Monarhia (gr.

monos – singur, arche – conducere) – forma de guvernământ în care puterea supremă

aparţine unei singure persoane, monarhului (rege, împărat, ţar, şah, etc.). monarhii deţin poziţia lor
în virtutea eredităţii, iar mandatul lor nu este limitat în timp.[4] Formele monarhiei sânt: monarhie
absolută şi monarhie constituţională (limitată).
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că puterea absolută aparţine monarhului. El este
unicul legislator, dirijează cu administraţia publică şi este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi
cea mai veche formă de guvernământ, de acea la etapa actuală ea este o raritate. Ca exemplu poate
să servească monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor
state sânt şi conducători religioşi. Totuşi puterea acestor monarhi poate fi limitată de către familia
regală care decide asupra moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să abdice.[5] În monarhiile
absolute lipseşte organul legislativ.
Monarhia constituţională (limitată) se caracterizează prin faptul că împuternicirile conducătorului
statului sânt limitate prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. În dependenţă de
gradul acestei delimitări deosebim monarhia dualistă şi monarhie parlamentară.
Monarhia dualistă este forma iniţială a monarhiei limitate în cadrul căreia puterea de stat se
realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă şi executivă.
Puterea legislativă aparţine parlamentului ales de către un cerc de supuşi (în dependenţă de tipul de
scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă este încredinţată monarhului care o
exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura judecătorească la fel aparţine monarhului.
Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile adoptate de către parlament, de a emite decrete-
legi cu putere de lege şi de a dizolva parlamentul. Guvernul poartă răspundere în faţa şefului de stat.
O astfel de formă de guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă. Actualmente,
monarhia parlamentară este în: Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia,
Danemarca.
În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind limitată
considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către parlament, monarhul nu are dreptul de
veto. Guvernul se formează în baza majorităţii parlamentare şi poartă răspundere în faţa
parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a votului de neîncredere guvernului, acesta
demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent. Orice act al monarhului
necesită a fi contrasemnat de către şeful guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul monarhiei
parlamentare monarhul domneşte, dar nu guvernează.[6]
Republica (lat. res publica – treburi publice) – forma de guvernământ în care cetăţenii deţin şi exercită
puterea suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte). Guvernarea republicii este opusă
guvernării monarhice, ea nu este ereditară şi nici viageră.[7] Republica este considerată cea mai
democratică formă de guvernământ. Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi
semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în sistemul organelor
de stat:
– conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi (în SUA), fie prin votul
direct al alegătorilor;
– preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor adoptate de parlament;
– separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de independenţă semnificativă în
raportul reciproc;
– parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar nici preşedintele
nu este în drept să dizolve anticipat parlamentul;
– preşedintele este şi şeful executivului;
– miniştrii sânt numiţi în funcţie de către preşedinte;
– lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.
Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde pentru prima oară a fost
instaurată această formă de guvernare. Sistemul organelor de stat superioare se construieşte pe
principiul „balanţei şi contrabalanţei”.[8]
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat. Această formă
de guvernământ se caracterizează prin următoarele aspecte:
– şeful statului este ales de către parlament;
– guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă de parlament;
– parlamentul este investit cu dreptul de a exercita control asupra activităţii guvernului;
– parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat;
– parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de neîncredere;
– atribuţiile şefului statului sânt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului
guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului statului.
Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei,
Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei forme de guvernământ, astăzi se
vorbeşte despre : regim parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa parlamentului şi în
faţa şefului de stat) şi regim parlamentar monist (guvernul e responsabil doar în faţa parlamentului).[9]
Republica semiprezidenţială este forma de guvernământ care combină particularităţile republicii
prezidenţiale şi a celei parlamentare. Franţa şi Portugalia sânt republici semiprezidenţiale.

O republică federală este o federație de state cu o formă de guvernământ republicană. Federația

este compusă dintr-un număr de state care se autoguvernează, care sunt unite la nivel de guvern
federal. În orice federație, spre deosebire de un stat unitar, guvernele autonome la nivel statal sunt
definite constituțional, fiind protejate de orice intervenție unilaterală care ar putea fi luată la nivel
federal.
Statele unei federații (precum și cele ale unei confederații) mențin, de asemenea, și suveranitatea
politică, pe care nu o cedează statului federal. De fapt, în acest caz, cuvântul „republică” din expresia
„republică federală” nu este folosit foarte adecvat, dar înseamnă, cel puțin, faptul că federația de state
respectivă nu are ca șef de stat un monarh.
Trei state federale contemporane se descriu pe ele însele ca „republici federale”: Republica Federală
Germania, Republica Federală a Nigeriei și Republica Federală Democratică a Etiopiei. O variantă
aproape de aceasta este cea de „republică federativă”, care apare în titlul oficial al Braziliei,
„Republica Federativă a Braziliei”.

FRANTA
1. Statul
Franţa este o republică indivizibilă, laică, democratică şi socială se menţionează în art.2 din Constituţie.
Organizarea şi funcţionarea Guvernului derivă din Constituţia din 1958, care recunoaşte principiile
Declaraţiei Drepturilor Omului şi Constituţia din 1946.
Constituţia din 4 octombrie 1958, aprobată prin referendum, a constituit punctul de pornire pentru reforma
constituţională din 1962, potrivit căreia Preşedintele Republicii este ales de toţi cetăţenii francezi prin vot direct
universal.
Şeful Statului este Preşedintele Republicii, ales pentru şapte ani prin vot universal şi poate fi reales de un
număr infinit de ori.
Potrivit sistemului francez, Preşedintele Republicii are responsabilităţi formale ca Şef de Stat în cadrul
sistemului parlamentar şi de asemenea este cel care conduce executivul.
El desemnează Primul Ministru şi alţi membri ai Guvernului, conduce Consiliul Miniştrilor şi poate să
dizolve Adunarea Generală potrivit articolului 12 din Constituţie.
Are drept de promulgare a legilor votate de Parlament şi poate, dacă este necesar, să solicite o revizuire a
legilor, lucru care se întâmplă foarte rar.
Preşedintele Republicii este comandantul forţelor armate. în situaţiile de excepţie el poate să invoce art.16
din Constituţie care arată că pot fi luate măsuri excepţionale pentru a asigura securitatea naţională şi
continuitatea activităţii Guvernului.
De asemenea, Preşedintele joacă un rol important în relaţiile externe, întrucât acesta reprezintă
Franţa.
El este asistat în desfăşurarea activităţii de către un Secretariat General al Preşedinţiei, responsabil pentru
informare şi coordonare, şi de un birou personal din care fac parte consultanţii politici, care informează
Preşedintele, îl asistă în fundamentarea deciziilor şi îl asigură că ordinele sale sunt respectate întocmai.

2. Structura autorităţii
 Cele trei ramuri ale autorităţii sunt bine reprezentate şi în administraţia franceză.
2.1. Autoritatea juridică
Curţile franceze sunt de două tipuri: curţi Juridice şi curţi Administrative.
Curţile Juridice se află sub autoritatea supremă a Curţii de Apel (Cour de Cassation), care are competenţa
să anuleze deciziile Curţilor de pe nivelurile inferioare şi joacă un rol esenţial în desfăşurarea corespunzătoare
a activităţii.
Curţile Juridice includ multe curţi speciale: Curtea Comercială (Tribunaux de Commerce), Biroul de
Conciliere (Conseils de Prud'hommes), patru cabinete de relaţii etc.
Curţile Administrative se află în subordonarea Consiliului de Stat. Acestea includ curţile administrative
simple şi potrivit recentei reforme există curţile Administrative de apel şi curţile specializate, cu precădere în
sectorul financiar: Curtea de Conturi (Cour des Comptes) şi Curtea Regională de Conturi.
De asemenea, înalta Curte de Justiţie formată din parlamentari este responsabilă pentru cazurile penale în
care sunt implicaţi Preşedintele Republicii sau membrii Guvernului.

2.2. Autoritatea legislativă

în mod normal, legislaţia este votată de Parlament. Parlamentul este bicamerakAdunaiea Naţională şi
Senatul.
Adunarea Naţională este aleasă pentru cinci ani prin vot direct universal. Senatul este ales prin vot
universal indirect de către grupul electoral al"grands electeurs".
Un mandat de senator este acordat pentru nouă ani.
Senatul nu poate fi dizolvat, spre deosebire de Adunarea Naţională.
In toate deciziile importante Adunarea Naţională are putere decizională finală.
Structurile asociate Adunării Naţionale şi Senatului sunt următoarele comitete:
- Comitetul de Aprobare în special pentru domeniul legislativ şi al finanţelor, care variază de la o cameră
la alta şi care este grupul principal de acceptare a textelor înainte ca acestea să fie dezbătute public;
- Comitetul de Selecţie poate fi constituit la cererea membrilor parlamentului pentru a examina
propunerile particulare ale parlamentarilor;
- Comitetele de Anchetă şi Control pot fi constituite pentru probleme particulare şi au o putere de
investigare foarte mare.

2.3. Autoritatea executivă

Este divizată între Preşedintele Republicii şi Primul Ministru.
Nominalizările pentru posturile din activităţile civile şi militare, de la cel mai înalt nivel al statului, sunt
de competenţa Preşedintelui Republicii.
Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect şi director al administraţiei, sunt făcute de
către Consiliul de Miniştri.

Guvernul Central
Şeful Guvernului este Primul Ministru . (vezi figura nr. 6.)
Guvernul este format din Primul Ministru, un număr de ministere şi secretariate de stat.
Structura Guvernului poate varia. Unii miniştri sunt denumiţi miniştri secretari de stat şi au un rol
important în echipa guvernamentală.
Aceştia pot fi secondaţi de alţi miniştri. Nici un membru al guvernului nu poate fi membru al
Parlamentului.
Există aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvasipermanente. Miniştrii
şi secretarii de stat au propriile lor birouri conduse de către asistenţi.
Primul Ministru, care este numit de către Preşedintele Republicii, este responsabil pentru acţiunile
Guvernului potrivit art.21 din Constituţie.
Acesta organizează activitatea Guvernului şi este ajutat de asistenţi şi de Secretariatul General al
Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului are rolul central în derularea multor proceduri administrative care
implică activitatea Guvernului.
Guvernul răspunde în faţa Adunării Naţionale la toate interpelările scrise sau orale ale membrilor
parlamentului.
 în fiecare săptămână, o sesiune este rezervată unor astfel de interpelări.
Un ministru este responsabil în mod expres pentru relaţia cu Parlamentul.
Formele de desfăşurare a activităţii Guvernului sunt:
- Şedinţele Consiliului de Miniştri în principiu sunt săptămânale, prezidate de Preşedintele Republicii şi
reunesc Primul Ministru, miniştrii şi dacă este necesar şi secretarii de stat corespunzători. Agenda de lucru
pregătită de către Secretariatul General al Guvernului este acceptată de către Preşedintele Republicii care
conduce dezbaterile. Deliberările Consiliului de Miniştrii, constituie, de obicei, punctul final în procesul
decizional al Guvernului;
- Şedinţele Consiliilor Interministeriale reunesc, la invitaţia Preşedintelui Republicii care le prezidează,
Primul Ministru, miniştri implicaţi în problemele particulare şi dacă este necesar şi personalul civil de nivel
superior;

- Şedinţele Comitetelor Interministeriale la care participă membrii Guvernului sunt prezidate de Primul
Ministru.

Germania
Preşedinte
Republica Federală Germania este situată în Europa Centrală. Din punct de vedere constituţional
Germania este o democraţie republicană federală reprezentativă.
Preşedintele Germaniei (Bundespräsident) este şeful statului german, pe scara ierarhică cel mai înalt
organ constituţional al Germaniei. Totuşi, conform constituţiei, puterea sa este limitată, funcţiile sale fiind
doar de reprezentare. El trebuie să fie neutru, preşedintele tuturor cetăţenilor şi rezidenţilor din Germania
şi este reprezentantul Germaniei în relaţiile internaţionale.
Cele mai importante atribuţiuni politice de stat ale preşedintelui german sunt:
 hotărăşte dizolvarea guvernului, atunci când cancelarul (prim-ministrul) primeşte un vot de
neîncredere din partea acestuia;
 reuneşte sau dimite miniştri la sugestia cancelarului;
 are împuterniciri speciale în cazul unui guvern minoritar;
 aprobă şi semnează legile federale, ca ultim pas pentru intrarea acestora în vigoare.
Guvern
Forma de guvernământ este parlamentară, în care şeful guvernului – cancelarul – este ales de
parlament, numit bundestag, şi confirmat de către preşedintele federal. Germania este caracterizată de o
structură administrativă policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal şi o puternică poziţie a
cancelarului federal. Aparatul administrativ german are trei niveluri:
 Nivelul federal;
 Nivelul landurilor;
 Nivelul local.
Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către parlament pe o perioadă de 4 ani. El are dreptul
de a numi şi elibera din funcţie pe miniştri, precum şi dreptul de a formula direcţiile de acţiune şi sarcinile
fiecărui ministru din guvern.
Germania este alcătuită din 16 landuri (unităţi teritorial-administrative) (din care 13 landuri cu
suprafaţă mare şi trei landuri de tip oraş-stat), caracterizate de o puternică autonomie din punct de vedere
legal. A se vedea Anexa 1.
Ministerele au autoritate federală supremă, identifică problemele, cercetează, analizează variante
decizionale pentru a găsi cele mai bune soluţii şi fundamentează legislaţia primară şi secundară.
Ierarhia tipica pentru un minister federal este următoarea:
 Minister;
 Secretariat de stat;
 Comitetul Director;
 Comitetul Subdirector;
 Conducerea Diviziei.
 Membrii Secretariatului de stat şi ai Comitetului director sunt numiţi pe criterii politice, primul
cuprinzând 1-3 persoane, iar cel din urmă aproximativ 4-7 persoane, cu toate că Ministerul Federal de Interne
reuneşte frecvent 11 directori.
Cooperarea interministerială este un element deosebit de important pentru buna coordonare în
politică. Ministerele sunt conduse de un ministru asistat de un Birou de personal format din persoane civile.
În mod normal acesta cuprinde un asistent/consilier personal, un reprezentant al presei, un asistent
parlamentar şi secretari.
Sistem administrativ – teritorial
Fiecare land german are propria constituţie (în plus faţă de Constituţia Germaniei), propriul guvern şi
miniştri la nivel de land, propriul prim-ministru, propria reprezentare în Parlamentul de la Berlin, propria
legislaţie în domeniile care ţin de competenţa landurilor (cultura, învăţământul, poliţia etc.) şi altele.
Unele landuri sunt împărţite în regiuni administrative numite Regierungsbezirk. Regiunile
administrative se împart la rândul lor în districte:
 Districte rurale (Kreise, în unele landuri numite Landkreise)
 Districte urbane (Kreisfreie Städte) - oraşe care nu ţin de vreun district rural
Unele districte se împart în unităţi administrative (Ämter), iar acestea se împart în comune (Gemeinde).
Conform legilor de bază, organizarea administrativă a fiecarui land este lăsată la dispoziţia acestuia.
La nivel federal, politica generală pentru fiecare land este fundamentată de şeful Guvernului Regional (Primul
Ministru al landului) şi birourile sale. Doar câteva sarcini administrative, precizate în legea de bază, sunt
realizate de administraţia federală.
Cele mai multe landuri au trei niveluri de organizare administrativă: superior, mediu şi inferior.
Autorităţile de la cel mai înalt nivel îndeplinesc funcţiile administrative pentru întregul land dintr-o poziţie
centrală. Aceste autorităţi sunt imediat subordonate ministerelor şi nu au structuri administrative.
Autorităţile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un district administrativ din
cadrul landului.
Responsabilitatea este asigurată de către comisarul de district şi biroul lui. Comisarul de district,
desemnat de Guvernul landului şi în subordinea Ministerului de Interne al landului, are misiunea de a
veghea la siguranţa. Landurile mai mici nu au acest nivel intermediar de autoritate.
Autorităţile de nivel inferior sunt autorităţi specifice landului, de exemplu, autorităţile pentru
administrarea reţelei de drumuri, birourile de sănătate şi cele veterinare.
Conducerea landurilor desfăşoară, de asemenea, activităţi mixte, care sunt rezultatul cooperării
între landuri şi Guvernul Federal, cum ar fi elaborarea politicii economice regionale, învăţământ etc.
Organele de coordonare pentru activităţile mixte dintre Federaţie şi landuri sunt Comitetele de Planificare,
din care fac parte reprezentanţii landurilor şi Federaţiei.
Landurile sunt autonome şi din punct de vedere financiar. Veniturile lor provin, în principal, din
taxele landului pentru proprietate, succesiune şi din taxele pe venit.
Administraţia publică locală este reprezentată de districtul. Constituţia federală şi constituţiile
landurilor îi recunosc districtului autonomia administrativă, precum şi reprezentativitatea autorităţilor
proprie.
Statutul districtului este stabilit printr-un cod special, adoptat ca lege a landului, ceea ce implică
deosebiri de la un land la altul.
În calitate de colectivitate teritorială locală, districtul desfăşoară activităţi care depăşesc mijloacele
financiare şi capacitatea de gestiune a comunelor. Pentru aceasta, el dispune de prerogative de autoritate
publică, cele mai importante dintre acestea fiind:
 puterea de organizare;
 puterea de a-şi recruta şi gestiona personalul;
 puterea financiară şi bugetară;
 puterea de a emite anumite norme juridice cu caracter general, pentru teritoriul districtului;
 dreptul la sigiliu, stemă şi drapel.
 În general, atribuţiile obligatorii ale districtului sunt: construirea şi întreţinerea drumurilor
intercomunale, amenajarea teritoriului, întreţinerea parcurilor naturale, asistenţă socială, construirea şi
întreţinerea spitalelor, construirea şi întreţinerea liceelor şi a şcolilor profesionale, colectarea prelucrarea şi
depozitarea rezidurilor menajere.
Pentru exercitarea atribuţiilor ce îi revin, districtul dispune de organe alese şi de un aparat
administrativ.
Organul reprezentativ este ales prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Adunarea decide în
toate problemele care ţin de competenţa a districtului, însă ea poate delega unele atribuţii Preşedintelui
adunării sau unor comitete constituite dintre membrii săi.
Aparatul administrativ are o structură dualistă: de serviciu al districtului şi de serviciu
desconcentrat al landului. Din acest motiv, este format atât din funcţionari ai districtului, cât şi din
funcţionari ai landului. De regulă, funcţionarii superiori sunt recrutaţi de autorităţile landului, iar ceilalţi de
autorităţile districtului. Costurile serviciilor administrative de la nivelul districtului sunt astfel împărţite între
land şi arondisment.
Aparatul administrativ al districtului, ca serviciu al landului, exercită atribuţiile acestuia în
următoarele domenii: poliţie, controlul disciplinei în construcţii, amenajarea teritoriului, drumuri şi căi
navigabile, monumente istorice. În calitate de serviciu al districtului, îndeplineşte atribuţiile ce revin
acestuia, potrivit statutului său de colectivitate teritorială locală.
La nivelul districtului, un rol deosebit de important revine Preşedintelui districtului. El este ales de
Adunarea districtului pentru perioade cuprinse între 6 şi 12 ani în funcţie de land. La selecţionarea
candidaţilor pentru această funcţie, participă şi ministrul de interne al landului. Astfel, un comitet de
selecţie, din cadrul Adunării, întocmeşte o listă de candidaţi, care trebuie să cuprindă cel puţin trei persoane.
Această listă se trimite spre aprobare ministrului de interne al landului. După aprobare, lista este supusă
votului Adunării. Este ales candidatul care obţine majoritatea absolută.
Preşedintele districtului este un funcţionar public ales care are atât calitatea de Preşedinte al
Adunării districtului, cât şi pe cea de şef al aparatului administrativ din districtul. Ca şef al aparatului
administrativ din districtul, Preşedintele este responsabil de îndeplinirea atribuţiilor ce revin acestuia. E1
este superiorul ierarhic al funcţionarilor districtului şi al funcţionarilor landului de la nivel de district,
considerat ca circumscripţie administrativă, răspunzând de activitatea acestora.
Unitatea administrativ-teritorială de bază este comuna. Termenul de „comună” se aplică atât
marilor oraşe, cât şi micilor localităţi rurale.
Statutul comunei este guvernat de principiul liberei administrări, ceea ce înseamnă că aceasta
rezolvă, în nume propriu şi pe proprie răspundere, ansamblul problemelor locale. În acest scop, comunei îi
sunt recunoscute o serie de prerogative, dintre care: autonomia financiară, capacitatea de a-şi planifica
dezvoltarea, puterea de a adopta anumite acte normative şi capacitatea de a-şi recruta şi gestiona
personalul.
Comunele au atribuţii proprii, atribuţii delegate de land şi, eventual, unele atribuţii transferate de
district. Atribuţiile proprii pot fi obligatorii sau facultative.
Principalele atribuţii obligatorii sunt: urbanismul, construcţia şi întreţinerea drumurilor locale,
construcţia şi întreţinerea unor categorii de şcoli, protecţia civilă, ajutoarele sociale, amenajarea şi
întreţinerea cimitirelor.
Dintre atribuţiile delegate de land putem regăsi: starea civilă, evidenţa populaţiei, diferitele
recensăminte, controlul alimentar, supravegherea restaurantelor şi a comerţului cu băuturi alcoolice.
De asemenea, comunele mai pot acţiona şi ca agenţi economici, în limitele stabilite de lege. Astfel,
ele pot înfiinţa întreprinderi economice dacă acestea satisfac o nevoie publică. A se vedea Anexa 2.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord este un stat independent în Europa de Vest.
Este compus din patru ţări tradiţionale: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, precum şi din mai
multe teritorii dependente. Capitala sa este oraşul Londra.
Regină
 Suveranul are, teoretic, puteri largi, însă, în practică, îndeplineşte doar funcţii ceremoniale.
Suveranul este cel care promulgă legile emise de Parlament. De asemenea, el deschide în fiecare an
sesiunea Parlamentului cu aşa-numitul Mesaj al Coroanei, care este, de fapt, un program de guvernare.
Suveranul Regatului Unit este monarh de drept şi în alte 15 ţări ale Commonwealth-ului. Actualul suveran
al Regatului Unit este Regina Elisabeta a II-a, care a urcat pe tron în 1952 şi a fost încoronată în 1953.
Regina este reprezentată de un Lord Locotenent în opt regiuni ale Ţării Galilor. Cele 13 comitate
tradiţionale ale Ţării Galilor sunt de asemenea utilizate ca zone geografice.
Guvern
Regatul Unit este o monarhie constituţională, în care puterea executivă este atribuită
Guvernului ("Guvernul Majestăţii Sale") şi provine de la Parlament. Este una din puţinele ţări actuale care
nu au o Constituţie. Primul ministru este Şeful Guvernului şi este responsabil în faţa Camerei Comunelor,
camera inferioară a Parlamentului. Acest sistem de guvernare a fost emulat şi în alte părţi ale lumii şi este
cunoscut sub numele de modelul Westminster.
Miniştrii Guvernului sunt aleşi prin convenţie dintre membrii Camerei Comunelor, deşi unii
provin şi din Camera Lorzilor. Miniştrii sunt învestiţi cu putere executivă, dar şi legislativă. Primul-ministru
este, în general, şeful partidului cu cei mai mulţi reprezentanţi în Camera Comunelor. Actualul Prim -
ministru este David Cameron, în funcţie din 2010 .
Regatul Unit are un sistem de protecţie socială foarte cuprinzător şi se proclamă un stat social
sau "stat asistenţial" (welfare state).
Subdiviziunile Regatului Unit sunt complexe, pe mai multe niveluri şi neuniforme, fiind diferite
în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Subdiviziunile au evoluat natural în structura actuală pe
parcursul a câteva sute de ani.
Recent, nivelelor tradiţionale comitate şi parohii civile le-a fost redusă importanţa în avantajul
altor subdiviziuni ca oraş, district sau regiune.
1. Anglia
Anglia nu are un legislativ sau un guvern care să fie responsabil pentru întrega ţară , spre
deosebire de celelalte trei ţări, ci este condusă de parlamentul Regatului Unit şi implicit de Guvernul
Regatului Unit. Sunt discuţii privind crearea fie a unui parlament separat, fie privind acordarea unor puteri
legislative celor nouă regiuni ale Angliei. În afară de Londra, puterile regiunilor sunt foarte limitate.
Regiunea Londrei este divizată în City of London şi 31 de Burguri ale Londrei ce sunt numite
împreună Londra Mare şi sunt administrate de Autoritatea Londrei Mari.
Celelalte regiuni sunt formate din comitate ce pot fi metropolitane sau ne-metropoilitane.
Acestea sunt la rândul lor subdivizate în districte (ce pot fi numite oraşe, burg-uri, burg-uri regale, burguri
metropolitane sau simplu districte). În unele locuri, comitatele şi districtele funcţionează împreună, ca o
autoritate unitară.
Sub nivelul districtelor funcţionează, fără o distribuţie uniformă sau care să acopere întreg
teritoriul, nivelul parohiilor civile. Consiliile parohiilor civile sau consiliile oraşelor există în principiu doar
pentru oraşe mici şi în mediul rural, fiind rar întâlnite în oraşele mari şi interzise în interiorul Londrei Mari.
Din punct de vedere administrativ, Anglia este divizată în entităţi subnaţionale ce pot fi grupate
pe patru niveluri. Diverse legislaţii au creat entităţi subnaţionale alternative la diferite nivele.
Cel mai înalt nivel de diviziune administrativă a Angliei este regiunea (în număr de nouă) ce
conţine unul sau mai multe comitate. Toate au acelaşi statut, dar doar regiunea Londra Mare are un nivel
substanţial de autonomie administrativă locală. De asemenea, regiunile variază foarte mult atât în ceea
ce priveşte populaţia cât şi suprafaţa ocupată.
2. Scoţia
Scoţia are o autoritate leguitoare separată, Parlamentul Scoţiei, şi un guvern, Executivul Scoţiei.
Sub nivelul naţional, scoţia este divizată în 32 entităţi administrative numite zone ale
consiliului. Sub acest nivel uniorm, există un nivel format din zone ale comitetelor. În zone ale consiliului
predominant rurale există şi multe consilii ale comunităţii, dar acestea au puteri mai limitate faţă de
consiliile parohiilor civile din Anglia.
3. Ţara Galilor
Sub nivelul naţional, Ţara Galilor este formată din 22 autorităţi unitare: 10 burg-uri, 9 comitate,
şi 3 oraşe. Sub acest nivel există consilii ale comunităţilor, cu puteri similare cu ale parohiilor civile
engleze.
Autorităţile unitare sunt responsabile cu totalitatea serviciilor locale, inclusiv educaţia,
securitatea socială, mediul şi infrastructura.
4. Irlanda de Nord
Per ansamblu, conducerea Irlandei de Nord este realizată în mod direct de guvernul Regatului
Unit prin Secretariatul de Stat pentru Irlanda de Nord, iar legile sunt create de Parlamentul Regatului
Unit.
Tradiţional, Irlanda de Nord era orgnizată în 32 de Comitate. Actualmente acestea sunt încă
utilizate din punct de vedere administrativ pentru desemnarea reprezentantului reginei, Lord
Locotenent, pentru înmatricularea autoturismelor şi de către poştă.
Din 1973 administraţia locală din Irlanda de Nord este orgnizată în 26 de districte.

Statele Unite ale Americii

1. Statul
Statele Unite ale Americii sunt o republică federală formată pe baza Constituţiei adoptată iniţial de 13 state.
Guvernul este organizat şi funcţionează pe principiile constituţionalităţii, iar activitatea acestuia se orientează în
trei direcţii: juridică, legislativă şi executivă.
Constituţia SUA a fost aprobată la 17 septembrie 1787 printr-o înţelegere la care au participat 12 reprezentanţi din
cele 13 state iniţiale.
Constituţia conţine şapte articole care definesc puterile în stat, limitele între care acţionează Guvernul Federal,
primele 10 amendamente, care au fost ratificate în 1791 şi alte 17 amendamente adoptate în ultimii ani(1992). O parte din
cele 17 amendamente explică dreptul la vot şi modul de desfăşurare a alegerilor. Alte amendamente abolesc sclavia şi
autorizează taxele pe venituri.
Un amendament al Constituţiei poate fi susţinut de două treimi din membrii celor două Camere ale Congresului
American şi poate fi ratificat de trei sferturi dintre aceştia.
Şeful statului este Preşedintele ales în mod indirect de către cetăţeni printr-un scrutin electoral. Fiecare din cele 50
de state are reprezentanţi proprii în Congres pe baza voturilor exprimate de electorat.
Candidaţii care întrunesc o majoritate de voturi la nivel de stat, de obicei primesc toate voturile statului respectiv
pentru alegerile care se desfăşoară la nivel federal.
Potrivit Constituţiei, membrii Camerei Reprezentanţilor votează pentru alegerea Preşedintelui, iar Senatul votează
pentru Vicepreşedinte. De asemenea, se fac precizări în legătură cu succesiunea la funcţia de Preşedinte, respectiv Vice-
preşedinte atunci când apar situaţii speciale.
Candidaţii la Preşedinţie şi la Vicepreşedinţie sunt aleşi din rândurile principalelor partide politice.
Guvernul Naţional are câteva reguli după care îşi selectează candidaţii.
Puterea şi responsabilitatea Preşedintelui sunt precizate în Art.2 din Constituţie.
Acesta are alături de funcţia de Şef al Statului şi pe cea de Şef al Executivului.
Preşedintele, de asemenea, are şi funcţia de Comandant al Forţelor Armate, şi cu permisiunea a două treimi din
Senat poate încheia tratate cu alte state, poate desemna ambasadori, judecători federali şi membrii în Birourile Statelor
Unite.
Preşedintele poate semna sau dimpotrivă poate exercita dreptul de veto pentru legile care au fost discutate în
Congres.
în Constituţie se menţionează faptul că Vicepreşedintele Statelor Unite este şi Preşedintele Senatului American,
şi, prin urmare, are sarcini derivate din această funcţie, la care se adaugă şi cele primite de la Preşedinte.

2.2. Autoritatea legislativă

Toate puterile legislative în SUA sunt precizate de Constituţie în Art.l şi sunt exercitate de cele două mari grupuri
din Congresul Statelor Unite: Senatul şi Camera Reprezentanţilor.
Senatul este format din câte doi membri ai fiecărui stat şi care sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani.
 Camera Reprezentanţilor este formată din 435 de membri, repartizaţi proporţional între State potrivit alegerilor
care au loc la fiecare doi ani.
Congresul American ia decizii în problemele de legislaţie, iniţiază legi, îmbogăţeşte conţinutul celor existente şi
analizează propunerile care vin din partea Preşedintelui.
Congresul are, de asemenea, competenţa de a percepe taxe şi a aproba unele servicii, de a acorda împrumuturi
sau de a susţine financiar acţiunile care se desfăşoară la nivelul executivului.
Pregătirea conţinutului legilor se desfăşoară în cadrul unor comisii, sau comitete organizate pe lângă fiecare
Cameră.
Aceste comisii sunt formate din senatori şi reprezentanţi care studiază, analizează şi fac propuneri pentru cadrul
legislativ şi pentru politicile în diferite domenii.
Există 16 astfel de comisii în Senat şi 22 în Camera Reprezentanţilor.
Toate aceste comisii au la rândul lor alte subcomisii care se ocupă cu probleme specifice ce apar în domeniul
respectiv.
De asemenea, fiecare din cele două Camere poate stabili şi comisii ad-hoc sau comisii de investigare, dar de regulă
acestea au o durată limitată de funcţionare, şi nu pot propune texte de lege.
In prezent fiecare Cameră are câte cinci Comisii speciale şi un Comitet mixt al celor două Camere care se ocupă
cu discutarea problemelor comune acestora.
Există în prezent patru tipuri de Comitete:
- Comitetul Economic.;
- Comitetul Bibliotecilor;
- Comitetul pentru Tipărituri;
- Comitetul pentru Aplicarea de Taxe.
Fiecare membru al Congresului este sprijinit în desfăşurarea activităţii sale de către un număr de persoane plătite
pentru munca lor. Astfel, senatorii colaborează cu 25 - 60 persoane, în funcţie de numărul populaţiei pe care o reprezintă.
în 1987 numărul persoanelor care făceau parte din comisii a fost, la nivelul Congresului, de aproximativ 18000.

2.3. Autoritatea executivă

Preşedintele este Şeful Statului şi al Guvernului şi împreună cu un Vicepreşedinte sunt aleşi.
Constituţia nu detaliază responsabilităţile Preşedintelui. Câteva precizări sunt făcute în acest sens. Ele se referă la
exercitarea funcţiilor în domeniul militar, constituirea diferitelor birouri, numirea unor judecători ambasadori şi miniştri,
precum şi întreţinerea unei relaţii permanente cu Congresul.
Preşedintele prezintă în fiecare an un Mesaj către Statele Uniunii în care face cunoscute principalele priorităţi ale
politicii prezidenţiale.
Preşedintele acţionează direct sau indirect prin consultanţi, şefi de departamente, sau manageri de nivel superior
din cadrul serviciilor civile federale pentru: pregătirea şi transmiterea către Congres a bugetului federal anual, pregătirea
propunerilor legislative care urmează a fi supuse discuţiei în Congres şi implementarea politicilor şi programelor de
aplicare a conţinutului legilor federale.
Preşedintele este:
- Conducător al Guvernului Federal;
- Şeful Biroului Executiv şi Administrativ al Guvernului Federal;
- Comandant al Forţelor Armate;
- Şeful Statului.
Biroul Şefului de Guvern
Biroul Preşedintelui, cunoscut sub numele de Casa Albă, este format din aproximativ 400 persoane . Activitatea
din cadrul Casei Albe este coordonată de către un Şef de Personal.
Alte birouri sunt conduse de către Consultantul Preşedintelui pentru probleme de securitate naţională. Nu există o
configuraţie standard pentru Casa Albă, fiecare Preşedinte are posibilitatea de a modifica structura existentă aşa cum
consideră.
Toţi membrii Casei Albe sunt numiţi de Preşedinte şi au misiunea de a participa la toate acţiunile care implică
responsabilităţile Preşedintelui în calitatea sa de Şef al Statului, Comandant al Armatei şi Şef al Guvernului.
De asemenea, personalul de la Casa Albă îndeplineşte şi o serie de sarcini în domeniul economic, de securitate
naţională, de politică externă, relaţii cu mass-media, coordonare a activităţii Cabinetului, de stabilire a agendei de lucru
etc.
Vicepreşedintele are în subordine un număr redus de persoane cu sarcini similare.
Biroul de la Casa Albă cuprinde:
- Secretariatul Cabinetului;
- Departamentul de Politică Internă;
- Departamentul de Consultanţă în Domeniul Legislativ;
- Departamentul de Activitate Legislativă.
 - Departamentul de Conducere şi Administrare;
- Departamentul Naţional de Securitate;
- Departamentul Naţional de Servicii;
- Departamentul de Activitate Politică;
- Departamentul de Personal al Preşedinţiei;
- Secretariatul pentru Relaţia cu Presa;
- Departamentul pentru Relaţii Publice şi Activitate Interguvernamentală;
- Secretariatul de Personal.
Deciziile sunt fundamentate la nivelul Cabinetului în cadrul celor 14 departamente ale acestuia. Cabinetul se
reuneşte sub conducerea Preşedintelui şi uneori pentru problemele particulare se formează mici grupuri de analiză.
Consiliul Naţional de Securitate reprezintă grupul permanent de consultanţă al Preşedintelui în problemele de
politică militară internă şi externă.
Acest Consiliu Naţional a fost constituit prin lege în anul 1947 şi este format din Preşedinte, Vicepreşedinte şi
Secretarii de Stat şi de Apărare. Directorul Agenţiei Centrale pentru Cercetare în Domeniile de Vârf este unul din
consultanţii Consiliului.
Alături de personalul care face parte din Cabinetul de la Casa Albă există un număr de birouri/agenţii care fac, de
asemenea, parte din Biroul Executiv al Preşedintelui:
- Consiliul Economic;
- Consiliul pentru calitatea Mediului;
- Consiliul Naţională de Securitate;
- Biroul Administrativ;
- Biroul de Conducere şi de Fundamentare a Bugetului;
- Biroul Naţional pentru Controlul Drogurilor
- Biroul pentru Ştiinţă şi Tehnologie
- Biroul pentru Reprezentanţă Comercială a S.U.A.

JAPONIA
Sistemul administrativ din Japonia Japonia are un sistem de administraţie publică restrâns în care, alături
de componentele clasice, există agenţii şi corporaţii.

1. Statul
Japonia este un stat unitar condus în mod simbolic de un împărat şi guvernat democratic de un sistem
parlamentar caracterizat prin separarea clară a puterilor în stat în trei mari direcţii: legislativă, executivă şi
juridică.
Constituţia Japoniei a fost promulgată în 1946 şi conţine informaţii în legătură cu statutul împăratului
Japoniei, eliminarea războiului, drepturile şi obligaţiile oamenilor, funcţiile Dietei(Parlamentului), Cabinetului
şi Justiţiei, alte prevederi referitoare la finanţe, autoguvernare şi supremaţia legii.
Aşa cum am precizat mai sus, şeful statului este împăratul (Tenno în limba japoneză), un fel de simbol al
Statului şi al unităţii poporului. El nu este implicat în politică şi nu are putere faţă de Guvern. Tronul imperial
este dinastic.
Avizarea şi aprobarea Cabinetului sunt necesare pentru toate acţiunile pe care le întreprinde împăratul în
problemele Statului. El numeşte Primul Ministru propus de Dietă şi Şeful Justiţiei de pe lângă Curtea Supremă,
care a fost desemnat de Cabinet.

2. Structura autorităţii
Japonia, ca orice stat de drept, are autoritatea divizată în cele trei ramuri de bază (vezi figura nr. 7:
Structura Guvernului Japoniei).

2.1. Autoritatea juridică

După cel de al doilea război mondial, multe elemente aparţinând specificului administraţiei americane au
fost introduse în Japonia. Excepţie sunt sistemul juridic şi autoritatea executivă.
în Japonia procesele se desfăşoară la trei niveluri. Reclamanţii expun cazurile lor la Curtea
Districtului,după care pot să apeleze la Curtea înaltă şi, în final, la Curtea Supremă, dacă problema nu a fost
rezolvată la nivelurile inferioare.

2.2. Autoritatea legislativă

 Parlamentul sau Dieta Naţională este cel mai înalt organ prin care statul îşi exercită puterea şi singurul
organ legiuitor.
Acesta/aceasta este compus din două camere: Camera Reprezentanţilor care are 512 membri şi Camera
Consilierilor care are 252 membri.
în cazul unor diferende între cele două Camere în legătură cu desemnarea Primului Ministru sau în
negocierile referitoare la buget, propunerile legislative, Camera Reprezentanţilor are prioritate în faţa Camerei
Consilierilor.
Comisiile speciale sunt organizate şi îşi defâşoară activitatea ca grupuri de lucru pentru ambele Camere.
Fiecare Cameră selectează membrii pentru fiecare comisie, în mod proporţional cu numărul de locuri deţinute
de partide în Cameră.Fiecare membru al Camerei trebuie să aparţină cel puţin unei comisii.
Propunerile legislative pot fi iniţiate de Cabinet, o comisie sau un grup de membri. Fiecare Cameră are un
Secretariat şi un Birou Legislativ.

2.3. Autoritatea executivă

Administraţia publică în Japonia diferă semnificativ de a celorlalte ţări dezvoltate. în anul 1991 reunea
peste 4.441.000 de persoane din care 1.169.000, adică 26,5%, erau angajaţi la nivelul central iar 330000
persoane lucrau în organizaţii guvernamentale în timp ce alţi 300000 erau integraţi în armata forţelor de
autoapărare.
Primul Ministru este desemnat de Dietă dintre membrii acesteia şi este numit apoi de împărat. De
obicei,şeful partidului politic care asigură majoritatea în Dietă devine Prim Ministru şi Şef al Cabinetului. El
este învestit cu puterea executivă şi numeşte miniştrii de stat.
Primul Ministru reprezintă Cabinetul, exercită controlul şi supraveghează diferitele segmente ale
administraţiei.
Biroul Primului Ministru deţine acelaşi rang cu miniştrii şi toate acestea sunt în subordinea şi sub controlul
Cabinetului. Biroul reunea 571 de persoane în 1991.
Există în plus trei comisii şi nouă agenţii care funcţionează pe lângă Biroul Primului Ministru. Acestea
sunt cunoscute ca organisme externe ale Biroului Primului Ministru. Cele mai multe sunt conduse de miniştri
de stat care sunt membri ai Cabinetului.Ei sunt responsabili împreună cu Primul Ministru pentru politica de
planificare şi coordonare care implică ministerele şi agenţiile.
Secretariatul Biroului Primului Ministru coordonează activităţile administrative ale ministerelor şi
agenţiilor, precum şi relaţiile publice.