Sunteți pe pagina 1din 10

HOTARAREA PANTEA vs ROMANIA

La originea cauzei se află o plângere îndreptată împotriva României de un cetăţean al acestui


stat, domnul Alexandru Pantea ("reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor
Omului la data de 28 august 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Reclamantul susţine, în special, că luarea
măsurii arestării preventive împotriva sa şi menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost
contrare dispoziţiilor articolului 5 din Convenţie şi că în cursul perioadei de arestare a fost supus
la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie.
Curtea a concluzionat că "procurorul care a dispus măsura arestării preventive nu îndeplinea
condiţiile de magistrat în sensul Convenţiei, deoarece subordonarea sa în rândul puterii executive
nu garanta condiţia de independenţă". CEDO a decis ca statul român să-i plătească lui Pantea
daune morale de 40.000 de euro şi cheltuieli de judecată de 6.000 de euro. Judecătorii au mai
constatat că statul român i-a încălcat mai multe drepturi privind nelegalitatea măsurii preventive,
motivarea deciziei de arestare sau menţinerea în stare de detenţie, administrarea de probe în
procesul penal şi rele tratamente.

HOTARAREA SCUNDEANU vs ROMANIA


La originea cauzei se află o plângere îndreptată împotriva României de un cetăţean al acestui
stat, domnul Ion Scundeau care a sesizat Curtea in Ianuarie 2002.

În fapt, reclamantul a fost arestat timp de un an şi 2 luni fiind acuzat că a comis o serie de
infracţiuni, în principal fiind vorba despre înţelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire,
prejudicind mai multe societăţi comerciale cu peste 40 000 euro. Menţinerea sa în stare de arest
s-a făcut ţinând cont de faptul că reclamantul era recidivist, iar instanţele au apreciat că lăsarea
acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Curtea a constatat că, în speţă, existau suficiente motive pentru a considera că reclamantul a
comis o infracţiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a
amintit că referirerea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră
abstractă de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumţii şi
presupuneri. Curtea a amintit şi faptul că, aşa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franţa, luarea
în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanţe
excepţionale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea
publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.

Curtea a amintit şi că, în hotărârea Calmanovici, concluzionase că autorităţile judiciare nu au


furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în
stare de detenţie provizorie timp de trei luni şi jumătate, întrucât nu au prezentat fapte concrete
pe baza cărora au estimat riscul lăsării reclamantului în libertate şi nici nu au explicat
imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenţiei. În speţă, situaţia este identică, autorităţile
omiţând să indice probele concrete care indică existenţa unei pericol pentru ordinea publică care
ar fi rezultat din judecarea reclamantului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat că
instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fost
suficientă, iar simplul fapt că reclamantul era recidivist nu putea să justifice menţinerea sa în
stare de arest.

HOTARAREA MATYJEK vs POLONIA.

La originea cauzei se află cererea nr. 38184/03 îndreptată împotriva Poloniei, prin care un
resortisant al acestui stat, domnul Tadeusz Matyjek („reclamantul”), a sesizat Curtea la
15 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale („convenţia”).

1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului;


2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, coroborat cu art. 6 § 3;
3. Hotărăşte că respectiva constatare a unei încălcări conferă în sine o reparaţie echitabilă
suficientă pentru prejudiciul moral suferit eventual de reclamant;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 1 220 EUR
(o mie două sute douăzeci de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în zloţi polonezi la cursul de schimb din ziua
plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă
trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi
majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de
cerere.

HOTARAREA ROTARU vs ROMANIA

La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptată împotriva României, Comisia
fiind sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din con¬ventie.

Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respecta¬rea vietii private, datorată faptului că


Serviciul Român de Informatii detine si foloseste un fisier continând date perso¬nale. A mai
invocat si o încălcare a dreptului de acces la instantă si a dreptului de a beneficia de un remediu
în fata unei instante nationale, competentă să se pronunte asupra cererii de modificare sau de
distrugere a fisierului.

Curtea a retinut ca reclamantul s-a nascut in anul 1921 si a fost jurist de profesie. In anul 1946,
dupa instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de catre
prefectul judetului Vaslui publicarea a doua brosuri, "Suflet de student" si "Proteste", cu
motivarea ca aveau un caracter antiguvernamental. Nemultumit de acest refuz reclamantul a
adresat prefectului doua scrisori in care protesta impotriva faptului ca noul regim popular a
suprimat libertatea de exprimare. In urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948, reclamantul a
fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an
inchisoare pentru savarsirea infractiunii de ultraj. Dupa rasturnarea regimului comunist, a fost
adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de
regimul comunist si care nu au avut activitate fascista (alin. 30 de mai jos). Astfel, reclamantul a
sesizat Judecatoria Barlad cu o cerere prin care chema in judecata Ministerul de Interne si
Ministerul Apararii Nationale, precum si Directia muncii din judetul Vaslui, solicitand ca
perioada in care s-a aflat in executarea pedepsei dispuse prin hotararea penala din anul 1948 sa
fie luata in considerare la calcularea anilor de vechime in munca. A cerut, de asemenea,
restituirea drepturilor banesti corespunzatoare.

Curtea a constatat ca in cauza a existat o atingere grava a drepturilor domnului Rotaru. In


consecinta, Statul roman a fost obligat ca, in termen de 3 luni, sa plateasca reclamantului 50.000
de franci francezi cu titlu de daune morale si aproximativ 4.000 de franci francezi cheltuieli de
judecata

INCALCARE ART 8, 6,13

. In hot Rotaru contra Rom din anul 2000, s-a decis in acest sens ca sist romanesc de strangere si
arhivare a informatiilor nu prezenta garantii suficiente la momentul respectiv impotriva abuzului
autoritatilor publice.

HOTARAREA Dumitru Popescu contra Romaniei

La originea cauzei se află cererea nr. 49234/99 îndreptată împotriva României, prin care un
cetăţean al acestui stat, domnul Dumitru Popescu (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană
a Drepturilor Omului la data de 14 aprilie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
Reclamantul invocă, în esenţă, că a fost supus la rele tratamente cu ocazia interpelării sale
de către forţele speciale de poliţiei şi a interogatoriului său, la 27 şi 28 aprilie 1998.
Prin decizia din 12 mai 2005, camera a declarat cererea parţial admisibilă.
In cauza Dumitru Popescu contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat
incalcarea Art. 8 din Conventie, privind dreptul la respectarea vietii private si de familie, si
neincalcarea Art. 6.1 din Conventie, privind dreptul la un proces echitabil, IAR că Statul pârât
trebuie să-i plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi
devenit definitivă conform articolului 44 paragraful 2 din Convenţie, 2 200 EUR

CAUZA KNECHT vs ROMANIA

. La originea cauzei se află cererea nr. 10048/10 îndreptată împotriva României, prin care
un resortisant german şi american, Daniela Knecht („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18
februarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
1. Reclamanta a pretins, în special, încălcarea vieţii ei private şi de familie în ceea ce
priveşte imposibilitatea de a avea un copil prin fertilizare in vitro, folosind embrionii păstraţi la o
clinică privată, S., asupra cărora, având în vedere ancheta penală începută faţă de clinica
respectivă, s-a instituit, de către autorităţile statului, sechestru asigurator şi au fost depozitaţi la
Institutul de Medicină Legală, care nu era autorizat să funcţioneze ca bancă de resurse genetice.

În hotărârea sa, CEDO a statuat că autorităţile române au luat măsurile necesare pentru a asista
reclamanta în cererile ei. Astfel, hotărârea celei mai înalte jurisdicţii interne care obliga
autorităţile naţionale să autorizeze transferul materialului genetic al reclamantei la o clinică
autorizată a fost pusă în executare, chiar înainte de examinarea cauzei de către CEDO, prin
transferul materialului genetic la o clinică autorizată.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea a ridicat şi măsura provizorie luată în sarcina autorităţilor
române în temeiul art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului, de a nu distruge
materialul genetic până la finalizarea procedurii în faţa CEDO. NU A FOST INCALCAT ART
8.
CAUZA VON HANNOVER CONTRA GERMANIEI

Reclamanta este fiica prinţului Rainier III de Monaco. Mai multe reviste germane au publicat
poze cu reclamanta, surprinse când se afla în afara domiciliului său şi în cadrul activităţilor sale
cotidiene, singură sau acompaniată de diverse persoane. Reclamanta a sesizat o instanţă pentru a
solicita încetarea publicării acelor poze, însă cererea sa a fost respinsă pe motiv că reclamanta
este o personalitate a istoriei contemporane şi trebuie să tolereze publicarea fără consimţământul
său a fotografiilor luate în afara domiciliului său, aşa cum permitea o lege germană. Instanţa
supremă a considerat că ea benefica de dreptul la intimitate şi în afara domiciliului său, însă doar
în acele locuri închise în care era evident că vroia să fie singură. Pe baza acestui criteriu,
reclamanta a obţinut câştig de cauză în raport de pozele care o înfăţişau împreună cu prietenul
său într-un restaurant. Aceasta viziune a fost confirmată de către Curtea Constituţională, care a
afirmat că prevalează libertatea presei de a prezenta o personalitate publică dincolo de
momentele în care îşi manifestă funcţiile.

Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Publicarea acelor fotografii


constituie o atingere a dreptului la viaţă privată a reclamantei. Curtea aminteşte totuşi că aceasta
nu este o personalitate politică şi că nu îndeplineşte nicio funcţie oficială în cadrul statului
monegasc, astfel încât este dificil de afirmat că ele contribuie la dezbaterea unor probleme de
interes general. În plus, Curtea a considerat că criteriul utilizat de către instanţele germane este
prea vag şi riscă să permită unei persoane o mult prea redusă zonă de intimitate, astfel încât viaţa
sa privată să se reducă la prea puţine momente. De aceea, Curtea a considerat că permisiunea
acordată de către statul german cu privire la intruziunile în viaţa privată a reclamantei constituie
o violare a dreptului acesteia la viaţă privată.In hotararea Fon Hannover contra Germaniei din
anul 2004 s-a decis că un stat are și obligația pozitivă de a împiedica difuzarea prin presă a unor
fotografii repreentând viața privată a reclamantei obținute fără acordul acesteia. Această obligație
pozitivă a statului se concretizează și prin obligația de a sancționa părțile private care aduc o
atingere dreptului la imagine a unui reclamantca aspect al dreptului la viata privata. Dreptul la
imagine este insa interpretat ca insemnand faptul ca o persoana publica are un drept mai redus la
protectia la viata privata, desi in cauza Fon Hannover reclamanta nu a fost considerata o pers
publica deoarece nu indeplinea o functie publica, ci avea doar un rol de reprezentare culturala si
sociala.

HOTARAREA CUMPANA SI MAZARE vs ROMANIA

La originea cauzei se aflã Cererea nr. 33.348/96 îndreptatã împotriva României, prin care doi
cetãţeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpãnã (primul reclamant) şi Radu Mazãre (al
doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23
august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a
libertãţilor fundamentale (Convenţia).

3. Reclamanţii susţin, în particular, o ingerinţã nejustificatã în dreptul lor la respectarea libertãţii


de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, datoratã condamnãrii lor ca urmare a publicãrii
la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.

Cumpănă şi Mazăre c. României, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist
au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii
sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art.10 cu condiţia ca ele să se
bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor; chiar
şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală.
(…)
Din conţinutul articolului rezultă referirea expresă la numele x care este numit în chiar primul
paragraf „scursură umană”; în raport cu definiţia din dicţionarul explicativ al limbii române,
tribunalul constată că această expresie este echivalentă cu „om de nimic, decăzut, lepădătură”.
Or, această modalitate de exprimare este pur insultătoare, nu este justificată de dezbaterea unui
subiect de interes public, ci priveşte exclusiv persoana apelantului în contextul relaţiilor cu
membrii familiei sale, şi nici nu se încadrează în limitele dozei de exagerare şi provocare permise
de art.10 CEDO şi jurisprudenţa Curţii EDO.

HOTARAREA Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia VS ROMANIA

La originea cauzei se află Cererea nr. 33.003/03 îndreptată împotriva României, prin care o
comunitate religioasă din acest stat, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia (reclamanta), a
sesizat Curtea la 14 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

3. Reclamanta invocă, în special, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Reclamanta se plange de neacordarea dreptului sau de proprietate asupra Bibliotecii


Batthyaneum si Muzeului de Astronomie, inclusiv asupra colectiilor de carti si altor obiecte
conservate, care fac parte din donatia din 1798, in ciuda confirmarii dreptului sau de proprietate
prin acordurile Guvernului Roman cu Sfantul Scaun si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului
nr. 13/1998. Aceasta se plange mai ales de imposibilitatea de a intra in posesia acestor bunuri
deoarece comisia administrativa nu a pregatit restituirea acestora, pe care Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 13/1998 o dispunea, in ciuda unei hotarari judecatoresti definitive favorabile
reclamantei, datand din 22 octombrie 2003

CURTEA:

 hotaraste sa uneasca cu fondul exceptia ridicata de Guvern si sa o respinga;


 declara cererea admisibila;
 hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
 hotaraste ca nu este cazul sa examineze capetele de cerere intemeiate pe articolele 6 si 13
din Conventie;
 hotaraste:

– ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni de la data ramanerii


definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 §2 din Conventie, 15.000 EUR (cincisprezece mii
euro), suma care va fi convertita in moneda statului parat la cursul de schimb aplicabil la data
platii, pentru prejudiciu moral;

– ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de 3 luni de la data la care hotararea va ramane
definitiva conform art. 44 §2 din Conventie, urmatoarele sume, precum si orice suma care poate
fi datorata cu titlu de impozit de reclamanta, pentru cheltuielile de judecata

HOTARAREA MARIA ATANASIU VS ROMANIA

-incălcarea art. 6 par 1 din Conventie. Lipsa de raspuns a autoritatilor administrative la de


cererile in n 1995 si nr. 10/2001 perioada mentionata sus unei atac la care se adauga lipsa, in mai
a cai de a facut pe doamnele A, P o sarcina disproportionata, aducanduse astre atingere substante
"sesl a dreptulu de acces la

-încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie Faptul ca reclamantele nu au primit
inca o despăgubire si nu au nicio garantie cu privire la data la care vor putea prini le a impus o
sarcină disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor.

Aplicarea art 46 din Conventie in procedura hotararilor pilot cu consecinta suspendari pentru o
perioadă de 18 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari a analizaril tuturor cererior
rezultate din aceeasi problematica generala pana cand statul parat va lua misurile care sa aranteze
protectia efectiva a drepturilor enuntate de a t 6 par 1 din Conventie si art. 1 din rotocolul nr. 1
aditional la Conventie. 21.05.2011 :105.201 j 25.07.2007 103
Hotararea Kadi.
Domnul Yassin Abdullah Kadi, resortisant saudit, a fost desemnat de Comitetul pentru sancțiuni
al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite ca fiind asociat cu Osama ben Laden, cu Al-
Qaida sau cu talibanii. Potrivit unui anumit număr de rezoluții ale Consiliului de Securitate, toate
statele membre ale Organizației Națiunilor Unite trebuie să înghețe fondurile și celelalte active
financiare controlate direct sau indirect de astfel de persoane sau entități.

În scopul de a aplica aceste rezoluții în Comunitatea Europeană, Consiliul a adoptat un


1
regulament prin care dispunea înghețarea fondurilor și a celorlalte active economice ale
persoanelor și entităților al căror nume figurează pe o listă anexată la acest regulament. Această
listă este modificată în mod regulat pentru a lua în considerare modificările listei recapitulative
stabilite de Comitetul pentru sancțiuni, organ al Consiliului de Securitate. Astfel, la 17 octombrie
2001, numele domnului Kadi a fost adăugat pe lista recapitulativă, iar ulterior a fost preluat pe
lista regulamentului comunitar.

Acțiunea în anulare introdusă la Tribunal de domnul Kadi a fost respinsă


4
La 28 noiembrie 2008, Comisia a adoptat un nou regulament privind menținerea înghețării
fondurilor domnului Kadi
Domnul Kadi a solicitat Tribunalului să anuleze acest nou regulament
Tribunalul consideră că, în lumina Hotărârii Kadi a Curții, îi revine sarcina de a asigura în speță
un control jurisdicțional complet și riguros al legalității regulamentului,În cadrul acestui control
complet, Tribunalul consideră că reiese în mod evident din argumentele și explicațiile prezentate
de Comisie că dreptul la apărare al domnului Kadi nu a fost „respectat” decât în mod pur formal
și superficial (171). Comisia nu a luat în considerare în mod corespunzător opinia exprimată de
domnul Kadi, astfel încât acestuia nu i s-a oferit posibilitatea de a-și exprima în mod util punctul
de vedere (172).
În plus, Comisia nu a făcut niciun efort serios pentru a combate elementele dezincriminatorii
prezentate de domnul Kadi, în rarele cazuri în care afirmațiile formulate împotriva acestuia erau
suficient de precise pentru a-i permite să înțeleagă ce i se reproșa (178).

Prin urmare, regulamentul a fost adoptat cu încălcarea dreptului la apărare al domnului Kadi
(179).

În plus, în lipsa oricărui acces util la informațiile și la elementele de probă reținute împotriva sa,
domnul Kadi nu a putut să își apere drepturile în raport cu aceste elemente în condiții
satisfăcătoare în fața instanței Uniunii, astfel încât trebuie constatată și o încălcare a dreptului la
o cale de atac efectivă. (181)

În sfârșit, Tribunalul constată că, având în vedere aplicabilitatea generală și persistența măsurilor
de înghețare a fondurilor, regulamentul constituie de asemenea o limitare nejustificată a dreptului
de proprietate al domnului Kadi (192-194).

În consecință, Tribunalul anulează regulamentul în măsura în care îl privește pe domnul Kadi.