Institutii Politice

Ioan Muraru
Andrei Muraru
Instituţii politice
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2015
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea
şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat in sedinta Departamentului de Drept Public din data
de 8 septembrie 2014.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Ioan Muraru, Andrei Muraru

Instituţii politice
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-064-5
INTRODUCERE
Modulul “Instituţii politice” face parte, alături de Dreptul Constituţional, dintre

disciplinele fundamentale de pregătire a viitorilor jurişti. Acesta are ca scop analizarea şi
explicarea fenomenelor şi instituţiilor legate de modalitatea de exercitare a puterii de stat şi
de instituţiile prin care aceasta se exercită.
Pe lângă oferirea unei forme suplimentare de pregătire, care vine să continue suportul
anterior, care oferă explicaţii în materia dreptului constituţional, lucrarea de faţă,
aprofundează demersul anterior şi explică formele în care se organizează şi se exercită
puterea, mai exact organele care sunt chemate să exercite puterea politică şi normele care
apar în procesul instaurării, exercitării şi menţinerii puterii de stat.
Aşadar, după înţelegerea noţiunilor generale de drept constituţional pe parcursul
primului semestru, actualul modul îşi propune să fixeze cadrul procedural şi instituţional în
care se exercită puterea.
Obiectivele generale ale modulului:
- să poată opera cu noţiuni specifice instituţiilor politice;
- să sesizeze modalitatea de organizare a puterii;
- să înţeleagă noţiunea de partid politic, rolul, scopul, tipologia şi formele de
organizare ale acestora;
- să surprindă care sunt cele mai importante forme de exprimare a suveranităţii
poporului (dreptul de vot şi referendumul precum şi diferitele tipuri de scrutin şi de sisteme
electorale);
- să definească statul şi să identifice elementele statului, organizarea statală şi
caracterele statului;
- să cunoască normele privitoare la organizarea şi funcţionarea principalelor
autorităţi prin care se exercită puterea de stat (Parlament, Guvern, Şeful Statului, Autoritatea
Judecătorească) şi celelalte organe cu atribuţii constituţionale (Curtea Constituţională,
Avocatul Poporului);
- să poată soluţiona o speţă concretă, pe baza conceptelor teoretice asimilate.
Modulul este structurat în zece unităţi de învăţare, care îşi propun să prezinte şi
explice sintetic elementele şi conceptele de bază ale diferitelor instituţii politice. În finalul
modulului se prezintă o bibliografie generală ce poate fi utilizată pentru aprofundarea
cunoştinţelor prezentate în cele zece unităţi de învăţare ale acestuia.
5
La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele
specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază, conceptele, explicarea conceptelor
dar şi aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei dreptului constituţional,
dar şi dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician jurist.
Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă textul de
bază şi elemente grafice, teme de reflecţie, teste de autoevaluare, lucrări de verificare şi
bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi însuşirii
cunoştinţelor de bază de către studenţi.
Din punct de vedere grafic se respectă aceiaşi regulă: în partea stângă a paginii sunt
prezente casete de text ce conţin ideile principale, în partea dreaptă este textul de bază al
temei.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi o lucrare de verificare, care
constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea nivelului de
pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se stabileşte de către
tutore şi se anunţă la începutul anului.
Lucrările de verificare, dacă este cazul, se transmit tutorelui prin metoda stabilită de
comun acord (email, predare direct etc.). Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să
conţină neapărat numele complet al studentului şi denumirea modulului.
6
Organizarea statală a puterii
Unitatea de învăţare 1
PUTEREA DE STAT
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

1.1. Raportul dintre puterea de stat-stat-puterea politică
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor în stat
1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească
1.5. Lucrare de verificare Unitatea 1
1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1
Obiectivele unităţii de învăţare 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 identificaţi raporturile dintre stat, puterea de stat şi puterea
politică;
 explicaţi principiul separaţiei puterilor în stat;
 înţelegeţi intervenţia legislativului în activitatea executivului;
 înţelegeţi intervenţia executivului în activitatea legislativului;
 stabiliţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.
7
1.1. Raportul dintre stat-puterea de stat-puterea politică
 Pentru înţelegerea fenomenului de putere este necesar să fie examinată relaţia popor –
putere politică – stat – putere de stat. Unicul deţinător al puterii politice este poporul,
care nu o poate exercita direct, iar, pe cale de consecinţă, instituţionalizează (creează)
statul, în accepţiunea sa de sumă a autorităţilor publice (statale). Statul, pentru a-şi realiza
scopurile, este înzestrat cu putere de stat.
Puterea de stat
 Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului (sau a puterii
politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi,
puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate
prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare,
suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor
de guvernământ democratice. Dacă ea se caracterizează printr-o exercitare unitară şi
uniformă, realizată de organe de stat aflate sub controlul unuia singur, de regulă investit cu
puteri supreme, ne aflăm în prezenţa fenomenului de unicitate sau confuzie a puterilor în
stat.
Trăsăturile puterii de Caracterul de putere

stat
Caracterul de putere de constrângere
Caracterul social
Necesitatea de a exprima şi realiza voinţa

guvernanţilor ca voinţă general - obligatorie
Caracterul organizat
Suveranitatea
8
Temă de reflecţie 1.1.
Explicaţi relaţia popor-putere politică, stat - putere de stat. Definiţi aceste categorii.
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor
 În procesul de exercitare a puterii de stat se observă o anumită separare a funcţiilor

(competenţelor) autorităţilor publice care nu implică o separare în cadrul puterii unice
politice. Această separare presupune echilibru şi colaborarea dintre “puterile”, care
realizează funcţiile separate.
 Conform teoriei separaţiei puterilor în stat, cel care deţine puterea este înclinat să abuzeze
de ea, de aceea puterea trebuie să fie îngrădită. Îngrădirea trebuie făcută prin divizarea
puterii unice (absolute monarhice), în trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească),
pentru ca “puterea să fie înfrântă de putere”.
Teoria a evoluat în timp, astazi manifestându-se mai ales prin echilibrul si colaborarea dintre
autoritatile statului însarcinate cu realizarea celor trei forme de manifestare a puterii de stat.
Identificaţi şi explicaţi principalele ideii ale teoria separaţiei puterilor în stat.

a) Raporturile Parlament – Executiv – presupun implicarea legislativului în activitatea
şefului de stat şi a guvernului şi, invers, implicarea celor două autorităţi în activitatea
adunării reprezentative.
Implicarea legislativului în activitatea executivului:
1) În raporturile cu şeful statului, Parlamentul:
 primeşte jurământul Preşedintelui; (82 alin 2)
 poate prelungi mandatul acestuia, în caz de război sau catastrofă; (83 alin 3)
 poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentru înaltă trădare; (96)
 ascultă mesajele şefului de stat; (65 alin 2 lit a)
 ratifică tratatele internaţionale încheiate de şeful de stat în numele României şi
negociate de Guvern; (91 alin 1)
 aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării parţiale sau generale a forţelor
armate; (92 alin 2)
9
 încuviinţează instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă; (93 alin 1)
 poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave
prin care acesta a încălcat prevederile Constituţiei; (95)
 stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României.(101)
2) În raporturile sale cu Guvernul, Parlamentul:

 acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului; (103
alin 3)
 retrage încrederea acordată; (113 alin 1)
 poate cere informaţii şi documente privind activitatea Guvernului; (111 alin 1)
 prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări; (112)
 apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin
lege cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului; (109)
 abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. (115 alin 1)
Compatibilitatea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un aspect al
implicării reciproce. (105 alin 1)
Implicarea executivului în activitatea legislativului:
1) Preşedintele României
 promulgă legile, putând cere, o singură dată reexaminarea legii; (77)
 poate dizolva Parlamentul, în condiţiile art. 89.
2) Guvernul
 are iniţiativă legislativă; (74)
 poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor
legislative; (76 alin 3)
 îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, asupra unei
declaraţii de politică generală, sau proiect de lege acestea considerându-se aprobate
dacă Guvernul nu este demis; (114)
 poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice;
(art. 115 alin. 1)
10
Principiul separaţiei puterilor în stat este sau nu înscris în Constituţia României în

vigoare?
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească

 Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească implică, în primul rând,
principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Prin urmare,
intervenţia în sfera justiţiei a celorlalte autorităţi ale statului contravine principiului
separaţiei puterilor în stat. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale:
- organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează potrivit legii; (art.
126)
- Constituţia nominalizează numai Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, sistemul
judecătoresc fiind stabilit prin lege; (art. 126)
- contenciosul electoral parlamentar este de competenţa instanţelor judecătoreşti de
drept comun;
- acolo unde judecarea excepţiei de neconstituţionalitate este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, justiţia intervine practic în activitatea legislativă.
Analizaţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.
Test de autoevaluare 1.1.
Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Trăsături generale ale puterii de stat sunt:

a. caracterul de putere; putere politică; putere socială; putere de a exprima şi realiza
voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea puterii
de stat;
b. suveranitatea puterii de stat; caracterul de putere; putere socială; putere de a
exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat; caracterul organizat;
putere de constrângere;
c. putere politică; putere socială; putere de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor
ca voinţă de stat; caracterul organizat; supremaţia puterii de stat.
11
2. Categoria putere apare în diferite exprimări ca:
a. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, suveranitate de stat;
b. putere de stat, putere politică, putere publică, autoritate publică, suveranitate de
stat;
c. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, şi uneori suveranitate.
3. Exercitarea puterii politice este încredinţată:

a. întotdeauna de către stat – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – poporului;
b. de către popor, statului – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – cu excepţia
cazurilor în care poporul o exercită direct, prin referendum;
c. întotdeauna, de către popor, statului (înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă).
Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1.: 1. b; 2. c; 3. b.

I. 1. Explicaţi evoluţia separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
2. Identificaţi raporturile dintre legislativ şi executiv
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Potrivit concepţiei lui Montesquieu între cele trei puteri (puterea legislativă, puterea
executivă privitoare la chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul civil) trebuie să existe următoarea relaţie:
a. să se exercite separat, independent şi trebuie să colaboreze între ele;
b. să se exercite separat, independent, dar să nu se autolimiteze, echilibrându-se şi
trebuie să colaboreze între ele;
c. să se exercite separat, dar nu independent, să se autolimiteze, echilibrându-se şi
trebuie să colaboreze între ele.
2. Ce anume a determinat ca în prezent separaţia / echilibrul puterilor să nu se mai realizeze
între “puteri”, ci între majoritate şi opoziţie parlamentară ?
a. instaurarea regimurilor politice totalitare;
b. introducerea votului universal, secret, direct şi liber exprimat;
c. apariţia partidelor politice şi a rolului lor în configurarea instituţiilor politice şi
juridice.
12
3. Constituţia României reglementează câteva structuri necesare garantării libertăţilor
publice şi bunei funcţionări a autorităţilor statale. În acest sens, sunt prevăzute:
a. Parlament, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b. Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Juridică a Camerelor Parlamentare;
c. Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi.
4. Conform Constituţiei actuale a României implicarea executivului în activitatea
Parlamentului poate interveni în următoarele situaţii:
a. promulgarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea
legii; iniţiativa legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice, etc.;
b. controlează activitatea Parlamentului; cu prilejul promulgării legilor; iniţiativa de
revizuire a constituţiei;
c. aprobarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea
legii; iniţiativa legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice, etc.
5. Potrivit Constituţiei României revizuită în 2003, poporul exercită puterea:
a) prin reprezentanţi
b) prin referendum
c) prin referendum şi prin reprezentanţi
Răspunsuri:
I. 1. se va analiza evoluţia principiului separaţiei şi echilibrului puterilor

2. se va identifica intervenţia executivului în activitatea legislativului şi intervenţia
legislativului în activitatea executivului
II. Răspunsuri la întrebările - grilă: 1. c; 2. c; 3. a; 4. a; 5. c
Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor
publice, Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
2. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
13
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia
a 13-a, vol. II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe
articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. GHEORGHE, G., Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Editura S.E.,
Bucureşti, 1976;
8. MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, I, ES, Bucureşti, 1964;
9. PÂRVULESCU, C., Montesquieu – Despre spiritul legilor, în Laurenţiu Ştefan
Scarlat (coord.) Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000;
10. POPA, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
Articole:
1. IONESCU, C., Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în

statul de drept, în Studii de drept românesc, nr. 2/1995;
2. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Rolul Curţilor Constituţionale în
asigurarea echilibrului puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996;
2. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în
Pandectele Române, nr. 9/2007;
5. ENACHE, M., Funcţiile statului în lumina principiului separaţiei puterilor, în RDP
nr. 1-2/1996;
6. DEACONU, Ş., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu
Parlamentul, Revista Dreptul nr. 3/2009;
7. IONESCU, C., Principiul suveranităţii poporului – factor structurant al
democraţiei constituţionale, Revista de drept public nr. 1-2/1996.
14
PARTIDELE POLITICE
PARTIDELE POLITICE
CUPRINS
2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice
2.2. Categorii şi variante de partide politice
2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice
2.4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

 definiţi partidul politic;
 stabiliţi funcţiile partidului politic;
 identificaţi categorii şi variante de partide politice;
 explicaţi organizarea şi funcţionarea partidului politic.
15
2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice
Definiţia partidului politic
Partidele politice pot fi definite ca asociaţii libere ale cetăţenilor, prin care se urmăreşte, pe
baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii
care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.
 Apariţia partidelor politice este în strânsă corelaţie cu:

 apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului;
 ideea de reprezentare în viaţa politică.
 Trăsăturile partidelor politice:
 asociaţii;
 libere;
 constituite din cetăţeni;
 cuprind membri de partid;
 scopul este de a cuceri şi a exercita puterea, prin exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor.
 Partidele politice sunt asociaţii înfiinţate în temeiul dreptului fundamental de asociere.
Definiţi partidul politic.
 Funcţiile partidelor politice:

 definire şi exprimare a voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea
naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei;
 formarea opiniilor, selectarea candidaţilor, coordonarea aleşilor
 functii electorale, functii de control si funcţii de definire si exprimare a pozitiilor
politice.
Care sunt funcţiile partidului politic?

F
16
2. 2. Categorii şi variante de partide politice
 partide confesionale, religioase, naţionale, de clasă şi etnice;
 partide democratice, liberale, conservatoare, social – democrate, de stânga, de centru
şi de dreapta;
 partide de cadre şi de mase;
 partide suple şi rigide;
 partide de unice, unificate şi dominante;
Sistemele de partide: partidul unic, bipartidismul şi multipartidismul.
Identificaţi după următoarea schemă categoriile şi variantele de partide politice:
Categorii şi variante de Confesionale, religioase,

partide politice naţionale, de clasă şi etnice
Democratice, liberale,
conservatoare, social –
democratice, de stânga, de centru
şi de dreapta
De cadre şi de mase
Suple şi rigide
Unice, unificate, dominante
Analizaţi categoria de pluralism politic şi comentaţi aplicabilitatea sa de-a lungul

timpului în reglementările constituţionale ale statului român.
2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice
 În România partidele politice au avut o bogată istorie între cele două războaie mondiale
şi după decembrie 1989. În prezent, organizarea şi funcţionarea partidelor politice în
17
România este reglementată prin Legea partidelor politice nr.14/2003 publicată în Monitorul
Oficial nr.25 din 17 ianuarie 2003.
 Finanţarea partidelor politice este reglementată de Legea nr. 334/2006, republicată în M.
Of., Partea I, nr. 510 din 22.07.2010.
Cine se poate pronunţa asupra neconstituţionalităţii sau nelegalităţii partidelor

politice?

Identificaţi trăsăturile partidului politic între celelalte asociaţii, precum şi faţă de alte
grupări politice, după schema următoare:
Trăsăturile partidelor Asociaţie

politice
Liber constituită
Din cetăţeni
Cuprind membri de partid
Scopul de a cucerii şi
exercita puterea
2.4. Răspunsuri la testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 2.1. – se va analiza noţiunea de pluralism politic, având în
vedere toate reglementările constituţionale.
Test de autoevaluare 2.2. – se va comenta schema privind trăsăturile partidelor
politice.
2.5. Lucrare de verificare la Unitatea 2

I. 1. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile partidelor politice
2. Analizaţi organizarea partidelor politice în România
18
1. Trăsăturile specifice partidelor politice sunt:

a. reprezintă o asociaţie; este rezultatul unei asocieri libere; asocierea este formată
numai din cetăţeni; funcţionează pe baza unei platforme (program); are drept scop
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
b. este persoană juridică de drept public; este formată numai din cetăţeni români cu
domiciliul în ţară, are drept scop exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
c. reprezintă o asociaţie (persoană juridică de drept privat); este rezultatul unei asocieri
libere; asocierea este formată numai din cetăţeni; funcţionează pe baza unei platforme
(program); are drept scop exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
2. Înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie:
a. demisie din partidul al cărui membru a fost, dar numai după aprobarea din partea
acestui partid;
b. de drept demisie din partidul al cărui membru a fost;
c. nu constituie demisie, el putând să figureze ca membru al ambelor partide.
3. Partidele politice se organizează şi funcţionează pe criteriul:
a. administrativ-teritorial;
b. al locului de muncă al membrilor;
c. desfăşurării de activităţi politice în cadrul agenţilor economici sau al instituţiilor
publice, precum şi administrativ-teritorial.
4. Caracteristica partidelor confesionale o reprezintă:
a. exprimă interesele unei clase sociale;
b. criteriu de constituire, şi anume credinţele religioase;
c. interesele reprezentate, şi anume ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale
diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare.
5. Partidele politice îndeplinesc mai multe funcţii. Constituţia României statuează că
funcţia esenţială a acestuia este:
a. contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
b. contribuie la educarea politică a cetăţenilor şi încurajează participarea acestora la
viaţa publică;
c. stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a
cetăţenilor.
19
Răspunsuri :
I. 1. se vor analiza funcţiile partidelor politice
2. se va analiza organizarea partidelor politice
II. 1. a, 2. b , 3. a, 4. b, 5. a.
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia
2. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Constituţia României-comentariu pe
Bucureşti, 1998;
5. DUVERGER, M., Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976;
6. NEGULESCU, P.P., Partidele Politice, Editura Garamond, (reeditare nedatată),
Colecţia Etos şi logos.
7. Partidele Politice, editată de Centrul de drept constituţional şi instituţii politice şi
Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993.
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Opoziţia parlamentară, Revista de drept
public nr. 2/2001;
2. DĂNIŞOR, D.-C., Pluralismul şi partidele politice conform art. 8 din Constituţia
României, în Pandectele Române, nr. 5/2008;
10. PONTHOREAU, M.C., L’opposition comme garantie constitutionnelle, Revue de
droit public nr. 4/2002;
11. PONTHOREAU, M.C., Les droits de l’opposition en France. Penser une
opposition présidentielle, Pouvoirs nr. 108/2004;
12. SADOUN, M., Opposition et démocratie, Pouvoirs nr. 108/2004.
20
Legislaţie:
1. Legea nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.25 din 17
ianuarie 2003;
2. Legea nr. 334/2006, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 22.07.2010;
3. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, publicată în
Monitorul Oficial nr. 39 din 31 ianuarie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
21
STATUL
STATUL
CUPRINS

3.1. Noţiunea de stat
3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului
3.3. Elementele statului
3.3.1. Populaţia
3.3.2. Teritoriul
3.3.3. Suveranitatea
3.4. Noţiunea de formă de guvernământ
3.5. Structura de stat
3.6. Caracterele constituţionale ale statului român
3.7. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială
3.10. Bibliografie Unitatea 3

 definiţi noţiunea de stat;
 cunoaşteţi teoriile privind legitimitatea statului;
 identificaţi elementele statului;
 definiţi noţiunile de structură de stat şi formă de guvernământ;
22
 enumeraţi şi explicaţi caracterele statului român;
 explicaţi noţiunea de organizare administrativ-teritorială.
23
1) Noţiunea de stat
Între instituţiile politice ale unei societăţi, statul este cea mai importantă. Importanţa şi
necesitatea statului pentru organizarea şi conducerea societăţii rezultă cu prisosinţă din
caracterul său istoric, forma sa depinzând de transformările sociale şi istorice care s-au
produs de-a lungul timpului. Statul este un instrument de organizare şi conducere socială,
prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele şi în care şi-a găsit expresia concentrată
întreaga societate.
Din punct de vedere juridic statul reprezintă:
 ordine juridică, mai mult sau mai puţin centralizată şi care se găseşte în strânsă
legătură cu ordinea internaţională. Cel care a fundamentat statul privit din punctul de
vedere juridic a fost Hans Kelsen, susţinătorul teoriei normativiste, care caracteriza
statul ca fiind o ordine normativă de constrângere, diferită de ordinea naturală, dotată
cu putere de comandă, care emite “imperative” în virtutea raportului de subordonare,
ce există între indivizi şi stat şi care are o organizare şi o voinţă distinctă de voinţa
indivizilor şi deasupra lor.
 persoană juridică, titulară de drepturi şi obligaţii.
 un concept interdisciplinar (interesează dreptul public intern şi pe cel internaţional).
 subiect de drept (se accentuează capacitatea de conducere a sa şi competenţele sale
normative. Statul este caracterizat, din acest punct de vedere prin capacitatea sa
juridică, adică prin aptitudinea sa de a fi subiect de drept în diferite raporturi juridice
de drept public sau privat).
 instituţie politică (cea mai importantă a societăţii şi prin care puterea politică se
poate realiza – Maurice Hauriou).
Din definiţiile date în doctrină se pot desprinde elementele de conţinut ale unei definiţii a
noţiunii de stat (chiar dacă statul poate comporta o multitudine de definiţii) şi anume:
 formă de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric;
 teritoriul – ca localizare geografică;
 existenţa unor guvernanţi investiţi cu atribuţii de conducere şi de exercitare a
autorităţii publice în numele poporului (puterea de stat).
24
Definiţia statului
Se poate defini statul ca fiind cea mai importantă instituţie politică a societăţii, modalitate de
organizare a puterii politice, care realizează puterea sa de comandă, prin intermediul
guvernanţilor şi în numele poporului.
Apariţia statului modern

Formele (tipurile) statului reprezintă etape ale apariţiei statului modern şi sunt:
 statul feudal suveran;
 statul absolutist;
 statul de drept şi national;
 statul de drept şi social.
Statul feudal se caracterizează prin:
 fărâmiţare feudală şi dorinţa de unitate politică;
 existenţa raporturilor de dependenţă şi de supuşenie dintre popor şi monarh.
Statul absolutist se caracterizează prin:
 concentrarea puterii la nivel central;
 suveranul absolut produce şi impune dreptul, justiţia şi nu este supus regulilor
juridice;
 statul devine tot mai teritorializat, iar doctrinele naţionaliste sedimentează populaţia;
 exercitarea puterii devine o preocupare constantă;
 constituţia şi legea devin expresii formale ale statului;
 apar germenii secularizării statului şi a puterii sale.
Statul de drept şi naţional caracterizat prin:
 stabilirea frontierelor sale culturale şi naţionale (apare principiul naţionalităţilor);
 se formează naţiunea (unitatea culturală) şi statele naţionale;
 apare sensul clar al suveranităţii de stat (legat de naţiune şi de cetăţenie);
 apare democratizarea puterii politice.
Statul de drept şi social se caracterizează prin:
 expansiunea puterii politice şi a democraţiei;
 apar noi generaţii de drepturi;
 evoluţia sistemului politic şi apare domnia legii;
 apare constituţionalismul şi constituţionalizarea sistemului politic;
25
 politica se circumscrie unor reguli juridice;
 apare garantarea drepturilor sociale şi economice;
 statul îşi asumă noi sarcini în economie şi în politicile sociale.
Identificaţi principalele momente ale apariţiei statului modern. Care sunt formele
.
(tipurile) de stat?
3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului
 Conceptul de legitimitate a statului presupune stabilirea puterii constituante originare şi

care stabileşte “competenţa competenţelor”. Nu există un criteriu pentru analiza legitimităţii,
pentru că există atâtea legitimităţi câte state sunt. Contractul social schimbă temeiul
legitimităţii statului şi scopurile sale. În epoca modernă legitimitatea statului rezultă din
democraţie (procesul electoral) şi principiul majorităţii. Legitimitatea statului se mai bazează
şi pe principiul legalităţii, prin invocarea teoriei puterii constituante originare, care a fost
la începuturile statului (precum cuvântul în Biblie).
 Din punct de vedere juridic funcţiile statului:
 se concretizează prin acte juridice;
 exprimă legătura dintre un tip de activitate şi finalitatea sa şi nu pot fi separate.
 sunt diverse datorită diversităţii exigenţelor umane.
 Se pot clasifica după multe criterii şi sunt:
 interne şi externe;
 economice, culturale, sociale, represive etc.;
 legislative, executive şi jurisdicţionale (cea mai cunoscută).
Care sunt principalele idei privind legitimitatea statului?

1. Din punct de vedere juridic statul reprezintă:

a. un produs al evoluţiei sociale a civilizaţiilor;
26
b. colectivitate umană istoric constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care politic se
structurează între guvernanţi şi restul populaţiei;
c. o ordine juridică mai mult sau mai puţin centralizată şi care se găseşte în strânsă legătură cu
ordinea internaţională.
2. Statul feudal se caracterizează prin:
a. fărâmiţare feudală şi dorinţa de unitate politică; existenţa raporturilor de dependenţă şi de
supuşenie dintre popor şi monarh;
b. concentrarea puterii la nivel central;
c. expansiunea puterii politice şi a democraţiei.
3. Funcţiile statului au fost clasificate după multe criterii. Ele sunt:
a. interne şi externe; economice, culturale, sociale, represive etc.; legislative, executive şi
jurisdicţionale;
b. intrinseci si extrinseci statului;
c. morale, politice, de constrângere.
4. Potrivit lui Platon, noţiunea de formă de stat cuprinde:
a. forma de guvernământ
b. structura de stat
c. regimul politic
d. puterea politică organizată
Care dintre variante este cea corectă:
A. a+b+d
B. a+b+c
C. b+c+d
5. Statul modern se caracterizează prin aceea că:
a. puterea poporului se exercită într-un cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate
de oameni organizată
b. puterea poporului este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernanţilor
c. puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în
conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente
d. puterea de stat se diferenţiază tot mai clar de celelalte forme de putere existente în cadrul
colectivităţii
Care variantă este cea corectă:
A. a+c+d
27
B. a+b+c
C. b+c+d
3.3. Elementele statului

3.3.1. Populaţia
 Statul este analizat, din punctul de vedere sociologic (mai puţin juridic) ca fiind compus
din:
 populaţie;
 teritoriu;
 suveranitate (sau putere).
Populaţia:
 Este un element absolut indispensabil statului, datorită caracterului social al puterii.
 Termenul este vag şi nu trebuie confundat cu poporul sau naţiunea.
 Poporul este o colectivitate umană care locuieşte la un moment dat, pe un teritoriu
sau pe alte teritorii şi care prezintă aceeaşi identitate lingvistică, culturală, etnică şi
religioasă.
 Naţiunea este poporul de ieri, de azi şi de mâine, poporul în istorie şi se identifică cu
conceptul cultural, de unitate culturală.
 Are o sferă de cuprindere mai largă decât poporul şi naţiunea, pentru că poate
cuprinde şi alte categorii de oameni, necuprinşi în cele două categorii, de exemplu
minorităţile naţionale, egali cu ceilalţi membri ai populaţiei prin cetăţenia comună,
precum şi cetăţenii străini şi apatrizii.
 Regrupează pe toţi cetăţenii unui stat (alături de cetăţenii străini şi apatrizii), cetăţeni
care:
 au o legătură specifică cu puterea politică instituţionalizată;
 au un statut juridic aparte (faţă de cetăţenii străini şi apatrizii).
Explicaţi noţiunea de populaţie.
28
3.3.2. Teritoriul
 Delimitează cadrul geografic al statului, în care se exercită puterea politică
instituţionalizată (puterea de stat).
 Este elementul material al statului, în timp ce populaţia este elementul personal.
 Delimitarea geografică a teritoriului se face prin intermediul frontierelor şi cuprinde:
 solul;
 subsolul;
 coloana de aer, care se ridică deasupra solului, cuprins între frontiere.
Explicaţi noţiunea de teritoriu şi natura sa juridică.
3.3.3. Suveranitatea
 Noţiunea a apărut odată cu statul şi este legată de puterea de stat şi de independenţa
statului. Termenul de suveranitatea este plurisemantic. În decursul istoriei au fost emise
numeroase şi diferite concepţii cu privire la suveranitate, care au mers de la afirmarea şi
justificarea sa ca realitate şi principiu, până la negarea sa, pentru că ar fi ceva învechit,
demodat şi chiar până la considerarea suveranităţii ca o sursă de conflicte. Ideile şi
concepţiile despre suveranitate s-au materializat în mai multe teorii:
 Teoriile teocratice.
 Teoria contractului social
 Teoria referitoare la titularul suveranităţii
 Suveranitatea poporului – teoria afirma că titularul suveranităţii este poporul (“puterea
constituantă”) şi parlamentul; poporul se supune legii adoptate de parlament
 Suveranitatea naţionala – titularul suveranităţii a fost declarată naţiunea.
Explicaţi pe scurt noţiunea de suveranitate. Care sunt principalele teorii referitoare la

suveranitate?
29
3.4. Noţiunea de formă de guvernământ
 Forma de guvernământ este determinată de modul de constituire, organizare şi
funcţionare a organelor supreme ale statului (în principal şeful statului).
Tipurile formei de guvernământ
Monarhia - şeful statului este un monarh desemnat, de regulă, pe cale ereditară.
Republica – şeful statului este desemnat prin alegeri libere, directe sau indirecte.
Identificaţi şi prezentaţi pe scurt formele de guvernământ.

Comentaţi şi explicaţi următoarea schemă:
Tipuri de forme de Monarhia absolută

guvernământ
limitată
parlamentar dualistă
parlamentar
contemporană
Republica parlamentară
prezidenţială
3.5. Structura de stat
Definiţia structurii de stat
 Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea

indică dacă un stat este format din unul sau mai multe state membre.
30
 Statul unitar şi statul federal sunt formele structurii de stat, care nu trebuie confundate
cu asociaţiile de stat (confederaţiile, uniunile personale, uniunile reale, uniunile inegale şi alte
uniuni).
Definiţi conceptul de structură de stat.
Asociaţiile de state
 uniuni de două sau mai multe state suverane şi independente;
 nu creează un nou stat;
 forme ale relaţiilor de drept internaţional;
 se constituie pe baza unor instrumente internaţionale.
Identificaţi şi explicaţi pe scurt asociaţiile de state şi clasificaţi-le.
Identificaţi deosebirile dintre structura de stat şi asociaţia de state.
3.6. Caracterele constituţionale ale statului român
 România - stat suveran şi independent

Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare, suveranitatea şi
independenţa României. În Constituţia României din 8 decembrie 1991, revizuită,
reglementarea ei se regăseşte în art. 2, care îmbină suveranitatea populară cu cea naţională
(vezi explicaţii anterioare).
 România - stat unitar şi indivizibil
România are toate trăsăturile unui stat unitar:
 pe teritoriul său este organizată o singură formaţiune statală;
 există un singur rând de autorităţi publice centrale (un singur Parlament, un singur
Guvern şi o singură Curte Supremă de Justiţie);
31
 există o singură organizare administrativ – teritorială;
 există o singură cetăţenie, cea română.
 administraţia publică locală se fundamentează pe principiul autonomiei locale.
Statul român şi componentele sale sunt indivizibile, în sensul că, nu pot fi segmentate
(împărţite) sau divizate, parţial sau total, în orice scop. Acest caracter, care se regăseşte încă
din Constituţia română din anul 1866, priveşte toate elementele constitutive ale statului:
teritoriul, populaţia şi puterea de stat (suveranitatea).
 România - stat naţional
Caracterul naţional identifică o trăsătură a statului care defineşte unul din elementele sale
componente – populaţia. La baza constituirii statului român a stat noţiunea de naţiune,
formarea statului român modern fiind rezultatul unui îndelungat proces istoric.
Pe teritoriul statului român se află şi minorităţi naţionale, care nu fac parte din naţiunea
română, alături de care totuşi au trăit, au luptat, au muncit şi au murit. Sunt însă formate din
persoane, care sunt cetăţeni ai statului în care trăiesc şi faţă de care acesta din urmă trebuie să
aibă obligaţii foarte importante, prevăzute, în România, în art. 6 din Constituţie.
Caracterul naţional al statului român urmareşte să sublinieze originile istorice ale statului şi
naţiunii române, existenţa unei legături strânse între stat şi naţiunea română, fără a se putea
aduce vreun prejudiciu niciunei persoane care deţine cetăţenia română, indiferent de
naţionalitatea sa.
 România - stat de drept
Statul de drept a apărut mai târziu în istoria societăţii, ca o replică la statul despotic, atunci
când s-a considerat că şi guvernanţilor trebuie să li se opună regulile juridice. Fundamentat
în secolul XIX în doctrina germană, dar el apare însă din secolul XVIII, ca o garanţie a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest din urmă secol sursa primordială a statului de
drept a fost şcoala dreptului natural. În democraţiile actuale, statul de drept a devenit
fundamentul societăţii. Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept.
Conţinutul complex al statului de drept constă în:
 domnia dreptului;
 valorificarea la dimensiunile lor reale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
 realizarea echilibrului/colaborării reciproce a autorităţilor publice;
 realizarea accesului liber la justiţie.
32
 România - stat social
Statul trebuie să intervină pentru realizarea interesului general, adică să aibă o atitudine
activă şi nu pasivă, cum cere doctrina clasică liberală. Statul trebuie să protejeze pe cel slab;
să sprijine sectoarele economice necesare promovării interesului general; să asigure
funcţionarea serviciilor publice şi a protecţiei sociale. Caracterul de stat social al statului
român rezultă din natura statului şi din funcţiile sale. Tehnicile de intervenţie a statului sunt
multiple şi sunt detaliate în alte ramuri ale dreptului. Esenţială este stabilirea gradului
intervenţiei în fiecare etapă a dezvoltării economice şi sociale, grad care nu trebuie nici să
exacerbeze intervenţia, dar nici să transforme statul într-un simplu “partener de afaceri” sau
“simplu observator”.
 România - stat democratic
Presupune ca autorităţile publice să îşi întemeieze activitatea pe voinţa poporului, exprimată
prin alegeri libere şi corecte. Implică:
 un sistem pluralist;
 responsabilitatea guvernanţilor;
 obligaţia de a se conforma legilor;
 exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili;
 domnia dreptului;
 exercitarea suveranităţii de către popor;
 asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice;
 aplicarea principiului separaţiei / echilibrului şi colaborării autorităţilor publice;
Identificaţi în cuprinsul Constituţiei textele ce consacră caracterele statului român şi

comentaţi-le pe scurt.
33
Explicaţi caracterele statului român, după următoarea schemă:
Caracterele constituţionale Suveran şi independent

ale statului român
Unitar şi indivizibil
Naţional
Stat de drept
Social
Democratic
3.7. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială
 Organizarea şi delimitarea teritoriului sunt administrative, prin natura lor, iar pe plan local
îşi desfăşoară activitatea şi alte organe ale statului, alături de cele executive şi anume cele
judecătoreşti. Cele două noţiuni de “organizare” şi de “delimitare” sunt folosite de
Constituţie şi lege (art. 3 alin. 3 din Constituţie şi art. 3 din Legea nr. 215/2001 a
administratiei publice locale).
 Problema stabilirii diferenţei dintre organizarea administrativ – teritorială şi
structura de stat :
 Acestea au fiecare un conţinut şi un sens propriu, dar şi un factor comun al celor
două instituţii juridice - teritoriul.
 Deosebirea principală constă însă “… în faptul că prima se referă la organizarea
puterii la nivelul statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a
teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în
scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local”.
34
Definiţia organizării administrative a teritoriului
Putem defini organizarea administrativă a teritoriului ca fiind delimitarea teritoriului în

unităţi geografice, având o anumită suprafaţă delimitată prin lege şi condiţionată de
componenta populaţie, de dezvoltarea economico – socială, delimitare realizată în scopul
exercitării unitare a puterii de stat, pe întreaga ţară.
Organizarea administrativă a teritoriului României

În anul 1968 s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului, în
vigoare şi azi, deşi a suportat mai multe modificări succesive. Conform art. 3 alin. (3) din
Constituţia României şi Legii nr. 2/1968 (republicată în Buletinul Oficial nr. 54-55 din 27
iulie 1981), teritoriul României este organizat în următoarele unităţi:
 judeţul;
 oraşul;
 comuna.
Judeţele, oraşele şi comunele sunt persoane juridice şi în acest sens au capacitate juridică,
un patrimoniu distinct şi iniţiativă în ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale,
exercitându-şi autoritatea în limitele administrativ – teritoriale legal stabilite.
Judeţul
 Este o unitate administrativă complexă din punctul de vedere economic şi social –
cultural.
 Formată din mai multe oraşe şi comune.
 În stabilirea numărului judeţelor au fost avute în vedere mai multe criterii:
suprafaţa, numărul de locuitori, căile de comunicaţie, potenţialul economic,
posibilitatea valorificării resurselor materiale locale.
 În prezent există un număr de 40 de judeţe.
 Suprafaţa unui judeţ este în medie de 6100 km2, iar populaţia în medie de 450.000
locuitori.
Oraşul
 Este un centru de populaţie mai dezvoltat din punctul de vedere economic, social –
cultural şi edilitar – gospodăresc.
 Oraşele au un număr mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică
social – politică şi cultural – ştiinţifică a ţării.
35
 Cele care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt organizate şi declarate prin
lege ca municipii.
 Municipiile pot avea subdiviziune administrativ – teritoriale.
Comuna
 Este unitatea administrativă, pe teritoriul căreia trăieşte populaţia rurală unită prin
comunitate de interese şi tradiţii;
 alcătuită din unul sau mai multe sate şi cătune, în funcţie de condiţiile economice,
social – culturale, geografice şi demografice, conform Legii nr. 69/1991, modificată şi
republicată în anul 1996.
Staţiunile balneo – climaterice
Nu constituie unităţi administrative distincte, ci sunt acele oraşe şi comune (sate şi cătune),
care datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru
ocrotirea sănătăţii şi asigurarea ordinii cetăţenilor.
Identificaţi rolul populaţiei în organizarea administrativă a teritoriului. Definiţi

noţiunea de organizare administrativ teritorială.
Există deosebiri între împărţirea administrativ teritorială a României şi organizarea

administrativ teritorială?
Test de autoevaluare 3.1. - 1. b; 2. a; 3. a; 4. B; 5. A.

Test de autoevaluare 3.2. - se vor stabili deosebirile dintre cele două noţiuni
Test de autoevaluare 3.3. - se vor stabili caracterele statului român
Test de autoevaluare 3.4. - se vor explica deosebirile dintre cele două noţiuni
Temă de reflecţie 3.1. – se vor identifica formele de stat
Temă de reflecţie 3.2. – se vor analiza teoriile privind legitimitatea statului
Temă de reflecţie 3.3. – se va explica noţiunea de populaţie
Temă de reflecţie 3.4. – se va explica noţiunea de teritoriu
Temă de reflecţie 3.5. – se vor analiza teoriile referitoare la suveranitate
Temă de reflecţie 3.6. – se vor prezenta formele de guvernământ
36
Temă de reflecţie 3.7. – se va defini noţiunea de structură de stat
Temă de reflecţie 3.8. – se vor analiza asociaţiile de state
Temă de reflecţie 3.9. – se vor identifica textele constituţionale
Temă de reflecţie 3.10. – se va analiza rolul populaţiei în organizarea administrativ
teritorială
I.1. Pluralismul politic constituie o caracteristică a statului român ori o valoare

supremă a acestuia ? Argumentaţi.
2. Comentaţi şi explicaţi eleméntele statului şi caracterele constituţionale ale statului
român, după schema următoare:
Elementele statului (abordare Populaţia

sociologică)
Teritoriul Inalienabil
Indivizibil
Esenţa statului
Suveranitatea
(titularul suveranităţii)
Manifestare de
voinţă
Instrument de
Legitimitatea
constrângere statului
Funcţiile statului
(exemplificativ) Interne şi externe
Economice,
culturale, sociale,
represive
Legislative
Executive
Judecătoreşti
37
1. Caracterele teritoriului statului sunt:

a. inalienabilitatea şi suveranitatea;
b. inalienabilitatea si indivizibilitatea;
c. inalienabilitatea, indivizibilitatea şi suveranitatea.
2. Prin suveranitate a poporului înţelegem:
a. dreptul poporului de a decide singur asupra sorţii sale, de a-şi stabili linia politică a
statului şi alcătui autorităţile (organele) sale, precum şi de a controla activitatea
acestora;
b. dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă, fie că
posedă sau nu o organizare proprie a statului;
c. dreptul statului de a decide singur asupra politicii sale interne şi externe.
3. Republica parlamentară se caracterizează prin:
a. alegerea şefului de stat de către cetăţeni, direct şi liber exprimat, la fel ca şi
alegerea Parlamentului;
b. alegerea şefului statului prin intermediul colegiilor electorale;
c. alegerea şefului de stat de către parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde,
nuanţat desigur.
4. În România forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ

prin:
a. Constituţia din 1938;
b. Legea nr. 363 /1947;
c. Constituţia din 1948.
5. Statul federativ se caracterizează prin:
a. existenţa unei singure formaţiuni statale unice şi a unui singur rând de organe
centrale de stat; cetăţenii au o singură cetăţenie;
b. statul este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un
subiect unitar de drept; există două rânduri de organe centrale de stat;
c. statul este format din unul sau mai multe state membre, există două rânduri de
organe centrale de stat, cetăţenii putând avea una, respectiv două cetăţenii.
6. Asociaţiile de state pot da naştere la :
a. state noi, constituind subiecte de drept noi;
38
b. state noi întrucât constituie forme ale structurii de stat;
c. nu pot da naştere la state noi întrucât nu constituie forme ale structurii de stat.
7. Art. 1 al Constituţiei române prevede următoarele caractere ale statului român:
a. stat naţional, independent, unitar şi indivizibil;
b. stat naţional, suveran, independent şi unitar;
c. stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi
social, având formă republicană de guvernământ.
8. Caracterul indivizibil al statului se referă la :
a. teritoriu, populaţie, suveranitate;
b. teritoriu, origine etnică, cetăţenie;
c. teritoriu, administraţie, cetăţenie.
9. Caracterul democratic este determinat de:
a. autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată în alegeri libere şi
corecte, cu proclamarea şi garantarea liberalităţilor publice;
b. domnia evidentă a dreptului, realizarea colaborării şi controlului reciproc al
puterilor publice, cu posibilitatea înlăturării şefului statului de către şeful Guvernului,
atunci când situaţia o impune;
c. activitatea statului de participant la realizarea binelui comun, de susţinerea celor
dezavantajaţi de destin şi şansă, de sprijinire a sectoarelor economice în criză, cu
sprijinirea prioritară a sectorului de stat în detrimentul celui particular.
10. Constituie unitate administrativ-teritorială:
a. regiunea;
b. municipiul;
c. staţiunea balneo-climaterică.
Răspunsuri:
I. 1. – se va explica noţiunea de pluralism politic
2. – se va analiza schema respectivă
II. 1. b; 2. a; 3.c; 4. b; 5. c; 6. c; 7. c; 8. a; 9.a; 10.b.
Cărţi:
1. ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996;
39
2. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, S.,
Constituţia României revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Bucureşti, 1998;
6. DRĂGANU, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1992;
7. GILEA C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. IONESCU, C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
9. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
10. IORGOVAN, A. - Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea
administrativă. Funcţia publică, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
11. KELSEN, H.- Teoria generală a statului, traducere de J. H. Vermeulen, Tiparul
Oltenia, Bucureşti, 1928;
12. LIJPHART, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în
treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, 2006;
13. MACHIAVELLI, N., Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1994;
14. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E. S., ENACHE, M.,
IANCU Gh., Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002;
16. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Constituţia României-comentariu pe
17. MURARU, I., IANCU, G. ş.a., Constituţiile române, Ed. RAMO, 1993.
18. NEGULESCU, P., ALEXIANU, G., Tratat de drept public, Tom I, Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1942;
Articole:
1. DELEANU I., Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul nr. 7-8/1991;
40
2. POIANĂ, I. LASCU, I. Statul de drept şi starea de necesitate, în Dreptul, nr.
10/1999;
3. CRĂCIUNESCU, D.A., Dimensiunea competenţelor Uniunii Europene şi
suveranitatea comunitară, Revista română de drept comunitar nr. 3/2009;
4. DAUSES, M., Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul
intern al statelor membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul nr. 6/2003;
5. DEACONU, Ş., Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona,
Revista română de drept comunitar nr. 5/2009;
6. DUCULESCU, V., Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al
Tratatului constituţional european, Revista de drept comercial nr. 1/2004;
7. ORLIN, T.S., Evoluţia limitărilor suveranităţii pentru o nouă comunitate globală
– Limitarea Leviathanului prin dreptul internaţional, Revista română de drept
internaţional nr. 8/2009 şi nr. 9/2009;
8. ALBI, A., ELSUWEGE, P. Van, The EU Constitution, national constitutions and
sovereignty: an assessment of a European constitutional order, European Law
Review no. 6/2004;
9. CRAIG, P., The treaty of Lisbon, process, architecture and substance, European
Law Review no. 33(2)/2008;
10. EMERI, C., Les systèmes polyarchiques européens, Revue française de droit
constitutionnel nr. 9/1992;
11. LAUDER, K.H., Towards a Legal Theory of Supranationality – The Viability of
the Network Concept, European Law Journal no. 1/1997;
12. LINDSETH, P., The Maastricht Decision ten years later: Parliamentary
democracy, separation of powers, and Schmittian interpretation reconsidered,
RSC nr. 18/2003, EUI Working Paper, European University Institute, 2003;
13. MACCORMICK, N., Questioning post-sovereignty, European Law Review no.
29(6)/2004.
41
SISTEMUL ELECTORAL
SISTEMUL ELECTORAL
CUPRINS

4.1. Noţiunea de sistem electoral
4.2. Drepturile exclusiv politice
4.3. Scrutinul
4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
4.5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale

 definiţi noţiunea de sistem electoral;
 explicaţi drepturile exclusiv politice;
 identificaţi tipurile de scrutin;
 explicaţi organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
42
4.1. Sistemul electoral
 Normele juridice prin care sunt reglementate relatiile sociale care privesc alegerea prin
vot a deputatilor si senatorilor, a sefului de stat si a autoritatilor locale alcatuiesc sistemul
electoral.
4.2. Drepturile exclusiv politice

 Drepturile fundamentale exclusiv politice, care au o sferă mai restrânsă decât sfera
drepturilor electorale ale cetăţenilor, sunt:
 dreptul de vot;
 dreptul de a fi ales.
În sistemul juridic românesc nu este reglementat dreptul de revocare.
Dreptul de vot
Presupune lămurirea trăsăturilor votului:
 Universalitatea votului - Trebuie diferenţiată de votul restrâns, care la rândul său
îmbracă două aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar. (Censurile pot fi: de avere;
de domiciliu; de sex; de vârstă; profesional etc.). Votul capacitar - alegătorul poate
participa la alegeri doar dacă dovedea un anumit grad de instruire.
O persoană poate vota în România dacă:
 este cetăţean român;
 are vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;
 este în deplinătatea facultăţilor mintale;
 are aptitudinea morală de a vota (sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale
cei condamnaţi, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale, pe toată perioada stabilită prin hotărârea judecătorească
de condamnare).
 are deplinătatea facultăţilor mintale (nu au drept de vot debilii sau alienaţii
mintali puşi sub interdicţie, prin hotărâre judecătorească, definitivă şi
irevocabilă).
 Egalitatea votului - concretizare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor
(art. 16 din Constituţie). În conţinut presupune:
 fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de
stat (egalitatea de valoare a fiecărui vot)
43
 circumscripţiile electorale, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, să fie egale
ca număr de locuitori (“norma de reprezentare”).
Presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care alterează egalitatea votului
cum ar fi:
 Geografia electorală presupune crearea unor circumscripţii electorale inegale
ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Prin acest
procedeu se pot crea circumscripţii mari ca număr de locuitori, care pot
cuprinde adversari ai partidelor de guvernământ şi în care se alege un număr
egal sau mai mic de parlamentari decât în circumscripţii mai mici.
 Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal,
în vederea alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcţie de avere,
denumite colegii electorale. Aceste colegii electorale, inegale ca număr de
alegători, fie aleg acelaşi număr de parlamentari, fie un număr diferit de
parlamentari dacă colegiile sunt egale.
 Votul plural - Constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură
circumscripţie, pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de
unul sau mai multe voturi suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau
autoritate de stat. Aceste categorii de cetăţeni trebuie să îndeplinească anumite
condiţii de avere, număr de copii, titluri ştiinţifice etc. pentru a beneficia de
votul plural.
 Votul multiplu - asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia,
alegătorul care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe
voturi pentru acelaşi organ sau autoritate de stat, dar în circumscripţii
electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în aceste
circumscripţii.
 Prima electorală - Procent, legal stabilit, de mandate (un plus de mandate),
care se atribuie automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea
proporţional cu voturile obţinute şi care a realizat un anumit procent în alegeri,
nu neapărat de peste 50%.
 Caracterul direct al votului - Presupune că alegătorul poate şi trebuie să îşi exprime
opţiunea sa personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme
constituţionale, este admis şi votul indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu
44
îşi aleg ei reprezentanţii (electorii), ci desemnează, în acest scop un număr de
intermediari (alegători de gradul al doilea).
 Caracterul secret al votului - Este trăsătura constituţională care dă posibilitatea
alegătorului de a-şi manifesta opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi astfel încât
această opţiune să nu fie cunoscută de alţii sau supusă vreunei presiuni. Votul este
public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor.
 Caracterul liber al votului - Este liber exprimat, în cazul participării la vot, prin aceea
că, alegătorul are posibilitatea de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă
sau un anumit candidat. Unele sisteme electorale folosesc votul obligatoriu, care se
fundamentează pe ideea calităţii de alegător privită ca o funcţie publică (Italia,
Grecia, Luxemburg, Australia, Chile, Brazilia, Belgia). În ţara noastră, votul
obligatoriu a funcţionat sub regimul Constituţiilor din 1923.
Dreptul de a fi ales
 Condiţiile impuse pentru ca acest drept să poată fi exercitat nu trebuie confundate cu
incompatibilităţile. Condiţiile constituţionale sunt prevăzute în art. 37 din
Constituţie.
Identificaţi şi explicaţi pe scurt drepturile electorale fundamentale. Care sunt

trăsăturile constituţionale ale votului?
În dreptul românesc există drept de revocare ? Examinaţi-l.
4.3. Scrutinul
 Reprezintă modalitatea prin care alegătorii desemnează autorităţile publice

reprezentative. Există trei tipuri de scrutin:
 majoritar (uninominal şi de listă);
 cu reprezentarea proporţională (la nivel naţional; la nivel de circumscripţie, sistemul
d’Hondt);
 mixt (echilibrat, preponderent majoritar şi preponderent cu reprezentare
proporţională).
45
Sistemul d 'Hondt este un scrutin - reprezentare proporţională - sau o modalitate de

repartizare a resturilor?
4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
Reglementare: Legea nr. 35/2008, pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului si

pentru modificarea Legii nr. 67/2004, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si a
Legii nr. 393/2004, privind Statutul alesilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din
13 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare;
Operaţiunile electorale sunt:
 Stabilirea datei alegerilor;
 Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale;
 Alcatuirea listelor electorale şi a cărţilor de alegător:
 Permanente;
 Speciale.
 Stabilirea componentei birourilor electorale:
 Central (BEC);
 De circumscripţie;
 Al secţiei de votare.
 Stabilirea secţiilor de votare;
 Înregistrarea candidaturilor:
 Stabilirea buletinelor de vot, a semnelor şi ştampilelor electorale;
 Campania electorală;
 Desfăşurarea votării;
 Stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri:
 La secţii;
 La circumscripţiile electorale
 Pe ţară.
46
4.5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale
Reglementare: Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Presedintelui Romaniei, publicată în
Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004.
 Aceleaşi operaţiuni electorale, cu unele nuanţări legate de:
 Candidaturi.
 Rolul Curţii Constituţionale în supravegherea acestor alegeri.
 Stabilirea rezultatelor alegerilor.
Definiţi conceptul de prag electoral şi analizaţi necesitatea existenţei sale. Identificaţi

în reglementările sistemelor electorale ale statelor moderne prezenţa pragului
electoral. Comentaţi pe scurt aceste reglementări în legislaţia românească.
I. 1. Explicaţi tipurile de scrutin, după schema următoare:
Uninominal
Tipuri de scrutin Majoritar
De listă
Reprezentare
proporţională La nivel de ţară
Apropiată
Mixte
2. Analizaţi şi explicaţi care sunt procedeele de alterare a egalităţii votului.

1. Teoria mandatului imperativ presupune:

a. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii
lor, iar în cazul în care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-I revoce după o
motivare solidă;
b. parlamentarii primesc un mandat dat de întreaga naţiune fără să li se stabilească
dinainte de către alegători obligaţiile, ei fiind autorizaţi de către naţiune să o
47
reprezinte;
c. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii
lor, iar în cazul în care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-i revoce fără vreo
motivare.
2. Sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a mandatelor:
a. sistemul uninominal, sistemul de listă şi sistemele mixte;
b. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemele mixte;
c. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemul cu două tururi de scrutin.
3. Alegerile parlamentare se organizează şi se desfăşoară pentru desemnarea:
a. primarilor şi consilierilor locali;
b. deputaţilor şi a senatorilor;
c. şefului de stat.
4. Listele electorale sunt de două feluri:
a. obişnuite şi speciale;
b. permanente şi anuale;
c. permanente şi speciale.
5. Sistemul reprezentării proporţionale:
a) Asigură reprezentarea minorităţilor politice în fiecare circumscripţie
b) Presupune atât scrutin de listă, cât şi uninominal
c) Presupune fie unul, fie două tururi de scrutin
6. În exercitarea atribuţiilor sale, Biroul Electoral Central lucrează legal după cum
urmează:
a. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul majorităţii
membrilor prezenţi şi se aduc la cunoştinţă în şedinţă secretă;
b. în prezenţa majorităţii membrilor săi; emite hotărâri, care se iau cu votul majorităţii
membrilor prezenţi; hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică;
c. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul a 50 % plus
unu dini membri prezenţi; hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.
7. Votul egal se realizează dacă:
d) Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de
stat
e) Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea a organe diferite
f) Circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr
48
de locuitori
Varianta corectă este:
A. a+c
B. a+b
C. b+c
8. Alegerea Preşedintelui României se poate desfăşura:
a. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea
absolută a votului alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin de listă;
b. într-un singur tur de scrutin, fiind desemnat câştigător cel ce a obţinut cel mai mare
număr de voturi;
c. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut cel puţin
majoritatea votului alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin uninominal.
Răspunsuri:
I. 1. se vor prezenta tipurile de scrutin
2. se vor analiza procedeele de alterare a egalității votului
II. 1. c, 2. b, 3. b, 4. c, 5. c; 6. 7. A; 8. c.
Cărţi:
1. BARBU, C., Sisteme electorale, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;

2. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole,
Vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
Bucureşti, 1998;
5. IANCU, Gh., Sistemul electoral, Editura RAMO, Bucureşti, 1998;
6. IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2006;
7. LIJPHART, A., Democraţia în societăţile plurale (trad. de L. – D. Dîrdală), Iaşi,
Editura Polirom, 2002;
8. MARTIN, P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1999;
49
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României - comentariu pe
11. RADU, A., BUTI, D., Sistemul politic românesc, Bucureşti, Editura
ProUniversitaria, 2010;
12. RADU, A., Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29 de state,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
13. TĂNĂSESCU, E.S., Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile
omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista
română de drept comunitar nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la
démocratie représentative?, Revue de droit public nr.1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de
l’Union européenne, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil
Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière
électorale aux États-Unis et en France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil
Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit
public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix
électoral, Pouvoirs nr. 120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006.
50
REFERENDUMUL
REFERENDUMUL
CUPRINS
5.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă
5.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia
României

 stabiliţi elementele definitorii ale democraţiei directe şi ale
democraţiei reprezentative
 analizaţi instrumentele democraţiei semi-directe din Constituţia
României;
 identificaţi efectele tipurilor de referendum.
51
5.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă
 Sistemul electoral descrie realitatea conform căreia cetăţenii pot participa în mod
nemijlocit la exercitarea puterii de stat prin desemnarea unor reprezentanţi care, o dată aleşi,
pe durata mandatului ce le-a fost acordat, vor exercita puterea în numele şi pe seama
întregului popor. Acest mod de instaurare şi exercitare a puterii de stat poartă denumirea de
democraţie reprezentativă, datorită faptului că deţinătorul puterii de stat, poporul, nu o
exercită în mod direct, nemijlocit, ci deleagă exerciţiul puterii unui grup restrâns de cetăţeni
(guvernanţii) prin procedeul alegerilor. Democraţia reprezentativă nu este lipsita de unele
dezavantaje, cel mai des citat fiind acela că există posibilitatea ca clasa guvernanţilor să se
distanţeze atât de mult de cei guvernaţi încât să ajungă să exercite puterea de stat pentru sine
şi nu pentru popor. Pentru a preveni acest neajuns au fost imaginate multiple instituţii şi
mecanisme, politice şi juridice, precum separaţia puterilor în stat, sau forme de control din
partea poporului asupra reprezentanţilor săi, cum ar fi răspunderea în dreptul public.
 Acest procedeu de guvernare nu este unic. Astfel, se cunosc state care practică
exercitarea directă, de către popor, a puterii de stat doar în privinţa funcţiei legislative,
celelalte funcţii statale fiind delegate unor autorităţi desemnate de fie prin alegeri, fie pe
calea numirii.
 Într-o încercare de înlăturare a neajunsurilor celor două sisteme de guvernământ
menţionate anterior şi pentru a valorifica aspectele lor pozitive, mai ales după al doilea război
mondial s-au înscris în constituţii, alături de regulile tradiţionale ale democraţiei
reprezentative şi unele instrumente specifice democraţiei directe. Instrumentul democraţiei
directe cel mai des utilizat a fost şi rămâne referendumul, întrucât el reprezintă modul cel
mai eficient şi clar de consultare directă a voinţei populare, dar mai pot fi citate în acelaşi
sens şi plebiscitul sau iniţiativa populară. Sistemul de guvernământ născut din îmbinarea
democraţiei reprezentative cu unele instrumente proprii democraţiei directe a primit în
doctrină denumirea de democraţie semi-directă sau, în măsura în care participarea directa a
poporului se realizează nu doar prin instrumente juridice, ci şi prin unele de natură
eminamente politică (dezbaterea publică a proiectelor de lege, veto popular, etc.),
democraţie participativă.
52
Identificaţi şi explicaţi pe scurt formele de manifestare ale democraţiei directe

reglementate în Constituţia României.
5.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României

 Constituţia României adoptată în 1991 a reţinut atât referendumul, cât şi iniţiativa
populară ca modalităţi de facilitare a participării directe a poporului la exercitarea puterii de
stat. De aici rezultă că nu poate exista o a treia modalitate prin care puterea de stat să fie
exercitata în România, dar şi că oricare din cele două modalităţi menţionate pot fi utilizate cu
egală îndreptăţire, în condiţii legale, nici referendumul şi nici exercitarea puterii prin organe
reprezentative neputând fi considerate a avea natură subsidiară unul faţă de celălalt.
Iniţiativa populară
Iniţiativa populară reprezintă o procedură prin care populaţia unui stat dă impulsul (iniţiază)
un proces decizional; acest început de decizie se poate finaliza tot cu intervenţia poporului
(referendum) sau printr-o decizie adoptată de autorităţile legal desemnate de acesta (lege
adoptată de Parlament).
Referendumul
La un nivel foarte general, referendumul este definit în doctrină drept o procedură de
consultare democratică a populaţiei. Consultarea poate fi iniţiată de autorităţile statului sau
chiar de populaţia înseşi; ea poate avea un pur caracter informativ, spre o mai clară exprimare
a voinţei generale, sau un caracter decizional, care să se impună şsi autorităţilor care au
solicitat-o. Însă, datorită faptului că prin referendum, cel mai adesea, poporul apare în calitate
de arbitru pentru probleme fie extrem de importante, fie extrem de generale se consideră că el
este prin excelenţă un mod de exercitare directă a puterii de stat.
Iniţiativa populară - procedură de iniţiere a unui proces decizional de către populaţia unui
stat (se poate finaliza cu o nouă intervenţie – decizională - din partea
populaţiei)
Referendum - procedură de consultare democratică a populaţiei de către autorităţile
(lat. gerunziu statului.
refero) Populaţia = arbitru → garanţie pentru legitimitatea deciziei.
Plebiscit - procedură de consultare a plebei / populaţiei de către autorităţile unui
53
(lat. plebs + scire) stat, de regulă pentru confirmarea / întărirea legitimităţii autorităţii
iniţiatoare
Tipuri de referendum
 Art. 90 din Constituţie consacră un referendum de tip consultativ, facultativ, referitor la
chestiuni de principiu şi prin care se urmăreşte o simplă consultare populară şi nu luarea
unei decizii, care are, aşadar, toate trăsăturile unui plebiscit.
 Art. 95 din Constituţie consacră un referendum obligatoriu, de natură decizională, dar
care vizează un anumit aranjament instituţional şi nu adoptarea sau abrogarea unui act
normativ. Prin această consultare populară se realizează una din singularele forme ale
mandatului imperativ, prin aceea că referendumul organizat ulterior suspendării din
funcţie a Preşedintelui României pentru a decide revocarea sau nu a mandatului său, are
dubla dimensiune a unei forme de răspundere specifică dreptului public, fiind în acelaşi
timp şi o manifestare a particularităţilor sancţiunilor normelor de drept constituţional.
 Art. 151 din Constituţie consacră un referendum de tip obligatoriu, decizional, normativ
la nivel constituţional. Decizia astfel adoptată este una de o importanţă care justifică
recursul la exercitarea directă a puterii de stat de către popor, legitimitatea ei fiind astfel
pusă în afara oricărei îndoieli. Reglementarea juridică a referendumului se regăseşte în
Constituţie şi în legea organică corespunzătoare. Legea stabileşte detaliat modul de
organizare şi desfăşurare al referendumurilor, atât naţionale, definite ca forma şi mijlocul
de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român, cât şi locale,
ce pot fi organizate cu privire la probleme de interes deosebit pentru unităţile
administrativ-teritoriale.
Care este diferenţa dintre plebiscit şi referendum ?
În sistemul juridic românesc există consacrat dreptul de revocare a mandatului ?

Examinaţi-l.
54
1. Iniţiativa legislativă aparţine:

a) Deputaţilor şi senatorilor, preşedintelui României, guvernului
b) Deputaţilor sau senatorilor, preşedintelui României, Guvernului
c) Deputaţilor şi senatorilor, guvernului, cetăţenilor
2. Iniţiativa populară constituţională aparţine:
a) Tuturor cetăţenilor
b) Cetăţenilor cu drept de vot
c) Anumitor cetăţeni cu drept de vot
3. Iniţiativa legislativă populară aparţine:
a) 100 000 cetăţeni cu drept de vot
b) 500 000 cetăţeni cu drept de vot
c) 250 000 cetăţeni cu drept de vot
4. După criteriul efectelor produse, referendumul poate fi
a) Normativ, constituţional
b) Decizional, consultativ
c) Obligatoriu, facultativ
5. După criteriul competenţei discreţionare, referendumul poate fi:
a) Obligatoriu, facultativ
b) Decizional, consultativ
c) Veto popular, convenţional
6. Referendumul consacrat de art.90 din Constituţia României este un referendum
a) Facultativ şi decizional
b) Consultativ şi facultativ
c) Obligatoriu şi consultativ
7. Referendumul consacrat de art.151 din Constituţia României este un referendum_
a) Facultativ şi decizional
b) obligatoriu şi consultativ
c) Obligatoriu şi decizional
8. Singura voinţă care nu poate fi limitată este voinţa:
a) Parlamentului
55
b) Poporului
c) Partidelor politice
9. Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este un referendum
a) Decizional
b) Obligatoriu
c) Facultativ
d) Consultativ
e) Legal
f) Constituţional
g) Convenţional
A. Varianta corecta este:
B. a+c+f
C. a+b+f
D. b+d+f

Test de autoevaluare 5.1.:1. c, 2. c, 3. a, 4. b, 5. a, 6. b, 7. c, 8.b, 9.B.
56
I. 1. Comentaţi următoarea schemă:
normativ /
abrogativ
decizional
Efecte constituţional
juridice legal
convenţional
consultativ
obligatoriu manifestare de voinţă a

uneia sau mai multor
Initiativa autorităţi
facultativ
Manifestare de voinţă a electoratului
≠ initiativă populară
Texte aprobate de parlament

Obiect
Proiect
Propunere concretă
Chestiune de principiu
Condiţii formale → quorum de participare – nerecomandat (detentorul puterii)

de aprobare – recomandabil (legitimitatea deciziei)
Control jurisdicţional asupra dreptului de vot (exercitare)

regularităţii procedurii
validităţii obiectului
validităţii rezultatului (?) (discutabil)
Quid rolul parlamentului într-o democraţie reprezentativa de tip participativ ?
2. Identificaţi şi analizaţi textele din Constituţia României care consacră

referendumul.
57
1. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă decizia luată de către popor, se distinge între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
2. Nu reprezintă niciodată o procedură cu caracter decizional:
a) iniţiativa popularã constituţionalã;
b) referendumul;
c) plebiscitul.
3. În funcţie de tipul de decizie adoptată în cadrul referendumului, se face distincţia între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
4. Referendumul naţional organizat în condiţiile art. 90 din Constituţie este:
a) consultativ şi obligatoriu;
b) decizional şi facultativ;
c) decizional şi obligatoriu;
d) consultativ şi facultativ.
5. Referendumul privind revizuirea Constituţiei României este valabil dacã la acesta
participã:
a) cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
b) majoritatea absolutã a persoanelor înscrise în listele electorale speciale;
c) cel puţin douã treimi din numărul persoanelor cu drept de vot;
d) cel puţin trei pătrimi din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
e) jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
6. În România, organizarea şi desfăşurarea referendumului este reglementatã prin:
a) lege organicã;
b) lege ordinarã;
c) ordonanţã simplã;
d) hotărâre a Guvernului României.
58
Răspunsuri:
I. 1. se va analiza schema respectivă
2. se vor identifica si analiza textele constituţionale
II. 1. a, 2. b, 3. a, 4. a, 5. a, 6. b.
Cărţi:
Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
Bucureşti, 1998;
4. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E. - S., ENACHE, M.,
IANCU, Gh. – Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002;
a 13-a, vol. 1, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. SARTORI, G., Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
Articole:
1. COMAN-KUND, F., Consideraţii privind referendumul local în România, în
Revista de Drept Public nr.3/2004;
2. POPESCU, C. – L., Referendumul consultativ privind parlamentul unicameral şi
reducerea numărului parlamentarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2009.
59
PARLAMENTUL
PARLAMENTUL
CUPRINS

6.1. Funcţiile Parlamentului;
6.2. Structura Parlamentului;
6.3. Organizarea internă a Parlamentului;
6.4. FuncţionareaParlamentului;
6.4.1. Legislatura
6.4.2. Sesiunea
6.4.3. Şedinţele
6.4.4. Sistemul de vot
6.5. Deputaţii şi senatorii;
6.5.1. Drepturi şi îndatoriri
6.5.2. Incompatibilităţi şi imunităţi
6.5.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor
6.6. Actele Parlamentului
6.6.1. Tipuri de acte
6.6.2. Legea ca act juridic al Parlamentului
6.6.3. Regulamentele Parlamentare
6.6.4. Hotărârea ca act juridic al Parlamentului
6.6.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare;
6.8. Lucrarea de verificare Unitatea 6
60
 stabiliţi diferenţa între structura Parlamentului şi
organizarea sa internă;
 identificaţi funcţiile Parlamentului;
 explicaţi categoriile de acte ale Parlamentului;
 realizaţi distincţia dintre incompatibilităţile şi imunităţile
parlamentare
6.1. Funcţiile Parlamentului

 Împuternicirile parlamentului trebuie să valorifice poziţia statală pe care acesta o ocupă şi
trebuie să fie specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale, pentru că este
ales direct de către cetăţeni; reprezintă voinţa poporului. Ca urmare, funcţiile parlamentului
sunt de conducere (deliberative).
 Parlamentul este puterea legislativă, unicul organ legiuitor. Au fost exprimate si rezerve
pentru că, Parlamentul nu este singurul care “face” legi, el împarte această funcţie cu
guvernul (iniţiativa legislativă, legislaţia delegată), (limite ale funcţiilor parlamentului).
 Parlamentul are funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate avea
funcţia de constituantă, precum şi funcţii jurisdicţionale. Funcţia constituantă şi funcţia
legislativă nu se confundă, pentru că parlamentul doar legiferează. Parlamentul poate avea
funcţii constituante, dar dacă le primeşte numai prin dispoziţii constituţionale exprese. O altă
problemă este dacă parlamentul are o funcţie jurisdicţională. Răspunderea şefului de stat
sau miniştrilor, urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcţie, are prin
excelenţă, un caracter politic. Pe cale de consecinţă, parlamentul nu are funcţii
jurisdicţionale.
 Parlamentul are o competenţă, în principiu, nelimitată. Această opinie se fundamentează
pe caracterul său larg şi direct reprezentativ, adică prin aceea că este investit cu împuterniciri
direct de către popor. Această competenţă trebuie însă să fie prevăzută în constituţie.
Funcţiile parlamentului pot fi clasificate în funcţie de criteriul conţinutului acestora în:
 legislativă (adoptarea legilor);
 stabilirea principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi
juridice;
61
 alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
 controlul parlamentar;
 exercitarea conducerii în politica externă;
 organizarea şi funcţionarea proprie.
1. Funcţia legislativă - Legiferarea rămâne funcţia principală a parlamentului. Această
funcţie legislativă constă în edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz
de litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Legea are două accepţiuni:
 una largă ca act juridic normativ;
 una restrânsă ca act al parlamentului, la care trebuie să ne referim. În această
accepţiune adoptarea legilor aparţine numai parlamentului ca unica autoritate
legiuitoare a ţării (art. 58 din Constituţie).
Executivul se implică în funcţia legislativă, în diferite modalităţi, iar aceste implicări şi
consideră limitări ale puterii legiuitoare. Limitările parlamentului rezultă şi din determinarea
domeniului rezervat legii (liste de materii, care prin natura lor trebuie reglementate numai
prin lege).
2. Funcţia de stabilire a principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale,
statale şi juridice - Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante, prevăzute în
Constituţie. Această funcţie se realizează prin lege şi se exercită:
 fie de parlament în întregul său;
 fie de una din adunările (Camerele) parlamentului, în cazul structurii bicamerale.
În realizarea acestei funcţii parlamentului îi revin următoarele atribuţii:
 adoptarea bugetului;
 aprobarea programului guvernului;
 declararea mobilizării generale sau parţiale;
 reglementarea alegerilor;
 reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
 organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor politice;
 organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
 stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă;
 stabilirea infracţiunilor şi pedepselor;
 acordarea amnistiei;
 reglementarea cetăţeniei;
 stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice;
62
 stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
 emisiunea de monedă;
 stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii;
 stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea
socială;
 organizarea învăţământului;
 organizarea administrativă a teritoriului;
 stabilirea statutului funcţionarilor publici;
 stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc.
3. Funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor
autorităţi statale - Exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte autorităţi
publice, în special faţă de executiv. Parlamentele:
 aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne;
 aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de încredere, moţiuni
de cenzură);
 numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători.
4. Funcţia de control parlamentar - Controlul parlamentar este necesar, deplin şi
diferenţiat. Se exercită fie direct, de către întregul parlament, fie de una din camerele sale
(în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. El este:
 necesar deoarece parlamentul, căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă, trebuie
să constate direct, cum sunt respectate şi aplicate constituţia şi legile, cum autorităţile
publice îşi realizează rolul ce-l au în mecanismul statal;
 deplin, pentru că se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate, potrivit constituţiei şi
legilor;
 diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul
statal a autorităţii controlate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile
constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi mijloacelor de control.
5. Funcţia de conducere în politica externă – Parlamentul este competent să:
 ratifice şi denunţe tratatele internaţionale;
 declare starea de război;
 suspende sau înceteze ostilităţile militare.
63
6. Funcţia de organizare internă şi funcţionare autonomă: - Parlamentul are următoarele
principale atribuţii:
 Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor.
 Adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare.
 Alegerea organelor interne ale camerelor parlamentului.
 Aprobarea bugetului propriu.
 Alte atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor.
Care sunt caracteristicile controlului parlamentar, formele şi mijloacele prin care se

realizează ?

Explicaţi funcţiile Parlamentului după următoarea schemă:
64
Funcţiile legislativă
Parlamentului
de stabilire a principalelor direcţii
ale activităţii social - economice,
culturale, statale şi juridice
de control parlamentar prin dări de seamă, mesaje,

rapoarte şi programe
prin comisii parlamentare
prin întrebări şi interpelări
prin dreptul parlamentarilor de

a cere şi obţine informaţiile
necesare
prin rezolvarea de petiţii
prin Avocatul Poporului
de conducere în politica externă
de organizare internă proprie şi validarea sau anularea alegerii

funcţionare parlamentarilor
adoptarea regulamentelor
alegerea organelor interne ale

camerelor parlamentului
aprobarea bugetului propriu
alte atribuţii privind statutul

parlamentarilor
65
6.2. Structura Parlamentului
Parlamentele pot fi formate:
 fie dintr-o singură adunare (structura unicamerală);
 fie din două sau mai multe adunări (structura bicamerală sau multicamerală).
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. În unele sisteme
constituţionale, considerându-se inutilă şi fără importanţă o a doua cameră a parlamentului,
aceasta a fost suprimată (Danemarca 1953, Suedia 1969). Într-un sistem bicameral, camerele
pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite. Cea de a
doua cameră se poate prezenta sub patru ipostaze:
 camera aristocraţiei;
 camera federală;
 camera democratică;
 camera economică.
Justificarea şi criticile bicameralismului în statele unitare

 Cât priveşte justificarea bicameralismului în statele unitare:
 ingeniozitatea constituţională;
 ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei
reprezentative, de deputaţi (aleasă prin vot universal şi direct);
 contrapondere, balanţă, chiar frână;
 se înlătură despotismul parlamentului;
 chibzuinţă în adoptarea legii;
 se evită surpriza, votarea pripită;
 se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să
reacţioneze;
 reduce conflictele dintre parlament şi guvern.
 Cât priveşte criticile în legătură cu sistemul bicameral în statele unitare:
 este ilogică faţă de unitatea statului şi a naţiunii;
 poate înmulţi conflictele constituţionale.
 În opinia noastră structura bicamerală a parlamentului în statele
unitare:
 trebuie să fie o garanţie solidă că parlamentul nu se va îndepărta de la
mandatul dat;
66
 trebuie găsite criterii care să unească cele două camere, dar să le şi
diferenţieze, conferindu-le fiecărei camere un statut propriu.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul,
ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat şi, în principiu, au aceleaşi
atribuţii cu unele nuanţări. Urmare a revizuirii Constituţiei din 2003 competenţele legislative
ale celor două camere ale Parlamentului sunt diferenţiate după cum rezultă din tabelul
alăturat:
Legi organice
COMPETENŢA COMPETENŢA COMPETENŢA

DECIZIONALĂ DECIZIONALĂ DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT ŞEDINŢĂ COMUNĂ
1. Art. 3 alin. 2 Art. 31 alin. 5 Art. 67 alin. 1

Regimul frontierei Servicii publice de radio şi Jurământul parlamentarilor
Frontierele ţării sunt consfinţite TV Deputaţii şi senatorii intră
prin lege organică, cu Serviciile publice de radio şi în exerciţiul mandatului de
respectarea principiilor şi a de televiziune sunt autonome. la data întrunirii legale a
celorlalte norme general admise Ele trebuie să garanteze Camerei din care fac parte,
ale dreptului internaţional. grupurilor sociale şi politice sub condiţia validării
importante exercitarea alegerii şi a depunerii
dreptului la antenă. jurământului. Jurământul
Organizarea acestor servicii şi se stabileşte prin lege
controlul parlamentar asupra organică.
activităţii lor se
reglementează prin lege
organică.
2. Art. 5 alin. 1 Art. 37 alin. 3 (în legile cu Art. 68 alin. 3
Regimul cetăţeniei caracter instituţional) Incompatibilităţi pentru
Cetăţenia româna se dobândeşte, Incompatibilităţi la asocierea parlamentari
se păstrează sau se pierde în în partide politice Alte incompatibilităţi se
condiţiile prevăzute de legea Nu pot face parte din partide stabilesc prin lege
organică. politice judecătorii Curţii organică.
Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei,
poliţiştii si alte categorii de
funcţionari publici stabilite
prin lege organică.
3. Art. 12 alin. 4 Art. 55 alin. 1 Art. 72 alin. 3 lit. c)
Stema şi sigiliul ţării Regimul instituţiei Statutul deputaţilor şi al
Stema ţării şi sigiliul statului Avocatului Poporului senatorilor, stabilirea
sunt stabilite prin legi organice. Avocatul Poporului este indemnizaţiei şi a
numit de Senat, pe o durată celorlalte drepturi ale
67
de 4 ani, pentru apărarea acestora

drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor. Organizarea şi
funcţionarea instituţiei
Avocatului Poporului se
stabilesc prin lege organică.
4. Art. 41 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. e)
Protecţia proprietăţii private Prin lege organică se
Proprietatea privată este reglementează
garantată şi ocrotită în mod egal organizarea Guvernului şi a
de lege, indiferent de titular. Consiliului Suprem de
Cetăţenii străini şi apatrizii pot Apărare a Ţării;
dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană
şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin legea
organică, precum şi prin
moştenire legală.
5. Art. 48 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. k)
Regimul dreptului persoanei Prin lege organică se
vătămate de o autoritate publică reglementează
Condiţiile şi limitele exercitării organizarea şi funcţionarea
acestui drept se stabilesc prin Consiliului Superior al
lege organică. Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi;
6. Art. 60 alin. 1 Art. 72 alin. 3. lit. j1)
Prelungirea mandatului Prin lege organică se
Camerelor reglementează
Camera Deputaţilor şi Senatul contenciosul administrativ;
sunt alese pentru un mandat de 4
ani, care poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război
sau de catastrofă.
7. Art. 72 alin. 3. lit. a) Art. 72 alin. 3. lit. m)
Prin lege organică se Prin lege organică se
reglementează reglementează
sistemul electoral; organizarea şi organizarea generală a
funcţionarea Autorităţii învăţământului;
Electorale Permanente
68
8. Art. 72 alin. 3. lit. b) Art. 72 alin. 3. lit. n)

Prin lege organică se Prin lege organică se
reglementează reglementează
organizarea, funcţionarea şi organizarea administraţiei
finanţarea partidelor politice; locale, a teritoriului, precum
şi regimul general privind
autonomia locală
9. Art. 72 alin. 3. lit. d) Art. 79 alin. 2
Prin lege organică se Consiliul Legislativ
reglementează Înfiinţarea, organizarea şi
organizarea şi desfăşurarea funcţionarea Consiliului
referendumului; Legislativ se stabilesc prin
lege organică.
10. Art. 72 alin. 3. lit. f) Art. 101 alin. 3

Prin lege organică se Componenţa Guvernului
reglementează Guvernul este alcătuit din
regimul stării de mobilizare prim-ministru, miniştri şi alţi
parţială sau totală a forţelor membri stabiliţi prin lege
armate şi al stării de război; organică.
11. Art. 72 alin. 3. lit. g) Art. 104 alin. 2

Prin lege organică se Incompatibilităţi ale funcţiei
reglementează de mebru al Guvernului
regimul stării de asediu şi al Alte incompatibilităţi se
stării de urgenţă; stabilesc prin lege organică.
12. Art. 72 alin. 3. lit. h) Art. 116 alin. 3

Prin lege organică se Înfiinţarea de autorităţi
reglementează administrative autonome
infracţiunile, pedepsele şi Autorităţi administrative
regimul executării acestora; autonome se pot înfiinţa prin
lege organică.
13. Art. 72 alin. 3. lit. i) Art. 117 alin. 2

Prin lege organică se Sistemul de apărare
reglementează Structura sistemului naţional
acordarea amnistiei sau a de apărare, organizarea
graţierii colective; armatei, pregătirea populaţiei,
a economiei şi a teritoriului
pentru apărare, precum şi
statutul cadrelor militare, se
14. Art. 72 alin. 3. lit. j) Art. 117 alin. 3
69
Prin lege organică se Serviciile secrete, de poliţie şi

reglementează alte componente ale forţelor
statutul funcţionarilor publici; armate
Prevederile alineatelor (1) şi
(2) se aplică, în mod
corespunzător, poliţiei şi
serviciilor de informaţii ale
statului, precum şi celorlalte
componente ale forţelor
armate.
15. Art.72 alin. 3. lit. l) Art. 125 alin. 3 (pentru

Prin lege organică se procedură - Camera
reglementează Deputaţilor)
regimul juridic al proprietăţii si Organizarea şi funcţionarea
al moştenirii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie
Compunerea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, regulile de
funcţionare, competenţa şi
procedura de judecată se
16. Art.72 alin. 3. lit. o) Art. 125 alin. 4
Prin lege organică se Înfiinţarea de instanţe
reglementează specializate
regimul general privind Este interzisă înfiinţarea de
raporturile de muncă, instanţe extraordinare. Prin
sindicatele, patronatele şi lege organică pot fi înfiinţate
protecţia socială instanţe specializate în
anumite materii, cu
posibilitatea participării, după
caz, a unor persoane din afara
magistraturii.
17. Art. 72 alin. 3. lit.p) Art. 140 alin. 4
Prin lege organică se Organizarea şi funcţionarea
reglementează Curţii Constituţionale
statutul minorităţilor naţionale Curtea Constituţională se
din România înnoieşte cu o treime din
judecătorii ei, din 3 în 3 ani,
în condiţiile prevăzute de
legea organică a Curţii.
18. Art. 72 alin. 3. lit.r)
Prin lege organică se
reglementează
regimul general al cultelor
70
19. Art. 83 alin. 3

Prelungirea mandatului
Preşedintelui României
Mandatul Preşedintelui
României poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război
sau de catastrofă.

Explicaţi structura Parlamentului, după următoarea schemă:
Structura unicamerală
Parlamentului
bicamerală Camera aristocratică
Camera federală
Camera democratică
Camera economică
7.3. Organizarea internă a Parlamentului
 Camerele parlamentului sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care

lucrează şi decid numai în plenul lor. Ca munca parlamentară să fie eficientă şi activitatea să
fie pregătită se organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, parţiale şi închise, care
constituie organizarea internă a camerelor. Cuprinde:
 birouri;
 comitete;
 comisii;
 grupuri.
71
Organizarea inernă a Camerelor
 Structura internă se organizează potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele sunt alese,
numite, formate de către fiecare cameră, fără amestecul executivului (guvernul). Organizarea
internă a camerelor parlamentului cuprinde:
 birouri;
 comitete;
 comisii.
Grupurile politice parlamentare
Partidele sunt resortul esenţial şi principal al parlamentului şi fără partide nu există un regim
parlamentar. Grupările politice reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau proferând
aceleaşi idei. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate. Constituirea
grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de drepturi sau înlesniri pentru
membrii acestora. Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli cutumiare,
stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. În Parlamentul României, deputaţii
şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere
(art. 61 din Constituţie).
Opoziţia parlamentară
Un sistem democratic permite însă reflectarea, în deciziile parlamentare şi a opoziţiei.
Opoziţia, care poate fi majoritatea de mâine, ocupă un rol oficial în cadrul parlamentului. În
unele sisteme constituţionale şeful opoziţiei este o veritabilă funcţie, fiind considerat
omologul primului – ministru. Minoritatea parlamentară trebuie să fie protejată, iar
intervenţiile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament.
Definiţi rolul opoziţiei parlamentare.
Birourile şi comitetele
Fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori permanente:
 Sunt formate din deputaţi, respectiv senatori.
 Sunt alese pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni.
 Cuprind, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori.
 Au atribuţii referitoare la buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei,
72
sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor.
Comisiile parlamentare
Au rol de pregătire a lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, în special
a celor legislative şi a celor de control. În raporturile lor cu camera parlamentară decizia
aparţine numai camerei sau parlamentului, care nu pot fi înlocuite de nimeni.
Clasificarea comisiilor parlamentare
 Comisiile parlamentare pot fi clasificate pe criteriul timpului, pentru care sunt alese:
 Permanente - alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a
sesiunii; specializate pe domenii de activitate corespunzător unor ministere sau
departamente.
 Temporare (ad - hoc) - pot fi alese pentru orice probleme determinate sau
domenii de activitate. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De
regulă sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi
sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate
(ele se regăsesc aici sub denumiri ca “de anchetă”, “speciale” etc.). Trebuie să
li se stabilească atât atribuţiile cât şi modul de lucru. În lipsa unor dispoziţii
exprese, comisiile temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor
permanente.
 Există comisii parlamentare comune, pentru ambele camere şi proprii fiecărei
camere (comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere).
 În unele state este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în altele în care
parlamentarii pot face parte numai din cel mult două comisii. De asemenea, în unele
sisteme există şi membri supleanţi.
 Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare - înscrise în regulamentele
Camerelor:
 Privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important.
 Reguli specifice comisiilor temporare, dar numai în măsura în care ele derogă
sau completează pe cele privind comisiile permanente.
 Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele
acesteia, cu o perioadă prestabilită înainte.
 Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe.
 Şedinţele nu sunt publice, dar pot fi invitate să participe şi alte persoane.
Comisia însă poate hotărî ca şedinţa să fie publică.
73
 Cvorumul de lucru este cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi se
hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
 Votul este, de regulă, deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
 Regulamentele prevăd că zilele rezervate activităţii în comisie se stabilesc de
Camere, conform programului săptămânal.
 Sesizarea comisiilor se face de către biroul permanent al camerei.
 Comisiile pot ţine şedinţe comune cu aprobarea camerelor.
6.3.
Clasificaţi
Dezvoltarea
comisiile
constituţională
parlamentare.a României în perioada 1944 până la adoptarea Constituţiei din
6.4. Funcţionarea Parlamentului
6.4.1. Legislatura
Definiţia legislaturii
 Prin legislatură se înţelege perioada de timp, pentru care este ales parlamentul (sau
camerele) şi în care îşi exercită împuternicirile sale. Legislaturile pot fi de 4 sau 5 ani. Unele
camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani, câte o treime, (Senatul SUA). În
general legislatura începe cu data când au loc alegerile de deputaţi şi senatori şi încetează la
data efectuării alegerilor pentru noul parlament. De obicei, legislatura se încheie la expirarea
termenului, afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. Unele
constituţii prevăd posibilitatea prelungirii legislaturii de către parlament, în cazul în care se
constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor (starea de război,
starea de asediu, calamităţi naturale).
6.4.2. Sesiunea
Tipuri de sesiuni
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic în sesiuni:

 ordinare în care camera (adunarea, parlamentul) este obligată a se întruni (art. 61(1)
din Constituţie);
 extraordinare, care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare
(art. 63(2) din Constituţie).
74
Convocarea în sesiuni şi durata lor:
 Dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivului în general). Pe
parcurs, parlamentul şi-a dobândit dreptul de a decide singur când să se reunească în sesiune.
Adunările pot fi convocate în sesiuni fie de către preşedinţii camerelor, fie de către alte
organisme (birouri, comitete). Convocările pot fi:
 la datele stabilite de parlament, de lege sau de constituţie (uneori obligatoriu,
conform art. 114 din Constituţie);
 la cererea (de regulă a şefului statului, în prima şedinţă, după alegeri);
 de drept, în situaţii excepţionale (stare de asediu şi stare de urgenţă).
 Convocarea sesiunilor se poate face şi de către şeful de stat, iar aceasta apare ca o
imixtiune în autonomia parlamentară.
 Durata sesiunilor este:
 fie stabilită explicit prin lege;
 fie, de regulă, durează până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi.
Definiţi legislatura şi sesiunile.
6.4.3. Şedinţele
 În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe (separate şi comune).
Constituţia nominalizează situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune.
 Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Ordinea de zi şi programul de activităţi al camerelor
 Ordinea de zi este aprobată de parlament, datorită autonomiei sale funcţionale.
 Conform Regulamentului Senatului proiectul ordinii de zi şi programul se întocmesc
de Biroul permanent. Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor, proiectul
ordinii de zi şi programul se întocmesc de Biroul permanent al camerei Deputaţilor şi
se supun aprobării Comitetului ordinii de zi.
6.4.4. Sistemul de vot

Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot, care poate fi:
 Deschis – se exprimă prin:
75
 ridicarea de mâini;
 apel nominal;
 ridicare în picioare;
 vot electronic.
 Secret:
 buletine de vot;
 prin bile;
 electronic.
Se stabileşte pentru fiecare problemă în parte şi felul votului, afară de cazul în care chiar prin
regulamentele de organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. (exemplu art.
34 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei deputaţilor şi Senatului, prevede votul
secret cu bile pentru acordarea votului de încredere Guvernului).

Comentați schema următoare:
Funcţionarea Legislatura
parlamentului (mandat)
Sesiunea
Şedinţele
6.5. Deputaţii şi senatorii

 Membrii parlamentului poartă, de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. În
structura bicamerală, o cameră este denumită adunarea sau camera deputaţilor, camera
reprezentanţilor şi cealaltă senat. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, direct,
secret şi liber exprimat, numiţi sau pot reprezenta unele categorii sociale minoritare (art. 4
din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României), soluţie preluată de
către Constituţie în art. 59(2). Senatorii pot fi aleşi, de drept, şi numiţi.
 Alegerea parlamentarilor le conferă o mai mare independenţă faţă de executiv, un
prestigiu aparte, ei sunt mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, iar camera din care fac
76
parte are atribuţii mai importante. În România (şi aceasta este regula) deputaţii şi senatorii
intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de la data alegerii, confirmată prin
certificatele doveditoare a alegerii, sub rezerva validării alegerii. Calitatea de deputat sau de
senator încetează la data întrunirilor legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
6.5.1. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

 Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor sunt stabilite atât prin constituţie cât şi prin
regulamentele camerelor. În funcţie de conţinutul lor pot fi grupate în:
 drepturi şi îndatoriri, care privesc organizarea internă a adunărilor;
 cele pe care le au în cadrul raportului de reprezentare şi a responsabilităţilor faţă de
alegători.
 În funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi
senatorilor pot fi clasificate în:
 drepturi şi îndatoriri, pe care deputaţii le exercită în timpul şedinţelor;
 cele pe care le exercită între şedinţe.
 În funcţie de actul normativ în care sunt cuprinse acestea se pot clasifica în:
 drepturi şi îndatoriri prevăzute de Constituţie;
 cele prevăzute în legi.
Care sunt drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor în Parlamentul României?
6.5.2. Incompatibilităţi şi imunităţi

Incompatibilităţile constau în: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcţii sau
demnităţi; parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare.
Imunitatea parlamentară urmăreşte punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor
urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii şi nu pentru înlăturarea răspunderii parlamentarului.
Există două categorii de imunităţi parlamentare:
 inexistenţa răspunderii (iresponsabilite), care priveşte activitatea legală de
exercitare a mandatului său (discursuri, opinii, vot);
 inviolabilitatea, care cuprind reguli speciale privind percheziţia, reţinerea,
77
arestarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a deputaţilor
sau senatorilor.
Definiţi incompatibilitatea şi imunitatea parlamentară şi identificaţi formele acesteia

în Constituţia României.
6.5.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor

Deputaţii şi senatorii au o serie de obligaţii referitoare la respectarea regulamentelor. În cazul
încălcării acestora pot fi sancţionaţi potrivit regulamentelor. Procedura de aplicare a
sancţiunilor este prevăzută tot de regulamente.
6.6. Actele Parlamentului

6.6.1. Tipuri de acte
Parlamentul adoptă:
 legi;
 regulamente;
 hotărâri;
 declaraţii;
 moţiuni;
 mesaje;
 apeluri.
Între actele parlamentului există deosebiri:
 de denumire;
 de conţinut;
 de forţă juridică;
 privind procedurile de adoptare.
Actele politice ale Parlamentului
Constituţia stabileşte doar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi
caracterul acestor acte sau clasificarea lor. În activitatea parlamentelor se întâlnesc unele
manifestări de voinţă lipsite de efecte juridice şi care nu se încadrează în categoria actelor
78
juridice. Acestea sunt acte cu caracter exclusiv politic. Ele cuprind manifestări de voinţă, în
scopul de a produce anumite efecte sociale, afirmaţii de principiu sau luări de atitudine,
lipsite de efect juridic imediat, dar care, prin faptul că emană de la organele situate pe cele
mai înalte trepte ale aparatului de stat, se bucură de un deosebit prestigiu şi de o largă
influenţă în viaţa socială şi politică. Aceste acte sunt:
 declaraţia;
 mesajul;
 apelul.
Clasificarea actelor juridice ale Parlamentului

Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice ale Parlamentului:
 legile;
 regulamentele Camerelor;
 hotărârile;
 moţiunile.
În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două
categorii şi anume:
 acte juridice cu caracter normativ - legile şi regulamentele Camerelor, fără
excepţie, precum şi hotărârile cu caracter normativ.
 acte juridice cu caracter individual (nenormativ) - hotărârile individuale (care
cuprind drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept determinate) şi
moţiunile.
6.6.2. Legea ca act juridic al parlamentului

Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
 o accepţiune largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ;
 o accepţiune restrânsă (stricto sensu), prin care se desemnează actul juridic al
parlamentului. Ambele accepţiuni sunt corecte şi în mod curent utilizate.
În definirea legii se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului normativ
(criteriul material) şi procedura sa de adoptare (criteriul formal). Definiţia legii ca act juridic
al parlamentului conduce la identificarea domeniului rezervat legii. Legea reglementează
cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Practic legea nu poate reglementa
totalitatea relaţiilor sociale, deşi ideal aşa ar trebui să fie. S-a impus deci o selecţie valorică a
79
relaţiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp
categoria de domeniu rezervat legii.
Clasificarea legilor
Tradiţional legile sunt clasificate în:
 legi constituţionale - de revizuire a Constituţiei sunt acele legi, care conţin
reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Sub aspect procedural ele se adoptă cu cel
puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere şi sunt aprobate prin
referendum;
 legi organice - care reglementează în domeniile prevăzute de art. 73, precum şi în
alte domenii din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere.;
 ordinare - reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt
adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi, a dus la clasificarea legilor în
patru categorii:
 legi constituţionale;
 legi referendum (adoptate prin referendum);
 legi organice;
 legi obişnuite, ordinare.
Supremaţia legii - “Acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe
care le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele
constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din
punctul de vedere al eficacităţii lor juridice.” Supremaţia legii reprezintă o condiţie a
unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Opinii exprimate în doctrină:
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele generale ale puterii şi
îndeosebi prin deplinătate şi suveranitate.
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a
autorităţii eminente (parlamentul).
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei. Este
exactă, dar nu este motivată.
80
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin cauzele care o determină şi o
explică şi care generează conţinutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată
în sistemul normativ, opinia pe care o împărtăşim.
Supremaţia legii în raport cu supremaţia constituţiei
Argumente care justifică examinarea supremaţiei legii:
 nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supremaţia) între
Constituţia şi lege;
 constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, care cuprinde principiile
întregii vieţi economice, politice, sociale, culturale şi juridice. Legea dă reglementări
unor relaţii sociale din anumite compartimente ale vieţii;
 vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza, în aplicarea şi executarea legii,
se raportează direct, mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea cu ea;
 în practică şi în teorie referirile se face numai la lege.
Consecinţe juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind
legea ca atare, care vor fi explicate şi care sunt:
 elaborarea legii;
 modificarea, suspendarea şi abrogarea legii;
 conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de organele statului şi
privind normele existente în sistemul constituţional.
Elaborarea legii
Este prestabilită prin Constituţie şi lege. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri
diferite, organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este
participarea parlamentului, care este de fapt autoritate legiuitoare. Procedura de elaborare
a legilor este în directă legătură cu clasificarea legilor. În procedura de elaborare a legilor
trebuie nominalizate numai operaţiunile de care parlamentul ia cunoştinţă direct, astfel spus
numai acelea prevăzute de Constituţie şi regulamentele Camerelor Parlamentului şi anume:
 iniţiativa legislativă - Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau
propuneri de legi, corelată cu obligaţia parlamentului de a le examina, dezbate şi a se
pronunţa asupra lor. Prin Legea nr. 24/2000 sunt reglementate regulile de tehnică –
legislativă pentru întocmirea şi depunerea iniţiativelor legislative.
 sesizarea Camerei competente – vezi tabelul de mai sus.
81
 examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare -
Comisiile parlamentare examinează iniţiativa legislativă şi pot propune adoptarea sa,
eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt
text decât cel prezentat de către iniţiatori. Asupra iniţiativei legislative hotărăşte
numai Parlamentul.
 includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor - Iniţiativa
legislativă implică obligaţia includerea ei pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei. La
întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele
de legi şi propunerile legislative înregistrate.
 dezbaterea proiectului de lege în Plenul fiecărei Camere - După votare sau dupa
expirarea termenului prevazut pentru examinarea proiectului sau propunerii legislative
de camera prima sesizata proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a
Parlamentului.
 votarea proiectului de lege în fiecare Cameră - Votarea intervine în fiecare Cameră
după discutarea amendamentelor, rezervelor sau declaraţiilor, după caz, ori după
constatarea că, la acea iniţiativă, nu au fost formulate asemenea propuneri
 (medierea şi concilierea) - Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi
de către ambele camere, în conţinut şi formă identice.
 semnarea legii de către preşedinţii Camerelor - Semnătura atestă respectarea
procedurii de elaborare a legilor.
 promulgarea şi publicarea legii - legea este înaintată şefului de stat pentru
promulgare. Şeful statului, preşedinte de republică, este obligat să promulge legea
dacă ea a fost adoptată regulamentar. Publicarea legilor este operaţiunea prin care
acestea, de regulă, intră în vigoare. Legea poate să prevadă o altă dată de intrare în
vigoare, dar cu respectarea principiului neretroactivităţii legii.
 aprobarea legii prin referendum - În procedura de legiferare, unele sisteme
constituţionale au instituţionalizat referendumul. Referendumul este legislativ sau
constituţional, iar fiecare la rândul său poate fi aprobativ, abrogativ, de modificare
ori de completare a actului normativ respectiv. Explicaţia referendumului constă în
aceea că, legiferarea trebuie să se desfăşoare sub controlul permanent al poporului.
Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii
Din Constituţie şi din regulamentele Camerelor rezultă unele situaţii, în care procedura de
elaborare a legii, aşa cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări:
82
 adoptarea proiectelor de legi sau propunerile legislative cu procedură de urgenţă.
 angajarea răspunderii Guvernului - procedura se desfăşoară conform
Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
 legile adoptate în şedinţe comune.
Alte aspecte privind legea ca act juridic al Parlamentului:
Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii - Procedurile de modificare, suspendare şi
abrogare a legii trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi
abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu majoritatea prevăzută
de Constituţie, conform principiului simetriei în drept.
Deosebirile dintre constituţie şi legi:
 de conţinut;
 de formă;
 de forţă juridică.
Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului
Supremaţia legii fundamentează (şi se fundamentează) chiar pe principiul legalităţii, pentru
că, într-o accepţiune restrânsă, legalitatea înseamnă respectarea legii, ca act juridic al
parlamentului.
 Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice este o consecinţă a supremaţiei legii.
 Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin o serie de garanţii
(îndatorirea constituţională de respectare a legii, controlul judecătoresc al legalităţii).
6.6.3. Regulamentele parlamentare

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă
câte un regulament propriu de organizare şi funcţionare, precum şi un regulament al
şedinţelor comune. Regulamentul este supus obligaţiei de publicare, sub semnătura
preşedintelui camerei, sau a ambilor preşedinţi, în cazul celui al şedinţelor comune.
Regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate.
Care este natura juridică a Regulamentelor parlamentare ?
6.6.4. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului

Hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ.
83
6.6.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare
Moţiunile - privesc, în general, poziţia faţă de guvern în cadrul raporturilor parlament –
guvern şi dreptul parlamentului de a control activitatea guvernului. Moţiunile sunt simple
(art. 111(2) – din Constituţie) şi de cenzură (art. 112 şi 113 din Constituţie).
Actele structurilor parlamentare – acestea sunt acte ale structurilor din cadrul organizării
interne a parlamentului. În România preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în
sesiune a Camerelor sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei
preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile permanente, aşa cum am mai arătat deja, ele
emit:
 avize;
 rapoarte.
Identificaţi
6.7. şi explicaţi
Răspunsuri regulile
la testele constituţionale referitoare la moţiunea de cenzură.
de autoevaluare
Test de autoevaluare 6.1. - se vor identifica funcțiile parlamentului
Test de autoevaluare 6.2. - se va analiza schema respectivă privind structura
parlamentului
Test de autoevaluare 6.3. - se va analiza funcționarea parlamentului
Temă de reflecţie 6.1. - se vor stabili formele și caracteristicile controlului
parlamentar
Temă de reflecţie 6.2. - se va stabili rolul opoziției parlamentare
Temă de reflecţie 6.3. - se vor clasifica comisiile parlamentare
Temă de reflecţie 6.4.- se vor defini legislatura și sesiunile
Temă de reflecţie 6.5.- se vor identifica drepturile și obligațiile senatorilor și
deputaților
Temă de reflecţie 6.6.- se vor stabili deosebirile dintre incompatibilități și
imunități
Temă de reflecţie 6.7.- se va explica natura juridică de hotărâri a regulamentelor
parlamentare
Temă de reflecţie 6.8. - se vor explica regulile referitoare la moțiunea de cenzură
6.8. Lucrarea de verificare Unitatea 6
I. 1. Incompatibilităţile şi imunităţile parlamentarilor
84
2. Explicaţi actele Parlamentului după următoarea schemă:
Actele politice declaraţia

parlamentului
mesajul
apelul
juridice normative legile constituţionale
organice
ordinare
nenormative referendare
hotărârile regulamentele
moţiunile hotărârile
simple de cenzură
1. Controlul parlamentar în România poate fi exercitat prin una din următoarele forme:
a. control exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului;
control exercitat prin comisiile parlamentare asupra activităţii preşedintelui României;
b. control exercitat prin întrebări şi interpelări; control exercitat prin avocatul poporului;
c. dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţiile necesare de la senatori; control
exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; control exercitat prin Avocatul Poporului.
2. Controlul parlamentar prezintă următoarele caracteristici:
a. este necesar, deplin, diferenţiat;
b. este politic, indirect şi supraordonat;
c. este politico-jurisdicţional, direct şi deplin.
3. Menirea constituţională a Avocatului Poporului este:
a. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi
în special cu cele executive;
85
b. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile
judecătoreşti;
c. de a media conflictele ce pot să apară între stat şi cetăţeni.
4. Camerele parlamentului reprezintă:
a. organe de lucru ale parlamentului;
b. organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul
lor;
c. grupări parlamentare, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul
lor.
5. Imunitatea parlamentară are drept scop:
a. înlăturarea răspunderii politice a parlamentarului;
b. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau
şicanatorii şi nu înlăturarea răspunderii parlamentarului;
c. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau
şicanatorii pe perioada exercitării mandatului.
6. Inexistenţa răspunderii reprezintă una dintre formele imunităţii parlamentare care:
a. cuprinde reguli speciale privind reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în
judecată penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţii de crime sau delicte;
b. pune parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea
mandatului său (discursuri, opinii, vot);
c. cuprinde reguli speciale privind trimiterea în judecată civilă a parlamentarilor.
7. Clasificarea legilor române în legi de revizuire a Constituţiei, legi organice şi legi ordinare se
realizează în baza a trei criterii. Acestea sunt:
a. conţinutul actului normativ, forţa juridică a normelor sale, procedura de adoptare;
b. conţinutul actului normativ, organul competent să adopte actul normativ, forţa juridică a
normelor sale;
c. organul căruia îi aparţine iniţiativa legislativă, organul competent să adopte actul
normativ, procedura de adoptare.
8. Parlamentul adoptă:
a. legi, regulamente, hotărâri;
b. legi, regulamente, ordonanţe, moţiuni, mesaje, apeluri;
c. legi, regulamente, hotărâri, declaraţii, moţiuni, mesaje, apeluri.
Răspunsuri: 1.b, 2.a, 3.a, 4.b, 5.c, 6.b, 7.a, 8.c.
86
Cărţi:
2. MURARU, I., IANCU, Gh., Constituţiile române, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1995;
Bucureşti, 1998;
4. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S.,
Constituţia României revizuită, AllBeck, Bucureşti, 2004;
5. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi
jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
6. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura
Actami, Bucureşti, 1999.
8. ALEXIANU, G. Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1930;
9. DRĂGANU, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România
până la 1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
10. ENACHE M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
12. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
13. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Editura Actami,
Bucureşti, 1998;
14. TĂNĂSESCU, E.-S., (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2007;
15. TĂNĂSESCU, E.-S., DEACONU, Şt., (coord.), Perspective juridice privind
instituţia Parlamentului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
16. VARGA, A., Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
17. VIDA, I., Procedura legislativă, Bucureşti, 1999;
87
18. ZLĂTESCU, V. D., Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed.
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Parlamentarismul raţionalizat şi
stabilitatea guvernamentală, în Dreptul nr. 7/2001;
2. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I., Procedura de învestire a Guvernului, în
Dreptul, nr. 11/2000;
3. DRĂGANU, T., Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit
de Legea de revizuire a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, în
Revista de Drept Public nr. 4/2003;
4. ENACHE, M., Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în Dreptul,
nr.7/1998;
5. ENACHE, M., Evoluţia funcţiei de control parlamentar în constituţiile Statului
Român, în Dreptul nr. 6/1998;
6. ENACHE, M., Parlamentul – Organ de legiferare, în Revista de Drept Public nr. 1-
2/1997;
7. IONESCU, C., Actele Parlamentului, în Dreptul nr. 9/1995;
8. IONESCU, C., Analiza fundamentelor teoretice şi politice ale controlului
parlamentar. Studiu de drept comparat, în Revista de Drept Public nr. 3/2006;
9. IONESCU, C., Rolul reprezentanţei naţionale în sitemul constituţional, în Dreptul,
nr. 11/1997;
10.IONESCU, C., Unele reflecţii pe marginea art. 74 din Constituţia României,
republicată, în Revista de Drept Public nr. 2/2010;
11.LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea
ministerială, în Dreptul nr. 6/2008;
12.MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în
Dreptul nr. 7/1998;
13.POPESCU, S, CIORA, C., PRELIPCEANU, T., Intervenţiile legislative asupra unei
legi organice, în Dreptul nr. 12/2007;
14.ŞERBAN, A., Dizolvarea Parlamentului în republicile semiprezidenţiale, în
Curierul Judiciar, nr. 7/2009;
88
15.TĂNĂSESCU, E. S. - Despre aproximarea legislativă în viziunea lui Constantin
C.Angelescu, în Constantin C. Angelescu – Centenar 2005 – Simpozion
comemorativ, Institutul European, colecţia ACADEMICA, 2006, Iaşi
16.ZLĂTESCU, I. M., Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului, în Dreptul
nr. 8/1992.
Legislație:
1. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului,
republicată în Monitorul Oficial 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi
completările ulterioare;
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 139 din 31 mai 2000, cu modificările şi
3. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni,
republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 516 din 8 iunie 2004;
6. Regulamentul Senatului;
7. Regulamentul Camerei Deputaţilor.
89
PUTEREA EXECUTIVĂ
Unitatea de învăţare nr. 7

PUTEREA EXECUTIVĂ
CUPRINS
7.1. Identificarea marilor structuri ale executivului
7.2.1. Rolul legislativului în formarea executivului
7.2.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea
acestora
7.2.3. Compatibilitatea funcţiei legislative şi a celei executive
7.2.4. Creşterea rolului executivului
 identificaţi marile structuri ale executivului
 stabiliţi raporturile dintre legislativ şi executiv;
 justificaţi creşterea rolului executivului.
90
7.1. Identificarea marilor structuri ale executivului
 Activitatea autorităţilor executive (administrative) constă în organizarea executării şi
executarea în concret a legilor şi conducerea politicii naţionale, pentru care dispun de aparatul
administrativ. Dreptul constituţional interesează, în ceea ce priveşte structura executivului,
doar:
 identificarea marilor structuri executive, din sistemul statal;
 raporturile constituţionale cu celelalte autorităţi.
Marile structuri ale executivului sunt:
 şeful de stat;
 guvernul;
 ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;
 autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ
însărcinat să pregătească şi să execute decizii, la nivelul fiecărei structuri executive.
Şeful de stat
Şeful de stat va fi explicat distinct, într-un alt capitol.
Guvernul
Terminologic există denumiri diferite pentru acesta, precum cele de cabinet, guvern,
consiliu de miniştri, în funcţie de sistemul constituţional. Guvernul are două componente:
 şeful guvernului (acolo unde există) - el există sub denumiri diferite, precum de prim
– ministru, preşedinte, în funcţie de denumirea guvernului.
 miniştri şi secretari de stat.
Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale execută legile în
domeniile lor de activitate. Sunt denumite de domeniu sau de resort şi se subordonează
guvernului.
Autorităţile administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ – teritoriale. Ele cunosc:
 o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de autorităţile executive superioare;
 o subordonare pe orizontală faţă de autorităţile locale alese prin vot de către cetăţeni.
Care sunt componentele Guvernului şi de câte feluri este executivul?
91
7.2.Raporturile dintre legislativ şi executiv
 Raporturile dintre legislativ şi executiv presupun:

 explicarea implicării legislativului în formarea şi activitatea executivului;
 compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive;
 tendinţa de creştere a rolului executivului în raport cu parlamentul.
7.2.1.Rolul legislativului în formarea executivului
Desemnarea şefului executivului

 În forma de guvernământ monarhică (ereditară) intervenţia parlamentului este rară şi
doar în cazul schimbării dinastiei.
 În republica prezidenţială şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul
parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării
funcţiei.
 În republica parlamentară şeful statului este ales de parlament, iar rolul
legislativului este foarte mare.
Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
 Şeful guvernului este figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia
situaţiilor, în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă,
şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, iar el prezintă lista membrilor
guvernului, în funcţie de regimul politic.
 În regimurile politice prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi
de şef de guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful de stat, desemnat de
naţiune. Numirea miniştrilor revine şefului de stat fără intervenţia parlamentului este
realizată de către şeful de stat, cu avizul sau acordul Senatului.
 În regimurile politice semiprezidenţiale şi în cele parlamentare sunt mai multe
situaţii.
 Într-o primă situaţie se foloseşte formula alegerii directe a primului –
ministru de către parlamente cu o majoritate absolută. Membrii guvernului
sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri la propunerea şefului guvernului
(procedeul s-a practicat în statele din Estul Europei).
 Într-o a doua situaţie sunt statele (Australia, India, Anglia) în care şeful
92
partidului majoritar al camerei populare este invitat, de către şeful de stat,
să formeze guvernul, ca rezultat al votului din alegeri. Membrii guvernului,
la propunerea primului – ministru, sunt numiţi de şeful statului, după care va
obţine învestitura din partea parlamentului.
 Într-o a treia situaţia sunt statele, în care obţinerea unei majorităţi
parlamentare este dificilă (Belgia, Italia). Şeful statului însărcinează cu
formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a avea şanse reale
în obţinerea învestiturii parlamentare. Membrii guvernului sunt aleşi de
partidul lor şi numiţi de şeful statului. Propunerile sunt dinainte negociate şi
acceptate.
 Într-o a patra situaţie sunt statele în care parlamentul are un rol redus în
desemnarea şefului guvernului (Monaco, Tailanda, Zambia).
 Şeful statului desemnează primul ministru, după unele consultări şi apoi el îl
numeşte prin decret, care nu mai este supus nici unei aprobări din partea
parlamentului. .Tot şeful statului, după consultări, cheamă în guvern membri ai
parlamentului şi alte personalităţi.
7.2.2.Raporturile legislativ – executiv în legătură cu activitatea acestora
 Rolul autorităţilor executive este de a lua decizii, de a realiza programe, dea angaja şi
realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa
afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară. Autorităţile
executive sunt înarmate din punctul de vedere tehnic (oameni de decizie, ierarhizaţi), din
punctul de vedere politic (membrii executivului sunt lideri ai partidului majoritar), din
punctul de vedere instituţional (dispune de mijloacele necesare executării legilor) faţă de
parlament. Rezultă un raport favorabil executivului faţă de parlament. Partidul învingător în
alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament cât şi prin
guvern.
 Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
 stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare;
 aprobarea programului executivului (a se vedea pentru România, art. 102 din
Constituţie);
 aprobarea delegării legislative (a se vedea pentru România art. 114 din Constituţie);
 controlarea activităţii guvernului. Se realizează astfel controlul parlamentar, care
93
pierde din semnificaţii dacă guvernului îi corespunde o majoritate confortabilă în
parlament. În statele cu instabilitate politică guvernul nu deţine o astfel de majoritate
parlamentară fidelă, iar ameninţarea controlului este reală, dar datorită deciziilor luate
de statele majore ale partidelor politice şi a altor cauze.
 Intervenţia executivului în activitatea legislativului
O astfel de intervenţie este conformă conţinutului teoriei separaţiei / echilibrului şi a
controlului reciproc al puterilor în stat. Intervenţia se manifestă prin:
 iniţiativa legislativă;
 promulgarea legilor;
 referendum.
7.2.3.Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive
 În unele sisteme constituţionale exercitarea unei demnităţi de ministru este

incompatibilă cu exerciţiul unui mandat în parlament (SUA, Franţa). Dacă un parlamentar
doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Un
alt sistem permite cumularea celor două funcţii (mandate). Într-un al treilea sistem miniştrii
nu sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate (Liechtenstein).
 În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu
cea de parlamentar.
Argumente pentru compatibilitate:
 o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului;
 majoritatea parlamentară şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi
anume a majoritatea electoratului,
 se înlătură conflictele constituţionale între puteri;
 permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive (operativitate şi
eficienţă).
Argumente contra compatibilităţii:
 compatibilitatea este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa
suplă;
 ea ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului;
 face ineficient controlul parlamentar.
94
7.2.4.Creşterea rolului executivului
 Tendinţa de creştere a rolului executivului, ceea ce se explică prin rolul hotărâtor al

partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii statale. Guvernului “element
motor şi dinamic al întregului sistem politic” (Pierre Pactet) i s-a rezervat posibilitatea luării
marilor decizii politice, care se traduc prin măsurile executive, legiuitorul rezervându-şi
rolul de reflecţie şi de control al guvernului. Creşterea rolului guvernului este deja
instituţionalizată după cum urmează:
 şeful de stat este ales prin vot universal (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează
o poziţie statală egală cu a parlamentului;
 şeful guvernului este numit de către şeful statului;
 datorită legislaţiei delegate (Franţa, România).
Explicaţi pe scurt rolul legislativului în formarea şi activitatea executivului.
Executivul poate interveni în activitatea legislativului ? Comentaţi.
1. Cum poate interveni legislativul în legătură cu formarea executivului?
95
2. Comentaţi următoarea schemă:
Marile structuri ale Şeful statului

executivului Şeful
guvernului
Guvernul Componenţa
Miniştrii şi
secretari de
stat
Structura Monist
Ministerele şi celelalte
autorităţi ale Dualist
administraţiei publice
centrale
Autorităţile
administraţiei publice
locale
1. Activitatea autorităţilor executive (administrative) constă în:

a. punerea în executare a legilor adoptate de Parlament;
b. organizarea executării şi executarea în concret a legilor, conducerea politicii naţionale
pentru care dispun de un aparat administrativ;
c. activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu
autorităţile publice şi în special cu cele executive.
2. Structurile executivului sunt:
a. şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale;
b. şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale; autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ
însărcinat să pregătească şi să execute decizii, la nivelul fiecărei structuri executive;
c. prim ministru; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale; autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ
96
însărcinat să pregătească şi să execute decizii, la nivelul fiecărei structuri executive.
3. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
a. iniţiativa legislativă; promulgarea legilor; referendum;
b. stabilirea legilor pe care puterea executivă trebuie să le pună în executare; numirea
primului ministru; controlarea activităţii guvernului;
c. stabilirea legilor pe care puterea executivă trebuie să le pună în executare; aprobarea
programului executivului; aprobarea delegării legislative; controlarea activităţii
guvernului.
4. În România funcţia de membru al guvernului:
a. este compatibilă cu cea de parlamentar;
b. nu este compatibilă cu nici o altă funcţie publică sau privată;
c. este compatibilă cu funcţia de parlamentar şi cadru didactic universitar.
5. Pentru aprobarea programului şi listei Guvernului este necesar votul:
a. majorităţii deputaţilor şi senatorilor;
b. a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor;
c. majorităţii membrilor prezenţi în şedinţa comună a celor două camere.
6. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru se face de către:
a. Preşedintele Senatului;
b. Preşedintele partidului care a câştigat alegerile;
c. Preşedintele României.
7. Primul-ministru interimar este numit de :
a. Preşedintele României, dacă primul ministru se află în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile;
b. Preşedintele Senatului dacă primul-ministru demisionează;
c. Preşedintele Camerei Deputaţilor, dacă primul ministru este revocat.
Răspunsuri
I. 1. se vor identifica modalităţile de intervenţie a legislativului în formarea
executivului
2. se va analiza schema privind marile structuri ale executivului
II. 1. a, 2. a, 3. c, 4. c, 5. a, 6. c, 7. a.
97
Cărţi:
1. ALEXIANU, G., Răspunderea puterii publice, Editura ziarului „Adevărul” S.A.,
Bucureşti, 1926;
3. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
4. BENTOIU, A., Responsabilitatea ministerială, Bucureşti, 1935;
5. BLONDEL, J., Guvernarea comparată (trad. de T. Moldovanu), Iaşi, Editura
Institutul European, 2009;
6. CARP, R., Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
7. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie
revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
9. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală,
10. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
11. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
12. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
13. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Ediţia 2,
Bucureşti, 2004;
14. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura
Actami, Bucureşti, 1999.
15. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
16. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-
comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
98
18. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a,
revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, 2008;
19. TEODORESCU, A., Delegaţiunea de putere, 1942;
20. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1994.
Articole:
1. ANGHEL, I. M., Practică recentă din România în domeniul ratificării/aderării la
tratate internaţionale prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în Dreptul, nr.
11/2006;
2. APOSTOL – TOFAN, D., Angajarea răspunderii Guvernului, în Revista de drept
public nr. 1/2003;
3. APOSTOL, D., Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil ordonanţelor
Guvernului, în Revista de Drept Public nr. 1/1995;
4. APOSTOL-TOFAN, D., Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil
ordonanţelor Guvernului, în Dreptul, nr. 4/1998;
5. APOSTOL-TOFAN, D., Interpretarea unor dispoziţii constituţionale privind
Guvernul şi administraţia ministerială, în Revista de Drept Public nr. 1/1997;
6. APOSTOL-TOFAN, D., Neconstituţionalitatea Guvernului în exerciţiu, în
Curierul Judiciar nr. 2/2009;
7. APOSTOL-TOFAN, D., Remanierea guvernamentală între neconstituţionalitate
şi nelegalitate. Trecerea de la un Guvern aşa-zis „interimar” la un Guvern
demisionar, în Curierul Judiciar, nr. 10/2009;
8. APOSTOL-TOFAN, D., Un punct de vedere în legătură cu noua reglementare
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în
Revista de Drept Public nr. 2/2001;
9. BASARAB ŞINC, A., Consideraţii privind practica delegării legislative, în
Dreptul nr. 4/1994;
10. CÂRSTEA, V., Condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru
adoptarea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în Revista de Drept Public, nr.
1/2005;
11. CIUNCAN, D. Răspunderea penală a parlamentarilor şi membrilor Guvernului,
în Dreptul nr. 1/1995;
99
12. CONSTANTINESCU, M., Conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, în
Dreptul nr. 8/1998;
13. CONSTANTINESCU, M., Natura juridică a ordonanţei de urgenţă, în Dreptul, nr.
7/1998;
14. DEACONU, Şt., Răspunderea penală a membrilor Guvernului, în Răspunderea în
dreptul constituţional, coord. E. – S. Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
15. DELEANU, I., Delegarea legislativă – Ordonanţele de urgenţă ale guvernului, în
Dreptul nr. 9/2000;
16. DRĂGANU, T., Responsabilitatea penală a miniştrilor în lumina Constituţiei din
1991, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, seria Drept, Bucureşti,
1997;
17. DUMITRESCU, C., Delegarea legislativă – între exigenţele constituţionale şi
exerciţiul parlamentar, în Revista de Drept Public nr. 1/2007;
18. IORGOVAN A., APOSTOL TOFAN D., Delegarea legislativă în România.
Analiză comparativă în raport cu statele occidentale, în Revista de Drept Public
nr. 1/2001;
19. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea
ministerială, în Dreptul nr. 6/2008;
20. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Delegarea legislativă, în Studii
constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
21. POPESCU, C.-L., Domeniile de reglementare care nu pot face obiectul
Ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, în Dreptul nr. 4/2006;
22. POPESCU, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia delegării
legislative privind ratificarea tratatelor internaţionale, în Dreptul, nr. 1/1999;
23. SELEJAN-GUŢAN, B., Răspunderea penală a membrilor Guvernului între
politică şi Constituţie, în Acta Universitatis Lucian Blaga, seria Iurisprudentia, nr.
1/2008;
24. VIDA, I. Delegarea legislativă, în Revista Studii de Drept românesc, nr. 3-4/1999.
100
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
CUPRINS
Obiectivele de unităţii de învăţare nr. 8

8.1. Consideraţii generale
8.2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
8.3. Rolul, funcţiile i atribuţiile şefului de stat în alte sisteme
constituţionale
8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
8.5. Desemnarea Şefului de stat
8.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor
8.7. Răspunderea Şefului de stat
8.8. Actele Şefului de stat
Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 8

 identificaţi funcţiile Şefului de stat;
 stabiliţi modurile de desemnare a Şefului de stat;
 analizaţi răspunderea Şefului de stat;
 cunoaşteţi actele Şefului de stat.
101
8.1. Consideraţii generale
 Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi
de locul şefului de stat în acest executiv. Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de
stat. Am arătat deja că în unele state executivul este format dintr-un organ statal unic,
adeseori un preşedinte, care-şi legitimează împuternicirile pe votul universal. Suntem evident
în regimurile prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune de o echipă care-l ajută în
atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari şi nu
guvernanţi.
 Într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată de două organe de stat -
şef de stat şi guvern. Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia.
El a rezultat din slăbirea progresivă a coroanei şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor
care nu erau la origine decât simpli auxiliari ai monarhului. Alături de şeful de stat, care
personifică naţiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus un grup de funcţionari cu misiunea de
a asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executive, devenită
deseori dualistă, se regăseşte în multe ţări considerate a avea un “regim de cabinet”. Evoluţia
cabinetului este definitivă acolo şi atunci când, unul dintre membrii acestuia ocupă o poziţie
juridică superioară şi când alături de şeful de stat există şi un şef de guvern (prim-ministru,
preşedinte).
 În unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite
prezidii, consilii de stat, consilii prezidenţiale. Asemenea organisme au existat în România
(l947-l974) în alte ţări foste socialiste (Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru ţara noastră vom
da explicaţiile cuvenite. Pentru celelalte state vom observa că, fundamentate pe unicitatea
puterii, organismele menţionate erau considerate organe ale puterii de stat şi nu organe
executive.
 În fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimul elveţian.
8.2.Evoluţia instituţiei Şefului de stat în România
În istoria statală românească au existat trei categorii de şef de stat:

 domn (specific ţării noastre);
 rege;
 preşedinte.
102
Într-o anumită perioadă de timp (1948 – 1974) această demnitate a avut caracter colegial.
Domnul a fost considerat şef de stat sub imperiul constituţiilor de la 1864 şi 1866 (până în
anul 1884). Regele a fost şeful statului român sub imperiul constituţiilor de la 1866 (după
anul 1884), 1923 şi 1938, până la 30 decembrie 1947. În baza Legii nr. 363/1947 se
instaurează un şef de stat colegial. Constituţia din 1948, încredinţează funcţia de şef de stat
unui alt organ colegial, Prezidiului Marii Adunări Naţionale, menţinut şi de Constituţia din
1952. În anul 1974 s-a creat funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură
persoană. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2/1989 privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează
funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează atribuţiile de şef de stat
preşedintele consiliului. Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a
Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin
Constituţia actuală a României.
8.3. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de stat în alte sisteme constituţionale
Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depind de structura, funcţiile şi raporturile dintre

puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul
de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia (Ioan Muraru).
Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele:
 reprezentarea statului;
 semnarea tratatelor;
 aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat;
 semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării;
 prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
 acordarea unor calităţi şi titluri;
 numiri în funcţii superioare;
 acordarea graţierii (de regulă individuală);
 proclamarea stării de asediu sau de urgenţă;
 primirea scrisorilor de acreditare etc.
Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor
în care şeful de stat intervine prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.
103
8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
Atribuţiile Preşedintelui Atribuţii privind legiferarea

României
Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor
publice
Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,

numirea sau revocarea unor autorităţi publice
Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii

publice
Atribuţii în domeniul politicii externe
Alte atribuţii
8.5. Desemnarea Şefului de stat

Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este legată de
funcţiile şi raporturilor şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există patru moduri
de desemnare a şefului de stat:
 pe cale ereditară;
 prin alegere de către parlament;
 prin alegere de către un colegiu electoral;
 prin alegere prin vot universal.
Care sunt modalităţile de desemnare a şefului de stat?
8.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor.
 În formele de guvernământ monarhice “mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de

guvernământ, mandatul şefului de stat este limitat. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa
funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate.
104
 Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat presupune depunerea jurământului.
Explicaţi pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile preşedintelui în România.
8.7. Răspunderea Şefului de stat
 Răspunderea şefului statului nu este cunoscută în formele de guvernământ monarhice,

datorită, în primul rând procedurii de contrasemnare a actelor normative (art. 87 din
Constituţia română din 1923 şi art. 44 din Constituţia română din 1938). În formele de
guvernământ republicane, şeful statului nu este în afara responsabilităţii, chiar în condiţiile
existenţei contrasemnăturii, răspunderea putându-se angaja pentru alte motive.
 Imunitatea. Şefii de stat se bucură de imunitate în condiţiile prevăzute de constituţii.
 În România Preşedintele se bucură de inexistenţa răspunderii şi de inviolabilitate.
Răspunderea Preşedintelui României este:
 politică - se angajează pentru fapte grave, prin care se încalcă Constituţia; aparţine şi
Preşedintelui interimar; daca propunerea de suspendare din funcţie este aprobată,
demiterea Preşedintelui României se poate decide numai de către un referendum şi
care se organizează în cel mult 30 de zile.
 juridică – este penală si civilă (se angajează în aceleaşi condiţii ca pentru orice
cetăţean al României).
Un şef de stat, preşedinte, poate fi făcut răspunzător ? Dacă da, în ce condiţii?
8.8. Actele Şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sunt denumite decrete. Ele pot fi cu
caracter normativ sau caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate, cel care
contrasemnează luându-şi răspunderea îndeplinirii prevederilor acelui act contrasemnat.
Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede
reguli referitoare la contrasemnătură în art. 99(2).
105
Dezbateţi pe scurt rolul Preşedintelui de mediator între puterile statului.

Exemplificaţi situaţii în care Preşedintele şi-a exercitat funcţia de mediator între
puterile statului.
Test de autoevaluare 8.1. – se vor dezbate şi exemplifica situaţiile în care Preşedintele

are funcţia de mediator.
Temă de reflecţie 8.1. – se vor identifica modalităţile de desemnare a Şefului de stat
Temă de reflecţie 8.2. – se vor explica pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de
stat
Temă de reflecţie 8.3. – se vor stabili condiţiile în care un Preşedinte poate răspunde

I. 1. Stabiliţi modalităţile de desemnare a Şefului de stat
2. Analizaţi funcţiile Şefului de stat după următoarea schemă:
Atribuţiile şefului de Reprezentarea statului

stat
Semnarea tratatelor
Aprobarea unor acte normative elaborate de anumite

organe de stat
Semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării
Prezidarea şedinţelor unor organe de stat
Acordarea unor calităţi şi titluri
Numiri în funcţii superioare
Acordarea graţierii (de regulă individuală)
Proclamarea stării de asediu sau de urgenţă
Primirea scrisorilor de acreditare
106
1. În istoria statală românească au existat următoarele categorii de şef de stat:

a. domnitor şi preşedinte;
b. domn, rege şi preşedinte;
c. domn, principe, rege şi preşedinte.
2. Preşedintele României are următoarele atribuţii :
a. reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de
anumite organe de stat;
b. atribuţii privind legiferarea; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor
publice; atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice; atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
atribuţii în domeniul politicii externe;
c. de reprezentare; de apărare; de ordin ceremonial; de arbitraj.
3. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de preşedinte este validat de:
a. Curtea de Conturi;
b. Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună;
c. Curtea Constituţională.
4. Durata mandatului de preşedinte în România este de :
a. de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire, prin lege organică, în caz de război sau de
catastrofă;
b. pe parcursul a două mandate de 5 ani;
c. cel mult 8 ani, cu posibilitate de prelungire prin lege organică în caz de război sau
catastrofă.
5. Preşedintele poate emite următoarele acte:
a. ordonanţe preşedinţiale;
b. decrete cu caracter normativ sau individual;
c. hotărâri de aplicare a legilor.
6. Răspunderea penală a Preşedintelui României intervine:
a. pentru crima de înaltă trădare;
b. pentru crima de genocid;
c. pentru crime de război.
107
Răspunsuri:
I. 1. se va identifica modalităţile de desemnare a Şefului de stat
2. se va analiza schema privind atribuţiile Şefului de stat
II. 1.c , 2. b3. c, 4. b, 5. b, 6. a.
Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
2. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie
revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
4. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală,
5. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
6. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
7. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
8. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Ediţia 2,
Bucureşti, 2004;
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu
pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a
13-a, vol. 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută
şi adăugită, Editura Hamangiu, 2008;
12. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1994.
108
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Răspunderea preşedintelui de republică în unele state
europene cu privire specială asupra regimului constituţional românesc, în
Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. III-IV/2008;
2. CARP, R., Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de
Preşedintele României, în Revista de drept public nr. 4/2004;
3. COMAN – KUND, Fl., Scurtă privire introspectivă asupra „puterii executive” a
Uniunii Europene. Consiliul, Comisia şi agenţiile executive comunitare, în
Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. I-II/2008;
4. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I. Promulgarea legii, în Dreptul, nr. 6/2000;
5. DEACONU, Şt., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu
Parlamentul, în Dreptul, nr. 3/2009;
6. DIMA, B., Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru în România. O
abordare comparativă, în Revista de drept public nr. 3/2006;
7. DUCULESCU, V., Instituţia şefului de stat şi răspunderea Preşedintelui în
România, în Revista de drept public nr. 2/2009;
8. GUŢAN, M., Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile executivului modern în
România, în Acta Universitatis Lucian Blaga din 2004;
9. IONESCU, C. Rolul şi funcţiile Preşedintelui României în sistemul constituţional
românesc, în Dreptul, nr. 11/1996;
10. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii
Preşedintelui României pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr.
1/2005;
11. MURARU, I. Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea
şefului de stat în România, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -
E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
12. TOMESCU, C., Raporturile dintre şeful statului şi primul ministru în ţările
Uniunii Europene, în Revista de drept public nr. 3/2009;
109
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
CUPRINS

9.1. Consideraţii generale şi terminologie
9.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
9.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
9.4. Organele judecătoreşti
9.5. Raporturile cu legislativul şi executivul

 identificaţi principiile constituţionale de realizare a justiţiei;
 stabiliţi care sunt organele judecătoreşti;
 analizaţi raporturile autorităţii judecătoreşti cu celelalte puteri.
110
9.1. Consideraţii generale şi terminologie
 Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie (activitate) şi

ca sistem. Prin justiţie tradiţional se înţelege:
a. sistemul organelor judecătoreşti;
b. activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de
muncă etc.
 În timp, faţă de sensul tradiţional, justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul în sensul efectuării
controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului,
adică în realizarea principiului legalităţii. Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie.
Funcţiile justiţiei au fost şi sunt încredinţate unor autorităţi distincte, investite cu puteri statale
care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independente şi imparţiale, instanţele judecătoreşti.
S-au dezvoltat şi activităţi înfăptuite şi de alte organisme decât instanţele judecătoreşti
care presupun folosirea aceleaşi proceduri judecătoreşti. Pentru a lega aceste activităţi cu
justiţia se utilizează (în legislaţie şi doctrină) denumirea de activitate jurisdicţională, care
cuprinde atât aceste activităţi cât şi justiţia.Justiţia rămâne însă partea substanţială a
activităţii jurisdicţionale. Este necesară individualizarea justiţiei, faţă de restul activităţii
jurisdicţionale (care împrumută trăsăturile şi principiile justiţiei).
 Ansamblul judecăţilor (hotărârilor judecătorilor) formează jurisprudenţa, care
limpezeşte textele obscure. Întrebarea este până unde poate merge jurisprudenţa în
interpretarea textelor obscure ale legii. Rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea
drept. În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept (participanţi în proces), se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se
dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile
judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
Prezentaţi raportul dintre justiţie şi activitatea jurisdicţională.

T
emă de reflecţie 9.2.
Care este rolul jurisprudenţei în acoperirea lacunelor legii ?
111
9.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
 Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în
litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care
înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul, în procesul respectiv, pentru a identifica exact
încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
9.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
Principiul legalităţii - Acest principiu este de esenţa statului de drept şi cuprinde două
aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
Garanţii ale independenţei judecătorilor sunt:
 condiţiile de recrutare;
 inamovibilitatea;
 avansarea;
 controlul activităţii judecătorilor.
Principiile constituționale de realizare a justiției sunt următoarele:
Principiile constituţionale Principiul legalităţii

de realizare a justiţiei
Justiţie este unică şi egală pentru toţi
Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
Dreptul la apărare
Organizarea activităţii jurisdicţionale pe trei grade de jurisdicţie

(fond, apel şi recurs)
Prezumţia de nevinovăţie
Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Care sunt garanţiile independenţei judecătorilor?
112
9.4. Organele judecătoreşti
Organele judecătoreşti sunt:

 instanţele judecătoreşti
 Ministerul public, care cuprinde procurorii, organizaţi în parchete şi care în mod
generic intră în categoria magistraţilor;
 Consiliul Superior al Magistraturii, care este autoritatea creată în vederea
exercitării a două funcţii, prevăzute de Constituţie.
Sistemul instanţelor judecătoreşti este format în general din:
 judecătorii;
 tribunale;
 curţi de apel;
 curţi supreme etc.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
9.5. Raporturile cu legislativul şi executivul
Raporturile autorităţii jurisdicţionale cu Parlamentul:

 organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit
legii, prin care se stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară
activitatea;
 prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele.
 În unele state autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea
legislativă prin controlul constituţionalităţii legilor.
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul:
 numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat,
ministrului justiţiei etc.), prin proceduri care să pună în evidenţă numai
competenţa profesională a celor în cauză;
 controlul legalităţii actelor administrative de către justiţie.
Autoritatea judecătorească se poate implica în activitatea legislativului şi
113
executivului, dacă da, cum?
I. 1. Parlamentul poate avea atribuţii jurisdicţionale?

25. Comentaţi schema următoare:
Sistemul Instanţele judecătoreşti Judecătorii

organelor
judecătoreşti
Tribunale
Curţi De apel
Supreme
Ministerul Public Parchete
Consiliul Superior al
Magistraturii
II. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. Principiul legalităţii:
a. este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte: legalitatea instanţelor
judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor;
b. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul civil;
c. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul penal.
2. Considerarea unei persoane nevinovate atât timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare reprezintă conţinutul:
a. principiul dreptului la apărare;
b. principiul justiţiei unice şi egale pentru toţi;
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie.
3. Principiul independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii presupune că:
114
a. judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale;
b. judecătorul se supune numai legii şi soluţiilor date în procesele anterioare;
c. judecătorul se supune numai legii şi ordinelor date de ministrul justiţiei.
4. Inamovibilitatea constă în :
a. recrutarea judecătorilor numai pe bază de concurs;
b. recrutarea judecătorilor prin numire de către ministrul de justiţie;
c. judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post
echivalent, nici avansat fără consimţământul său.
5. Controlul hotărârilor judecătoreşti trebuie efectuat în următoarele condiţii:
a. numai de către Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi numai după proceduri
jurisdicţionale;
b. numai de către instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale;
c. numai de către ministrul justiţiei în conformitate cu prevederile exprese ale legii.
6. Organele judecătoreşti reglementate de Constituţia României sunt:
a. Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi celelalte instanţe prevăzute de lege;
b. instanţele judecătoreşti şi parchetele;
c. instanţele judecătoreşti; Ministerul public care cuprinde procurorii, în parchete, care
în mod generic intră în categoria magistraţilor; Consiliul Superior al Magistraturii.
7. Între autoritatea jurisdicţională şi Parlament se stabileşte următoarea relaţie:
a. numirea şi avansarea magistraţilor aparţine parlamentului, prin proceduri care să pună
în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză; controlul legalităţii
actelor parlamentului de către justiţie;
b. organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii,
prin care se stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară
activitatea; prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele;
c. prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele; controlul legalităţii actelor
parlamentului de către justiţie.
Răspunsuri: I. 1. – se va stabili dacă Parlamentul are atribuții jurisdicționale

2. se va analiza schema
II.1.a , 2.c, 3.a, 4.c, 5.b, 6.a, 7b.
115
Cărţi:
1. ALEXANDRU, I., Ministerul Public, între executiv şi justiţie, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002;
3. CIOBANU, V., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria
generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
Bucureşti, 1998;
6. LEŞ, I., Instituţii judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
7. LEŞ, I., Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Ed. ALL BECK,
Bucureşti, 2005;
8. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU
G., – Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
11. TEODORESCU, A., Responsabilitatea administraţiei publice pentru daune,
Institutul de Arte Grafice E. Mârvan, Bucureşti, 1942.
Articole:
1. ALBU, E., Ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Cerere adresată instanţei de
Contencios Administrativ pentru anularea acesteia. Problema admisibilităţii
unei asemenea acţiuni, în Curierul Judiciar, nr. 10/2010;
2. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele
juridice neconstituţionale, în Curierul Judiciar, nr. 3/2009;
3. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele
juridice emise cu exces de putere, în Curierul Judiciar, nr. 4/2009;
116
4. ANDREESCU, M., Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor
pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011;
5. BARBU, E, BARBU, S. G, Dimensiunea constituţională a răspunderii
magistraţilor – scurte consideraţii, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord.
S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
6. BARBU, S. G., Funcţiile procurorului în protecţia libertăţilor individuale –
analiza din perspectivă constituţională în Despre constituţie şi constituţionalism –
Liber amicorum Ioan Muraru, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006;
7. BOAR, A., Judecătorul – putere şi răspundere, în Dreptul, nr. 1/1998;
8. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii
Preşedintelui României pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr.
1/2005;
9. MIHĂILĂ, C., Consideraţii referitoare la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a
pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act administrativ, în Dreptul, nr. 3/2010;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Categoria constituţională „Act
administrativ”, în Revista Palatul de Justiţie nr. 7/1998;
11. POPESCU, C.-L., Calificarea europeană şi naţională a procurorului român drept
„magistrat”, în Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 1/2005;
12. ŞERBAN, D.-D., Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între
un organ administrativ-jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr.
8/2010;
13. VESMAŞ, D.- M., Unele consideraţii teoretice privind controlul politico-juridic
asupra executivului şi administraţiei publice româneşti contemporane, în Acta
Universitatis Lucian Blaga din 2004.
117
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA
CUPRINS

10.1. Trăsăturile Curţii Constituţionale
10.2. Organizarea Curţii Constituţionale
10.3. Actele supuse controlului de constituţionalitate
10.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
10.5. Actele şi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale

 stabiliţi trăsăturile Curţii Constituţionale;
 identificaţi actele supuse controlului de constituţionalitate;
 analizaţi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale;
 cunoaşteţi procedura în faţa Curţii Constituţionale.
118
10.1. Trăsăturile Curţii Constituţionale
 Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat de Constituţia României unei

autorităţi publice denumită Curte Constituţională. Din Constituţie şi legea de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale rezultă trăsăturile ce o caracterizează:
 este o autoritate publică. Curtea este o autoritate publică (fără însă să fie o
“putere” în stat), chiar dacă nu este cuprinsă, firesc, printre autorităţile publice
enumerate în Titlul III al Constituţiei;
 este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România;
 este independentă faţă de orice autoritate publică. În activitatea sa Curtea
Constituţională se supune numai Constituţiei şi legii sale de organizare şi
funcţionare;
 scopul curţii este de a garanta supremaţia Constituţiei;
 Poate fi considerată “o autoritate publică politico – jurisdicţională. Caracterul politic
rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura
unor atribuţii. Caracterul jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi funcţionare
(…), precum şi din alte atribuţii şi proceduri.”
Identificaţi şi explicaţi pe scurt trăsăturile Curţii Constituţionale a României.

1
0.2. Organizarea Curţii Constituţionale
 Curtea Constituţională este formată din 9 judecători. Numirea judecătorilor se face de

Camera Deputaţilor (trei), de Senat (trei) şi de Preşedintele României (trei), numai cu acordul
prealabil exprimat în scris al candidatului. Curtea se reînnoieşte cu o treime din judecători
din 3 în 3 ani. Mandatul judecătorilor este de 9 ani şi nu poate fi nici prelungit şi nici
reînnoit. Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor expres
prevăzute de art. 40 din Legea nr. 47/1992. Judecătorii Curţii nu pot fi arestaţi sau trimişi în
judecată contravenţională sau penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei care
i-au ales sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea procurorului general.
119
Preşedintele Curţii Constituţionale - i se aplică prevederile legale referitoare la judecători,
cu unele circumstanţieri. Este ales dintre membrii Curţii de aceştia. Preşedintele Curţii are
atribuţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 47/1992 şi art. 6 din Regulament.
Plenul Curţii Constituţionale
 Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea jurisdicţională în plen. Cvorumul de lucru
este de două treimi din numărul judecătorilor Curţii. Plenul adoptă acte cu votul majorităţii
judecătorilor. Şedinţele plenului se convoacă şi sunt conduse de preşedintele Curţii. Şedinţele
de judecată sunt în principiu publice, cu excepţia cazurilor în care s-a hotărât de plen, că
şedinţa este secretă.
În ce constă independenţa Curţii Constituţionale a României şi care este scopul

acesteia ?
10.3. Actele supuse controlului de constituţionalitate
 legile;
 iniţiativele de revizuire a Constituţiei;
 regulamentele Camerelor Parlamentului;
 ordonanţele;
 tratatele internaţionale;
 iniţiativa legislativă populară;
 hotărârile plenului camerelor.
10.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
 Stabilită, pe larg, în Legea nr. 47/1992 şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a

Curţii Constituţionale. Potrivit art. 16 din lege, procedura se completează cu regulile din
Codul de procedură civilă, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa
Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărându-se exclusiv de către Curte. Câteva reguli
generale de procedură:
 sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
 plenul Curţii hotărăşte şedinţa secretă;
 părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile
autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice
120
Curţii la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin;
 cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
10.5. Actele şi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale
 Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Legea
organică precizează deciziile; hotărârile; avizele.
Efecte juridice ale actelor Curţii Constituţionale
 Deciziile emise în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor sunt obligatorii
pentru toate subiectele de drept.
 Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate
depăşi forţa juridică a unui aviz.
 În situaţia obiecţiei de neconstituţionalitate, legea care ar fi declarată neconstituţională este
obligatoriu returnată în Parlament pentru a fi pusă de acord cu prevederile Constituţiei. În
situaţia excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale este de asemenea
definitivă şi obligatorie; ca urmare, prevederea legală declarată neconstituţională nu mai
poate fi aplicată, iar legea se transmite la Parlament pentru a fi pusă de acord cu prevederile
Constituţiei în termen de maxim 45 de zile.
 Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor
Parlamentului se comunică obligatoriu acestuia pentru a fi reexaminate.
 Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui
partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite,
de la Tribunalul Bucureşti.
 Hotărârile Curţii Constituţionale trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care
intervin. Unele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz.
Realizaţi o comparaţie între cele două modalităţi ale controlului constituţionalităţii

T
legilor: anterior şi posterior promulgării.
121
În ce constă modelul european şi cel american de control al constituţionalităţii

1 legilor?
1
Test de autoevaluare 10.1. – se vor compara cele două modele: modelul american şi
modelul european
Temă de reflecţie 10.1. – se vor analiza trăsăturile Curţii Constituţionale
Temă de reflecţie 10.2. – se va argumenta independenţa Curţii şi scopul acesteia
Temă de reflecţie 10.3. – se va realiza comparaţia între cele două modalităţi de
control: cel anterior şi cel posterior

I 1. Care sunt efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale? Argumentaţi-vă
poziţia faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale în cadrul controlului anterior
promulgării legii.
2. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
1. Competenţa Curţii Constituţionale poate fi stabilită astfel:

a. de către parlament;
b. nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, aceasta fiind singura în drept să
hotărască asupra competenţei sale;
c. de către instanţele de drept comun.
2. Actele ce pot fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională
sunt:
a. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele
şi hotărârile Guvernului;
b. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, hotărârile Parlamentului, ordonanţele şi
hotărârile Guvernului;
c. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, iniţiativele legislative populare.
122
3. Excepţia de neconstituţionalitate se judecă:
a. pe două grade de jurisdicţie, în primă instanţă în complet format din 3 judecători şi în
recurs în complet format din 5 judecători;
b. de către plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor;
c. de către plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii calificate a judecătorilor.
4. Curtea Constituţională în exercitarea atribuţiilor sale:
a. întotdeauna trebuie să fie sesizată, ea nu se poate sesiza din oficiu;
b. oricând se poate sesiza şi din oficiu;
c. trebuie să fie sesizată, existând o singură excepţie - controlul constituţionalităţii
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei - situaţie în care Curtea se poate sesiza din
oficiu.
5. Actele Curţii Constituţionale sunt:
a. decizii, avize obligatorii, hotărâri;
b. decizii, hotărârii, avize consultative;
c. hotărârii, decrete, decizii.
6. Decizia de neconstituţionalitate a unor prevederi dată în cadrul controlului excepţiei de
neconstituţionalitate produce următoarele efecte:
a. scoate din vigoare prevederile considerate neconstituţionale;
b. determină neaplicarea prevederilor legale considerate neconstituţionale;
c. obligă la reexaminarea de către Parlament a prevederilor legale considerate
neconstituţionale.
Răspunsuri:
I. 1. se vor analiza efectele deciziilor Curţii Constituţionale
2. se va analiza procedura în faţa Curţii Constituţionale
II. 1. b, 2. c, 3. b, 4. c, 5. b, 6. c.
Cărţi:
1. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., DUCULESCU, G., Drept Constituţional
comparat, ed. a IV-a, vol I, Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
123
Constituţia României revizuită, AllBeck, Bucureşti, 2004;
3. DELEANU, I., Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
Bucureşti, 1998;
9. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU
G., – Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Curtea Constituţională a României,
Editura Albatros, Bucureşti, 1997;
11. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1998;
13. MURARU, I., MURARU, A., VLĂDOIU, N., BARBU, S. G., Contencios
constituţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Legea educaţiei, Conflict juridic de natură

constituţională între Parlament şi Guvern (notă la deciziile Curţii
Constituţionale nr. 1431/2010 şi nr. 1525/2010), în Curierul Judiciar nr. 1/2011;
2. BENKE, K., Discuţii în legătură cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a
posteriori cu privire la legile sau ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, în
Dreptul, nr. 2/2010;
3. CRISTE, M., Scurtă prezentare comparativă a jurisdicţiei constituţionale în
ţările Uniunii Europene, în Dreptul, nr. 4/2010;
124
4. DRĂGANU, T., Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina
prevederilor Constituţiei revizuite, în Revista de drept public, nr. 1/2004;
5. FRENŢIU, G.-C., Necesitatea schimbării jurisprudenţei Curţii Constituţionale în
privinţa controlului de constituţionalitate al normelor abrogate, în Dreptul, nr.
7/2010;
6. MURARU, I. Constantinescu, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea
echilibrului puterilor în stat,, în Dreptul nr. 9/1996;
7. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în
Pandectele Române, nr. 9/2007;
8. PAPA, A.-D., Trăsături comune şi specifice excepţiei de nelegalitate şi celei de
neconstituţionalitate, în Revista de drept public nr. 2/2010;
9. POPA, N., Conflict juridic de natură constituţională (decizia Curţii
Constituţionale nr. 1228/12.11.2008), în Revista de drept public, nr. 1/2009;
10. TĂNĂSESCU E.-S., Criza economică din 2009 şi Curtea Constituţională a
României, în Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, nr. III/2010;
Legislaţie:
1. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 101 din 22 mai 1992, republicată.
125

Institutii Politice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutii Politice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ioan Muraru

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Ioan Muraru, Andrei Muraru

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Modulul “Instituţii politice” face parte, alături de Dreptul Constituţional, dintre

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

Trăsăturile puterii de Caracterul de putere

Caracterul de putere de constrângere

Necesitatea de a exprima şi realiza voinţa

1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor

 În procesul de exercitare a puterii de stat se observă o anumită separare a funcţiilor

Temă de reflecţie 1.2.

Identificaţi şi explicaţi principalele ideii ale teoria separaţiei puterilor în stat.

1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv

2) În raporturile sale cu Guvernul, Parlamentul:

Implicarea executivului în activitatea legislativului:

Principiul separaţiei puterilor în stat este sau nu înscris în Constituţia României în

1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească

Temă de reflecţie 1.4.

Analizaţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.

Test de autoevaluare 1.1.

Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Trăsături generale ale puterii de stat sunt:

3. Exercitarea puterii politice este încredinţată:

Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1.: 1. b; 2. c; 3. b.

1.5. Lucrare de verificare Unitatea 1

2. Identificaţi raporturile dintre legislativ şi executiv

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

I. 1. se va analiza evoluţia principiului separaţiei şi echilibrului puterilor

1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1

1. IONESCU, C., Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice

2.2. Categorii şi variante de partide politice

2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice

2.4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

2.5. Lucrare de verificare Unitatea 2

2.6. Bibliografie pentru Unitatea 2

Obiectivele unităţii de învăţare 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

Definiţia partidului politic

 Apariţia partidelor politice este în strânsă corelaţie cu:

Temă de reflecţie 2.1.

Definiţi partidul politic.

 Funcţiile partidelor politice:

Temă de reflecţie 2.2.

Care sunt funcţiile partidului politic?

Sistemele de partide: partidul unic, bipartidismul şi multipartidismul.

Temă de reflecţie 2.3.

Identificaţi după următoarea schemă categoriile şi variantele de partide politice:

Categorii şi variante de Confesionale, religioase,

Unice, unificate, dominante

Test de autoevaluare 2.1.

Analizaţi categoria de pluralism politic şi comentaţi aplicabilitatea sa de-a lungul

2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice

Temă de reflecţie 2.4.

Cine se poate pronunţa asupra neconstituţionalităţii sau nelegalităţii partidelor

Test de autoevaluare 2.2.

Trăsăturile partidelor Asociaţie

Cuprind membri de partid

2.4. Răspunsuri la testele de autoevaluare