificativă de activităţi care pot constitui
servicii.
Conform art. 2 alin. (1) din Directiva 2006/123/CE, aceasta
se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliţi într-un stat
membru.
Fără a constitui o enumerare exhaustivă, următoarele
activităţi pot fi menţionate ca exemple de servicii reglementate
de directivă:
 activităţile majorităţii profesiilor reglementate (precum
consilieri juridici şi financiari, arhitecţi, ingineri, contabili,
inspectori);
 artizani;

272
 servicii pentru întreprinderi (precum servicii de întreţinere
a birourilor, consultanţă managerială, organizare de
evenimente, recuperare a datoriilor, publicitate şi
recrutare);
 activităţi de distribuţie (inclusiv vânzarea en gros şi cu
amănuntul de bunuri şi servicii);
 servicii în domeniul turismului (precum serviciile oferite de
agenţiile de turism);
 servicii de agrement (precum serviciile oferite de centrele
sportive sau de parcurile de distracţii);
 servicii în domeniul construcţiilor;
 servicii în domeniul instalării şi întreţinerii de echipamente;
 servicii de informare (precum portaluri web, activităţi ale
agenţiilor de ştiri, activităţi editoriale, activităţi de
programare pe calculator);
 servicii de cazare şi de restaurant (precum hotelurile,
restaurantele, serviciile de catering);
 servicii în domeniul formării şi educaţiei;
 servicii de închiriere (inclusiv închirierea de autoturisme) şi
de leasing;
 servicii imobiliare;
 servicii de certificare şi de testare;
 servicii la domiciliu (cum ar fi serviciile de curăţenie,
bonele private sau serviciile de grădinărit), etc.

Directiva privind serviciile exclude în mod explicit un număr


de servicii din domeniul său de aplicare.
Conform art. 2 alin. (2) directiva nu se aplică pentru

273
următoarele activităţi:
(a) servicii neeconomice de interes general;
(b) servicii financiare, cum ar fi serviciile bancare, de credit,
asigurări şi reasigurări, pensii ocupaţionale şi personale, valori
mobiliare, fonduri de investiţii, plăţi şi consultanţă pentru
investiţii, inclusiv serviciile menţionate în anexa I la Directiva
2006/48/CE;
(c) serviciile şi reţelele de comunicaţii electronice, precum şi
resursele şi serviciile asociate, în ceea ce priveşte domeniile
reglementate de Directivele 2002/19/CE, 2002/20/CE,
2002/21/CE, 2002/22/CE şi 2002/58//CE;
(d) serviciile în domeniul transportului, inclusiv serviciile
portuare;
(e) serviciile agenţiilor de ocupare temporară a forţei de
muncă;
(f) servicii de îngrijire a sănătăţii, fie că sunt sau nu asigurate
în cadrul unor unităţi de îngrijire a sănătăţii şi indiferent de
modul în care sunt organizate şi finanţate la nivel naţional sau
dacă sunt de natură publică sau privată;
(g) serviciilor audiovizuale, inclusiv serviciile cinematografice,
indiferent de modul lor de producţie, distribuţie şi transmisie,
precum şi serviciile de radiodifuziune;
(h) activităţile de jocuri de noroc care presupun pariuri cu o
miză cu valoare pecuniară în jocuri de noroc, inclusiv loterie,
jocuri de casino şi tranzacţii referitoare la pariuri;
(i) activităţi care sunt asociate exercitării autorităţii publice
astfel cum se stabileşte la articolul 51 din TFUE (fost art. 45 din
TCE);
(j) servicii sociale cu privire la locuinţele sociale, servicii

274
privind îngrijirea copiilor şi ajutorul acordat familiilor sau
persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar,
care sunt prestate de către stat, de către prestatori mandataţi
de stat sau de organizaţii de caritate recunoscute de stat;
(k) servicii de securitate privată;
(l) servicii prestate de notari şi executori judecătoreşti numiţi
de autorităţile publice.
Alin. (3) stabileşte faptul că, directiva nu se aplică în
domeniul impozitării.

5. 3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în


materia serviciilor
Cauza 33/74123 („Johannes Henricus Maria van
Binsbergen c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de
Metaalnijverheid”) este edificatoare în ceea ce priveşte efectul
direct al prevederilor Tratatului cu privire la libertatea de
circulaţie a serviciilor.
În această cauză, Curtea de Justiţie pronunţându-se cu
privire la întrebările care i-au fost adresate de către Centrale
Raad van Beroep, prin ordonanţa din 18 aprilie 1974, a hotărât
următoarele:
 articolul 59 primul paragraf (actualmente art. 56 din TFUE)
şi articolul 60 al treilea paragraf (actualmente art. 57 din
TFUE) din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul că
legislaţia naţională a unui stat membru nu poate interzice,
prin solicitarea unei reşedinţe permanente pe teritoriu,
prestarea de servicii de către persoane stabilite pe
123
Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging
voor de Metaalnijverheid (1974) ECR 1299.

275
teritoriul unui alt stat membru, dat fiind că prestarea de
servicii nu este supusă niciunei condiţii speciale de către
legislaţia naţională aplicabilă;
 articolul 59 primul paragraf şi articolul 60 al treilea
paragraf au un efect direct şi, prin urmare, pot fi invocate
în faţa instanţelor naţionale, în orice caz în măsura în care
acestea vizează eliminarea oricărei discriminări împotriva
prestatorului pe baza cetăţeniei acestuia sau a faptului că
are reşedinţa într-un stat membru altul decât cel în care
prestarea de servicii este realizată.

În cauza respectivă, resortisantul olandez care avea


calitatea de consilier juridic pentru van Binsbergen invoca
prevederile art. 59, împotriva statului său de cetăţenie. Conform
dispoziţiilor art. 59 prestatorul trebuie să fie stabilit într-un alt
stat membru decât cel al persoanei în favoarea căreia este
prestat serviciul. Prestatorul poate invoca articolul 59 împotriva
statului în care este stabilit, atât timp cât serviciile sunt prestate
unor persoane stabilite în alt stat membru124.
Astfel, dacă articolul 59 din TCEE se referă expres la
libertatea de a presta servicii, dispoziţiile art. 60 din TCEE se
referă la drepturile prestatorului de servicii şi nu menţionează
pe beneficiarul serviciilor.
În cauza Van Binsbergen, Curtea de Justiţie a articulat
pentru prima oară în mod cuprinzător „principiul
nediscriminării”, prevăzut în art. 61 al TFUE (fost art. 54 din
TCE).

124
Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 1017.

276
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a
persoanelor şi libera circulaţie a serviciilor

Atât în tratate, cât şi în legislaţia secundară şi în literatura


de specialitate libera circulaţie a forţei de muncă este tratată
împreună cu cea a serviciilor, acestea fiind strâns legate, prin
însăşi natura lor.
Dispoziţiile şi jurisprudenţa privind libera circulaţie a
serviciilor sunt foarte asemănătoare celor care privesc stabilirea,
cu excepţia faptului că activitatea în discuţie este desfăşurată în
cadrul statului membru cu titlu temporar, nu permanent.
Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-şi
desfăşoare temporar activitatea într-un alt stat membru, fără a
prejudicia prevederile capitolului referitoare la dreptul de
stabilire. Aceştia se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi
persoanele care se stabilesc într-un alt stat membru, deci pot fi
însoţiţi şi de familie.
Curtea de Justiţie a recunoscut că prestatorul serviciilor
are posibilitatea ca, în sensul Tratatului, să dobândească
pentru exerciţiul profesiei, în statul membru gazdă, o anumită
infrastructură necesară desfăşurării activităţii.
Referitor la diferenţa dintre libertatea de stabilire şi libera
circulaţie a serviciilor, Directiva 2006/123/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului menţionează următoarele: în
conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, elementul cheie
este acela de a şti dacă operatorul este stabilit în statul membru
în care prestează serviciul în cauză. În cazul în care operatorul
este stabilit în statul membru în care prestează serviciile, acesta
ar trebui să intre în sfera de aplicare a libertăţii de stabilire. În

277
cazul în care, dimpotrivă, operatorul nu este stabilit în statul
membru în care se prestează serviciul, activităţile sale ar trebui
reglementate prin libera circulaţie a serviciilor. Curtea de Justiţie
a afirmat în mod constant ca natura temporară a activităţilor în
cauza ar trebui apreciată nu numai în funcţie de durata prestării
serviciului, ci şi în funcţie de frecvenţa, periodicitatea şi
continuitatea acestuia. Caracterul temporar al activităţii nu ar
trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită
infrastructură în statul membru în care se prestează serviciul,
cum ar fi un birou sau un cabinet, în măsura în care această
infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în
cauză.
Mai mult decât atât, dacă furnizorii de servicii prestează
servicii pe o perioadă temporară într-un alt stat membru, statul
gazdă trebuie să-i ofere aceleaşi condiţii pe care le oferă
propriilor cetăţeni dar poate să şi pretindă aceleaşi cerinţe.

5.5. Libertatea de a beneficia de servicii

Prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi


desfăşoare temporar activitatea în ţara în care prestează
serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de această ţară
propriilor resortisanţi.
În cauza Luisi şi Carbone125, Curtea de Justiţie a decis că, în
temeiul Tratatului, restricţiile privind libera prestare a serviciilor
urmează a fi eliminate în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii statelor
membre care sunt stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al
persoanei ce este destinatară a serviciilor. Pentru a permite
125
Cauzele 286/82 şi 26/83, Graziana Luisi şi Giuseppe Carbone c. Ministero del Tesoro, [1984] ECR
377.

278
prestarea serviciilor, prestatorul se poate deplasa în statul
membru unde este stabilit destinatarul serviciilor sau acesta din
urmă poate merge în statul în care este stabilit prestatorul
serviciilor126.
Libertatea de a beneficia de servicii include şi accesul la
proceduri penale şi la prevederi naţionale privind asistenţa
financiară acordată victimelor infracţiunilor.
În cauza 186/87 („William Cowan c. Le Trésor public”)127
Curtea de Justiţie a statuat că refuzul, conform sistemului
francez privind compensarea victimelor infracţiunilor, de a
despăgubi un turist englez care fusese atacat în timp ce se afla
la Paris, constituie o restricţie în sensul articolului 59 TCEE (în
prezent art. 56 TFUE), fără a preciza cu claritate ce serviciu
primise acesta128.
Prin ordonanţa din 5 iunie 1987, primită la Curte la 16
iunie 1987, Commission d'indemnisation des victimes
d'infraction du tribunal de grande instance de Paris a adresat,
în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, o întrebare
preliminară privind interpretarea principiului nediscriminării,
enunţat la articolul 7 din tratat, pentru a putea aprecia dacă o
dispoziţie din codul francez de procedură penală este
compatibilă cu dreptul comunitar.
Această întrebare a fost adresată în cadrul unui litigiu între
Trésor public din Franţa şi un resortisant britanic, domnul Ian
William Cowan, cu privire la despăgubirea prejudiciului suferit
ca urmare a unui atac violent, a cărui victimă a fost, la ieşirea
de la o staţie de metrou, cu ocazia unei scurte şederi la Paris.
126
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 472-474.
127
Cauza 186/87 William Cowan c. Le Trésor public [1989] ECR 195.
128
Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 1017.

279
Având în vedere că autorii atacului nu au putut fi
identificaţi, domnul Cowan a solicitat Commission
d'indemnisation des victimes d'infraction du tribunal de grande
instance de Paris o despăgubire în temeiul articolului 706-3 din
codul de procedură penală. Această dispoziţie permite
obţinerea unei despăgubiri din partea statului, în cazul în care,
în special, victima unui atac care a cauzat o vătămare
corporală, cu consecinţe de o anumită gravitate, nu poate
obţine despăgubiri efective şi suficiente pentru prejudiciul
suferit din altă sursă.
În faţa Commission d'indemnisation, agentul judiciar al
trezoreriei a susţinut că domnul Cowan nu îndeplinea condiţiile
prevăzute la articolul 706-15 din codul de procedură penală,
pentru obţinerea despăgubirii menţionate anterior.
În temeiul acestei ultime dispoziţii, nu pot beneficia de
despăgubirea în cauză „decât persoanele de naţionalitate
franceză sau cele care sunt de naţionalitate străină”, fie că sunt
resortisante ale unui stat care a încheiat cu Franţa un acord de
reciprocitate pentru aplicarea dispoziţiilor menţionate şi că
îndeplinesc condiţiile stabilite prin acest acord, fie că acestea
sunt titulare ale unui permis de şedere.
Curtea a hotărât următoarele: principiul nediscriminării,
enunţat în special la articolul 7 din Tratatul CEE, trebuie să fie
interpretat în sensul că interzice unui stat membru, în ceea ce
priveşte persoanele cărora dreptul comunitar le garantează
libertatea de a intra pe teritoriul statului respectiv, în special în
calitate de destinatari ai unor servicii, să subordoneze
acordarea unei despăgubiri din partea statului, destinată
reparării prejudiciului cauzat, în statul respectiv, victimei unei

280
agresiuni care a avut ca rezultat o vătămare corporală, condiţiei
ca aceasta să fie titularul unui permis de şedere sau să fie
resortisant al unei ţări care a încheiat un acord de reciprocitate
cu acest stat membru.

5.6. Libertatea de a presta servicii şi derogările aferente


acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE

Conform articolului 16 alin. (1) intitulat „Libertatea de a


presta servicii” din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului statele membre nu pot condiţiona
accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe
teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerinţe care nu respectă
următoarele principii:
 nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie, direct sau
indirect, discriminatorii pe motiv de cetăţenie sau, în ceea
ce priveşte persoanele juridice, pe motivul privind statul
membru în care sunt stabilite;
 necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate prin motive de
ordine publică, de siguranţă publică, de sănătate publică
sau protecţia mediului;
 proporţionalitate: cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a
garanta îndeplinirea obiectivului urmărit şi nu trebuie să
depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivului urmărit.
Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (2) statele membre nu
pot să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui
prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una dintre

281
cerinţele următoare:
 obligaţia prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor;
 obligaţia prestatorului de a obţine o autorizaţie din partea
autorităţilor competente, inclusiv înscrierea într-un registru
sau într-un ordin sau asociaţie profesională pe teritoriul
lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta directivă
sau de alte instrumente alu Uniunii;
 interdicţia pentru prestator de a se dota cu o anumita
formă sau un tip de infrastructură pe teritoriul lor, inclusiv
un birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul
pentru a oferi serviciul în cauza;
 aplicarea unui regim contractual special între prestator şi
beneficiar care împiedică sau restricţionează prestarea de
servicii în mod independent;
 obligaţia prestatorului de a avea un document de
identitate emis de către autorităţile competente, specific
pentru exercitarea unei activităţi de servicii;
 cerinţele, cu excepţia celor necesare pentru sănătatea şi
siguranţa muncii, care afectează utilizarea echipamentului
şi materialelor care fac parte integrantă din serviciul
prestat;
 restricţii asupra libertăţii de a presta servicii menţionate la
articolul 19.

Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) un stat membru în


care se deplasează prestatorul poate să impună anumite
cerinţe în ceea ce priveşte o activitate de servicii în cazul în
care acestea sunt justificate din motive de ordine publică,
siguranţă publică, sănătate publică sau protecţia mediului, în

282
conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în
cauza nu este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul
Uniunii Europene, propriile norme în ceea ce priveşte condiţiile
de angajare, inclusiv cele stabilite în convenţiile colective.
Comisia are obligaţia ca până la data de 28 decembrie
2011, în urma consultării statelor membre şi a partenerilor
sociali la nivelul Uniunii Europene să înainteze Parlamentului
European şi Consiliului un raport asupra aplicării prezentului
articol, în care se va lua în calcul necesitatea propunerii unor
măsuri de armonizare privind activităţile de servicii
reglementate de prezenta directivă.
Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul
public al statului (de exemplu: inspectorate sanitare, dispensare
medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ
obligatorii, poliţie).
Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele
activităţi:
 serviciilor neeconomice de interes general;
 serviciilor financiare;
 serviciilor şi reţelelor de comunicaţii electronice;
 serviciilor în domeniul transporturilor;
 serviciilor agenţiilor de ocupare temporară a forţei de
muncă;
 serviciilor de îngrijire a sănătăţii;
 serviciilor audiovizuale şi de radiodifuziune;
 activităţilor de jocuri de noroc;
 activităţilor care sunt asociate exercitării autorităţii
publice;

283
 serviciilor sociale cu privire la locuinţele sociale,
serviciilor privind îngrijirea copiilor şi ajutorul acordat
familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod
permanent sau temporar;
 serviciilor de securitate privată;
 servicilor prestate de notari şi executori judecătoreşti
numiţi de autorităţile publice.
În conformitate cu articolul 2 alineatul (3), Directiva privind
serviciile nu se aplică în domeniul impozitării.

5.7. Interzicerea discriminării

În ceea ce priveşte acţiunile de discriminare putem


exemplifica următoarele:
- perceperea de taxe pentru turiştii străini în condiţiile în
care autohtonii nu achită aceste taxe;
- condiţii impuse prestatorului legate de prezenţa sa în
zonă;
- nedecontarea unor costuri medicale pentru asigurat
pentru lucrări medicale efectuate în străinătate;
- solicitarea unor autorizări în condiţiile care autohtonilor
nu li se pretinde aşa ceva.

5.8. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a serviciilor

Pe lângă excepţiile exprese de ordine publică, siguranţă


publică şi sănătate publică stipulate în dispoziţiile art. 52 din
Tratatul FUE care sunt aplicabile şi în domeniul serviciilor,
Curtea de Justiţie a dezvoltat condiţii legate de justificare,

284
aplicabile în egală măsură lucrătorilor, serviciilor şi stabilirii129. În
domeniul serviciilor este des folosită noţiunea de „cerinţe
imperative” sau noţiunea de „justificare obiectivă”.
În cauza 33/74 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen
c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”)
Curtea de Justiţie a stabilit următoarele: ţinând seama de natura
specială a prestărilor de servicii, nu pot fi considerate totuşi
incompatibile cu tratatul solicitările specifice impuse prestatorului,
care sunt motivate prin aplicarea de norme profesionale
justificate de interesul general – în special normele de
organizare, de calificare, deontologice, de control şi de
răspundere – care îi revin oricărei persoane stabilite pe teritoriul
statului în care prestarea de servicii este realizată, în măsura în
care prestatorul se sustrage de la respectarea acestor norme
datorită faptului că este stabilit într-un alt stat membru; în
conformitate cu aceste principii, nu poate fi considerată
incompatibilă cu dispoziţiile articolelor 59 şi 60 din TCEE cerinţa
ca funcţionarii auxiliari din justiţie să aibă sediul profesional în
jurisdicţia unei anumite instanţe, în cazul în care această
solicitare este în mod obiectiv necesară în vederea respectării
normelor profesionale legate, în special, de funcţionarea justiţiei
şi de respectarea deontologiei profesionale130.
Pentru ca o restricţie a libertăţii de a presta servicii să fie
compatibilă cu dispoziţiile art. 56 din TFUE (fost art. 49 din
TCE) sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii:
 restricţia trebuie să fie adoptată pentru realizarea unui
interes public legitim care să nu fie incompatibil cu
129
Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 1027.
130
Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging
voor de Metaalnijverheid, [1974], ECR 1299.

285
obiectivele comunitare;
 restricţia trebuie să fie una aplicabilă în mod egal
persoanelor stabilite pe teritoriul statului şi să se aplice
fără discriminare;
 restricţia impusă prestatorului de servicii trebuie să fie
proporţională cu necesitatea respectării normelor
legitime în cauză;
 măsura restrictivă să respecte drepturile fundamentale.

Conform dispoziţiilor articolului 17 intitulat „Derogări


suplimentare de la libertatea de a presta servicii” din Directiva
2006/123/CE, prevederile art. 16 („Libertatea de a presta
servicii”) din aceeaşi directivă nu se aplică în următoarele situaţii:
1. serviciilor de interes economic general prestate într-un alt
stat membru, printre care:
a. în sectorul poştal, serviciile reglementate prin
Directiva 97/66/CE131;
b. în sectorul electricităţii, serviciile reglementate de
Directiva 2003/54/CE132;
c. în sectorul gazelor, serviciile reglementate prin
Directiva 2003/55/CE133;
d. serviciilor de distribuire şi alimentare cu apă şi
serviciilor de tratare a apelor uzate;
e. serviciilor de tratare a deşeurilor;
2. domeniilor reglementate prin Directiva 96/71/CE134;
3. domeniilor reglementate prin Directiva 95/46/CE135;
131
Directiva 97/66/CE privind serviciile poştale.
132
Directiva 2003/54/CE privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică.
133
Directiva 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale.
134
Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii.
135
Directiva 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice.

286
4. domeniilor reglementate prin Directiva 77/249/CEE136;
5. activităţilor de recuperare judiciară a datoriilor;
6. domeniilor reglementate prin titlul II din Directiva
2005/36/CE137;
7. domeniilor reglementate prin Regulamentul (CEE) nr.
1408/71138;
8. în ceea ce priveşte formalităţile administrative referitoare
la libera circulaţie a persoanelor şi reşedinţa acestora,
domeniilor reglementate prin dispoziţiile Directivei
2004/38/CE139;
9. în ceea ce priveşte resortisanţii ţărilor terţe care se
deplasează într-un alt stat membru în contextul prestării
unui serviciu, posibilitatea ca statele membre să solicite
viza sau permis de şedere pentru resortisanţi din ţări terţe
care nu intră în sfera de aplicare a regimului de
recunoaştere reciprocă prevăzut la articolul 21 din
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din
14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la
frontierele comune sau posibilitatea de a obliga
resortisanţii din ţările terţe de a se prezenta la autorităţile
competente din statul membru în care este furnizat
serviciul la momentul intrării acestora pe teritoriul sau la o
dată ulterioară;
10. în ceea ce priveşte transportul de deşeuri, domenii
reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 259/93 140 al
136
Directiva 77/249/CEE privind exercitarea cu caracter permanent a profesiei de avocat.
137
Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.
138
Regulamentul nr. 1408/71 privind regimurile de securitate socială aplicate lucrătorilor care se
deplasează în interiorul comunităţii.
139
Directiva 2004/38/CE privind dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
140
Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri la
intrarea şi ieşirea din Comunitatea Europeană.

287
Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi
controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea
şi ieşirea din Uniunea Europeană;
11. drepturilor de autor şi drepturilor conexe, drepturilor
reglementate prin Directiva 87/54/CEE141 şi prin Directiva
96/9/CE142;
12. actelor care, prin lege, necesită intervenţia unui
notar;
13. domeniilor reglementate prin Directiva 2006/43/CE143;
14. înmatriculării vehiculelor luate în leasing într-un alt
stat membru;
15. dispoziţiilor privind obligaţiile contractuale şi
extracontractuale, inclusiv forma contractelor, determinată
în conformitate cu normele dreptului privat internaţional.
Dispoziţiilor alin. (1) din articolul 18 intitulat „Derogări în
cazuri individuale” din aceeaşi directivă prevăd situaţiile în care
statele membre pot să ia măsuri cu privire la siguranţa
serviciilor împotriva unor prestatori stabiliţi în alte state
membre. Aceste măsuri se iau prin derogare de la art. 16 din
aceeaşi directivă şi doar în împrejurări excepţionale.
Conform alin. (2) măsurile pot fi adoptate doar cu condiţia
îndeplinirii procedurii de asistenţă reciprocă stabilită la articolul
35 şi în condiţiile următoare:
a) dispoziţiile naţionale în conformitate cu care se adoptă

măsura nu au făcut obiectul armonizării comunitare în


domeniul siguranţei serviciilor;
b) măsurile prevăd un nivel mai înalt de protecţie a
141
Directiva 87/54/CEE privind protecţia juridică a tipografiilor produselor din materiale
semiconductoare.
142
Directiva 96/9/CE privind protecţia juridică a bezelor de date.
143
Directiva 2006/43/CE privind auditul legal a conturilor anuale.

288
beneficiarului decât s-ar prevedea într-o măsura adoptată
de statul membru de stabilire în conformitate cu dispoziţiile
sale naţionale;
c) statul membru de stabilire nu a adoptat nici o măsură sau
a adoptat măsuri insuficiente în comparaţie cu cele
menţionate la articolul 35 alineatul (2);
d) măsurile sunt proporţionate.
Aceste prevederi nu aduc atingere dispoziţiilor stabilite în
instrumentele comunitare care garantează libertatea de a
presta servicii sau care permit derogări de la aceasta.

5.9. Explicaţii privind termenii uzitaţi:

 Libera circulaţie a serviciilor – dreptul de a presta


liber servicii oriunde în spaţiul Uniunii Europene. Acest
drept permite cetăţenilor Uniunii Europene să efectueze
prestaţii dincolo de frontierele propiei lor ţări, fără nici o
restricţie fondată pe naţionalitate, prin prestări de
servicii întelegând orice prestaţie de acest gen furnizată
în cadrul unei activităţi profesionale independente;
 Serviciu – orice activitate economică îndependentă,
prestată în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii,
menţionată la articolul 57 din TFUE;
 Prestator – orice persoană fizică resortisant al unui stat
membru sau orice persoană juridică, menţionată la
articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat membru care
oferă sau prestează un serviciu;
 Beneficiar – orice persoană fizică resortisant a unui

289
stat membru sau care beneficiază de drepturi care îi
sunt conferite prin actele Uniunii, sau orice persoană
juridică menţionată la articolul 54 din TFUE, stabilită
într-un stat membru, care, în scopuri profesionale sau
non – profesionale utilizează sau doreşte să utilizeze un
serviciu.

5.10. TEMĂ: Identificaţi şi detaliaţi raporturile dintre libera


circulaţie a serviciilor şi libertatea de stabilire a
persoanelor.

5.11. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

1. Definiţi noţiunea de servicii.


2. Precizaţi dacă serviciile de transport sunt reglementate de
dispoziţiile liberei circulaţii a serviciilor.
3. Precizaţi care sunt condiţiile cerute în sensul Tratatului
FUE şi al Directivei 2006/123/CE pentru ca o activitate să
constituie un „serviciu”.
4. Precizaţi care sunt criteriile de identificare pentru servicii
stabilite de Jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
5. Precizaţi care este elementul caracteristic şi esenţial al
remuneraţiei în viziunea Curţii de Justiţie.
6. Identificaţi şi comentaţi diferenţele dintre libertatea de
stabilire şi libera circulaţie a serviciilor.
7. Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-şi
desfăşoare activitatea într-un alt stat membru ?
8. Precizaţi care sunt activităţile la care se aplică Directiva
2006/123/CE.

290
9. Precizaţi care sunt situaţiile la care nu se aplică Directiva
2006/123/CE.
10. Da-ţi un exemplu de acţiune în discriminare.
11. Precizaţi care sunt condiţiile necesare pentru ca o
restricţie a libertăţii de a presta servicii să fie compatibilă
cu dispoziţiile art. 56 din TFUE.
12. Precizaţi care sunt măsurile prevăzute de art. 18
intitulat „Derogări în cazuri individuale” din Directiva
2006/123/CE.

5.12. Rezolvaţi următoarele teste grilă

1. Serviciile cuprind în special:


a. activităţi cu caracter industrial, comercial, activităţi
artizanale, activităţi prestate în cadrul profesiunilor
liberale
b. activităţi în domeniul transporturilor
c. activităţi asociate exercitării autorităţii publice

2. Conform Directivei 2006/123/CE, serviciu este:


a. orice activitate economică, independentă,
prestată în mod obişnuit în schimbul unei
remuneraţii
b. orice activitate economică, independentă şi
prestată în mod obişnuit în mod gratuit
c. orice activitate economică şi dependentă de un
contract de muncă

3. În vederea executării prestaţiei, prestatorul:


a. poate să îşi desfăşoare temporar activitatea în
statul membru gazdă
b. poate să îşi desfăşoare activitatea doar în mod
permanent

291
c. poate să îşi desfăşoare activitatea în condiţii
diferite de cele impuse de stat propriilor
resortisanţi

4. Pentru a putea califica prestarea de servicii ca obiect al


liberei circulații a acestora:
d. persoanele care prestează serviciile și cele care
primesc aceste servicii trebuie să fie din țări membre
diferite
e. prestatorul şi destinatarul pot fi stabiliţi în acelaşi stat
membru dacă prestaţia are caracter transfrontalier
f. persoana care prestează serviciul și angajatorul
acesteia trebuie să fie din țări diferite

5. Libera circulaţie în domeniul transporturilor este


reglementată de:
a. dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor
b. dispoziţiile privind transporturile
c. dispoziţiile privind libera circulaţie a persoanelor

6. Activităţile care sunt asociate exercitării autorităţii publice:


a. sunt exceptate de la aplicarea principiului liberei
circulaţii a serviciilor
b. sunt admise de reglementările principiului liberei
circulaţii a serviciilor
c. sunt admise de reglementările privind dreptul de
stabilire

7. Pentru ca o activitate să constituie un serviciu trebuie să


fie o activitate:
a. independentă
b. rezultată dintr-un contract de muncă
c. prestată în mod gratuit

8. Serviciile prestate agenţilor economici:


a. trebuie doar să fi fost prestate în fapt
b. trebuie doar să fi fost prestate de un agent al

292
statului membru
c. trebuie să procure însă un avantaj real agentului
economic în cauză

5.13. Bibliografie

1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a


revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la
Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;
2. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii
Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a
IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice
Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura
Hamangiu, 2009;
3. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Specială, Politicile Comnuitare, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007;
4. Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei
circulaţii a serviciilor şi lucrătorilor în Uniunea
Europeană, în Revista română de Drept Comunitar nr. 5
din 2009, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009;
5. Institutul European din România, Competitivitatea
sectorului serviciilor din România, în persepectiva
liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca
Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoş Negrescu,
Bucureşti, 2007;
6. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele
Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată,
Editura Hamangiu, 2010.

293
BIBLIOGRAFIE

Cursuri, tratate, monografii

1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a


III-a revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la
Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;
2. Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii
Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
3. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii
Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină,
Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de
Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan,
Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009;
4. Cristian Gheorghe, Drept comercial european,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
5. Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene.
Libertăţile fundamentale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2009;
6. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona
– intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Editura
Nomina, 2009;
7. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor,
Editura Universitaria, Craiova, 2008;
8. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional

294
în UNIUNEA EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura
Polirom, 2008;
9. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2008;
10. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
11. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea
Specială. Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007;
12. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept
European. Instituţii Europene. Politici Europene.
Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007;
13. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept
comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2007;
14. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
15. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor,
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006;
16. Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs
pentru învăţământul la distanţă, Bucureşti, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, 2005;
17. Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor,
Editura Servo-Sat, Arad, 2002;
18. Institutul European din România, GHID STILISTIC
de traducere în limba română pentru uzul
traducătorilor acquis-ului comunitar, ediţia a V-a,
revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2008;
19. Institutul European din România, Competitivitatea
sectorului serviciilor din România, în persepectiva
liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori:
Anca Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoş
Negrescu, Bucureşti, Bucureşti, 2007.

***

295
20. C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit
communaitaire des affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992;
21. Alfonso Mattera, Le marché unique européen,
Jupiter, Paris, 1990.

Articole în reviste de specialitate

1. Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii


Europene şi reglementările naţionale cu privire la legea
aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010;
2. Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei
circulaţii a serviciilor şi lucrătorilor în Uniunea Europeană
în Revista română de Drept Comunitar nr. 5 din 2009,
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009.

Culegeri de jurisprudenţă

1. Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, Culegere


de rezumate, Volumul II, Institutul European din România,
Bucureşti, 2009;
2. Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere
de rezumate, volumul I, Institutul European din România,
Bucureşti, 2008;
3. Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius Costaş,
Bogdan Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri
comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007;
4. Daniela Ivan, Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;

296
5. Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE,
Volumul I, Principiile dreptului comunitar. Concurenţa.
Libera circulaţie a mărfurilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
6. Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE.
Libertatea de a presta servicii. Libera circulaţie a
persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială.
Jurisdicţia comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006.

Culegeri de acte normative

1. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele


Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura
Hamangiu, 2010;
2. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele
Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura
Hamangiu, 2008;
3. Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona, Editura Best
Publishing România, Bucureşti, 2008.

Legislaţie relevantă
1. Tratatul constituitiv al Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, semnat la Paris la 18 aprilie
1951;
2. Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la
Roma la 25 martie 1957;
3. Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei
Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957;
4. Tratatul prin care ae aprobă Actul Unic European,
semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg şi la 28
februarie la Haga şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987;

297
5. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la
Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993;
6. Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 şi
intrat în vigoare la 1 mai 1999;
7. Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 şi intrat
în vigoare la 1 februarie 2003;
8. Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene (Tratatul de la Lisabona) semnat la 13
decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie
2009;
9. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
proclamată prima oară la Nisa în anul 2000,
reproclamată în mod solemn de către Parlamentul
European, Consiliu şi Comisie la 12 decembrie 2007;
10. Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire
a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);
11. Directiva Parlamentului şi a Consiliului 2006/123/CE
din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei
interne;
12. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului şi Consiliului
din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor
profesionale;
13. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de

298
modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE şi a
Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;
14. Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie
1993, care prevede implementarea Codului Vamal al
Comunităţii;
15. Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii,
modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9
februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului
nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992.

Alte surse

- Tratatul CECO
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm

- Tratatul CEEA (Euratom)


Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă:
http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm

- Tratatul CE (fostul Tratat CEE)


Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată:
http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm

299
- Tratatul de fuziune
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

- Tratele bugetare
Textele pot fi primite prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

- Actul Unic European


Text integral:
http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm
Fişă explicativă:
http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm

- Tratatul de la Maastricht
Text integral:
http://eur-
lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html
Fişă explicativă:
http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm

- Tratatul de la Amsterdam
Text integral:
http://eur-
lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html
- Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm

- Tratatul de la Nisa
Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Calendarul ratificării:
http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf
Rezumat:
http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf
Ghid complet:
http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm
Broşură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?
cid=192&lid=2&id=18299

300
Conferinţa interguvernamentală din 2000:
http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm

- Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa


Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Fişe explicative:
http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm
Rezultatul lucrărilor Convenţiei:
http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm
Conferinţa interguvernamentală 2003-2004:
http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm

- Conferinţa interguvernamentală 2007


http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?
id=1297&lang=en

- Tratatele de aderare
La pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm
o parte dintre texte sunt disponibile, în timp ce altele pot fi
cerute prin e-mail.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la UE:
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282

Versiuni consolidate
Textele consolidate sunt disponibile la adresa
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

www.europa.eu.int
www.curia.eu.int
www.europa.eu.int/eur-lex/-EUR-Lex
www.ier.ro
www.europarl.eu.int
www.euroactiv.ro
www.infoeuropa.ro

301
www.europeana.ro
www.europarl.eu.int
http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm
http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
http://ec.europa.eu/atoz_ro.htm#T

302
ANEXA I

TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ


(extrase)

TITLUL I
DISPOZIŢII COMUNE

Articolul 1 (ex-articolul 1 TUE)


Prin prezentul tratat, ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE
instituie între ele o UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în
continuare „Uniune”, căreia statele membre îi atribuie
competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune.
Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de
creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei,
în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a
principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de
cetăţeni.
Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi pe Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite în continuare
„tratatele”). Aceste două tratate au aceeaşi valoare juridică.
Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă
acesteia.
Articolul 2
Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii
umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept,
precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care care aparţin minorităţilor. Aceste
valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,
solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.
Articolul 3 (ex-articolul 2 TUE)
(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale
şi bunăstarea popoarelor sale.
(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia
este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu
măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul

303
de azil, imigrarea, precum si prevenirea criminalităţii şi
combaterea acestui fenomen.
(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează
pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere
economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate,
care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre
progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul
ştiinţific si tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi
promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi
bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor
copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi
lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural european.
(4) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a
cărei monedă este euro.
(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale,
Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi
contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la
pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber
şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi,
în special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea
strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv
respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
(6) Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace
corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt
atribuite prin tratate.
Articolul 4
(1) În conformitate cu articolul 5, orice competenţă care nu
este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport

304
cu tratatele, precum si identitatea lor naţională, inerentă
structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv
în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta
respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele
care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În
special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru.
(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi
statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau
specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg
din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune
în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Articolul 5 (ex-articolul 5 TCE)
(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este
reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează
numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care
nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai
dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot
fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor
şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii si proporţionalităţii. Parlamentele naţionale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate

305
cu procedura prevăzută în respectivul protocol.
(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea
Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăseste ceea ce este
necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Articolul 6 (ex-articolul 6 TUE)
(1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel
competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se
interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul
VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu
luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor
menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.
(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu
sunt modificate de această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, constituie principii
generale ale dreptului Uniunii.
Articolul 7 (ex-articolul 7 TUE)
(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele
membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene
şi cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu
o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate
existenţa unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute
la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la
această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză

306
și îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeași
procedură.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au
condus la această constatare rămân valabile.
(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la
propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei
Europene si cu aprobarea Parlamentului European, poate să
constate existenţa unei încălcări grave şi persistente a valorilor
prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a
invitat acel stat membru să-si prezinte observaţiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menţionată la
alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate
decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului
membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de
vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat
membru. Procedând în acest fel, Consiliul ţine seama de
eventualele consecinţe ale unei astfel de suspendări asupra
drepturilor si obligaţiilor persoanelor fizice si juridice.
Obligaţiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul
tratatelor rămân obligatorii în orice situaţie pentru statul
membru respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate
decide ulterior să modifice sau să revoce măsurile luate în
temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situaţiei care l-
a determinat să impună măsurile respective.
(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol,
se aplică Parlamentului European, Consiliului European și
Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.
Articolul 8
(1) Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate,
în vederea stabilirii unui spaţiu de prosperitate si de bună
vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii si caracterizat prin
relaţii strânse si pasnice, bazate pe cooperare.
(2) În înțelesul alineatului (1), Uniunea poate încheia
acorduri speciale cu ţările în cauză. Aceste acorduri pot include
drepturi şi obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea de a

307
realiza acţiuni în comun. Punerea lor în aplicare face obiectul
unei concertări periodice.

TITLUL II
DISPOZIłII PRIVIND PRINCIPIILE DEMOCRATICE

Articolul 9
În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul
egalităţii cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din
partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este
cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru. Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu
o înlocuieste pe aceasta.
Articolul 10
(1) Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul
democrţiei reprezentative.
(2) Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în
Parlamentul European.
Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European
de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor,
care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa
parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor.
(3) Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa
democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis
şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean.
(4) Partidele politice la nivel european contribuie la
formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei
cetăţenilor Uniunii.
Articolul 11
(1) Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor
reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de
a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod
public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii.
(2) Instituţiile Uniunii menţin un dialog deschis, transparent
şi constant cu asociaţiile reprezentative şi cu societatea civilă.
(3) În vederea asigurării coerenţei şi a transparenţei
acţiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample

308
consultări ale păţilor interesate.
(4) La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii,
resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre,
Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele
atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care
aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al
Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei
astfel de iniţiative sunt stabilite în conformitate cu articolul 24
primul paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene.
Articolul 12
Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna
funcţionare a Uniunii:
(a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii
şi prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislative
ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul
parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
(b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în
conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
(c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie, la mecanismele de evaluare a punerii în
aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu, în conformitate cu
articolul 70 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
şi prin implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea
activităţilor Eurojust, în conformitate cu articolele 88 si 85 din
respectivul tratat;
(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor,
în conformitate cu articolul 48 din prezentul tratat;
(e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de
aderare la Uniune, în conformitate cu articolul 49 din prezentul
tratat;
(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre
parlamentele naţionale şi cu Parlamentul European, în
conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale
în cadrul Uniunii Europene.

309
TITLUL III
DISPOZIłII PRIVIND INSTITUŢIILE

Articolul 13
(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale,
susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor
membre, precum si asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a
continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
Instituţiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare
„Comisia”);
— Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care
îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile,
condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile
cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi
la Curtea de Conturi, precum şi dispoziţiile detaliate referitoare
la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt
asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al
Regiunilor, care exercită funcţii consultative.
Articolul 14
(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control
politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în
tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii

310
cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăsi sapte
sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor
este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui
stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de
locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa
Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de
stabilire a componenţei Parlamentului European, cu
respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot
universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul
dintre membrii săi.
Articolul 15
(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile
politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.
(2) Consiliul European este compus din şefii de stat sau
de guvern ai statelor membre, precum şi din presedintele său şi
preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European.
(3) Consiliul European se întruneşte de două ori pe
semestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea
de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate
decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe
preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când
situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European.
(4) Consiliul European se pronunţă prin consens, cu
excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.
(5) Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate
calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau
de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul
preşedintelui în conformitate cu aceeaşi procedură.

311
(6) Preşedintele Consiliului European:
(a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului
European;
(b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului
European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe
baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului
în cadrul Consiliului European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după
fiecare reuniune a Consiliului European.
Presedintele Consiliului European asigură, la nivelul său si
în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme
referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a
aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un
mandat naţional.
Articolul 16
(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European,
funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de
definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate.
(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze
guvernul statului membru pe care îl reprezintă si să exercite
dreptul de vot.
(3) Consiliul hotărăste cu majoritate calificată, cu excepţia
cazului în care tratatele dispun altfel.
(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată
se defineste ca fiind egală cu cel puŃin 55 % din membrii
Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre acestia si
reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din
populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru
membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită
majoritatea calificată.
Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt

312
stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind
funcŃionarea Uniunii Europene.
(5) Dispoziţiile tranzitorii privind definiţia majorităţii
calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum şi
cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014–31 martie
2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii.
(6) Consiliul se întruneste în cadrul diferitelor formaţiuni,
lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Consiliul Afaceri Generale asigură coereţa lucrărilor
diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteste
reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la
îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele
Consiliului European şi cu Comisia.
Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a
Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul
European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.
(7) Un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor
statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului.
(8) Consiliul se întruneste în şedinţă publică atunci când
deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest
scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi,
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii,
respectiv activităţilor fără caracter legislativ.
(9) Presedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei
Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor
membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în
condiţiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
Articolul 17
(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură
aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii
în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului
Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia
exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare,

313
în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia
politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a
Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi
multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituţionale.
(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la
propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele
prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei,
în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
(3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.
Membrii Comisiei sunt alesi pe baza competenţei lor
generale si a angajamentului lor faţă de idea europeană, dintre
personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă.
Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină
independenţă. Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (2),
membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din
partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie.
Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau
cu îndeplinirea sarcinilor lor.
(4) Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului
de la Lisabona si 31 octombrie 2014 este compusă din câte un
resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii acesteia.
(5) Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă
dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor
membre, atât timp cât Consiliul European nu decide
modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor
membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între
statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi
geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte
de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în
conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcţionarea

314
Uniunii Europene.
(6) Preşedintele Comisiei:
(a) definşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită
misiunea;
(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura
coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia;
(c) numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate,
dintre membrii Comisiei.
Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în
care preşedintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate îşi
prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la
articolul 18 alineatul (1), în cazul în care preşedintele îi solicită
acest lucru.
(7)Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul
European şi după ce a procedat la consultările necesare,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al
Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu
majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest
candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună,
un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în
conformitate cu aceeaşi procedură.
Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă
lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru a fi
numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează,
pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate
cu criteriile prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf şi la
alineatul (5) al doilea paragraf.
Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei
sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare
al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia
este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată.

315
(8) Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa
Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o
moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu
articolul 234 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii
Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcţiile
lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe
care le exercită în cadrul Comisiei.
Articolul 18
(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată,
cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului
acestuia în conformitate cu aceeaşi procedură.
(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de
securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la
elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de
împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi
în ceea ce priveste politica de securitate şi apărare comună.
(3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri
Externe.
(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii
Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii.
Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile
care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi
cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii.
În exercitarea acestor responsabilităţi în cadrul Comisiei, şi
numai cu privire la aceste responsabilităţi, Înaltul Reprezentant
se supune procedurilor care reglementează funcţionarea
Comisiei, în măsura în care acest lucru este compatibil cu
alineatele (2) si (3).
Articolul 19
(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea
de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a

316
asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii.
(2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător
pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocaţi
generali.
Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat
membru.
Judecătorii si avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum
şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care
prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc
condiţiile prevăzute la articolele 253 si 254 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Aceştia sunt numiţi de comun
acord de către guvernele statelor membre pentru şase ani.
Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi
numiţi din nou.
(3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăste în
conformitate cu tratatele:
(a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de
o instituţie ori de persoane fizice sau juridice;
(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoresti
naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la
validitatea actelor adoptate de instituţii;
(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

TITLUL IV
DISPOZIŢII PRIVIND FORMELE DE COOPERARE
CONSOLIDATĂ

Articolul 20 (ex-articolele 27 A-27 E, 40-40 B et 43-45


TUE și ex-articolele 11 și 11 A TCE)
(1) Statele membre care doresc să stabilească între ele o
formă de cooperare consolidată în cadrul competenţelor
neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia şi îşi
pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor
corespunzătoare ale tratatelor, în limitele şi în conformitate cu
procedurile prevăzute la prezentul articol, precum şi la
articolele 326-334 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii

317
Europene.
Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze
realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia si
să consolideze procesul său de integrare. Acestea sunt
deschise în orice moment tuturor statelor membre, în
conformitate cu articolul 328 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene.
(2) Decizia care autorizează o formă de cooperare
consolidată se adoptă de Consiliu în ultimă instanţă, atunci
când acesta stabileşte că obiectivele urmărite prin această
cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune,
în ansamblul său, şi în condiţiile în care cel puţin nouă state
membre participă la aceasta. Consiliul hotărăşte în
conformitate cu procedura prevăzută la articolul 329 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(3) Toţi membrii Consiliului pot participa la dezbateri, dar la
vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele
membre participante la o formă de cooperare consolidată.
Modalităţile de vot sunt prevăzute la articolul 330 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
(4) Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare
consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre
participante. Acestea nu sunt considerate ca fiind acquis care
trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.

…………………………………………………………………………

TITLUL VI
DISPOZIłII FINALE

Articolul 47
Uniunea are personalitate juridică.
Articolul 48 (ex-articolul 48 TUE)
(1) Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot fi
modificate în conformitate cu unele proceduri de revizuire
simplificate.

318
Procedura de revizuire ordinară
(2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European
sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a
tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea,
fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor.
Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către
Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale.
(3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea
Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă cu majoritate
simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse,
preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie
compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor
de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de
asemenea, consultată în cazul modificărilor instituţionale în
domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire
şi adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinţei
reprezentanţilor guvernelor statelor membre prevăzute la
alineatul (4).
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu
aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Convenţia
în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest
ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru
Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
4) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor
care trebuie aduse tratatelor, preşedintele Consiliului convoacă
o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de
toate statele membre în conformitate cu normele lor
constituţionale.
(5) În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de
la semnarea unui tratat de modificare a tratatelor, patru cincimi
din statele membre au ratificat tratatul menţionat, iar unul sau
mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea
respectivă, Consiliul European se autosesizează cu privire la
chestiune.
Proceduri de revizuire simplificate

319
(6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European
sau Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de
revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare,
integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul European
hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului
European şi a Comisiei, precum şi a Băncii Centrale Europene,
în cazul unor modificări instituţionale în domeniul monetar.
Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către
statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.
Decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde
competenţele atribuite Uniunii prin tratate.
(7) În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene sau cele ale titlului V din
prezentul tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un
anumit caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, Consiliul
European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de
a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul
respectiv. Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au
implicaţii militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de
Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială,
Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a
adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu
procedura legislativă ordinară.
Orice iniţiativă luată de Consiliul European pe baza
primului sau a celui de-al doilea paragraf se transmite
parlamentelor naţionale. În cazul opoziţiei unui parlament
naţional, notificate în termen de şase luni de la această
transmitere, decizia menţionată la primul sau la al doilea
paragraf nu se adoptă. În absența oricărei opoziţii, Consiliul
European poate adopta respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al

320
doilea paragraf, Consiliul European hotărăşte în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor care îl compun.
Articolul 49 (ex-articolul 49 TUE)
Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita
să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și
parlamentele naționale sunt informate cu privire la această
cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei şi după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor din care este constituit.
Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui
acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se
supune ratificării de către toate statele contractante, în
conformitate cu normele lor constituţionale.
Articolul 50
(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu
normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
(2) Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică
intenţia sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului
European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord
care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul
viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază în
conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele
Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată,
după aprobarea Parlamentului European.
(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la
data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa
unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la
alineatul (2), cu excepţia cazului în care Consiliul European, în
acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să
proroge acest termen.
(4) În înțelesul alineatelor (2) si (3), membrul care
reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul

321
membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la
adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care
privesc statul în cauză.
Majoritatea calificată se defineşte în conformitate cu
articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.
(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune
depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune
procedurii prevăzute la articolul 49.
Articolul 51
Protocoalele şi anexele la tratate fac parte integrantă din
acestea.
Articolul 52
(1) Tratatele se aplică Regatului Belgiei, Republicii
Bulgaria, Republicii Cehe, Regatului Danemarcei, Republicii
Federale Germania, Republicii Estonia, Irlandei, Republicii
Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Republicii
Italiene, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania,
Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii Ungare, Republicii
Malta, Regatului Ţărilor de Jos, Republicii Austria, Republicii
Polone, Republicii Portugheze, României, Republicii Slovenia,
Republicii Slovace, Republicii Finlanda, Regatului Suediei şi
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
(2) Domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este
prevăzut la articolul 355 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene.
Articolul 53 (ex-articolul 51 TUE)
Prezentul tratat se încheie pe durată nelimitată.
Articolul 54 (ex-articolul 52 TUE)
(1) Prezentul tratat se ratifică de către Înaltele Păţi
Contractante în conformitate cu normele lor constituţionale.
Instrumentele de ratificare se depun pe lângă guvernul
Republicii Italiene.
(2) Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 1993, cu
condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse
sau, în caz contrar, în prima zi a lunii care urmează depunerii
instrumentului de ratificare de către statul semnatar care

322
îndeplineşte ultimul această formalitate.
Articolul 55 (ex-articolul 53 TUE)
(1) Prezentul tratat, redactat în exemplar unic în limbile
bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză,
germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană,
maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română,
slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză, textele redactate în
fiecare dintre aceste limbi fiind deopotrivă autentice, se depune
în arhivele Guvernului Republicii Italiene, care înmânează o
copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele
celorlalte state semnatare.
(2) Prezentul tratat poate, de asemenea, să fie tradus în
orice altă limbă stabilită de statele membre, dintre cele care, în
temeiul normelor lor constituţionale, se bucură de statutul de
limbă oficială pe întreg teritoriul lor sau doar pe o parte din
acesta. Statul membru în cauză pune la dispoziţie o copie
certificată a acestor traduceri, care va fi depusă în arhivele
Consiliului.
DREPT CARE, plenipotenţiarii mai jos menţionaţi
semnează prezentul tratat.
Încheiat la Maastricht la şapte februarie una mie nouă
sute nouăzeci si doi.
(lista semnatarilor nu este reprodusă)

323
ANEXA II

TRATATUL
PRIVIND FUNCŢIONAREA UNIUNII EUROPENE
(extrase)

PARTEA ÎNTÂI
PRINCIPIILE

Articolul 1
(1) Prezentul tratat organizează funcţionarea Uniunii şi
stabilește domeniile, limitele şi condiţiile exercitării
competenţelor sale.

324
(2) Prezentul tratat şi Tratatul privind Uniunea Europeană
reprezintă tratatele pe care se întemeiază Uniunea. Aceste
două tratate, care au aceeaşi valoare juridică, sunt desemnate
prin cuvântul „tratatele”.

TITLUL I
CATEGORII ŞI DOMENII DE COMPETENŢE ALE UNIUNII

Articolul 2
(1) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă
exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate
legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii.
(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă
partajată cu statele membre într-un domeniu determinat,
Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii
din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre
îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a
exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou
competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze
să şi-o mai exercite.
(3) Statele membre îşi coordonează politicile economice şi
de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile
prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea
dispune de competenţă.
(4) Uniunea este competentă, în conformitate cu
dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească
şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate
comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare
comună.
(5) În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate,
Uniunea este competenta să întreprindă acţiuni de sprijinire,
coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a
înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.

325
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic,
adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste
domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege
şi a normelor administrative ale statelor membre.
(6) Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii
sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare
domeniu.
Articolul 3
(1) Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele
domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare
funcţionării pieţei interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror
monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul
politicii comune privind pescuitul;
(e) politica comercială comună.
(2) De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în
ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în
care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al
Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi
exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar
putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora.
Articolul 4
(1) Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre
în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă care nu se
referă la domeniile menţionate la articolele 3 şi 6.
(2) Competenţele partajate între Uniune şi statele membre
se aplică în următoarele domenii principale:
(a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul
tratat;
(c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
(d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării
resurselor biologice ale mării;

326
(e) mediul;
(f) protecţia consumatorului;
(g) transporturile;
(h) reţelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de
sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat.
(3) În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi
spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura
acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a
programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată
avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita
propria competenţă.
(4) În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde
acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea
acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor
membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.
Articolul 5
(1) Statele membre îşi coordonează politicile economice
în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în
special, orientările generale ale acestor politici.
Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică
dispoziţii speciale.
(2) Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea
politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi,
în special, prin definirea orientărilor acestor politici.
(3) Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura
coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.
Articolul 6
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de
sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor
membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au
următoarele domenii:
(a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
(b) industria;

327
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
(f) protecţia civilă;
(g) cooperarea administrativă.

TITLUL II
DISPOZIŢII DE APLICARE GENERALĂ

Articolul 7
Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi
acţiuni, ţinând seama de ansamblul obiectivelor Uniunii şi
respectând principiul de atribuire a competenţelor.
Articolul 8 (ex-articolul 3 alineatul (2) TCE) (1)
În toate acţiunile sale, Uniunea urmăreşte să elimine
inegalităţile şi să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei.
Articolul 9
În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
sale, Uniunea ţine seama de cerinţele privind promovarea unui
nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea unei
protecţii sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii
sociale, precum şi de cerinţele privind un nivel ridicat de
educaţie, de formare profesională şi de protecţie a sănătăţii
umane.
Articolul 10
În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
sale, Uniunea caută să combată orice discriminare pe motive
de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Articolul 11 (ex-articolul 6 TCE)
Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în
definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii,
în special pentru promovarea dezvoltării durabile.
(1) Această trimitere are caracter indicativ. Pentru
informaţii detaliate, a se vedea tabelele de corespondenţă între
vechea şi noua numerotare a tratatelor.

328
Articolul 12 (ex-articolul 153 alineatul (2) TCE)
Cerinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în
considerare în definirea şi punerea in aplicare a celorlalte
politici şi acţiuni ale Uniunii.
Articolul 13
La elaborarea şi punerea în aplicare a politicii Uniunii în
domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieţei interne
cercetării și dezvoltării tehnologice și al spaţiului, Uniunea şi
statele membre ţin seama de toate cerinţele bunăstării
animalelor ca fiinţe sensibile şi respectă actele cu putere de
lege şi normele administrative, precum şi obiceiurile statelor
membre în privinţa riturilor religioase, a tradiţiilor culturale şi a
patrimoniilor regionale.
Articolul 14 (ex-articolul 16 TCE)
Fără a aduce atingere articolului 4 din Tratatul privind
Uniunea Europeană și articolelor 93, 106 și 107 din prezentul
tratat şi având în vedere locul ocupat de serviciile de interes
economic general în cadrul valorilor comune ale Uniunii,
precum şi rolul pe care îl au acestea în promovarea coeziunii
sociale şi teritoriale a Uniunii, Uniunea şi statele membre,
fiecare în limita competenţelor care le revin şi în limita
domeniului de aplicare a tratatelor, asigură funcţionarea
serviciilor respective pe baza principiilor și în condiții, în special
economice și financiare, care să le permită îndeplinirea
misiunilor lor. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
stabilesc aceste principii şi prevăd aceste condiţii, fără a aduce
atingere competenţei statelor membre de a furniza aceste
servicii, de a încredinţa prestarea lor şi de a le finanţa, cu
respectarea tratatelor.
Articolul 15 (ex-articolul 255 TCE)
(1) În scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării
participării societăţii civile, instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii acţionează respectând în cel mai înalt grad
principiul transparenţei.
(2) Parlamentul European se întruneşte în şedinţe publice,
de asemenea şi Consiliul în cazul în care dezbate şi votează un

329
proiect de act legislativ.
(3) Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau
juridică, care are reşedinţa sau sediul statutar într-un stat
membru, are drept de acces la documentele instituțiilor,
organelor, oficiilor șI agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe
care se află aceste documente, sub rezerva principiilor şi
condiţiilor care vor fi stabilite în conformitate cu prezentul
alineat.
Principiile generale şi limitele care, din motive de interes
public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de acces
la documente, se stabilesc prin regulamente de către Consiliu,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenție asigură
transparența lucrărilor lor și elaborează, în regulamentul său de
procedură, dispoziţii speciale privind accesul la propriile
documente, în conformitate cu regulamentele menționate la al
doilea paragraf.
Dispoziţiile prezentului alineat se aplică Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, Băncii Centrale Europene şi Băncii
Europene de Investiţii numai în cazul în care exercită funcţii
administrative.
Parlamentul European şi Consiliul asigură publicarea
documentelor privind procedurile legislative în condiţiile
prevăzute de regulamentele menţionate la al doilea paragraf.
Articolul 16 (ex-articolul 286 TCE)
(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu
caracter personal care o privesc.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară,stabilesc
normele privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte
prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile,
organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi de către statele
membre în exercitarea activităţilor care fac parte din domeniul
de aplicare a dreptului Uniunii, precum şi normele privind libera
circulaţie a acestor date. Respectarea acestor norme face
obiectul controlului unor autorităţi independente.
Normele adoptate în temeiul prezentului articol nu aduc

330
atingere normelor specifice prevăzute la articolul 39 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.
Articolul 17
(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de
care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi
asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre.
(2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care
beneficiază, în temeiul dreptului naţional, organizaţiile filosofice
şi neconfesionale.
(3) Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică,
Uniunea menţine un dialog deschis, transparent şi constant cu
aceste biserici şi organizaţii.

PARTEA A DOUA
NEDISCRIMINAREA ŞI CETĂŢENIA UNIUNII

Articolul 18 (ex-articolul 12 TCE)


În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce
atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice
orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau
naţionalitate.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice
norme în vederea interzicerii acestor discriminări.
Articolul 19 (ex-articolul 13 TCE)
(1) Fără a aduce atingere celorlalte le conferă Uniunii,
Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului
European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii
oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe
religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare
sexuală.
(2) Prin derogare de la alineatul (1), Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot adopta principiile de bază ale unor
măsuri de încurajare ale Uniunii, cu excepţia oricărei armonizări

331
a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale
statelor membre, menite să susţină acţiunile întreprinse de
statele membre pentru realizarea obiectivelor menţionate la
alineatul (1).
Articolul 20 (ex-articolul 17 TCE)
(1) Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii
orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă
acesteia.
(2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în
tratate. Aceştia se bucură, printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul
statelor membre;
(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul
European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde
îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui
stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în
care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este
reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de
a se adresa Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a
se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în
oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi
limbă.
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite
prin tratate şi prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare
a acestora.
Articolul 21 (ex-articolul 18 TCE)
(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie
şi de şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva
limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile
adoptate în vederea aplicării acestora.
(2) În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte
necesară pentru atingerea acestui obiectiv şi în care tratatele

332
nu a prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot adopta dispoziţii menite să faciliteze
exercitarea drepturilor menţionate la alineatul (1).
(3) În aceleaşi scopuri ca cele menţionate la alineatul (1)
şi în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în
acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, poate adopta măsuri în domeniul securităţii
sociale sau al protecţiei sociale. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Articolul 22 (ex-articolul 19 TCE)
(1) Orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un
stat membru şi care nu este resortisant al acestuia are dreptul
de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în
care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii
acelui stat. Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de
Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea
Parlamentului European; aceste norme de aplicare pot
prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care probleme
specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.
(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 223
alineatul (1) şi dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea acestuia,
orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat
membru şi care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a
alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în
statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat. Acest drept se va exercita în condiţiile
adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate
cu o procedură legislativă specială şi după consultarea
Parlamentului European; aceste norme de aplicare pot
prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care probleme
specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.
Articolul 23 (ex-articolul 20 TCE)
Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări
terţe în care nu este reprezentat statul membru al cărui
resortisant este, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice

333
şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii acelui stat. Statele membre adoptă dispozițiile
necesare și angajează negocierile internaţionale necesare în
vederea asigurării acestei protecţii.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi după consultarea Parlamentului
European, poate adopta directive care să stabilească măsurile
de coordonare şi de cooperare necesare pentru a facilita
această protecţie.
Articolul 24 (ex-articolul 21 TCE)
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile
necesare pentru prezentarea unei iniţiative cetăţeneşti în
înţelesul articolului 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
inclusiv numărul minim de state membre din care trebuie să
provină cetăţenii care prezintă o astfel de iniţiativă.
Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a adresa petiţii
Parlamentului European, în conformitate cu dispoziţiile
articolului 227.
Orice cetăţean al Uniunii se poate adresa Ombudsmanului
instituit în conformitate cu dispoziţiile articolului 228.
Orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze în scris
oricărei instituţii sau oricărui organ prevăzut de prezentul articol
sau la articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană într-
una din limbile prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din Tratatul
privind Uniunea Europeană şi să primească un răspuns
redactat în aceeaşi limbă.
Articolul 25 (ex-articolul 22 TCE)
La fiecare trei ani, Comisia prezintă Parlamentului
European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social un
raport privind aplicarea dispoziţiilor prezentei părţi. Acest raport
ţine seama de dezvoltarea Uniunii.
Pe această bază şi fără a aduce atingere celorlalte
dispoziţii ale tratatelor, hotărând în unanimitate în conformitate
cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea
Parlamentului European, Consiliul poate adopta dispoziţii care

334
urmăresc să completeze drepturile enumerate la articolul 20
alineatul (2). Respectivele dispoziții intră în vigoare numai după
ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu
normele lor constituționale.

PARTEA A TREIA
POLITICILE ŞI ACŢIUNILE INTERNE ALE UNIUNII

TITLUL I
PIAŢA INTERNĂ

Articolul 26 (ex-articolul 14 TCE)


(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau
asigurarea funcţionării pieţei interne, în conformitate cu
dispoziţiile incidente ale tratatelor.
(2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne,
în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor
şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile
tratatelor.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, defineşte orientările
şi condiţiile necesare asigurării unui progres echilibrat în toate
sectoarele vizate.
Articolul 27 (ex-articolul 15 TCE)
În redactarea propunerilor sale în vederea realizării
obiectivelor prevăzute la articolul 26, Comisia ţine seama de
amploarea efortului pe care anumite economii care prezintă
decalaje ale nivelului de dezvoltare va trebui să îl susţină
pentru instituirea pieţei interne şi poate propune dispoziţii
corespunzătoare.
În cazul în care aceste dispoziţii iau forma unor derogări,
acestea trebuie să aibă caracter temporar şi să perturbe cât
mai puţin funcţionarea pieţei comune.

335
TITLUL II
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Articolul 28 (ex-articolul 23 TCE)


(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la
import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum
şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.
(2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele
membre, precum şi produselor care provin din ţări terţe care se
află în liberă circulaţie în statele membre.
Articolul 29 (ex-articolul 24 TCE)
Se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat
membru produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost
îndeplinite formalităţile de import şi pentru care au fost
percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu
efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire
totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri.

CAPITOLUL 1
UNIUNEA VAMALĂ

Articolul 30 (ex-articolul 25 TCE)


Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import
şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie
se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.
Articolul 31 (ex-articolul 26 TCE)
Taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de
către Consiliu, care hotărăşte, la propunerea Comisiei.
Articolul 32 (ex-articolul 27 TCE)
În executarea misiunilor care îi sunt încredinţate în temeiul

336
prezentului capitol, Comisia are în vedere:
(a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între
statele membre şi ţările terţe;
(b) evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul Uniunii, în
măsura în care această evoluţie are ca efect creşterea
competitivităţii întreprinderilor;
(c) necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii prime şi
produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele
membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă în ceea
ce priveşte produsele finite;
(d) necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa
economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare
raţională a producţiei şi o creştere a consumului în cadrul
Uniunii.

CAPITOLUL 2
COOPERAREA VAMALĂ

Articolul 33 (ex-articolul 135 TCE)


În cadrul domeniului de aplicare a tratatelor, Parlamentul
European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, adoptă măsuri în vederea consolidării
cooperării vamale între statele membre şi între acestea şi
Comisie.

CAPITOLUL 3
INTERZICEREA RESTRICŢIILOR CANTITATIVE ÎNTRE
STATELE MEMBRE

Articolul 34 (ex-articolul 28 TCE)


Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la
import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent.
Articolul 35 (ex-articolul 29 TCE)
Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la
export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent.

337
Articolul 36 (ex-articolul 30 TCE)
Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau
restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe
motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă
publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a
animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre.
Articolul 37 (ex-articolul 31 TCE)
(1) Statele membre adaptează monopolurile naţionale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea
oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire
la condiţiile de aprovizionare şi comercializare.
Dispoziţiile prezentului articol se aplică oricărui organism
prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto,
direct sau indirect, controlează, conduce sau influenţează în
mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele
membre. Aceste dispoziţii se aplică, de asemenea,
monopolurilor de stat concesionate.
(2) Statele membre se abţin să introducă orice nouă
măsură care contravine principiilor enunţate la alineatul (1) sau
care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se referă
la interzicerea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între
statele membre.
(3) În cazul unui monopol cu caracter comercial care
presupune o reglementare menită să faciliteze desfacerea sau
valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate, în aplicarea
normelor prezentului articol, garanţii echivalente pentru
ocuparea forţei de muncă şi pentru nivelul de trai al
producătorilor în cauză.

TITLUL III
AGRICULTURA ŞI PESCUITUL

338
Articolul 38 (ex-articolul 32 TCE)
(1) Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică
comună în domeniul agriculturii şi pescuitului.
Piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu
produse agricole. Prin produse agricole se înţeleg produsele
solului, cele animaliere şi pescăreşti, precum şi produsele care
au suferit o primă transformare şi se află în raport direct cu
aceste produse. Referirile la politica agricolă comună sau la
agricultură şi utilizarea termenului „agricol” se înţeleg ca făcând
referire şi la pescuit, având în vedere caracteristicile speciale
ale acestui sector.
(2) Cu excepţia unor dispoziţii contrare prevăzute la
articolele 39–44, normele prevăzute în vederea instituirii sau
funcţionării pieţei interne se aplică produselor agricole.
(3) Produsele care intră sub incidenţa articolelor 39–44,
sunt enumerate în lista care face obiectul anexei I.
(4) Funcţionarea şi dezvoltarea pieţei interne pentru
produsele agricole trebuie să fie însoţite de instituirea unei
politici agricole comune.
Articolul 39 (ex-articolul 33 TCE)
(1) Politica agricolă comună are ca obiective:
(a) creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea
progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a
producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor
de producţie şi, în special, a forţei de muncă;
(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil
pentru populaţia agricolă, în special prin majorarea venitului
individual al lucrătorilor din agricultură;
(c) stabilizarea pieţelor;
(d) garantarea siguranţei aprovizionărilor;
(e) asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către
consumatori.
(2) În elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor
speciale pe care aceasta le poate implica, vor fi avute în vedere
următoarele:
(a) caracterul special al activităţii agricole care rezultă din

339
structura socială a agriculturii şi din discrepanţele structurale şi
naturale existente între diferitele regiuni agricole;
(b) necesitatea de a opera treptat modificările adecvate;
(c) faptul că, în statele membre, agricultura este un sector
strâns legat de ansamblul economiei.
Articolul 40 (ex-articolul 34 TCE)
(1) În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute la articolul
39, se instituie o organizare comună a pieţelor agricole.
În funcţie de produse, această organizare îmbracă una
dintre următoarele forme:
(a) reguli comune de concurenţă;
(b) coordonarea obligatorie a diferitelor organizări
naţionale ale pieţei;
(c) organizarea europeană a pieţei.
(2) Organizarea comună în una dintre formele prevăzute
la alineatul (1) poate include toate măsurile necesare pentru
realizarea obiectivelor definite la articolul 39 şi, în special,
reglementarea preţurilor, a subvenţiilor pentru producerea şi
comercializarea diferitelor produse, a sistemelor de depozitare
şi de report şi a mecanismelor comune de stabilizare a
importurilor sau a exporturilor.
Organizarea comună trebuie să se limiteze la urmărirea
obiectivelor enunţate la articolul 39 şi trebuie să excludă orice
discriminare între producătorii sau consumatorii din Uniune.
O eventuală politică de preţuri comună trebuie să se
bazeze pe criterii comune şi pe metode de calcul uniforme.
(3) Pentru ca organizarea comună menţionată la alineatul
(1) să îşi poată atinge obiectivele, se pot înfiinţa unul sau mai
multe fonduri de orientare şi garantare agricole.
Articolul 41 (ex-articolul 35 TCE)
Pentru a permite realizarea obiectivelor definite la articolul
39, în cadrul politicii agricole comune pot fi prevăzute în special
următoarele măsuri:
(a) o coordonare eficientă a eforturilor întreprinse în
domeniile formării profesionale, cercetării şi popularizării
cunoştinţelor agronomice, care poate include proiecte sau
instituţii finanţate în comun;

340
(b) acţiuni comune pentru promovarea consumului
anumitor produse.
Articolul 42 (ex-articolul 36 TCE)
Dispoziţiile capitolului referitor la normele privind
concurenţa se aplică producţiei şi comercializării produselor
agricole numai în măsura stabilită de Parlamentul European și
de Consiliu în cadrul dispoziţiilor şi în conformitate cu
procedura prevăzută la articolul 43 alineatul (2), având în
vedere obiectivele enunţate la articolul 39.
Consiliul poate autoriza, la propunerea Comisiei,
acordarea de ajutoare:
(a) în vederea protejării exploataţiilor agricole defavorizate
de condiţii structurale sau naturale;
(b) în cadrul programelor de dezvoltare economică.
Articolul 43 (ex-articolul 37 TCE)
(1) Comisia prezintă propuneri referitoare la elaborarea şi
punerea în aplicare a politicii agricole comune, inclusiv
înlocuirea organizărilor naţionale cu una dintre formele de
organizare comună prevăzute la articolul 40 alineatul (1),
precum şi la punerea în aplicare a măsurilor special prevăzute
de prezentul titlu.
Aceste propuneri trebuie să ţină seama de
interdependenţa dintre chestiunile agricole prevăzute de
prezentul titlu.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social, stabilesc
organizarea comună a pieţelor agricole prevăzută la articolul 40
alineatul (1), precum şi celelalte dispoziţii necesare pentru
îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii
şi pescuitului.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile
privind stabilirea preţurilor, a taxelor, a ajutoarelor şi a
contingentelor, precum şi privind stabilirea şi repartizarea
posibilităţilor de pescuit.
(4) Organizarea comună prevăzută la articolul 40 alineatul
(1) poate înlocui, în condiţiile prevăzute la alineatul (2),

341
organizările naţionale ale pieţei în cazul în care:
(a) organizarea comună oferă statelor membre care se
opun acestei măsuri şi care dispun de o organizare naţională a
producţiei în cauză garanţii echivalente pentru ocuparea forţei
de muncă şi nivelul de trai al producătorilor în cauză, luându-se
în considerare calendarul adaptărilor posibile şi al
specializărilor necesare, şi
(b) această organizare asigură, pentru schimburile
comerciale din cadrul Uniunii, condiţii similare celor existente
pe piaţa naţională.
(5) În cazul în care o organizare comună pentru anumite
materii prime se instituie înainte să existe o organizare comună
pentru produsele transformate corespunzătoare, materiile
prime în cauză folosite pentru produsele transformate destinate
exportului în ţări terţe pot fi importate din afara Uniunii.
Articolul 44 (ex-articolul 38 TCE)
În cazul în care, într-un stat membru, un produs face
obiectul unei organizări naţionale a pieţei sau al oricărei
reglementări interne cu efect echivalent care afectează din
punct de vedere concurenţial o producţie similară dintr-un alt
stat membru, statele membre aplică la import o taxă
compensatorie acestui produs provenit din statul membru în
care există respectiva organizare sau reglementare, cu
excepţia cazului în care acest stat membru aplică o taxă
compensatorie la export. Comisia stabileşte cuantumul acestor
taxe la nivelul necesar pentru a restabili echilibrul; de
asemenea, Comisia poate autoriza recurgerea la alte măsuri,
pentru care le stabileşte condiţiile şi normele de aplicare.

TITLUL IV
LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR, A SERVICIILOR ŞI
A CAPITALURILOR
CAPITOLUL 1
LUCRĂTORII

342
Articolul 45 (ex-articolul 39 TCE)
(1) Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii.
(2) Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea
ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte
condiţii de muncă.
(3) Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a
lucrătorilor implică dreptul:
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor
membre;
(c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o
activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege
și actele administrative care reglementează încadrarea în
muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a
fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face
obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administraţia publică.
Articolul 46 (ex-articolul 40 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă, prin
directive sau regulamente, măsurile necesare în vederea
realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, astfel cum este aceasta
definită la articolul 45, în special:
(a) asigurarea cooperării strânse între serviciile naţionale
pentru ocuparea forţei de muncă;
(b) eliminarea acelor proceduri şi practici administrative,
precum şi a acelor perioade de acces la locurile de muncă
disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile
încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar
constitui un obstacol în calea liberalizării circulaţiei lucrătorilor;
(c) eliminarea tuturor perioadelor şi restricţiilor prevăzute

343
de dreptul intern sau de acordurile încheiate anterior între
statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state
membre condiţii diferite în ceea ce priveşte libera alegere a
unui loc de muncă în raport cu lucrătorii statului respectiv;
(d) stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării
cererii şi ofertei de locuri de muncă şi facilitarea realizării
echilibrului între cererea şi oferta de locuri de muncă în condiţii
care să evite ameninţarea gravă a nivelului de trai şi de
ocupare a forţei de muncă în diferitele regiuni şi ramuri
industriale.
Articolul 47 (ex-articolul 41 TCE)
Statele membre încurajează schimburile de lucrători tineri
în cadrul unui program comun.
Articolul 48 (ex-articolul 42 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în
domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru
instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, în special prin instituirea
unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau
care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate
în întreținerea acestora:
(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de
către diferitele legislaţii interne, în vederea dobândirii şi păstrării
dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora;
(b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe
teritoriile statelor membre.
În cazul în care un membru al Consiliului declară că un
proiect de act legislativ menţionat la primul paragraf ar aduce
atingere unor aspecte importante ale sistemului său de
securitate socială, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul său de
aplicare, costul sau structura financiară, ori ar aduce atingere
echilibrului financiar al respectivului sistem, poate solicita
sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura
legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri şi în termen
de patru luni de la această suspendare, Consiliul European:
(a) retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează
suspendarea procedurii legislative ordinare, sau

344
(b) nu acţionează în niciun fel sau solicită Comisiei să
prezinte o nouă propunere; în acest caz se consideră că actul
propus iniţial nu a fost adoptat.

CAPITOLUL 2
DREPTUL DE STABILIRE

Articolul 49 (ex-articolul 43 TCE)


În conformitate cu dispoziţiile care urmează, sunt interzise
restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie
vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau
filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul
altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi
independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în
înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite
pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub
rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile.
Articolul 50 (ex-articolul 44 TCE)
(1) În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o
activitate determinată, Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi
după consultarea Comitetului Economic şi Social, decide prin
intermediul directivelor.
(2) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia exercită
funcţiile care le revin în temeiul dispoziţiilor menţionate anterior
şi, în special:
(a) acordând prioritate, de regulă, activităţilor în cazul
cărora libertatea de stabilire constituie o contribuţie deosebit de
utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor comerciale;
(b) asigurând o strânsă cooperare între autorităţile
naţionale competente pentru a cunoaşte aspectele speciale ale
diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;
(c) eliminând acele proceduri şi practici administrative care

345
decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior
între statele membre, a căror menţinere ar constitui un obstacol
în calea libertăţii de stabilire;
(d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi în
muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a
rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura activităţi
independente, în cazul în care îndeplinesc condiţiile pe care ar
trebui să le îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul
acestui stat la data la care intenţionează să iniţieze această
activitate;
(e) asigurând resortisantului unui stat membru
posibilitatea de a dobândi şi folosi terenuri şi construcţii situate
pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu
aduce atingere
principiilor stabilite la articolul 39 alineatul (2);
(f) eliminând treptat restricţiile privind libertatea de stabilire
în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce
priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare de agenţii,
sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă
parte, condiţiile de acces al personalului angajat în cadrul
sediului principal în funcţiile de conducere sau de supraveghere
ale acestor agenţii, sucursale sau filiale;
(g) coordonând, în măsura în care este necesar şi în
vederea echivalării lor, garanţiile solicitate de statele membre
societăţilor în înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, pentru a
proteja deopotrivă interesele asociaţilor şi ale terţilor;
(h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele
membre nu denaturează condiţiile de stabilire.
Articolul 51 (ex-articolul 45 TCE)
Sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului
capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile
care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice. Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor
prezentului capitol.
Articolul 52 (ex-articolul 46 TCE)

346
(1) Prevederile prezentului capitol şi măsurile adoptate în
temeiul acesteia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de
lege şi actelor administrative care prevăd un regim special
pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică,
siguranţă publică şi sănătate publică.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive
privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior.
Articolul 53 (ex-articolul 47 TCE)
(1) În vederea facilitării accesului la activităţile
independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare,
precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul
la activităţile independente şi la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale
şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este
subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora
în diferitele state membre.
Articolul 54 (ex-articolul 48 TCE)
Societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat
membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul
principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt
asimilate, în aplicarea prezentei subsecţiuni, persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre.
Prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Articolul 55 (ex-articolul 294 TCE)
Statele membre acordă resortisanţilor celorlalte state
membre acelaşi tratament ca şi propriilor resortisanţi în ceea ce
priveşte participarea la constituirea capitalului societăţilor în
înţelesul articolului 54, fără a aduce atingere aplicării celorlalte
dispoziţii din prezentul tratat.

347
CAPITOLUL 3
SERVICIILE

Articolul 56(ex-articolul 49 TCE)


În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise
restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu
privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat
membru decât cel al beneficiarului serviciilor.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde
beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de
servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în
cadrul Uniunii.
Articolul 57 (ex-articolul 50 TCE)
În înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile
furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în
măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind
libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
(a) activităţi cu caracter industrial;
(b) activităţi cu caracter comercial;
(c) activităţi artizanale;
(d) activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind
dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării
prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul
membru în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care
sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi.
Articolul 58 (ex-articolul 51 TCE)
(1) Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor
este reglementată de dispoziţiile din titlul privind transporturile.
(2) Liberalizarea serviciilor bancare şi de asigurări
asociate mişcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze
concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor.
Articolul 59 (ex-articolul 52 TCE)

348
(1) Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului
Economic şi Social, hotărăsc prin directive.
(2) Directivele menţionate la alineatul (1) vizează în
general, cu prioritate, serviciile care intervin direct asupra
costurilor de producţie sau a căror liberalizare contribuie la
facilitarea schimburilor de mărfuri.
Articolul 60 (ex-articolul 53 TCE)
Statele membre depun eforturi pentru a proceda la
liberalizarea serviciilor într-o măsură mai mare decât cea la
care obligă directivele adoptate în vederea aplicării articolului
59 alineatul (1), în cazul în care situaţia lor economică generală
şi situaţia din sectorul în cauză permite acest lucru. În acest
scop, Comisia adresează recomandări statelor membre în
cauză.
Articolul 61 (ex-articolul 54 TCE)
Atât timp cât restricţiile impuse liberei prestări a serviciilor
nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a
face distincţie în funcţie de cetăţenie ori naţionalitate sau
reşedinţă ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menţionaţi la
articolul 56 primul paragraf.
Articolul 62 (ex-articolul 55 TCE)
Dispoziţiile articolelor 51–54 se aplică domeniului
reglementat de prezentul capitol.

CAPITOLUL 4
CAPITALURILE ŞI PLĂŢILE

Articolul 63 (ex-articolul 56 TCE)


(1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
(2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi

349
între statele membre şi ţările terţe.
Articolul 64 (ex-articolul 57 TCE)
(1) Articolul 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu
ţările terţe, a restricţiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în
temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu
privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau
provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică
investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea,
prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori
mobiliare pe pieţele de capital. În ceea ce privește restricțiile în
vigoare în temeiul legislațiilor naționale în Bulgaria, în Estonia
și în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.
(2) Depunând eforturi pentru a realiza obiectivul liberei
circulaţii a capitalurilor între statele membre şi ţări terţe, în cea
mai mare măsură posibilă şi fără a aduce atingere celorlalte
capitole ale tratatelor, Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor având ca
destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care
acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de
valori mobiliare pe pieţele de capital.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), numai Consiliul,
hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, în
unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, poate
adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în
ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca
destinaţie sau provenind din ţări terţe.
Articolul 65 (ex-articolul 58 TCE)
(1) Articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor
membre:
(a) de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor fiscale
care stabilesc o distincţie între contribuabilii care nu se găsesc
în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul
unde capitalurile lor au fost investite;
(b) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate
încălcarea actelor lor cu putere de lege şi a normelor lor

350
administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii
prudenţiale a instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de
declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării
administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate
de motive de ordine publică sau siguranţă publică.
(2) Prezentul capitol nu aduce atingere posibilităţii de a
aplica restricţii privind dreptul de stabilire care sunt compatibile
cu prezentul tratat.
(3) Măsurile şi procedurile menţionate la alineatele (1) şi
(2) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi
nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi
plăţilor, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.
(4) În absența unor măsuri de aplicare a articolului 64
alineatul (3), Comisia sau, în absența unei decizii a Comisiei în
termen de trei luni de la data solicitării statului membru în
cauză, Consiliul poate adopta o decizie care să dispună ca
măsurile fiscale restrictive adoptate de un stat membru faţă de
una sau mai multe ţări terţe să fie considerate conforme
tratatelor, cu condiţia ca acestea să fie justificate în raport cu
unul dintre obiectivele Uniunii şi compatibile cu buna
funcţionare a pieţei interne. Consiliul hotărăşte în unanimitate,
la solicitarea unui stat membru.
Articolul 66 (ex-articolul 59 TCE)
În cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia
capitalurilor provenind din ţările terţe sau destinate acestora
provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în
funcţionarea uniunii economice şi monetare, Consiliul, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale
Europene, poate adopta, în raport cu ţările terţe, măsurile de
salvgardare pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în
care aceste măsuri sunt strict necesare.

TITLUL V
SPAŢIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE
CAPITOLUL 1

351
DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 67(ex-articolul 61 TCE și ex-articolul 29 TUE)


(1) Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor
sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre.
(2) Uniunea asigură absența controalelor asupra
persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună
în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la
frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între
statele membre şi care este echitabilă faţă de resortisanţii
ţărilor terţe. În înțelesul prezentului titlu, apatrizii sunt asimilaţi
resortisanţilor ţărilor terţe.
(3) Uniunea acţionează pentru a asigura un înalt nivel de
securitate prin măsuri de prevenire a criminalităţii, a rasismului
şi a xenofobiei, precum şi de combatere a acestora, prin măsuri
de coordonare şi de cooperare între autorităţile poliţieneşti şi
judiciare şi alte autorităţi competente, precum şi prin
recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală
şi, după caz, prin apropierea legislaţiilor penale.
(4) Uniunea facilitează accesul la justiţie, în special pe
baza principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă.
Articolul 68
Consiliul European defineşte orientările strategice ale
planificării legislative şi operaţionale în cadrul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie.
Articolul 69
Parlamentele naţionale asigură, cu privire la propunerile şi
iniţiativele legislative prezentate în cadrul capitolelor 4 şi 5,
respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
Articolul 70
Fără a aduce atingere articolelor 258, 259 și 260,
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile de
stabilire a condiţiilor în care statele membre, în colaborare cu

352
Comisia, realizează o evaluare obiectivă şi imparţială a punerii
în aplicare, de către autorităţile statelor membre, a politicilor
Uniunii prevăzute în prezentul titlu, în special în scopul de a
favoriza aplicarea deplină a principiului recunoaşterii reciproce.
Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate
cu privire la conţinutul şi rezultatele evaluării.
Articolul 71 (ex-articolul 36 TUE)
În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care
să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea
cooperării operaţionale în materie de securitate internă. Fără a
aduce atingere articolului 240, comitetul promovează
coordonarea acţiunii autorităţilor competente ale statelor
membre. La lucrările comitetului pot fi implicați reprezentanţii
organelor, ai oficiilor şi ai agenţiilor în cauză ale Uniunii.
Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate
cu privire la derularea acestor lucrări.
Articolul 72 (ex-articolul 64 alineatul (1) TCE și ex-
articolul 33 TUE)
Prezentul titlu nu aduce atingere exercitării
responsabilităţilor care revin statelor membre pentru
menţinerea ordinii publice şi pentru apărarea securităţii interne.
Articolul 73
Statele membre au libertatea de a organiza între ele şi
sub autoritatea lor forme de cooperare şi de coordonare pe
care le consideră oportune, între serviciile competente ale
administraţiilor acestora care răspund de asigurarea securităţii
naţionale.
Articolul 74 (ex-articolul 66 TCE)
Consiliul adoptă măsuri în vederea asigurării cooperării
administrative între serviciile competente ale statelor membre
în domeniile menţionate în prezentul titlu, precum şi între
serviciile respective şi Comisie. Acesta hotărăşte la propunerea
Comisiei, sub rezerva articolului 76 şi după consultarea
Parlamentului European.
Articolul 75 (ex-articolul 60 TCE)
În cazul în care este necesar, pentru realizarea
obiectivelor enunţate la articolul 67, în ceea ce priveşte

353
prevenirea şi combaterea terorismului şi a activităţilor conexe,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc
cadrul măsurilor administrative privind circulaţia capitalurilor şi
plăţile, cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau
a beneficiilor economice care aparţin unor persoane fizice sau
juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal, sunt în
proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea.
Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru
punerea în aplicare a cadrului prevăzut la primul paragraf.
Actele menţionate la prezentul articol cuprind dispoziţiile
necesare în materie de garanţii juridice.
Articolul 76
Actele menţionate în capitolele 4 şi 5, precum şi măsurile
menţionate la articolul 74 care asigură o cooperare
administrativă în domeniile menţionate în aceste capitole, se
adoptă:
(a) la propunerea Comisiei; sau
(b) la iniţiativa unei pătrimi din statele membre.

CAPITOLUL 2
POLITICI PRIVIND CONTROLUL LA FRONTIERE, DREPTUL
DE AZIL ŞI IMIGRAREA

Articolul 77 (ex-articolul 62 TCE)


(1) Uniunea dezvoltă o politică care urmăreşte:
(a) să asigure absența oricărui control asupra persoanelor
la trecerea frontierelor interne, indiferent de cetăţenie;
(b) să asigure controlul persoanelor şi supravegherea
eficace la trecerea frontierelor externe;
(c) să introducă treptat un sistem integrat de administrare
a frontierelor externe.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile privind:

354
(a) politica comună a vizelor şi a altor permise de şedere
de scurtă durată;
(b) controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea
frontierelor externe;
(c) condiţiile în care resortisanţii ţărilor terţe pot circula
liber, pentru o durată scurtă, în interiorul Uniunii;
(d) orice măsură necesară pentru instituirea treptată a
unui sistem integrat de administrare a frontierelor externe;
(e) absența oricărui control asupra persoanelor, indiferent
de cetăţenie, la trecerea frontierelor interne.
(3) În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte
necesară pentru a facilita exercitarea dreptului menţionat la
articolul 20 alineatul (2) litera (a), iar tratatele nu au prevăzut
atribuţii în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, poate adopta dispoziţii
referitoare la paşapoarte, cărţi de identitate, permise de şedere
sau oricare alt document asimilat. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
(4) Prezentul articol nu aduce atingere competenţei
statelor membre privind delimitarea geografică a frontierelor
acestora, în conformitate cu dreptul internaţional.
Articolul 78 (ex-articolul 63 punctele 1 și 2 și ex-
articolul 64 alineatul (2) TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul
dreptului de azil, al protecţiei subsidiare şi al protecţiei
temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui
resortisant dintr-o ţară terţă care are nevoie de protecţie
internaţională şi de a asigura respectarea principiului
nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu
Convenţia de la Geneva la 28 iulie 1951 şi cu Protocolul din 31
ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor, precum şi cu alte
tratate din domeniu.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem european
comun de azil, care cuprinde:
(a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanţilor ţărilor

355
terţe, valabil în toată Uniunea;
(b) un regim unitar de protecţie subsidiară pentru
resortisanţii ţărilor terţe care, fără să obţină azil european, au
nevoie de protecţie internaţională;
(c) un sistem comun de protecţie temporară a persoanelor
strămutate în cazul unui aflux masiv;
(d) proceduri comune de acordare şi de retragere a
regimului unitar de azil sau de protecţie subsidiară;
(e) criterii şi mecanisme de determinare a statului membru
responsabil de examinarea unei cereri de azil sau de protecţie
subsidiară;
(f) norme referitoare la condiţiile de primire a solicitanţilor
dreptului de azil sau de protecţie subsidiară;
(g) parteneriatul şi cooperarea cu ţările terţe pentru
gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept de azil,
protecţie subsidiară sau temporară.
(3) În cazul în care unul sau mai multe state membre se
află într-o situaţie de urgenţă caracterizată de un aflux brusc de
resortisanţi din ţări terţe, Consiliul, la propunerea Comisiei,
poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al
statelor membre în cauză. Acesta hotărăşte după consultarea
Parlamentului European.
Articolul 79 (ex-articolul 63 punctele 3 și 4 TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică comună de imigrare, al
cărei scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea
eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al
resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală în
statele membre, precum şi prevenirea imigrării ilegale şi a
traficului de persoane şi combaterea susţinută a acestora.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri în următoarele domenii:
(a) condiţiile de intrare şi de şedere, precum şi normele
privind acordarea de către statele membre a vizelor şi a
permiselor de şedere pe termen lung, inclusiv în vederea
reîntregirii familiei;
(b) definirea drepturilor resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în

356
situaţie de şedere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusiv
condiţiile care reglementează libertatea de circulaţie şi de
şedere în celelalte state membre;
(c) imigrarea clandestină şi şederea ilegală, inclusiv
expulzarea şi repatrierea persoanelor aflate în situaţie de
şedere ilegală;
(d) combaterea traficului de persoane, în special de femei
şi copii.
(3) Uniunea poate încheia cu ţări terţe acorduri privind
readmisia, în ţările lor de origine sau de provenienţă, a
resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc sau nu mai
îndeplinesc condiţiile de intrare, de prezenţă sau de şedere pe
teritoriul unuia dintre statele membre.
(4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară,pot stabili măsuri
pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii statelor membre, cu
scopul de a favoriza integrarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi
în situaţie de şedere legală pe teritoriul lor, excluzând orice
armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.
(5) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului statelor
membre de a stabili volumul admiterii pe teritoriul acestora a
resortisanţilor unor ţări terţe, provenind din ţări terţe, în
căutarea unui loc de muncă în calitate de lucrători salariaţi sau
pentru a desfăşura o activitate independentă.
Articolul 80
Politicile Uniunii menţionate la prezentul capitol şi punerea
în aplicare a acestora sunt reglementate de principiul
solidarităţii şi al distribuirii echitabile a răspunderii între statele
membre, inclusiv pe plan financiar. Ori de câte ori este necesar,
actele Uniunii adoptate în temeiul prezentului capitol cuprind
măsuri adecvate pentru aplicarea acestui principiu.

CAPITOLUL 3
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

357
Articolul 81 (ex-articolul 65 TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie
civilă cu incidenţă transfrontalieră, întemeiată pe principiul
recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare.
Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de
apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt
necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne, care
urmăresc să asigure:
(a) recunoaşterea reciprocă între statele membre a
deciziilor judiciare şi extrajudiciare şi executarea acestora;
(b) comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor
judiciare şi extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre
în materie de conflict de legi şi de competenţă;
(d) cooperarea în materie de obţinere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiţie;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfăşurări a
procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilităţii
normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a
litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a
personalului din justiţie.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), măsurile privind
dreptul familiei care au implicaţii transfrontaliere sunt stabilite
de către Consiliu, care hotărăşte în conformitate cu o
procedură legislativă specială. Acesta hotărăşte în unanimitate,
după consultarea Parlamentului European.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie
care să determine aspectele din dreptul familiei care au
implicaţii transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte
adoptate prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăşte
în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

358
Propunerea menţionată la al doilea paragraf se transmite
parlamentelor naţionale. În cazul opoziţiei unui parlament
naţional, notificate în termen de şase luni de la această
transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care nu există
nicio opoziţie, Consiliul poate adopta respectiva decizie.

CAPITOLUL 4
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Articolul 82(ex-articolul 31 TUE)


(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul
Uniunii se întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a
hotărârilor judecătorești şi a deciziilor judiciare şi include
apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la
alineatul (2) şi la articolul 83.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile
privind:
(a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure
recunoaşterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de
hotărâri judecătorești şi decizii judiciare;
(b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă
între statele membre;
(c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a
personalului din justiţie;
(d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau
echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală
şi executare a deciziilor.
(2) În măsura în care este necesar pentru a facilita
recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătorești şi a
deciziilor judiciare, precum şi cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin directive în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme
minime. Aceste norme minime iau în considerare diferenţele

359
existente între tradiţiile juridice şi sistemele de drept ale statelor
membre.
Acestea se referă la:
(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele
membre;
(b) drepturile persoanelor în procedura penală;
(c) drepturile victimelor criminalității;
(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care
Consiliul le-a identificat în prealabil printr-o decizie; pentru
adoptarea acestei decizii, Consiliul hotărăşte în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European.
Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat
nu împiedică statele membre să menţină sau să adopte un
nivel mai ridicat de protecţie a persoanelor.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că
un proiect de directivă prevăzut la alineatul (2) ar aduce
atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie
penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În
acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După
dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de
patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin
aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în
care cel puţin nouă state membre doresc instituirea unei forme
de cooperare consolidată pe baza proiectului de directivă
respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul
şi Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a institui
o formă de cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la
articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat se consideră
acordată şi se aplică dispoziţiile privind formele de cooperare
consolidată.
Articolul 83 (ex-articolul 31 TUE)
(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
stabili norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a
sancțiunilor în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită

360
de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau
impactul acestor infracţiuni ori din nevoia specială de a le
combate pornind de la o bază comună.
Aceste domenii ale criminalităţii sunt următoarele:
terorismul, traficul de persoane şi exploatarea sexuală a
femeilor şi a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de
arme, spălarea banilor, corupţia, contrafacerea mijloacelor de
plată, criminalitatea informatică şi criminalitatea organizată.
În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta
o decizie care să identifice alte domenii ale criminalităţii care
îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat. Consiliul
hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului
European.
(2) În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege şi
a normelor administrative ale statelor membre în materie
penală se dovedeşte indispensabilă pentru a asigura punerea
în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu
care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive
se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracţiunilor
şi a sancțiunilor în domeniul în cauză. Directivele se adoptă
printr-o procedură legislativă ordinară sau specială identică cu
cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare în
cauză, fără a aduce atingere articolului 76.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că
un proiect de directivă prevăzută la alineatul (1) sau (2) ar
aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de
justiţie penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului
European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se
suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul
European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite
proiectul Consiliului, prin aceasta încetând suspendarea
procedurii legislative ordinare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în
care cel puţin nouă state membre doresc stabilirea unei
cooperări consolidate pe baza proiectului de directivă respectiv,
acestea informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia
în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de

361
cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din
Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 329 alineatul
(1) din prezentul tratat, se consideră acordată şi se aplică
dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată.
Articolul 84
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili
măsuri pentru a încuraja şi sprijini acţiunea statelor membre în
domeniul prevenirii criminalităţii, excluzând orice armonizare a
actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale
statelor membre.
Articolul 85 (ex-articolul 31 TUE)
(1) Eurojust are misiunea de a susține şi consolida
coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile naţionale de
cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de
criminalitate care afectează două sau mai multe state membre
sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin
operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de
Europol şi prin informaţii furnizate de acestea. În acest context,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină
structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile
Eurojust. Aceste atribuţii pot include:
(a) începerea de cercetări penale, precum şi propunerea
de începere a urmăririi penale efectuate de autorităţile
naţionale competente, în special cele referitoare la infracţiuni
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
(b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale
prevăzute la litera (a);
(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin
soluţionarea conflictelor de competenţă şi prin strânsa
cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană. Aceste
regulamente stabilesc, de asemenea, condiţiile de implicare a
Parlamentului European şi a parlamentelor naţionale la
evaluarea activităţilor Eurojust.
(2) În cadrul urmăririlor penale prevăzute la alineatul (1) şi
fără a aduce atingere articolului 86, actele oficiale de procedură

362
judiciară sunt îndeplinite de autorităţile naţionale competente.
Articolul 86
(1) Pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu o procedură legislativă
specială, poate institui un Parchet European, pornind de la
Eurojust. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din
cel puţin nouă state membre poate solicita ca proiectul de
regulament să fie trimis spre examinare Consiliului European.
În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă.
După dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul
European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite
proiectul Consiliului, spre adoptare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în
care cel puţin nouă state membre doresc stabilirea unei forme
de cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament
respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul
şi Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a stabili o
formă de cooperare consolidată, menţionată la articolul 20
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la
articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră
acordată și se aplică dispoziţiile privind formele de cooperare
consolidată.
(2) Parchetul European are competenţa de a cerceta, de a
urmări şi de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu
Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele
stabilite în regulamentul prevăzut la alineatul (1). Parchetul
European exercită în faţa instanţelor competente ale statelor
membre acțiunea publică în legătură cu aceste infracţiuni.
(3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc
statutul Parchetului European, condiţiile de exercitare a
atribuţiilor acestuia, regulamentul de procedură aplicabil
activităţilor sale, precum şi normele care reglementează
admisibilitatea probelor şi normele aplicabile controlului

363
jurisdicțional al actelor de procedură adoptate în exercitarea
atribuţiilor sale.
(4) Consiliul European poate adopta, în acelaşi timp sau
ulterior, o decizie de modificare a alineatului (1) în scopul
extinderii atribuţiilor Parchetului European pentru a include
combaterea criminalității grave de dimensiune transfrontalieră
şi în scopul modificării corespunzătoare a alineatului (2) în ceea
ce priveşte autorii şi coautorii infracţiunilor grave care afectează
mai multe state membre. Consiliul European hotărăşte în
unanimitate, după aprobarea Parlamentului European şi după
consultarea Comisiei.

CAPITOLUL 5
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

Articolul 87 (ex-articolul 30 TUE)


(1) Uniunea instituie o cooperare poliţienească care
implică toate autorităţile competente din statele membre,
inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi alte servicii
specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al
depistării şi al cercetării infracţiunilor.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea
informaţiilor în domeniu, precum şi schimbul de informaţii;
(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum
şi cooperarea privind schimbul de personal, echipamentele şi
cercetarea criminalistică;
(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor
forme grave de criminalitate organizată.
(3) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, poate stabili măsurile privind cooperarea
operativă între autorităţile prevăzute la prezentul articol.
Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European.

364
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din
cel puţin nouă state membre poate solicita ca proiectul de
măsuri să fie trimis spre examinare Consiliului European. În
acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După
dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de
patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre
adoptare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în
care cel puţin nouă state membre doresc stabilirea unei forme
de cooperare consolidată pe baza proiectului de măsuri
respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul
şi Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a stabili o
formă de cooperare consolidată, menţionată la articolul 20
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la
articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră
acordată și se aplică dispoziţiile privind formele de cooperare
consolidată.
Procedura specifică prevăzută la al doilea şi al treilea
paragraf nu se aplică actelor care constituie o dezvoltare a
acquis-ului Schengen.
Articolul 88 (ex-articolul 30 TUE)
(1) Europol are misiunea de a susține şi consolida
acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a
legii din statele membre, precum şi cooperarea acestora pentru
prevenirea şi combaterea criminalității grave care afectează
două sau mai multe state membre, a terorismului şi a formelor
de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face
obiectul unei politici a Uniunii.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
stabilește structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi
atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea
informaţiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise în
special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi
terţe;
(b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de

365
cercetare şi operative, desfășurate împreună cu autorităţile
competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe
comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust.
Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura
de control al activităţilor Europol de către Parlamentul
European, la care parlamentele naţionale sunt asociate.
(3) Orice acţiune cu caracter operativ a Europol trebuie
desfăşurată în cooperare cu autorităţile statului sau ale statelor
membre al căror teritoriu este implicat şi cu acordul acestora.
Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a
autorităţilor naţionale competente.
Articolul 89 (ex-articolul 32 TUE)
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabileşte condiţiile şi limitele în care
autorităţile competente ale statelor membre prevăzute la
articolele 82 şi 87 pot interveni pe teritoriul unui alt stat
membru, în cooperare şi cu acordul autorităţilor statului
respectiv. Consiliul hotărăşte în unanimitate şi după
consultarea Parlamentului European.

TITLUL VI
TRANSPORTURILE

rticolul 90 (ex-articolul 70 TCE)


În ceea ce priveşte domeniul reglementat de prezentul
titlu, se urmăresc obiectivele tratatelor în cadrul unei politici
comune în domeniul transporturilor.
Articolul 91 (ex-articolul 71 TCE)
(1) În vederea punerii în aplicare a articolului 90 şi ţinând
seama de aspectele speciale privind transporturile, Parlamentul
European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic
şi Social şi a Comitetului Regiunilor, stabileşte:
(a) norme comune aplicabile transporturilor internaţionale,
efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin
traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre;

366
(b) condiţiile de admitere a transportatorilor nerezidenţi
pentru a efectua transporturi naţionale într-un stat membru;
(c) măsurile care permit îmbunătăţirea siguranţei
transporturilor;
(d) orice altă dispoziţie utilă.
(2) În cazul în care se adoptă măsurile prevăzute la
alineatul (1), trebuie avute în vedere cazurile în care aplicarea
lor ar putea afecta grav nivelul de trai şi de ocupare a forţei de
muncă în anumite regiuni, precum şi exploatarea
echipamentelor de transport.
Articolul 92 (ex-articolul 72 TCE)
Până la adoptarea dispoziţiilor prevăzute la articolul 91
alineatul (1), exceptând cazul adoptării în unanimitate de către
Consiliu a unei măsuri prin care se acordă o derogare, nici unul
dintre statele membre nu poate adopta dispoziţii mai puţin
favorabile, prin efectul lor direct sau indirect asupra
transportatorilor celorlalte state membre în raport cu
transportatorii naţionali, decât diferitele dispoziţii din domeniu în
vigoare la 1 ianuarie 1958 sau, în cazul statelor aderente, la
data aderării acestora.
Articolul 93 (ex-articolul 73 TCE)
Sunt compatibile cu tratatele ajutoarele care răspund
necesităţilor de coordonare a transporturilor sau care constituie
compensarea anumitor obligaţii inerente noţiunii de serviciu
public.
Articolul 94 (ex-articolul 74 TCE)
Orice măsură adoptată în temeiul tratatelor în domeniul
tarifelor şi condiţiilor de transport trebuie să ţină seama de
situaţia economică a transportatorilor.
Articolul 95 (ex-articolul 75 TCE)
(1) În transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise
discriminările care constă în aplicarea de către un transportator,
pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport, a unor
tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de ţara de origine
sau de destinaţie a produselor transportate.
(2) Alineatul (1) nu împiedică adoptarea de către
Parlamentul European și Consiliu a altor măsuri, în

367
conformitate cu articolul 91 alineatul (1).
(3) Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic
și Social, o reglementare prin care asigură punerea în aplicare
a dispoziţiilor alineatului (1).
Consiliul poate adopta, în special, dispoziţiile necesare
pentru a permite instituţiilor Uniunii să asigure respectarea
normei enunţate la alineatul (1) şi să asigure că utilizatorii
beneficiază pe deplin de aceasta.
(4) Comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui
stat membru, examinează cazurile de discriminare menţionate
la alineatul (1) şi, după consultarea oricărui stat membru în
cauză, adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării
adoptate în conformitate cu dispoziţiile alineatului (3).
Articolul 96 (ex-articolul 76 TCE)
(1) Exceptând cazul în care există autorizare din partea
Comisiei, se interzice aplicarea, de către un stat membru, a
unor tarife şi condiţii care includ orice element de sprijin sau de
protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau
industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.
(2) Comisia, din proprie iniţiativă sau la cererea unui stat
membru, examinează tarifele şi condiţiile menţionate la
alineatul (1), ţinând seama, în special, de cerinţele unei politici
economice regionale corespunzătoare, de necesităţile
regiunilor subdezvoltate, precum şi de problemele regiunilor
grav
afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, şi de efectele
acestor tarife şi condiţii asupra concurenţei între diferitele
moduri de transport, pe de altă parte.
După consultarea oricărui stat membru în cauză, Comisia
adoptă deciziile necesare.
(3) Interdicţia menţionată la alineatul (1) nu se aplică
tarifelor care urmăresc asigurarea concurenţei.
Articolul 97 (ex-articolul 77 TCE)
Taxele sau redevenţele percepute de către un
transportator la trecerea frontierelor, independent de tarifele de
transport, nu trebuie să depăşească un cuantum rezonabil,

368
ţinând seama de cheltuielile reale pe care le implică efectiv
această trecere.
Statele membre depun eforturi pentru reducerea treptată a
acestor cheltuieli.
Comisia poate adresa recomandări statelor membre în
vederea aplicării prezentului articol.
Articolul 98 (ex-articolul 78 TCE)
Dispoziţiile prezentului titlu nu contravin măsurilor
adoptate în Republica Federală Germania, în măsura în care
acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor
economice pe care divizarea Germaniei le-a produs economiei
anumitor regiuni din Republica Federală, afectate de această
divizare. La cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate
adopta o decizie de abrogare a prezentului articol.
Articolul 99 (ex-articolul 79 TCE)
Se constituie pe lângă Comisie un comitet consultativ,
format din experţi desemnaţi de guvernele statelor membre. Ori
de câte ori consideră util, Comisia consultă acest comitet în
chestiunile de domeniul transporturilor.
Articolul 100 (ex-articolul 80 TCE)
(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică transporturilor
feroviare, rutiere şi pe căi navigabile interioare.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili
dispoziţiile corespunzătoare în domeniul transporturilor
maritime şi aeriene. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc
după consultarea Comitetului Economic şi Social și a
Comitetului Regiunilor.

TITLUL VII
NORME COMUNE PRIVIND CONCURENŢA, IMPOZITAREA
ŞI ARMONIZAREA LEGISLATIVĂ
CAPITOLUL 1
REGULILE DE CONCURENŢĂ

369
SECŢIUNEA 1
REGULI APLICABILE ÎNTREPRINDERILOR

Articolul 101 (ex-articolul 81 TCE)


(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice
acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de
întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul
dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în
cadrul pieţei comune şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau
de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea,
dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii
inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial;
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea
de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin
natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului
articol sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi
declarate inaplicabile în cazul:
— oricăror acorduri sau categorii de acorduri între
întreprinderi;
— oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor
de întreprinderi;
— oricăror practici concertate sau categorii de practici
concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau
distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau
economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă
din beneficiul obţinut şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt

370
indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina
concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a
produselor în cauză.
Articolul 102 (ex-articolul 82 TCE)
Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura
în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea
în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei
poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte
semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare
sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare
inechitabile;
(b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea
tehnică în dezavantajul consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor
condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora
un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura
lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură
cu obiectul acestor contracte.
Articolul 103 (ex-articolul 83 TCE)
(1) Regulamentele sau directivele utile în vederea aplicării
principiilor prevăzute la articolele 101 şi 102 se adoptă de către
Consiliu, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European.
(2) Dispoziţiile prevăzute la alineatul (1) urmăresc în
special:
(a) să asigure respectarea interdicţiilor prevăzute la
articolul 101 alineatul (1) şi la articolul 102 prin instituirea de
amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu;
(b) să determine normele de aplicare a articolului 101
alineatul (3), luând în considerare necesitatea, pe de o parte,
de a asigura o supraveghere eficientă şi, pe de altă parte, de a
simplifica pe cât posibil controlul administrativ;

371
(c) să precizeze, dacă este cazul, domeniul de aplicare a
articolelor 101 şi 102 în diferitele ramuri economice;
(d) să definească rolul Comisiei şi al Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene în aplicarea dispoziţiilor prevăzute de
prezentul alineat;
(e) să definească raporturile între legislaţiile interne, pe de
o parte, şi dispoziţiile prezentei secţiuni, precum şi cele
adoptate în temeiul prezentului articol, pe de altă parte.
Articolul 104 (ex-articolul 84 TCE)
Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor adoptate în
temeiul articolului 103, autorităţile statelor membre hotărăsc cu
privire la admisibilitatea acordurilor, deciziilor şi a practicilor
concertate şi cu privire la folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante pe piaţa internă, în conformitate cu legislaţia
naţională şi cu dispoziţiile articolului 101 şi, în special, ale
alineatului (3), precum şi ale articolului 102.
Articolul 105 (ex-articolul 85 TCE)
(1) Fără a aduce atingere articolului 104, Comisia asigură
aplicarea principiilor stabilite la articolele 101 şi 102. La cererea
unui stat membru sau din oficiu şi în cooperare cu autorităţile
competente ale statelor membre, care îi acordă sprijin, Comisia
investighează presupusele cazuri de încălcare a principiilor
menţionate mai sus. În cazul în care constată existenţa unei
încălcări, Comisia propune măsuri adecvate pentru ca aceasta
să înceteze.
(2) În cazul în care încălcarea nu încetează, Comisia
constată încălcarea principiilor printr-o decizie motivată.
Comisia poate publica decizia şi poate autoriza statele membre
să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei, măsuri ale
căror condiţii şi norme de aplicare le stabileşte.
(3) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile
de acorduri cu privire la care Consiliul a adoptat un regulament
sau o directivă în temeiul articolului 103 alineatul (2) litera (b).
Articolul 106 (ex-articolul 86 TCE)
(1) În ceea ce priveşte întreprinderile publice şi
întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive,
statele membre nu adoptă şi nu menţin nici o măsură care

372
contravine normelor tratatelor şi, în special, celor prevăzute la
articolul 18 şi la articolele 101-109.
(2) Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile
de interes economic general sau care prezintă caracter de
monopol fiscal se supun normelor tratatelor şi, în special,
regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor
norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii
speciale care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor
comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care
contravine intereselor Uniunii.
(3) Comisia asigură aplicarea dispoziţiilor prezentului
articol şi adresează statelor membre, în cazul în care este
necesar, directivele sau deciziile corespunzătoare.

SECŢIUNEA 2
AJUTOARELE DE STAT

Articolul 107 (ex-articolul 87 TCE)


(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt
incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau
prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care
denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor
bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile
comerciale dintre statele membre.
(2) Sunt compatibile cu piaţa internă:
(a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor
individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate fără
discriminare în funcţie de originea produselor;
(b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de
calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare;
(c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale
Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei,
în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea
dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În
termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la

373
Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate
adopta o decizie de abrogare a prezentei litere.
(3) Pot fi considerate compatibile cu piaţa internă:
(a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea
economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de
scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă
extrem de scăzut, precum și a regiunilor prevăzute la articolul
349, avându-se în vedere situația lor structurală, economică și
socială;
(b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui
proiect important de interes european comun sau să remedieze
perturbări grave ale economiei unui stat membru;
(c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor
activităţi sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care
acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor
comerciale într-o măsură care contravine interesului comun;
(d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi
conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică
în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de
concurenţă în Uniune într-o măsură care contravine interesului
comun;
(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a
Consiliului, care hotărăşte la propunerea Comisiei.
Articolul 108 (ex-articolul 88 TCE)
(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică
permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state.
Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea
treptată sau de funcţionarea pieţei comune.
(2) În cazul în care, după ce părţilor în cauză li s-a solicitat
să-şi prezinte observaţiile, Comisia constată că ajutorul acordat
de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este
compatibil cu piaţa internă în conformitate cu articolul 107 sau
că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăşte
desfiinţarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză
în termenul stabilit de Comisie.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei
în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate

374
sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin
derogare de la articolele 258 şi 259.
La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în
unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care
urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, prin derogare de la dispoziţiile
articolului 107 sau de la regulamentele prevăzute la articolul
109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de
împrejurări excepţionale. În cazul în care, în legătură cu acest
ajutor, Comisia a iniţiat procedura prevăzută la primul paragraf
din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în
cauză va avea ca efect suspendarea procedurii menţionate
până când Consiliul se pronunţă asupra acesteia.
Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunţă
în termen de trei luni de la formularea cererii, Comisia
hotărăşte.
(3) Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta
observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie
sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un
proiect nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu
dispoziţiile articolului 107, Comisia iniţiază fără întârziere
procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de
pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu
poate pune în aplicare măsurile preconizate.
(4) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile
de ajutoare de stat cu privire la care Consiliul, în temeiul
articolului 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura
prevăzută la alineatul (3) din prezentul articol.
Articolul 109 (ex-articolul 89 TCE)
Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European, poate adopta toate regulamentele
utile pentru aplicarea articolelor 107 şi 108, şi poate stabili, în
special, condiţiile de aplicare a articolului 108 alineatul (3) şi
categoriile de ajutoare care sunt exceptate de la această
procedură.

CAPITOLUL 2

375
DISPOZIŢII FISCALE

Articolul 110 (ex-articolul 90 TCE)


Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natură
mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect,
produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor
altor state membre impozite interne de natură să protejeze
indirect alte sectoare de producţie.
Articolul 111 (ex-articolul 91 TCE)
Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele
membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor
interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect.
Articolul 112 (ex-articolul 92 TCE)
În ceea ce priveşte impozitele, altele decât cele pe cifra de
afaceri, accizele şi alte impozite indirecte, pot fi acordate scutiri
sau rambursări la exportul către celelalte state membre şi pot fi
introduse taxe compensatorii la importurile care provin din
statele membre numai în cazul în care măsurile preconizate au
fost aprobate în prealabil pentru o perioadă limitată de către
Consiliu, care hotărăşte la propunerea Comisiei.
Articolul 113 (ex-articolul 93 TCE)
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea
Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social,
adoptă dispoziţiile referitoare la armonizarea legislaţiilor privind
impozitul pe cifra de afaceri, accizele şi alte impozite indirecte,
în măsura în care această armonizare este necesară pentru a
asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne și pentru a evita
denaturarea concurenței.

CAPITOLUL 3
APROPIEREA LEGISLAŢIILOR

Articolul 114 (ex-articolul 95 TCE)

376
(1) Cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel,
dispoziţiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor
enunţate la articolul 26. Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi
după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă
măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre care au ca obiect
instituirea şi funcţionarea pieţei interne.
(2) Alineatul (1) nu se aplică dispoziţiilor fiscale, celor
privind libera circulaţie a persoanelor şi celor privind drepturile
şi interesele lucrătorilor salariaţi.
(3) În formularea propunerilor prevăzute la alineatul (1) în
domeniul sănătăţii, securităţii, protecţiei mediului şi protecţiei
consumatorilor, Comisia porneşte de la premisa asigurării unui
nivel ridicat de protecţie ridicat, ţinând seama în special de
orice evoluţie nouă, întemeiată pe fapte ştiinţifice. În cadrul
atribuţiilor ce le revin, Parlamentul European şi Consiliul depun
eforturi, de asemenea, pentru realizarea acestui obiectiv.
(4) În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de
armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către
Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară
menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele
importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecţia
mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează
Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor
dispoziţii.
(5) De asemenea, fără a aduce atingere alineatului (4), în
cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de
către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea
unor dispoziţii de drept intern întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi
referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru,
din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv,
apărute după adoptarea măsurii de armonizare, acesta
adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în
vedere şi motivele adoptării acestora.
(6) În termen de şase luni de la notificările prevăzute la

377
alineatele (4) şi (5), Comisia aprobă sau respinge dispoziţiile
respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea
constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o
restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre şi dacă
acestea constituie sau nu un obstacol în funcţionarea pieţei
interne.
În absenţa unei decizii a Comisiei adoptate în acest
termen, dispoziţiile de drept intern prevăzute la alineatele (4) şi
(5) se consideră aprobate.
În cazul în care complexitatea problemei justifică acest
lucru şi dacă nu există nici un pericol pentru sănătatea umană,
Comisia poate notifica statului membru în cauză că termenul
prevăzut de prezentul alineat poate fi prorogat cu un nou
termen de până la şase luni.
(7) În cazul în care, în temeiul alineatului (6), un stat
membru este autorizat să menţină sau să introducă dispoziţii
de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare,
Comisia examinează de îndată dacă este oportun să propună o
adaptare a acestei măsuri.
(8) În cazul în care un stat membru invocă o problemă
deosebită de sănătate publică într-un domeniu care a făcut în
prealabil obiectul măsurilor de armonizare, acesta informează
Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să
propună Consiliului măsuri adecvate.
(9) Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele
258 şi 259, Comisia şi orice stat membru pot sesiza direct
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care
consideră că un alt stat membru exercită abuziv competenţele
prevăzute de prezentul articol.
(10) Măsurile de armonizare prevăzute anterior includ,
atunci când este cazul, o clauză de salvgardare care
autorizează statele membre să adopte, din unul sau mai multe
dintre motivele fără caracter economic prevăzute la articolul 36,
măsuri provizorii care fac obiectul unei proceduri de control a
Uniunii.
Articolul 115 (ex-articolul 94 TCE)
Fără a aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând

378
în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă
specială şi după consultarea Parlamentului European şi a
Comitetului Economic şi Social, adoptă directive pentru
apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
ale statelor membre, care au incidenţă directă asupra instituirii
sau funcţionării pieţei interne.
Articolul 116 (ex-articolul 96 TCE)
În cazul în care Comisia constată că o neconcordanţă
între actele cu putere de lege şi actele administrative ale
diferitelor state membre denaturează condiţiile de concurenţă
pe piaţa internă şi provoacă din acest motiv o denaturare care
trebuie eliminată, Comisia se consultă cu statele membre în
cauză.
În cazul în care această consultare nu se ajunge la
eliminarea denaturării în cauză, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele utile. Pot fi adoptate orice alte
măsuri utile prevăzute în tratate.
Articolul 117 (ex-articolul 97 TCE)
(1) În cazul în care există temerea că introducerea sau
modificarea unui act cu putere de lege sau a unui act
administrativ poate provoca o denaturare în înţelesul articolului
precedent, statul membru care intenţionează să procedeze
astfel consultă Comisia. După consultarea statelor membre,
Comisia recomandă statelor în cauză măsurile
corespunzătoare pentru a evita denaturarea în cauză.
(2) În cazul în care statul membru care doreşte să adopte
sau să modifice dispoziţii de drept intern nu se conformează
recomandării adresate de Comisie, celorlalte state membre nu
li se poate cere, în temeiul articolului 116, să îşi modifice
dispoziţiile de drept intern în vederea eliminării acestei
denaturări. În cazul în care statul membru care a nesocotit
recomandarea Comisiei provoacă o denaturare numai în
detrimentul său, dispoziţiile articolului 116 nu se aplică.
Articolul 118
În cadrul instituirii sau al funcţionării pieţei interne,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu

379
procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile referitoare la
crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a
asigura o protecţie uniformă a drepturilor de proprietate
intelectuală în Uniune, precum şi la înfiinţarea unor sisteme
centralizate de autorizare, coordonare şi control la nivelul
Uniunii.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabileşte prin regulamente regimul
lingvistic al titlurilor europene. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

TITLUL VIII
POLITICA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Articolul 119 (ex-articolul 4 TCE)


(1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3
din Tratatul privind Uniunea Europeană, acţiunea statelor
membre şi a Uniunii presupune, în condiţiile prevăzute de
tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa
coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe
piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune şi conduse în
conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în
care concurenţa este liberă.
(2) În paralel, în condițiile și în conformitate cu procedurile
prevăzute în tratate, această acțiune presupune o monedă
unică, euro, precum şi definirea şi aplicarea unei politici
monetare unice şi a unei politici unice a cursurilor de schimb, al
căror obiectiv principal îl constituie menţinerea stabilităţii
preţurilor şi, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susţinerea
politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu
principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa
este liberă.
(3) Această acţiune a statelor membre şi a Uniunii implică
respectarea următoarelor principii directoare: preţuri stabile,
finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase, precum şi o
balanţă de plăţi stabilă.

380
CAPITOLUL 1
POLITICA ECONOMICĂ

Articolul 120 (ex-articolul 98 TCE)


tatele membre îşi conduc politicile economice pentru a
contribui la realizarea obiectivelor Uniunii definite la articolul 3
din Tratatul privind Uniunea Europeană şi în contextul
orientărilor generale menţionate la articolul 121 alineatul (2).
Statele membre şi Uniunea acţionează în conformitate cu
principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa
este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor, în
conformitate cu principiile stabilite la articolul 119.
Articolul 121 (ex-articolul 99 TCE)
(1) Statele membre îşi consideră politicile economice ca
fiind o chestiune de interes comun şi le coordonează în cadrul
Consiliului, în conformitate cu articolul 120.
(2) Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un
proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale
statelor membre şi ale Uniunii şi prezintă Consiliului European
un raport în acest sens.
Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate
concluziile privind orientările generale ale politicilor economice
ale statelor membre şi ale Uniunii.
În temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o
recomandare care stabileşte aceste orientări generale.
Consiliul informează Parlamentul European cu privire la
recomandarea sa.
(3) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a
politicilor economice şi a unei convergenţe durabile a
performanţelor economice ale statelor membre, Consiliul, în
temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează
evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în
Uniune, precum şi conformitatea politicilor economice cu
orientările generale menţionate la alineatul (2) şi efectuează
periodic o evaluare de ansamblu.

381
Pentru a realiza această supraveghere multilaterală,
statele membre transmit Comisiei informaţii privind măsurile
importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor
economice, precum şi orice altă informaţie pe care o consideră
necesară.
(4) În cazul în care se constată, în cadrul procedurii
prevăzute la alineatul (3), că politicile economice ale unui stat
membru nu sunt conforme cu orientările generale prevăzute la
alineatul (2) sau că acestea riscă să compromită buna
funcţionare a Uniunii economice şi monetare, Comisia poate
adresa un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la
recomandarea Comisiei, poate adresa recomandările necesare
statului membru în cauză. Consiliul, la propunerea Comisiei,
poate decide să facă publice recomandările sale.
În domeniul de aplicare a prezentului alineat, Consiliul
hotărăşte fără a ţine seama de votul membrului Consiliului care
reprezintă statul membru în cauză.
Majoritatea calificată a celorlalţi membri ai Consiliului se
defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
(5) Preşedintele Consiliului şi Comisia raportează
Parlamentului European cu privire la rezultatele supravegherii
multilaterale. Preşedintele Consiliului poate fi invitat să se
prezinte în faţa comisiei competente a Parlamentului European
în cazul în care Consiliul a făcut publice recomandările.
(6) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
pot hotărî metodele procedurii de supraveghere multilaterală
menţionată la alineatele (3) şi (4).
Articolul 122 (ex-articolul 100 TCE)
(1) Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în
tratate, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în
spiritul solidarităţii dintre statele membre, să adopte măsuri
corespunzătoare situaţiei economice, în special în cazul în care
apar dificultăţi grave în aprovizionarea cu anumite produse, în
special în domeniul energiei.
(2) În cazul în care un stat membru se confruntă cu
dificultăţi sau este serios ameninţat de dificultăţi grave, datorită

382
unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepţionale
situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea
Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistenţă
financiară din partea Uniunii, în anumite condiţii. Preşedintele
Consiliului informează Parlamentul European cu privire la
decizia adoptată.
Articolul 123 (ex-articolul 101 TCE)
(1) Se interzice Băncii Centrale Europene şi băncilor
centrale ale statelor membre, denumite în continuare „bănci
centrale naţionale”, să acorde credite pe descoperit de cont sau
orice alt tip de facilitate de credit instituţiilor, organelor, oficiilor
sau agenţiilor Uniunii, administraţiilor publice centrale,
autorităţilor regionale sau locale, celorlalte autorităţi publice,
celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele
membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de
creanţă direct de la acestea de către Banca Centrală
Europeană sau de către băncile centrale naţionale.
(2) Alineatul (l) nu se aplică instituţiilor publice de credit
care, în contextul furnizării de lichidităţi de către băncile
centrale, beneficiază din partea băncilor centrale naţionale şi a
Băncii Centrale Europene de acelaşi tratament ca şi instituţiile
private de credit.
Articolul 124 (ex-articolul 102 TCE)
Se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe
considerente de ordin prudenţial şi care stabileşte accesul
preferenţial la instituţiile financiare al instituţiilor, organelor,
oficiilor sau agenţiilor Uniunii, al autorităţilor administraţiilor
publice centrale, al autorităţilor regionale sau locale, al
celorlalte autorităţi publice sau al altor organisme ori
întreprinderi publice din statele membre.
Articolul 125 (ex-articolul 103 TCE)
(1) Uniunea nu răspunde şi nu îşi asumă angajamentele
autorităţilor administraţiilor publice centrale, ale autorităţilor
regionale sau locale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale
altor organisme ori întreprinderi publice dintr-un stat membru,
fără a aduce atingere garanţiilor financiare reciproce pentru
realizarea în comun a unui proiect specific. Un stat membru nu

383
răspunde şi nu îşi asumă angajamentele autorităţilor
administraţiilor publice centrale, ale autorităţilor regionale sau
locale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale altor organisme
ori întreprinderi publice din alt stat membru, fără a aduce
atingere garanţiilor financiare reciproce pentru realizarea în
comun a unui proiect specific.
(2) Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, poate, dacă este necesar,
să precizeze definiţiile privind aplicarea interdicţiilor prevăzute
la articolele 123 şi 124, precum şi în prezentul articol.
Articolul 126 (ex-articolul 104 TCE)
(1) Statele membre evită deficitele publice excesive.
(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia
supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi a nivelului datoriei
publice în statele membre. Comisia examinează în special
dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza
următoarelor două criterii:
(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real şi
produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă, cu
excepţia cazului în care:
— raportul s-a diminuat în mod semnificativ şi constant şi
atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţă, sau
— depăşirea valorii de referinţă este excepţională şi
temporară şi respectivul raport se menţine aproape de valoarea
de referinţă;
(b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern
brut depăşeşte o valoare de referinţă, cu excepţia cazului în
care acest raport se diminuează suficient şi se apropie de
valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.
Valorile de referinţă sunt precizate în Protocolul privind
procedura aplicabilă deficitelor excesive, care este anexat la
tratate.
(3) În cazul în care un stat membru nu îndeplineşte
cerinţele acestor criterii sau ale unuia dintre ele, Comisia
elaborează un raport. Raportul Comisiei examinează de
asemenea dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice
de investiţii şi ţine seama de toţi ceilalţi factori relevanţi, inclusiv

384
de poziţia economică şi bugetară pe termen mediu a statului
membru.
De asemenea, Comisia poate întocmi un raport în cazul în
care, deşi au fost respectate cerinţele care decurg din criterii,
consideră că există un risc de producere a unui deficit excesiv
într-un stat membru.
(4) Comitetul Economic și Financiar emite un aviz cu
privire la raportul Comisiei.
(5) În cazul în care Comisia consideră că există un deficit
excesiv într-un stat membru sau că un astfel de deficit se poate
produce, aceasta adresează un aviz statului membru în cauză
şi informează Consiliul în acest sens.
(6) Consiliul, la propunerea Comisiei, ţinând seama de
eventualele observaţii ale statului membru în cauză şi după o
evaluare globală, decide dacă există sau nu un deficit excesiv.
(7) În cazul în care Consiliul constată că există un deficit
excesiv, în conformitate cu alineatul (6), acesta adoptă, la
recomandarea Comisiei, fără întârzieri nejustificate,
recomandările pe care le adresează statului membru în cauză
pentru ca acesta să pună capăt situaţiei într-un termen dat. Sub
rezerva dispoziţiilor alineatul (8), aceste recomandări nu sunt
făcute publice.
(8) În cazul în care Consiliul constată că în termenul
indicat nu s-a întreprins nici o acţiune eficientă ca răspuns la
recomandările sale, acesta poate face publice recomandările
sale.
(9) În cazul în care un stat membru continuă să nu dea
curs recomandărilor Consiliului, acesta poate hotărî să someze
statul membru în cauză ca, într-un termen dat, să adopte
măsurile de reducere a deficitului, reducere pe care Consiliul o
consideră necesară pentru remedierea situaţiei.
Într-un asemenea caz, Consiliul poate cere statului
membru în cauză să prezinte rapoarte potrivit unui calendar
precis, pentru a putea examina eforturile de ajustare acceptate
de acest stat membru.
(10) Dreptul la acţiune prevăzut la articolele 258 şi 259 nu
poate fi exercitat în cadrul alineatelor (1) – (9) din prezentul

385
articol.
(11) Atât timp cât un stat membru nu se conformează unei
decizii luate în temeiul alineatului (9), Consiliul poate decide să
aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau mai multe
dintre măsurile următoare:
— să solicite statului membru în cauză să publice
informaţii suplimentare, care urmează să fie precizate de
Consiliu, înainte de a emite obligaţiuni şi titluri;
— să invite Banca Europeană de Investiţii să-şi
revizuiască politica de împrumuturi faţă de statul membru în
cauză;
— să solicite statului membru în cauză să constituie, pe
lângă Uniune, până la data la care Consiliul consideră că
deficitul excesiv a fost corectat, un depozit fără dobândă într-un
cuantum corespunzător;
— să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.
Preşedintele Consiliului informează Parlamentul European
cu privire la deciziile luate.
(12) Consiliul abrogă, în tot sau în parte, deciziile sau
recomandările sale menţionate la alineatele (6) – (9) şi (11) în
măsura în care, din punctul său de vedere, consideră că
deficitul excesiv din statul membru în cauză a fost corectat. În
cazul în care, anterior, Consiliul a făcut publice recomandările
sale, acesta declară public, de îndată ce a fost abrogată decizia
menţionată la alineatul (8), că în statul membru respectiv nu
mai există deficit excesiv.
(13) În cazul în care adoptă deciziile sau recomandările
menţionate la alineatele (8), (9), (11) şi (12), Consiliul hotărăşte
la recomandarea Comisiei.
În cazul în care adoptă măsurile menţionate la alineatele
(6)-(9), (11) şi (12), Consiliul hotărăşte fără a ţine seama de
votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în
cauză.
Majoritatea calificată a celorlalţi membri ai Consiliului se
defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
(14) Dispoziţiile suplimentare referitoare la punerea în aplicare
a procedurii prevăzute de prezentul articol sunt cuprinse în

386
Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive,
anexat tratatelor.
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea
Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene, adoptă
dispoziţiile corespunzătoare care vor înlocui protocolul
respectiv.
Sub rezerva celorlalte dispoziţii din prezentul alineat,
Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European, stabileştenormele şi definiţiile pentru
aplicarea dispoziţiilor protocolului menţionat.

CAPITOLUL 2
POLITICA MONETARĂ

Articolul 127 (ex-articolul 105 TCE)


(1) Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor
Centrale, denumit în continuare „SEBC”, este menţinerea
stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere obiectivului privind
stabilitatea preţurilor, SEBC susţine politicile economice
generale din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea
obiectivelor Uniunii, definite la articolul 3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană. SEBC acţionează în conformitate cu
principiul unei economii de piaţă deschise în care concurenţa
este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor şi
respectând principiile stabilite la articolul 119.
(2) Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite
prin intermediul SEBC sunt:
— definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a
Uniunii;
— efectuarea operaţiunilor de schimb valutar în
conformitate cu articolul 219;
— deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale
ale statelor membre;
— promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
(3) Alineatul (2) a treia liniuţă se aplică fără a aduce

387
atingere deţinerii şi administrării, de către guvernele statelor
membre, a unor fonduri de rulment în valută.
(4) Banca Centrală Europeană este consultată:
— cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile
care ţin de competenţele sale;
— de autorităţile naţionale, cu privire la orice proiect de
reglementare în domeniile care sunt de competenţa sa, dar în
limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu, în conformitate cu
procedura prevăzută la articolul 129 alineatul (4).
În domeniile care ţin de competenţele sale, Banca
Centrală Europeană poate prezenta avize respectivelor
instituţii, organe, oficii sau agenţii ale Uniunii sau autorităţilor
naţionale.
(5) SEBC contribuie la buna desfăşurare a politicilor
promovate de autorităţile competente în ceea ce privește
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi stabilitatea
sistemului financiar.
(6) Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, după
consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale
Europene, poate încredinţa Băncii Centrale Europene misiuni
specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudenţiale
a instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare, cu excepţia
întreprinderilor de asigurări.
Articolul 128 (ex-articolul 106 TCE)
(1) Banca Centrală Europeană este singura abilitată să
autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pot emite
astfel de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală
Europeană şi de băncile centrale naţionale sunt singurele care
au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.
(2) Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub
rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a
volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei și după
consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale
Europene, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor
unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice

388
destinate punerii în circulaţie, în măsura în care acest lucru
este necesar pentru asigurarea bunei lor circulaţii în Uniune.
Articolul 129 (ex-articolul 107 TCE)
(1) SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii
Centrale Europene, care sunt: Consiliul guvernatorilor şi
Comitetul executiv.
(2) Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al
Băncii Centrale Europene, denumit în continuare „Statutul
SEBC și al BCE”este definit într-un protocol anexat la prezentul
tratate.
(3) Articolele 5.1, 5.2, 5.3, 17, 18, 19.1, 22, 23, 24, 26,
32.2, 32.3, 32.4, 32.6, articolul 33.1 litera (a) şi articolul 36 din
Statutul SEBC și al BCE pot fi modificate de Parlamentul
European şi de Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară. Aceste instituţii hotărăsc fie la
recomandarea Băncii Centrale Europene şi după consultarea
Comisiei, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii
Centrale Europene.
(4) Consiliul, fie la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale
Europene, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene şi
după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,
adoptă dispoziţiile prevăzute la articolele 4, 5.4, 19.2, 20, 28.1,
29.2, 30.4 şi 34.3 din Statutul SEBC și al BCE.
Articolul 130 (ex-articolul 108 TCE)
În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi
îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul
SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale
naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita şi
nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor
sau agenţiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a
oricărui alt organism. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile
Uniunii, precum şi guvernele statelor membre se angajează să
respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii
organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale
băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunii lor.
Articolul 131 (ex-articolul 109 TCE)

389
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislaţiei
sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naţionale,
cu tratatele şi cu Statutul SEBC și al BCE.
Articolul 132 (ex-articolul 110 TCE)
(1) Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate SEBC, în
conformitate cu tratatele şi în condiţiile stabilite de Statutul
SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană adoptă:
— regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor
definite la articolul 3.1 prima liniuţă, la articolele 19.1, 22 sau
25.2 din Statutul SEBC și al BCE, precum şi în cazurile
prevăzute de actele Consiliului menţionate la articolul 129
alineatul (4);
— deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredinţate
SEBC în conformitate cu tratatele şi cu Statutul SEBC și al
BCE;
— recomandări şi avize.
(2) Banca Centrală Europeană poate decide publicarea
deciziilor, recomandărilor şi avizelor sale.
(3) În limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu, în
conformitate cu procedura prevăzută la articolul 129 alineatul
(4), Banca Centrală Europeană este abilitată să impună
întreprinderilor amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor care rezultă din regulamentele şi
deciziile sale.
Articolul 133
Fără a aduce atingere atribuţiilor Băncii Centrale
Europene, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc
măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă
unică. Aceste măsuri sunt adoptate după consultarea Băncii
Centrale Europene.

CAPITOLUL 3
DISPOZIŢII INSTITUŢIONALE

Articolul 134 (ex-articolul 114 TCE)

390
(1) În vederea promovării coordonării politicilor statelor
membre în măsura necesară funcţionării pieţei interne, se
înfiinţează un comitet economic şi financiar.
(2) Comitetul Economic şi Financiar are următoarele
misiuni:
— să formuleze avize, la cererea Consiliului sau a
Comisiei ori din proprie iniţiativă, destinate acestor instituţii;
— să urmărească situaţia economică şi financiară a
statelor membre şi a Uniunii şi să prezinte periodic un raport
Consiliului şi Comisiei în această privinţă, în special cu privire
la relaţiile financiare cu ţările terţe şi cu instituţiile internaţionale;
— fără a aduce atingere articolului 240, să contribuie la
pregătirea lucrărilor Consiliului menţionate la articolele 66 şi 75,
la articolul 121 alineatele (2), (3), (4) şi (6), la articolele 122,
124, 125 şi 126, la articolul 127 alineatul (6), la articolul 128
alineatul (2), la articolul 129 alineatele (3) şi (4), la articolul 138,
la articolul 140 alineatele (2) şi (3), la articolul 143, la articolul
144 alineatele (2) şi (3) şi la articolul 219 şi să aducă la
îndeplinire celelalte misiuni consultative şi pregătitoare care îi
sunt încredinţate de Consiliu;
— să examineze cel puţin o dată pe an situaţia privind
circulaţia capitalurilor şi libertatea plăţilor, astfel cum rezultă din
aplicarea tratatelor şi a măsurilor luate de Consiliu; această
examinare are în vedere toate măsurile referitoare la circulaţia
capitalurilor şi la plăţi; Comitetul prezintă Comisiei şi Consiliului
un raport privind rezultatele acestei examinări.
Statele membre, Comisia şi Banca Centrală Europeană
numesc fiecare cel mult doi membri ai Comitetului.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Băncii Centrale Europene şi a Comitetului menţionat de
prezentul articol, adoptă normele referitoare la compunerea
Comitetului Economic şi Financiar. Preşedintele Consiliului
informează Parlamentul European în legătură cu această
decizie.
(4) Pe lângă misiunile stabilite la alineatul (2), dacă şi în
măsura în care există state membre care beneficiază de o
derogare în temeiul articolului 139, Comitetul urmăreşte situaţia

391
monetară şi financiară, precum şi regimul general al plăţilor
acestor state membre şi prezintă periodic un raport Consiliului
şi Comisiei cu privire la aceasta.
Articolul 135 (ex-articolul 115 TCE)
Pentru chestiunile aflate sub incidenţa articolului 121
alineatul (4), a articolului 126, cu excepţia alineatului (14), a
articolului 138, a articolului 140 alineatul (1), alineatul (2) primul
paragraf șI alineatul (3) şi a articolului 219, Consiliul sau un stat
membru poate cere Comisiei să formuleze, după caz, o
recomandare sau o propunere. Comisia examinează această
cerere şi prezintă fără întârziere concluziile sale Consiliului.

CAPITOLUL 4
DISPOZIŢII PRIVIND STATELE MEMBRE A CĂROR
MONEDĂ ESTE EURO

Articolul 136
(1) În scopul de a contribui la buna funcţionare a uniunii
economice şi monetare şi în conformitate cu dispoziţiile
relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu
procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 și
126, cu excepţia procedurii prevăzute la articolul126 alineatul
(14), măsuri privind statele membre a căror monedă este euro
pentru:
(a) a consolida coordonarea şi supravegherea disciplinei
lor bugetare;
(b) a elabora, în ceea ce le priveşte, orientările de politică
economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele
adoptate pentru întreaga Uniune şi asigurând supravegherea
acestora.
(2) La votul privind măsurile prevăzute la alineatul (1) iau
parte numai membrii Consiliului reprezentând statele membre a
căror monedă este euro.
Majoritatea calificată a membrilor menţionaţi anterior se

392
defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
Articolul 137
Condiţiile de organizare a reuniunilor miniştrilor statelor
membre a căror monedă este euro se stabilesc prin Protocolul
privind Eurogrupul.
Articolul 138 (ex-articolul 111 alineatul (4) TCE)
(1) Pentru a asigura locul monedei euro în sistemul
monetar internaţional, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă
o decizie de stabilire a poziţiilor comune cu privire la
problemele de interes special pentru uniunea economică şi
monetară în cadrul instituţiilor şi conferinţelor financiare
internaţionale competente. Consiliul hotărăşte după
consultarea Băncii Centrale Europene.
(2) Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta
măsurile corespunzătoare pentru a asigura o reprezentare
unificată în cadrul instituţiilor şi al conferinţelor financiare
internaţionale. Consiliul hotărăşte după consultarea Băncii
Centrale Europene.
(3) La votul privind măsurile prevăzute la alineatele (1) şi
(2) iau parte numai membrii Consiliului reprezentând statele
membre a căror monedă este euro.
Majoritatea calificată a membrilor menţionaţi anterior se
defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

CAPITOLUL 5
DISPOZIŢII TRANZITORII

Articolul 139
(1) Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis
că îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei
euro sunt denumite în continuare „state membre care fac
obiectul unei derogări”.
(2) Dispoziţiile tratatelor, prevăzute în continuare, nu se
aplică statelor membre care fac obiectul unei derogări:
(a) adoptarea părţilor din orientările generale ale politicilor
economice care privesc zona euro în general [articolul 121

393
alineatul (2)];
(b) mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor
excesive [articolul 126 alineatele (9) şi (11)];
(c) obiectivele şi misiunile SEBC [articolul 127 alineatele
(1), (2), (3) şi (5)];
(d) emisiunea de monedă euro (articolul 128);
(e) actele Băncii Centrale Europene (articolul 132);
(f) măsurile care reglementează utilizarea monedei euro
(articolul 133);
(g) acorduri monetare şi alte măsuri referitoare la politica
cursului de schimb (articolul 219);
(h) desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii
Centrale Europene [articolul 283 alineatul (2)];
(i) deciziile de stabilire a poziţiilor comune cu privire la
problemele de interes special pentru uniunea economică şi
monetară în cadrul instituţiilor competente şi al conferinţelor
financiare internaţionale [articolul 138 alineatul (1)];
(j) măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate
în cadrul instituţiilor şi conferinţelor financiare internaţionale
[articolul 138 alineatul (2)].
În consecinţă, la articolele menţionate la literele (a)–(j),
prin „state membre” se înţelege statele membre a căror
monedă este euro.
(3) În conformitate cu capitolul IX din Statutul SEBC şi al
BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări şi băncile
lor centrale naţionale sunt excluse de la drepturile şi obligaţiile
din cadrul SEBC.
(4) Drepturile de vot ale membrilor Consiliului
reprezentând statele membre care fac obiectul unei derogări se
suspendă la data adoptării de către Consiliu a măsurilor
prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2), precum şi în
următoarele cazuri:
(a) recomandările adresate statelor membre a căror
monedă este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv
cu privire la programele de stabilitate şi avertismente [articolul
121 alineatul (4)];
(b) măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor

394
membre a căror monedă este euro [articolul 126 alineatele (6),
(7), (8), (12) şi (13)].
Majoritatea calificată a celorlalţi membri ai Consiliului se
defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
Articolul 140 (ex-articolul 121 alineatul (1), ex-articolul
122 alineatul (2) teza a doua şi ex-articolul 123 alineatul (5)
TCE)
(1) Cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat
membru care face obiectul unei derogări, Comisia şi Banca
Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind
progresele efectuate de statele membre care fac obiectul unei
derogări în îndeplinirea obligațiilor care le revin pentru
realizarea Uniunii economice şi monetare. Aceste rapoarte
examinează în special dacă legislaţia naţională a fiecăruia
dintre aceste state membre, inclusiv statutul băncii centrale
naţionale, este compatibilă cu articolele 130 şi 131 şi cu
Statutul SEBC și al BCE. Rapoartele examinează, de
asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergenţă
durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a
îndeplinit următoarele criterii:
— realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor;
acesta rezultă dintr-o rată a inflaţiei apropiată de rata a cel mult
trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de
stabilitate a preţurilor;
— caracterul solid al finanţelor publice; acesta rezultă
dintr-o situaţie bugetară care nu cunoaşte deficit public excesiv
în înţelesul articolului 126 alineatul (6);— respectarea limitelor
normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului de
schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puţin doi
ani, fără devalorizarea monedei în raport cu moneda euro;
— caracterul durabil al convergenţei atinse de statul
membru care face obiectul unei derogări şi al participării sale la
mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzilor pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat şi
perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea
trebuie să fie respectat sunt precizate într-un protocol anexat la

395
tratate. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene
iau de asemenea în considerare rezultatele integrării pieţelor,
situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente, precum şi o
examinare a evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor indici
de preţuri.
(2) După consultarea Parlamentului European şi după
discutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la
propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul
unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pe baza criteriilor
stabilite la alineatul (1) şi pune capăt derogărilor privind aceste
state membre.
Consiliul hotărăşte după ce a primit o recomandare din
partea majorităţii calificate a membrilor săi care reprezintă
statele membre a căror monedă este euro. Aceşti membri
hotărăsc în termen de şase luni de la data primirii de către
Consiliu a propunerii Comisiei.
Majoritatea calificată a membrilor, menţionată la al doilea
paragraf, se defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul
(3) litera (a).
(3) În cazul în care, în conformitate cu procedura
prevăzută la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare,
Consiliul, hotărând cu unanimitatea statelor membre a căror
monedă este euro şi a statului membru respectiv, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale
Europene, stabilește în mod irevocabil cursul la care euro
înlocuieşte moneda statului respectiv şi decide celelalte măsuri
necesare introducerii euro în calitate de monedă unică în statul
membru respectiv.
Articolul 141 (ex-articolul 123 alineatul (3) și ex-
articolul 117 alineatul (2) primele cinci liniuțe TCE)
(1) În cazul în care şi atât timp cât există state membre
care fac obiectul unei derogări şi fără a aduce atingere
articolului 129 alineatul (1), Consiliul general al Băncii Centrale
Europene, menţionat la articolul 44 din Statutul SEBC și al
BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii
Centrale Europene.
(2) În cazul în care şi atâta timp cât există state membre

396
care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu
privire la aceste state membre:
— consolidează cooperarea dintre băncile centrale
naţionale;
— consolidează coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre pentru a asigura stabilitatea preţurilor;
— supervizează funcţionarea mecanismului cursului de
schimb;
— desfăşoară consultări privind problemele care sunt de
competenţa băncilor centrale naţionale şi care afectează
stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
— exercită funcțiile pe care le îndeplinea Fondul
European de Cooperare Monetară, preluate ulterior de Institutul
Monetar European.
Articolul 142 (ex-articolul 124 alineatul (1) TCE)
Fiecare stat membru care face obiectul unei derogări
consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes
comun. Statele membre ţin seama astfel de experienţa
acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului
de schimb.
Articolul 143 (ex-articolul 119 TCE)
(1) În caz de dificultăţi sau în cazul riscului apariţiei unor
dificultăţi grave pentru balanţa de plăţi a unui stat membru care
face obiectul unei derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru
global al balanţei, fie din natura devizelor de care acesta
dispune, şi care pot compromite în special funcţionarea pieţei
comune sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia
examinează fără întârziere situaţia acestui stat, precum şi
acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o
întreprindă în conformitate cu dispoziţiile tratatelor, utilizând
toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică
măsurile pe care le recomandă spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acţiunea întreprinsă de un stat membru
care face obiectul unei derogări şi măsurile sugerate de
Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau
riscurile apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă
Consiliului, după consultarea Comitetului Economic și

397
Financiar, acordarea asistenţei reciproce şi normele
corespunzătoare.
Comisia informează periodic Consiliul în legătură cu
situaţia respectivă şi cu evoluţia acesteia.
(2) Consiliul acordă asistenţa reciprocă; acesta adoptă
directivele sau deciziile de stabilire a condiţiilor şi normelor
asistenţei. Asistenţa reciprocă poate lua, în special, forma:
(a) unei acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii
internaţionale cărora li se pot adresa statele membre care fac
obiectul unei derogări;
(b) unor măsuri necesare pentru a evita devierile
schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care
face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menţine sau
restabileşte restricţii cantitative faţă de ţările terţe;
(c) acordării de credite limitate din partea altor state
membre, sub rezerva acordului acestora.
(3) În cazul în care Consiliul nu a acordat asistenţa
reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistenţa
reciprocă acordată şi măsurile luate sunt insuficiente, Comisia
autorizează statul membru care face obiectul unei derogări,
aflat în dificultate, să ia măsurile de salvgardare ale căror
condiţii şi norme le defineşte.
Consiliul poate revoca această autorizare şi modifica
aceste condiţii şi norme.
Articolul 144 (ex-articolul 120 TCE)
(1) În cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de
plăţi şi dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul
articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul
unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de
salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace
perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu
depăşească limita absolut necesară pentru remedierea
dificultăţilor neprevăzute care au apărut.
(2) Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie
informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la
data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda
Consiliului acordarea asistenţei reciproce în conformitate cu

398
articolul 143.
(3) La recomandarea Comisiei şi după consultarea
Comitetului Economic și Financiar, Consiliul poate decide că
statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende
sau să elimine măsurile de salvgardare menţionate mai sus.

TITLUL IX
OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ

Articolul 145 (ex-articolul 125 TCE)


Statele membre şi Uniunea se angajează să elaboreze, în
conformitate cu prezentul titlu, o strategie coordonată de
ocupare a forţei de muncă şi, în special, să promoveze o forţă
de muncă formată, calificată şi adaptabilă, precum şi pieţe ale
muncii capabile să reacţioneze rapid la evoluţia economiei, în
vederea realizării obiectivelor enunţate la articolul 3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.
Articolul 146 (ex-articolul 126 TCE)
(1) Statele membre, prin intermediul politicilor lor naţionale
de ocupare a forţei de muncă, contribuie la realizarea
obiectivelor menţionate la articolul 145 într-un mod compatibil
cu orientările generale ale politicilor economice ale statelor
membre şi ale Uniunii, adoptate în temeiul articolului 121
alineatul (2).
(2) Statele membre, ţinând seama de practicile naţionale
legate de responsabilităţile partenerilor sociali, consideră
promovarea ocupării forţei de muncă o problemă de interes
comun şi îşi coordonează acţiunea în acest sens în cadrul
Consiliului, în conformitate cu articolul 148.
Articolul 147 (ex-articolul 127 TCE)
(1) Uniunea contribuie la realizarea unui nivel ridicat al
ocupării forţei de muncă prin încurajarea cooperării dintre
statele membre, precum şi prin susţinerea şi, în cazul în care
este necesar, prin completarea acţiunii lor. Procedând astfel,
Uniunea respectă pe deplin competenţele statelor membre în
această materie.

399
(2) Obiectivul atingerii unui nivel ridicat de ocupare a forţei
de muncă se ia în considerare în definirea şi punerea în
aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii.
Articolul 148 (ex-articolul 128)
(1) Consiliul European analizează anual situaţia ocupării
forţei de muncă din Uniune şi adoptă concluzii în această
privinţă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului şi
Comisiei.
(2) Pe baza concluziilor Consiliului European, Consiliul, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, a Comitetului Economic şi Social, a Comitetului
Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocuparea Forţei de Muncă
prevăzut la articolul 150, elaborează anual linii directoare de
care statele membre ţin seama în politicile naţionale de
ocupare a forţei de muncă. Aceste linii directoare sunt
compatibile cu orientările generale adoptate în temeiul
articolului 121 alineatul (2).
(3) Fiecare stat membru transmite Consiliului şi Comisiei
un raport anual privind principalele măsuri pe care le-a luat
pentru a pune în aplicare propria politică de ocupare a forţei de
muncă, ţinând seama de liniile directoare privind ocuparea
forţei de muncă menţionate la alineatul (2).
(4) Pe baza rapoartelor menţionate la alineatul (3) şi după
obţinerea avizului din partea Comitetului pentru Ocuparea
Forţei de Muncă, Consiliul analizează anual, ţinând seama de
liniile directoare privind ocuparea forţei de muncă, o analiză a
punerii în aplicare a politicilor de ocupare a forţei de muncă ale
statelor membre. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate
face recomandări statelor membre, în cazul în care în urma
analizei efectuate consideră necesar acest lucru.
(5) Pe baza rezultatelor analizei respective, Consiliul şi
Comisia întocmesc un raport anual comun privind situaţia
ocupării forţei de muncă în Uniune şi punerea în aplicare a
liniilor directoare privind ocuparea forţei de muncă, pe care îl
adresează Consiliului European.
Articolul 149 (ex-articolul 129 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în

400
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor, poate adopta măsuri de încurajare destinate să
favorizeze cooperarea dintre statele membre şi să susţină
acţiunea acestora în domeniul ocupării forţei de muncă prin
iniţiative care urmăresc dezvoltarea schimburilor de informaţii şi
de bune practici, punând la dispoziţie analize comparative şi
îndrumări, precum şi prin promovarea abordărilor novatoare şi
prin evaluarea experienţelor, în special prin recurgerea la
proiectele pilot.
Aceste măsuri nu presupun armonizarea actelor cu putere
de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Articolul 150 (ex-articolul 130 TCE)
Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea
Parlamentului European, instituie un Comitet pentru Ocuparea
Forţei de Muncă, având un caracter consultativ, pentru a
promova coordonarea între statele membre a politicilor în
materie de ocupare a forţei de muncă şi de piaţă a muncii.
Comitetul are ca misiuni:
— să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei de
muncă şi a politicilor de ocupare a forţei de muncă în statele
membre şi în Uniune;
— fără a aduce atingere articolului 240, să formuleze
avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie
iniţiativă şi să contribuie la pregătirea hotărârilor Consiliului
prevăzute la articolul 148.
Pentru a-şi îndeplini mandatul, Comitetul se consultă cu
partenerii sociali.
Fiecare stat membru şi Comisia numesc câte doi membri
ai Comitetului.

TITLUL X
POLITICA SOCIALĂ

Articolul 151 (ex-articolul 136 TCE)


Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile
sociale fundamentale precum cele enunţate în Carta socială

401
europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor
adoptată în 1989, au ca obiective promovarea ocupării forţei de
muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând
armonizarea acestora în condiţii de progres, o protecţie socială
adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care
să permită un nivel ridicat şi durabil al ocupării forţei de muncă
şi combaterea excluziunii.
În acest scop, Uniunea şi statele membre pun în aplicare
măsuri care ţin seama de diversitatea practicilor naţionale, în
special în domeniul relaţiilor convenţionale, precum şi de
necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii.
Acestea apreciază că o asemenea de evoluţie va rezulta
atât din funcţionarea pieţei comune, care va favoriza
armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute
de tratate şi din apropierea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative.
Articolul 152
Uniunea recunoaşte şi promovează rolul partenerilor
sociali la nivelul său, ţinând seama de diversitatea sistemelor
naţionale. Aceasta facilitează dialogul dintre aceştia,
respectându-le autonomia.
Reuniunea socială tripartită la nivel înalt pentru creşterea
economică şi ocuparea forţei de muncă contribuie la dialogul
social.
Articolul 153 (ex-articolul 137 TCE)
(1) În vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul
151, Uniunea susţine şi completează acţiunea statelor membre
în domeniile următoare:
(a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de muncă, pentru
a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
(b) condiţiile de muncă;
(c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
(d) protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului
de muncă;
(e) informarea şi consultarea lucrătorilor;
(f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor

402
lucrătorilor şi angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub
rezerva alineatului (5);
(g) condiţiile de muncă pentru resortisanţii din ţările terţe
care sunt rezidenţi legali pe teritoriul Uniunii;
(h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de
muncă, fără a aduce atingere articolului 166;
(i) egalitatea dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte
şansele pe piaţa forţei de muncă şi tratamentul la locul de
muncă;
(j) lupta împotriva marginalizării sociale;
(k) modernizarea sistemelor de protecţie socială, fără a
aduce atingere literei (c).
(2) În acest scop, Parlamentul European și Consiliul:
(a) pot adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea
între statele membre prin iniţiative destinate să sporească
cunoştinţele, să dezvolte schimburile de informaţii şi a celor mai
bune practici, să promoveze abordările novatoare şi să
evalueze experienţele dobândite, cu excluderea oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative;
(b) pot adopta în domeniile menţionate la alineatul (1)
literele (a)-(i), prin intermediul directivelor, recomandări minime
aplicabile treptat, ţinând seama de condiţiile şi de
reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele
membre. Aceste directive evită impunerea constrângerilor
administrative, financiare şi juridice susceptibile să frâneze
crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc în
conformitate cu procedura legislativă ordinară după consultarea
Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor.
În domeniile menţionate la alineatul (1) literele (c), (d), (f)
şi (g), Consiliul hotărăşte în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului
European şi a comitetelor menţionate anterior.
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei
şi după consultarea Parlamentului European, poate decide ca
procedura legislativă ordinară să se aplice alineatului (1) literele

403
(d), (f) şi (g).
(3) Un stat membru poate încredinţa partenerilor sociali, la
cererea lor comună, punerea în aplicare a directivelor adoptate
în conformitate cu alineatul (2) sau, după caz, punerea în
aplicare a unei decizii a Consiliului, adoptată în conformitate cu
articolul 155.
În acest caz, statul membru respectiv se asigură că, până
la data la care o directivă sau o decizie trebuie transpusă sau
pusă în aplicare, partenerii sociali au luat măsurile necesare,
pe bază de acord, iar statul membru în cauză ia toate măsurile
necesare care să-i permită, în orice moment, să garanteze
rezultatele impuse de directiva sau decizia menționată.
(4) Dispoziţiile adoptate în temeiul prezentului articol:
— nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor
membre de a-şi defini principiile fundamentale ale sistemului lor
de securitate socială şi nu trebuie să aducă atingere în mod
semnificativ echilibrul financiar;
— nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să
adopte măsuri de protecţie mai stricte, compatibile cu tratatele.
(5) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
remuneraţiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă şi nici
dreptului la lock-out.
Articolul 154 (ex-articolul 138 TCE)
(1) Comisia are misiunea de a promova consultarea
partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi adoptă orice măsură utilă
pentru a facilita dialogul acestora, asigurând o susţinere
echilibrată a părţilor.
(2) În acest scop, înainte de a prezenta propuneri în
domeniul politicii sociale, Comisia se consultă cu partenerii
sociali privind posibila orientare a unei acţiuni a Uniunii.
(3) În cazul în care, după această consultare, Comisia
apreciază că o acţiune a Uniunii este de dorit, aceasta se
consultă cu partenerii sociali privind conţinutul propunerii
preconizate. Partenerii sociali prezintă Comisiei un aviz sau,
după caz, o recomandare.
(4) Cu ocazia consultărilor menționate la alineatele (2) și
(3), partenerii sociali pot informa Comisia despre voinţa lor de a

404
iniţia procedura prevăzută la articolul 155. Durata acestei
proceduri nu poate depăşi nouă luni, cu excepţia unei prelungiri
hotărâte de comun acord de partenerii sociali în cauză şi de
Comisie.
Articolul 155 (ex-articolul 139 TCE)
(1) Dialogul între partenerii sociali la nivelul Uniunii poate
conduce, în cazul în care aceştia doresc, la raporturi
contractuale, inclusiv acorduri.
(2) Acordurile încheiate la nivelul Uniunii sunt puse în
aplicare în conformitate cu procedurile şi practicile proprii
partenerilor sociali şi statelor membre sau, în domeniile aflate
sub incidenţa articolului 153, la cererea comună a părţilor
semnatare, printr-o decizie a Consiliului la propunerea
Comisiei. Parlamentul European este informat.
Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care acordul
în cauză conţine una sau mai multe dispoziţii referitoare la unul
din domeniile pentru care este necesară unanimitatea în
temeiul articolului 153 alineatul (2).
Articolul 156 (ex-articolul 140 TCE)
În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 151
şi fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor,
Comisia încurajează cooperarea dintre statele membre şi
facilitează coordonarea acţiunii acestora în toate domeniile
politicii sociale aflate sub incidenţa prezentului capitol şi, în
special, în domeniile privind:
— ocuparea forţei de muncă;
— dreptul muncii şi condiţiile de muncă;
— formarea şi perfecţionarea profesională;
— securitatea socială;
— protecţia împotriva accidentelor şi a bolilor
profesionale;
— igiena muncii;
— dreptul de asociere şi negocierile colective dintre
angajatori şi lucrători.
În acest scop, Comisia acţionează în strânsă legătură cu
statele membre, prin studii, avize şi prin organizarea de
consultări, atât în ceea ce priveşte problemele care apar pe

405
plan intern, cât şi cele care privesc organizaţiile internaţionale,
în special prin iniţiative menite să stabilească orientările şi
indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici şi să
pregătească elementele necesare pentru supravegherea şi
evaluarea periodice. Parlamentul European este pe deplin
informat.
Înainte de formularea avizelor prevăzute de prezentul
articol, Comisia consultă Comitetul Economic şi Social.
Articolul 157 (ex-articolul 141 TCE)
(1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiului
egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei
de sex feminin, pentru aceeaşi muncă sau pentru o muncă de
aceeaşi valoare.
(2) În sensul prezentului articol, prin remuneraţie se
înţelege salariul sau suma obişnuite de bază sau minime,
precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în
numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru
munca prestată de acesta.
Egalitatea de remunerare, fără discriminare pe motiv de
sex, presupune ca:
(a) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită la
normă să fie stabilită pe baza aceleiaşi unităţi de măsură;
(b) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită cu
ora să fie aceeaşi pentru locuri de muncă echivalente.
(3) Parlamentul European și Consiliul hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă măsuri
necesare pentru a asigura punerea în aplicare a principiului
egalităţii şanselor şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi
femei în ceea ce priveşte munca şi locul de muncă, inclusiv a
principiului egalităţii de remunerare pentru aceeaşi muncă sau
pentru o muncă echivalentă.
(4) Pentru a asigura în mod concret o deplină egalitate
între bărbaţi şi femei în viaţa profesională, principiul egalităţii de
tratament nu împiedică un stat membru să menţină sau să
adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să
faciliteze exercitarea unei activităţi profesionale de către sexul

406
mai slab reprezentat, să prevină sau să compenseze
dezavantaje în cariera profesională.
Articolul 158 (ex-articolul 142 TCE)
Statele membre se obligă să menţină echivalenţa care
există în privinţa regimurilor concediilor plătite.
Articolul 159 (ex-articolul 143 TCE)
Comisia elaborează anual un raport cu privire la evoluţia
realizării obiectivelor menţionate la articolul 151, inclusiv cu
privire la situaţia demografică în Uniune. Aceasta transmite
raportul Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului
Economic şi Social.
Articolul 160 (ex-articolul 144 TCE)
Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea
Parlamentului European, instituie un comitet de protecţie
socială cu caracter consultativ, în scopul de a promova
cooperarea în materie de protecţie socială între statele membre
şi cu Comisia. Comitetul are ca misiune:
— să urmărească situaţia socială şi evoluţia politicilor de
protecţie socială în statele membre şi în Uniune;
— să faciliteze schimbul de informaţii, de experienţă şi de
bune practici între statele membre şi cu Comisia;
— fără a aduce atingere articolului 240, să pregătească
rapoarte, să formuleze avize sau să întreprindă alte activităţi în
domeniile care ţin de competenţa sa, atât la cererea Consiliului
sau a Comisiei, cât şi din proprie iniţiativă.
Pentru îndeplinirea mandatului său, comitetul stabileşte
contacte adecvate cu partenerii sociali.
Fiecare stat membru şi Comisia numesc doi membri ai
comitetului.
Articolul 161 (ex-articolul 145 TCE)
În raportul său anual către Parlamentul European,
Comisia consacră un capitol special evoluţiei situaţiei sociale în
Uniune.
Parlamentul European poate invita Comisia să elaboreze
rapoarte pe probleme specifice ale situaţiei sociale.

TITLUL XI

407
FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Articolul 162 (ex-articolul 146 TCE)


În scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de încadrare în muncă
a lucrătorilor pe piaţa internă şi pentru a contribui astfel la
ridicarea nivelului de trai, se instituie, în conformitate cu
dispoziţiile de mai jos, un Fond Social European care
urmăreşte promovarea în cadrul Uniunii a facilităţilor de
ocupare a forţei de muncă şi a mobilităţii geografice şi
profesionale a lucrătorilor, precum şi facilitarea adaptării la
transformările industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie,
în special prin formare şi reconversie profesională.
Articolul 163 (ex-articolul 147 TCE)
Administrarea Fondului revine Comisiei.
În îndeplinirea acestei sarcini, Comisia este sprijinită de
un Comitet prezidat de un membru al Comisiei şi format din
reprezentanţi ai guvernelor şi ai organizaţiilor sindicale şi
patronale.
Articolul 164 (ex-articolul 148 TCE)
Parlamentul European și Consiliul hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor, adoptă regulamentele de aplicare privind Fondul
Social European.

TITLUL XII
EDUCAŢIA, FORMAREA PROFESIONALĂ, TINERETUL ŞI
SPORTUL

Articolul 165 (ex-articolul 149 TCE)


(1) Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de
calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în
cazul în care este necesar, prin sprijinirea şi completarea
acţiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea
statelor membre faţă de conţinutul învăţământului şi de
organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor
culturală şi lingvistică.

408
Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene
ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific,
structurile bazate pe voluntariat, precum şi funcţia socială şi
educativă a sportului.
(2) Acţiunea Uniunii urmăreşte:
— să dezvolte dimensiunea europeană a educaţiei şi, în
special, prin învăţarea şi răspândirea limbilor
statelor membre;
— să favorizeze mobilitatea studenţilor şi a profesorilor,
inclusiv prin încurajarea recunoaşterii universitare a diplomelor
şi a perioadelor de studiu;
— să promoveze cooperarea dintre instituţiile de
învăţământ;
— să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă
privind problemele comune sistemelor educaţionale din statele
membre;
— să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri şi de
formatori socio-educativi și să sprijine participarea tinerilor la
viața democratică a Europei;
— să încurajeze dezvoltarea educaţiei la distanţă,
— să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin
promovarea spiritului de echitate şi de deschidere în
competiţiile sportive şi a cooperării între organizaţiile cu
responsabilităţi în domeniul sportului, precum şi prin protejarea
integrităţii fizice şi morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai
tineri dintre aceştia.
(3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu
ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale care au competenţe
în domeniul educaţiei şi sportului şi, în special, cu Consiliul
Europei.
(4) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate
de prezentul articol:
— Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de
încurajare, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere
de lege şi a normelor administrative ale statelor membre,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi
după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a

409
Comitetului Regiunilor;
— Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.
Articolul 166 (ex-articolul 150 TCE)
(1) Uniunea pune în aplicare o politică de formare
profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor
membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor
membre faţă de conţinutul şi organizarea formării profesionale.
(2) Acţiunea Uniunii urmăreşte:
— să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în
special prin formarea şi reconversia profesională;
— să îmbunătăţească formarea profesională iniţială şi
formarea continuă, pentru a facilita inserţia şi reinserţia
profesională pe piaţa forţei de muncă;
— să faciliteze accesul la formarea profesională şi să
favorizeze mobilitatea formatorilor şi a persoanelor care
urmează un program de formare şi, în special, a tinerilor;
— să stimuleze cooperarea în domeniul formării dintre
instituţiile de învăţământ sau de formare profesională şi
întreprinderi;
— să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă
privind problemele comune sistemelor de formare ale statelor
membre.
(3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu
ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale care au competenţe
în domeniul formării profesionale.
(4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor, adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea
obiectivelor menţionate de prezentul articol, cu excepţia oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre şi Consiliul adoptă
recomandări, la propunerea Comisiei.

410