Sunteți pe pagina 1din 7

BARB Andreea Ana-Maria, gr.

1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

Strigoii, o prezență obsesivă


În cea mai recentă ediție a DEX-ului, strigoii sunt definiți cu următorul sens primar: “(în credințele
populare) sufletul unui om (mort sau viu) despre care se crede că se transformă în timpul nopții într-un
animal sau într-o apariție fantomatică, provocând neajunsuri celor pe care îi întâlnește”. În imaginarul
popular românesc, această entitate mitologică nefastă a beneficiat de o multitudine de denumiri: strigoi
(din latină), moroi (din vechea slavă), bosorcoi (din maghiară), vampir (pe filieră franceză, dar etimologic
tot din limbile slave), priculici (etimologie incertă)1. Prima atestare, în românește, apare în Îndreptarea
legii, publicată la Târgoviște (1652): „Mulți de într-acei morți se scoală de să fac strigoi și omoară pre cei
vii”2. Cu toate acestea, strigoii sunt de două tipuri: vii și morți.

„Sînt oameni sortiți de la naștere. Ei se nasc din părinți înrudiți (...) sau provin din cei zămisliți în sărbătorile
mari sau în ajunul lor, sau chiar din părinți atei, din oameni răi, din cei cu nasul si obrazul roșu. Copiii întorși de la
țîță încă devin strigoi. De asemenea, din copiii de același sex, al șaptelea sau al doisprezecilea devine strigoi. Ei se
nasc cu o piele roșie pe cap (tichie, căiță) pe care o mănîncă îndată. Dacă moașa rupe tichia, copilul nu se mai face
strigoi. Ei mai au și coadă. Căița îi poate face nevăzuți, iar în coadă le stă puterea, care, după moarte, se mută în
inimă. Strigoii fac rău oamenilor, răspîndind boli, luînd sporul vitelor si mana cîmpurilor, sau puterea bărbaților.
Au de asemeni puterea de a poci oamenii”3.

Aceste apariții nefaste sunt de mai multe feluri: „de uscat, de apă (se prefac în cîrcei si prind pe
cei ce se vîră adînc), de lapte, de bucate, de ouă, de foc, de ploi, de pești, care rod inima omului sau a
vitelor, iar strigoaicele sînt pe vite, pe stupi, pe cereale. Cei de ploi leagă ploile provocînd secetă”4.

Există ritualuri de înlăturare a strigoilor:

„Pot fi alungați cu buciumul, precum și ungînd cu usturoi ferestrele, ușile, hornurile, pereții, apoi vitele pe frunte,
copite, coarne. De asemenea, oamenii mănîncă usturoi ca să nu se apropie de ei sau de melițele și rîșnitele lor (LIII,
p. 244-250). Strigoii nu se pot îneca, indiciu pentru a fi recunoscuți, iar cînd mor strigoaicele, plouă două săptămîni.
Ele provocau seceta la cererea celor care le plăteau (52, p.859-860). Ei umblă mai cu seamă în ajunul Sîngeorzului
(Mînecatoarea) și în noaptea Sf. Andrei (29-30 noiembrie), prefăcîndu-se de obicei în animale, cu precădere în cîine
și pisică, mai rar în bou, cocos, berbec, cal, lup, găină, porc, gîndac sau broască. În acest scop, se dau de trei ori
"de-a curu-n cap" și iau forma animală, umblînd astfel în timpul nopții pînă la cîntatul cocoșilor, cînd redevin

1
Hedeșan, Otilia, Șapte eseuri despre strigoi, Ed. Marineasa, Timișoara, 1998, p. 14
2
Idem 1, p. 7
3
Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor, apud suportul de curs
4
Idem 3
BARB Andreea Ana-Maria, gr. 1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

oameni, dîndu-se din nou de 3 ori peste cap. În timpul peregrinării nocturne, sufletul strigoiului părăsește corpul și
ia formele amintite”5.

După cum consemnează Ovidiu Bîrlea, strigoii morți provin din copii cu însemne, istorii sau morți
atipice: din cei morțicu tichia roșie pe cap, cu coadă, nebotezați, nelegitimi, lepădați, care au supt după
înțărcare, care au plâns în pântece, din copiii mamelor care au făcut farmece sau au furat. Nu întotdeauna
un strigoi mort se naște cu astfel de indicii, ci devine ulterior, de exemplu, din morții nepăziți, pe care/sub
care trece un animal nefast. „De asemenea, se fac strigoi oamenii răi (hoți, afurisiți etc.), cei spînzurați,
fermecătorii, vînduții diavolului, oamenii roșii, frații născuți în aceeași lună, pricolicii. Ei revin noaptea
sub diferite forme, de obicei în chipul avut în viață. Se recunosc prin aceea că au picioarele ca fusele, sau
de cal, au fața roșie din cauza sîngelui supt”.

Ca să împiedice prefacerea în strigoi, mortul trebuie "dres":

„I se pun pietre, mei și alte boabe în toate orificiile, iar în cosciug făcălețul, 9 pietricele / 9 păpuși de busuioc, măceș,
rogojină, sau i se pune usturoi în gură și în anus, sau îi bagă în gură cuie, ouă clocite. tămîie (...). De asemene'!" îi
pun pe piept o cruce de măceș sau îi vîră o pană de lemn în inimă. Se îngroapă cu el ființele care au trecut peste (pe
sub) el, iar după ce-l îngroapă, se înfig mai multe fuse în mormîntul lui (...). Dacă moare cineva dintre rubedenii, i
se bate mortului un par cu vîrful înmuiat în usturoi drept în inimă, dar mai adesea mortul e dezgropat și i se fierbe
inima în vin sau e străpunsă cu o undrea, sau e spintecat cu un cutit, tăiat bucăți și îngropat din nou sau aruncat să-
l mănînce fiarele. Uneori, mortul e ars, sau numai inima lui. Alteori, oamenii se afumă cu ficații lui”6.

Otilia Hedeșan remască faptul că aceste practici tradiționale beneficiază de o „audiență


extraordinară”7. La ele recurgeau atât țăranii, cât și boierii de neam. „Agentul său pare să nu fi fost un
oarecare, ci un «specialist» al lumii rurale (...), un bărbat (sau femeie, după cum vom vedea) al cărui rol
comunitar este acela de a media între vii și morți păzind, cu putere, distincțiile dintre cele două lumi”8.
Remarcăm, de asemenea, reținerile majorității clerului față de aceste credințe și ritualuri. Situarea
strigoiului la granițele fluctuante ale normalului cu paranormalul, ale realului cu miraculosul, generează
în românul tradițional și fascinația și autoritatea. Hedeșan observă că dacă preluăm noțiunea de fantastic
de la Tzvetan Todorov („ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un
eveniment în aparență supranatural”), atitudinea de ezitare este „rarissimă la homines ficti ai repertoriului

5
Idem 3
6
Idem 3
7
Idem 1, p. 23
8
Idem 1, p. 23
BARB Andreea Ana-Maria, gr. 1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

analizat. Tradiția anterioară fiecărui eveniment narat face din fiecare personaj un presupus cunoscător, apt
să interpreteze foarte repede ceea ce trăiește drept o irumpere a miraculosului. Pentru oamenii culturii
tradiționale (...) manifestarea strigoiului nu este un fapt care să-i nedumerească, ci unul de natură să
reveleze existența unei realități ale cărei limite sunt mult mai laxe decât cele îndeobște acceptate”9.

Una din relatările despre strigoi care ne-au atras atenția în mod deosebit este cea a Mariei Ionescu,
zisă baba Ruța (la 75 de ani, din Topolovățu-Mare, Timiș, culeasă de Vasile Crețu, la iunie 1975). Ulterior,
întâmplările sunt repovestite din prisma nepotului mare, martor care nu crede, însă, mai puțin în ele decât
bunica. Baba Ruța este considerată „un interlocutor de excepție”10. La nivel local, era cea mai eficientă
descântătoare și cunoscătoare a ritualurilor de trecere. Întrebată dacă se făcea ceva ca să nu se întoarcă
mortul, baba Ruța răspunde: „Atuncea să pune rug în sicriu și să pune ai, usturoi, și o mână dă tărâță
roată, sub pânză, pă placaju ăla, ai văzut, care-i acolo. Sub pânză să pune tărâțăm mac. Aia să leagă. Și-
atunci o cruce dă rug că să să-nspine Năcuratu, să nu s-apropie dă mort”11.

Frapantă este la bătrână lejeritatea cu care tratează situațiile de întâlnire cu strigoi. Nu manifestă
teamă, chiar vorbește cu cei pe care-i presupune strigoi – scopul lor de a-i neliniști pe cei în viață este
complet anulat de atitudinea ei. În cel mai rău caz, îi dojenește pentru c-o deranjează, dacă nu are să-i
întrebe câte ceva. Ne dăm seama că nu este o reacție firească în comunitatea ei, totuși, pentru că nepotul
ei simțea spaimă când îi era martor, sentiment evocat în relatări. Singura excepție este legată de, probabil,
prima oară când s-a confruntat cu unul:

„V.C. – Dar ca să nu se facă strigoi ce se făcea?

- Astea-s! Numa’ bărbatu meu o venit. Bărbatu meu o venit înăinte dă șasă săptămâni, să-i facem pomana.
Și el o venit și copiii, fata mea și ginerele, or fost la... o fost un film... Și ea o zâs:

- Io m-aș duce!

- Duce-vă-ți, dragă, duce-vă-ți, că vi-s tineri!

Și io rămân acasă. Și el, dragii mei, o venit. Da’ io n-am știut că-i el. – Numa’ o fost un om: alb-alb-alb,
o strălucit țoalele de pă el așa ca și când ar fi fost îmbrăcat într-un metal. Și io am ieșit... Numa’ am auzât

9
Idem 1, pp. 38-39
10
Hedeșan, Otilia, Folclorul. Ce facem cu el? , Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2001, p. 115
11
Idem 1, p. 99
BARB Andreea Ana-Maria, gr. 1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

ceva tupănind o’ că ușa scârțâind. Și tata meu o fost în grajd, întră marve, întră boi, întră vaci. Și el o
stat așa înăintea ușii. O stat așa. Așa o stat.

- Mă, zâc, cine ești tu? – și-am pus mâna. Cine ești tu?

Și-o pierit. Și-atuncea io moart-am fost. (...) Da’ el o și fost! Io n-am mai durmit toată noaptea, tot tămâie
am băut și molitvă. Pă urmă, la tri nopți, îl visez:

- Mă, zâce, numa’ ești bolândă, ca n-am venit să-ți fac nimic, numa’ să te văd!

- Pă’, zîc, nu ești tu, tu ești dracu, atuncea. Mie nu mai îmi trăbă, la mine să nu mai vii tu! Să stai cu
morții și io să stau cu viii!”12.

Să ne îndreptăm atenția acum către mărturiile nepotului ei, Constantin Ionescu (la 40 de ani, în
Timișoara, interviu luat pe 25 mai 1993), despre bunica lui, baba Ruța. Mama lui, Ana, murise în condiții
considerate obscure de către bunica, în urma unor farmece orientate către o altă Ana „a lui Vasile”, dar
care au atins-o pe ea.

„Și după ce-o murit mama, când auzea vreo mișcare pe afară, poate bătea vântul, mișca vreo scândură sau... Ea,
imediat, curaj! Asta numai curaj poate să fie! Deci nu i-o fost frică de fata ei că-i moartă, că vine strigon. Că
înainte era frică de strigon la lume. Își scuipau în sân, aruncau bani peste cap dacă auzeau ceva în spate, nu
întorceai capul, n-aveai voie să întorci capul dacă auzeai ceva în spate. Și când auzea ea ceva prin curte, deschidea
geamul, că aveam geam prin curte:

- Ană, vino, spune-mi cum ai murit, ce-ai pățit! Ești cu Aurica acolo? – O întreba dacă-i cu Aurica. De fapt le-o și
dezgropat după șase săptămâni pe amândouă. (...)

- De ce?

- Să le vadă. Și mama era foarte bine conservată, c-o fost direct în pământ. Și bătrâna o spus să nu-i facă podrum,
cum se zice la noi. Asta era mult mai... mai... Mama o fost bine conservată. Spunea bătrâna că numai pe la ochi o
avut alb ceva.

Și o striga fest baba noaptea:

- Nu-mi fă urât, Ană! Hai, că știu că tu ești! Vină, povestește-mi, spune-mi!

12
Idem 1, pp. 99-100
BARB Andreea Ana-Maria, gr. 1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

Și cu moș Opincaru... (...) Și într-o seară, după ce-o murit moșul ăsta, Opincaru, la o săptămână să fie fost, dar aia
am auzit și eu, că n-am fost adormit, să fie fost nouă și ceva... Știam că după nouă, spunea baba, umblă strigonii
până la cântatul cocoșilor. Și am auzit și eu odată ceva: tronc, în târnaț, cum se zice la noi, deci în coridor, dar nu
închis. Am auzit bine distinct, s-o auzit un troncănit. Baba imediat o sărit din pat, deschide geamul, cum vă spun:

- (...) Nicolae, nu-mi fă de urât! Nu-mi fă urât, că ștu că tu ești! Vină, spune-mi, te-ai întâlnit cu Ana! Ce face Ana?
Unde vi-s? Te-ai întâlnit? Cum îi acolo?

- Tronc! Tronc! Tronc!

Atunci am fost înghețat. Deja o intrat spaima-n mine și bătrâna tot stă”13.

Aceste mărturii sunt interesante mai ales prin atitudinea protagonistei, care confirmă ideea lui
Hedeșan că pentru oamenii culturii tradiționale, manifestarea strigoiului nu este un fapt care să-i
nedumerească. Dincolo de această atestare de faptului că ei nu resimt ezitarea todoroviană în fața
fantasticului, nici chiar atunci când îi înspăimântă – strigoii au o existență certă -, întâlnim relatări care
frapează, de această dată, prin pronunțatul caracter fantastic. Un exemplu elocvent e mărturia unui bărbat
necunoscut, de vârstă medie, din Bichiș, intervievat în l968 de Ion I. Popa.

Contextul, pe scurt, este următorul: un popă îl împrumută pe un dascăl cu foloase, în schimbul


promisiunii de a-i păzi mormântul în primele 3 nopți după ce va fi îngropat, când o fi să moară (număr
simbolic). Ajunge și ziua aceea, dascălul nu știe ce să facă așa că se duce la vrăjitor.

„El are un legământ făcut cu popa și trebuie să-l păzească trei nopți și cum să facă el să nu aibă necaz cu
duhurile rele care vin acolo să-l ieie pe popa că popa știa astă treabă, că vin dracii după el și, dacă era cine să-l
păzească și scăpa ale trei nopți, el rămânea aclo și era hodinit, nu avea să tragă atâtea necazuri care trebuia să și
le tragă pe lumea aialaltă.

Acuma, vrăjitoru îl învață pe dascălu cum să facă. Zice:

- Te duci și iei niște tămâie și iei o cretă și o lumină și împlânți lumina la cruce la popa și cu creta aia faci
roată, pe lângă mormânt – un gard, presupus, bine zis – și-n fiecare colț să facă cruce cu tămâie și să-nconjure și
cu tămâia pe gardu ăla făcut de cretă și atunci el să se culce pe morminte și să steie aclo de când sfinte soarele
până dimineața, când răsare soarele, așa cum și-o făcut legământu ale trei nopți, că n-are să i se-ntâmple nimic”14.

Dascălul face întocmai în prima noapte, dar de frică nu poate adormi.

13
Idem 10, p. 93
14
Idem 1, p. 56
BARB Andreea Ana-Maria, gr. 1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

„Când o fost cătră miezul nopții, aude o căruță că vine cu șase cai. (...) Din căruță se buie patru domni îmbrăcați...
Când ajung la morminte, vin direct la mormintele lu popa. Când ajung, hop, dau de gard. Apăi o iau p-ingă gard
încoaci, apăi se mânie, apăi se necăjesc, nu pot trece peste gard. – Ăștia or fost dracii, or venit să ieie pielea de pe
popa, că lor le lipsea, că le trebuia burdufu și, cum popii-s mari și-s bine, grași, pieile lor le folosesc pentru
burdufuri. (...) Da’ bietu dascăl o fost și el mort pe jumătate. Apăi tot se necăjesc ei un ceas, apăi două ceasuri,
apăi, când îi către trei ceasuri, încep să cânte cocoșii. N-au ce face bieții draci. O iau, se suie în căruță și pleacă.
Se duc ’napoi, că nu mai puteau sta, că îi spurcau cocoșii”15.

În a doua noapte, se întâmplă la fel, vin dracii, se străduiesc să treacă de gard, însă nu reușesc.
Diferența este că, de data asta, nu sunt 4, ci 8, iar în ultima noapte, vin chiar 12 draci. Otilia Hedeșan
apreciază că această serie de numerere „nu este proprie simbolisticii basmelor”16. Dimpotrivă, ele
dobândesc semnificații abia dacă sunt puse în legătură cu practicile de purificare a spațiului, care mizează
pe simbolistica lui 4 (care apare mai explicit în alte mărturii, dar și în aceasta, după cum urmează): dascălul
are cerință de la vrăjitor să tămâieze toate (cele 4) colțuri ale mormântului, pentru protecție. Numai că, în
a treia noapte, un drac este ceva mai inventiv:

„- Apăi, zice, stați numa’, că dăloc îl scoatem! Nu putem noi trece peste gard, da’ io mă bag pe sub pământ și tot
îl scot.

S-o băgat ăl repede, pe sub pământ, pe sub gard, o trecut, s-o băgat în groapă, l-o prins pe popa și, vup cu popa
de-acolo, din groapă. L-o zvârlit afară. Ăialalți, abia l-or apucat aclo. Trage de pe popa piele, apăi jupoaie-l. Se
și grăbeau, că ajungea oara să cânte cocoșii și ei nu erau gata cu jupuitu de pe popa. Când ajung, mai aveau să
tragă pielea de pe tălpi. Acuma, la tălpi fiind pielea mai groasă, s-o ținut mai tare. Apăi trag încoaci, trag încolo.
Cum trag, unu, mânios tot trage, cum se rupe pielea de la talpă, se desprinde, o scapă din mâini și sare peste gard
și o țâpă pe dascălu pielea. Acuma, necaz pe ei că or tras pielea, da’ or scăpat-o peste gard. (...) De la o vreme,
încep a se ruga de dascălu să le deie pielea că ei o plătesc, îi dă pe ea cât cere. El, săracu, n-o mai putut zice nimic,
că... Zice:

- Îți dăm un sac de galbeni, numa’ să ne dai pielea!

El n-o zis nimic, nu că nu i-ar fi trebuit galbenii, da’ n-o mai putut zice nimic.

- Măi, zice, nu ți-e destul un sac? Doi îți dăm!

Nimic. Lemn.

15
Idem 1, p. 57
16
Idem 1, p. 87
BARB Andreea Ana-Maria, gr. 1, seria I, anul al II-lea (LLR-LLS), Facultatea de Litere, Universitatea din București

- Măi, zice, îți dăm trei saci de galbeni, da’ dă-ne repede pielea, că trebuie să ne ducem.

Da’, bietu om:

- Apăi, dați-mi-i și vă luați și vă duceți!

Atâta o putut și el. S-or dus dracii, or adus sacii cu galbeni, i-or zvârlit aclo, la el, mai mult mort decât viu, o zvârlit
și el pielea lu popa peste gard și dracii și-or luat pielea repede, s-or suit în căruță și or plecat și s-or dus. El
dimineața și-o luat sacii cu galbeni și s-o dus acasă la copii și o avut și el cu ce trăi. Și-o înjghebat o gospodărie
bună și o avut să trăiască zile fericite, cât o fi trăit până o fi murit” 17.

Acest text are toate atributele poveștii fantastice. Ceea ce îi face legătura cu problematica lucrării
de față sunt raportările la sistemul riturilor si credințelor despre strigoi. Ține de orânduiala firească a
funeraliilor ca mortul să fie „păzit” câteva zile și să se semnaleze vreun nefiresc, chiar dacă vegherea după
ce e îngropat ar fi exces de zel. Promisiunea pe care popa i-a cerut-o dascălului era în virtutea liniștii sale
de după moarte, conștient fiind că se poate întâmpla așa ceva. Precauția s-a dovedit a fi insuficientă,
sufletul preotului neavând cum să rămână netulburat de invaziunea aparițiilor demonice. Ținând cont de
cauzele de la care un mort poate deveni strigoi, acest popă are toate premisele necesare: „întoarcerea
mortului ca strigoi este posibilă datorită existenței sale într-o stare tranzitorie”18, nefirească, tulburată.

Problematica strigoilor este una de actualitate în conștiința tradițională românească și nu numai.


Gradul la care aderă fiecare la credința în astfel de entități variază, însă poveștile prezintă interes pentru
toate categoriile de oameni: de la bătrânii care poartă în memorie repertorii bogate de povestiri, la adulții
care le iau mai mult sau mai puțin în serios, însă le rețin, pentru că reprezintă subiecte de discuție
interesante și-i leagă de trecut, până la tinerii de azi, care iau contact cultural cu strigoii mai ales sub
denumirea de vampiri.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor, apud suportul de curs

2. Hedeșan, Otilia, Folclorul. Ce facem cu el? , Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2001

3. Hedeșan, Otilia, Șapte eseuri despre strigoi, Ed. Marineasa, Timișoara, 1998

17
Idem 1, pp. 57-58
18
Idem 1, p. 87